INTRODUCERE

Progresul tehnologic şi acceptarea pe scară tot mai largă a

calculatoarelor atît de către cei care acordă îngrijiri de sănătate cît si
de către pacienţi, este astăzi o realitate.
În viziunea globală a unei societăţi informaţionale, prestatorii de
servicii de sănătate vor acorda servicii de înaltă calitate, folosind o
infrastructură informaţională mondială pentru sănătate. O staţie de
lucru inteligentă (de procesare informaţionala) va fi o componentă
esenţială în realizarea acestei viziuni şi va conecta profesioniştii din
domeniu la dinamica unui serviciu de mare eficienţă.
Îngrijirea acordată pacienţilor (nursing în limba engleză) este o
profesie din domeniul serviciilor de sănătate care are drept obiect
menţinerea şi promovarea sănătăţii, precum şi prevenirea
îmbolnăvirilor. Îngrijirea pacienţilor este asigurată de asistentul
medical.
Deşi există diferite modele conceptuale care fixează cadrul
practicilor de îngrijire a pacientului, toate au la bază ideea că o
persoană trebuie privită ca un organism în ansamblu şi care are
dreptul la o bună stare de sănătate. În funcţie de modelul conceptual
al practicilor de îngrijire a pacientului, modalităţile de intervenţie
diferă, dar toate recunosc nursingul ca o ştiinţă, rolul său în
dezvoltarea cercetării practice şi teoretice în scop de prevenire a
îmbolnăvirii şi promovării stării de sănătate.
Menirea asistentului medical este complexă; el trebuie să
diagnosticheze alterările stării de sănătate şi să prescrie intervenţii de
îngrijire specifice; trebuie sa promoveze un nivel optim al stăriide
sănătate şi să prevină îmbolnăvirea, să menţiă starea de sănătate şi să
asiste pacientul în stare terminală.
Procesul de acordare a îngrijirilor reprezintă o activitate laborioasă,
orientată spre un scop bine organizat, ştiinţific şi pragmatic care
poate fi evaluată, fiind generată de necesitatea unei abordări
structurate a prestării serviciilor de sănătate. Asistentul medical
identifică problemele, pune un diagnostic de îngrijire, planifică,
implementează şi evaluează îngrijirile. În acest fel, procesul de
acordare a îngrijirilor constituie un cadru care justifică şi validează
îngrijirea unui pacient şi prezintă toate caracteristicile proprii

1
metodei ştiintifice de rezolvare a unei probleme. Pentru fiecare
diagnostic de îngrijire se stabilesc obiective pe termen scurt, mediu şi
lung. Pentru fiecare obiectiv se stabilesc variante, se identifică
punctele critice şi rezultatele scontate. Procesul de acordare a
îngrijirilor este reflectat în dosarul de îngrijiri elaborat de asistentul
medical. Mult timp majoritatea asistentilor medicali au considerat că
îngrijirea propriu-zisă a pacientului este un proces diferit de cel al
elaborării dosarului de îngrijiri.
Documentarea procesului de îngrijire este consumatoare de timp,
timp ce ar putea fi poate folosit pentru asistarea pacientului, dar
există şi o unanimă recunoaştere că procesul de acordare a îngrijirilor
şi cel de documentare nu pot fi separate. Activitatea de acordare a
îngrijirilor nu poate fi evaluată atîta timp cat nu se consultă
documentaţia îngrijirilor. Calitatea îngrijirilor acordate unui pacient
din momentul internării şi pînă la externare nu poate fi atestată decît
pe baza informaţiilor din dosarul de îngrijiri.
Pentru ca îngrijirea pacientului să-şi găsească locul în societatea
informaţională nu este suficient să se creeze sisteme informatice
pentru nursing, trebuie să se plece de la structurarea informaţiei
proprii nursingului. Aceasta însemna că textul liber al documentaţiei
de nursing trebuie, într-o primă etapă, tradus într-un limbaj al
nursingului. Apoi, folosind un sistem de codificare standard, acesta
va putea fi captat în dosarul electronic al pacientului.

1. 1 MEDICINA ŞI CALCULATORUL ELECTRONIC.

Medicina, în diverse forme de manifestare este una din cele mai
vechi şi mai cuprinzătoare discipline din cîte a cunoscut omul pe
Pămînt, ea apărînd odată cu conştiinţa de sine, în momentul în care
individul a realizat imaginea existentei sale limitate în timp şi,
totodată, dorinţa de a învinge timpul, de a cuceri alte şi alte secvenţe
temporale, cu scopul depăşirii sau negării ideii de sfîrsit.
Asadar, putem afirma că această ramură a ştiintei, foarte complexă, a
fost generată de necesitatea păstrării stării de conştienţă a omului în
acest spatiu şi în aceste coordonate, existentiale, de faptul că odată cu
naşterea, cu începuturile vieţii, omul si-a dat seama de "marea

2
trecere" şi de nimicnicia sfîrşitului obiectiv.
Poate că ea are şi esentă divină; în mod cert o semnificatie
extraumană pentru că dacă nu există răspuns la întrebarea:
"Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa ?" sau omul
l-a creat pe Dumnezeu din nevoia lăuntrică, greu de explicat de a-şi
afla în timpul vietii un reazem, un ocrotitor, un protector moral şi,
după marele sfîrşit, de a-şi imagina, de a-şi proiecta o continuare în
alte forme, fireşte a existenţei terestre.
Dar, medicina a venit însă şi ca un răspuns la atătea şi atătea alte
întrebări, idei şi fapte neconfirmate, omul încercînd să-si găsească o
concreteţe a rezolvărilor vieţii şi o soluţionare a fenomenelor greu de
înţeles şi de explicat.
În evoluţia medicinii, datorită complexităţii nevoilor şi trebuinţelor
umane, dar şi ca urmare a dezvoltării stiinţelor conexe, aceasta şi-a
asumat ca obiect strict de studiu şi investigaţie numai păstrarea şi
restabilirea sănătăţii, determinînd prin mijloace, la început empirice,
apoi din ce în ce mai evoluate, procesele fizice, chimice şi biologice
care stau la baza vieţii, ca şi funcţiile şi structurile cele mai intime ale
organismului uman, cauzele şi mecanismele de producere a bolilor,
precum şi metodele de identificare şi tratare, precum şi de prevenire
a manifestărilor specifice organismului uman.
Printr-o extraordinară cuprindere a manifestărilor fiinţei umane şi o
aprofundare, o specializare a determinării acestora s-a ajuns, ca
revers al fenomenelor, ca medicina să fie o rezumare la cel mai înalt
grad al ştiinţei, între două stări, cea de boală şi cea de sănătate. In
esenţă, chiar asa şi este, pentru că întregul arsenal ştiinţific de profil
de pe plan mondial este consacrat ideii de combatere a bolii.
Într-o accepţiune mai largă, medicina însă, se stie, se ocupă şi de
omul sănătos, şi mai ales de acesta, pentru a-i asigura o existenţă
normală şi pentru a preîntîmpina momentul de contractare a bolii. De
aceea, trebuie - mai ales la începutul mileniului III - văzută această
disciplină în amploarea ei sistemică, în toate conexiunile şi
interferenţele cu dimensiunea biologicului, a viului, a vieţii în
general.
Accepţiunea sistemică presupune înţelegerea medicinei şi a celui
care o însuşeşte şi o practică ca pe un fenomen ce incumbă

3
cunoaştere amplă, multi şi interdisciplinară, multivalentă şi
multilaterală, deoarece un cadru medical adevărat, competent trebuie
să aibă o cultură profesională temeinică, sub raportul calitătii actului
învăţării, dar şi o cultură generală vastă, o capacitate creativă, un
mare potenţial intuitiv, o deosebită structură spirituală care să-i
confere mobilitate permanentă personalităţii sale şi nu în ultimul rînd
o conştiinţă şi o moralitate impecabile, o credinţă profundă în
valoarea umană şi chiar divină a actului pe care îl săvîrseşte, închinat
apărării celui mai de preţ dar pe Pămînt: VIAŢA.

1. 1. 1 NECESITATEA FOLOSIRII CALCULATORULUI ÎN

DOMENIUL MEDICAL

Evoluţia rapidă a ştiinţei şi tehnicii universale în secolul XX

presupune o interrelaţionare şi o întrepătrundere între multiplele sfere
ale cunoaşterii, respectîndu-se opţiunile şi tendinţele tot mai
evidente, mai pertinente ale analiştilor şi cercetătorilor spre
exprimarea aspectelor legice şi logice ale dezvoltării ştiinţelor
actuale şi aplicarea cît mai fidelă a acestor atribute pe cea mai
necesară şi mai însemnată latură a cercetării omeneşti - cea din
domeniul medicinii. De aceea, cu multe zeci de ani în urmă s-a dorit,
şi s-a reuşit în bună parte, introducerea elementelor tehnicii în
diferite ramuri şi subramuri ale medicinii (diagnostic, terapeutică),
mai întîi sub accepţiunea unor metode fizico-chimice, apoi a unei
aparaturi mai simple la început dar deosebit de complexă în zilele
noastre, chiar sofisticată, pînă la pătrunderea definitivă a
calculatoarelor electronice şi punerea acestora în slujba omului, a
bolnavului, pentru redarea stării de sănătate.
Volumul cunoştinţelor medicale a avut şi are o evoluţie explozivă.
Dacă la începutul secolului XX se catalogaseră 3.000 de afecţiuni,
astazi numărul acestora a depăşit 10.000. În fiecare an apar minim
300 medicamente noi, iar numărul celor folosite curent depăşeşte
10.000. Numărul termenilor medicali pe care trebuie să si-i
însuşească un medic este de aproximativ 250.000, iar specialiştii
trebuie să cunoască peste un milion de fapte medicale.

4
Desigur că ideea acceptării tehnicii în sfera medicală şi-a făcut loc nu
fără obiecţii şi suspiciuni, acordîndu-se totuşi medicului şi
personalului mediu sanitar rolul cel mai însemnat - şi de fapt aşa şi
este - în investigarea, descoperirea, tratarea şi vindecarea diferitelor
afecţiuni. Fireşte, capacitatea medicului de diagnoză şi prognostic
medical nu poate fi substituită ci doar îmbogăţită, ajutată, dezvoltată
şi adaptată, deoarece individualizarea actului medical este o condiţie
care nu mai trebuie demonstrată, iar dialogul medic - pacient este de
neeludat, acesta depăşind în complexitatea sa rezultatele reci ale
oricărei prelucrări numerice sau statistice în defavoarea informaţiilor
calitative furnizate de acest dialog.
Păstrînd totuşi realitatea se impune un act de mediere între cele două
direcţii de concepere a modului de elaborare a diagnosticului, pentru
că şi datele, aspectele, exemplele sau imginile realizate de mijloacele
tehnice, dar şi impresiile "culese" de la sursă, prin metoda
anamnezei, trebuie să se constituie Într-o rezultantă profundă,
completă şi fidelă care să ducă la un diagnostic precis şi să dea
posibilitatea medicului, farmacistului şi cadrelor medii sanitare să
asigure un tratament complex, complet şi eficient.
Pentru aceasta este usor de înţeles că experienţa medicului derivă din
capacitatea lui de a reţine în memorie cît mai multe fapte şi cazuri
observate, însuşite, iar unul din ajutoare – CALCULATORUL - este
uneori de neînlocuit (datorită capacităţii de înregistrare - memorare,
păstrare - redare). Desigur, calculatorul ne "ghidează " spre ce este
"gîndirea" analitică, sintetică, critică, printr-o serie de operaţii logice
care pot fi programate şi care trebuie interpretate, dezvoltate,
amplificate de capacitatea profesională şi cultura specifică oricărui
medic, farmacist şi cadru mediu sanitar. Se întelege astfel că în
condiţiile evoluţiei informaţionale a societăţii umane, calculatorul, şi
desigur şi în medicină, a devenit inevitabil, atît prin performanţele
deosebite de stocare şi prelucrare a datelor, cît mai ales prin
proprietatea de păstrare, conservare şi redare a acestora în timp rapid
şi eficient. Este deja ştiut faptul că niciodată, nici o maşină, oricît ar
fi ea de perfecţionată, nu poate întrece omul care a creato, dar
calculatorul îl ajută pe medic, farmacist şi cadru mediu sanitar în
stocarea şi prelucrarea unor aspecte clinice, farmacopeice, cu o

5
rapiditate şi o precizie pe care specialistul nu le poate atinge. O altă
proprietate a calculatorului este aceea că facilitează colectarea şi
prelucrarea datelor clinice îi ajută să nu se omită şi să nu se neglijeze
nici un element în formularea diagnosticului diferenţial, înlăturînd
erorile şi omisiunile fireşti, omeneşti. Specialiştii, în general, nu
susţin realizarea unui "diagnostic automatizat", elaborat de maşină, ci
doar utilizarea calculatorului ca posesor al datelor introduse,
mărindu-se astfel eficacitatea actului medical, simplificîndu-se şi
înlăturîndu-se aspectele redundante, un adevărat "asistent" al
medicului în diagnosticul şi tratamentul afecţiunilor.
Cu ajutorul calculatorului medicul, farmacistul şi cadrul mediu
sanitar se degrevează de aspectele nesemnificative care nu-i implică
competenţa şi intervenţia imediată, oferindu-şi timp mai mult pentru
cunoaştere, pentru intuirea şi investigarea bolii, pentru prescripţiile
medicamentoase şi pentru omul pe care îl are în faţă.
Ca exemplu de interdisciplinaritate este bine să ne îndreptăm atenţia
către medicii radiologi care trebuie să cunoască în profunzime pe
lîngă profesiunea esenţială şi domeniile biochimiei, fizicii,
electrotehnicii iar farmaciştii şi cadrele medii sanitare în general
trebuie să dobîndească cunoştiinţe solide de informatică.

