Sunteți pe pagina 1din 15

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE DREPT

PROGRAMUL DE MASTER: Dreptul Uniunii Europene

Disciplina: Libertăți de circulație

PROFESOR COORDONATOR: MASTERANT:


Mihail Niemesch Ionică Claudia Oana

TITLUL TEMEI: LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR ÎN


CADRUL UNIUNII EUROPENE
Libera circulaţie a persoanelor.

1.Aspecte generale

Fiind unul dintre drepturile fundamentale garantate de Uniunea Europeană,


Libera circulație a persoanelor permite celor care locuiesc în Uniunea
Europeană să călătorească, să trăiască, să studieze, să muncească, să se
stabilească sau să presteze servicii în alt stat membru, fără a face obiectul
discriminării pe criteriul naționalității. Uniunea Europeană depune eforturi
pentru a simplifica și eficientiza și mai mult aplicarea principiului liberei
circulații în interiorul granițelor sale, punând accentul în mod deosebit pe
sistemele de securitate socială. Aproximativ 14 milioane de cetăţeni ai
Uniunii Europene (UE) au beneficiat deja de acest drept şi locuiesc în
prezent într-un alt stat membru1). Orice cetăţean al Uniunii are dreptul la
liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre2), sub rezerva
limitărilor şi condiţiilor stabilite în tratate şi a măsurilor adoptate pentru
punerea în aplicare a acestora. Acest drept este recunoscut şi membrilor de
familie ai cetăţeanului Uniunii, însă acest drept nu este unul independent, ci
derivă din dreptul conferit de cetăţenia Uniunii, afară de cazul când el însuşi
are drepturi ca cetăţean al unui stat membru. Un membru de familie al unui
cetăţean european, care este resortisant al unui stat terţ, nu-şi poate exercita
dreptul la liberă circulaţie, numai dacă este făcută în paralel cu cetăţeanul
european3).

La sfârșitul anului 2014, potrivit datelor Eurostat, 3 % dintre cetățenii UE


(15,3 milioane de persoane) locuiau în alte state membre decât cele ale căror
cetățeni sunt. Conform unui sondaj Eurobarometru din 2010, 10 % dintre
persoanele din UE chestionate au declarat că locuiseră și lucraseră deja în
altă țară, în timp ce 17 % și-au manifestat intenția de a profita în viitor de
dreptul la libera circulație.

Analiza liberei circulaţii a persoanelor se raportează atât la instrumentele


(izvoarele) primare ale dreptului comunitar european (tratatele institutive şi
cele modificatoare, inclusiv Tratatul de aderare a României la UE), accentul
punându-l şi pe problema perioadelor tranzitorii, cu excepţii şi clauze de
salvgardare, cât şi pe instrumentele (izvoarele) derivate ale aceluiaşi drept
comunitar european (Directiva 2004/38/CE4). Ca observaţie de ordin
general, Comisia reaminteşte faptul că directiva trebuie interpretată şi
aplicată în conformitate cu drepturile fundamentale, în special dreptul la
respectarea vieţii private şi de familie, principiul nediscriminării, drepturile
copilului şi dreptul la o cale de atac eficientă, garantate prin Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) şi reflectate în Carta Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene. , libera circulaţie a persoanelor
"presupune absenţa oricărei discriminări bazate pe naţionalitate între
lucrătorii statelor membre în ce priveşte angajarea, remunerarea şi alte
condiţii de muncă şi angajare. În acest sens, persoanelor le sunt conferite
drepturi pe care le pot valorifica în justiţie în oricare stat membru. Sunt,
evident, reglementate limitări pe motive de ordine publică, securitate publică
ori sănătate publică"5.
"Libera circulaţie a persoanelor [...] este o realitate în cadrul Uniunii
Europene"6.
"Originea principiului liberei circulaţii a persoanelor se găseşte în Tratatul
CE, art. 3 (c) şi (d) care prevăd că activităţile Comunităţii trebuie să includă:
(c) o piaţă internă caracterizată prin abolirea, între statele membre, a
obstacolelor în calea liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi
capitalurilor;
(d) măsuri privind intrarea şi circulaţia persoanelor, conform dispoziţiilor
titlului VI [...]"7.

