Sunteți pe pagina 1din 208

Vieţile Sfinţilor apostoli

Ca nişte singuri văzători şi mărturisitori ai întrupării Cuvântului sunteţi fericiţi,


ucenici prea fericiţi; căci ca nişte fulgere strălucind, lumii v-aţi arătat, şi ca nişte
munţi înţelegători, dulceaţă picuraţi. Ca nişte izvoare pururea curgătoare ale Raiu-
lui despărţindu-vă, adunările neamurilor cu dumnezeieşti ape le adăpaţi. (Stihire la
Doamne strigat-am, 30 iunie)

Index
Viaţa şi pătimirile Sfântului apostol Petru a cărui pomenire Sfânta Biserică o
prăznuieşte pe 29 iunie ....................................................................................... 3
Viaţa şi pătimirile Sfântului apostol Pavel a cărui pomenire Sfânta Biserică o
sărbătoreşte pe 29 iunie ..................................................................................... 20
Viaţa şi pătimirile Sfântului apostol Andrei, cel întâiul chemat a cărui pomenire
Sfânta Biserică o sărbătoreşte pe 30 noiembrie.................................................. 41
Viaţa şi pătimirile Sfântului apostol Iacov, fiul lui Zevedeu a cărui pomenire
Sfânta Biserică o sărbătoreşte pe 30 aprilie ....................................................... 56
Viaţa şi încercările Sfântului apostol şi evanghelist Ioan Teologul a cărui
pomenire Sfânta Biserică o sărbătoreşte pe 8 mai şi pe 26 septembrie ................ 60
Viaţa şi pătimirile Sfântului apostol Filip a cărui pomenire Sfânta Biserică o
sărbătoreşte pe 14 noiembrie ............................................................................125
Viaţa şi pătimirile Sfântului apostol Vartolomeu a cărui pomenire Sfânta
Biserică o sărbătoreşte pe 11 iunie şi pe 25 august ...........................................137
Viaţa şi pătimirile Sfântului apostol Toma a cărui pomenire Sfânta Biserică o
sărbătoreşte pe 6 octombrie ..............................................................................145
Viaţa şi pătimirile Sfântului apostol şi evanghelist Matei a cărui pomenire
Sfânta Biserică o sărbătoreşte pe 16 noiembrie.................................................162
Viaţa şi pătimirile Sfântului apostol Iacov, fiul lui Alfeu a cărui pomenire
Sfânta Biserică o sărbătoreşte pe 9 octombrie ..................................................169
Viaţa şi pătimirile Sfântului apostol Iuda, fratele Domnului a cărui pomenire
Sfânta Biserică o sărbătoreşte pe 19 iunie ........................................................171
Viaţa şi pătimirile Sfântului apostol Simon Zelotul a cărui pomenire Sfânta
Biserică o sărbătoreşte pe 10 mai .....................................................................175
Viaţa şi pătimirile Sfântului apostol Matia a cărui pomenire Sfânta Biserică o
sărbătoreşte pe 9 august ...................................................................................177
Viaţa şi pătimirile Sfântului apostol şi evanghelist Marcu a cărui pomenire
Sfânta Biserică o sărbătoreşte pe 25 aprilie ......................................................184
Viaţa şi pătimirile Sfântului apostol şi evanghelist Luca a cărui pomenire Sfânta
Biserică o sărbătoreşte pe 18 octombrie ............................................................196
Viaţa şi pătimirile apostolului Iacov, primul episcop al Ierusalimului şi frate al
Domnului - 23 octombrie .................................................................................203

Vieţile Sfinţilor Apostoli: Petru, Pavel, Andrei, Iacov, Ioan, Filip, Vartolomeu,
Toma, Matei, Iacov, Iuda, Simon, Matia, Marcu, Luca, Iacov; Traducere de Diana
Potlog; Tipărită cu binecuvântarea prea sfinţitului Părinte Galaction, episcopul
Alexandriei şi Teleormanului, Bucureşti Editura Sophia, 288 p.; 20 cm. ISBN:
973-8207-37-1 I. Potlog, Diana (trad.)
Viaţa şi pătimirile Sfântului apostol Petru a cărui pomenire Sfânta Biserică o
prăznuieşte pe 29 iunie

Adâncul vânării de peşte lăsând, din cer ai luat de la Tatăl, dumnezeiască desco-
perirea întrupării Cuvântului, şi cu toată îndrăzneala ai strigat către Făcătorul tău:
Fiu al lui Dumnezeu de o fiinţă Te cunosc pe Tine. Pentru această vrednicie cu
adevărat, te-ai arătat piatră credinţei şi purtător de cheile darului, Petre apostole.
Roagă-te lui Hristos Dumnezeu, iertare de greşeli să dăruiască celor ce prăznuiesc
cu dragoste sfântă pomenirea ta. (Sedealnă la Utrenie, 29 iunie)