1. 1. 2 APARATURA MEDICALA
Deşi factorul decisiv în interpretarea datelor şi informaţiilor de
laborator, de analiză şi sinteză este medicul, totuşi folosirea
aparaturii tehnico-ştiinţifice, şi deci şI a calculatorului, poate angaja
nu numai o interpretare a unor mărimi, a unor parametri specifici şi
acceptaţi pe plan mondial, dar şi rezultatul, demersul pentru stabilirea
unui diagnostic cît mai precis şi a unei căi de tratament cît mai
adecvate. De aceea, sistemele informatice adaptate specificului
medical sunt de cel mai înalt nivel ştiinţific, au un grad de precizie şi
utilizare ridicat şi pot să evidenţieze cele mai intime aspecte, ca şi
cele mai diverse moduri de manifestare a unui simptom. Ba mai
mult, prin asimilarea microprocesoarelor, prin amplificarea
funcţionalităţii instrumentarului, se obţine utilizarea mai eficientă a
timpului, grăbirea actului de stabilire a diagnosticului, precum şi o

6
intervenţie calificată şi oportună a specialistului.
În acest fel, rolul medicului creşte, ca de altfel şi posibilitatea de
intervenţie continuă, precum şi sfera de interpretare şi corelare cu
alte stări şi manifestări, cu alte simptomatologii şi rezultate obţinute
în urma unor investigaţii şi tratamente de lungă durată. În urma unor
studii desfăşurate în ţările avansate lumii, privind investiţiile şi
costurile necesare unui laborator medical, pe cîţiva ani de zile,
organizat pe principii tradiţionale şi în comparaţie cu altul ce are în
dotare calculatoare electronice, s-a pus în evidenţă o diminuare
considerabilă a cheltuielilor în cadrul celui de-al doilea laborator -
cel computerizat - dublată şi de o mărire a siguranţei în obţinerea
rezultatelor, analizelor biomedicale şi în stabilirea în mod implicit a
unui diagnostic pe măsură.
Folosirea cu precădere a calculatorului în clinici facilitează şi
posibilitatea înlăturării subiectivismului, interpretării datelor şi
rezultatelor culese, dîndu-se o atenţie mai mare atît actului de stocare
şi prelucrare a unor valori de "normal" ca şi de luarea în seamă a
valorilor din afara limitelor de normal, cît şi obţinerii unei concluzii
care să înlăture interpretările eronate.
De asemenea, sistemele de calcul reduc substanţial arsenalul
metodelor şi tehnicilor de obţinere a buletinelor de analiză,
înlăturarea celor care pot fi aproximative sau chiar greşite,
calculatorul avînd posibilitatea să prelucreze datele de analizat în
relaţii complexe şi punînd bazele unui diagnostic de rezultate
coerente.

1. 1. 3 DIAGNOZA ŞI TRATAMENTUL
Deşi, conform medicinii tradiţionale care a dat bune rezultate şi la
noi, o diversitate de metode ca ascultarea, palparea, luarea pulsului şi
termometria, anamneza completă a bolnavului, mai reprezintă încă
modalităţi sigure şi la îndemînă, pentru furnizarea "datelor de intrare"
care îi dau posibilitatea medicului să stabilească cu oarecare precizie
diagnosticul, boala pacientului consultat, totuşi astăzi aceste tehnici
sunt îmbogăţite şi optimizate de investigaţii de tot felul (cu raze X,
tomografii, termografii, scintigrafii, echografii, imagini protonice,

7
etc.). Aceste variante de selectare şi de interpretare a datelor cu
ajutorul calculatoarelor dau posibilitatea comparării stărilor şi
manifestărilor, realizează afişarea semnelor care indică stările de real
şi de anormal şi măresc astfel precizia diagnosticelor posibile ]i a
tratamentelor specifice.
Astăzi, se acceptă tot mai mult modelul mecanismului automat
sistemului în sfera diagnosticului asistat de calculator, care să ducă la
culegerea, prelucrarea şi interpretarea datelor şi să-l ajute pe medic,
la elaborarea celui mai prezumtiv diagnostic. Acest model se bazează
pe transmiterea la calculator a elementelor de simptomatologie
observate de specialist şi de cadrele medii sanitare, care pe baza
investigaţiilor efectuate în prima etapă dau un diagnostic prezumtiv,
cu posibilitatea unui diagnostic diferenţial ulterior.
De asemenea, sistemul specializat poate să asigure în urma acestui
aspect ponderi probabilistice de diagnostic, avînd la bază anumite
date şi informaţii izomorfice asigurate, sprijinind în acest fel
posibilitatea unui diagnostic diferenţiat pe criterii logice.
Calea de urmat şi chiar tipul de reţetă şi de schemă de tratament,
combinaţiile şi asocierile de doze medicamentoase pot fi realizate pe
baza datelor furnizate de bazele de date de pe calculator, ceea ce îi dă
posibilitatea specialistului să facă investigaţii mai ample şi mai
diverse, mai concrete privind starea reală, de fapt a pacientului. De
exemplu, o cardiogramă stocată poate fi comparată cu zeci de mii de
modele posibile şi, pe baza concluziilor trase, se poate stabili un
diagnostic cît mai aproape de adevăr.
Modelul matematic al diagnosticării automate a preocupat şi
preocupă pe medici, matematicieni, informaticieni, fiind o rezultantă
a unor cercetări şi eforturi interdisciplinare şi are ca punct de plecare
compararea cu o bază de date statistice, pe care numai calculatorul le
poate asigura iar medicul le poate interpreta. Folosind în primul rînd
aceste elemente, dar şi capacitatea sa euristică, intuitivă, medicul are
posibilitatea stabilirii unui diagnostic diferenţial.
Un accent deosebit se pune pe promovarea sistemelor grafice, a
imagisticii şi dinamicii de specific în elaborarea diagnosticului pe
baza datelor furnizate de calculator. De exemplu, în ortopedie,
gastroenterologie aspectele de imagistică şi dinamică radiologică ca

8
si în alte specialităţi acestea au un rol determinant.
Exemple:
1) SISTEMUL EMI - sistem cibernetic de investigaţie şi diagnostic
medical, cu care se realizează în mod curent tomografia transaxială
computerizată tridimensională, cu cele mai bune rezultate în neuro -
chirurgie. Rezultatele de analiză afişate pe display sunt consecinţa
investigării cu raze X ce parcurg circular şi longitudinal întregul
organism. Cu ajutorul acestei metode sunt cercetate şi ţesuturile moi
prin evidenţierea contururilor lor în mod automat - aspect
excepţional, foarte necesar în neuro - chirurgie.
2) FOLOSIREA CALCULATOARELOR IN LABORATOARELE
DE MEDICINĂ NUCLEARĂ: Folosirea calculatoarelor în
laboratoarele de medicină nucleară dă posibilitatea înregistrării pe
display a imaginii color a părţilor de organe şi chiar a organelor
investigate, stocarea în memorie a acestor imagini, precum şi
posibilitatea de interpretare a modificărilor posibile în ritmul
investigaţiei. Medicul şi asistentul medical pot analiza şi interveni
asupra imaginii, mărind zona de interes, translatînd-o într-o poziţie
convenabilă şi completînd-o, eventual cu date de laborator şi
personal.
În final, pe baza acestor informaţii calculatorul este în măsură să
asigure elementele unui posibil diagnostic şi să stabilească scheme de
tratament, bineînţeles pe baza unor programe elaborate anterior.
3) CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ - Cu ajutorul calculatorului pot să
se înregistreze toate aspectele clinice şi interpretarea lor, etiologia şi
terapeutica şi să se pună, la cerere, la dispoziţia personalului medical.
Totodată se pot introduce informaţii de ultimă oră printr - un sistem
eficace de stocare, sistematizare, distribuire şi procesare a acestora.
De asemenea, cu ajutorul calculatorului s-au constituit bănci şi baze
de date, dicţionare de noţiuni şi termeni de specialitate ce facilitează
documentarea completă, la zi a cercetătorilor asupra unor aspecte de
referinţă.
O altă facilitate este aceea că se pot furniza titluri de lucrări şi
rezumatul acestora, după care, opţional, lucrarea se poate edita
complet. Astfel, multiplele date clinice şi biologice necesare unei
cercetări ştiinţifice, dificil de obţinut cînd sunt dispersate devin uşor

9
de stăpînit cu ajutorul calculatorului. De asemenea, calculatorul ajută
la analiza statistică a observaţiilor clinice de rutină sau culese în
vederea cercetării, precum şi la utilizarea pe criterii accesibile,
ştiinţifice, corecte.
În concluzie, introducerea calculatorului în medicină prezintă
multiple avantaje, facilitînd numeroase tehnici (diagnostice,
terapeutici de statistică, depistări în masă a unor boli grăbind
intervenţia de specialitate în timpi optimi şi cu metodologii
pertinente, adecvate).

1. 2 INTELIGENŢA ARTIFICIALĂ ŞI DOMENIILE SALE DE

APLICABILITATE
1. 2. 1. INTRODUCERE
Deja larg acceptată, noţiunea de inteligenţă artificială a apărut pentru
prima dată în SUA în 1956, fiind atribuită profesorului J. McCarty.
Conceptul însă s-a definitivat mult mai tîrziu, nici astăzi nu există o
unanimitate de păreri privind semnificaţia şi conţinutul acestei
noţiuni, deşi încă din anii '60 de aceasta s-au ocupat mai multe
institute şi universităţi.
In prezent, se consideră că inteligenţa artificială este un domeniu
ştiinţific interdisciplinar (vezi figura) al cărui scop principal de studiu
şi de aplicaţie îl constituie imitarea proceselor de gîndire şi
manifestare a omului, incluzînd sisteme de luare a deciziilor, roboţi
adaptabili, concepţii de recunoastere (sinteza vorbirii si prelucrarea
imaginilor).
Scopul inteligenţei artificiale este de a reproduce ceea ce se întîmplă
în cazurile în care creierul alege dintre multiplele soluţii, tocmai pe
cea care corespunde unei situaţii foarte complexe. Cu alte cuvinte, se
încearcă rezolvarea cu mijloace automate a unor sarcini logice
neformale şi euristice, cu prelucrarea simbolică a informaţiilor.
Comparaţia între competenţa umană şi cea artificială dezvăluie
avantajele şi limitele acesteia din urmă.
COMPARAŢIE ÎNTRE COMPETENŢA UMANĂ ŞI
CEA ARTIFICIALĂ
Competenţa artificială

10
 Competenţa umană

Permanentă
Trecătoare

Transfer rapid
Transfer dificil

Documentare usoară
Documentare dificilă

Coerentă (interdependentă
Imprevizibilă (spontană) tehnic)

Accesibilă (schematizată)
Personală

Verificabilă
Neverificabilă

De rutină (de program)

Creatoare

Rigidă (rece)
Adaptivă

Comunicaţie simbolică
Comunicaţie senzorială

Restrînsă
Amplă

Statică
În creştere

Inflexibilă
Bun simţ (flexibilă,
extensivă)

11
 Integrabilă (reproductibilă)
Individuală (specifică)

Totusi, în numeroase situaţii ale vieţii reale, raţionamentul deductiv

este neadecvat, nu pentru că ar putea furniza răspunsuri greşite, ci
pentru că dă naştere la unele enunţuri juste, dar neadecvate situaţiei
date. Acest lucru este cu atît mai mai periculos, cu cît situaţia este
mai complexă, iar răspunsul este mai logic, mai just.
Intervine în acest moment, nuanţarea raţionamentului - aspect care în
domeniul medical este relevant - gradualitatea adaptabilului, pentru
că nu tot ceea ce este just este şi potrivit rezolvării situaţiei date.
Acest lucru se datoreşte în principal, faptului că situaţiile complexe
nu pot fi separate cu absolută certitudine de celelalte cazuri, existînd
interacţiuni care rămîn complet sau incomplet dezvăluite, dar a căror
implicaţii, în unele momente, pot fi hotărîtoare.
Începută cu dezvoltarea logicii formale şi a psihologiei cunoaşterii,
continuată, pe măsura creşterii posibilităţilor de prelucrare a
calculatoarelor, cu dezvoltarea psihologiei de prelucrare automată a
informaţiilor, realizarea primelor limbaje de programe - LISP - a
roboţilor adaptabili şi a sistemelor expert, inteligenţa artificială a dat
naştere la o nouă profesiune - ingineria cunoştiinţelor. (In cadrul
generaţiei a 5-a de calculatoare cunoştinţa este considerată conceptul
de bază în locul informaţiei)
După anul 1981 apare saltul semnificativ al trecerii de la teorie la
practică şi conturarea precisă a patru direcţii de acţiune (vezi figura):