Libera circulație a lucrătorilor implică dreptul lucrătorilor la liberă circulație


și ședere, drepturile de intrare și ședere pentru membrii familiilor lor,
precum și dreptul de muncă într-un alt stat membru și dreptul de a beneficia
de un tratament egal celui aplicat cetățenilor respectivului stat membru. În
unele țări se aplică restricții pentru cetățenii din noile state membre.
Normele referitoare la accesul la prestații sociale se bazează, în prezent, în
special pe jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.
În esenţă, libera circulaţie a lucrătorilor face parte din conceptul mai larg al
libertăţii de circulaţie a persoanelor şi este un drept fundamental al
cetăţenilor UE.
2.Libera circulație și cetățenia europeană
Libera circulație este strâns legată de cetățenia europeană, care a fost
introdusă prin Tratatul de la Maastricht (1992), de la care a apărut Tratatul
privind Uniunea Europeană (TUE). Articolul 9 din TUE prevede că un
cetățean al Uniunii este orice persoană care are cetățenia unui stat
membru. Curtea de Justiție subliniază că cetățenia europeană trebuie să fie
"statutul fundamental al resortisanților statelor membre" (hotărârea din 20
septembrie 2001, Grzelcyzk). Dincolo de principiul egalității, TFUE
(articolele 20-25) stabilește lista drepturilor care decurg din cetățenia
europeană. Unele dintre aceste drepturi sunt specifice cetățenilor europeni și
le diferențiază de cetățenii țărilor terțe. Consiliul, hotărând în unanimitate,
poate, după consultarea Parlamentului European, dreptul la libera circulație a
cetățenilor europeni este, de asemenea, rezultatul Cartei drepturilor
fundamentale, care este acum obligatorie din punct de vedere
juridic. Preambulul său precizează că Uniunea "pune persoana în centrul
acțiunii sale prin instituirea cetățeniei Uniunii și crearea unui spațiu de
libertate, securitate și justiție".
Aproximativ 14 milioane de cetățeni europeni au ales să lucreze sau să se
stabilească într-un alt stat membru, beneficiind în același timp de protecție
socială și drepturi civile. Programul Erasmus viza 3,5 milioane de studenți
care au putut să urmeze o învățământ superior într-un alt stat decât statul lor
de origine. Aproximativ 1,1 milioane de lucrători transfrontalieri beneficiază
și de libera circulație.

3.Dificultăți reale care au împiedicat dinamica liberei circulații

1 / Slăbirea logicii pieței interne


Libera circulație s-a dezvoltat în strânsă legătură cu construirea pieței
interne. Dar dinamica acestei construcții a slăbit treptat. În raportul său din
mai 2010 8 , Mario Monti a subliniat erodarea sprijinului politic și social
pentru integrarea piețelor în Europa. Un sondaj Eurobarometru9 a arătat că
62% dintre europeni consideră că piața unică a beneficiat numai de societăți
mari; 51% că a deteriorat condițiile de muncă și 53% că a prezentat puține
avantaje pentru persoanele dezavantajate. Potrivit raportului Monti, cadrul
legal pentru libera circulație a persoanelor a rămas imperfect.
2 / Efectele crizei economice și financiare
Criza a avut un impact major asupra pieței unice. În perioada 2008-2009,
PIB-ul Uniunii Europene a scăzut cu 700 de miliarde de euro. Aproape 5
milioane de oameni și-au pierdut locurile de muncă. Șomajul în rândul
tinerilor este o problemă majoră. Este mai mult decât dublul ratei globale a
șomajului (18,8% față de 8,3% în noiembrie 2016), cu diferențe mari între
țări: o diferență foarte mare separă statul membru de cel mai mic procent
(Germania 6 , 7%) din statele membre cu cele mai mari rate (Grecia, 46,1%,
Spania, 44,4% și Italia, 39,4%). În noiembrie 2016, 4,2 milioane de tineri
sub vârsta de 25 de ani erau șomeri10.

