Sunteți pe pagina 1din 35

FUNDAȚIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PREUNIVERSITAR „SPIRU HARET”

AL COOPERAȚIEI MEȘTEȘUGĂREȘTI

COLEGIUL UCECOM „SPIRU HARET”

OPTICA FIZIOLOGICĂ
Optica este o ramură a fizicii, ce studiază natura luminii, fenomenele legate de emisia, absorbţia,
propagarea şi interacţiunea ei cu materia, precum şi metodele de măsurare a mărimilor care le caracterizează,
construcţia şi funcţionarea instrumentelor bazate pe lumină.

Ca disciplină ştiinţifică, acoperă un domeniu foarte larg, domeniu strâns legat şi de electronică,
mecanică, fizică, fizică atomică etc.

Prin legătură sa cu forma de percepere vizuală a informaţiilor despre lumina înconjurătoare, prin
instrumentele ştiinţifice de mare fineţe pe care le oferă, optica joacă un rol deosebit în viaţa cotidiană.

Din punctul de vedere al tehnicii iluminatului, lumina este acea parte a radiaţiei electromagnetice care
produce oamenilor senzaţia de vedere lumina poate fi definită ca un anumit fel de radiaţie electromagnetică.
Lumina formează obiectul de studiu al opticii.

Optica se împarte în trei domenii, aparent distincte, însă în realitate strâns corelate, şi anume :

- optica geometrică, bazată pe conceptul de fascicul îngust de lumină, fără să se preocupe de


natura luminii;
- optica ondulatorie, bazată pe conceptul de undă şi care se ocupă cu studiul fenomenelor
rezultate din interacţiunile lumină - lumină ;
- optica cuantică, bazată pe conceptul de cuantă de lumină şi care se ocupă cu studiul fenomenelor
rezultate din interacţiunile lumină - substanţă.
Din punctul de vedere al aplicaţiilor practice, optica poate fi împărţită în două domenii şi anume, un
domeniu ce se ocupă cu studiul principiilor de proiectare, construcţie şi funcţionare specifice aparatelor optice,
şi un alt domeniu, ce se ocupă cu studiul tehnicilor de măsurare. Cele două domenii pot fi reunite într-unui
singur, numit optică tehnică. Optica tehnică include tehnicile de proiectare, construcţie şi folosire a aparaturii
optice şi tehnicile măsurătorilor optice, bazate pe principiile şi legile opticii.
C. 1 DIOPTRICA OCULARA

Ochiul nostrum este mult mai complex decât aparatul foto. Cu ajutorul aparatelor foto nu putem decât sa fixam
imaginile din lumea exterioara pe un film fotografic sau un support digital in timp ce animalele si oamenii pot
interpreta informaţia aparuta pe retina si pot acţiona potrivit informaţiilor primate.

Informaţia optica interceptata de retina este transmisa prin nervul optic sub forma unor impulsuri electrice in
creier, care le si decodează.

Cei doi ochi privesc din unghiuri puţin diferite obiectele din lumea exterioara, de aceea si informaţiile trimise la
creier sunt oarecum diferite. Creierul nostrum insa “invata” inca din primele zile sa asambleze cele doua imagini,
de aceea nu vedem obiectele in dublu exemplar. Punând cap la cap cele doua imagini, creierul deduce situarea
obiectelor in spaţiu si distanta la care se afla aceasta face posibila vederea tridimensionala.

Creierul transforma imaginea din poziţie intoarsa in poziţie dreapta. Lumina este refractata in cristalin si va
proiecta pe retina o imagine inversata. Deorece nu putem privi lumea toata viata stand in cap, creierul “citeşte”
imaginea si o reîntoarce imediat in poziţie dreapta. Pentru a invata acest lucru e nevoie de ceva timp, de aceea
bebeluşii vad la inceput lumea intoarsa cu capul in jos.

MIOPIA – apare când lungimea axială este prea mare pentru puterea de refrație a ochiului.Imaginea se
focalizează în fața retinei.-Poate fi corectată prin intermediul lentilelor divergente.

CAPITOLUL 1 ANALIZATORUL VIZUAL

1.1 Consideraţii generale


Lumina reprezintă o unitate a două procese: electromagnetic şi fotonic. Fenomene ca
interferenţa, difracţia şi polarizarea pot fi explicate numai acceptând natura electromagnetică
a luminii. Efectul fotoelectric, efectul fotochimic, emisia şi absorbţia luminii, se pot explica
prin teoria fotonică. Reflexia, refacţia şi presiunea luminii se pot explica atât pe baza teoriei
electromagnetice cât şi a celei fotonice.

Optica geometrică este partea opticii bazată pe propagarea rectilinie a luminii în medii
omogene şi izotrope. în optica geometrică se folosesc două noţiuni de bază: punctul luminos
şi raza de lumină. Se neglijează fenomene ca interferenţa, difracţia, polarizarea, specifice
radiaţiei electromagnetice.
1.2 Legile şi principiile de bază ale opticii geometrice
Optica geometrică se bazează pe următoarele legi : a) propagarea rectilinie a luminii,
b) propagarea independentă a razelor de lumină, c) legile reflexiei şi refracţiei, d)
reversibilitatea drumului razelor, e) legea conservării energiei.
ANALIZATORULUI VIZUAL
Analizatorii sunt sisteme complexe şi unitare care au rolul de a recepţiona, conduce şi
transforma în senzaţii, excitaţiile adecvate primite din mediul extern şi intern. Ei contribuie la
realizarea integrării organismului în mediu şi la coordonarea funcţiilor organismului.
Prin intermediuiui analizatorului vizual organismul primeşte cele mai multe informaţii
despre lumea exterioară. Vederea furnizează informaţii asupra mediului înconjurător; ea ne permite
să recunoaştem obiectele şi vieţuitoarele din jurul nostru, distanţa dintre ele şi cea care ne separă de
ele; de aceea are o importanţă fiziologică considerabilă, nu numai în diferenţierea luminozităţii,
formei şi culorii obiectelor, dar şi în orientarea în spaţiu, menţinerea echilibrului şi a tonusului
cortical. Cercetările arată că aproximativ 80% din amintirile pe care le păstrăm sunt înregistrate prin
vedere.
Analizatorul vizual, ca si ceilalţi analizatori ai organismului, este un sistem funcţional unitar,
care din punct de vedere morfologic si funcţional cuprinde trei segmente:
1. Un segment periferic sau receptor, care primeşte excitaţiile exterioare specifice;
2. Un segment de conducere (caile nervoase) care conduc influxul nervos de la segmentul periferic
către scoarţa cerebrala.
3. Un segment central sau cerebral, unde excitaţia este transformata in senzaţie vizuala.

SEGMENTUL PERIFERIC

Globul ocular este o formaţiune aproape sferica, situata in partea anterioara a orbitei, cu
diametrul antero-posterior de aproximativ 25-26 mm, cel transversal de 24,5 mm, iar cel vertical
numai de 23,7 mm. Deosebim un ax antero-posterior, un ecuator si merdiane. Polul anterior
corespunde centrului corneei, iar cel posterior se afla pe sclera, corespunzător zonei dintre papila si
macula. Linia care uneşte cei 2 poli este axul optic al globului ocular. Linia vizuala este linia care
uneşte obiectul privit si macula, trecând prin centrul optic al ochiului. Unghiul dintre axul optic si
linia vizuala are 5 grade si este numit unghi alfa.

Ecuatorul este circumferinţa cea mai mare de pe suprafaţa globului, in planul perpendicular
pe axul antero-posterior. El împarte globul ocular in doua jumatati, numite emisfere. Meridianele
sunt curbele care trec prin ambii poli ai axului antero-posterior, unul fiind vertical si altul orizontal.
Globul ocular este format din trei straturi suprapuse care formează peretele lui si din medii
transparente cuprinse in interiorul lui.
Cele trei straturi sunt:
1. Stratul fibros
2. Stratul vascular
3. Stratul nervos (retina).
In interiorul globului ocular sunt cuprinse umoarea apoasa, cristalinul si corpul vitros, care alcătuiesc
mediile transparente si care, împreuna cu corneea, reprezintă sistemul optic al ochiului.

1. STRATUL FIBROS

Stratul fibros sau extern are rolul de a forma un invelis protector globului ocular. El este format din doua
porţiuni distincte: comee, situată anterior, si sclera, situată posterior.

CORNEEA - ANATOMIE SI FIZIOLOGIE

Corneea este partea anterioara a stratului fibros. Pe lângă rolul sau protector, are rol optic insemnat
datorita transparentei sale, iasând sa intre razele luminoase in interiorul ochiului.
Corneea are forma unei calote sferice.
Fata anterioara, convexa, are o forma elipsoida datorita faptului ca sclera depăşeşte marginea corneei,
atât in partea superioara, cât si in cea inferioara. Fata posterioara este concava, formează peretele anterior al
camerei anterioare si este in contact permanent cu umoarea apoasa.
Histologic se compune din cinci straturi:
1. Epiteliul anterior stratificatpavimentos compus din celule epiteliale turtite la suprafaţa;
2. Membrana limitanta anterioara, o membrana rezistenta, subţire, omogena, fara structura, străbătută de
numeroase fibre nervoase.
3. Ţesutul propriu al corneei sau stroma corneana constiutuit din tesut conjunctiv dispus in lame paralele;
4. Membrana limitanta posterioara (Descemet), o membrana foarte elastica si subţire;
5. Epiteliul posterior sau endoteliul, este un strat de celule latite, care separa corneea de camera anterioara.
In stare normala, corneea este complet lipsita de vase sangvine. Neavand vase, corneea se hrăneşte atât
din vasele aflate la nivelul limbului, cât si din umoarea apoasa.

SCLERA
Sclera alcătuieşte cea mai mare parte a învelişului exterior al ochiului, cca 5/6. Este formata dintr-un
tesut fibros dens, este dura si inextensibila la adult. Fibrele conjunctive au un aranjament neregulat, printre ele se
gaseste si o fina reta de fibre elastice.
Are o culoare alba-sidefie si nu poate fi străbătută de razele luminoase. Culoarea sclerei la copil este
albăstruie, la batrani uşor gălbuie. Grosimea ei variaza cu regiunea: peste 1 mm in jurai papilei, 0,6 mm la nivelul
limbului, 0,3 mm la locul de inserţie a muşchilor drepţi.
Sclera are doua doua fete: fata externa, convexa, pe care se insera muşchii drepţi si cei oblici, vine in
contact cu capsula lui Tenon. Fata interna, concava, este bruna si rugoasa, adera de coroida si poarta numele de
lamina fusca.
Sclera este străbătută de o serie de orificii, prin care trec vase si nervi care ies sau pătrund in interiorul
ochiului. Orificiul de ieşire al nervului optic este situat la 4 mm medial de polul posterior al ochiului.
Sclera este foarte puţin vascularizata.
Anterior, sclera se continua cu corneea, zona de limita intre ele purtând numele de limbul sclero-
comean, zona inelara, semitransparenta cu o iatime de aproximativ 2 mm. La acest nivel, lamele sclerale
superficiale se supapun peste lamele corneene profunde.
Sclera, prin structura si rezistenta sa, menţine forma globului ocular, are un rol protector si serveşte drept
aponevroza pentru inserţiile musculaturii extrinseci si intriseci a globului ocular.
Din punct de vedere structural, sclera este formata din tesut fibros dens constituit din fibre de colagen
dispuse in toate direcţiile. Substanţa fundamentala este redusa si conţine puţine mucopolizaharide. Sclera este
mai puţin hidratata decât corneea, ceea ce, împreuna cu structura sa mai puţin organizata, ii asigura un aspect
opac.
Vascularizatia sclerei este provenita din vasele limbice anterioare, vasele tecilor nervului optic si vasele
episclerale externe.
2. STRATUL VASCULAR- UVEEA

Al doilea strat ocular este stratul vascular, numit si uvee, situat sub sclera. Este intens vascularizat, bogat
in celulele pigmentare de culoare închisa. Uveea este compusa din trei parti anatomice si funcţionale distincte:
irisul, corpul ciliar si coroida.
Irisul formează partea anterioara a uveei, este situat înapoia corneei si înaintea cristalinului, delimitând
astfel camera anterioara. Are forma unui diafragm prevăzut cu un orficiu mic in centru, pupila. Pe fata lui
anterioara la 2-3 mm de marginea pupilara, circular, se deosebeşte o linie numita micul cerc arterial irian, care
imparte aceasta fata in doua zone: una periferica mai larga, numita zona ciliara, si una mai îngusta centrala, zona
pupilara.
In structura irisului distingem 3 straturi:
1. Endoteliul irian anterior format dintr-un singur strat de celule epiteliale, lipsite de pigment, care se
continua cu endoteliul comean.
2. Stroma iriana, alcatuita dintr-un tesut conjunctiv lax in care se găsesc fibre elastice, fîbie musculare
netede, vase sangvine, nervi si celule cu pigment.
3. Epiteliul posterior este format din doua rânduri de celule. Primul rând este format din celule mio-
epiteliale, care alcătuiesc dilatatorul pupilei. Rândul al doilea este format din celule cubice pline cu
pigment melanic, care reprezintă continuarea epiteliului pigmentar al retinei

Coroida se intinde de la punctul de intrare a nervului optic până la ora serrata, căptuşind astfel jumatatea
posterioara a sclerei. Este un strat bogat vascularizat si intens pigmentat, formând astfel ecranul opac al ochiului,
având un rol insemnat in menţinerea tonusului ocular si in nutriţia celulelor retiniene.
Coroida este formata din mai multe straturi. Primul strat este cel supracoroidan, sau lamina fusca,
alcătuit dintr-un tesut conjunctiv, uşor pigmentat, aderent de sclera. Al doilea strat este stratul vaselor
coroidiene, format dintr-o bogata reţea de artere si vene, in ochiurile careia se găsesc un tesut fibroelastic si
numeroase celule pigmentare. Arterele sunt situate intr-un plan mai profund si provin din arterele ciliare scurte
posterioare. Venele simt mai superficiale si se unesc in patru trunchiuri mari numite vene vorticoase, care
perforează sclera înapoia ecuatorului si se varsa in vena ofîtalmica. Stratul de vase capilare este format dintr-un
singur rând de capilare. Reţeaua capilara este mult mai bogata si fina in jurul maculei, la periferie devenind mai
larga.
Coroida este separată de epiteliul pigmentar al retinei printr-o lama bazala si vitreana, numita la
Bruch.
Arterele uveei provin din trei surse diferite.
Venele irisului si ale corpului ciliar se varsa in cea mai mare parte in venele coroidiene si o
parte mai mica in venele musculare. Venele coroidiene, dupa confluarea lor, formează cele patru vene
vorticoase care, la rândul lor, se varsa in vena oftálmica.