1. Limbajele naturale de prelucrare sunt destinate dialogului natural

om-calculator, escaladîndu-se astfel bariera accesului exclusiv al
specialiştilor la calculatoare; au fost deja realizate echipamente de
sinteză - recunoaştere a vorbirii cu ajutorul cărora calculatoarele pot
identifica circa 2000 de cuvinte vorbite în limba engleză;
2. Vederea artificială implică în primul rînd recunoaşterea formelor şi
în\ţlegerea ansamblului scenelor vizuale ş a semnificaţei fiecăui

12
element component în parte; au fost deja realizate camere de luat
vederi cu digitalizarea automată a imaginilor şi mijloacelor de
programare pentru prelucrarea acestora;
3. Sistemele expert reprezintă direcţia cea mai dezvoltată a
inteligenţei artificiale, fiind în esenţă, programe care utilizează
cunoştiinţe şi raţionamente (inferenţe) pentru rezolvarea problemelor
care solicită o expertiză umană; sunt deja în funcţiune circa 300 de
sisteme, avînd un ritm anual de creştere foarte mare;
4. Roboţii adaptabili la situaţiile reale, complexe, cu o largă gamă de
aplicaţii, inclusiv în domeniul medical

2. PROCESAREA ACTIVITĂŢII ÎN STAŢIONARE, SECŢII ŞI

CABINETE MEDICALE ALE UNITĂŢILOR SANITARE.
Rapoartele şi înregistrările activităţilor în staţionare, secţii şi cabinete
medicale se execută în principal manual, solicită personal de strictă
specialitate şi timp favorabil de lucru. Ele pot fi grupate în operaţii de
muncă intelectuală şi elemente de muncă fizică.
Elementele de muncă intelectuală ale activităţilor specifice unităţilor
sanitare se referă la recunoaşterea şi accesarea datelor, prelucrarea de
informaţii directe şi din corespondeţe, clasificarea documentelor,
întocmirea de note documentare, reţete, documentaţii de specialitate,
explicaţii, generalizări, sintetizări, luarea de decizii, dictarea de
corespondenţă, proiectări, perspectivări cu specific medical.
Activitatea de muncă fizică se referă la primirea documentelor,
înregistrarea, sortarea, scrierea, copierea, numărarea, controlul,
multiplicarea, sistematizarea şi păstrarea lor, prelucrarea de
informaţii, date, faximile şi altele.
Activităţle în staţionare, secţii şi cabinete medicale au fost studiate,
analizate şi divizate în asa zisele operaţii de birou fundamentale.
Orice lucrare de birou reprezintă îndeplinirea uneia sau mai multor
operaţii primare,
În domeniul medical se pot considera următoarele categorii de
operaţii fundamentale:
- legătura sau comunicarea informaţiei care constă în transportul,
prelucrarea si transmiterea acesteia între diferite persoane, cabinete,
secţii sau instituţii de profil;

13
- înregistrarea sau fixarea primară a informaţiilor;
- copierea sau reproducerea informaţiei, trecerea datelor de pe un
document în altul;
- controlul sau compararea unui mesaj cu altul, studierea şi
aprecierea datelor;
- reconvertirea unor elemente;
- păstrarea sau depunerea informaţieiîn dosare şi arhive.
Fiecare operaţie reprezintă o combinaţie de elemente de muncă
intelectuală şi fizică. Într-un caz elementele de muncă intelectuală
pot fi mici ca volum (transcrierea informaţiei de pe un document
medical pe altul), iar în alt caz acestea sunt ample şi complexe
(efectuarea de calcule, iar ponderea muncii fizice este mică).
Pentru comparaţia unor date biomedicale statistice, pentru analizarea
unor tendinţe de dezvoltare a unor direcţii de cercetare sau efectuarea
altor activităţi specifice sunt necesare procese intelectuale complexe
şi dificile care solicită şi implică abilităţi de inteligenţă şi cultură
profesională.
Prin loc de muncă automatizat se înţelege un punct lucrativ in care
echipamentul de prelucrare şi transmitere a datelor se foloseşte
pentru intensificarea activităţii personalului şi îmbunătăţirea
condiţiilor de muncă al acestuia.
Ansamblul mijloacelor de automatizare, de comunicaţii, de asigurare
cu programe, documentaţie şi programe care asigură automatizarea
activităţii în instituţiile de profil nu are deocamdată o denumire
precisă. Se întâlnesc mai multe denumiri precum: computerizarea
instituţiei, sisteme informativ-administrativ, birotică, sisteme
integrate de birou. Dintre acestea cea mai uzitată este cea de birotică.

Direcţii ale informatizării activităţilor medicale şi sanitare

Eficacitatea activităţii desfăşurate de personalul de conducere este
determinat de profunzimea şi competenţa deciziilor luate; acestea la
rândul lor nu sunt posibile în timp scurt fără organizarea primirii şi
prelucrării unui volum mare de informaţie diversă.
Tehnica de calcul se poate utiliza în sfera activităţilor de conducere
pentru automatizarea unui şir intreg de procese de muncă cum sunt:
- păstrarea sau stocarea informaţiei şi oferirea ei la timp cadrelor

14
medicale de conducere;
- prelucrarea informaţiei şi a datelor, adică trecerea lor dintr - o formă
de reprezentare în alta (de exemplu din documente şi dări de seamă
în tabele specializate);
- rezolvarea de probleme ale conducerii operative a institutelor de
cercetare, spitalelor de profil, secţiilor, cabinetelor medicale;
- întocmirea de rapoarte, planuri de colaborare schimburi de
informaţii între diverse secţii, instituţii şi organizaţii medicale.
Aceste procese au unele trăsături caracteristice nu numai în ceea ce
priveşte conţinutul informaţiei folosite şi tehnologia prelucrărilor, dar
şi a complexităţii folosite pentru automatizarea lor, a mijloacelor de
calcul şi participării factorului uman la aceste acţiuni. De aceea în
mod corespunzător se cunosc din literatura de specialitate şi câteva
direcţii de baza ale automatizării proceselor activităţii de conducere.
Prima se referă la automatizarea activităţilor de cabinet si evidentă în
scopul ridicării productivităţii muncii de conducere şi reducerii
volumului documentaţiilor de diverse tipuri. Se automatizează
culegerea şi prelucrarea manuală a informaţiilor, obţinerea, fixarea şi
transportul pe suporţi de informaţii, distribuirea, realizarea unor noi
informaţii, multiplicarea, distrugerea, transmiterea datelor la alte
substructuri de specific. Formele de bază pentru materializarea
acestor direcţii sunt automatizarea instrumentarului de birou prin
introducerea microcalculatoarelor şi prin crearea locurilor de muncă
automatizate pentru personalul de specialitate.
A doua direcţie constă în automatizarea proceselor, pregătirii şi
cunoaşterii situaţiei medico - sanitare şi luării deciziilor optime.
Scopul acestei direcţii este ridicarea operativităţii actului medical,
calităţii şi fundamentării deciziilor luate prin accelerarea prelucrării
unei cantităţi mari de informaţie, rezolvarea cu ajutorul calculatorului
a unor probleme complexe de conducere.
Tendinţa ca sistemele automatizate să fie orientate în ajutorul
factorilor de decizie medicală din organele de conducere centrale şi
judeţene (în cazul în care acestea iau decizii complexe, de multe ori
pe probleme netipice şi cu un caracter euristic) au determinat crearea
sistemelor computerizate aflate la îndemâna structurilor decizionale.
Aceste sisteme presupun posibilitatea lucrului activ al decidenţilor,

15
formularea de probleme, alegerea căilor de rezolvare, asigurarea cu
informaţia necesară. Aşa numitul efect de participare determină la
personalul care adoptă decizii mai multă încredere în informaţia
obţinută permiţând ca măsurile şi deciziile luate să fie mai bine
fundamentate.
Crearea şi folosirea sistemului de asigurare a deciziilor de conducere
nu înseamnă înlocuirea sistemelor automatizate de conducere
tradiţională, şi definesc căile perfecţionării lor în continuare. O cale
optimă care se întrevede constă în interacţiunea acestor două clase de
sisteme automatizate, în condiţiile repartiţiei stricte între ele a
problemelor rezolvate. În acest caz sistemele tradiţionale
automatizate de conducere asigură soluţionarea unor probleme de
mare amploare cum ar fi perspectivele anuale, repartizarea resurselor
financiare şi materiale, evidenţa şi gestiunea materialelor care solicită
un mare volum de calcul. Aceste sisteme sunt apte de asemenea
pentru formarea şi funcţionarea băncii de date automatizate,
funcţionalitate a structurilor medical - sanitare de profil.

2. 1. SISTEMUL INFORMATIC PENTRU CONDUCEREA

OCROTIRII SĂNĂTĂŢII (SICOS) are următoarele componente:
a) Ministerul Sănătăţii (MS);
b) Centrul de calcul, statistică sanitară şi documentare medicală
(CCSSDM);
c) Sistemul informatic judeţean cu subdomeniile:
- Direcţia Sanitară judeţeană (DSJ);
- Inspectoratul de poliţie sanitară şi medicină preventivă.
Rolul principal al acestui sistem este gestionarea datelor statistice
privind demografia, starea de sănătate a populaţiei, resursele umane,
materiale şi financiare afectate ocrotirii sănătăţii, realizările din
sectorul sanitar etc. În acest scop există o bază centrală de date
conţinând nomenclatoare de bază, codoficări etc şi o reţea pentru
distribuirea acestor date la cei interesaţi. De asemenea sistemul
conţine şi module complementare, privind evidenţa documentelor,
alertarea în cazuri de urgenţă etc.

2. 2. SISTEME INFORMATICE ALE UNITĂŢILOR SANITARE

16
(SIUS), cu subdomeniile:
a) Spital sau alte unităţi cu paturi;
b) Policlinică;
c) Dispensar;
d) Staţia de salvare;
e) Distribuirea medicamentelor ;
f) Centrul de recoltare şi conservare a sângelui;
g) Laboratorul de medicină legală;
h) SVIAM şi unităţile subordonate
Sistemele informatice ale unităţilor sanitare au drept rol principal
evidenţa datelor de sănătate a pacienţilor care au fost trataţi în
respectiva unitate, evidenţa internă a resurselor (contabilitate,
administraţie, personal etc), evidenţe privind activitatea depusă, ca şi
interfetţle privind raportăile cerute de reglementăile în vigoare căre
celelalte sisteme.

2. 3. SISTEMUL INFORMATIC AL ASIGURĂRILOR DE

SĂNĂTATE (SIAS) cu subdomeniile:
a) Casa Naţională de Asigurări de Sănătate;
b) Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate;
c) Oficii teritoriale.
Acest sistem va poseda subsisteme pentru: încasări: de la
întreprinderi, asiguraţi individuali etc. pentru plăţi: salariile
medicilor, decontarea medicamentelor, protezelor etc., pentru
contabilizarea facturilor: consultaţii, internări, reţete etc. şi
conducerea financiară de ansamblu, ca şi bazele de date centrală si
judeţene conţinând: nomenclatoare de medicamente, proceduri,
diagnostice etc. fişiere de contracte, fişiere de unităţi sanitare şi de
medici etc

2. 4. SISTEME INFORMATICE ALE CERCETĂRII ŞI

INSTRUIRII MEDICALE
a) Academia de Ştiinţe Medicale;
b) Institute de cercetare;
c) Universităţi de medicină şi Farmacie;
d) Alte unităţi de instruire.

17
Vor conţine atât module pentru evidenţa resurselor (cercetători,
unităţi, fonduri etc.), evidenţa planurilor şi temelor de cercetare,
fonduri, documentare, modele şi simulări, instrumente pentru
realizarea de statistici în demografie, epidemiologie etc., care Într-o
primă etapă vor fi foarte puţin integrate cu cele de mai sus.

2. 5. ALTE INSTITUŢII LA NIVEL NAŢIONAL

Baza de date pentru evidenţa medicilor va putea fi, pe viitor,
transferată la Colegiul Medicilor; o situaţie similară ar putea afecta şi
anumite nomenclatoare, codificări etc.
Intre toate sistemele de mai sus există şi se dezvoltă schimburi de
date; astfel:
* SICOS va pune la dispoziţia SIAS în principal fişiere cum ar fi:
* nomenclatoare de afecţiuni, proceduri, medicamente etc.
* fişierul unităţilor sanitare, cu dotarea aferentă
* fişierul cu personal medical etc.
* codificările şi definiţiile unitare stabilite prin reglementări ale
Ministerului Sănătăţii;
* SIAS pune la dispoziţia SICOS în primul rând
* statistici privind afecţiuni, activităţi, costuri.
· Sistemele informatice ale unităţilor sanitare pun la dispozitia SIAS
date privind activităţile care trebuie decontate şi a SICOS date
statistice.
· SIAS va primi fişierele de populaţie, ca bază pentru fişierele de
asiguraţi de la Biroul de Evidenţă a Populaţiei. Unicitatea şi regăsirea
asiguraţilor se realizează prin utilizarea codului personal de 13 cifre
atribuit de MI.