3 / Preocupări legate de fluxurile de migrație și amenințarea teroristă


În contextul "primăverii arabe", în aprilie 2011, normele aplicabile spațiului
Schengen (Codul Frontierelor Schengen) au făcut obiectul unei cereri de
planificare franceză-italiană. Ulterior, Comisia a prezentat o propunere de
reintroducere a controalelor, în ultimă instanță, pentru o perioadă limitată (6
luni, care poate fi reînnoită până la 2 ani), în cazul unor deficiențe grave și
persistente la una dintre frontierele externe.
Criza migraționistă și tragediile repetate din Marea Mediterană au evidențiat
presiunea la frontierele comune. 180.746 de persoane au ajuns pe malurile
Italiei în 201611. Cifra a fost de 154.000 în 2015 și 170.100 în 2014.
Nigerienii (36.000), Eritreanii (20.000) și Guineenii (12.000) constituie cel
mai mare contingent al migranților în 2016. În 2015, Grecia a primit 857 000
de migranți sau 80% dintre migranții care intră pe teritoriul Uniunii
Europene pe mare. Pentru Grecia, aceasta reprezintă o creștere de 20 de ori a
numărului de sosiri în comparație cu 2014. Aceste evenimente au evidențiat
limitele politicilor europene de migrație și slăbiciunea solidarității dintre
statele membre.
Celălalt domeniu de îngrijorare este legat de extinderea liberei circulații în
contextul extinderii Uniunii Europene. Începând cu 1 ianuarie 2014,
resortisanții noilor state membre au dreptul să lucreze în orice stat membru.
Rezultatul a fost o preocupare puternică, exprimată în special de David
Cameron într-o coloană Financial Times 12., apoi într-o scrisoare trimisă la
10 noiembrie 2015 președintelui Consiliului European, Donald Tusk. Primul
ministru britanic s-a bazat pe abordarea adoptată de miniștrii austrieci,
germani și olandezi ai Comisiei Europene, pentru a susține că Regatul Unit
nu era singura țară care să considere libera circulație a lucrătorilor trebuia să
fie reglementată în continuare .13
Situația romilor a contribuit, de asemenea, la controversa. Se estimează că
între 10 și 12 milioane de romi trăiesc în Europa, dintre care circa 8 milioane
trăiesc în Uniunea Europeană. Modalitățile de aplicare a directivei din 2004
se aflau în centrul discuțiilor dintre Franța și Comisia Europeană din 2010
privind condițiile de dezmembrare a taberelor de romi și măsurile de
expulzare din teritoriu.
Chiar dacă a avut loc într-o țară care nu este membră a Uniunii Europene,
votul elvețian din 9 februarie 2014, care a decis să pună sub semnul
întrebării libera circulație între Elveția și statele membre, nu a putut să
rămână fără echivoc cu privire la condițiile de liberă circulație în interiorul
Uniunii Europene. Noul articol constituțional specifică faptul că noua
politică elvețiană în materie de migrație va face obiectul cotelor și
plafoanelor, concentrându-se în același timp pe "interesele economice
globale ale Elveției" și pe respectarea preferințelor naționale14
În cele din urmă, atacurile asupra Europei în 2015 și 2016 au subliniat clar
ușurința cu care teroriștii au putut să intre și să circule în spațiul european. 15

4 / Frica de dumpingul social


Frica de dumpingul social în Europa și-a concentrat, de asemenea, atenția
asupra impactului liberei circulații. Ea s-a exprimat prin observarea
diferențelor dintre costurile forței de muncă. Costul mediu pe oră al forței de
muncă a fost estimat la 25,03 € în 2015 și la 29,5 € în zona euro. Această
medie însă nu reflectă diferențe semnificative între statele membre, costul
mediu pe oră fiind de 4,08 (Bulgaria) până la 41,31 EUR
(Danemarca). Ponderea cheltuielilor non-salariale, cum ar fi contribuțiile
sociale ale angajatorilor, a fost de 24,4% în Uniunea Europeană și de 26% în
zona euro. Din nou, disparitățile dintre state sunt ridicate: 33,2% în Franța,
32,1% în Suedia, față de 13,7% în Irlanda și 13,9% în Danemarca.

