Sunteți pe pagina 1din 5

Negarea efectelor comunismului în termenii denigrării

Holocaustului. Comentarii pe marginea receptării “Raportului Tismăneanu” în


mass-media românească

Rezumat: Principala ipoteză a articolului de faţă este aceea că, în sfera conştiinţei publice
româneşti, există un transfer de simboluri, de metafore publice şi de structuri discursive între
receptarea Holocaustului şi înţelegerea comunismului. Autorul urmăreşte reacţiile prezente în media
în urma prezentării Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Dictaturii Comuniste
condus de Vladimir Tismăneanu şi face o comparaţie cu reacţiile vizavi de Raportul final al
Comisiei Internaţionale pentru Holocaustului în România, condus de Elie Wiesel. Acceptând că nu
poate fi vorba despre niciun tip de comparaţie între cele două tragedii, autorul susţine că tehnicile
principale utilizate de aceia care neagă chestiunea Shoah sunt utilizate şi de către cei care neagă
crimele comunismului. Metodele luate în considerare sunt minimalizarea, negarea, trivializarea,
distorsionarea şi de-credibilizarea. Aceste abordări sunt discutate în contextul receptării Raportului
Tismăneanu şi sunt comentate din perspectiva conexiunii lor cu Raportul Wiesel.
Cuvinte-cheie: Holocaust ; Gulag ; Communism ; Negare ; Trivializare ; Distorsionare ; Procesul
comunismului

Ipoteza de lucru pe care se întemeiază această analiză este existenţa unui transfer de semnificaţii
între denigraratorii Holocaustului şi denigratorii monstruozităţilor comunismului. Din raţiuni de
spaţiu şi pentru a concentra argumentaţia, exemplele pe care le folosesc sunt preluate din dialogul
public pe marginea Raportului Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Dictaturii Comuniste condus de
Vladimir Tismăneanu (în continuare Raportul...), aşa cum au apărut în presa momentului, iar
termenul de comparaţie pentru reacţiile faţă de problema Holocaustului este reacţia faţă de Raportul
final al Comisiei Internaţionale pentru Holocaustului în România (Raportul final...) - cu trimitere
directă la analiza lui William Totok privind receptarea Raportului “Comisiei Wiesel”.
În sens teoretic pornesc de la acceptarea argumentelor conform cărora o comparaţie între Holocaust
şi Gulagul comunist trebuie pusă sub semnul îndoielii atâta timp cât se discută din punctul de
vedere al implicaţiilor istorice sau al efectelor acestora. Cred însă că, din perspectiva discursului
public, pot fi identificate o serie de legături la nivelul mecanismelor simbolice ce acţionează,
relevantă fiind chiar dinamica persuasivă şi propagandistică. Obiectivul principal nu este, aşadar,
demonstrarea faptului că evenimentele ar fi comparabile, ci că tipurile de discurs se întrepătrund, în
principal prin aceea că argumentele şi modalităţile prin care este descrisă problematica
Holocaustului se morfează în prezentările asupra înţelegerii comunismului.
Integrând observaţia majoră a lui Berenbaum, conform căruia comparaţiile relativizatoare şi
minimalizatoare între cele două fenomene nu servesc înţelegerii lor, abordarea mea doreşte să
descrie “compatibilitatea” metodelor de alterare a lor. Evident, cele două experienţe nu sunt
comparabile, nazismul punând în mişcare o ideologie a urii rasiale, iar comunismul una a urii de
clasă, iar “exterminarea” nu poate avea termen de comparaţie. Din punctul de vedere al discursului
public, însă, există o similitudine între modul cum sunt procesate cele două tragedii ale secolului
XX şi cum, prin intermediul mass-media se încearcă expierea fantomelor “Gulagului şi a
Holocaustului” - despre care vorbea Slavoj Zizek.
Analiza mea se va concentra pe cele cinci metode majore prin care Holocaustul a fost “negat” şi a
fost “procesat” în mediile de informare: distorsionarea, trivializarea, falsificarea, negarea şi de-
credibilizare (metodele au fost preluate din analiza făcută în Raportul final... asupra discursului
public postcomunist). Considerând că acestea sunt aplicabile şi în dezbaterile despre comunism şi
consecinţele acestuia, iar studiul de caz asupra reacţiilor faţă de Raportul “Tismăneanu”
demonstrează o asemenea “mutaţie” discursivă.