2.6 SISTEMUL INFORMATIC DE SPITAL

Sistemul informatic de spital (policlinică, dispensar) se compune din
următoarele subsisteme:
1) Subsistemul baze de date cu modulele:
a) Crearea fişierelor, actualizarea (adăugare, modificare, ştergere)
înregistrărilor;
b) Consultarea datelor: punctual după criterii (de înlănţuire sau
secvenţial);

18
c) Crearea unor fişiere pentru a fi utilizate în alte aplicatii
În realizarea acestora trebuie asigurate funcţii privind:
- securitatea şi confidenţialitatea datelor;
- modalităţi de reluare în caz de avarii;
- controale şi raportări privind operaţiunile efectuate.
O bază de date de spital cuprinde:
- date personale despre pacienţi;
- foi de observaţie;
- fişa de intervenţie chirurgicală;
- dicţionare:
- clinici - secţii;
- medici;
- boli;
- simptome, tratamente, rezultate;
- tipuri de intervenţi chirurgicale şi anestezii.
2) Subsistemul de conducere cu modulele:
a) Fundamentarea planului;
b) Evidenţa şi urmărirea sarcinilor de plan;
c) Tabloul de bord (naşteri, decese, urgenţe, intervenţii, refuzaţi,
externaţi, activităţi depuse de personal, stocuri, gărzi, situaţii de
excepţie, etc).
3) Subsistemul pacienţi cu modulele:
a) Internări, externări, regăsire bolnavi, foşti internaţi
b) Consultarea fişelor de observaţii şi actualizarea celor din secţii;
c) Programări la internare, analize, intervenţii;
d) Interfaţă cu Ministerul Sănătăţii, Direcţia sanitară judeţeană;
e) Intervenţii chirurgicale;
f) Monitorizare în terapia intensivă.
4) Subsistemul investigaţii cu modulele:
a) Cereri investigaţii (laborator, RX, EEG, EKG, etc.);
b) Rezultate investigaţii;
c) Consultare investigaţii;
d) Statistici asupra investigaţiilor şi date de arhivă;
e) Gestiune dicţionare (tipuri de investigaţii)
f) Interfaţa cu foile de observaţii;
g) Gestiune dicţionare specifice substanţelor

19
5) Subsistemul personal cu modulele:
a) Evidenţa mijloacelor fixe;
b) Gestiunea stocurilor de materiale;
c) Gestiunea blocului alimentar;
d) Evidenţa contabilă a creditelor;
e) Interfaţa spre Ministerul Sănătăţii - aparatura medicală;
f) Gestiune dicţionare.
6) Subsistemul cercetare - documentare - instruire cu modulele:
a) Diagnostic şi tratamente;
b) Instruire;
c) Documentare medicală;
d) Simulări de procese biologice;
e) Statistica medicală

3. ELEMENTE NECESARE DE CULTURĂ PROFESIONALĂ ŞI

INFORMATICĂ A MEDICILOR ŞI PERSONALULUI DE
NURSING
Urmare a revoluţiei ştiinţifico-tehnice, a transformărilor profunde şi
multiple care au loc în societăţile industrializate, se impune ca o
coordonată majoră relaţionarea culturii medicale, de specialitate cu
salturile calitative, aşezate pe criterii moderne, care au loc în
domeniul specialităţilor generale şi informatizării de profil, pentru a
se facilita procesul decizional, pentru a se putea urmări rezultatul
demersului creativ şi eficientizarea investiţiei de efort, şi nu numai,
în scopul optimizării actului medical în general. Pentru aceasta, este
necesară cunoaşterea profundă a relaţiei medic-informaţie, medic-
hardware, medic-software şi punerea acesteia pe bazele raţionalului,
având ca auxiliar de bază calculatorul ca şi instrumentarul clasic
specific activităţii curente.
În acest sens, fiecare medic trebuie să-şi însuşească algoritmizarea,
programarea şi modul de lucru concret cu mijloacele tehnice de
specialitate. Aceasta presupune o ”adaptare” din mers, o mobilitate
mai mare în deprinderea de a reprezenta şi traduce în limbaj
matematic problemele de rezolvat, de a le prezenta într-un mod
propriu nobilei profesiuni în halat alb.

20
Noua calitate în gândire se coroborează îndeosebi cu cultura
medicală şi cu cea informatică şi se esenţializează în operaţiile pe
care sublimează calculatorul. Situaţia în care este acum medicul şi
personalul de nursing nu pretinde mutaţii structurale, fundamentale ci
doar un nou stil de adaptare a unei laturi a gândirii şi activităţii
curente ce se va caracteriza prin flexibilitate şi precizie, sub control
riguros matematic.
În acest fel, creşte ”productivitatea” activităţilor zilnice şi a gândirii
logice creatoare . Calculatorul îşi asumă operaţii obişnuite, de rutină
şi crează posibilitatea să se verifice cu rapiditate diferite variante,
ipoteze, sugestii şi să genereze altele noi pentru promovarea în varii
situaţii a hotărârilor şi deciziilor, ce vor putea fi analizate cu
operativitate maximă. Totodată, apelul la lucrul cu calculatorul poate
să stimuleze şi să dezvolte gândirea imaginativă, capacitatea de a se
forma noi reprezentări şi imagini, de a se raporta la noi modele şi de
a se detaşa noi si cât mai judicioase aprecieri cu privire la viaţa
oamenilor. Desigur, asimilarea unei aparaturi superioare şi adaptarea
acesteia la condiţiile de lucru specifice actului medical necesită
eforturi relativ mari în înţelegerea şi cunoaşterea noilor tehnologii
aplicate, dar şi un înalt grad de informatizare şi de abstractizare, în
vederea procesului de elaborare a diagnosticului, a actului medical.
Totodată, acest lucru presupune asimilarea activităţii noi, formarea şi
folosirea băncilor de date, fişierelor de informaţii, programelor
utilizator. Totodată, tehnica informatică medicală, căile de analiză
ştiinţifică având la bază calculatorul electronic modifică şi esenţa
raporturilor decizionale şi ierarhice, sensul planificării muncii,
operativitatea şi dinamica activităţii de specialitate, în general.

4 . NOTIUNI ELEMENTARE DESPRE CALCULATOARE IBM -

PC

4. 1. Arhitectura şi structura sistemelor de calcul

O listă de instrucţiuni pentru un calculator constituie un program.
Programarea este activitatea de dezvoltare de astfel de liste de
instrucţiuni, pentru a realiza funcţii anume. Fiecare tip de calculator

21
este construit pentru a putea efectua un set de instrucţiuni elementare,
numite instrucţiuni-maşină. Programarea cu instrucţiuni-maşină este
extrem de laborioasă şi de aceea s-au construit limbaje simbolice
speciale, care să permită transcrierea algoritmilor (reţete de
rezolvarea unor probleme), într-o manieră cât mai simplă, în
programe de calcul. Pentru fiecare limbaj simbolic există un program
special, compilator sau interpretor, care traduce cele scrise in limbaj
simbolic în limbaj-maşina. În ultimele decenii o cantitate mare de
efort intelectual a fost consumată pentru dezvoltarea unor limbaje
simbolice de programare cât mai apropiate de limbajul natural.
Apariţia circuitelor cu tranzistori de siliciu şi germaniu şi a pastilelor
(chips) de siliciu, cu posibilitatea de a avea din ce în ce mai multe
componente pe un astfel de cip, toate acestea au dus la creşterea
fantastică a performanţelor calculatoarelor şi la scăderea costurilor
elementelor hardware, în paralel cu menţinerea unor costuri relativ
ridicate pentru componentele software, în special cele dedicate. Cel
mai utilizat calculator în prezent este calculatorul personal, PC
(Personal Computer).

Hardware Software

Hardware este un termen englezesc care desemneaza echipamentul,

respectiv orice element susceptibil de a fi o componentă fizică a unui
sistem de calcul.

Software este tot un termen englezesc ce desemnează programele de

calculator, respectiv orice element susceptibil de a fi o componentă
logică a unui sistem de calcul şi care reprezintă în sine o activitate
intelectuală.

4. 2. Componentele principale ale unui PC

A) MONITORUL sau DISPLAY-UL - este un ecran cu tub catodic
(tip ecran televizor), unde se afişează informaţii utile servind în mod
exclusiv ca mijloc de comunicare de la calculator la operator
(dispozitiv de ieşire).
Caracteristicile tehnice ale unui monitor sunt următoarele:

22
a) definiţia - reprezintă dimensiunea punctului; cu cât această valoare
este mai mică cu atât imaginea este mai clară, deci este mai puţin
obositoare. Valoarea tipică a definiţiei este de 0, 26 mm per pixel.
b) rezoluţia (claritate) - înseamnă numărul maxim de puncte care pot
fi afişate pe o linie a monitorului şi separat pe o coloana a sa.
c) numărul de culori este specific fiecărui tip de monitor.
d) valoarea tipică pentru dimensiunea diagonalei este de 14 inches (1
inch=2, 54 cm).

B) TASTATURA - este dispozitivul de intrare prin intermediul căruia

se execută comunicarea de la operator la calculator, prin convertirea
apăsărilor de taste în semnale electronice în formă de cifre binare.
Tastele pot fi grupate în cinci categorii:
- taste de editare;
- taste speciale de operare (de control);
- taste numerice (în partea dreaptă);
- taste de deplasare a cursorului (de defilare);
- taste funcţionale (în partea superioară, tastele F1. . . F12);
- taste alfanumerice;

1. Tastele de editare:
- tasta ENTER numită şi RETURN. Această tastă este folosită pentru
a trimite datele introduse de la tastatură la calculator;
- tasta este folosită pentru introducerea de spaţii între litere, numere
şi simboluri;
- tasta şterge ultimul caracter introdus;
- tasta este utilizată pentru a comuta între litere mari şi mici;
- tasta când se ţine apăsată această tastă se obţin litere mari sau mici,
invers decât indică poziţia tastei.

2. Tastele speciale de operare:

- tasta este o tastă de control. Este utilizată pentru a părăsi activitatea
curentă a calculatorului;
- tasta cu ajutorul ei se controlează activitatea calculatorului. Ea are
efect numai împreună cu alte taste;
- tasta este folosită pentru a obţine o copie completă a ecranului la

23
imprimantă.

3. Tastele numerice sunt folosite în două scopuri:

a) editare:
1. ştergere şi inserare (Del, Ins)
2. deplasarea cursorului (tastele cu sageti)
3. controlul poziţiei (Pg Up, Pg Dn, End, Home)
b) numeric:
1. cifrele de la 0. . . 9
2. simboluri numerice plus (+), minus (-), punct zecimal (.).

4. Tastele de deplasare cursor:

Cursorul este un caracter vizual care arată locul unde va fi afişat
caracterul ce se va introduce de la tastatură. Cursorul poate fi mutat
cu tastele de deplasare ale cursorului, precum şi cu tastele : Home,
Page Up, Page Down, End, Insert, Delete.

5. Tastele funcţionale: au semnificaţie diferită în funcţie de

programele folosite. Acestea sunt: Ins, Esc, Del, F-F10.

C) UNITATEA CENTRALA-coordonează intreaga activitate a PC-

ului, de aici solicitându-se informaţii pe care utilizatorul le introduce
de la tastatură sau se afişează rezultatele pe monitor. Tot în unitatea
centrală. sunt realizate prelucrările de date prin executarea unui
program.
D) IMPRIMANTA - este dispozitivul cu ajutorul căruia rezultatele
obţnute cu ajutorul calculatorului pot fi tipăite pe hâtie. Principalele
caracteristici ale imprimantei sunt: rezoluţia; viteza de tipărire;
dimensiunea maximă a hârtiei pe care poate tipări; memoria
imprimantei; posibilităţi de extindere; fiabilitate. Rezoluţia
imprimantei se măsoară în număr de puncte pe care le poate afişa
imprimanta într-un inch. Rezoluţia pe orizontală nu este obligatoriu
egală cu rezoluţia pe verticală. Unitatea de măsură este un DPI
(dots/inch) dots=puncte.
E) MOUSE-ul - este un dispozitiv de intrare care, ca funcţionalitate
este asemănător cu tastatura, deoarece prin intermediul lui sunt

24
comunicate informaţii către calculator.
F) SCANER-ul – este un dispozitiv care are rolul de a introduce
informaţii grafice în calculator cu o mare rapiditate. Imaginile se
preiau direct de pe hârtia tipărită, fotografia sau manuscrisul pus sub
obiectivul acestuia (cărţi, dicţionare enciclopedii). După copiere
imaginea poate fi prelucrată, mutată, mărită sau micşorată rotită,
colorată, umbrită, suprapusă cu alte imagini.
G) ADAPTOR SERIAL – permite conectarea calculatorului la o
reţea locală, ceea ce oferă utilizatorului posibilitate de acces la
informaţii şi unităţile celorlalte calculatoare legate în reţea.
H) ADAPTOR MIDI – este un dispozitiv periferic digital care
permite interpretarea unor lucrări muzicale cu ajutorul calculatorului
la o fidelitate sonora ridicată.
I) FAX - este un procedeu de transmisie de text sau imagine Printr-o
linie telefonică în formă digitală. Se cuplează la postul telefonic iar
transmisia şi recepţia se realizează pe liniile telefonice obţinute prin
intermediul unui număr de telefon. aceasta se face în format A4.
Faxul cuplat la un calculator poate fi programat pentru asigurarea
unor facilităţi privind gestiunea mesajelor, repetarea automată,
planificarea transmiterii.
J) MODEMUL – este un dispozitiv care permite transmiterea de
către calculator a informaţiilor pe liniile telefonice obţinute, prin
convertirea din analogic în digital şi invers.