PUPILA

Pupila este un orificiu circular situat in centrul diaffagmului irían. In condiţii normale, pupila
are următoarele caracteristici:
- este de culoare neagra la examenul direct si portocalie la examenul oftalmoscopic;
- are o forma rotunda, regulata;
- poziţia sa este aproximativ centrala (uşor deplasata in jos si spre nas fata de axa ochiului);
- cele doua pupile sunt sensibil egale, putând exista o mica diferenţa (anizocorie) fiziologica.
Diametrul pupilei variaza in stare normala intre 2 si 5 mm in raport cu varsta (mai mare la
copii, mai mic la vârstnici) si cu luminozitatea la care este expus ochiul, sau in raport cu anumite stări
funcţionale ale ochiului.
Din punct de vedere funcţional, pupila are doua proprietăţi fundametale: este optic perfect
transparenta si are posibilitatea de a-si modifica continuu, anatomico-reflex, diametrul in raport cu
necesităţile vizuale. Modificarea dimensiunilor orificului pupilar reprezintă fenomenul funcţional
esenţial al pupilei, Funcţia pupilei este de a regla cantitatea de lumina care intra in ochi.
Pupila sta sub dependenta a doi muşchi antagonisti, sfincterul pupilar si dilatatorul pupilar,
inervaţi de sistemul neuro-vegetativ, primul de parasimpatic si al doilea de simpatic.

3. STRATUL NERVOS- RETINA


Retina alcătuieşte stratul intern, tunica nervoasa a globului ocular, fiind situata intre coroida
si corpul vitros. Ea căptuşeşte interiorul globului ocular de la papila până la orificiul pupilar. Retina,
stratul receptor pentru lumina al globului ocular, reprezintă o porţiune exteriorizată a sistemului
nervos central. Este o membrane foarte subţire, perfect transparenta. “In vivo”, retina are culoare
roz. Culoarea rosie- portocalie a fundului de ochi este data de coroida subiacenta care conţine o mare
cantitate de vase sangvine si celule pigmentare. Din punct de vedere anatomo- funcţional, retina se
continua in nervul optic.
Din punct de vedere structural si funcţional, retina poate fi impartita in doua zone:
1. Pars optica, care acopera tot polul posterior si merge până la ora serrata, zona in care retina
are o structura complexa si proprietăţi fotoreceptoare;
2. Pars caeca, ce se intinde de la ora serrata pana la orificiul pupilar; este mult mai simpla in
ceea ce priveşte structura histológica, fiind formata doar din elemente nediferentiate.
Limita intre acestea este daţa de o zona festonata, preecuatoriala, numita “ora serrata”.
Grosimea retinei vizuale este de 150-250p in regiunea maculei, reducandu-se la 100 ţt la ora
serrata. Din punct de vedere histologic retina este alcatuita din 10 straturi:
1. Epiteliul pigmentar este format dintr-un strat de celule poliedrice conţinând melanină,
asemanatoare ca structura chimica cu pigmetul coroidian.
2. Conurile si bastonasele sunt celule fotoreceptoare (elementele receptoare ale analizatorului
vizual), de dimensiuni variabile dupa sediu, sunt formate dintr-o expansiune externa si dintr-o
porţiune care conţine nucleul; sunt situate in stratul nuclear extern.
3. Membrana limitanta externa separa zona nucleilor de restul celulei conurilor si
bastonaselor, fund dependenta de fibrele lui Muller, din aparatul de susţinere al retinei.
4. Stratul nuclear extern este zona retiniana care adăposteşte corpul celular al conurilor si
bastonaselor. In stratul nuclear extern se mai găsesc si elemente ale aparatului de susţinere
al retinei, expansiunile fibrelor lui Muller.
5. Stratul plexiform extern care urmeaza este format dintr-o impanzire de filamente
protoplasmatice, cu striaţii verticale. întregul strat este traversat de filamente ale aparatului de
susţinere.
6. Stratul nuclear intern conţine protoneuronul caii vizuale - celula bipolara - precum si
numeroşi neuroni de asociaţie, împreuna cu elementele aparatului de susţinere. Aceşti neuroni
de asociaţie sunt: celule orizontale si celule amacrine.
7. Stratul plexiform intern este si el o aglomeraţie de filamente, care sunt pelungirile
protoplasmatice descendente ale celulelor ganglionare precum si prelungirile celulelor de
asociaţie si fibrele laterale ale celulelor lui Muller.
8. Stratul de celule ganglionare conţine cel de-al doilea neuron, care transmite influxul nervos
primit de la celulele bipolare spre cortex.
9. Limitanta interna separa stratul de fibre optice de vitros. Este o membrana subțire, considerată
a fi dependentă de fibrele Muller, rezultând din sudura placuțelor de bază.
10. Aparatul de susţinere. Celule retiniene si sistemul fîbrilar care stabileşte contactul dintre ele
sunt menţinute in poziţie printr-un aparat de susţinere complex compus din fibrele Muller.
Regiuni retiniene cu structura speciala sunt:
1. Fovea centrala, unde retina se reduce a numai doua straturi: epiteliul pigmentar si stratul de
celule vizuale.
2. Ora serrata constituie o zona de tranziţie intre retina vizuala si cea oarba.
3. Pars caeca (retina oarba) cuprinde retina ciliara, formata din doua straturi epiteliale; stratul
intern compus din celule cubice clare, si stratul extern din celule cubice cu pigment.
CONŢINUTUL GLOBULUI OCULAR

Intre fata posterioare a corneei si fata anterioara a irisului se afla camera anterioara.
Camera posterioara este spaţiul cuprins intre fata posterioare a irisului, corpul ciliar si fata
anterioara a cristalinului.
Ambele camere sunt umplute de umoarea apoasa, un lichid transparent, secretat de corpul
ciliar.

Cristalinul- Anatomie şi fiziologie

Cristalinul are forma unei lentile biconvexe, perfect transparenta si elastica, cu masa de 2-2,5
g, cu diametrul de 9 mm şi grosimea de 5 mm, cu fata posterioara mai convexa decât cea anterioara.
Este situat in plan frontal intre iris si corpul vitros, intr-o scobitura a vitrosului numita fosa patellaris.
Este suspendat de corpul ciliar printr-un sistem de fibre radiare foarte fine ce formează zonula lui Zinn
sau ligamentul suspensor.
Zonula lui Zinn este un inel membraniform, format dintr-o serie de fibre ce se întind intre fata
interna a corpului ciliar si ecuatorul cristalinian, respectiv părţile periferice ale cristalinului.
Cristalinul are doua fete: una anterioara, alta posterioara. Fata anterioara are raza de curbura
de 10 mm, fata posterioara are raza de curbura 6 mm, astfel incât suprafaţa anterioara a cristalinului
este mai puţin bombata decit cea posterioara. Diametrul antero-posterior al acestuia este de
aproximativ 4,5 - 5 mm. Lungimea sa variaza prin proprietatea cristalinului de a-si modifica raza de
curbura a suprafeţelor, în raport cu acomodația.

Anterior cavity
(aqueous
humor)
Cristalinul este constituit din următoarele straturi :
1. Capsula cristalinului sau cristaloida; o membrană de invelis transparenta, foarte elastica,
subţire, formata din doua parti: una anterioara si alta posterioara care se unesc la nivelul
ecuatorului.
2. Epiteliul cristalinian anterior format dintr-un singur rând de celule cubice, dispuse sub capsula
anterioara, depăşind cu puţin ecuatorul cristalinian. La nivelul ecuatorului, celulele epiteliale
se transforma in fibre cristaliniene.
3. Fibrele cristaliniene, care iau naştere din celule epiteliului anterior, au forma hexagonala.
Fibrele tinere sunt ingramadite spre centrul lentilei.
Cristalinul nu are nervi si este avascular. Nutriţia sa este asigurata de către umoarea apoasa, prin
intermediul capsulei, datorita unui fenomen de difuziune si osmoza. Orice tulburare a
metabolismului cristalinian duce la degenerescenta fibrelor si opacincerea lor.

Corpul vitros

Corpul vitros este o substanţa gelatinoasa, care ocupa tot spaţiul cuprins intre fata posterioara
a cristalinului si peretele globului ocular. Volumul vitros reprezintă sase zecimi din volumul globului
ocular.
Masa vitroasa este o substanţa coloidala, cu rare celule migratoare. Substanţa vitrosului
conţine 98,6% apa. Vitrosul optic este omogen. Corpul vitros in totalitatea sa are un rol însemnat in
dezvoltarea si menţinerea formei globului ocular. Are rol optic, nutritiv, de susţinere a retinei şi de
menţinere a tonusului ocular.

ANEXELE GLOBULUI OCULAR


Anexele globului ocular sunt:
• Orbita,
• Pleoapele,
• Aparatul lacrimal,
• Conjunctiva,
• Musculatura extrinsecă.

ORBITA - ANATOMIE
Orbitele sunt doua cavitati osoase situate de o parte si de alta a foselor nazale, intre
neurocraniu si viscerocraniu. Ele adăpostesc: globul ocular si capsula sa (Tenon), muşchii oculari cu
fasciile lor, muşchiul orbitar Muller, corpul adipos al orbitei, artera oftalmica cu ramurile ei, venele
orbitei.
Fiecare orbita are forma unei piramide patrulatera cu baza anterioara, vârful posterior, patru
pereţi si patru margini. Axul orbitei este oblic dinainte- inapoi si din afara- inauntru; prelungite inapoi,
cele doua axe s-ar întâlni la nivelul şeii turceşti.
Baza sau deschiderea orbitei este rotunjită si formata de marginea supraorbitara a osului
frontal, procesul zigomatîc al osului frontal, procesul frontal a zigomaticului, marginea infraorbitara a
maxilarului, creasta lacrimala anterioara. Poate fi uşor explorata sub piele.
Vârful este reprezentat de extermitatea mediala a fisurii orbitare superioare (prin care, la
nivelul inelului Zinn trec: ramura superioara si inferioara a oculomotorului, nervul abducens si nervul
nazociliar). Medial de aceasta, se gaseste orificiul orbitar al canalului optic si artera oftalmica.
Peretele superior (tavanul) este concav. Este format de partea orbitara a osului frontal si aripa
mica a sfenoidului. Pe acest perete se gaseste lateral fosa glandei lacrimale
Peretele inferior (podeaua) este format din fata orbitara a maxilarului, fata orbitara a
zigomaticului, procesul orbitar al palatinului. Prezintă sântul si canalul infraorbitar, care se deschid pe
fata anterioara a maxiliarului, prin gaura infraorbitara. Sântul si canalul conţin artera si nervul
infraorbitar. Peretele inferior este subţire si intra in raport cu sinusul maxiliar, ceea ce explica
nevralgiile suborbitale in caz de sinuzita maxilara.
Peretele lateral este oblic, indreptat inapoi si medial. Este format din fata orbitara a zigomaticului, fata
orbitara a aripii mari a sfenoidului, fata mediala a procesului zigomatic al frontalului. Pe acest perete
se gaseste orificiul zigomatico-orbitar.
Peretele medial răspunde cavitatii nazale. In constituţia lui intra: lama orbitara a etmoidului,
osul lacrimal, procesul frontal al maxilarului si fata laterala a corpului sfenoidului. Pe acest perete se
gaseste fosa sacului lacrimal, delimitată de creasta lacrimala anterioara a maxilarului si creasta
lacrimala posterioara a osului lacrimal.

Marginea supero-laterala prezintă sutura sfeno-frontala, iar in partea ei cea mai posterioara
se observa fisura orbitara superioara, prin care, in afara inelului Zinn, trec: nervii trohlear, frontal si
lacrimal.
Marginea supero-mediala prezintă suturile fronto-maxilare, fronto-lacrimala si fronto-
etmoidala. Prezintă orificiul etmoidal anterior si orificiul etmoidal posterior.
Marginea infero-laterala este ocupata in cea mai mare parte de fisura orbitara inferioara, prin
care nervul maxilar intra in orbita.
Marginea infero-mediala este rotunjită. Prezintă sutura lacrimo-maxilara si etmoido-maxilara.
Comunicările orbitei:
- cu neuro-craniul prin canalul optic, fisura orbitara superioara (fanta sfenoidala), orificiul etmoidal
anterior si orificiul etmoidal posterior;
- cu fosa infratemporala prin fisura orbitara inferioara si canalul zigomatic
- cu “fata” prin sântul si canalul suborbital, respectiv canalul zigomatic;
- cu cavitatea nazala prin canalul nazo-lacrimal;
- cu fosa pterigo-palatina, prin fisura orbitara inferioara.

PLEOAPELE
Pleoapele sunt formaţiuni cutanaeomusculomembranoase, mobile, care inchid inainte orbita
si protejează astfel partea anterioara a globului ocular. Circumscriu, intre marginile lor libere, fanta
palpebrala, limitata înăuntru si in afara prin cele doua cantusuri, numite si unghiul palpebral intern si
palpebral extern.