Minimalizarea

O primă similaritate la nivelul discursurilor este aceea a tendinţei de minimalizare, prin reducerea
semificaţiei simbolice, astfel încât cele două tragedii să devină “acceptabile” prin impactul lor
redus. În ceea ce priveşte minimalizarea Holocaustului, unul dintre exemplele cele mai relevant în
acest sens a fost declaraţia din 2003 a preşedintelui Ion Iliescu pentru ziarul
israelian Ha'aretz. Pentru preşedintele de atunci al României Holocaustul nu a fost “unic poporului
evreu”, el spunând că „mulţi alţii, printre care polonezi, au murit în acelaşi fel”. Această afirmaţie a
lui Ion Iliescu, care a şocant mediile internaţionale, a fost urmată de aceea că, în timpul războiului,
evreii şi comuniştii au fost trataţi similar, în acest sens, el oferind exemplul propriului tată, decedat
la vârsta de 44 de ani, la numai un an după eliberarea din lagăr. Argumentul a fost reluat, într-o altă
formă de Mircea Geoană, următorul preşedinte al PSD, care a declarat public că Raportul...
prezentat în forma comisiei Tismăneanu “nu este nici util şi nici credibil. Este tocmai opusul, iar
preşedintele Băsescu încearcă să redeschidă ceva. Este exact de ceea ce nu avea nevoie România în
acest moment”. Declaraţia lui Geoană, preluată de principalele ziare şi televiziuni ale momentului,
intră în această logică a minimalizării, a anulării efectelor Raportului... prin desconsiderarea
utilităţii acestuia.

Negarea

Dacă în cazul Holocaustului negarea atinge forme paroxistice, prin negarea totală a crimelor
nazismului, dintre care unele se manifestă şi în mijloacele de informare de la noi, în special în presa
legionară, în cazul Raportului... negarea se caracterizează, pe de o parte, prin respingerea
autenticităţii faptelor şi datelor statistice privind crimele comunismului şi, pe de altă parte, prin
deculpabilizarea participanţilor. "Nu eu am instaurat comunismul în România, nu eu am inventat
închisorile şi lagărele de muncă, nu eu am înfiinţat Securitatea. Mai mult, numele meu nu poate fi
asociat, în niciun fel, cu abuzurile regimului totalitar", a declarat Ion Iliescu într-un comunicat de
presă, publicat de principalele medii de masă din România (vz. Adevărul, 16.12.2006). O altă
formă a negării găsim în articolul “De ce nu avem nevoie de raportul Tismaneanu”, publicat de
George Damian în ziarul Ziua. Nu este nevoie de o re-evaluare a comunismului, spune ziaristul,
pentru că “Modelul Tribunalului de la Nürnberg este mai mult decât de ajuns. Regimul nazist din
Germania a fost condamnat pe baza unui set de principii clare şi cât se poate de simple”, iar
consecinţa logică, evidentă, este aceea că aplicarea unor astfel de reguli face inutilă o nouă
abordare.
O altă formă a negării este acuzarea adversarilor de minciună, aşa cum se vede în afirmaţia
purtătorului de cuvânt al Patriarhiei Române, Parintele Constantin Stoica, care eticheta prezentarea
făcută Bisericii Ortodoxe în Raport... drept “o mistificare a adevărului” (interviu disponibil pe site-
ul Civic Media). Aceeaşi tehnică o găsim în scrisoarea deschisă transmisă preşedintelui Traian
Băsescu, de către unul dintre foştii lideri ai minerilor din Valea Jiului din 1977, Costică Dobre –
afirmaţii preluate de ziarele centrale. Acesta afirma că în Raportul Tismăneanu au fost publicate
„intenţionat“ afirmaţii şi relatări false cu privire la persoana sa. Critica lui Dobre era de domeniul
derizoriului prin faptul că atrăgea atenţia opiniei publice că în Raport... prenumele său nu fusese
reprodus corect, în loc de “Costică” fiind trecut drept “Ioan”. (vz. Gardianul, 04.01.2007)