4. Membrii de familie care beneficiază de liberă circulaţie şi de şedere


Membrii familiei, indiferent de cetăţenia lor, au dreptul să însoţească sau să
se alăture cetăţeanului UE într-un stat membru, altul decât cel al cărui
resortisant este16).
Prin „membru de familie”, conform art. 2 din Directiva 2004/38/CE, se
înţelege:
– soţul, indiferent de momentul sau locul în care a fost celebrată căsătoria,
– partenerul cu care cetăţeanul Uniunii a contractat un parteneriat înregistrat,
în temeiul legislaţiei unui stat membru, dacă, potrivit legislaţiei statului
membru gazdă, parteneriatele înregistrate sunt considerate drept echivalente
căsătoriei şi în conformitate cu condiţiile prevăzute de legislaţia relevantă a
statului membru gazdă;
– descendenţii direcţi în vârstă de cel mult 21 de ani sau care se află în
întreţinerea sa, precum şi descendenţii direcţi ai soţului sau ai partenerului,
– ascendenţii direcţi care se află în întreţinere şi cei ai soţului sau ai
partenerului.
Membrii familiei menţionaţi anterior beneficiază de drepturile acordate prin
directivă atunci când aceştia se alătură sau însoţesc cetăţeanul UE, iar statele
membre sunt obligate să le recunoască drepturile. Alţi membri ai familiei,
precum fraţii sau surorile, verii, mătuşile şi unchii şi alte rude17) au dreptul să
li se faciliteze intrarea şi şederea de către statul membru gazdă în cazul în
care:
– se află în întreţinere18); sau
– sunt membri ai gospodăriei; sau dacă,
– din motive grave de sănătate, aceştia necesită în mod imperativ îngrijire19).
b) Soţii/soţiile şi partenerii. Art. 2 alin. 2 din Directivă menţionează, în mod
expres, soţia/soţul şi partenerul unui cetăţean al Uniunii20). În principiu,
căsătoriile valabil încheiate oriunde în lume sunt recunoscute de directivă.
În Cazul 267/83 – Diatta, Curtea a susţinut că nu este necesar ca soţii să
trăiască sub acelaşi acoperiş. Această decizie a fost pronunţată în contextul
în care soţii trăiau separat şi intenţionau să obţină un divorţ. Soţia era de
naţionalitate senegaleză, iar soţul ei era de cetăţenie franceză şi muncea în
Germania. Cu toate acestea, căsătoria trebuie să fie autentică, şi nu o
căsătorie de convenienţă.
Căsătoriile forţate, în cazul cărora consimţământul uneia sau ambelor părţi
lipseşte sau nu este respectat, nu sunt protejate de dreptul internaţional sau
comunitar21). Spre deosebire de acestea, în cazul căsătoriilor aranjate, ambele
părţi consimt pe deplin şi în mod liber la încheierea căsătoriei, cu toate că o
parte terţă deţine un rol dominant în alegerea partenerului, precum şi
căsătoriile de convenienţă.
În multe state din UE este recunoscut parteneriatul înregistrat (uneori numit
parteneriat civil) 22). Parteneriatele înregistrate permit ca 2 persoane care
trăiesc împreună ca un cuplu să-şi înregistreze uniunea lor la o autoritate
publică relevantă în ţara lor de reşedinţă.
Diferenţele între statele UE în acest domeniu sunt imense, în ceea ce priveşte
nu numai posibilităţile pe care le oferă, dar şi măsura în care parteneriatele
înregistrate în străinătate sunt recunoscute.
Statele UE care nu recunosc parteneriatele înregistrate ca echivalente
căsătoriei sunt: Bulgaria, Cipru, Estonia, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia,
Liechtenstein, Malta, Polonia, România şi Slovacia. Toate statele care permit
căsătoriile între parteneri de acelaşi sex (în prezent, Belgia, Olanda, Spania
şi Suedia) recunosc, de asemenea, şi parteneriatele înregistrate de acelaşi sex
încheiate în alte state.
Partenerul cu care cetăţeanul UE are o relaţie durabilă, atestată
corespunzător, beneficiază, de asemenea, de dreptul de a i se facilita intrarea
şi şederea. Conceptul de parteneriat se referă la parteneriatele dintre
persoanele de acelaşi sex şi de sex diferit şi la parteneriatele de facto,
precum coabitarea (cazurile în care partenerii locuiesc împreună). Persoanele
care îşi întemeiază drepturile, în conformitate cu directiva, pe caracterul
durabil al parteneriatului pot fi solicitate să prezinte documente justificative
privind faptul că sunt partenerii unui cetăţean UE şi că parteneriatul este
durabil. Pot fi prezentate orice mijloace de probă23).
