MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

FACULTATEA DE KINETOTERAPIE

Copiii cu nevoi speciale sunt tot copii

Student: Puiu Ştefana

Grupa:33KT
 Copiii cu nevoi speciale sunt tot copii

Kinetoterapia, parte a kinetologiei medicale, are ca scop recuperarea somato-

funcţională, motrică şi psihică, şi reeducarea funcţiilor secundare sau compensatorii. Aceasta
se adresează tuturor persoanelor şi are aplicabilitate în toate sferele medicale. O ramură care
presupune o adevărată provocare pentru un kinetoterapeut o reprezintă kinetoterapia
pediatrică, deoarece patologiile din etapele copilăriei au, de cele mai multe ori, influenţe
negative asupra dezvoltării armonioase a copilului. În cadrul kinetoterapiei pediatrice se
poate discuta şi de recuperarea copiilor cu nevoi speciale.

Prin lucrarea de faţă, doresc să accentuez importanţa aplicării kinetoterapiei la copiii

cu nevoi speciale, atât la cei superior dotaţi cât şi la cei cu cerinţe educaţionale speciale.
Practica terapeutică din timpul facultăţii mi-a oferit posibilitatea de a lucra cu copii care sunt
în această situaţie şi să realizez că ei nu se diferenţiază decât prin percepţia noastră asupra lor,
ei fiind tot copii, cu aceleaşi gânduri inocente şi speranţe şi plini de optimism.

Sintagma „nevoi speciale” este o umbrelă sub care poate fi plasată o colecţie
impresionantă de diagnostice. Copiii cu nevoi speciale pot avea dificultăţi de învăţare uşoare
sau tulburări cognitive profunde, întârzieri ăn dezvoltare, care fie se pot ameliora pe parcurs,
fie rămân în acelaţi stadiu, boli metabolice, cardio-respiratorii, sau alte tulburări care
împiedică o dezvoltare armonioasă.

Nevoile speciale reprezintă de cele mai multe ori ceea ce copilul nu poate realiza, de
la agreearea anumitor alimente, întreprinderea activităţilor cotidiene până la experienţe sau
activităţi ce îi sunt interzise din prisma diagnosticului deţinut. Aceste obstacole pot lovi
familiile, creându-le impresia că nevoile speciale au o conotaţie tragică. Atitudinea părinţilor
diferă de la o familie la alta. Unii se resemnează cu faptul că potenţialul copilului lor nu mai
poate fi îmbunătăţit, şi cu timpul augmentează valoarea tragică a situaţiei, în timp ce alţii
preferă să descopere potenţialul rămas al copilului şi să-l dezvolte în vederea compensării
punctelor slabe. Fiecare familie are preocupări diferite în ceea ce priveşte nevoiel speciale ale
copilului. Există o diferenţă între copiii cu întârzieri în dezvoltare şi cei care se confruntă cu
boli cronice. Fiecare necesită un alt tip de tratament şi o altă abordare terapeutică.
Problemele medicale includ afecţiuni grave precum cancer şi defecte cardiace, distrofie
musculară, afecţiuni cronice cum ar fi diabetul şi astmul, afecţiuni congenitale de tipul
paraliziilor cerebrale, boli metabolice precum obezitatea sau alergiile alimentare. Copiii cu
probleme medicale pot necesita numeroase investigaţii, perioade lungi petrecute în clinici de
recuperare, medicaţie costisitoare. Toate aceste lucruri se răsfrâng asupra familiei, iar modul
cum aceasta hotărăşte să acţioneze, are repercusiuni asupra stării copilului. În cazul copiilor
cu probleme de comportament, abordarea terapeutică cunoaşte anumite deosebiri.
Diagnosticele precum ADHD, tulburare obsesiv compulsivă, sindromul Tourette necesită
strategii specializate, care sunt adaptate la nevoile lor specifice. În cazul în care aceste
strategii nu sunt utilizate şi aprofundate, copiii pot cauza numeroase situaţii conflictuale atât
în mediul familial, cât şi în cel social. Părinţii trebuie să dea dovadă de flexibilitate,
creativitate şi multă răbdare. Dizabilităţile de dezvoltare au un impact devastator asupra
familiilor. Acest lucru poate schimba viziunile cu privire la viitor.

