Constantin Dumitrescu, poet și prozator

(3 martie 1903 Slătioara – 1980 București)

Pe Constantin Dumitrescu l-am găsit profesor de religie ortodoxă în anul

1934 când am intrat în clasa I la Liceul “Mihai Viteazul” din Alba Iulia. Cum a
ajuns pe aceste meleaguri nu se ştie. S-a născut în 3 martie 1903 în localitatea
Slătioara, judeţul Vââlcea şi a făcut teologia la Cluj, ceea ce îi dădea dreptul să
predea religia în şcoală. Prin 1940 pleacă de la şcoală şi funcţionează în Căminul
Ucenicilor din localitate şi apoi la Biblioteca Publică până în 1950.
Transformările ce au avut loc în ţară după cel de-al doilea război mondial l-
au înlăturat de la Biblioteca publică şi până în 1980 ocupă diferite funcţii
administrative pe la instituţiile din Alba Iulia. În anul 1980, fiind grav bolnav,
pleacă la Bucureşti, la fiul său, unde şi moare în acelaşi an. Între timp, termină la
fără frecvenţă Facultatea de Drept din Iaşi.
În ceea ce priveşte activitatea sa în şcoală se poate spune că era un om
preocupat de viaţa şi instruirea şcolarilor. Făcea lecţii liniştite, vorbea cu o voce
blândă şi convingătoare ceea ce făcea pe elevi să fie ascultători şi respectuoşi.
De la o vreme când sita s-a mai învechit, îl vedeam pe profesorul nostru
foarte preocupat. Dădea elevilor de citit şi deînvăţat din cartea de rugăciuni, pe
care ne-a pus pe toţi să o cumpărăm, iar dânsul se aşeza la catedră şi scria. Nu
ştiam noi ce scria, dar după o perioadă destul de lungă a venit în clasă cu o
mulţime de cărţi pe care le-a împărţit la fiecare elev şi ne-a spus câţi bani să
aducem pentru ora viitoare ca preţ al cărţii pe care ne-a dat-o. Am întors-o noi şi
pe-o parte şi pe alta şi am văzut scris pe ea MESIADA, epopee de Constantin
Dumitrescu. Abia ne-am lămurit că est eo carte scrisă de profesorul nostru, dar nu
ştiam ce este aceea epopee, pentru că nu învăţasem până atunci genurile literare.
În afară de activitatea didactică la catedră, se ocupa şi de viaţa spirituală a
elevilor, de educaţia religioasă şi intelectuală a acelora pe care era pus să-i îndrume
în viaţă. Toţi elevii de religie ortodoxă şi greco-catolici erau obligaţi pe atunci
(înaintea clui de-al doilea război mondial) să frecventeze, în ziua de duminică,
slujba religioasă, în grup, la biserică.
Cei de religie ortodoxă ne adunam duminica dimineaţa la şcoală şi înainte de
a merge la biserică, profesorul Constantin Dumitrescu conducea în cadrul şcolii o
societate culturală, care era mai mult laică decât religioasă. Elevii susţineau diferite
referate, recitau poezii din cei mai importanţi poeţi ai literaturii române, se
prezenta muzică vocală de către cei dotaţi cu o voce excepţională. După această
activitate eram conduşi în grup la biserică. Profesorul Constantin Dumitrescu
depunea o muncă asiduă în domeniul cultural, contribuind prin această activitate
extraşcolară la educarea şi cultivarea elevilor din şcoală. La data aceea eram
neştiutori pentru a putea aprecia această activitate benevolă pe tărâm culural.
Munca dânsului avea să se afirme mai târziu în acest domeniu, dar în altă direcţie.
Chemarea dânsului în domeniul literar se îndrepta spre poezie, ca epopeea
„Mesiada”, dar nu se putea încă impune prin această publicaţie şi pentru o vreme
intră în anonimat.
Poate că şi vremurile tulburi care au urmat prin declanşarea celui de-al
doilea război mondial l-au reţinut de la astfel de preocupări.
Peste mulţi ani ne-am întâlnit pe străzile oraşului şi-am rememorat amintirile
din anii trecuţi. Părea alt om. Era mult mai dinamic, mai hotărât şi pornit să
realizeze lucruri mari, în literatură bineînţeles.
Începuse să scrie un roman care să oglindească formarea poporului român. A
scos primul volum întitulat „Cetatea de Foc”, din care mi-a făcut şi mie o donaţie.
Cu toate că venise din altă parte a ţării, s-a acomodat la mediul social de aici,
între timp şi-a terminat casa pe care o începuse cu 10-15 ani înainte pe actualul
bulevard al Încoronării, chiar la poalele dealului cetăţii, unde este amplasat
obeliscul Horea, Cloşca şi Crişan.
Înfrăţit cu mediul natural şi social păstra în suflet şi o notă de optimism, care
l-a îndemnat să nu cedeze eşecurilor şi necazurilor pe care le-a avut. Chiar dacă
avea o bună doză de optimism în suflet, din discuţiile avute împreună am dedus că
a trecut prin multe greutăţi, care i-au acrit sufletul.
 A scris tot timpul poezie, dar n-a publicat tot ce a scris. Din cele câteva
volume pe care le-a publicat, se văd influenţele care i-au marcat scrisul, începând
cu Blaga, Goga, Eminescu, folclorul, mitologia, ş.a.
În ultimii 12 ani ai vieţii sale a publicat câteva volume de poezii care-l
impun prin virtuozitatea lor. Astfel în 1968 îi apare volumul „Adversar cu
destinul” la Editura Tineretului – Întreprinderea Poligrafică, Cluj. De la începutul
volumului îşi exprimă dorinţa înălţării, dar destinul îi este potrivnic, astfel că,
învins, se resemnează pentru moment.
În 1970 îi apare volumul „Suc de fructă amară”, Ed. Litera – Bucureşti, care
chiar dacă exprimă simbolic amarul vieţii pe care a trăit-o, dovedeşte împăcarea cu
lumea şi cu sine, astfel că în volumul următor „Templul Aguridei”, publicat în
1972 la Editura Cartea Românească – Bucureşti, înfrăţit cu mediul în care trăia
scrie: „Îmi purtam nostalgia zi de zi pe sub zidul Ceăţii Bălgradului”. Chiar dacă
nu s-a împăcat cu lumea, duce o viaţă de o puternică interiorizare (dialog cu mine
însumi). În 1978, îi apare tot la Editura Litera – Bucureşti, volumul „Dimineţile
Alba-Iuliei”, prin care se dovedeşte cât de mult s-a ataşat de această localitate, care
de fapt i-a întărit şi sentimentul de patriotism care domina toata opera sa. Poezia a
fost aprecită la vremea sa de critici literari de seamă ca Emil Manu, Dumitru Micu,
Iosif Pervain.
Volumul „Suc de fructă amară” a primit în 1971, medalia de aur cu diplomă
în cadrul concursului internaţional „Arte pro arte” la Roma, organizat cu prilejul
împlinirii a 100 de ani de când oraşul a devenit capitala Italiei.
Evocare prof. Filimon Romulus, absolvent 1942.