Trivializarea
Metoda trivializării, specifică şi ea radicalismului negaţionist, se manifestă în cazul Holocaustului
prin încercarea de a exploata evenimentul în contexte denigratoare, sau chiar vulgarizatoare.
Aceeaşi tehnică a trivializării contextului a aplicat-o Partidului România Mare care, în chiar ziua
susţinerii Raportului... în Parlament, şi-a trimis parlamentarii pentru a subminat discursul lui Traian
Băsescu, prin fluierături, vociferări şi proteste. Mai mult, Vadim Tudor, împreună cu un grup de
simpatizanţi din Gorj, a intrat în loja în care se aflau Andrei Pleşu, Horia Roman Patapievici şi
Gabriel Liiceanu – proferând injurii şi amenintându-i că “îi aruncă de la balcon”. Manifestările
PRM au primit o largă reprezentare în mass media, cu toate că H. R. Patapievici a fost etichetat cu
termenul (între alte vulgarităţi), de "limbric nenorocit", sintagmele (cu conotaţii antisemite) de gen
“şobolanii de Pleşu şi Patapievici", strigate de liderul peremist au devenit subiecte de ştiri.

Distorsionarea

Unul dintre locurile comune ale denigratorilor Holocaustului este acela că tragedia a poporului
evreu a fost cauzată chiar de acţiunile acestuia, cele mai multe explicaţii referitoare la Holocaustul
din Transnistria fiind de această factură. La fel despre comunism s-a lansat formula conform căreia
ideologia marxistă a fost “O idee bună, prost aplicată”. De altfel în România sondajele de opinie
arată că majoritatea concetăţenilor noştri continuă să creadă că societatea comunistă era o idee bună
în proporţie de 53% (Conform datelor Barometrului de Opinie Publică realizat de Fundaţia pentru o
Societate Deschisă în octombrie 2006) şi doar 34% au afirmat că a fost o idee proastă. Această
abordare este reluată într-un articol din publicaţia Tricolorul, patronată de PRM, articol semnat
“Adevăratul Serviciu Român de Informaţii”. Articolul, care corelează rezultatele unui “un sondaj
real, dar ţinut secret”, conform căruia “76% dintre români consideră că ideea de comunism este
bună”, cu ideea că nu se justifică o judecare a comunismului în asemenea condiţii, denotă o tendinţa
de a altera intenţionalitatea Raportului... Ion Iliescu, participând la o discuţie în cadrul Institutului
Revoluţiei Române, a calificat Raportul... în aceiaşi termeni, afirmând că acesta ar conţine
„aberaţii“, „monstruozităţi“, „mârşăvii“ şi e „lipsit de atenţie şi respect“ pentru Revoluţie, care ar
avea, astfel, conotaţii pozitive.