4. 3 VIRUŞII CALCULATOARELOR

Prin virus al unui calculator se înţelege un program care se poate

cupla la alte programe. Acest program – de dimensiune relativ mică -
va efectua anumite operaţii nedorite, spre exemplu formatarea
(ştergerea) unui disc. Un program ce conţine virus se numeşte virusat
sau infectat. Denumirea de virus a fost folosită prima dată de
expertul american Fred Cohen (1983) care a atras atenţia asupra unor
programe care au două caracteristici tipice:
1) sunt capabile să realizeze copii după ele însele (se reproduc) şi să
infecteze alte programe prin inculderea codului lor în noile programe
care devin gazde;

25
2) sunt capabile să execute o acţiune definită, în particular să distrugă
alte programe.
Procedeul clasic de infectare constă în următoarele: după rularea
programului purtător de virus, secvenţa de cod a virusului rămâne
rezidentă [n memorie. Lansarea unui nou program în execuţie nu se
face direct, ci prin controlul instrucţiunilor programului de virus. În
acest fel noul program lansat va fi modificat, secvenţa de virus se
înscrie la începutul sau la sfârşitul său, modificându - i lungimea.
Programul astfel modificat, cu secvenţa de virus încorporată, este
salvat pe suportul magnetic de pe care a fost lansat. Acest program
devine din nou un purtător de virus. Analog, o lansare a acestui
program reproduce fenomenul descris anterior. Atunci când se
decuplează calculatorul, se elimină codul rezident din memorie, dar
primul program infectat va încărca din nou codul respectiv în
memorie. Astfel, secvenţa de virus şi procesul se repetă. Repornirea
la cald nu asigură şi ştergerea memoriei, deci nici eliminarea
secvenţei rezidente. Programul de virusare poate să afecteze şi un
întreg director sau un întreg disc. Dacă se lansează în execuţie un
program din directorul sau discul respectiv, atunci se vor virusa dintr-
o dată toate programele de pe suportul respectiv. Infectarea este un
proces exponenţial. Cele mai vulnerabile sunt fişierele executabile
(cu extensia .exe, .com), deoarece ele conţin coduri executabile şi
probabilitatea răspândirii virusului este mai mare.
În funcţie de tipul distrugerilor provocate în sistem, viruşii pot fi
clasificaţi în trei categorii:
1 - Prima categorie cuprinde viruşii care determină blocarea
sistemului. Acest tip de virus distruge doar programul purtător.
2 - A doua categorie cuprinde viruşii care nu provoacă distrugeri de
programe, dar incomodează sau fac uneori imposibil lucrul cu
calculatorul. Pot să apară următoarele fenomene:
- reiniţializarea sistemului;
- încetinirea vitezei de lucru ;
- blocarea tastaturii;
- afişarea unor texte;
- modificarea generatorului de caractere.
3 - A treia categorie o constituie acei viruşi care afectează întreg

26
calculatorul. Ei distrug tabelele de partiţionare a discului fix,
modifică tabele de alocare a fişierelor, modifică informaţiile din
directorul rădăcină, fomatează discul, distrug sectorul de boot sau
şterg informaţiile din director.
Fiecare virus conţine un mecanism de autorecunoaştere, în felul
acesta evităndu - se contaminarea repetată a aceluiaşi fişier, cu
acelaşi tip de virus. Mecanismele de recunoaştere sunt diferite, cel
mai simplu fiind însă ”semnătura virusului”. Prin ”semnătură’’ se
înţelege un şir de caractere hexazecimale specific virusului, şir care
apare (cu mare probabilitate) în altă parte. Semnătura este deci
diferită de la virus la virus, are lungime variabilă, care de regulă nu
depăşeşte 80 de octeţi.
Un program care conţine un virus parcurge următorul algoritm când
este accesat:
1) încărcarea şi lansarea programului virusat;
2) salt din program la secvenţa de virus, care preia controlul;
3) verificarea condiţiilor de distrugere.
Dacă condiţiile sunt îndeplinite se trece direct la punctul 6, în caz
contrar se continuă cu punctul
4) dacă virusul nu este în memorie, atunci se instalează rezident
pentru a infecta noi programe;
5) se execută programul original. Virusul rămîne în memorie şi se
trece la punctul 7;
6) se execută distrugerile conform secvenţei de program a virusului.
În funcţie rezultat, calculatorul poate fi folosit sau nu;
7) se redă controlul sistemului de operare.

Clasificarea viruşilor în funcţie de natura daunelor provocate:

1) infectează tabela de partiţie a discului fix;
2) infectează sectorul de boot al discului fix;
3) infectează sectorul de boot al discului flexibil;
4) infectează fişierele de acoperire;
5) infectează fişierele . com;
6) infectează fişierul command.com;
7) virusul se autoinstalează în memorie (rezident în memorie);
8) virusul maschează semnătura;

27
9) virusul raportează starea iniţială a fişierului.
Majoritatea viruşilor lungesc fişierul infectat, iar unele suprascriu
fişierul iniţial. Actualmente există un număr mare de programe
antivirus. Orice program care garantează siguranţa trebuie procurat şi
folosit în mod legal.
Pentru a evita posibilitatea infectării cu viruşi tebuie respectate
anumite reguli elementare:
1 - nu se lansează în execuţie un program care nu a fost obţinut din
surse sigure;
2 - programele originale şi datele importante trebuie salvate pe
discuri flexibile;
3 - nu se încarcă sistemul de operare de pe discuri flexibile
neverificabile;
4 - interzicerea intrărilor ilegale în sistem;
5 - nu se folosesc copii ilegale ale programelor utilitare sau de
aplicaţii;
6 - utilizatorul trebuie să aibă copii corecte ale întregului soft folosit.

Riscurile şi implicaţiile apariţiei şi propagării virusurilor

calculatoarelor
Se apreciază că în jurul anilor ’85, competiţia securitate - tentative şi
infracţiuni, privind accesul neautorizat şi alterarea informaţiilor, a
căpătat o nouă dimensiune datorită proliferării utilizării virusurilor
calculatoarelor în scop de fraudă. Se cunoaşte că viruşii au fost
lansaţi de producătorii de software pentru protecţia propriilor
programe sau de alţi utilizatori, uneori chiar pentru amuzament.
Manifestările acestora sunt multiple, mergând de la afişarea unor
avertismente, felicitări, reclame, alterarea informaţiilor din fişiere,
blocarea tastaturii, ruperea sau prăbuşirea rândurilor afişate pe
display, zonă de umbră, până la ştergerea programelor sau
distrugerea fizică a unor echipamente.
Ideea a fost preluată rapid de piraţii informaticii, care, cu ajutorul
virusurilor au vizat: acces neautorizat la informaţii - direct sau în
paralel cu utilizatorul autorizat (deosebit de periculos), alterarea
datelor sau a rezultatelor, descoperirea cheilor, parolelor şi
convenţiilor a relaţiilor de calcul şi modificarea acestora, blocarea

28
căilor de transmisiuni, şi, mai puţin efecte distructive.
Fenomenul s-a accentuat în ultimii ani, prin înmulţirea atacurilor
asupra microcalculatoarelor de tip personal şi reţelelor locale,
considerate deosebit de vulnerabile, atât prin densitate, cât şi prin
eterogenitate. Succesul atacurilor mai este facilitat şi de tentaţia
beneficiarilor de a utiliza programe obţinute prin schimb direct,
precum şi de multitudinea punctelor de acces în reţea şi, mai ales, de
capacităţile tot mai mari de memorii utilizate, greu de controlat.
Preocupările pentru protecţia împotriva viruşilor sunt multiple,
existând deja angajate în această competiţie forţe de cercetare
numeroase, dar manifestările particulare şi inventivitatea creatorilor
de viruşi pun încă multe probleme protecţiei informaţiilor. Pentru a
direcţiona activitatea de protecţie, s-au încercat, deja, mai multe
scheme de clasificare a lor, utilizând pentru aceasta, diferite criterii.
a) După destinaţia dată de producător:
- pentru protecţia propriilor programe;
- pentru fraudă informaţională;
- pentru derută, amuzament, concurenţa între firme, etc. ;
- pentru amendarea nerespectării condiţiilor de service.
b) După virulenţa manifestării:
- de tip killer - ucigaş – cu manifestări software sau hardware;
- de tip gentelmen, pentru avertizare, reclamă sau care împiedică
introducerea sau reprezentarea datelor;
c) După modul de infiltrare în sistem:
- prin alipire de programe livrate pe diferite suporturi;
- prin infiltrare şi propagare în reţea.
d) După modul de acţiune în timp:
- imediat;
- condiţionat de o anumită durată de timp sau de un anumit număr de
evenimente;
- condiţionat de un anumit eveniment;
- periodic după anumite durate de timp sau după un anumit număr de
evenimente;
- aleator.
e) După componenta pe care se grefează:
- încărcătorul sistemului de operare;

29
- fişierele sistemului de operare;
- fişiere executabile;
- blocuri de date.
f) După felul concentrării:
- concentrate, grefate sau alipite unor programe sau fişiere de date;
- distribuite pe mai multe programe, fişiere, subrutine sau chiar şi
instrucţiuni.
g) După felul cum se reproduc:
- prin copierea componentei pe care sunt grefate sau alipite;
- prin multiplicare, grefându-se sau alipindu-se pe toţi suporţii din
sistemul infectat;
- prin afluire, pe toate căile de legături ale reţelei infectate;
- prin autogenerare, condiţionată de diferiţi stimuli sau evenimente.
h) După modul de comportare la eşec sau la descoperire:
- pasivi;
- înşelători, cu dezvăluirea unor segmente cu importanţă minoră sau
introduse special
pentru ducere în eroare;
- alunecători, cu posibilităţi de evadare şi de generare de elemente
asemănătoare;
- autodistrugători.
Împotriva virusurilor au fost luate diferite măsuri din care semnalăm
apariţia unor adevărate programe de diagnostic şi distrugere a
viruşilor. Denumirea acestora au fost împrumutate chiar din
domeniul medical, de unde a fost preluată şi noţiunea de virus
(datorită asemănărilor de manifestare).
Vaccinurile – sunt programe independente sau agregate sistemelor de
operare sau unor programe utilitare de mari dimensiuni sau deosebit
de utilizate, care acţionează continuu sau condiţionat de un anumit
eveniment, de o anumită durată de timp sau aleatoriu. Ele sunt
specifice unor tipuri de viruşi, având posibilitatea să le descopere, să
le izoleze şi să le împiedice manifestările, declanşând la nevoie,
antidoturile corespunzătoare.
Diagnosticienii – sunt programe lansate de utilizator sau automat de
către sistem în cazul descoperirii unui simptom de infectare,
preventiv sau periodic şi care descoperă virusul, îl cataloghează şi

30
indică apoi sau declanşează aplicarea unui antidot.
Antidoturile – sunt programe care blochează sau izolează viruşii,
extrăgându-le şi anihilându-le.
Reparatorii – sunt programe destinate refacerii sistemelor de operare
sau a unor programe utilitare, fişiere, bănci, baze de date care au
suferit atacurile viruşilor. Reparatorii sunt lansaţi, de obicei, de
operatori, existând cazuri pentru sisteme automate cu lucru în timp
real, când pot fi lansaţi de un vaccin diagnostician sau antidot.
Competiţia rămâne deschisă pentru că, la rândul lor, creatorii de
viruşi pot acţiona asupra vaccinurilor şi antidoturilor, modificându-le
manifestările, atenuând în acest fel imunitatea calculatoarelor.