Marginea libera a pleoapelor este divizata in doua porţiuni, la unirea 1/6 interne cu 5/6
externe, prin papila lacrimala in vârful careia este situat punctul lacrimal. Partea externa prezintă o
zona anterioara cutanata, unde sunt implantaţi cilii prevăzuţi cu glande sebacee si sudoripare si o
zona posterioara care se continua cu conjunctiva pe care se afla orificiile de deschidere ale glandelor
tarsale sebacee ale lui Meibomius.

Partea interna sau lacrimala a pleoapei, care conţine in grosimea sa canaliculii lacrimali,
delimitează un spaţiu eliptic, lacul lacrimal, ocupat in partea interna de carúncula lacrimala si in afara
acesteia de cuta semilunara (pleoapa a treia, o reminiscenţa de la vertebratele inferioare)
In structura pleoapelor deosebim mai multe straturi distincte:
1. Stratul tegumentar este subţire, cu cute fine, transversale si numeroase
celule cromatofore care explica pigmentarea mai pronunţata a pielii
pleoapelor.
2. Ţesutul celular subcutanat este lax, favorizând producerea edemelor
palpebrale.

3. Stratul muscular este alcătuit din doi muşchi striati (orbicularul pleoapelor
si ridicătorul pleoapei superioare) si dintr-un muşchi neted- muşchiul
capsulotarsal.
Orbicularul pleoapelor este un muşchi circular prezentând o porţiune
palpebrala si alta orbitara. Porţiunea palpebrala acopera planul fibroelastic
al pleopaelor, inserându-se pe ligamentul palpebral extern si palpebral intern.

Vascularizatia pleoapei este bogata, reprezentata de arterele palpebrale superioare si


inferioare provenite din artera faciala si oftalmica. Pleoapa inferioara are o singura arcada vasculara in
apropierea marginii sale ciliare. Aceasta vascularizatie bogata explica patologia inflamatorie a
pleoapei, buna cicatrizare a plăgilor precum si vitalitatea lambourilor, in pastilele cutanate. Venele
pleoapelor formează de asemenea doua reţele venoase care se varsa in venele oftalmice temporale
superificiale si faciale. Limfaticele pleoapei sunt colectate de ganglionii preauriculari, parotidieni si
submanditibulari.
Inervatia pleoapei este asigurata:
- senzitiv de către nervul trigemen prin nervul oftalmic cu ramurile sale nazal, lacrimal
si frontal pentru pleoapa inferioara;
- motor, de către nervul facilal care inervează muşchiul orbicular si de nervul
oculomotor comun care -ineveaza muşchiul ridicător al pleoapei superioare. Inervatia
simpatica a pleoapei interesează vasele si muşchii netezi ai lui Muller.
Pleoapele au rolul de a proteja globul ocular fiind animate de mişcări spontane de clipit 20-30
ori/min. Clipitul mai poate fi declanşat si reflex sub acţiunea unei iritaţii pe ramurile trigeminale de la
nivelul pleoapei sau corneei, sau poate fi declanşat senzorial prin excitaţie auditiva sau vizuala.

APARATUL LACRIMAL
Aparatul lacrimal asigura producerea, raspandirea pe suprafaţa comeo-conjunctivala si
drenajul lacrimilor spre cavitatea nazala. Este alcătuit dintr-un aparat secretar si un aparat excretor.
Aparatul secretor este alcătuit din:
- glanda lacrimala principala formata din glanda lacrimala orbitara, situată in unghiul supero-extem
al orbitei in loja lacrimala, si din glanda lacrimala palpebrala, cele doua glande fiind separate printr-
un tendon al ridicătorului pleoapei superioare
- glandele lacrimale accesorii situate in structura pleoapei si a conjunctivei.
Secreţia lacrimala este indispensabila menţinerii luciului si transparentei corneei, cât si
integrităţii suprafeţei conjunctivale.
Secreţia de baza este produsa de trei feluri de glande:
1. glandele secretoare de mucina reprezentate de glandele Henle situate in grosimea
conjunctivei tarsele si glandele Manz situate in regiunea limbica, care produc stratul cel
mai intern al filmului lacrimal, bogat in polizaharide.
2. glandele lacrimale apoase reprezentate de glandele tubuloacinoase Krause, situate in
fundurile de sac conjunctivale si glandele Wolfring situate la marginea superioara a
tarsului care produc stratul mijlociu al filmului lacrimal.
3. glandelee sebacee reprezentate de glandele Meibomius situate in tars. glandele Zeiss
situate in marginea palpebrala si glandele Moli (glande sudoripare anexate cililor) care
produc stratul cel mai extern al filmului lacrimal.
Lacrimile au:
- rol optic, asigurând transparenta si integritatea corneei prin menţinerea stablitatii filmului lacrimal,
- rol mecanic favorizând alunecarea pleoapelor in mişcarea de clipit si indepartarea impunatatilor de
pe suprafaţa corneei,
- rol bactericid datorita conţinutului in lizozim,
- rol in mimica.

Evacuarea lacrimilor se face printr-un mecanism de absortie la nivelul mucoasei


conjunctivale, canaliculelor si sacului, cât si printr-un mecanism de drenaj activ al lacrimilor prin
pompaj ca urmare a mişcărilor de clipit si contracţiei muşchiului orbicular si a muşchiului Homer.

CONJUNCTIVA

Conjunctiva este o membrana mucoasa, subţire si transparenta, care acopera fata posterioare a
pleoapelor (conjunctiva palpebrala superioara si inferioara) si fata anterioara a sclerei (conjunctiva
bulbară). Aceste doua parti se reunesc la nivelul fundurilor de sac superior si inferior. In regiunea
unghiului intern, se găsesc doua formaţiuni: pliul semilunar orientat cu concavitatea către comee,
vestigiul celei de a treia pleoape a vetebrateîor inferioare, si caruncula lacrimala care este o mica
proeminenta formata din glande si foîiculi pilosi.
Conjunctiva conţine numeroase glande:
- glande mucipare, care sunt invaginatii ale epiteliului conjunctival (glandele Henle si glandele Manz)
- glande lacrimale apoase (glandele Krausse si glandele Wolfring)
Vascularizatia conjunctivei este data de ramuri din arterele palpebrale pentru conjunctiva
bulbara, iar, in vecinătatea limbului, de arterele cili are anterioare. Venele sunt tributare venei
oftalmice. Limfaticele drenează in ganglionii preauriculari si parotidieni (vasele limfatice ale jumatatii
externe) si spre ganglionii submandibulari (jumatea interna).
Inervatia senzitiva a conjunctivitei este asigurata de ramura oftalmica a trigemenului.
Funcţia esenţiala a conjunctivitei este cea de protecţie

SISTEMUL OCULO-MOTOR

Motilitatea globului ocular este asigurata de doi muşchi oblici si patru muşchi drepţi.

Muşchii drepţi isi au originea in vârful orbitei, la nivelul formaţiunii tendinoase a lui Zinn:
1. Muşchiul drept intern este cel mai puternic muşchi dintre oculomotori; are direcţie orizontala,
mergând intre globul ocular si peretele intern al orbitei;
2. Muşchiul drept extern isi are originea de la inelul tendinos al lui Zinn, cu un traiect orizontal
spre globul ocular. Este inervat de nervul abducens (perechea a VI -a)
3. Muşchiul drept inferior, cu origine la nivelul inelului tendinos al ui Zinn, are un traiect in jos si
extern, intre globul ocular si planseul orbitei, inserindu-se înaintea ecuatorului la 6,5 mm de
limbul sclero-comean;
4. Muşchiul drept superior isi are originea pe tendonul Zinn, la acelaşi nivel cu muşchiul
ridicător al pleoapei superioare.

Muşchii oblici sunt:


1. Oblicul superior (oblicul mare) isi are originea la nivelul tendonului Zinn deasupra originii
muşchiului drept intern.
2. Oblicul inferior (oblicul mic), inserţia proximala se face intr-o drepresiune situată pe planseul
orbitar aproape de marginea orbitara.

SEGMENTUL INTERMEDIAR (DE CONDUCERE) AL ANALIZATORULUI


VIZUAL

Caile optice leaga retina de centrul cortical al vederii situat in lobul occipital. Caile optice
strabat orbita si endocraniul dinainte înapoi pana injuml scizurii calcarine.
Segmentul intermediar se compune din mai multe parii:
Nervul optic face parte din nervii cranieni, perechea a doua. Este alcătuit din axonii celulelor
ganglionare retiniene, care traversează lama circuita a sclerei, orbita, canalul optic si apoi
pătrund in cavitatea craniana.
Nervii optici se termina in unghiurile anterioare ale unei lame nervoase numita chiasma.
Nervul optic are o lungime de 4 cm iar traiectul lui poate fi impartit in 4 porţiuni:
intrasclerala, intraorbitara, intracanaliculara si intracraniana
In interiorul nervului fibrele au o topografie determinata. Fasciculul papilo-macular,
conţinând fibrele care culeg impulsuri provenite din regiunea maculara, tind, pe măsură ce se apropie
de chiasma, sa ocupe o poziţie centrala in cordonul nervos.
Porţiunea intracanaliculara a nervului, scurta de 8 mm, adera prin tecile meningeale de perete
canalicular si este in contact cu artera oftalmica, ce pătrunde in orbita prin canalul optic.
Porţiunea intracraniana a nervului optic are lungimea de 4-17 mm.
Terminarea radiaţiilor optice se face prin trei fascicule:
- fasciculul superior se termina pe buza superioara a scizurii calcarine si conţine fibre provenite din
cadranele superioare ale retinei;
- fasciculul inferior se termina pe buza inferioara a scizurii calcarine, conţinând fibrele din cadranele
inferioare ale retinei;
- fasciculul posterior se termina pe extremitatea posterioara a scizurii calcarine, conţinând fibrele
maculare.

SEGMENTUL CENTRAL

Segmentul central sau cerebral al analizatorului vizual este situat in scoarţa cerebrala a
lobului occipital, aria 17 Brodmann. Aici are loc transformarea excitaţiei luminoase in senzaţia
vizuala. La nivelul scizurii calcarine din lobul occipital exista o adevarata retina corticala.
Buza superioara a scizurii calcarine este in raport cu jumatatea superioara a celor doua retine,
iar buza sa inferioara primeşte impulsurile de la cadranele inferioare retiniene.
Scoarţa lobului occipital are o structura diferenţiala cu toate cele 6 straturi corticale. Recepţia
se face pe straturile granulare.
CAPITOLUL II
ELEMENTELE DE PATOLOGIE OCULARA
REFRACŢIA OCULARA

Globul ocular este alcătuit dintr-o serie de elemente refrigente care alcătuiesc dioptrul ocular.

1. Corneea

2. Umoarea apoasa

3. Cristalinul

4. Corpul vitros.

Sistemul de dioptri sferici centraţi ai ochiului este alcătuit din 4 suprafeţe dioptrice principale:

1. Fata anterioara a corneei, care separa aerul ( n= 1) de parenchimul comean ( n= 1,377),


cu o raza curbura medie r= 7,8 mm si o valoare dioptrica D= +48

2. Fata posterioara a corneei, care separa parenchinul comean de umoarea apoasa (n=
1,337), cu o raza medie r = 6,5 mm si o valoare dioptrica D= -6

3. Fata anterioara a cristalinului, care separa umoarea apoasa de substanţa cristalina.


Datorita modului de formare si evoluţie a cristalinului, indicele de refracţie al fibrelor
cristaliniene nu este omogen, fiind cu atat mai mare cu cat contigentul de fibre dintr-un
anumit strat este mai vechi. Pentm optica fiziologica a se admite pentm ansamblul
cristalinului o valoare medie n= 1,415. In repaus acomodativ r= 10,5 si D= +7,4

4. Fata posterioara a cristalinului, care separa fibrele cristalinului ( n= 1,415), de vitros (n=
1,337), cu raza de curbura ( in repaus acomodativ) r= 6mm si D= +13.

In mod normal, dioptrul ocular permite focalizarea unui fascicul incident de raze paralele
venite de la infinit intr-un focar punctiform situat la nivelul posterior al ochiului pe retina, situaţie in
care vorbim de emetropie. In situaţia in care focarul nu se formează pe retina, vorbim de ametropii.
Daca focarul se formează in spatele retinei, este vorba de hipermetropie; Daca focarul se formează
inaintea retinei, ochiul este miop. Daca nu este un focar unic punctiform, ci doua sau mai multe focare
liniare, ochiul este astigmat.

REFRACŢIA STATICA – AMETROPII

Ametropiile sunt tulburări ale refracţiei oculaie statice (ale refracţiei ochiului in stare de
repaus). Clinic un ochi este in stare de repaus când priveşte la o distanta mai mare de 5 m (distanta
considerata infinitul oftalmologie).

Indiferent de felul ametropiilor, in determinarea lor sunt incriminate trei eventualitati:


a) Lungimea axului antero-posterior, care este prea scurt (hipermetropie) sau prea lung (miopie) =
ametropii axiale.
b) Dimensiunile razelor de curbura comeana sau cristaliniana sunt anomale in raport cu celelalte
structuri (mare in hipermetropie, mica in miopie) = ametropii de curbura.
c) Valoarea indicelui de refracţie al unuia din mediile refrigente (prea puternica sau prea slaba);
= ametropii de indice.
Ametropiile pot fi si accidentale, ca urmare a deplasării cristalinului intr-un ochi normal
(emetrop), ceea ce impune un alt tip de atitudine terapeutica.