De-credibilizarea

Poate cea mai importantă tehnică utilizată de detractorii Holocaustului şi de cei ai comunismului
este contestarea autorităţii şi a reprezentativităţii celor care afirmă contrarul. Una din primele
afirmaţii făcute de detractorii Raportului..., înainte ca acesta să fie prezentat public, a fost aceea a
necesităţii ca acesta să fie revizuit de o comisie aflată „sub autoritatea profesională şi morală a lui
Paul Goma” (vz. Cotidianul, 29.01.2007). De altfel Paul Goma însuşi se remarcase prin aplicarea
unui asemenea gen de abordare, în momentul apariţiei Raportului final..., când a fost publicată o
parte din "Jurnalul" lui Goma (1-16 ianuarie 2005), text ce cuprindea atacuri împotriva
intelectualilor evrei şi a celorlalţi membri ai Comisiei “Wiesel” care au redactat Raportul final...
O altă formă a decredibilizării se întemeiază pe principiul “au venit cu dolari să ne cumpere ţara”,
prin urmare acţiunile lor nu sunt credibile. Modelul atribuirii xenofobe, prin etichetarea “Celuilalt”
ca fiind alogen, a fost o practică des utilizată în mass-media de la noi, mai ales în privinţa
supravieţuitorilor Gulagului. Corneliu Coposu era numit în presa vremii “Străinul”, despre el şi
despre alţi foşti deţinuţi politici se vorbea ca şi când ar fi petrecut mulţi ani în străinatate, deşi
Corneliu Coposu nu părăsise ţara din 1938.
Această tehnică secundară a decredibilizării prin false atribuiri, de cele mai multe ori făcută prin
proiecţia negativă a “Celorlalţi” a fost utilizată de jurnalistul Victor Roncea, preşedintele Asociaţiei
Civic Media, şi-a exprimat îndoiala în privinţa probităţii morale şi profesionale a celor care au
întocmit raportul, el spunând că acesta ar fi opera unor turnători la Securitate dovediţi, a unei "găşti
neokominterniste”.
Cei care au realizat Raportul... au fost acuzaţi, direct şi indirect, de faptul că au interese economice
ascunse, care le “mobilizează” şi le motivează intenţiile. Astfel Valentin Stan (articol din New York
Magazine, disponibil online la http://www.nymagazin.com/opinii.html?
aid=26&numar=508&highlight=tismaneanu) susţinea nici mai mult nici mai puţin că există
organizaţii care finanţează “cu onorarii de lux şi tot felul de „premii” pe intelectuali, destui dintre ei
mari amatori de „procese ale comunismului”, ba chiar şi fosti „dizidenţi” (printre aceştia erau
enumeraţi Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, Stelian Tănase, Gabriel Andreescu, H.-R.
Patapievici, Liviu Antonesei, Andrei Pleşu, Mircea Dinescu). Evident, argumentul final era acela că
“finanţatorii” sunt “securişti dovediţi sau ca şi cum ar fi dovediţi”
O astfel de argumentaţie găsim şi la Ion Iliescu, care a fost citat de presa momentului cu următoarea
declaraţie: „Cine sunt aceşti oameni, ce au făcut în timpul Revoluţiei, ce riscuri şi-au asumat ei,
când alţii se jertfeau şi îşi riscau viaţa? Vin acum şi fac pe speculanţii, pe judecătorii. Este
revoltător“ (afirmaţiile lui Iliescu despre autorii Raportului disponibile
online http://www.azi.ro/arhive/2007/03/29/demn.htm).
Logica aceasta apare şi într-un articol al preotului Prof. Dr. Adrian Gabor (studiu publicat în
Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian Marina” a Universităţii Bucureşti
2005-2006, pp.185 – 208, disponibil pe site-ul Civic Media, http://civicmedia.ro/acm/index.php?
option=com_content&task=view&id=372&Itemid=49) care spunea despre membrii Comisiei
Tismăneanu: “Nu prea se cunoaşte pe unde erau unii dintre cei care cu aplomb, pe bani publici, şi-
au exprimat fel de fel de păreri şi opinii asupra acestei perioade... Este bine să se analize faptele şi