4. 4 PARTICULARITĂŢI ALE PROTECŢIEI PRIN CRIPTARE A

DATELOR PENTRU CALCULATOARE

O imagine a ceea ce înseamnă criptarea datelor pentru calculatoare o

conferă, cel mai bine, standardul american DES. Potrivit acestui
standard algoritmul secretizării se desfăşoară astfel:
- datele sunt separate în blocuri de 64 biţi si apoi supuse unei
permutări;
- fiecare bloc de 64 biţi este împărţit în două blocuri de 32 biţi (Lo şi
Ro);
- asupra celor două blocuri de 32 biţi se execută16 prelucrări
succesive, conform următoarelor expresii:
Li = Ri – 1 şi
Ri = Li – 1 + f (Ri – 1, Ki)
unde : - + - sumo modulo doi;
- f - o funcţie de transformare;
- Ki – cheia de sprijin a funcţiei de transformare.
Transformarea pe care o suferă blocurile de 32 biţi se desfăşoară
astfel:
- blocurile sunt expandate de la 32 biţi la 48 şi însumate (sumă
modulo doi) cu cheia, un bloc, de asemenea, de 48 de biţi;
- blocul rezultat este divizat apoi în opt subblocuri de 6 biţi;
- fiecare subbloc de 6 biţi este supus unei transformări neliniare, în

31
urma căreia este comprimat la 4 biţi;
- cele 6 subblocuri rezultate sunt apoi compactate, rezultând un bloc
de 32 de biţi.
În final, se produce o compactare a celor două blocuri L16 şi R16,
obţinându - se un bloc de 64 de biţi, care este apoi supus unei
permutări inverse faţă de cea de la început, obţinându - se, astfel,
blocul secretizat de 64 de biţi.
Rezistenţa la decriptare a acestui cifru este dată de mărimea şi
numărul cheilor, numărul de prelucrări (iteraţii) şi natura
transformărilor neliniare.
Există şi coduri la care cheile au mărimi mai mari, 64 sau 128 de biţi,
iar numărul prelucrărilor a crescut la 32.
Realizarea algoritmului de secretizare se face sub forma a două
procedee distincte:
- hardware – prin realizarea de circuite integrate, specializate (tip
VLSI), pe care s-au implementat algoritmi de secretizare, a căror
viteză este în jurul a 10 MB/s; în acest circuit sunt implementate şi
elemente de autotestare; problemele realizării unor astfel de circuite
sunt de natură tehnologică şi economică; pentru a fi acceptabile ca
preţ de cost trebuie reproduse în serii de câteva sute de mii; o altă
modalitate de implementare hard a algoritmilor se realizează cu
ajutorul unor structuri de circuite nespecializate, cu mărirea
corespunzătoare a gabaritului şi micşorarea vitezei de lucru a
dispozitivului realizat.
- software – prin implementarea programului care realizează
algoritmul pe calculatorul ale cărui date sunt secretizate; procedeul
realizează un produs ieftin, considerat însă, mai puţin rezistent şi
mult mai lent.
Şi într-un caz şi în celălalt, rezistenţa algoritmului de secretizare
depinde de strategia realizării cheilor după procedee cu caracter cât
mai apropiat de cel aleatoriu, precum şi de eficacitatea măsurilor de
păstrare şi de distribuţie a acestora.

4. 5 MEDIUL DE SECURITATE A CALCULATOARELOR

Nu există persoană fizică şi cu atât mai mult persoană juridică

32
(instituţie de stat, agent economic, unitate sanitară, etc.) care să nu-şi
pună problema utilizării în securitate a calculatoarelor proprii sau a
reţelelor de calculatoare locale ori interconectate, de la care
beneficiază de servicii. Temerea utilizatorilor este legată de siguranţa
programelor şi a rezultatelor, de rezistenţa la atacurile virale şi, mai
ales, de accesul neautorizat la datele private sau particulare şi evident
de utilizarea acestora în concurenţa neloială.
Informatica, pe lângă multe elemente de mare utilitate, aduce, din
păcate, cu ea, prin concentrarea informaţiilor, prin nesiguranţa
proceselor complicate de sinteză şi de statistică, prin transmiterile la
mari distanţe şi prin posibilităţile de acces necontrolat, şi o
nesiguranţă, probată de multe exemple, a intimităţii proceselor,
serviciilor şi datelor. Acest lucru a dat de gândit atât specialiştilor în
informatică, cât şi juriştilor pentru siguranţă şi protecţie şi a creat
însă şi o categorie aparte şi destul de numeroasă de infractori, dublată
şi de o altă categorie de "atacatori" recrutaţi din "curioşi", "invidioşi"
şi "nepricepuţi". Se adaugă la aceste două categorii şi nesiguranţa
datelor şi proceselor pe timpul reparaţiilor, modernizărilor sau
implementărilor de noi programe şi aplicaţii, vulnerabilitatea
mediilor magnetice de stocare şi, din ce în ce mai numeroşi şi mai
sofisticaţi, viruşii, adevărate pericole pentru calculatoare şi pentru
reţele locale sau teleinformatice (distribuite). Faţă de interesul
general şi de pericolul pe care-l înlătură sau îl atenuează, securitatea
calculatoarelor a devenit o problemă socială, tratată ca atare.
În concordanţă cu cerinţele impuse, şi ţinând seama de multitudinea
aspectelor cuprinse în definiţiile întâlnite în literatura de specialitate
se apreciază că:
Securitatea calculatoarelor reprezintă un mecanism complex de
măsuri şi contramăsuri – în concordanţă cu legislaţia în vigoare -
organizatorice (administrative), informaţionale şi tehnologice, astfel
încât să se asigure secretul şi integritatea informaţiilor, siguranţa
procesării acestora şi stabilitatea resurselor de calcul în limita unui
risc operaţional asumat şi cu un preţ de cost acceptat.
Pentru orice proces se determină un volum în care acesta trebuie să
se situeze şi să se manifeste şi în care îşi are concentrate resursele,
materiile prime şi produsele finite. Acest volum este considerat mai

33
mare sau mai mic, în funcţie de spaţul ocupat de suportul tehnologic
al procesului, de spaţiul în care se manifestă atacurile şi ameninţările,
precum şi de cel în care au influenţe condiţiile de mediu. Acest
volum "considerat intim" se asociază prin proiectare şi se
definitivează pe timpul construcţiei şi funcţionării. El a fost definit ca
spaţiul de existenţă, apoi de viabilitate şi, mai nou, ca spaţiu de
siguranţă proprie.
De pildă, pentru un calculator, spaţiul său de siguranţă proprie este
considerat a fi spaţiul ocupat de elementele sale tehnologice, de
suportul pe care este instalat, de sursa de alimentare, de dispozitivul
în care se păstrează suporţii magnetici de locul pe care-l ocupă
operatorul. Având în vedere fragilitatea unora dintre elementele sale
componente precum şi libertatea de mişcare a operatorului, spaţiul de
siguranţă este un paralelipiped cu aria de bază la circa un metru de
colţurile suportului pe care este instalat calculatorul şi cu înălţimea
egală cu înălţimea camerei în care este instalat acesta. Acest spaţiu de
siguranţă este însă în legătură directă cu mediul din locul în care este
instalat calculatorul şi, evident, dacă nu este protejat cu paravane
izolante, temperatura şi umiditatea, vibraţiile, zgomotele, noxele,
curenţii de aer etc. influenţează mediul de lucru al calculatorului. Se
distinge aşadar legătură directă între mediul ambiant şi spaţiul de
siguranţă şi se concluzionează, firesc, că de fapt acesta nu este "gol"
ci este supus variaţiilor caracteristice mediului înconjurător, cu alte
cuvinte calculatorul îşi manifestă prezenţa nu în spaţiu ci Într-o
ambianţă, nu funcţionează izolat, suportând influenţe şi producând
influenţe (de pildă, termice, sonore şi electromagentice). Dar dacă
încăperea în care este instalat calculatorul nu este ecranată,
influenţele electromagnetice se simt de la mari distanţe. În aceste
condiţii se conturează spaţii suprapuse de siguranţă, determinate de
anumiţi factori de influenţă, care se suprapun, se intersectează sau se
circumscriu determinând astfel un spaţiu multidimensional închis în
care în afara resurselor protejate sunt cuprinse şi alte elemente. Acest
spaţiu a fost denumit mediu de securitate şi studiat ca atare, având în
vedere complexitatea sa compoziţională, neuniformităţile de
densitate şi de suprafaţă, precum de posibilităţile de a contracara
atacurile şi ameninţările .

34
La rândul său, mediul de securitate nu este izolat, deoarece produsul
protejat are influenţă asupra mediului şi determină un alt spaţiu
limitat în exterior de micşorarea sub mărimile de nocivitate ale
acestor influenţe, în conformitate cu definiţia securităţii sistemelor
potrivit căreia se pune în evidenţă capacitatea sistemelor de a nu
deveni periculoase pentru mediul înconjurător, sănătatea sau viaţa
oamenilor ce le exploatează ori le serveşte, inclusiv a celor ce
convieţuiesc Într-o anumită zonă - numită zonă de risc - ori să
provoace pagube materiale, informaţionale sau morale.
Se disting conform consideraţiei încă două spaţii care înconjoară
spaţiul de securitate şi anume: spaţiul de periculozitate pentru
elementele înconjurătoare şi spaţiul de nocivitate sau de influenţe
ecologice negative.
În ceea ce priveşte conceptul de mediu de securitate al reţelelor de
calculatoare, acesta a evoluat de la conceptul protecţiei intrărilor, a
mediilor de procesare, stocare şi transmitere, precum şi a ieşirilor, la
conceptul protecţiei componentelor de patrimoniu (informaţii şi
resurse), a serviciilor şi utilizatorilor şi pînă la cel al protecţiei
complexe: legislativă, fizică, a personalului, tehnologică şi
informaţională.
Evoluţia este îndreptată spre o protecţie complexă, cuprinzând toate
domeniile care influenţează sau concură la desfăşurarea activităţii.
Din acest punct de vedere, spaţiul actual al securităţii unei reţele de
calculatoare - mediul său de securitate - este o imagine holografică
cu cinci dimensiuni ale cărei proiecţii sunt planurile deja enumerate.

5. PRINCIPII GENERALE PRIVIND BAZELE DE DATE

5. 1. BANCA DE DATE reprezintă un sistem de organizare si

prelucrare, respectiv teleprelucrare a informaţiei, constituit din
următoarele trei elemente:
a) o colecţie de date aflate în interdependenţă;
b) descrierea datelor şi a relaţiilor dintre ele;
c) un sistem de programe pentru gestionarea datelor care asigură
independenţa programelor aplicaţiei faţă de modul de structurare a

35
datelor, redundanţă minimă şi răspuns la solicitările utilizatorilor în
ansamblul lor.
Noţiunea de BAZĂ DE DATE (BD) se utilizează pentru a denumi
grupat primele două elemente ale băncii de date. Deci o bază de date
reprezintă un ansamblu (colecţie) de date integrat, anume structurat
şi dotat cu o descriere a acestei structuri. Descrierea se numeşte
Dicţionar de date şi crează o interdependenţă între datele propriu-zise
şi programe. Componenta a treia a unei bănci de date, sistemul de
programe cu serviciile specificate se numeşte Sistem de Gestiune a
Bazei de Date (SGBD). Deci o bancă de date este formată dintr-o
bază de date (sistem de baze de date) şi un SGBD asociat.
Structura unei baze de date evidenţiază nu numai legăturile virtuale
între obiecte şi caracteristicile lor, dar şi corespondenţa adresa
virtuală şi adresa fizică a datelor pe suport fizic.
Orice operaţie în baza de date se efectuează prin intermediul
structurii şi a informaţiilor conţinute de dicţionarul datelor.
Programele se referă la date prin numele şi nu prin adresa lor fizică,
se crează o independenţă a textului programelor faţă de configuraţia
fizică la un moment dat, a informaţiilor conţinute în BD. Atâta timp
cât structura BD şi spaţiul real pentru care a fost definită această
structură rămân neschimbate, programele ramân valabile.

