ÎNOT TERAPEUTIC

Conf. dr. Nicolae Horațiu POP

 Obiective

• Înțelegerea obiectivelor şi
direcțiilor de aplicare ale metodei
Halliwick
Date istorice

• James McMillan a început în 1949 cu un proiect

la o şcoală de fete cu disabilități, scop -
deplasarea în apă, fără a utiliza elemente
ajutătoare.

• În prima grupă participantă la proiect erau 12

fete de la şcoala Halliwick (Southgate, London),
de unde vine și numele metodei “Halliwick”.
Concepte de bază
• Psihologic - independența relativă în apă
• Tonus muscular redus
• Afecțiunile articulare degenerative
• Greutatea relativă (stimulează osteo-sinteza)
• Solicitarea dependentă de adâncimea
• Inerția creată de apă - exersarea reacției de echilibru.
• În apă nu există riscul de cădere – corpul se rotește (concept
fundamental metodei Halliwick)
• Asimetria corporală compensată prin măsuri compensatoare
• Tipul de reacție este definită prin scopul terapeutic.
• Terapia este reactivă şi automată
Concepte de bază ale metodei
• Turbulențele modifică raportul presiunilor - modifică
starea de echilibru - pacientul reacționează
• Metoda este deci reactivă şi specifică mediului
• Desprinderea de elementele ajutătoare -
experimentând o independență condiționată
• Deprinderile se învață prin adaptarea în apă,
trecerea peste frica de apă, trecerea la căutarea
poziției de echilibru în apă
• Poziția de echilibru este diferită în funcție de
dizabilitate
• Controlul echilibrul este premisa pentru a inhiba
contracția muşchilor sinergici şi tonusul excesiv
Structura schematică ierarhică a
metodei după Gamper, 1995
Acomodarea psihică

Obținerea echilibrului

Control

Facilitare
Ajutorul
• Mâinile terapeutului sunt indispensabile în
sprijinirea pacientului.
• Locul acestui sprijin este foarte important.
• Prin această atingere:
– se transmite o informație tactilă,
– fapt ce întăreşte încrederea,
– corpul experimentează un punct de referință.
• Nu trebuie însă să fie atât de pronunțat
încât caracteristicile specifice ale mişcărilor
în apă să se piardă.
• Sprijinul trebuie mereu să urmeze mişcările.
Ajutorul
• Capul realizează ghidajul primar pentru reacțiile
de echilibru în decubitul dorsal, acesta nu trebuie
sprijinit; şi-ar pierde imediat proprietatea, şi
reacțiile ar fi deranjate.
• Dacă corpul este sprijinit sub torace, atunci
asupra toracelui poate acționa încă o forță, pe
lângă forța ascensională ce este deseori
amplificată prin volumul plămânilor, forță este
orientată în sus.
• Aceasta înseamnă că spre picioare acționează un
cuplu amplificat, prin aceasta picioarele
scufundându-se şi mai mult.
Ajutorul
• Dacă corpul este sprijinit sub centrul de
greutate al corpului, membrele inferioare
urcă la suprafață fără efort.
• Sprijinul în metoda Halliwick are mereu loc
din decubit dorsal la nivelul centrului de
greutate al corpului - ±S2.
Poziții principale
• mingea

• cubul

• bățul

• triunghiul
Poziții principale
• Mingea şi cubul sunt stabile, deoarece punctul
ascensional şi centrul de greutate al corpului
ajung să se suprapună mereu, şi prin aceasta se
ajunge mereu la aceeaşi poziție finală.
• În cazul cubului, mai ales, mâinile pot fi utilizate
ca şi un mijloc suplimentar de a găsi poziția de
echilibru.
• Triunghiul şi bățul sunt poziții foarte labile.
• Bățul (decubit dorsal), unde cele mai mici
asimetrii ale corpului acționează sub formă de
cupluri, care sunt greu de compensat
Programul în 10 puncte a
metodei
1. Adaptare psihică
Adaptare în apă
1. Desprindere

1. Rotaţie verticală

1. Rotaţie laterală Recuperarea echilibrului

1. Rotaţie combinată

1. Forţă ascensională
Reţinere/împiedicare
1. Echilibru static

1. Alunecare cu turbulenţe

1. Mişcare înainte simplă Facilitare

1. Mişcări elementare de înot

Adaptarea în apă
• Adaptarea psihică
– Acomodarea pacientul în mediul acvatic (staționare,
respirație).
– Terapeutul induce încredere prin prize specifice, care
permit pacientului să aibă mâinile libere.
– Sprijinul trebuie să transmită mereu o informație
tactilă.
– Pacientul poate face prize; se utilizează mai ales în
cadrul grupelor.
– Terapeutul trebuie să înțeleagă şi să combată panica
pacientului in apă.
– Crearea unui climat de încredere.
Adaptarea psihică
• Se va acorda o atenție sporită controlului
respirației în apă.
• Când ajunge apa la gură, un expir reflex trebuie
să aibă loc
• Jocurile sunt facile pentru a învăța controlul
respirației:
– suflarea unei mingi de ping-pong pe lângă partener
(numai gura este în apă),
– se fluieră un cântec sub apă, iar partenerul trebuie să
ghicească despre ce cântec este vorba.
• Prin expirația subacvatică se evită intrarea apei în
gură, şi deci înghițirea acesteia - se amplifică
siguranța, se diminuează frica.
Desprinderea
• Se renunță treptat la ajutorul terapeutului.