***
Fratele întâiului chemat apostol Andrei, Sfântul apostol Petru, care înainte de a
fi chemat de Domnul Iisus Hristos se numea Simon, fiul lui Iona, un evreu din
nea-mul lui Simeon, era originar din Betsaida, cetate neînsemnată şi puţin
cunoscută din Galileea Palestinei. El a luat de soţie pe fiica lui Aristobul, fratele
Sfântului apostol Varnava, şi a avut copii cu ea: un fiu şi o fiică. Simon era un
om simplu şi neştiutor de carte. Plin de teamă faţă de Dumnezeu, el respecta
toate poruncile Domnului, fiind neprihănit în faptele sale înaintea Lui. De
meserie, Simon era pescar. Fiind un om sărac, el avea grijă de familie din lucrul
mâinilor sale, hră-nindu-şi soţia, copiii, soacra şi pe bătrânul său tată, Iona.

Andrei, fratele lui Simon, nepreţuind deşertăciunea acestei zbuciumate lumi, a ales
să nu-şi ia nevastă. El a mers la Iordan, unde Sfântul Ioan Botezătorul propovăduia
pocăinţa, şi a devenit ucenicul acestuia. Auzind mărturia învăţătorului său despre
Hristos Mesia şi mai ales cuvintele pe care acesta le-a rostit la vederea Domnului,
„Iată Mielul lui Dumnezeu!“, Andrei l-a părăsit pe Ioan şi, mergând după Domnul,
împreună cu un alt ucenic de-al Botezătorului, L-a întrebat: „Rabbi (care se
tâlcuieşte: Învăţătorule), unde locuieşti?“ Atunci Mântuitorul le-a răspuns: „Veniţi
şi veţi vedea!“ Şi ei au mers şi au văzut unde locuia, şi au rămas la El în ziua aceea
(Ioan 1, 38-39).

A doua zi dimineaţa, Andrei a venit la fratele său, Petru, şi i-a spus: „Am găsit pe
Mesia (care se tâlcuieşte: Hristos)“. Şi l-a adus la Iisus. Şi când Iisus a privit la el,
i-a zis: „Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chefa (ce se tâlcuieşte: Petru)“
(Ioan 1, 41-42). Şi pe loc Petru s-a înflăcărat de iubire faţă de Domnul, crezând în
El ca în adevăratul Hristos trimis de Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Dar el nu
şi-a părăsit familia, nici îndeletnicirea nu şi-a lăsat-o, ci casa şi-o îndestula cu toate
cele de trebuinţă. în grija pentru tatăl lor cel vârstnic, îl ajuta uneori şi fratele său,
Andrei. Şi aşa au vieţuit până ce Domnul i-a chemat pentru misiunea lor apos-
tolească.
Într-o zi, după ce Ioan Botezătorul a fost închis în temniţa lui Irod, Domnul Iisus
Hristos, mergând pe malul Mării Galileii (care mai este cunoscută şi sub numele de
Marea Tiberiadei sau Lacul Ghenizaret) şi văzându-i pe Petru şi pe Andrei arun-
cându-şi mrejele în apă, le-a spus: „Urmaţi-Mă şi vă voi face pescari de oameni!“

Şi El a prevestit felul de pescari ce urmau să devină ei printr-un pescuit minunat.


Urcând în barca lui Simon, Hristos i-a poruncit să arunce mrejele sale, la care Petru
a răspuns: „Stăpâne, am trudit toată noaptea şi nu am prins nimic; dar dacă spui Tu,
voi arunca mrejele“. Şi făcând aceasta, ei au prins în plasele lor o mulţime de peşti.
Atât de pline erau mrejele lor, încât începeau să se rupă. Aceasta a fost o prevestire
a înduhovnicirii apostolilor; căci ei urmau să aducă multe neamuri către mântuire
cu ajutorul năvodului care este Cuvântul lui Dumnezeu. Văzând minunea, Simon-
Petru a căzut în genunchi în faţa lui Iisus şi a spus: „Depărtează-te de mine,
Doamne, că sunt om păcătos!“ De marea mulţime a peştilor prinşi, pe el şi pe cei
ce se aflau cu el i-a cuprins spaima. Dar ca răspuns la rugămintea lui Petru,
Mântuitorul l-a chemat să-L urmeze, zicându-i: „Vino după Mine! De azi încolo
vei fi pescuitor de oameni, pe care îi vei aduce la viaţă, după cum înainte pe peşti i-
ai adus la moarte“. Şi, de atunci, Sfântul apostol Petru L-a urmat pe Hristos, ca şi
fratele său Andrei şi toţi ucenicii ce au fost chemaţi mai apoi.

Domnul îl iubea pe apostolul Petru pentru simplitatea inimii lui. El a vizitat umila
casă a lui Simon, unde, prin atingerea Sa, El a tămăduit-o pe soacra lui Petru, care
zăcea de friguri.