5. 2. Tipuri de BAZE DE DATE

Se cunosc trei tipuri de baze de date: relaţional, ierarhic şi în reţea.
Diferenţa lor constă în modul de organizare a informaţiilor.
a) BD relaţională - are aceeaşi structură fizică cu datele ce trebuiesc
prelucrate. Datele ce trebuiesc prelucrate se prezintă sub forma unor
tablouri (relaţii) cu linii şi coloane, liniile constituind obiectele, iar
coloanele atributele ce caracterizează aceste obiecte. Fiecare
înregistrare are o lungime constantă, fiecare atribut are o anumită
caracteristică declarată la generarea bazei (şir de caractere, valoare
numerică, valoare logică) şi o lungime fixă prestabilită. Căutarea se
face parcurgând secvenţial toate articolele şi comparând criteriile.
b) BD ierarhice - sunt construite pentru a facilita informaţia
organizată ierarhic. Diagramele unor asemenea baze sunt

36
arborescente, fiecare element fiind subordonat unui singur element şi
numai unuia aparţinând bazei. Într-o BD ierarhică dependenţa unui
segment de alte segmente de date de nivel superior se exprimă printr
- un punctator (adresă).
c) BD în reţea - este constituită dintr - o colecţie de seturi. Fiecare set
se compune dintr - o sumă de înregistrări, acestea din urmă fiind
asemănătoare cu acelea din sistemul relaţional, numai că lungimea
lor este variabilă.
6. NOŢIUNI GENERALE DESPRE SISTEMUL DE OPERARE MS
WINDOWS

MS WINDOWS este un sistem de operare ce oferă utilizatorilor o

interfaţă grafică prietenoasă, bazată pe ferestre ecran şi mijloace de
interacţiune moderne : meniuri, butoane simultane pe ecran, cursoare
grafice, “cutii” de dialog şi altele. WINDOWS conţine o gamă largă
de subprograme, specializate pe diverse categorii cum ar fi:
procesoare de texte, utilitare grafice, calcul tabelar, etc.
WINDOWS are multe caracteristici precum:
- interfaţă grafică cu utilizatorii;
- execuţia cvasisimultană a programelor;
- vizualizarea resurselor fizice ale calculatorului în scopul partajării
lor de către mai multe programe;
- posibilităţi de schimb de date între aplicaţii.
WINDOWS asigură o interacţiune standardizată prin intermediul
tastaturii şi al mouse-ului. Interacţiunea este dirijată prin obiecte
grafice afişate în fereastra aplicaţiei: meniuri, butoane, liste de
opţiuni, “controale” de editare şi altele.
WINDOWS este un sistem de operare multitasking, asigurând
execuţia şi vizualizarea mai multor programe care sunt “aplicaţii
Windows”, adică programe care nu se adresează direct resurselor
fizice ale calculatorului, ci prin intermediul funcţiilor din bibliotecile
Windows, dând astfel posibilitatea sistemului să gestioneze aceste
resurse şi să asigure partajarea lor de către mai multe programe.

37
6. 1 ELEMENTELE DE APLICAŢIE (INTERFERENŢĂ) ALE
WINDOWS

6. 1. 1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND MS WORD PENTRU

WINDOWS
MS WORD constituie unul dintre cele mai puternice editoare din
sfera produselor soft pentru calculatoarele IBM - PC. Facilităţile
oferite de acesta sunt:
- editarea de documente;
- transferuri, înlocuiri seturi caractere din text;
- editări pe coloane sau tabele;
- funcţii de corectare gramaticală şi spelling;
- funcţii pentru editări matematice;
- puternice posibilităţi de import inclusiv din diferite produse grafice;
- funcţia de previzualizare a documentelor editate;
- posibilităţi de imprimare, etc.

Ecranul editorului MS Word

Ecranul cuprinde o fereastră în care se deosebesc următoarele zone
principale:
- bara de titlu;
- bara de meniu;
- barele de instrumente cu ajutorul cărora avem acces instantaneu la
comenzile uzuale permise sub mediul MS Word;
- linia pentru stiluri, caractere, alinieri;
- linia machetă conţinând identurile;
- aria de lucru în care se editează documentul;
- câte o bară de deplasare orizontală şi verticală;
- linia de stare conţinând informaţii despre pagini, poziţia cursorului,
etc.
Bara de titlu conţine:
- pictograma de Control meniu
- titlul produsului (MS Word) urmat eventual de numele
documentului curent;
- butoanele de minimizare, maximizare şi inchidere a ferestrei.

38
Bara de meniuri cuprinde meniurile la care avem acces în Word. Un
meniu se accesează ca în toate cazurile de lucru cu meniuri sub
Windows:
- prin poziţionare cu mouse-ul şi apăsarea butonului stâng;
- utilizând tastatura, ţinem apăsat tasta Alt şi tastăm litera subliniată
din meniu.

6. 1. 2 Editarea unui document

Când se lansează Word-ul, se deschide un document nou gata pentru
dactilografiere. Cursorul are forma unei bare verticale pâlpâitoare şi
indică locul unde urmează a fi introdus textul; acest loc se numeşte
punct de inserare. Spre deosebire de maşina de scris, nu trebuie
apăsată tasta Enter după fiecare linie. Word-ul “rupe” automat linia şi
trece la rândul următor. Tasta Enter se apasă doar atunci când se
doreşte trecerea la un nou paragraf. Textul poate fi şters atât la stânga
cât şi la dreapta punctului de inserare. De obicei, un document
conţine mai mult text decât poate fi vizualizat la un moment dat pe
ecran. Pentru a se afişa o anumită porţiune din document, se foloseşte
mouse-ul sau tastatura pentru a parcurge fişierul. Dacă se doreşte
modificarea unei porţiuni de document, aceasta trebuie să fie mai
întâi marcată. Acest lucru este numit selectare. Un mod simplu de
selectare este de a ţine apăsat butonul din stânga al mouse-ului şi de a
trece cursorul peste zona care trebuie selectată.
După ce s-a făcut o selecţie, aceasta poate fi ştearsă din document,
poate fi mutată sau copiată. Este posibilă copierea şi mutarea în
cadrul aceluiaşi document, între documente sau între Word şi alte
aplicaţii care permit acest lucru.
6. 1. 3. Salvarea, închiderea sau deschiderea unui document
Salvarea unui document se face în mod normal înainte de a deschide
un alt document la ieşirea din Word for Windows sau ori de câte ori
consideră utilizatorul că este necesar. Operaţia se declanşează cu
ajutorul pictogramei corespunzătoare din linia cu pictograme sau din
meniul File, cu una din opţiunile:
- Save – salvarea documentului curent cu aceleaşi atribute;
- Save As – salvarea documentului curent cu atribute noi (de exemplu
cu alt nume);

39
- Save All – salvarea tuturor documentelor deschise (când sunt
deschise mai multe documente).
Închiderea unui document, ceea ce anulează şi apariţia lui pe ecran,
se realizează cu opţiunea Close din meniul File, sau cu pictograma
corespunzătoare din linia pictogramelor.
La apelarea acestei opţiuni suntem întrebaţi dacă salvăm sau nu
documentul. Se poate răspunde Yes, No sau Cancel, ultimul
însemnând că renunţăm la închiderea sa.
Deschiderea unui document creat anterior, ceea ce are ca efect şi
aducerea sa pe ecran în zona de lucru, se realizează cu opţiunea Open
din meniul File, sau cu pictograma corespunzătoare din linia
pictogramelor.
La apelarea acestei comenzi apare o casetă în care se indică tipul
documentului care deschide (List Files of Type) din care se alege
tipul corespunzător creării documentului, unitatea pe care se găseşte
documentul (Drives), directorul şi numele fişierului. În cazul în care
nu ne amintim pe ce unitate se găseşte documentul sau, mai ales,
numele său, putem utiliza opţiunea Find File din dreapta casetei. La
activarea acesteia apare o casetă cu ajutorul căreia putem vizualiza
toate documentele de tipul considerat precum şi prima pagină a
fiecărui document.
6. 1. 4. Tipărirea unui document
Tipărirea unui document la imprimantă din mediul Word presupune
accesarea opţiunii Print din meniul File. Pe ecran va apare o fereastră
în care vor trebui indicate:
- Print What – numele documentului;
- Copies – numărul de copii în care se va tipări documentul;
- Print Range – All – tipărirea întregului document;
- Current Page – tipărirea numai a paginii curente;
- Pages – numărul paginii (paginilor) care se va (vor) tipări (de
exemplu: from 1 to 5 înseamnă de la pagina 1 la a cincea, inclusiv);
- Print to File – crearea unui fişier cu exetnsia. PRN
Faptul că tipărirea este în curs este marcat pe ecran Printr-o fereastră
cu numele Priting, oferindu - se posibilitatea anulării acţiunii de
imprimare prin butonul Cancel.
Ieşirea din mediul Word se face fie închizând fereastra de la butonul

40
Control meniu, fie utilizând meniul File. În acest ultim caz se alege
opţiunea Exit.

7. R E Ţ E L E D E C A L C U L A T O A R E

7. 1 GENERALITĂŢI

Reţelele de calculatoare sunt o componentă a factorilor de

automatizare sau în curs de automatizare, iar scopurile şi nevoile
locale sunt dependente de sarcinile şi obiectivele într-un anumit
orizont temporal.
Spre deosebire de sistemele distribuite - unde operaţiile sunt
executate automat de sistemul de operare - în reţelele de calculatoare
utilizatorul explicitează toate activităţile proprii, de la conexarea la
reţea până la lucrul cu directoare, fiiere şi celelalte resurse ale reţelei.
Reţeaua de calculatoare este constituită dintr - un ansamblu de
calculatoare interconectate prin intermediul unor medii de
comunicaţie (linie telefonică, fibră optică, ghid de unde, cablu
coaxial, etc.), asigurându - se pe această cale folosirea în comun de
către un număr mare de utilizatori a tuturor resurselor fizice
(hardware), logice (software de bază şi aplicaţii) şi informaţionale
(baze de date) de care dispune ansamblul de calculatoare conectate.
Se asigură în acest fel, integrarea informatică a utilizatorilor de pe o
arie foarte mare (uneori o integrare mondială), echilibrarea folosirii
resurselor de calcul, sporirea capacităţii de calcul şi de informare -
prin accesul la facilităţi de calcul şi informaţionale deosebite - pe
care le posedă unele calculatoare din reţea.

7.1.1. PRINCIPALELE AVANTAJE OFERITE DE REŢEA SUNT

URMĂTOARELE:
- partajarea fişierelor (de exemplu crearea unei baze de date folosite
simultan de un număr mare de utilizatori);
- partajarea programelor (în scopul reducerii costului cumpărării
licenţelor software pentru fiecare PC se cumpără un singur pachet
multiutilizator);
- partajarea resurselor hardware (mari capacităţi de stocare,

41
imprimante, modem - uri, etc.);
- creşterea economică şi gradată a numărului de PC-uri (pe măsura
creşterii necesităţilor de calcul, se adaugă treptat noi PC-uri în reţea;
de asemenea, pentru mărirea numărului posturilor de lucru, pot fi
folosite staţii de lucru fără discuri floppy sau harduri);
- capacitatea de a utiliza software de reţea (se pot folosi aplicaţii [n
care procesarea datelor este distribuită în reţea, îmbunătăţindu-se
astfel şi interacţiunile între grupurile de utilizatori);
- poşta electronică (utilizatorii pot comunica şi schimba fişiere mult
mai uşor);
- management centralizat (majoritatea resurselor importante pot fi
adunate în jurul FILE SERVER - ului, datele pot fi protejate prin
back-up-uri şi arhivate dintr-un singur punct);
- securitatea datelor confidenţiale (accesul în reţea este controlat,
asigurându - se protecţia fişierelor împotriva utilizatorilor
neautorizaţi);
- accesul la sisteme de operare diferite (se permite conectarea în reţea
a staţiilor de lucru care utilizează sisteme de operare diferite);
- îmbunătăţirea structurii organizaţiei;

7. 1. 2 . FUNCŢIILE UNEI REŢELE

Prin intermediul reţelei se asigură o serie de facilităţi cum ar fi:
- partajarea de resurse:suport magnetic extern, imprimante precum şi
utilizarea unor procesoare software performante (VAP - Value Added
Processor). Exemplu:servere de imprimare, servere de baze de date,
servere de salvare şi/sau arhivare automată;
- prelucrare distribuită: acces comun la fişiere, la bazele de date,
cooperare între programe;
- transfer de fişiere;
- statistică şi contabilitate automată;
- protecţia fişierelor prin parole şi drepturi de acces;
- metode de dublare a informaţiei de pe harddisc prin oglindire
(mirroring) şi prin duplexarea discului;
- diverse medii de programe automate.

7. 2. CLASIFICAREA REŢELELOR

42
Reţelele pot fi clasificate după mai multe criterii:
A. După mărimea reţelei
. 1 Reţele locale (LAN - Local Area Networks)
O reţea locală constituie un mediu universal de comunicaţie între
diferite calculatoare şi echipamente periferice asociate. O reţea locală
se constituie Într-o clădire sau grup de clădiri (max. 1 km).
2 Reţele zonale (MAN - Metropolitan Area Networks)
O reţea zonală constituie un mediu universal de comunicaţie între
diferite calculatoare şi echipamente periferice asociate, având un
areal de răspândire mai mare decât reţelele locale, ca de exemplu un
cartier, un sector, un oraş (max. 100 de km.). Viteza de transmisie
este relativ mică, ajung[nd - se până la 2 Mb/s, iar mediul de
transmisie fiind cablul TV.
3. Reţele generale (WAN - Wide Area Networks)
O reţea generală este un mediu universal de transmitere a datelor la
nivel naţional şi internaţional. Cel mai răspândit mediu de
transmitere în această categorie de reţele este cablul telefonic, aspect
ce implică o scădere a vitezei de transmisie faţă de LAN şi MAN.
Pentru a compensa acest neajuns s-au pus la punct metodologii şi
tehnici speciale ca de exemplu, transmisiile prin satelit.