Dacă un cetăţean al UE doreşte să i se alăture partenerul său dintr-un alt stat
din UE care nu recunoaşte parteneriatele înregistrate, parteneriatul va fi
considerat ca un atestat pe termen lung al relaţiei în mod corespunzător,
statul de reşedinţă trebuie să-i faciliteze intrarea şi şederea partenerului pe
teritoriul său.
Directiva nu specifică cerinţele pentru o relaţie durabilă, atestată
corespunzător. Însă partenerii neînregistraţi şi necăsătoriţi nu sunt incluşi în
definiţia de „membru de familie” şi, prin urmare nu au niciun drept la libera
circulaţie în temeiul directivei, dar le este facilitată intrarea şi şederea - cu
alte cuvinte, statul membru gazdă nu poate refuza pur şi simplu intrarea şi
şederea pe baza faptului că cei doi nu sunt căsătoriţi, fără o justificare
suplimentară.
Cerinţa caracterului durabil al relaţiei este evaluată prin prisma obiectivelor
directivei de a menţine unitatea familiei în sensul larg al acesteia. Astfel, se
poate solicita dovada unei perioade minime de timp, drept criteriu pentru
stabilirea durabilităţii parteneriatului, de exemplu, existenţa unui credit
ipotecar comun pentru cumpărarea unei locuinţe. Orice refuz al dreptului de
intrare sau şedere trebuie motivat în scris şi trebuie să poată face obiectul
unei căi de atac.
Se pare că acele state europene care recunosc parteneriatul înregistrat între
persoane de acelaşi sex au optat pentru această soluţie „de mijloc” în
schimbul căsătoriei cuplurilor de acelaşi sex.
Mai multe state europene permit în prezent căsătoria între persoane de
acelaşi sex. Acestea sunt: Olanda, Belgia, Suedia, Norvegia, şi Spania. În
Olanda o astfel de lege a fost adoptată în 2000, devenind prima ţară din lume
care recunoaşte căsătoria pentru cuplurile de acelaşi sex. Viteza cu care ţările
au adoptat această reglementare sugerează faptul că există o tendinţă reală
spre recunoaşterea drepturilor căsătoriei pentru cuplurile de acelaşi sex. Cu
toate acestea, alte state, cum ar fi Letonia, a modificat recent legislaţia
pentru a interzice în mod explicit căsătoria între persoane de acelaşi sex.
c) Membrii de familie în linie directă. Noţiunea de rude directe în linie
descendentă sau ascendentă se extinde la relaţiile din adopţie sau la minorii
aflaţi în custodia unui tutore legal permanent. Copiii vitregi şi părinţii vitregi
care deţin în mod temporar custodia asupra acestora pot avea drepturi
întemeiate pe directivă, depinzând de cât de strânse sunt legăturile în fiecare
caz. Nu există restricţii în ceea ce priveşte gradul de rudenie. Autorităţile
naţionale pot solicita dovezi care să susţină relaţia de familie pretinsă.
Întotdeauna trebuie să se acţioneze în interesul superior al copilului, astfel
cum se prevede în Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului din 20
noiembrie 1989.
d) Alţi membri de familie. Art. 3 alin. 2 lit. a) nu impune nicio restricţie
privind gradul de rudenie atunci când menţionează „alţi membri de familie”.
În scopul menţinerii unităţii familiei, în sens larg, şi fără a aduce atingere
interzicerii discriminării pe criteriul cetăţeniei, situaţia persoanelor care nu
sunt incluse în definiţia membrilor de familie în conformitate cu Directiva
2004/38/CE şi care, prin urmare, nu se bucură automat de dreptul de intrare
şi de şedere în statul membru gazdă este examinată de statul membru gazdă
pe baza propriei legislaţii interne, pentru a decide dacă se poate acorda
intrarea şi şederea unor asemenea persoane, luând în considerare relaţia lor
cu cetăţeanul Uniunii sau orice alte împrejurări, precum dependenţa lor
financiară sau fizică de cetăţeanul Uniunii24).
e) Membrii de familie aflaţi în întreţinere. În conformitate cu jurisprudenţa
Curţii25), statutul de membru de familie „aflat în întreţinere” este rezultatul
unei situaţii de fapt, caracterizate prin sprijinul material pentru membrul de
familie oferit de cetăţeanul UE sau de soţul (soţia)/partenerul (partenera)
acestuia. Acest statut nu presupune un drept la întreţinere. Nu este necesar să
se examineze dacă membrul de familie în cauză ar putea, teoretic, să se
întreţină singur, prin găsirea unui loc de muncă plătit26).