Dimineaţa, Domnul S-a trezit şi S-a retras într-un loc ferit ca să Se roage. Dar
Petru şi toţi cei ce erau cu el, neputând îndura despărţirea de Domnul nici măcar
pentru un ceas, au mers după El, căutându-L neobosit pe învăţătorul iubit. Şi găsin-
du-L, I-au spus: „Toţi Te caută pe Tine!“ (Marcu 1, 30-37).

Sfântul apostol Petru nu s-a despărţit de Domnul, ci a rămas lângă El, desfătându-
se de vederea chipului Său şi de cuvintele Sale, care erau mai dulci ca mierea. El a
fost martor însuşi văzător la multele şi marile minuni săvârşite de Domnul, care
arătau în mod vădit că Hristos era Fiul lui Dumnezeu, în Care el credea fără nici o
umbră de îndoială. Şi după cum credea în adevăr cu inima sa, aşa a mărturisit
mântuirea cu buzele sale.

Când Domnul a venit în părţile Cezareii lui Filip, El i-a întrebat pe ucenicii Săi:
„Cine zic oamenii că sunt Eu, fiul Omului?“ Iar ei au răspuns: „Unii, Ioan Bote-
zătorul, alţii, Ilie, alţii, Ieremia sau unul dintre proroci“. Atunci El le-a zis: „Dar
voi cine ziceţi că sunt?“ Şi Simon-Petru a răspuns: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu Celui viu“. Iar Domnul a socotit această mărturisire cu adevărat
vrednică de binecuvântare şi făgăduinţă, căci i-a spus lui Petru: „Fericit eşti
Simeoane, fiul lui Iona, căci nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl
Meu Cel din ceruri. Şi Eu îţi zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră (adică pe
cele mărturisite de Petru) voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.
Şi îţi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi
în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri“ (Matei 16, 13-
19).

Înflăcărat de iubirea arzătoare pentru Domnul, Sfântul apostol Petru nu voia să I se


întâmple nimic rău Acestuia. De aceea, când Domnul Şi-a prezis pătimirile, el s-a
împotrivit, spunându-I lui Iisus, în neştiinţa sa: „Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se
întâmple Ţie aceasta“. Aceste cuvinte nu au plăcut Domnului Iisus, Care a venit pe
pământ pentru a răscumpăra neamul omenesc prin propria Sa suferinţă; dar ele
erau insuflate de iubirea arzătoare pentru Domnul. În ele se poate citi curăţia
sufletească a apostolului. Auzind mustrarea Domnului: „Mergi înapoia Mea, sata-
no! Sminteală îmi eşti!“, ucenicul nu a fost cuprins de mânie sau supărare şi nu L-a
părăsit pe Mântuitorul Hristos, ci primind dojana cu dragoste, L-a urmat pe
Domnul cu o sârguinţă şi mai mare (Matei 16, 22-23).

Într-o zi, nişte ucenici, neputând pricepe înţelesul cuvintelor Domnului, I-au spus:
„Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?“ Şi apoi L-au părăsit pe
Mântuitor şi n-au mai mers cu El. Şi a zis Iisus celor 12: „Nu vreţi şi voi să vă
duceţi?“ Şi Simon-Petru I-a răspuns, zicând: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu
ai cuvintele vieţii celei veşnice. Şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti
Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu“ (Ioan 6, 53-69).

Cuprins de o asemenea credinţă şi de râvnă faţă de Domnul, Sfântul apostol Petru a


cutezat să-I ceară îngăduinţa de a veni la El, mergând pe apă. Domnul nu l-a oprit.
Atunci Sfântul apostol Petru, părăsind corabia, „a mers pe apă şi a venit către
Iisus“. Însă el nu primise încă Sfântul Duh şi de aceea nu avea destulă statornicie
în credinţa sa: „Văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat zi-
când: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis:
Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“ (Matei 14, 22-33).

Domnul, Care l-a scăpat pe sfântul apostol de la înec, l-a izbăvit şi de lipsa de
credinţă când i-a spus: „M-am rugat pentru tine ca să nu-ţi piară credinţa“ (Luca
22, 32).
Sfântul apostol Petru a fost socotit vrednic de a vedea pe Muntele Tabor, împreună
cu alţi doi ucenici, Iacov şi Ioan, strălucirea Schimbării la faţă a Domnului, care le-
a fost descoperită mai târziu, şi cu urechile sale a auzit glasul lui Dumnezeu Tatăl,
Care a coborât asupra Domnului Iisus din înălţimi.

Sfântul apostol aminteşte acestea în epistola sa: „Pentru că noi v-am adus la
cunoştinţă puterea Domnului nostru Iisus Hristos şi venirea Lui, nu luându-ne
după basme meşteşugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noştri. Căci El a
primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă atunci când, din înălţimea slavei, un
glas ca acesta a venit către El: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am
binevoit. Şi acest glas noi l-am auzit pogorându-se din cer, pe când eram cu
Domnul în muntele cel sfânt“ (II Petru 1, 16-18).