B. După modul de transmitere a informaţiei:

1. Cu comutarea mesajelor. Mesajele (informaţii relativ scurte) sunt
transmise unui comutator de mesaje (switch), care le transmite, după
recepţia generală, la destinaţie.
2. Cu comutarea pachetelor: Datele de lungime mare (cazul
tranferurilor de fişiere) sunt împărţite în pachete (segmente mai mici)
de către comutator de pachete, care dirijează fiecare pachet
individual către destinaţie. Un comutator de pachete similar se
găseşte la recepţie, unde asamblează pachetele şi trimite fişierul
rezultat către calculatorul destinatar.
3. Cu difuzarea mesajelor. În acest caz, toate nodurile sunt legate la
un canal unic, accesibil tuturor elementelor conectate, spre deosebire
de primele două cazuri, în care se crea un canal de transmisie a
datelor între nodul emiţător şi cel receptor, canal ce poate conţine şi
eventuale noduri intermediare. Destinatarul mesajului este găsit

43
printr-un identificator (adresă) conţinut chiar în mesaj.
4. Reţea digitală cu servicii integrate. Aceasta foloseşte transmisia
digitală, mai potrivită cu modul de funcţionare a calculatoarelor şi cu
viteze de transmisie considerabil mărite, spre deosebire de tipurile
precedente ale transmiterii datelor care se bazează pe o transmisie
analogică.

C. După topologia de legare

1. Topologia liniară. Toate nodurile (servere şi staţii de lucru) sunt
legate pe o magistrală comună de transmisie (Bus) şi sunt simultan în
ascultare, dar mesajul este recepţionat numai de nodul destinatar;
2. Topologia stea. În această topologie există un nod central
(serverul), la care sunt legate toate staţiile de lucru. Neexistând
legătură directă între două staţii, orice mesaj transmis către o staţie
de lucru trece prin server.
3. Topologia inel. În această topologie staţiile de lucru sunt legate
circular, un mesaj trecând pe rând, prin mai multe staţii până ajunge
la server sau la staţia de destinaţie
4. Topologia mixtă. În această topologie se prezintă moduri de legare
combinată a celor trei topologii de mai sus.

7. 3. TOPOLOGII DE REELE LOCALE

Modul de interconectare a calculatoarelor Într-o reţea se numeşte
topologie. Topologia determină traseul prin care circulă informaţia [n
reţea. Se cunosc patru astfel de topologii:
Topologia liniară (BUS)
Aceasta este cea mai simplă şi la îndemână modalitate de
interconectare. Toate staţiile de lucru (WS) şi serverul de fişiere (FS)
sunt conectate liniar (“în paralel”) la un acelaşi cablu - magistrală
comună sau trunchi comun.

Figura : Reţea locală cu topologie magistrală comună (bus sau

trunchi)

44
Prioritatea de transmisie în această topologie este dată de un algoritm
dinainte stabilit, care rezolvă eventualele disfuncţionalităţi apărute
atunci când două noduri încearcă să transmită simultan, stabilind
modalitatea şi prioritatea de transmisie numai pentru unul din noduri.
Topologia BUS prezintă următoarele avantaje:
- conexiune simplu de realizat, extindere uşoară;
- fiabilitate sporită (dezafectarea unui nod nu împiedică transmisia la
celelalte noduri);
- viteza mare de transmisie;
- legarea cablurilor (stabilirea configuraţiei) este simplă şi flexibilă,
putând fi adaptată topografiei locale;
Dezavantajele prezentate de topologia BUS sunt:
- nu se recomandă folosirea aplicaţiilor în timp real (la controlul
automat al proceselor industriale spre exemplu) deoarece transmisia
mesajelor dintr - un mod în altul se face într-un timp nedeterminat;
- sunt situaţii când transmiterea unui mesaj de la o staţie de lucru la
alta poate să perturbe semnalul pe linia de comunicaţie;
- necesită măsuri suplimentare de protecţie pentru funcţionare
optimă.

Topologia inel
Această topologie se bazează pe conectarea calculatoarelor pe un
canal circular.

Figura : Reţea locala cu topologie inel

Aceasta are particularitatea că transmiterea mesajelor dintre două
noduri se face “pas cu pas”, În acest fel controlul reţelei fiind propriu
fiecărui nod într-un interval de timp determinat (controlul nodurilor,
după ce se rezolvă cererile de comunicaţie transmite prin permutare
circulară.
Topologia de tip inel prezintă urrmătoarele avantaje:
- conexiune simplă;
- nodurile au acelaşi rang de prioritate;
- transmisia unui mesaj dintr - un nod în altul poate fi estimată;
- este proprie aplicaţiilor în timp real.

45
Dezavantajele acestei topologiii sunt:
- fiabilitate scăzută (defectarea unui nod implică întreruperea reţelei);
- distanţa maximă între staţiile de lucru este de 45 m;
- viteza de comunicaţie este mai redusă.
Pentru distanţe medii/mari (ce nu depăşesc câteva sute de metri) se
folosesc, aproape fără excepţie, numai topologiile liniară (magistrală
comună) şi inel sau combinate.

Topologia stea
În această topologie staţiile de lucru (WS) sunt conectate la un nod
privilegiat în reţea (serverul de fişiere), dar nu sunt conectate şi între
ele.

Figura Reţea locală cu topologie stea (radială)

Transmisia între staţii se face prin intermediul file server (FS),

existând pentru fiecare staţie de lucru (WS) o linie de comunicaţie
dedicată.
Topologia de tip stea prezintă următoarele avantaje:
- HUB-ul realizează conexiunile, care sunt uşor de modificat (pasiv).
Unele hub-uri realizează şi o amplificare a semnalului (activ).
Dezavantajele topologiei stea sunt: hub-ul poate constitui un punct
critic în reţea. Distanţa dintre hub şi o staţie de lucru este de max. 50
m.

INTERCONECTĂRI DE REŢELE. SISTEMUL INTERNET

În ultimele decenii, caracterizate printr-o explozie informaţională

fără precedent în istoria omenirii, o importanţă deosebită au
dobândit-o capacitatea şi resursele de comunicaţii de care dispun
proiectanţii şi utilizatorii sistemelor informatice. Schimbul de
informaţii reprezintă însă şi motivaţia existenţei reţelelor de

46
calculatoare interconectate, în cadrul cărora se detaşează mediul de
reţele extrem de complex, constituit de INTERNET. Acesta este un
serviciu nou apărut în tehnologia telecomunicaţiilor, care şi-a căpătat
un loc cel puţin la fel de important in ştiinţa socială a comunicaţiilor
interumane. Aceasta constituie o reţea de reţele şi, în plus, un mediu
informaţional şi de calcul cu foarte bogate servicii şi resurse,
biblioteci, baze de date, determinând un conglomerat extrem de
complex de arhitecturi, componente fizice şi sisteme de operare,
cărora, din fericire, utilizatorul, Într-o primă abordare, nu trebuie să
le cunoască sau să le înţeleagă în profunzime “filosofia” şi toate
implicaţiile.
Protocolul TCP/IP izolează diferenţele între componente şi asigură
sistemelor de comunicaţie independenţa faţă de tehnologia
întrebuinţată în reţeaua respectivă.
INTERNET-ul este un mediu cu componente de tip unu-la-unu, în
care aproape toate facilităţile care configurează reţelele au
importanţă egală şi în care componentele se comportă una faţă de
cealaltă în mod nediscriminatoriu, componente care sunt conectate
printr-un set de calculatoare numite router-e.
Pentru ca un utilizator situat în faţa unui calculator să poată avea
acces la INTERNET este suficient să-şi conecteze calculatorul la un
NOD din acest mediu (nodul fiind de asemenea un calculator, care
este însă legat direct la INTERNET) şi care oferă câteva din
caracteristicile INTERNET şi să înceapă apoi prin intermediul unor
instrumente specifice să “exploreze” o parte din resursele acestuia.
Punctele de intrare în INTERNET se fac prin folosirea unei linii
telefonice obişnuite, conectate în urma formării numărului de telefon
al unui server din INTERNET - numit furnizor de servicii.
Conectarea la un astfel de server presupune deschiderea – cu acordul
administraţiei ce girează nodul respective - unui cont de utilizator şi
existenţa unui serviciu local de tip DIAL-UP (conectarea prin linie
telefonică comutată) prin care calculatorul utilizatorului să se lege
logic la acel nod.
Prin conectare, în acest context, se înţelege acceptarea de către
mediul INTERNET a accesului logic al unui utilizator – care este
deja conectat fizic la mediul INTERNET prin intermediul liniilor de

47
comunicaţii - la unul sau la altul dintre furnizorii de servicii
INTERNET, în vederea declanşării unor operaţii de căutare,
foiletonare, vizualizare de informaţii şi/sau de programe şi de
eventuală aducere a unor astfel de “obiecte” la locaţia utilizatorului.
În cadrul acestui proces de conectare, utilizatorul trebuie să introducă
la tastatura calculatorului de la care inţiază conectarea informaţii
precum LOGIN NAME – nume de conectare şi PASSWORD -
parola de conectare la un HOST (server) conectat şi recunoscut de
către mediul INTERNET.
Sistemul de operare UNIX reprezintă suportul dominant pentru
aplicaţiile mari economice, ştiinţifice pentru domeniile de cercetare
şi învăţământ, pentru profesioniştii din ştiinţa calculatoarelor din
întreaga lume.
În continuare, utilizatorul va putea face apel la o serie de facilităţi,
oferite de sistemul de operare UNIX, pentru comunicare în reţea
(poşta electronică - E-Mail -, transfer de fişiere, telnet) sau va folosi
o serie de instrumente concepute special pentru parcurgerea şi
căutarea în INTERNET precum Gopher, Archie, Wais, etc.
Cea mai răspândită este facilitatea World Wide Web (WWW, care
reprezintă un instrument de căutare bazat pe tehnologia hypermedia,
prin hypertext si hyperlinking. Utilizatorul foloseşte browser-e
(Mozilla, MS Internet Explorer, Opera, Netscape Navigator, Safari,)
pentru a avea acces la Web.
După ce căutarea a avut succes şi după ce a putut vizualiza şi s-au
transferat informaţiile dorite, utilizatorul se poate deconecta (operaţie
numită LOGOUT sau LOGOFF) de la INTERNET.
Comunitatea INTERNET este constitită din ansamblul de mii de
reţele interconectate, sute de mii de calculatoare individuale, şi
milioane de utilizatori care protejează un mediu compatibil pentru
interacţiunea tuturor acestora în schimbul unor date numerice.
INTERNET-ul este un extrem de variat şi bogat mediu de informaţii,
care poate facilita obţinerea următoarelor beneficii:
a) schimb comod şi rapid de informaţii prin asigurarea unor servicii
specializate precum E - Mail (poştă electronică), transfer de fişiere cu
protocolul FPT, transferul vocii şi al imaginilor;
b) se pot primi informaţii şi face actualizări regulate ale subiectelor

48
ce interesează în mod special prin existenţa unui mare număr de
grupuri de interes ce publică documente periodice şi la care se pot
alătura utilizatorii interesaţi (aşa numitele grupuri de mailling lists –
liste de distribuţie prin e-mail) fiecare membru al unui astfel de grup
primind automat informaţia de îndată ce acesta se conectează la reţea
;
c) apare posibilitatea de a putea accesa cu uşurinţă persoane ce
posedă o experienţă deosebită în mai toate domeniile ce pot prezenta
un interes;
d) se poate asigura un acces global la informaţia pe care un utilizator
o plasează în reţea. În acest context, este foarte important de a
asigura o conexiune cât mai ieftină la furnizorul de servicii de care
suntem interesaţi;
e) este permis accesul la mii de arhive informaţionale din întreaga
lume prin intermediul unor mari servere specializate în gestiunea şi
servirea cererilor de integrare, vizualizare şi expediere a
componentelor acestor arhive;
f) apare posibilitatea de a contacta şi aduna specialiştii răspândiţi pe
o arie largă pentru a constitui grupe puternice de lucru pentru
rezolvarea unor proiecte;
g) se pot transforma şi transfera date între platforme foarte diferite
aflate la distanţă ajustarea formatelor datelor folosite de diverse
sisteme de calcul este realizată de programe convertoare de o mare
diversitate;
h) se lărgesc posibilităţile de divertisment în acest cadru, atît de
generos, cu posibilitatea obţinerii unei stări de destindere şi confort
pentru utilizatori.
Mediul INTERNET nu este omogen ci foarte eterogen, nu este
proprietatea unui guvern, companii sau universităţi, nu constituie o
componentă software sau hardware de sine stătătoare nu este o
singură reţea ci un grup de reţele aranjate logic Într-o ierarhie
(negrupate însă şi egale din punct de vedere fizic); nu se limitează
doar la cercetare şi nu este folosit zilnic doar de profesionişti ci şi de
oameni de toate specializările şi interesele.
Intranet înseamnă utilizarea tehnologiei Internet în cadrul unei
companii sau instituţii, pentru a îmbunătăţi accesul şi transferul

49
datelor între departamente. Intranet-urile costă puţin, oferă rapiditate
in căutarea informaţiilor interne ale companiei şi asigura comunicaţia
cu lumea din afară conectată la Internet.
Diferenţele între Intranet şi Internet sunt urmatoarele:
- Intranet este o reţea în cadrul unei companii pe cînd Internet este o
reţea întinsă pe toată suprafaţa lumii;
- Intranet are acces pe Internet dar nu şi invers.

50