HIPERMETROPIA

Hipermetropia este un viciu de refracţie în care razele paralele venite de la infinit focalizează
într-un punct situat înapoia retinei. Hipermetropia este tulburarea de refracţie cea mai răspândită. La
naştere copiii sunt hipermetropi de aproximativ 2 dioptrii: o data cu dezvoltarea copilului,
hipermetropia scade progresiv, ochiul devenind emetrop sau uneori miop.
Hipermetropiile se impart in:
1. Mici: pana la 3 dioptrii
2. Medii: intre 3 si 6 dioptrii
3. Mari: peste 6 dioptrii
în funcţie de cauze, hipermetropia poate fi:
• Hipermetropia axială- axul antero-posterior al ochiului este mai mic;
• Hipermetropia de indice- indicele de refracţie al mediilor réfringente ale ochiului este
mai mic decât normal;
• Hipermetropia de curbură- curbura redusă a suprafeţelor réfringente.
Corectarea hipermetropiei se face cu lentile sferice convergente ( notate cu “+”), convexe. Se
prescrie lentila cu cea mai mare valoare dioptrica ce permite o acuitate vizuala buna la distanta de 5m.

MIOPIA

Miopia este o ametropie sferică în care razele de lumină ce pătrund în ochi focalizează într-un
punct situat în faţa retinei.
Miopul nu vede bine la distanţă, dar vede bine de aproape, din care cauză are tendinţa de a
apropia obiectele sau cărţile de ochi.
în funcţie de cauze miopia poate fi:
- Miopia axială în care lungimea axială a globului ocular este mai mare decât normal.
- Miopia de curbură se datorează unei accentuări a curburii corneene. Acest fenomen poate fi
întâlnit în afecţiuni ale corneei cum ar fi keratoconul şi keratoglobul în care curbura corneei poate
atinge 50-60D.
- Miopia de indice este o miopie tranzitorie produsă de o creştere a indicelui de refracţie
cristalinian datorită unor afecţiuni cum ar fi diabetul zaharat.
Miopiile se impart in:
1. Mici: pana la 3 dioptrii
2. Medii: intre 3 si 6 dioptrii
3. Mari: intre 6 si 9 dioptrii
4. Forte: peste 9 dioptrii

Miopia benigna
Apare in jurul vârstei de 6 ani (“miopia şcolarilor”).

Miopia maligna
Este prezenta de cele mai multe ori de la naştere; este congenitala, transmisibila gentic.
Evoluează progresiv, atingând valori de -20-40 de dioptrii. Globul ocular are dimensiuni mari cu
leziuni intraoculare, vederea este alterata permanent.
Corectarea miopiei
Miopia se corectează cu lentila divergenta cea mai slaba, concava, sferica (“-“), care da
acuitate vizuala buna la distanta de 5 m. Lentilele de contact sunt de preferat, mai ales in cazul
miopiilor mari si maligne, deoarece dimunueaza efectul de micşorare excesiva a dimensiunii imaginii
corectate pe retina, ameliorând astfel acuitatea vizuala.

ASTIGMATISMUL
Este o ametropie de curbura in care focarul principal al razelor incidente nu este format dintr-
un singur punct, ci dintr-o serie de puncte (focarul devine liniar); fiecare meridian al mediilor optice
avand punctul sau focarul propiu.
Astigmatismul regulat este acela in care fiecare meridian are aceeaşi refracţie in orice punct
al sau, iar trecerea de la refracţia unui meridian la refracţia meridianului vecin se face treptat.
Meridianul cu refracţia cea mai slaba si cel cu refracţia cea mai puternica sunt perpendiculare unul pe
celalalt si se numesc meridiane principale.
In condiţii normale, meridianul vertical este uşor mai bombat, ca urmare a turtirii ochiului de
catre pleoapa superioara. Acest meridian are o refracţie miopica < -0,75D, determinând astigmatismul
fiziologic.
Dupa refracţia maidanelor principale intalnim:
1. Astigmatism simplu: un meridian principal este emetrop, iar celalat hipermetrop sau miop.
2. Astigmatism compus: ambele meridiane principale sunt miope sau hipermetroape, dar de grad
diferit.
3. Astigmatism mixt: unul din merdianele principale este miop, iar celalalt hipermetrop.
Daca merdianul principal vertical este mai refrigent, iar cel orizontal este mai puţin reffigent,
vorbim de astigmatism conform regulei sau direct (conform astigmatismul fiziologic), iar daca
cel orizontal este mai refrigent, vorbim de astigmatism contrar regulei sau indirect. Prin
corecţie se suprima diferenţa de refracţie intre cele doua meridane.

REFRACŢIA DINAMICA
Acomodatia (refracţia dinamica) asigura vederea clara a obiectelor la diferite distante de
ochi. Se realizează prin contracţia si relaxarea muşchiului ciliar (element activ) si modificarea
curburii cristalinului, favorizata de elasticitatea acesteia (elementul pasiv).

Miopia
apare când lungimea axiala este prea mare pentru puterea de refracţie a
ochiului

imag. se focalizează in fata retinei => ob. îndepărtate nu pot fi focalizate


pe retina

poate fi corectata prin intermediul unei lentile divergente

PRINCIPIILE FIZICE ALE FORMARII IMAGINILOR

structurile transparente ale ochiului se comporta asemeni unor lentile


refracţia —> fenomenul de schimbare a direcţiei de propagare a razelor la interfaţa dintre doua
medii cu indici de refracţie diferiţi
puterea de refracţie a unei lentile
o se masoara prin dioptrii ( D)
o se calculează P = 1/f
gradul de refracţie depinde de: raportul intre indicii de refracţie ai celor doua medii gradul de
angulatie dintre interfaţa si frontal de intrare a rezelor de lumina
o LENTILA CONVERGENTA (POZITIVA)

 determina focalizarea imaginii intr-un singur =


punct focal

 distanta focala (f) este distanta de la lentila


convergenta la

 punctual focal imaginea formata este


reala si rastumata

o LENTILA DIVERGENTA (NEGATIVA)


 determina dispersia razelor de lumina paralele in raport cu centrul sau, intr-un
unghi tot mai mare

o
LENTILA CILINDRICA
 determina adunarea razelor de lumina paralele intr-un singur plan, rezultând o
linie focal
REFRACŢIA OCULARA

Viciile de refracţia oculara. Ochiul are aceleaşi insusiri ca un veritabil aparat optic, fiind astfel
cel mai răspândit apari: optic. Retina asemuita cu o placa, fotografica sensibila, căci pe ea se formează
imaginea ca intr-un aparat fotografic, datorita existentei unui sistem dioptrie in ochi. Imaginea pe
retina se formează inversata si micşorată, in comparative cu obiectul pe care-1 privim. Dioptrii oculari
sunt formaţi din comea transparenta, umoarea apoasa cristalinul si corpul vitros.

Defectele (ametropiile) de structura apar prin existenta unor anormalii de structura ale
diferitelor elemente care formează dioptrul ocular. In anomaliile de corelaţie este vorba de variante
biologice ale dioptriilor, pe când incele de structura exista modificări in conformaţia lor, determinate
genetic. In raport cu felul in care se formează imaginile pe retina, defectele de optica sau ametropiile
se impari in: ametropii stigmice sau focale si ametropii astrigmatice. Ametropiile stigmice sunt
hipermetropia si miopia, iar din cele astigmice sunt astigmaticele.
Condiţiile de mediu, distanta de la care citim, iluminarea, caracterul literelor etc., pot sa
determine in unele cazuri ametropii de valoare mai mica si indeosebi myopia.
Marimea ametropiilor adica excesul sau deficitul de refracţie in raport cu ochiul emetrop, se
determina in dioptrii.
Miopia este ametropia, caracterizata printr-un exces de refrigenta a dioptrilor oculari, care
deierma formarea imaginii obiectelor situate la infinit, intr-un focr inaintea ei si imaginea apare sub
forma unor cercuri de difuziune, deci o imagine neclara.
In mod frecvent miopia este data de ajungirea axului antero-posterior al globului ocular, si mai
rar de o creştere a refrigentei dioptrilor oculari.

Miopia ce nu depăşeşte minus 6 dioptrii este o ametropie de corelaţie, care nu progresează iar
myopia boala, care depinde de structura globului ocular, putând sa atinga minus 20, minus 30 dioptrii,
numita si miopie progresiva. Aceasta din urma este determinate de o degenerare a fibrelor elastice si
colangene sclerale, printr-un defect genetic.
Din punctul de vedere al simptomeîor, in miopia mica exista numai o scădere a vederii pentru
distanta, iar pentru aproape vederea este buna. In miopiile foarte mari vederea este diminuata atat
pentru departe, cit si pentru aproape.
Pentru tratament trtebuie consultat un medic specialist oftalmolog, care va indica ochelarii
necesari in raport cu gradul miopiei si purtarea unei perechi de ochelari pennanent sau doua perechi:
una pentru aproape, in raport cu varsta.
De asemenea, se va indica o alimentaţie bogata in proteine si vitamine, evitarea eforturilor,
precum si o igiena a cititului, pastrandu-se distanta de la carte de 35 cm, iar lumina san u fie orbitoare,
ci sa vina din partea stanga si puţin din spate.

SENZAŢIA LUMINOASA SI SENZAŢIA CROMATICA

Senzaţia cromatica alaiuri de senzaţia de forma si senzaţia luminoasa constituie cele trei
elemnte ale vederii. Discromatopsia este o anaomalie a vederii, cauzata de absenta sau o degradere
funcţionala a culelelor din retina, responsabile de percepţia cromatica. Retina este porţiunea ochiului
sensibila la lumina, care conţine cellule cu conuri, responsabile de vederea in întuneric. Ochiul normal
prezintă la nivelul retinei de celule sensibile la cromatica, cellule cu con sensibile fie la lumina roşie,
verde sau albastra. Termenul de siscromatopsie este mult mai folosit decit cel delipsa percepţiei
culorilor, deoarece majoritatea persoanelor cu probleme de percepţie a culorilor pot identifica anumite
culori.
Exista foarte puţine cazuri in care pacienţii nu sint capabili sa recunoască nici o culoare. Senzaţia
cromatica este prezenta după naştere, căci nou-nascutul este capabil sa distingă culorile din mediul
înconjurător.

ACUITATEA VIZUALA
Cauzele deficientelor de vedere pot fi multiple, dintre ele amintim: afecţiuni care evoluează cu
scăderea acuitatii vizuale:
- unele boli ale pleoapelor, ale aparatului lacrimal, ale orbitei,
coonjunctivitelor; tulburările refracţiei oculare (myopia,
hiperpetropia, astigmatismul); afecţiuni ale cailor optice cerebrale;
accidente oculare s.a

Dicolo de cauzele de ordin anatomic si fiziologic ale analizatorului vizual, care duc la perturbarea
funcţiei vizuale, exista si cause organice generale:
a) afecţiuni de natura congenitala - boli ereditare boli infectioase ale mamei in timpul
sarcinii, dar si intoxicaţiile cu alcool si droguri ale mamei, care vor afecta activitatea vizuala
a latului.
b) Traumatismele obstetriscale
c) Boli contacte de copil după naştere: scăriatina, tuse convulsiva, boli reumatismale, parazitoze
intestinale, boli ale nasuluui, gatului urechilor; boli neurologice, boli ale sângelui, boii
digestive, traumatisme.
Alte clasificări au fost făcute după următoarele criterii:
- După gradul defectului vizual ;
- După momentul instalării defectului;
- După complexitatea defectului;

Miopia este un defect al vederii care se manifesta prin imposibilitatea de a distinge clar obiectele
situate la o distanta mai mare. Aceasta se intampla deoarece razele paralele,ce vin de la un obiect,
atunci când traversează globul ocular, se focalizează inamtea retinei, permiţând doar distingerea
obiectelor situate la o distanta mai mica. Globul ocular al persoanelor miope este mai alungit, fiind
nevoie de lentile divergente pentru a corecta vederea, deplasând focarul pe retina. înjur de 26% din
populaţia lumii are miopie.
Prima etapa a vederii este crearea unei imagini pe retina, folosind razele paralele ce rezulta din
cristalin. Aceasta prima faza este bazata pe legile focalizării luminii. Un obiect va fi cu atat mai bine
definit, cu cat razele sale produc o imagine mai clara pe retina. In emetropie, adica in absenta unor
tulburări de refracţie, imaginea cade exact pe retina.
In miopie, focalizarea este in fata retinei. Astfel, ea va parea mult mai confuza.
Cu toate ca ar trebui sa fie situate la infinit (5 metri in practica), punctum (cel mai indepartat punct
văzut inca net) este situat la miopi intre nas si 5 metri, in funcţie de gradul miopiei.
Miopia se masoara in dioptrii, care sunt negative. O miopie de 1 dioptrii are nevoie de ochelari de -2
dioptrii.
Determinarea distantei de la punctum remotum oferă, de asemenea, de gradul de miopie: gradul de
miopie este invers proporţional cu distanta de la punctum remotum exprimata in metri. Exemplu, in
cazul in care cel mai indepartat obiect văzut clar este de 10 cm, deci 0,1 metri, atunci myopia este de
10 dioptrii; daca obiectul este situate la 2 metri, atunci myopia de 0,5 dioptrii.
Acuitate vizuala Snellen
Dioptrii (m)

1. - 10.0 D 6/600
2. - 6.00 D 6/232
3. - 5.00 D 6/170
4. -4.00 D 6/126
5. - 3.00 D 6/85
6. - 2.50 D 6/68
7. - 2.00 D 6/50
8. - 1.50 D 6/33
9. - 1.00 D 6/20
10. - 0.50 D 6/9

* Ereditara - Una din cele mai frecvente cause este cea genetica, aproximativ 89% din
părinţii cu miopie avand deasemenea copii miopi.