Fiecare copil prezintă particularităti individuale și de relație cu mediul, trăsături care

necesită o evaluare și o abordare personalizată. Ei sunt diferiți din punct de vedere al
temperamentului, motivațiilor, capacității chiar dacă prezintă același tip de deficiență.

Conceptul de cerințe educative speciale aspiră la depășirea tradițională a separării

copiilor pe diferite categorii de deficiențe, printr-o abordare noncategorială a tuturor copiilor.

Educația sau școala inclusiva implică cu necesitate pregătirea de ansamblu a școlii și

societății, pentru a primi și satisface participarea persoanelor cu handicap la medii școlare și
sociale obișnuite, ca elemente componente naturale ale diversității umane, cu diferențele ei
specifice. Integrarea școlară este un proces de includere în școlile de masă/clase obișnuite la
activitățile educative formale și nonformale, a copiilor considerați ca având cerințe educative
speciale. Integrarea școlară reprezintă o particularizare a procesului de integrare socială a
acestei categorii de copii, proces care are o importanță fundamentală în facilitatea integrării
ulterioare în viața comunitară prin formarea unor conduite și atitudini, a unor aptitudini și
capacități favorabile acestui proces. Integrarea copiilor cu CES permite, sub îndrumarea
atentă a cadrelor didactice, perceperea și înțelegerea corectă de către elevii normali a
problematicii și potențialului de relaționare și participarea lor la serviciile oferite în cadrul
comunității. Educația specială se referă la adoptarea, completarea și flexibilitatea educației
pentru anumisi copii în vederea egalizării șanselor de participare la educație în medii de
învățare obișnuite. Centrele educative speciale se axează pe particularitățile individuale de
dezvoltare, de învățare, de relație cu mediul și necesită o evaluare și o abordare personalizată
a necesităților copilului.

Cerințele educative speciale sunt interpretate că unitate în dezvoltarea copilului, stilul unic
de adoptare, de învățare, de integrare, în nivelul individual de dezvoltare fizică și psihică cu
caracteristici biologice, fizice, psihice și sociale.

Educația integrată se referă la integrarea în structurile învățământului general cu CES pentru

a oferi un climat favorabil dezvoltării armonioase și cât mai echilibrate acestor categorii de
copii.

Educația integrată a copiilor cu CES urmărește dezvoltarea capacităților fizice și psihice a

acestora care să-i apropie cât mai mult de copii normali, a implementării unor programe cu
caracter corectiv-recuperator; stimularea potențialului restant, ce permite dezvoltarea
compensatorie a unor funcții menite să le suplinească pe cele deficitare; crearea climatului
afectiv în vederea formării motivației pentru activitate, în general și pentru învățare, în
special asigurarea unui progres continuu în achiziția comunicării; formarea unor abilități de
socializare și relaționare cu cei din jur; formarea de deprinderi cu caracter profesional și de
exercitare a unor activități cotidiene; dezvoltarea comportamentelor adaptative și a însușirilor
pozitive ale personalității, care să faciliteze normalizarea deplină. Fiecare copil cu CES
trebuie să beneficieze de un program adecvat și adaptat de recuperare, care să dezvolte
maximal potențialul fizic și psihic pe care îl are. Integrarea urmărește valorificarea la
maximum a disponibilităților subiectului deficient și antrenarea în mod compensatoriu a
palierelor psiho-fizice care nu sunt afectate în așa fel încât să preia activitatea funcțiilor
deficitare și să permită însușirea de abilități care să înlesnească integrarea eficientă în
comunitatea normală. Prin integrare, se realizează și o pregătire psihologică a copilului, care
să contribuie la crearea unor stări efectiv emoționale corespunzătoare, în care confortul psihic
este menținut de satisfacțiile în raport cu activitățile desfășurate. Raportul relației socializare,
integrare, incluziune, are în vedere implicațiile practice și teoretice ce privesc evoluția
sistemului de organizare a educației speciale și a pregătirii copiilor pentru integrarea și
incluziunea în activitățile profesionale și în colectivitățile sociale.