Când a venit vremea pătimirilor de voie ale Domnului şi a morţii Sale pe cruce,
Sfântul apostol Petru şi-a arătat râvna pentru Domnul nu numai prin cuvinte, spu-
nând: „Doamne, cu Tine sunt gata să merg şi în temniţă, şi la moarte!“ (Luca 22,
33), ci şi prin fapte, scoţându-şi sabia şi tăind urechea lui Malhus, sluga arhiereului
(Ioan 18, 10). Şi cu toate că Dumnezeu, în purtarea Lui de grijă, l-a lăsat pe Petru
să cadă de trei ori în păcatul lepădării de Domnul, Mântuitorul nostru l-a ridicat
totuşi şi l-a îndreptat, prin căinţă sinceră şi plâns amar (Matei 26, 69-75).

Sfântul Petru a fost primul dintre ucenici, care a fost socotit vrednic de a vedea pe
Domnul Iisus Hristos înviat, precum istoriseşte Sfântul evanghelist Luca: „...a
înviat cu adevărat Domnul şi S-a arătat lui Simon“ (Luca 24, 34). Şi apostolul
Pavel scrie acelaşi lucru: „...a înviat a treia zi după Scripturi; şi S-a arătat lui
Chefa, apoi celor doisprezece“ (I Corinteni 15, 4-5). Văzând pe Domnul, Sfântul
Petru a fost cuprins de o fericire negrăită şi a primit de la El iertarea milostivă a
păcatului său. întreita sa lepădare de Domnul a fost plânsă pe de-a-ntregul prin
întreita sa mărturisire a iubirii ce o purta Mântuitorului, în răspunsul său la întreita
întrebare a Domnului: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu?“ Şi Petru a răspuns:
„Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc“ (Ioan 21, 15-17). Şi Hristos l-a
ridicat pe Petru la rangul de apostol, făcându-l păstor al turmei Sale şi
încredinţându-i în chip simbolic cheile împărăţiei cereşti.

După înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos, Petru, ca întâiul între apostoli, a fost
primul învăţător şi propovăduitor al Cuvântului Domnului, câştigând pentru Bise-
rică, într-un singur ceas, „ca la trei mii de suflete“ (Fapte 2, 14-41).

***
Mai mult decât atât, el şi-a arătat marea sa putere de a săvârşi minuni. Intrând în
templu pentru a se ruga, însoţit de Sfântul Ioan, Sfântul Petru a văzut un bărbat
olog din naştere, care stătea la intrarea în templu, cunoscută sub numele de Poarta
Frumoasă.

Ologul, văzând pe Petru şi pe Ioan, a cerut pomană de la ei. Dar Petru şi Ioan,
privindu-l, i-au spus: „Uită-te la noi!“

El i-a privit cu luare aminte, nădăjduind să capete ceva de la ei.

Dar Petru a spus: „Argint şi aur nu am, dar ce am aceea îţi dau. În numele lui
Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă!“

Şi, apucându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat; şi îndată gleznele şi tălpile picioarelor
lui s-au întărit. Şi sărind, a stat în picioare şi umbla, şi a intrat cu ei în templu,
umblând şi sărind şi lăudând pe Dumnezeu (Fapte 3, 1-8).

&&&

Prin această minune şi prin propovăduirile Sfântului apostol Petru, numărul băr-
baţilor ce credeau în Hristos s-a făcut ca la cinci mii (Fapte 4, 4).

***
Anania şi soţia lui, Safira, ce locuiau în Ierusalim, au căzut la picioarele Sfântului
Petru şi au murit la un simplu cuvânt al acestuia, deoarece ei au minţit Sfântul Duh
(Fapte 5, 1-10).

***
În Lida, un bărbat paralitic pe nume Enea, care zăcuse la pat vreme de opt ani, a
fost tămăduit de Sfântul Petru cu cuvintele: „Enea, te vindecă Iisus Hristos!“
(Fapte 9, 32-34).

***

În Iope, el a sculat din morţi o uceniţă numită Tavita (Fapte 9, 36-42).


***
Şi nu numai mâinile şi cuvintele sale făceau minuni, ci chiar şi umbra sa vindeca,
„încât scoteau pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe pături şi pe tărgi, ca venind
Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei“ (Fapte 5, 15).
***
După vedenia cu pânza cea coborâtă din ceruri, plină cu toate dobitoacele cu patru
picioare, târâtoarele pământului şi păsările cerului, un glas i-a poruncit lui Petru să
le junghie şi să le mănânce şi să nu socotească necurate cele ce Dumnezeu a sfinţit.
Această vedenie a fost un semn al venirii neamurilor la credinţa în Hristos (Fapte
10). Prea măritul apostol Petru a fost cel dintâi care a deschis neamurilor porţile
credinţei în Hristos, botezând pe Corneliu, sutaşul roman din Cezareea.

***
Sfântul apostol Petru l-a dojenit pe Simon, un vrăjitor samarinean care a primit
botezul cu făţărnicie, dorind să cumpere cu bani darul Sfântului Duh. „Banii tăi să
fie cu tine spre pierzare!“, a spus el vrăjitorului.

„Căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se agoniseşte cu bani. Tu n-ai parte, nici
moştenire la chemarea aceasta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui
Dumnezeu. Pocăieşte-te deci de această răutate a ta şi te roagă lui Dumnezeu,
doară ţi se va ierta cugetul inimii tale. Căci întru amărăciunea fierii şi întru
legătura nedreptăţii te văd că eşti“ (Fapte 8, 20-23).

***
Şi, în vremea aceea, regele Irod a pus mâna pe unii din Biserică, pentru ca să-i
piardă. Şi a omorât cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan. Şi văzând că este pe placul
iudeilor, l-a luat şi pe Petru.

Prinzându-l Irod, l-a băgat în temniţă, dându-l la patru străji a câte patru ostaşi ca
să-l păzească, voind să-l scoată la popor după Paşti.

Petru era deci ţinut în temniţă, legat cu două lanţuri. Dar noaptea, îngerul
Domnului l-a slobozit din lanţuri şi din temniţă (Fapte 12, 1-10).

Aici trebuie amintite faptele Sfântului apostol Petru, descrise amănunţit în Sfânta
Scriptură şi în Cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli, care sunt citite deseori în Bise-
rică, pentru a fi auzite de credincioşi. Nu este nevoie, având în vedere spaţiul
mărginit, să scoatem din cărţile Sfintei Scripturi tot ceea ce stă scris în ele privitor
la Sfântul apostol Petru. Aceste cărţi ar trebui să fie bine cunoscute de creştinii
ortodocşi.

Despre celelalte lucrări şi străduinţe evanghelice ale Sfântului apostol Petru,


mai puţin ştiute, Sfântul Simeon Metafrastul spune următoarele:
 Din Ierusalim, Sfântul Petru a mers în Cezareea Palestinei, unde a hirotonit
un episcop dintre preoţii ce-l urmau.
 Vindecând pe mulţi în Sidon şi hirotonind acolo un episcop, el a mers în
Beirut şi a hirotonit şi acolo un episcop.
 Mai apoi, el a mers în Biblos şi de acolo la Tripoli, în Fenicia, unde a rămas
un timp cu un bărbat învăţat, numit Marcon, pe care l-a hirotonit episcop
pentru credincioşii din acel loc.
 Din Tripoli, el a mers mai departe, în Ortosia, apoi în Andrada şi în insula
Aratos, apoi în Balanea, Paltos, Gavala şi Laodiceea. În acestea din urmă,
el a tămăduit mulţi schilozi, a alungat diavoli din cei îndrăciţi şi a adunat
credincioşii în Biserică, hirotonind pentru ei episcop.
 Din Laodiceea, Sfântul Petru a mers în Antiohia, cea mai de seamă cetate
din Siria, unde se ascundea de soldaţii trimişi de împăratul Claudiu ca să-l
prindă.

Aflând de venirea Sfântului apostol Petru, Simon Magul s-a retras în cetăţile
Iudeii. În Antiohia, Sfântul apostol Petru a tămăduit mulţi bolnavi şi, propovăduind
pe Unul Dumnezeu în trei Ipostasuri, el a hirotonit episcopi: Marcian pentru
Siracuza, în Sicilia, şi Pancratie pentru Taormina.

 Sfântul Petru a lăsat apoi Antiohia pentru Tirana şi Capadocia şi de acolo a


mers în Anciza din Galatia, unde a înviat un bărbat mort şi a ridicat o
Biserică. Învăţând şi botezând pe mulţi, el a numit pentru ei un episcop.
 Părăsind Anciza, el a pornit spre Sinope în Pont.

Aici, fratele său, Apostolul Andrei, s-a grăbit să-l întâlnească; şi împreună ei au
învăţat oamenii din Sinope.

 După aceea, Petru a trecut spre Amastrida în mijlocul provinciei Pont.


 Mai târziu, stând în Gangra, în Paflagonia, Claudiopolis în Pont şi Bitinia
şi Nicomidia, Sfântul apostol a rămas un timp în Niceea.
 Având de gând să se întoarcă la Ierusalim la vremea sărbătorii Paştelui, s-a
întors prin Pessin, Capadocia şi Siria.
 Cercetând iarăşi Antiohia, el a ajuns în cele din urmă la Ierusalim.

Pe când se afla aici, Sfântul apostol Pavel a venit la el, după ce trecuseră trei ani de
la convertirea sa la Hristos, după cum el însuşi spune în Epistola sa către Galateni.
„Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa şi am
rămas la el cincisprezece zile“ (Galateni 1, 18).
Atunci, cei doi prea măriţi apostoli s-au întâlnit şi cu alţi sfinţi apostoli prea
cunoscuţi şi împreună au scris cele 85 de canoane apostoleşti. După aceasta,
Sfântul Pavel s-a întors la munca la care a fost chemat, iar Sfântul apostol Petru a
fost iarăşi în Antiohia, unde l-a hirotonit episcop pe Evodie, unul dintre cei
şaptezeci.