■ Mediul - Alta cauza importanta este influenta mediului asupra muşchilor globului ocular.
Astfel
ca un exces de tonus din partea muşchiului ciliar poate sa antreneze myopia prin spasme
ciliare. Si indicele de refracţie a cristalinului poate îl modificat sub influenta
temperaturilor inalte (opacifierea cristalinului). Alta teorie susţine ca un efort prea mare
consolidează muşchii cilian, micşorând curbura cristalinului.
■ Combinaţie factorilor ereditari cu cei din media
■ Patologici - exista o serie de afecţiuni care determina apariţia miopiei

Tratament

Cele mai commune forme de tratament include purtarea ochelarilor si a lentilelor de


contact (doar cu lentile divergente), precum si o procedura chirurgicala reractiva oculara,
dar aceasta este recomandata doar persoanelor cu un anumit grad de miopie, precum si cu
o varsta nu foarte inaintata.
SIMŢUL CROMATIC
Funcţia vizuala este compusa din trei elemente sau senzaţii:
1. Senzaţia de lumina
2. Senzaţia de forma
3. Senzaţia de culoare

Din punct de vedere fîlogenetic senzaţia cromatica a aparat ultima. Putem deci deduce ca este
elementul cel mai sensibil al funcţiei vizuale si ca in cadrai unei patologii ocular ar trebui sa fie prima
afectata.
Din punct de vedere fizic, lumina nu este decât o radiaţie electromagnetica cu o lungime de
unda cuprinsa intre 380 si 770 nm. Din aceleaşi punct de vedere, culoarea este o radiaţie
electromagntica de o anume lungime de unda. Pentru un spectrofotomentra culoarea nu este decât un
parametru fizic.
Din punct de vedere sensorial, lumina, ca si culoarea de altfel, nu este decât o senzaţie data de
către receptorul vizual.
Stimulul înregistrat de celulele vizuale (conuri) este transmis celulelor ganglionare, unde
informaţia este codificata pentru a fi transmisa spre creier prin doua canale: unul pentru culorile roşu si
verde si altul pentru culorile galben si albastra.
Sânt cele trei tipuri de conuri - celulele retiniene specializate in percepţia cromatica - care
permit percepţia fiecăreia din cele trei culori fundamentale: roşu, verde , albastru. Cele aproximativ
150 tonalitati percepute de un ochi normal sint realizate prin amestecul celor trei culori fundametale.

Daca adaugam si nivelele de luminozitate si saturaţie se considera ca ochiul uman este capabil
de a diferenţia aproximativ 15.000 de culori diferite, cu o oarecare variabilitate, in funcţie de varsta cat
si de la un individ la altul. Persoanele care lucrează cu culori - pictura, industria textile, imprimerie,
etc, - măresc capacitatea lor de a diferenţia culorile. Este cunoscut ca vânzătorii de tesaturi pot
diferenţia peste 100 nuanţe de negru.

Clasificarea tulburărilor de simt cromatic

A. Vedere cromatica normala


B. Discromatopsii ereditare

■ Tricomati anormali = (percepţia celor trei culori fundamentale insa cu un deficit


pentru una din culori. Culoarea in cauza este perceputa numai incepand de la o
anumita saturaţie.

1. Protonomalie(deficit pentru Roşu) 1 % B si 0,02 % F


2. Deuteranomalie ( deficit pentru Verde) 4,9 % B si 0,38% F
3. Triatanomalie (deficit pentru Albastru) 0,003 %
■ Dicromati = sau anopi (percepţia numai a doua culori fundamentale)

1. Protanopie (absenta de Roşu) 1% B si 0,02 % F


2. Deuteranopie (absenta de Verde) 1,4 B si 0,01 %
3. Tritanopie (absenta de albastru) 0.002 % B si 0,001 % F

■ Monochromati = vedere in alb-negru 0,008 %. Este interesant de ştiut ca purtătorii


acestei patologii nu au in vocabularul lor naţiunea de « gri» căci fiecare nuanţa de gri
este asociata unei culori.
C. Discromatopsiile dabandite:
■ Discromatopsie de ax Roşu - Verde
1. Tip Protan
2. Tip Deutan
■ Discromatopsie de ax Galben - Albastru

1. Tip Tritan
2. Tip Tetartan (?) Acest tip de discromatopsie este contestat de unii autori .
■ Acromatopsie = absenta totala a percepţiei cromatice

Caracteristicile discromatopsiilor ereditare.


1. Sânt prezentate la naştere .
2. Sânt bilaterale, cu asemanare intre cei doi ochi..
3. Nu sunt evolutive
4. Nu benficiaza de tratament
5. Cel mai frecvent sânt descoperite intamplator fara a produce fara a produce o jena subiectiva
persoanei in cauza.
Lentila este o piesă optică transparentă de forma unui disc, care are cel puţin una din
suprafeţe curbată. Aparţine grupei produselor de mecanică fină, fiind una din cele mai utilizate
piese optice. Utilizarea ei în cercetarea ştiinţifică, în laboratoare, la studierea fenomenelor fizice,
chimice, biologice, la măsurarea calitativă şi cantitativă, investigarea şi redarea lor prin
fotografiere, filmare etc. se completează cu foiosirea ei în tehnică la realizarea subansamblurilor
şi ansamblurilor de precizie ale aparatelor, maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor şi nu în ultimul
rând, la corecţia problemelor vizuale, de natură optică, ale ochiului uman.

Tehnologia de fabricare a lentilelor aeriene din sticlă optică


minerală

Sticla optică minerală


Sticla este materialul care la răcire trece direct din stare lichidă în stare solidă, fără nici
o stare intermediară, cu condiţia ca şi cele două faze să fie în echilibru termodinamic.
» Sticla optică incoloră este folosită pentru confecţionarea pieselor optice ale
aparatelor. în funcţie de compoziţia lor şi de calităţile lor optice există mai multe tipuri de sticlă.
Prin denumirea sticlei optice se indică tipul sticlei. După denumire se deosebesc două grupe
principale: sticla tip Crown şi sticla tip Flint.
• Sticla optică colorată este necesară la majoritatea aparatelor şi instrumentelor optice.
Se obţine în acelaşi mod ca şi sticla optică incoloră, cu deosebirea că se adaugă în amestec o
substanţă care provoacă o anumită colorare. în tabelul de mai jos sunt ind

Colorantul Efectul colorant


Oxid de cupru Roşu
Clorura de aur Roz până la roşu
Oxid de disprosiu Roz
Oxid de uraniu Galben, portocaliu
Sulfura de fier Galben-cafeniu
Oxid de crom Verde
Oxid de cupru Albastru-verzui, negru
Oxid de cobalt Albastm, verde
Oxid de nichel Cafeniu până la violet
Dioxid de mangan Violet, brun-închis

• Sticla care dispersează lumina are rolul de a abate lumina incidenţă din direcţia ei şi
de a o dispersa în toate direcţiile.
Proprietăţile sticlelor optice minerale
Domeniul de utilizare al sticlelor optice minerale este determinat de: proprietăţile
optice, indicii de calitate, stabilitatea chimică, proprietăţile fizico-mecanice şi termice.
• Proprietăţile optice ale sticlei sunt: indicele de refracţie, dispersia, coeficientul de
reflexie.
Indicele de refracţie reprezintă raportul dintre viteza de propagare a unei radiaţii
electromagnetice în vid şi viteza ei în mediul optic respectiv, când radiaţia este refractată din
vid (sau aer) in mediu.
Dispersia reprezintă fenomenul de descompunere a luminii albe, la trecerea ei printr-o
prismă optică în radiaţiile spectrale. Fenomenul se produce datorită dependenţei indicelui de
refracţie al sticlei, de lungimea de undă corespunzătoare fiecărei radiaţii.
Coeficientul de reflexie reprezintă raportul dintre intensitatea luminii reflectate şi
intensitatea luminii incidente, exprimat în procente. Pentru micşorarea pierderilor de lumină
prin reflexie se fac acoperiri ale suprafeţelor active cu straturi transparente antireflectante.
• Indicii de calitate sunt: coeficientul de absorbţie a luminii, omogenitatea optică, lipsa
de incluziuni filiforme, conţinutul de bule, refracţia dublă a luminii.
Coeficientul de absorbţie a luminii: la trecerea luminii printr-o lentilă, o parte din
intensitatea fasciculului luminos incident este reflectat de suprafeţe polisate, o parte trece prin
lentilă (este transmis mai departe), iar o altă parte este absorbită de sticla optică şi transformată
într-o altă formă de energie (căldură).
Omogenitatea optică este proprietatea sticlei de a avea aceeaşi valoare a indicelui de
refracţie în toată masa sticlei.
Conţinutul de bule: bulele sunt incluziuni gazoase de forme şi dimensiuni. Ele joacă
rolul unor lentile suplimentare care refractă şi dispersează razele ce trec prin material. Aceasta
duce la pierderi de flux luminos, dăunând imaginii.
Incluziunile filiforme sunt defecte de fabricaţie care apar sub forma unor fire singulare,
fire intersectate sau sub forma unor plane de separaţie.
Refracţia dublă (birefringenţa) apare la sticla optică datorită unor acţiuni exterioare,
cum ar fi: presiuni, încălziri sau răciri neuniforme, câmpuri electrice şi magnetice etc.
Fenomenul constă în descompunerea unui fascicul incident pe un astfel de mediu în două
fascicule.
• Stabilitatea chimică se caracterizează prin capacitatea sticlei de a se opune alterării în
urma acţiunii apei, a soluţiilor de acizi alcalini şi săruri, a gazelor din atmosferă şi în general
faţă de reactivi chimici.
Pătarea (oxidarea sticlei optice) reprezintă modificarea compoziţiei chimice, sub
acţiunea apei sau a soluţiilor de acizi, sărurile solubile.
Proprietăţi fizico-mecanice ale sticlei optice minerale: densitatea, rezistenţa, duritatea,
fragilitatea.
Densitatea este situată între 2,2 ... 6,5 g/cm3 - depinde de compoziţia sticlei.
Rezistenţa la rupere pentru solicitări de întindere este relativ redusă.
Duritatea este proprietatea care influenţează productivitatea prelucrării sticlei.
Tehnologia de prelucrare a sticlei optice minerale
Tehnologia de fabricaţie a lentilelor este determinată de forma şi dimensiunile finale ale
acestora, de precizia prelucrării, de tipul semifabricatului şi de tipul sticlei. Firmele producătoare de
sticlă optică livrează celor care prelucrează lentile, următoarele forme de semifabricate: turnate,
blocuri, plăci, geam tras şi semifabricate presate.
Operaţiile principale ale procesului tehnologic sunt: debitarea, şlefuirea brută (eboşarea),
şlefuirea medie (dusisarea), şlefuirea fină, şlefuirea foarte fină (polisarea).
Debitarea se realizează din plăci de sticlă optică, cristal, geam tras sau blocuri de sticlă optică.
Şlefuirea brută (eboşarea) este necesară când fabricarea începe de la blocuri de sticlă, după
debitare fiind necesare operaţii de prelucrare pentru apropierea de forma finală a lentilelor.
Şlefuirea medie (dusisarea) are ca scop realizarea formei geometrice finale a lentilei cu un
adaos minim, pentru prelucrarea ulterioară a feţelor active.
Şlefuirea fină oferă o productivitate ridicată şi o calitate corespunzătoare a suprafeţei
prelucrate.
Şlefuirea foarte fină are ca scop obţinerea transparenţei. După polisare lentilele se spală şi se
usucă în vederea verificării .
Debitarea sticlei din plăci necesită o succesiune de operaţii: trasarea, crestarea şi despicarea.
- Trasarea se execută folosind un creion special pentru suprafeţe polisate. Pentru plăci de
sticlă mată este necesară şi o ungere cu petrol a suprafeţei, operaţie ce ajută la vizualizarea bulelor, dar
şi la punerea în evidenţă a liniilor trasate. Pentru a realiza trasarea se folosesc rigle metalice şi echere.
- Crestarea se realizează pe urma lăsată la trasare, prin utilizarea unor scule dure. Se poate
executa manual, pe o maşină specială sau cu ajutorul unui dispozitiv special de tăiat rotund.
- Despicarea se poate executa cu ciocanul, pe dom sau utilizând o presă, în funcţie de
grosimea plăcii. Pentru a fi despicată, sticla trebuie crestată conform trasajului.
Eboşarea
Operaţiile tehnologice de prelucrare a sticlei optice mineale modifică forma, dimensiunile şi
calitatea suprafeţelor. Semifabricatul obţinut prin presare sau debitat din blocuri de sticlă este supus
unei succesiuni de operaţii, obţinându-se forma finită a piesei. Primele operaţii de prelucrare propriu-
zisă, sunt şlefuirile brute (eboşare), urmate apoi de şlefuiri din ce în ce mai fine (dusisare, lepuire) şi
finalizarea procesului tehnologic, polisarea.
Eboşarea (şlefuirea brută) este operaţia prin care semifabricatul obţine forme geometrice
apropiate de cele ale piesei finite. în urma acestei operaţii rezultă o rugozitate destul de mare pe
suprafeţe.
Şlefuirea plan-paralelă este necesară în vederea aducerii semifabricatelor la aceeaşi grosime în
vederea prelucrării lor unitare la raza de curbură.
Dusisarea şi lepuirea
Sunt operaţii de şlefuire medie, respectiv fină a sticlei optice. în cazul dusisării se folosesc
abrazivi mai fini, din categoria micropulberilor, obţinându-se şi calităţi mai bune. Lepuirea se
utilizează în cazul lentilelor executate în serii mari, unde se poate obţine o productivitate mărită.
Polisarea
Este operaţia prin care suprafeţele de lucru devin transparente, obţinându-se rugozitatea de
0,012 pm. Prin această operaţie se obţine acurateţea dorită pentru suprefeţele lentilei.