5.Dreptul de ieşire şi de intrare.


Dreptul de ieşire şi de intrare constă în faptul că toţi cetăţenii Uniunii care
deţin cărţi de identitate valabile sau paşapoarte valabile şi membrii familiei
acestora care nu au cetăţenia unui stat membru şi care deţin paşapoarte
valabile au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa
în alt stat membru, respectiv dreptul de a li se permite intrarea pe teritoriul
statelor membre27).
Exercitarea acestui drept nu presupune alte formalităţi administrative, statele
membre impun vize de ieşire sau alte formalităţi echivalente28). Statele
membre pot solicita membrilor de familie dintr-un stat terţ care însoţesc sau
se alătură unui cetăţean UE, căruia i se aplică directiva, să posede o viză de
intrare29). Ţările ai căror resortisanţi sunt supuşi regimului de viză sunt
enumerate în Regulamentul (CE) nr. 539/2001 sau în legislaţia internă, în
cazul Regatului Unit şi al Irlandei.
Având în vedere că dreptul de a primi viza de intrare derivă din gradul de
rudenie cu cetăţeanul UE, statele membre pot solicita doar prezentarea unui
paşaport valid şi a dovezii gradului de rudenie (precum şi a stării de
întreţinere, a motivelor medicale grave sau a caracterului durabil al
relaţiei, în funcţie de caz). Nu se pot solicita alte documente suplimentare,
precum dovezi privind cazarea, resursele suficiente, scrisoare de invitaţie sau
bilet dus-întors.

6.Dreptul de şedere.a) Dreptul de şedere pentru o perioadă de cel mult trei


luni. Pentru a se bucura de dreptul de şedere pe teritoriul unui stat membru,
pe o perioadă de cel mult trei luni, membrii de familie care nu au cetăţenia
unui stat membru trebuie30) să deţină un paşaport valabil şi să-l însoţească pe
cetăţeanul Uniunii ori să i se alăture acestuia.
Nu contează care este scopul: muncă, studii sau doar în scop turistic,
membrii de familie care sunt resortisanţi ai ţărilor terţe şi care însoţesc sau li
se alătură cetăţenilor UE pot sta cu aceştia pe o perioadă de cel mult trei luni
doar în baza paşaportului.
b) Dreptul de şedere pentru o perioadă mai mare de trei luni. Dreptul de
şedere pentru o perioadă mai mare de trei luni se extinde asupra membrilor
de familie care nu au cetăţenia unui stat membru, în cazul în care însoţesc ori
se alătură cetăţeanului Uniunii în statul membru gazdă.