 Apoi s-a îndreptat spre Sinada, o cetate din Frigia, şi de aici iarăşi la
Nicomidia, unde a hirotonit ca episcop pe Prohor care, chiar şi după
primirea cinului de episcop, a urmat pe Sfântul Ioan Teologul.
 Sosind din Nicomidia în Ilium, o cetate lângă Hellespont, sfântul apostol a
hirotonit episcop al acelui loc pe Corneliu sutaşul, înainte de a se întoarce
la Ierusalim.

Aici Domnul Iisus Hristos s-a arătat Sfântului Petru într-o vedenie, zicând:
„Scoală-te, Petre, şi mergi către Apus; a venit vremea ca acesta să fie luminat
prin propovăduirea ta. Voi rămâne cu tine pentru totdeauna“.

La acea vreme, Simon Magul fusese deja prins de soldaţii trimişi să-l ia şi a fost
adus la Roma ca să fie pedepsit pentru faptele sale. Însă întunecând minţile multora
cu măiestria sa vrăjitorească, el i-a amăgit în aşa măsură, încât nu numai că a
scăpat de pedeapsă, ci a şi început să fie cinstit de unii ca un dumnezeu. Acest
înaintemergător al lui antihrist a uimit cu vrăjile sale chiar şi pe împăratul Claudiu,
în aşa măsură încât acesta a poruncit o statuie a magicianului, ca să fie turnată şi
aşezată între două poduri, pe râul Tibru, având pe ea următoarea inscripţie: „Lui
Simon, sfântul dumnezeu“. Iustin Filosoful şi Irineu din Lion scriu amănunţit
despre aceasta. Dar să ne întoarcem la povestirea noastră.

Petru, făcând cunoscută fraţilor săi vedenia pe care a avut-o, şi-a luat rămas bun de
la ei.

 Şi, după ce a cercetat Biserica ridicată mai înainte, a călătorit iarăşi spre
Antiohia, unde l-a întâlnit pe Sfântul apostol Pavel. Aici, el a hirotonit
episcopi: Urban pentru Tars, Epafrodit pentru Laucas în Adriatica, Apeliu,
fratele lui Policarp, pentru Smirna, şi Figellius pentru Efes (despre ultimul
se spune că, abătându-se de la calea dreaptă, s-a alăturat lui Simon Magul).
 Din Antiohia, Sfântul Petru a mers în Macedonia, hirotonind şi acolo
episcopi: Olimp pentru Filipi, Iason pentru Tesalonic, şi pentru Corint silas,
pe care l-a găsit stând pe lângă Sfântul apostol Pavel.
 Hirotonind pe Ierodion episcop în Patras, el s-a îmbarcat către Sicilia şi,
ajungând în Taormina, a petrecut un scurt timp cu Pancratie, un bărbat cu o
putere neobişnuită a cuvântului. Apoi, catehizând şi botezând pe un anume
Maxim, l-a hirotonit acolo episcop şi a pornit spre Roma.

În pieţe şi în case, Sfântul apostol Petru a propovăduit zi de zi, la Roma, pe Unul


Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat şi Unul Duh Sfânt, Domnul şi
Făcătorul vieţii. Şi a adus pe mulţi la credinţa creştină, slobozindu-i din amăgirea
idolească prin sfântul botez.

Văzând acestea, Simon Magul nu putea rămâne nepăsător şi nici să-şi ascundă
răutatea în faţa Sfântului Petru: el se gândea cum să ruşineze predicile ţinute de
apostol, care desfiinţau faima lui. Vrăjitorul a început să ponegrească făţiş învă-
ţăturile apostolului prin cuvintele şi faptele sale amăgitoare. El şi-a vădit cu
neruşinare împotrivirea faţă de Sfântul Petru, chiar în mijlocul cetăţii. Vrăjitorul
amăgea oamenii pricinuindu-le năluciri ciudate; el chema năluci ce păreau să-l
urmeze şi pe care oamenii le luau drept suflete ale morţilor; părea să aducă în faţa
oamenilor persoane ridicate din morţi şi care îl cinsteau ca pe un dumnezeu;
tămăduia ologii, înapoindu-le putinţa de a merge şi a sări. Dar nimic din toate
acestea nu erau adevărate, ci doar năluciri, la fel cum s-a scris şi despre Proteu cel
din basme, despre care se spune că putea lua diferite înfăţişări, apărând uneori cu
două feţe, mai apoi preschimbându-se în capră, şarpe, pasăre sau luând chip de foc.
Într-un cuvânt, putea lua orice formă pentru a-i amăgi pe cei neştiutori.

Marele apostol al lui Dumnezeu nu a făcut decât să arunce o privire asupra


lucrărilor lui Simon şi pe loc nălucirile acestuia din urmă au pierit.

Aflând Sfântul Petru că Simon îşi spunea Hristosul şi-i făcea pe oameni să vadă
mari minuni, înflăcărat de râvna pentru adevăratul Dumnezeu, el a mers la casa lui
Simon, la porţile căreia a găsit o mulţime mare care-l împiedica să intre în casă.