• Activitățile şi mişcările sunt realizate tot mai mult

de către pacient singur.

• Se monitoriză mereu controlul respirației.

• Fiecare punct trebuie exersat sub aspectul

adaptării şi al desprinderii.

• În fiecare etapă trebuie diminuată frica şi

amplificată încrederea.
Controlul echilibrului - Rotația
verticală
• O mişcare a corpului în jurul axelor de mişcare
fronto-transversale.
• Mişcările în apă, ce duc din stând, prin aşezat,
sau direct spre decubit dorsal sau frontal.
• Obiectivul de învățare al acestui punct îi arată
pacientului cum se ajunge din stând în decubit
dorsal sau frontal, şi invers.
• Printr-o întindere completă a corpului se ajunge în
decubit dorsal, în timp ce o îndoire completă duce
la o mişcare de rostogolire, care se termină în
momentul când s-a atins poziția de echilibru
stabil, adică spatele ajunge la suprafața apei, iar
abdomenul este îndreptat spre în jos.
Rotația verticală
• Integrarea completă a capului în această mişcare
este de importanță majoră, în caz contrar se
ajunge din nou la decubit, şi procesul de
rostogolire este întrerupt.
• Acesta este unul din punctele esențiale datorită
cărora pacienții prezintă o siguranță insuficientă
în apă.
• Atingerea poziției „minge” şi menținerea acesteia,
până în momentul când mişcarea de rostogolire
se opreşte, trebuie stăpânită neapărat, deoarece
această poziție este singura poziție într-adevăr
stabilă în apă.
Rotația verticală
• Această experiență are rolul de ajutor de
orientare în cadrul rotației verticale, şi este de o
importanță majoră, deoarece controlul vizual este
de obicei inexistent.
• Din această poziție ridicarea este uşoară, dacă
membrele inferioare posedă funcții motrice
suficiente.
• Aceste modificări de poziție esențiale formează în
apă raportul reciproc între suprafața de sprijin
stabilă, fundul bazinului, în stând, şi influența
forței ascensionale în decubit, atunci când
rezistența fermă nu există.
Rotația laterală
• Rotațiile laterale apar atunci când se produc
modificări de poziție în jurul axelor de mişcare
sagitalo-frontale.
• Poate fi comparată cu o mişcare de rotație la
180º în ortostasism unde echilibrul este foarte
stabil.
• Decubitul dorsal este subiectul influențelor rotației
laterale, deoarece această poziție este extrem de
labilă.
• Cele mai mici asimetrii sunt de ajuns pentru a
modifica forțele ascensionale de aşa manieră
încât să producă un cuplu lateral, iar corpul să
înceapă să se rotească.
Rotația laterală
• În decubit ventral echilibrul este mai stabil în
relație cu rotația laterală, datorită poziționării
centrului de greutate în raport cu punctul în care
acționează forța ascensională.
• Echilibrul este deosebit de critic în cazul
pacienților, care au o asimetrie pronunțată:
– pacienți cu amputații,
– pacienți hemiplegici,
– pacienți cu scolioze,
– pacienți cu artroplastie.
Rotația laterală
• Pacientul trebuie să învețe în orice situație să se
rotească la 360º.
• Capul joacă un rol central în inducerea mişcării, şi
mai ales în revenirea în poziție din decubit ventral
în decubit dorsal şi cu ajutorul membrele
superioare şi inferioare.
Rotația combinată
• Prin rotația combinată se înțelege legătura dintre
o rotație verticală şi una laterală, este rotația
tipică a corpului uman înotând în apă.
• În cazul diferitelor disabilități, echilibrul poate fi
uşor pierdut din poziție stând sau şezând spre în
față.
• Plecând de la această rotație verticală, în acelaşi
timp, sau imediat după aceea, trebuie să urmeze
o rotație laterală, pentru ca respirația liberă să
poată fi asigurată din nou.
• Pacientul paralizat poate intra singur în bazin
doar prin rotația combinată.
Control - Forța ascensională
• Hidrofobia este dată de experiențe negative în
copilărie, care sunt întipărite adânc în mintea
pacientului.
• Pacientul va experimenta acum cât este de greu
să te scufunzi.
• Starea de umplere cu aer a plămânilor joacă un
rol important.
• Adâncimea apei trebuie aleasă astfel încât să
treacă doar puțin peste cap, atunci când pacientul
este aşezat pe fundul bazinului.
Echilibrul în repaus

• În cadrul acestei etape pacientul trebuie să stea

întins liber pe apă, şi să învețe să-şi regleze
raporturile ascensionale astfel, încât toate
cuplurile să fie suprimate, deoarece în mod
normal trenul superior are o greutate specifică
mai mică decât bazinul şi membrele inferioare,
rezultă în mod obligatoriu un cuplu îndreptat spre
membrele inferioare.
Echilibrul în repaus
• Modalități de a influența poziția corpului în decubit
dorsal:
– o extensie pronunțată a coloanei cervicale duce la o
uşoară scufundare a membrelor inferioare.