Tehnologia de fabricare a lentilelor aeriene din sticlă optică organică

Sticla organică este o masă plastică de diferite compoziţii. Cele mai răspândite sunt
plexigasul şi trolit-ul.
Avantajele folosirii materialelor organice în fabricarea lentilelor de ochelari sunt
- Turnarea precisă a acestor materiale poate înlocui procesul de polisare şi lustruie; astfel
dispozitivele de montare pot fi confecţionate împreună cu componenta optică.
- Se poate obţine o dispersie relativ ridicată, chiar în cazul materialelor cu indici mici de refracţie.
Multe materiale plastice au proprietăţi superioare sticlei minerale în domeniul ultraviolet şi infraroşu
ale spectrului.
- Materialele organice au proprietăţi mecanice superioare sticlei minerale.
Tehnologia de fabricare
Fabricarea unei lentile din material organic necesită o singură operaţie: turnarea.
Matriţa de turnare este confecţionată din două lentile de sticlă minerală. Avantajul acestor
matriţe: duritate, rezistentă, transparenţă, se poate urmări tot procesul tehnologic în timpul operaţiei de
turnare.
Turnarea se realizează prin injectarea materialului monomer şi a unui catalizator printr-un inel
distanţier.

Controlul calităţii lentilei se poate realiza printr-una din următoarele trei metode:
- La un interval de timp bine determinat, cu ajutorul unui ac de control se exercită o presiune,
perpendicular pe suprafeţei lentilei. Adâncimea găurii produse de acest ac scade sau creşte, indicând
calitatea materialului plastic.
Lentilele prefabricate se aşează în băi fierbinţi în care s-au introdus coloranţi. Culoarea
lentilelor obţinute depinde de duritatea materialulu.
Matriţele din sticlă minerală servesc la fabricarea a 100 bucăţi de lentile organice. Lentilele
scoase din matriţă sunt încălzite la 100°C pentru eliminarea tensiunilor interne. Urmează operaţia de
control final, prin care se verifică dacă există bule de aer, crăpături şi să corespundă valorii dioptrice
cerute.
Culoarea lentilei este determinată de densitatea coloranţilor, temperatura soluţiei şi timpul de
imersiune.
Greutatea specifică a lentilelor din CR 39 este de 1,32 daN/m3 faţă de greutatea specifică a sticlei
minerale, care este de aproximativ 2,5 daN/m3.
Duritatea sticlelor organice este sub duritatea sticlei minerale, dar tratarea lor cu raze gamma
duce la soluţionarea acestei probleme.
Materialele organice prezintă avantajul că se pot injecta în matriţe, obţinându-se în câteva
secunde lentile simple cu suprafeţe lustruite. Se pot colora în diferite nuanţe cu coloranţi de anilină
Un alt avantaj important este că lentilele confecţionate din material organic nu sunt casante.

Tehnologia straturilor subţiri

în funcţie de efectul produs, peliculele pot fi: reflectante, antireflectante, filtrante, de protecţie,
bune conducătoare de curent electric. Straturile reflectante sunt obţinute prin aplicarea unui strat
metalic netransparent pe faţa 1 sau 2 şi care are ca efect creşterea coeficientului de reflexie ai
suprafeţei pe care se depune. Straturile antireflectante au ca efect micşorarea coeficientului de reflexie,
mărind în acest fel luminozitatea la trecerea fascicolului prin peliculă.
în funcţie de rezistenţa la uzură, peliculele se pot clasifica în următoarele grupe: foarte
rezistente, 0; rezistente, 1; de rezistenţă medie 2; puţin rezistente, 3; puţin rezistente din punct de
vedere mecanic şi chimic 4. Rezistenţa peliculei la uzură se poate verifica cu ajutorul unui aparat ce
testează pelicula la frecare.
Metode de aplicarea a straturilor subţiri
- Chimice: aplicarea peliculei are loc prin electroliza soluţiilor, prin tratare cu acizi sau precipitarea
substanţei prin reducere chimică.
- Fizice: constau în evaporarea în vid a substanţelor de depunere, urmată de condensarea lor pe
suprafaţa pieselor.
Metode chimice.de aplicare a straturilor subţiri
Metoda chimică de aplicare a straturilor antireflectante
Peliculele antireflectante se pot aplica pe suprafeţele lentilelor în două variante: prin aplicare
de straturi antireflectante singulare sau multiple.
Procesul tehnologic pentru aplicarea straturilor antireflectante pe cale chimică, cuprinde
următoarele operaţii:
curăţarea suprafeţei pe care se va depune pelicula, prin ştergere cu alcool etilic.
- aplicarea soluţiei, prin căderea liberă a unei picături pe centrul suprafeţei lentilei, aflată în mişcare de
rotaţie, pentru a împrăştia soluţia pe toată suprafaţa ei;
- tratamentul de recoacere a straturilor, în scopul măririi rezistenţei, se execută după depunerea
fiecărui strat, prin introducerea pieselor, timp de 4...6 h, într-un cuptor, la temperatura de 40.. .50°C.

Avantajele metodei sunt:


- procesul tehnologic este simplu;
- se poate verifica calitatea stratului depus pe parcursul depunerii, dând posibilitatea refacerii
depunerii;
- rezistenţa mecanică a stratului depus este suficient de mare şi are stabilitate chimică ridicată.
Dezavantajele metodei sunt: neuniformitatea grosimii stratului depus, nu pot fi aplicate mai
mult de 2-3 straturi etc.
• Aplicarea straturilor subţiri oferă suprafeţelor optice caracteristici deosebite (fig.7).
• Tratamentul antireflex: lumina incidenţă pe o suprafaţă a lentilei este parţial reflectată. Cantitatea
de lumină reflectată depinde de unghiul de incidenţă şi de indicele de refracţie al materialului. Prin
depunere de straturi succesive cu diverşi indici de refracţie şi diverse grosimi, în vid, se poate reduce
lumina reflectată.
• Tratamentul termic se aplică sticlei optice minerale pentru creşterea rezistenţei la şoc. Tratamentul
constă în răcirea bruscă a lentilei, după ce în prealabil a fost încălzită până la temperatura de înmuiere
fără deformare.
Tratamentul de durificare al suprafeţelor lentilelor din sticlă organică: pe suprafaţa lentilei se
depune un strat subţire şi rezistent la zgârieturi.

Tipuri de lentile aeriene de corecţie şi protecţie

Lentilele aeriene de corecţie (fig.8 a), b), c), d)) se folosesc pentru corectarea viciilor de
refracţie ale ochiului. Din punct de vedere constructiv, lentilele aeriene pot fi: sferice, plane, asferice.
Lentile pentru ochelari: sferice, asferice, combinate, multifocale, prismatice, de contact.
Lentile fotocromice; au un factor de transmisie variabil, funcţie de natura şi intensitatea
luminii şi de temperatura ambiantă. Creşterea absorbţiei de lumină este provocată de radiaţiile
ultraviolete din lumina ambiantă. 70 % din gradul de închidere se obţine după un minut de expunere.
Lentila îşi regăseşte transparenţa în proporţie de 50 % în aproximativ 5 minute.
Lentilele sferice se împart in două grupe: convergente (convexe), divergente (concave) - fig.9.
• Lentile convergente (convexe, pozitive)
Au proprietatea de a aduna razele de lumină, paralel cu axa optică, într-un punct, numit focar-
imagine.
Lentilele biconvexepentru ochelari sunt cele mai slabe din punct de vedere al formării
imaginii. Se fabrică până la 6,00 dpt, din 0,25 dpt in 0,25 dpt, în ordine crescătoare, iar peste această
valoare din 0,50 în 0,50 dpt. Diametrul acestor lentile variază între 48 şi 72 mm.
Lentileleplan-convexepentru ochelari sunt mărginite de o suprafaţă sferică şi una plană.
Razele de lumină intră prin suprafaţa sferică şi ies prin cea plană.
Lentilele periscopice pentru ochelari sunt lentile menise cu o suprafaţă convexă şi una
concavă. Aceste lentile sunt de calitate mai bună decât cele prezentate mai sus.
Lentilele menise pentru ochelari au o suprafaţă convexă şi una concavă. Calitatea imaginii
obţinute prin aceste lentile este mai bună decât ce aobţinută cu ajutorul lentilelor periscopice. Imaginea
obţinută pentru un punct-obiect, este aproape punctuală, deci o imagine stigmatică.
Lentilele punctuale pentru ochelari sunt cele mai bune pentru corecţia viciilor de refracţie
specifice ochiului. Oferă imagine perfect punctuală, chiar şi în cazul fasciculelor de lumină care cad
oblic pe suprafaţa lor.
• Lentilele divergente (concave, negative) au proprietatea de a împrăştia razele de lumină care
cad pe suprafaţa lor.
Lentilele biconcave pentru ochelari au ambele suprafeţe concave. Sunt lentile de proastă
calitate din punctul de vedere al formării imaginii.
Lentilele plan-concave pentru ochelari au o suprafaţă plană şi o suprafaţă concavă.
Lentilele periscopice pentru ochelari sunt lentile sferice la care valoarea absolută a puterii
dioptrului a cărui suprafaţă are puterea mai mică este de 1,25 dpt. Valoarea lor se realizează prin
schimbarea razei de curbură a suprafeţei sferice interioare.
Lentilele lenticulare pentru ochelari sunt lentile sferice concave de cea mai bună calitate.
Simt folosite în cazul corecţiei unui viciu de peste - 10,00 dpt.
Lentile aeriene asferice (astigmatice): sunt corpuri transparente mărginite de o parte sau pe
ambele părţi de suprafeţe cilindrice, torice sau elipsoidale. Pentru corecţia viciilor de refracţie se
folosite lentilele asferice cilindrice sau torice. Formează o imagine alungită.
• Lentile cilindrice sunt mărginite de o suprafaţă plană şi una cilindrică. Clasificare:
- lentile plan-convex-cilindrice sau cilindrice-convergente;
- lentile plan-concav-cilindrice sau cilindrice-divergente.
Lentilele torice sunt medii transparente, cu suprafeţe torice.
• Lentile combinate sfero-cilindrice: au o suprafaţă sferică şi una cilindrică.
• Lentile combinate sfero-torice pot fi exterioare şi interioare, după locul suprafeţei torice,
care poate fi spre planul imagine sau spre planul obiect.
• Lentile combinate cilindru în cruce se caracterizează prin faptul că în direcţia celor două
axe principale au puteri diferite.
Lentile aeriene multifocale
Lentile aeriene bifocale sunt medii transparente, mărginite de trei suprafeţe.

Lentile aeriene trifocale sunt medii transparente mărginite de patru până la şase suprafeţe,
având trei focare. Partea de sus a lentilei este folosită pentru vederea în planul îndepărtat, cea din
mijloc pentru vederea la distanţe mijlocii şi cea de jos pentru vederea de aproape. în cazul acestor
lentile, părţile cu valori dioptrice diferite pot fi aşezate în diverse moduri. Aceste părţi pot avea forme
geometrice de semicerc, pătrat sau dreptunghi.

Lentilele aeriene multifocale (fig. 16 a), b), c), d), e), f)) - lentilele cu mai multe focare sunt cu
puteri variabile în trepte şi lentile cu puteri variabile în continuu.
Lentile aeriene prismatice (fig. 17): sunt medii transparente mărginite de două suprafeţe plane
şi care închid un unghi.
Lentile aeriene de protecţie (fig. 18)
Lentile aeriene filtrante şi absorbante sunt lentile care au un efect de atenuare a razelor de
lumină şi filtrează razele termice ultraviolete şi infraroşii. Aceasta se realizează prin absorbţia şi
reflexia luminii.
Lentile aeriene protectoare contra luminii asigură protecţia ochiului prin fenomenele de
absorbţie, reflexie şi filtrare a luminii.

Tehnologia de obţinere a lentilelor de contact


a) Materiale pentru lentile de contact
Lentilele de contact (fig.20, fig.21) se pot fabrica din sticlă minerală (sticlă anorganică) şi din
sticlă organică. Materialele folosite pentru fabricarea lentilelor de contact sunt materiale artificiale.
Cele mai folosite sunt siliciul şi carbonul.
Polimeri naturali se obţin din materii prime naturale.
Polimeri modificaţi sunt tot materii prime naturale, dar care suferă unele modificări.
Polimeri sintetici se obţin din componente de bază, care nu păstrează în proprietăţile lor nici
cea mai mică asemănare cu produsele rezultate.
Procedee de obţinere a polimerilor sintetici
• Polimerizarea-. la acest procedeu monomerii au capacitatea de a reacţiona, iar cei care
conţin legături duble de carbon sunt determinaţi prin excitanţi să reacţioneze.
• Policondensare: procedeu în cursul căruia rezultă produşi secundari:apa sau acidul
clorhidric.
• Poliadiţie: în cursul acestui procedeu nu se formează produşi secundari.
• Proprietăţi fizice
- optice: indicele de refracţie, coeficientul de dispersie, transparenţa;
- mecanice: rezistenţa la alungire, alungirea specifică, rezistenţa la forfecare, rezistenţa la
rupere, duritatea, greutatea specifică;
- superficiale: unghiul de contact, capacitatea de iîmuiere, umflarea, starea suprafeţei.
• Proprietăţi de biocompatibilitate
- biofizice: permeabilitate la oxigen şi dioxid de carbon, permeabilitate la apă, hidrofilia şi
lipofilia, extractibilitatea;
- biologice: capacitatea de sterilizare, gradul de favorizare a creşterii microbilor, stabilitatea
lacrimală, capacitatea de a se murdări;
- clinice: adaptabilitate, respectul metabolismului comeean, posibilitatea de purtare
prelungită a lentilelor, capacitatea ca organismul să se poata obişnui cu materialul.
• Tehnologicitatea - capacitatea de a se prelucra folosind procedee simple.
• Caracteristici cosmetice - culori care să asigure o estetică corespunzătoare celei naturale.
b) Tehnologia de prelucrare a lentilelor de contact
Procedeele de fabricare utilizate pentru obţinerea lentilelor de contact se clasifică în trei
grupe:

 Procedee care folosesc proprietăţile termoplastice ale materialelor: procedee care pentru
obţinerea piesei presupun un mulaj, peste care se presează sau se suflă folia de material; procedeul de
injecţie într-o matriţă a materialului adus în stare lichidă; prin deformare la cald.