Atunci Petru a spus: „De ce nu mă lăsaţi să intru la vrăjitor?“

Iar câţiva din mulţime au răspuns: „El nu este vrăjitor, ci dumnezeu atotputernic, şi
a lăsat la porţi paznicii săi care pot citi gândurile oamenilor“. Apoi au arătat spre
un câine negru ce stătea tolănit la poartă şi au spus: „Acest câine îi sfâşie pe toţi cei
ce gândesc rău despre Simon“.
„Eu vorbesc adevărul despre el“, a răspuns Sfântul Petru. „Simon e de la
diavol“. Apoi, apropiindu-se de câine, apostolul a spus: „Du-te şi spune-i lui
Simon că Petru, apostolul lui Hristos, vrea să intre la el“.

Câinele s-a dus şi, cu glas omenesc, a adus la cunoştinţa lui Simon ceea ce
apostolul Petru i-a poruncit să spună. Toţi cei ce au auzit cum a vorbit câinele au
fost cuprinşi de evlavie.

Iar Simon a trimis câinele înapoi cu înştiinţarea: „Să intre“.

Când sfântul apostol a intrat în casă, Simon a început vrăjitoriile sale în faţa oame-
nilor, chiar sub ochii lui Petru. Dar sfântul apostol, cu ajutorul puterii lui Hristos, a
săvârşit minuni şi mai mari.

Ce fel de minuni? Dintre acestea, următoarea mare minune este amintită de vechiul
istoric bisericesc Hegesip, care a trăit la puţin timp după era apostolică.

***
Era în Roma o anume doamnă de viţă nobilă, rudă împărătească, al cărui tânăr fiu
murise. La moartea lui, mama sa a plâns şi l-a bocit fără încetare, iar cei cărora li s-
a făcut milă de ea şi-au amintit de bărbaţii care veniseră la Roma Petru şi Simon
Magul şi care puteau să învieze pe cei morţi. S-a întâmplat aşa încât unul dintre
aceştia l-a chemat pe Petru, aflat în casa lui Simon, la căpătâiul băiatului, iar altul
l-a chemat pe Simon. La înmormântarea tânărului veniseră mulţi oameni de vază
din Roma, precum şi o mulţime de oameni din popor.

Atunci Sfântul Petru a zis lui Simon Magul, care era cinstit de oameni pentru pute-
rile sale: „Oricare dintre noi va învia acest copil mort, învăţătura aceluia va
trebui să fie recunoscută ca fiind cea adevărată“.

Oamenii au încuviinţat cele spuse de apostol. Şi Simon, încrezându-se în măiestria


sa vrăjitorească, s-a adresat mulţimii spunând: „Dacă voi învia pe tânărul mort, îl
veţi omorî pe Petru?“ „îl vom arde de viu chiar în faţa ochilor tăi!“, a strigat
mulţimea. Atunci, apropiindu-se de năsălia celui mort, Simon şi-a început vrăjile
şi, cu ajutorul diavolilor, a făcut să pară că băiatul mort şi-a mişcat capul. Pe loc,
gloata a început să strige că băiatul era viu, că a înviat din morţi. Apoi s-a întors
către Sfântul apostol Petru pentru a-l arde.

Dar apostolul, cu un semn al mâinii, a cerut să se facă linişte. Şi când s-a făcut
tăcere, a spus: „Dacă acest tânăr e cu adevărat viu, atunci să se ridice, să
vorbească şi să meargă. Iar până ce nu veţi vedea toate acestea, să nu vă îndoiţi
că Simon vă înşală cu vrăjitoriile sale“.

Mult timp s-a străduit Simon lângă năsălie, încercând să cheme puterile drăceşti,
însă fără nici o izbândă. Apoi, ruşinat, a încercat să fugă, însă mulţimea l-a
înconjurat.

Sfântul Petru însă, acest adevărat făcător de minuni, care a sculat-o pe Tabita din
morţi, s-a retras puţin şi, ridicându-şi ochii şi mâinile la cer, a început să se roage
spunând: „O, Doamne Iisuse Hristoase, care ai poruncit nouă să înviem pe cei
morţi în numele Tău, Te rog să înapoiezi viaţa acestui tânăr, pentru ca toţi cei
aici de faţă să ştie că Tu eşti Dumnezeul Cel adevărat şi că nu este altul în afară
de Tine, Cel Care trăieşte şi împărăţeşte împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în
veci. Amin“.

După ce s-a rugat astfel, a chemat băiatul mort, zicându-i: „Ridică-te, tinere!
Domnul meu Iisus Hristos te-a vindecat şi te-a ridicat din morţi!“ Abia atunci
băiatul a deschis ochii, s-a ridicat de pe năsălie şi a început să meargă şi să
vorbească.