să se scoată în evidenţă greşelile, dar cu oameni curaţi, fără a fi fii de activişti de partid, de ideologi,
care erau destul de bine plătiţi şi prin urmare au crescut din banii aceia şi acum neagă activitatea
părinţilor lor. Sau au fost colaboratorii securităţii, au făcut-o din dragoste sau din dorinţa de
retribuire, şi acum vin şi critică sistemul pe care l-au „muls” financiar”.
Reprezentări negative constituie cea mai acută formă a de-credibilizării, persoanele implicate în
redactarea Raportului... fiind jignite în mod public, una dintre cele mai sinistre combinaţii a
decredibilizării fiind aceea aplicată lui Vladimir Tismăneanu. Un articol semnat de Nadia Dincovici
(Cronica Română, 16.12.2007) reia tema favorită a denigratorilor: “Trăind pe pielea sa comunismul,
în Cartierul Primaverii, Volodea a lansat ”Raportul roşu”! “Cercetătorul ştiinţific” Mircea Ţicleanu,
publică în Tricolorul un articol intitulat “Raportul Tismăneanu - opera antiromânească a
pseudoelitei, comandata de Ocultă”, articol în care Vladimir Tismăneanu este etichetat drept “un
provocator evreu care îi întinde lui Traian Băsescu o capcană fatala...” (Tricolorul 834).
Dar discursul lui Corneliu Vadim Tudor, care a fost cel mai vehement exponent al reacţiei faţă de
Raport..., conţine în el toate elementele acestea. Pe de o parte avem descrierea de-credibilizatoare:
“Acest Tismăneanu”, scria liderul PRM, “e un evreu obraznic şi fără nici un Dumnezeu, care face
de râs neamul lui Israel, fiind un avorton al agentului kominternist Leon Tisminetchi.” Vadim reia şi
argumentul negării, susţinând că nu este adevărat că a fost “alături de Adrian Păunescu, ,,poet de
curte al lui Ceauşescu", ceea ce e ridicol, fiindcă eu nici măcar nu l-am cunoscut pe Ceauşescu, n-
am avut onoarea să dau mîna cu el şi dacă l-am laudat într-o anumită perioadă asta s-a datorat
tocmai condamnării invaziei din Cehoslovacia, distanţării faţă de Moscova şi patriotismului cu care
i-a înlăturat pe agenţii iudeo-sovietici din aparatul de partid şi de stat; (...)”. Un alt argument din
discursul său este acela al minimalismului disculpării: “Fiindcă românii judecă aşa: evreii ne-au
adus comunismul pe cap, după care au fugit, iar după o perioadă, fie aceiaşi indivizi, fie urmaşii lor
s-au întors să-i judece pe români că nu s-au lăsat îndobitociţi şi deznaţionalizaţi pînă la capat, iar cei
mai inventivi dintre acesti rătăcitori ne mai şi înfometează, acaparând sute de mii de hectare, toată
piaţa imobiliară, băncile, hotelurile, industria textilă, fabricile, fiind, totodată, implicaţi în absolut
toate privatizările frauduloase”. Tot Vadim Tudor, în ziarele de partid (Tricolorul şi România Mare)
a recurs la argumentul trivializării şi al distorsionării, spunând că în Raport... sunt “glorificaţi nişte
trădători de ţară, ca Ioan Mihai Pacepa şi Mircea Răceanu, precum şi banda de la ,,Europa Liberă"
şi, atenţie, câţiva neica-nimeni, unii cu nume ridicole, care s-ar fi luptat cu ,,dictatura" de dimineaţa
până noaptea târziu, şleahta din care amintesc pe un oarecare Vasile Paraschiv (...) ca şi pe alţii, de
care n-a prea auzit nimeni, ca Ionel Cană, Ion Drăghici, Richard Wagner, Gh. Fistioc, Silviu Cioata,
violatorul Dan Petrescu, provocatorii unguri Laszlo Tökes şi Geza Szöcz, Liviu Cangeopol şi alţii
ca ei. (...)”
Evident, argumentele se încheie cu formula dez-implicării absolute: “eu, care n-am fost niciodată
comunist, ci naţionalist, salvând numeroase biserici, am fost stâlpul comunismului, nu evreii
bolşevici, care au ucis sute de mii de români la Canal şi în temniţe!”.