 Procedee ce se bazează pe polimerizarea directă într-o formă a monomerului şi a iniţiatorului


de polimerizare: sub acţiunea unor radiaţii ultraviolete, sub acţiunea radiaţiilor infraroşii.

 Prelucrare prin abraziune şi strunjire


Tehnologia de prelucrare spin-cast (procedeul centrifugării)
Acest procedeu produce lentile cu o reproductibilitate crescută şi o acurateţe a parametrilor
inegalabile. Se obţine o lentilă unică, având o serie de caracteristici ce se deosebesc de lentila strunjită.
Combinaţia de suprafeţe este sferică-asferică.
Lentilele de contact pot fi prelucrate prin centrifugarea unei cantităţi de polimer lichid într-o
formă concavă de prelucrare. Orice polimer termoplast, flexibil sau rigid, poate fi prelucrat prin acest
procedeu, dar principala aplicaţie a acestuia este de obţinere a lentilelor hidrofile.
 Dezavantajele lentilelor obţinute prin acest procedeu sunt: datorită design-ului asferic aceste
lentile pot avea o uşoara descentrare faţă de centrul optic al corneei.
Particularităţile procedeelor de fabricare specifice lentilelor de contact
• Prelucrarea lentilelor prismatice - o prismă poate fi generată pe o lentilă de contact prin
prelucrarea obişnuită a suprafeţei posterioare a lentilei şi apoi tăierea şi polisarea suprafeţei frontale,
după o direcţie care face un unghi cu suprafaţa anterioară.
• Prelucrarea lentilei bifocale - o lentilă bifocală concentrică, cu o rază centrală şi una
periferică este prelucrată în acelaşi mod ca o lentilă sferică obişnuită. O atenţie deosebită este necesară
la polisare, datorită densităţii diferite a celor doua zone, cea cu indice mare devenind mai sensibilă.
• Prelucrarea lentilelor hidrofile - pot fi stmnjite şi polisate utilizând aceeaşi tehnică folosită
la obţinerea suprafeţele sferice, conice, prismatice şi bifocale, dar cu câteva modificări. în faza de
strunjire, toti polimerii trebuie să fie în stare solidă, de obicei deshidrataţi sau la o temperatură foarte
joasă.
• Lentile de contact cosmetice - diferiţi polimeri permit colorarea suprafeţelor prin imersarea
în colorant. Majoritatea lentilelor colorate sunt fabricate din mase plastice, colorate în masă.
c) Tipuri de lentile de contact
• Lentile moi (soft) pentru port zilnic preiau foarte bine forma suprafeţei anterioare a ochiului.
Permit trecerea oxigenului prin ele necesar corneei.
• Lentilele gaz-permeabile sunt fabricate din masă plastică dură, poroasă, care permite
trecerea unei cantităţi mai mari de oxigen decât în cazul lentilelor moi, pentm port zilnic..
• Lentile moi pentru port de o zi: avantajele lor sunt similare lentilelor moi, numai că periodic
trebuie înlăturate depozitele de microbi sau de proteine.
 Lentile pentru port extins sunt lentile moi, valabile pentm câteva zile şi nopţi.

Criterii de clasificare a lentilelor de contact


 după materialul din care sunt fabricate: lentile din materiale rigide, lentile din hidrogeluri,
lentile din elastomeri siliconici;
 după elasticitatea materialului: lentile dure, lentile suple sau semidure, lentile moi;
 după principiul de adaptare: lentile corneene, lentile sclerale;
 după geometria suprafeţelor bi-sferice, sfero-torice, bi-torice, asferice;
 după efectul optic: convergente unifocale, bifocale şi varifocale; divergente unifocale,
bifocale şi varifocale; astigmatice;
 după efectul estetic: incolore, colorate;
 după durata de purtare: port redus, port extins;
 după procedeul de fabricare: turnare sau injecţie, centrifugare, strunjire;
 după anomalia oculară corectată: miopie, hipermetropie, speciale.

Monturi pentru ochelari


Ochelarii fac parte din categoria instrumentelor optice, având rolul de a proteja ochiul sau de a
corecta anumite defecte ale vederii. Sunt alcătuiţi din montura propriu-zisă şi două lentile. Rolul
monturilor este de a poziţiona, cât mai corect lentila, pe axul optic al ochiului. Montura pentru ochelari
(fig.l) este formată dintr-un suport pentru lentile, numit cadru, braţele pentru fixarea ochelarilor după
ureche şi şaua nazală (fig.2). Ele trebuie să fie estetice, uşoare, rezistente la agenţi fizici şi chimici,
neinflamabile, durabile, uşor de prelucrat.
Se pot clasifica după următoarele criterii:
• După destinaţie pot fi pentru ochelari de protecţie şi pentru ochelari de corecţie.
Monturile se realizează din materiale plastice, metalice sau combinaţii ale acestora. Cele
făcute
din materiale combinate pot fi: cu cadru confecţionat din materiale metalice, iar braţul de celuloid, cu
cadru confecţionat din celuloid şi braţele confecţionate din metal sau cu cadru şi braţele confecţionate
din materiale metalice şi numai partea superioară a cadrului confecţionat din materiale plastice.
• După procedeul de obţinere, monturile pot fi realizate fie manual, fie prin presare mecanică
şi automată.
• După formă simt cunoscute: rotunde, pătrate, trapezoidale.
• După elementele componente, monturile pot fi: cu cadrul şi braţele executate cu elemente
elastice de fixare, semimonturi cu braţe (perivist).
Materiale specifice monturilor de ochelari

a) Materiale plastice pot f|' naturale sau sinteticei Materialul plastic sintetic se clasifică în
două grupe: termoplast şi termorigid.
Materialele termoplaste pot fi modelate prin încălzire, fără să sufere schimbări fundamentale.
Procesul de încălzire şi răcire poate fi continuat, fără ca aceasta să fie în detrimentul proprietăţilor
plastice ale acestui material. Sunt cele mai bune pentru confecţionarea monturilor de ochelari,
deoarece permit eventualele modificări de formă, după fabricare. Materialele termorigide suferă reacţii
chimice ireversibile, când are loc procesul de polimerizare.
Materialul plastic poate fi obţinut prin două metode: turnare prin presare sau turnare prin
injecţie.
Monturile pentru ochelari sunt realizate din material sub formă de placi, iar turnarea prin
injecţie este uneori folosită pentru prelucrarea monturilor ochelarilor de soare. Plăcile de material
plastic pentru monturile de ochelari sunt suprapuse în rânduri de culori şi forme diferite. Pentru
monturile de greutate normală se foloseşte folie cu o grosime de 4 mm. Efectele decorative sunt
obţinute din metale sau alte incluziuni în stratul de materiale.
Ca materiale de bază din care se execută monturile se folosesc policrilat, polimetacrilat,
nitratul de celuloză, acetatul de celuloză, poliamidul, polietilena.
b) Materiale metalice - aurul şi argintul sunt fost utilizate la confecţionarea monturilor
executate manual. Avantajele aurului sunt: este rezistent la coroziune şi nu-şi pierde luciul, uşor poate
fi tras în fire şi foi foarte fine
Tombacul este un material avantajos, ieftin, are în compoziţia sa 85-90% cupru, restul fiind
zinc, are culoare roşiatică, plasticitate mare şi se prelucrează prin presare la rece.
Duble-ul este un aliaj format din bronz, nichel ca material de bază peste care se aplică un strat
subţire de aur.
Alpacaua este un aliaj care se obţine în cuptoare electrice închise. Este un metal rezistent la
coroziune, se poate modela uşor la rece şi mai greu la cald.
Oţelul inoxidabil are marele dezavantaj de a fi corosiv. De aceea se aplică procesul de
galvanizare pentru protecţie.
Aluminiul are multe proprietăţi: uşor, ieftin, rezistent la coroziune. Se foloseşte în special la
fabricarea braţelor monturilor pentru ochelari.

Condiţii tehnice generale specifice monturilor pentru ochelari

La dimensiunile principale ale monturilor pentru ochelari se admit următoarele toleranţe:


- lungimea monturii până la 150 mm, lungimea braţului până la 140 mm, lăţimea şi înălţimea
locaşului lentilei până la 0,3 mm. Balamalele sunt nichelate şi se vor folosi în funcţie de lăţimea
braţelor. Balamalele montate nu trebuie să aibă joc care să provoace oscilarea liberă a braţelor.
Capetele niturilor nu trebuie să iasă în afară mai mult de 0,5 mm. Monturile executatp din alamă
trebuie să aibă o acoperire galvanică decorativă şi anticorosivă (nichelate sau cromate).
Părţile componente ale monturilor fabricate din materiale plastice
a) Cadrul (fig.4) reprezintă partea din faţă a monturii. Rolul său este de a fixa lentilele. Aceasta
nu trebuie să afecteze câmpul vizual al purtătorului ochelarilor.
Dimensiuni caracteristice: lungimea totală a cadrului, înălţimea totală a cadrului, lungimea
lentilei măsurată faţă de linia ochelarilor, înălţimea lentilei măsurată pe verticală, lăţimea şeii nazale
care poate varia între 16 şi 24 mm, lungimea părţii de legătură, înălţimea părţii de legătură, înălţimea
şeii nazale, lungimea lentilei, distanţa dintre centrele optice ale lentilei.
Este foarte important ca montura să fie astfel potrivită, astfel încât pupila ochiului aflată în
repaus să corespundă cu centrul optic al lentilei.
Lentila se fixează în cadru, într-un canal cu un unghi de 90° şi o adâncime de 0,8 mm, de
obicei în linia simetrică a grosimii anoului. Excepţie fac cadrele executate din celuloid cu straturi, din
care se poate îndepărta, eventual, un strat sau mai multe, prin aşchiere.
În cazul cadrului executat din placa de celuloid cu mai multe straturi şi diferite culori, prin
îndepărtarea unor straturi cu scopuri decorative se poate obţine o greutatfs mai mică a ramei.
Partea de legătură a monturi^ foloseşte pentru ataşarea braţelor, f Lungimea şi lăţimea ei depind de
mărimea braţelor. Partea de legătură se poate prelucra sub mai multe forme: dreaptă, curbată, curbată
şi tăiată, semicurbată, teşită, semiascuţită, ascuţită.

Alegerea monturilor pentru ochelari

Lucrătorul prelucrează şi ajustează monturile de ochelari, în funcţie de capul purtătorului


ochelarilor, ţinând cont de caracteristicile optice, fizice, estetice ale acestuia.
Rolul unei monturi de ochelari este de a asigura poziţionarea lentilelor faţă de ochi. Ea trebuie
să se ajusteze pe cap, respectând integritatea zonelor capului cu care vine în contact şi annonia
trăsăturilor fetei.
Monturile pentru ochelari cu cercuri incomplete (fig. 19) simt monturi a căror cadre sunt fie
din metal fie din material plastic sau materiale naturale cu proprietăţi similare sau combinaţii metal-
plastic şi în care lentilele nu sunt înconjurate de cercurile de protecţie/anouri.
Alegerea monturii depinde de caracteristicile sistemului optic al ochelarilor, de morfologia
capului purtătorului, de întrebuinţarea dată ochelarilor, de estetică şi modă (fig.20).
- Montura trebuie să asigure o distanţă suficientă între ochi şi lentile (12-15 mm), atât cât
morfologia capului permite.
- Montura ochelarilor cu lentile multifocale trebuie să aibe înălţimea calibrului suficientă,
dependent de tipul lentilei multifocale. Calibrul este o piesă din folie de material plastic cu grosimea
de 0,5-1 mm, de regulă transparentă, cu contur corespunzător locaşului din montură şi care poate servi
pentru prelucrarea lentilelor pe contur şi marcarea centrelor de montaj. în cazul ochelarilor cu lentile
multifocale, montura trebuie să asigure câmpul vizual şi pentru vederea în planul apropiat.
- Montura trebuie să asigure prinderea bună a lentilelor, să fie confortabilă şi stabilă pe cap.
- Ochelarii fiind un sistem compensator funcţional este necesar ca forma şi structura lui să fie
aleasă în funcţie de întrebuinţarea care i se prescrie.
- Daca se are în vedere câmpul vizual şi centrajul, nu se vor propune aceleaşi monturi pentru
vederea în planul apropiat şi vederea în planul depărtat.
- Ochelarii care se pun şi se scot de pe cap frecvent trebuie să fie mai robuşti decât cei care nu
se scot o zi întreaga.
- Pentru lucru la birou, în mediu artificial se poate folosi o montura cu ţinută medie, dar
pentru activitatea în care purtătorul se mişcă mult, în medii de lucrar diferite se recomandă modele
bine fixate pe cap.
- Dacă profesia purtătorului de ochelari impune o bună vedere în sus se propune o montură
care depăşeşte sprâncenele pentru a nu limita câmpul vizual în partea superioară.
- Monturile ochelarilor pentru copii nu vor avea aceleaşi proporţii ca la adulţi.
Montura trebuie aleasă corespunzător feţei purtătorului. De această alegere depind confortul şi
stabilitatea ochelarilor.
Orice eroare morfologică se va traduce prin dificultăţi de ajustare şi pentru purtătorul de ochelari, prin
diverse neplăceri: alunecare, răni, centraj prost al lentilelor, disconfort vizual etc.
- în cazul monturilor din material plastic trebuie să se acorde atenţie formei nasului, deoarece
retuşurile sunt dificile.
- Distanţa între marginile exterioare ale locaşurilor pentru lentile trebuie să fie egală cu
intervalul sfenoidal. Lăţimea totală a feţei monturii se recomandă să fie cuprinsă între dimensiunea
intervalului temporal mediu şi intervalul auricular.
- Văzut din profil, braţul monturii montată pe cap trebuie să fie cât mai aproape de orizontală.
- Unele monturi au balamale sus, iar altele jos. Urechile la rândul lor pot fi situate mai sus sau
mai jos faţă de linia pupilelor.
- Montura trebuie să fie uşoară. Ochelarii pot cântări între 20 - 75 grame. Materialul monturii
va avea pentru lentilele din material organic, densitate mică, dar rezistenţă şi rigiditete suficiente.
Materialul plastic trebuie să poată fi deformat cu cleştele.
- Presiunea în punctele de contact cu nasul este repartizată neuniform dacă puntea şi
plachetele sunt adaptate necorespunzător.
- Puntea şi plachetele trebuie să fie adaptate astfel încât să urmărească perfect forma părţilor
rigide ala nasului. Dacă forma standard a punţii nu corespunde formei anatomice, ea trebuie adaptată.
Presiunea de contact pe nas depinde de forma nasului.
- Braţele preiau 10% din greutatea totală a ochelarilor.
Poziţia punctului de rotaţie al plachetei mobile influenţează modul cum este repartizată
presiunea acesteia pe nas.
- Observarea atentă a capului şi corpului purtătorului de ochelari uşurează mult alegerea şi
adaptarea corectă a monturii.
Mărimea si forma monturilor de ochelari
în majoritatea cazurilor lăţimea monturii trebuie să corespundă cu lăţimea feţei. Pentru
ochelarii fără cercuri, rotunzi se pot alege monturi mai înguste.
Dacă faţa permite este mai bine să se poarte monturi urcătoare, care fac faţa mai proaspătă
decât monturile coborâtoare, care dau un aspect obosit.
- Puntea şi sprâncenele trebuie să urmeze o linie coerentă, braţele nu trebuie să prelungească
sprâncenele. O punte înaltă alungeşte estetic nasul.
Ajustarea monturii
A ajusta o montură înseamnă a o adapta la faţa purtătorului de ochelari, astfel încât:
- lentilele sa fie la înălţimea, distanţa şi înclinarea prevăzute de o bună compensare a
defectului optic, de folosire a câmpului vizual, ţinând cont de mărimea şi puterea dioptrică a lentilelor;
- montura să fie aşezată pe nas, fără să alunece sau să rănească;
- braţele trebuie să menţină ochelarii la locului lor, fără comprimarea exagerată a tâmplelor
sau tracţiune prea mare pe urechi.