Există diferite forme de integrare a copiilor cu CES și anume:

-Forme de integrare totală parțială-elevii cu CES petrec doar o parte din timpul său în
școala obișnuită sau la anumite discipline, școlare unde pot face față;
 -Forme de integrare totală- elevii cu CES petrec tot timpul în școala obișnuită cu
excepția programelor terapeutice care se pot desfășura în spații speciale, destinate acestui
scop;

-Forme de integrare ocazională – participare în comun la diferite excursii, serbări,

întreceri sportive, spectacole, etc.

Fiecare cadru didactic pus în ipostază de a avea în colectivitatea sa un copil cu CES

acționează în urma unei reflecții îndelungate. Un lucru important pentru cadrele care lucrează
cu acești copii îl reprezintă colaborarea cu părinții și consilierea acestora, implicarea lor
directă în lucrul efectiv cu copii, nu în calitate de observator ci și de participanți activi.
Părinții copiilor cu CES trebuie să înțeleagă că au multe idei ru a relaționa cu copii lor în mod
pozitiv și că pot să-i aprecieze mai mult. Ei sunt modele pentru copii lor și prin ei învață să
trăiască în armonie cu lumea. Sarcina părinților și a cadrelor didactice este să-i ajute pe copii
să învețe despre sentimentele lor și să le arate relația dintre sentimentele și comportamentul
lor.

Educația specială este o formă de educație adoptată și destinată tuturor copiilor cu

CES care nu reușesc singuri să atingă, în cadrul învățământului obișnuit-temporar său pe
toată durată școlarității, un nivel de educație corespunzător vârstei și cerințelor societății
pentru un om activ, autonom și independent.

Principiile care stau la bază educației al oricărui copil:

1. Garantarea dreptului la educație al oricărui copil:

• Copii au dreptul să învețe împreună, indiferent de dificultăți și de diferențe

• Fiecare este unic și are un anume potențial de învățare și dezvoltare

• Școală și comunitatea asigură șanse egale de acces la educație pentru toți –copiii.

2. Asigurarea de servicii specializate centrate pe nevoile copiilor cu CES:

• Corelarea tipurilor de educație și a formelor de școlarizare în funcție de scopul

educației, obiectivele generale și specifice precum și de finalitățile educației

• Asigurarea conexiunilor educaționale activității complexe

 Finalitățile educației speciale sunt acelea de a crea condiții unei bune integrări sociale
și profesionale a persoanei cu nevoi speciale.

Un obiectiv important al școlii inclusive îl reprezintă sprijinul acordat pentru

menținerea în familie a copiilor cu CES. De aceea, se pune problemă respectării principiului
normalizării ce se referă la condițiile de mediu și viață, la eliminarea separării copiilor cu
CES și la acceptarea lor alături de ceilalți copii.

Principiul normalizării presupune luarea în seamă nu doar a modului în care persoană

cu deficiențe se adapteza la cerințele vieții sociale, dar în același timp, la felul în care
comunitatea înțelege să se conformeze nevoilor posibilităților persoanei dificultate.
Normalizarea includerea într-un mediu școlar de nediscriminatoriu asigurarea unei
multitudini de servicii care pe posibil starea de handicap, chiar deficiențele afecțiunile
propriu-zise nu fi depășite.

În concluzie, copiii cu nevoi speciale necesită o atenţie sporită şi o educaţie care să le

permită o integrare socio-profesională şi o adaptare la condiţiile schimbatoare de mediu. Nu
trebuie uitat faptul că pentru a le asigura o dezvoltare într-un sens pozitiv, părinţii, cadrele
didactice, cadrele medicale şi alţi participanţi la viaţa unui copil cu nevoi speciale, sunt
obligaţi să afişeze un comportament care să-i ofere copilului o stare de siguranţă şi încredere,
ţinând cont de faptul că copiii cu nevoi speciale sunt tot copii.
Bibliografie

1. BRATU MIRCEA, Bazele generale ale kinetoterapiei, Editura Bren,

Bucureşti, 2011;
2. TEODORESCU, S., BOTA, A., STĂNESCU, M., Educaţie fizică şi sport
adaptat pentru copii cu deficienţe mintale, senzoriale şi defavorizaţi social.
Editura Semne, Bucureşti, 2003;
3. https://www.verywell.com/what-are-special-needs-3106002