Cetăţenii UE au drept de şedere într-un stat membru gazdă dacă sunt activi
din punct de vedere economic în acel stat. În cazul studenţilor şi persoanelor
care nu sunt active din punct de vedere economic, cetăţenii UE trebuie să
aibă resurse suficiente31) pentru ei şi pentru membrii lor de familie astfel
încât să nu devină o povară excesivă pentru sistemul de asistenţă socială al
statului membru gazdă pe perioada şederii lor şi să deţină o asigurare
medicală completă32).
În cauza Ibrahim, C-310/08, Curtea a arătat că, totuşi, membrii de familie se
pot prevala de dreptul de şedere, chiar dacă aceştia nu dispun de suficiente
resurse şi nu deţin asigurări medicale complete în statul gazdă:
Doamna Ibrahim, de cetăţenie somaleză şi căsătorită cu un cetăţean danez,
domnul Yusuf, a lucrat o perioadă în Regatul Unit, apoi a plecat, iar când s-
a reîntors nu a mai beneficiat de dreptul de şedere, pentru că nu îndeplinea
condiţiile potrivit art. 6 din Regulamentul din 2006 privind imigraţia
(Spaţiul Economic European). Doamna Ibrahim s-a alăturat, în 2003,
soţului său, împreună cu cei 4 copii ai săi, aceştia frecventând un sistem
public de învăţământ de la sosirea lor pe teritoriul acestui stat membru.
După plecarea soţului său din Regatul Unit în 2004, doamna Ibrahim s-a
separat de acesta şi, nefiind niciodată autonomă din punct de vedere
economic, aceasta nu lucra şi depindea în întregime de asistenţa socială
pentru a-şi acoperi cheltuielile curente şi de cazare. În 2007, doamna
Ibrahim a solicitat să beneficieze de ajutorul pentru locuinţă pentru ea şi
copiii săi, cerere care a fost respinsă. Doamna Ibrahim a atacat aceste
decizii, iar London Borough of Harrow a adresat Curţii următoarele
întrebări preliminare: în cazul în care soţia, resortisant al unui stat terţ, şi
copiii săi, cetăţeni ai Uniunii, au însoţit un cetăţean al Uniunii care s-a
stabilit în Regatul Unit, care a fost lucrător, ulterior acesta şi-a încetat
activitatea şi a plecat, iar copiii au început studiile primare în Regatul Unit,
beneficiază de dreptul de şedere în Regatul Unit numai dacă îndeplinesc
condiţiile prevăzute de Directiva 2004/38/CE? În ipoteza menţionată,
aceştia trebuie să dispună de suficiente resurse, astfel încât să nu devină o
povară pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă în
cursul perioadei de şedere planificate, precum şi de asigurări de sănătate
complete în acest stat membru?
Astfel, Curtea a decis că se pot prevala de un drept de şedere copiii unui
resortisant al unui stat membru care lucrează sau a lucrat în statul
membru gazdă şi părintele în îngrijirea căruia se află efectiv aceştia, fără
ca un astfel de drept să fie supus condiţiei ca aceştia să dispună de
suficiente resurse şi să deţină asigurări medicale complete în acest stat.
5. Dreptul la şedere permanentă. Membrul de familie care nu are cetăţenia
unui stat membru şi care şi-a avut reşedinţa legală cu cetăţeanul Uniunii în
statul membru gazdă în cursul unei perioade neîntrerupte de cinci ani33)
dobândeşte dreptul de şedere permanentă34). Odată dobândit, dreptul de
şedere permanentă se pierde numai în cazul unei absenţe din statul membru
gazdă pe o perioadă care depăşeşte doi ani consecutivi35).
Unele categorii de persoane beneficiază de un tratament mai favorabil36).
Lucrătorii salariaţi sau persoanele care desfăşoară o activitate independentă
pot dobândi, în anumite condiţii, dreptul de şedere permanentă înainte de
terminarea perioadei neîntrerupte de cinci ani de şedere, în următoarele trei
cazuri:
– Împlinirea vârstei prevăzute în vederea pensionării pentru limită de vârstă
sau a pensionării anticipate;
– Incapacitatea permanentă de muncă;
– Lucrătorii de frontieră.
În cele trei cazuri descrise anterior, membrii familiei dobândesc dreptul de
şedere permanentă odată cu cetăţeanul UE.