– o flexiune pronunțată la nivelul coloanei cervicale

superioare modifică raporturile de aşa manieră, încât
membrele inferioare urcă la suprafața apei.

– flexia brațelor pe lângă cap şi flexia degetelor şi a

mâinilor, produc deplasarea punctul ascensional de
aşa manieră, încât membrele inferioare urcă la
suprafață.
Facilitarea -
Alunecarea cu turbulențe
• După ce s-a exersat controlul, se trece la
deplasarea în apă, iar în această etapă pe lângă
forțele hidrostatice, asupra pacientului vor acționa
şi forțe hidrodinamice.
• Terapeutul sau asistentul produce turbulențe cu
ajutorul propriului corp, şi de asemenea cu
ajutorul mâinilor sale în spatele umerilor
pacientului în decubit dorsal, şi îl trage pe acesta
cu ajutorul presiunii negative produse după sine
(cum rața trage după ea puii).
Alunecarea cu turbulențe

• La început, pacientul trebuie sprijinit puțin, din

momentul în care viteza este destul de mare, şi
forța ascensională dinamică îşi arată efectul,
presiunea corpului în punctul de susținere se
micşorează.
Alunecarea cu turbulențe
• Mâinile execută mişcarea în aşa fel, încât se
încercă să se tragă cât mai multă apă din zona
umerilor înotătorului.
• Aceasta se poate realiza în două moduri:
– prin încrucişarea rapidă a antebrațelor, într-o poziție
intermediară între supinație şi pronație, şi o mişcare
de îndepărtare în uşoară pronație.
– printr-o înlăturare alternativă a apei cu mâinile. În
ambele cazuri coatele sunt flexate.
• Gradul de efect este mărit printr-o poziție relaxată
a degetelor şi mâinilor, prin aceea că şi apa dintre
degete este pusă în mişcare.
Deplasarea simplă
• Pacientul învață în această parte, cum ajunge să
se deplaseze prin activități proprii.
• Deoarece 80% din toți pacienții îşi pot mişca
brațele (McMillan), deplasarea va rezulta din
activitatea acestora.
• În cazul înotului cu persoane cu disabilități se
exersează deplasarea simplă corespunzătoare
funcțiilor rămase funcționale.
• În unele cazuri aceasta este singura modalitate
de deplasare.
Mişcări elementare de înot
• Se exersează deplasarea efectivă în apă.
• Deoarece majoritatea pacienților pot utiliza cel
puțin un braț, este rațional ca în prima fază să se
introducă o tracțiune de braț.
• Acesta are de obicei loc sub apă, degetele sunt
aduse spre umăr, într-o fază imediat următoare
cotul începe să se întindă, în timp ce în articulația
cotului se produce o rotație spre interior.
• După întinderea completă a brațului, acesta este
tras spre corp cu putere.
• Mâna trebuie să fie dusă în acea poziție care s-a
dovedit optimală la etapa anterioară.
Mişcări elementare de înot
• Dacă brațele sunt duse în poziția de tracțiune pe
deasupra apei, aceasta trebuie să se petreacă
foarte repede, în caz contrar capul şi trenul
superior s-ar scufunda.
• Această mişcare favorizează şi mai mult rotația
laterală.
Mişcări elementare de înot
• Pentru a contracara rotația laterală, este mai bine
ca brațele să formeze un unghi de 15 – 20º față
de suprafața apei în faza cât sunt deasupra apei.
• Scufundarea brațelor se realizează cu partea
ulnară a mâinii în poziția ceasului de 10 după 10.
• Apoi se execută tracțiunea brațului.
• Indiferent dacă tracțiunea este inițiată cu faza
sub/supra-acvatică, faza de alunecare efectivă se
produce o dată cu finalizarea tracțiunii.
• • În timpul alunecării, brațele se află paralel lângă
trunchi, aceasta fiind în acelaşi timp pauza de
mişcare.
Unghi de 15 – 20º față de suprafața
apei
Mişcări elementare de înot
• Dacă o tracțiune de brațe nu poate avea loc, se
exersează o tracțiune de membre inferioare.

• În acest caz împingerea apei se realizează de

gambe şi picioare.

• Coapsele rămân întinse pe timpul întregii mişcări,

şi iau parte doar la mişcări de rotație, mişcarea
principală are loc la nivelul articulației
genunchiului (Bras).
Danke