Operaţia de ajustare a monturii presupune abilitate manuală, cunoştinţe anatomice şi


morfologice, capacitate bună de observare, dotare cu scule corespunzătoare.
Corecţia monturii constă în a reface forma monturii, după asamblarea lentilelor.
Metoda de ajustare
1) Reglajul deschiderii braţelor se face în funcţie de forma timpanelor şi de intervalul
superior auricular.
La o montură metalică este uşor să se închidă un braţ prea deschis, dar la monturile din
material plastic acest lucru este dificil. Dacă înclinarea monturii trebuie modificată mult, cele două
operaţii trebuie să se facă în acelaşi timp, deschidere şi înclinare.
2) Verificarea: fiecare braţ se sprijină pe vârfurile şanţurilor auriculare si nu deasupra, ceea ce
se întâmplă dacă îndoitura braţului după ureche este exagerată sau braţul este prea scurt. Se poate
verifica simetria, cu un dispozitiv care are trasate linii cu diverse înclinaţii. Se verifică răsucirea feţelor
ochelarilor. Curbura ramei nu trebuie să fie exagerată, ea nu trebuie să fie niciodată concavă, ci uşor
convexă.
3) Reglajul înclinării braţelor: dacă o ureche este mai sus ca cealaltă se înclină braţul din
partea urechii care este mai joasă sau se micşorează această înclinare de cealaltă parte, după cum
corpul monturii este prea sau nu înclinat. înclinarea depinde de:
- morfologia feţei (montura nu trebuie să atingă sprâncenele nici pomeţii);
- utilizarea ochelarilor (pentru vederea în planul îndepărtat sau pentru vederea în planul
apropiat).
înclinarea exagerată riscă să provoace un astigmatism de incidenţă jenant. Trebuie să se
încline diferit braţele atunci când sprâncenele nu sunt la aceeaşi înălţime.
Se verifică şi închiderea braţelor. In funcţie de lăţimea şi grosimea braţelor se alege una din
situaţiile:
- închiderea braţelor, ele încrucişându-se în planul median;
- închiderea braţelor paralel, spatele braţelor nu trebuie să atingă lentilele.
4) Ajustarea braţelor în spatelor urechilor - succesiunea fazelor începe cu partea cea mai
aproape de vârful şanţului auricular şi se termină cu extremitatea spatelui. Există trei tipuri principale
de ajustaj: braţe drepte, braţe cu curbură simplă, braţe cu curburi multiple.
5) Ajustarea plachetelor se face: după lăţimea nasului, în funcţie de înălţimea monturii, de
distanţa ochi-lentilă, de lungimea genelor, de poziţionarearea pentru vederea în planul apropiat pentru
lentile muitifocale.
6) Strângerea braţelor, se verifică toate şuruburile. Braţele nu trebuie să fie prea libere,
deoarece şuruburile se pot deşuruba complet şi jocul face să varieze sensibil unghiul de înclinare al
braţelor, ca şi unghiul de deschidere.
Pentru monturile din material plastic sunt necesare surse de căldură, pile, materiale de lustruit,
cleşti pentru balamale. Ajustarea unei monturi din material plastic este cu atât mai uşoară cu cât
montura este mai bine aleasă. Se poate modifica la cald sau la rece, cu ajutorul pilelor etc.
Măsurătorile faciale şi cunoaşterea morfologiei sunt esenţiale pentru un bun ajustaj.
REGLEMENTARI IN DOMENIUL SECURITĂŢII SI S ANAT ATU IN
MUNCA

■ Legea 53/2003 cu modificările ulterioare


■ Legea 477/2004
■ Ordonanţe de urgenta: 93 si 96/2003
■ Legea 319/2006 a securităţii si sanatatii muncii.

ECHIPAMENTUL INDIVIDUAL DE PROTECŢIA MUNCII


Scopul utilizării echipamentului este de a proteja împotriva unui pericol asupra
securităţii si sanatatii muncii, fiind utilizat doar de o singura persoana in condiţii
ergonomice si adecvate situaţiilor date.
In general, un echipament individual trebuie sa asigure protecţia:
- capului: casti, bonete
- picioarelor: bocanci, cizme, pantofi (ortopedici), sorturi
- ochilor: ochelari protecţie
- fetei: masti, ecrane
- mâinilor: mânuşi
- urechilor: dopuri, casti.

INSTRUCTAJE DE PROTECŢIA MUNCII


Tipuri Scop Conţinut Durata Cui se adreseaza
instructaje
informează asupra -minim 8 ore - - persoane noi angajate
activitatilor din -riscuri de accidentare si verificare - persoane transferate/detasate
Introductiv unitate si a îmbolnăvire profesionala cunoştinţe prin - elevi/studenti
principalelor legislaţia PM/PSI in teste - persoane in perioada de proba
general norme/reguli PM/PSI vigoare -consecinţe ale
necunoaşterii si
nerespectarii regulilor
prezintă riscurile si -riscuri de accidentare si -minim 8 ore -persoane noi angajate -persoane
masurile de prevenire îmbolnăvire profesionala (practic) transferate/detasate -elevi/studenti
specifice locului de legislaţia PM/PSI specifice -verificare -persoane in perioada de proba
La locul de munca -prevederi specifice si cunoştinţe
munca instrucţiuni proprii de către sef
ierarhic
superior
Periodic verificarea si ca si la cele de mai sus -in funcţie de -persoanelor de mai sus
aprofundarea condiţiile de -in cazul lipsei de la munca mai
cunoştinţelor lucru, la mult de 30 zile
dobândite maxim 6 luni - -la modificarea procesului
test tehnologic/norme PM
-lucrări speciale
-reluarea activitatii după un
accident de munca
Situaţiile de urgenta ce implica protecţia civila se refera la situaţiile generate de
dezastre, conflicte militare si/sau situaţii neconventionale care pot pune in pericol sau
afecta mediul, viata, bunurile si valorile culturale, ca de exemplu: incendii, cutremure,
inundaţii, alunecări de teren, furtuni, etc.

PRIMUL AJUTOR IN CAZ DE ACCIDENTE SI SITUAŢII


DE URGENTA
Primul ajutor (de baza) este doar un ajutor temporar acordat in caz de urgenta
pentru salvarea vieţii, prevenirea unor complicaţii ulterioare si ameliorarea suferinţelor
pana in momentul in care un serviciu medical adecvat poate sa intervină.
Conţinutul trusei de prim ajutor:
- Foarfece cu virfuri boante
- Mânuşi chirurgicale
- Masca respriratie gura la gura Comprese sterile
Fese tifon, bandaje
- Vata sterila
- Ace siguranţa Leucoplast
- Dezifectant, alcool sanitar
- Creion/pix si notes/caiet/foi
Alte accesorii din materiale plastice.

PREVENIREA SI STINGEREA INCENDIILOR

Incendiul este un proces complex de ardere, cu evoluţie nedeterminata, incluzând


si alte fenomene de natura fizica si chimica (transfer de căldură, formarea flăcărilor,
schimbul de gaze cu mediul înconjurător, transformări structurale produse in materialele
de construcţie si elementele de rezistenta etc).

<=> Mijloacele care produc surse de aprindere pot fi:

- electrice: aparate electrocasnice, mijloace de iluminat electric, aparate de întrerupere si


control, conductori si alte echipamente;
- sisteme care produc electricitate statica', depozitare, vehiculare si transport lichide sau
pulberi combustibile, curele de transmitere a mişcării, spalarea in lichide combustibile,
echipamente, unelte si scule care se incarca electrostatic;
- mijloace cu flacara deschisa', brichete, chibrituri, lămpi, spirtiere, lumanari, torte, făclii;
- aparate de încălzit', cazane, cuptoare, aparate de gătit, sobe, uscatoare, dispozitive
pentru sudura, taiere sau lipire cu gaze ori lichide combustibile;
- utilaje si sisteme de acţionare: motoare, locomotive, maşini;
- metale (materiale) care ard sau care produc scurgeri topite;
- produse ce se pot aprinde spontan;
- produse si substanţe care pot produce explozii;
- trăsnet;
- corpuri supraîncălzite de soare;
- reactoare sau arme nucleare.
Acţiunile de prevenire a incendiilor se refera la:
-prevenirea si identificarea cauzelor potenţiale de incendiu -
supravegherea permanenta a mijloacelor tehnice -
respectarea normelor privind siguranţa la incendii
-asigurarea condiţiilor necesare impiedicarii/limitarii/intreruperii propagării incendiilor, salvarea
persoanelor si accesul/securitatea echipelor de intervenţie.

IGIENA MUNCII
Igiena muncii este ştiinţa care se ocupă de păstrarea şi întărirea sănătăţii lucrătorilor la
locul de muncă, de măsurile de securitate a muncii şi de prevenirea şi combaterea bolilor
profesionale.

a.Conditiile igienice ale microclimatului

 încăperile unde se desfăşoară activitatea trebuie să fie mari, spaţioase, bine


întreţinute şi curate, care să favorizeze mişcarea liberă a lucrătorilor şi evitarea
accidentărilor şi a noxelor profesionale (noxă - orice agent vătămător
organismului).
 Temperatura aerului trebuie să fie de 18-20 °C. în unele sectoare industriale, cum
ar fi cele din industria prelucrării metalelor (turnătorie, forje) temperatura aerului este mai
ridicată decât cea normală.

PROTECŢIA MUNCII
Ca disciplină ştiinţifică, protecţia muncii, face parte din ansamblul ştiinţelor
muncii, având ca obiect studierea legităţilor fenomenelor de accidentare şi
îmbolnăvire profesională, precum şi a mijloacelor şi măsurilor de prevenire a
acestora.
 Ca instituţie de drept, protecţia muncii, reprezintă un ansamblu de norme legale şi
obligatorii, având ca obiect reglementarea relaţiilor sociale ce se formează în legătură
cu organizarea, conducerea şi realizarea procesului de muncă, în scopul prevenirii
accidentelor şi bolilor profesionale.
 Ca activitate metodologico-aplicativă, protecţia muncii este parte integrantă a
conceperii, organizării şi desfăşurării proceselor de producţie şi cuprinde ansamblul
de acţiuni şi măsuri prin care se realizează efectiv securitatea muncii.
Deci, scopul final al activităţii de protecţia muncii este asigurarea vieţii şi integrităţii
anatomo-funcţionale a omului în procesul muncii.

CLASIFICAREA ACCIDENTELOR DE MUNCA


Conform legislaţiei în vigoare, în ţara noastră se înţelege prin accident de muncă
vătămarea violentă a organismului, precum şi intoxicaţia acută profesională, care se
produc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu şi care
provoacă incapacitate temporară de cel puţin o zi, invadilitate sau deces.

• După numărul persoanelor afectate, accidentele pot fi: individuale sau colective
• După urmările (efectele) asupra victimei, accidentele pot produce:
- incapacitatea temporară de muncă;
- invadilitate;
-deces.
• După natura cauzelor directe care provoacă vătămarea există accidente mecanice, electrice,
chimice, termice, prin radiaţii sau complexe (datorate unor cauze directe combinate).
• După natura leziunilor provocate asupra organismului, accidentele de muncă se împart în
contuzii, plăgi, înţepături, tăieturi, striviri, arsuri, entorse, fracturi, amputări, leziuni ale
organelor interne, intoxicaţii acute, asfixii, electrocutări, insolaţii, leziuni multiple.

• După locul leziunii, pot fi accidente la cap, la trunchi, la membrele superioare, la membrele
inferioare, cu localizări multiple.
• După momentul în care se resimt efectele, există accidente cu efect imediat şi
accidente cu efect ulterior.