1)
Dreptul la liberă circulaţie şi şedere în Europa. Un ghid al drepturilor dumneavoastră în
calitate de cetăţean al Uniunii Europene, p. 7, sursa:
http://ec.europa.eu/justice/policies/citizenship/docs/guide_free_movement_low_ro.pdf, accesat în
data de 7 februarie 2011.
2)
Art. 21 alin. 1 (fost art. 18) TFUE, variantă consolidată.
3)
Alina Kaczorowska, European Union Law, Routledge Cavendish, Taylor & Francis Group,
London And New York, 2009, p. 597.
4
Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind dreptul la liberă
circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii acestora, de
modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 şi de abrogare a Directivelor 64/221/CEE,
68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi
93/96/CEE.
5
A. Popescu, N. Voiculescu, Dreptul social european, Ed. Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2003, p. 211.
6
A. Popescu, N. Voiculescu, Dreptul social european, Ed. Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2003, p. 211.
7
B. Teyssié, Droit europeén du travail, Ed. Litec, 2001, p. 74 (preluat şi de O. Ţinca în Drept
material comunitar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 92).
8
Mario Monti : Une nouvelle stratégie pour le marché unique, au service de l'économie et de la
société européennes, Rapport au président de la Commission européenne, 9 mai 2010.
9
Marché intérieur : conscience, perceptions et impact, Enquête Eurobaromètre spécial 363,
novembre 2011 - TNS opinion et social.
10
Eurostat, ianuarie 2017
11
UNHCR, Regional Bureau Europe, Weekly report, 23 décembre 2016.
12
" Free movement needs to be less free ", Financial Times, 27 novembre 2013.
13
Cf. Sébastien Richard : " L'encadrement du détachement des travailleurs au sein de l'Union
européenne ", Questions d'Europe pag.300
14
Johan Rochel : " Libre circulation : ou quand le vote suisse fait trembler l'Europe ", in L'opinion
européenne en 2014 Editions Lignes de Repères, 2014.
15
Sébastien Richard : L'encadrement du détachement des travailleurs au sein de l'Union
européenne, Question d'Europe.
16
Dreptul la liberă circulaţie şi şedere în Europa. Un ghid al drepturilor dumneavoastră
în calitate de cetăţean al Uniunii Europene, cit. supra, p. 7.
17
Părinţii sau copiii în vârstă de peste 21 de ani care nu se află în întreţinere beneficiază,
de asemenea, de dreptul de a li se facilita intrarea şi şederea în cazul în care locuiesc
împreună cu cetăţeanul UE.
18
Statutul de membru de familie „aflat în întreţinere” este rezultatul unei situaţii de fapt,
caracterizate prin sprijinul material pentru membrul de familie oferit de cetăţeanul UE
sau de soţul (soţia)/partenerul (partenera) acestuia. Acest statut nu presupune un drept la
întreţinere. Nu este necesar să se examineze dacă membrul de familie în cauză ar putea,
teoretic, să se întreţină singur, prin găsirea unui loc de muncă plătit [Cauzele 316/85
Lebon (punctul 22) şi C-1/05 Jia (punctele 36-37)].
19
Statele membre nu pot exclude în mod automat o anumită categorie de membri ai
familiei..
20
Alina Kaczorowska, European Union Law, op. cit., p. 598
21
COM(2009) 313 final, Bruxelles, 2.7.2009, p. 4
22
Cf. http://ec.europa.eu/youreurope/citizens/family/couple/registered-
partners/index_en.htm?profile=0.
23
Partenerul are drepturile membrilor de familie ai cetăţeanului Uniunii Europene privind
intrarea şi şederea pe teritoriul României în condiţiile stabilite de O.U.G. nr. 102/2005.
24
Directiva 2004/38, considerentul (6).
25
Cauzele 316/85 Lebon (punctul 22) şi C-1/05 Jia (punctele 36-37).
26
COM(2009)313 final, op. cit., p. 5.
27
C-1/05 Jia (punctul 36 şi 37).
28
C-1/05 Jia (punctul 43).
29
Art. 5 alin. 2.
30
Art. 6 alin. 2.
31
Nu există o cantitate fixată de resurse pe care statele membre o pot impune ca fiind
„suficientă”. Cetăţenii Uniunii deţin resurse suficiente atunci când valoarea acestora
depăşeşte pragul sub care statul membru acordă un ajutor financiar minim de subzistenţă
(sau pensia minimă de asigurări sociale).(art. 8, alin. (4).
32
COM(2009) 313 final, op. cit, p. 8.
33
Art. 17 prevede unele excepţii privind această perioadă de 5 ani
34
Art. 16 alin. 2 şi art. 18.