Cele povestite de Hegesip sunt întărite de Marcel Romanul, care mai întâi a fost
ucenic al lui Simon Magul, dar apoi a fost luminat de apostolul Petru cu sfânta
credinţă şi cu sfântul botez. în scrisoarea sa către Sfinţii mucenici Nerion şi
Archilie, Marcel vorbeşte despre tânărul înviat din morţi de către sfântul apostol:
„Tânărul, căzând la picioarele Sfântului Petru, a strigat: L-am văzut pe Domnul
Iisus care a poruncit arhanghelilor Lui să mă înapoieze îndureratei mele mame la
ruga ta fierbinte!“

Atunci mulţimea a strigat într-un glas: „Nu este alt Dumnezeu decât Acela pe care
Petru L-a mărturisit!“

Apoi Simon Magul a fugit, luând înfăţişare de câine cu ajutorul puterii diavoleşti.
Dar oamenii l-au prins şi unii voiau să-l omoare cu pietre, iar alţii voiau să-l ardă.

Însă Sfântul apostol Petru s-a împotrivit, zicând: „Domnul şi Stăpânul nostru ne-a
poruncit să nu răsplătim răul cu rău. Lăsaţi-l să meargă unde doreşte. Neputinţa
vrăjitoriilor sale este destulă ruşine, ocară şi pedeapsă pentru el!“

„Odată slobozit, Simon Magul a venit la mine povesteşte Marcel crezând că eu nu


ştiam nimic despre minunata înfruntare. El a legat de uşa casei mele un câine foarte
mare şi mi-a spus: Veghează şi vezi dacă Petru va veni la tine, după cum avea de
gând. Şi, un ceas mai târziu, Sfântul Petru a venit la uşă şi a dezlegat câinele,
zicându-i: Du-te şi spune-i lui Simon Magul: încetează de a-i mai amăgi cu
puterea diavolească pe oamenii pentru care Hristos a vărsat sângele Său.
Câinele s-a dus şi, ca un om, a adus la cunoştinţa lui Simon cuvintele apostolului.

Auzind acestea, m-am grăbit să-l întâmpin pe Sfântul Petru mai spune Marcelus şi
l-am primit cu cinstire în casa mea, dar i-am scos din casa mea pe Simon Magul şi
pe câine. Câinele, fără a pricinui vreun rău altora, s-a repezit la Simon şi,
apucându-l cu dinţii, l-a trântit la pământ.

Văzând pe geam acestea, Sfântul Petru l-a oprit pe câine, în numele lui Hristos, să
se atingă de trupul lui Simon. Şi câinele, fără a atinge trupul vrăjitorului, i-a sfâşiat
şi împrăştiat hainele, aşa încât acesta a rămas cu desăvârşire gol. Văzând acestea,
oamenii au început să strige către Simon, înghiontindu-l şi râzând de el. Şi l-au
scos din cetate împreună cu câinele.

De ruşine şi umilinţă, Simon nu s-a arătat la Roma un an încheiat, până ce urmaşul


lui Claudiu la tron, Nero, un împărat fără dumnezeu, a auzit, din gura unor oameni
răi, vorbe de laudă despre păcătosul vrăjitor. Atunci Nero l-a chemat pe Simon, pe
care l-a îndrăgit şi care degrabă prieten i-a devenit.

Se vorbeşte că Simon a poruncit să-i fie tăiat capul, făgăduind să învieze a treia zi.
Însă în locul lui el a pus pe butuc o oaie pe care a făcut-o să pară om şi care a fost
descăpăţânată în locul său. Dar Sfântul Petru, împrăştiind nălucirea drăcească, a
dejucat şiretlicurile lui Simon şi toţi au văzut că nu capul lui Simon fusese tăiat, ci
al oii.

Toate izvoarele din vechime povestesc după cum urmează ultima biruinţă a
Sfântului Petru asupra vrăjitorului, în care acesta din urmă a şi pierit. Neputându-l
învinge nicidecum pe Sfântul apostol Petru şi nemaiputând îndura ruşinea şi
umilirea, vrăjitorul a făgăduit că se va ridica la cer.

Adunând toţi diavolii care-l slujeau şi purtând o cunună de lauri, Simon a mers în
mijlocul Romei, unde era o clădire înaltă. Urcând pe aceasta, el le-a vorbit
oamenilor cu îngâmfare, de acolo, de sus: „Romani, din pricină că aţi rămas neştiu-
tori şi m-aţi părăsit ca să-l urmaţi pe Petru, şi eu vă părăsesc. Nu voi mai ocroti
această cetate! Voi porunci îngerilor mei să mă ridice pe braţele lor, în vederea
voastră, şi mă voi alătura tatălui meu, în ceruri, de unde voi trimite asupra voastră
pedepse cumplite, pentru că nu aţi ţinut seama de cuvintele mele şi nu aţi crezut în
faptele mele!“

Spunând acestea, vrăjitorul şi-a strâns mâinile la piept şi s-a aruncat în văzduh.
Purtat de diavoli, mai întâi a zburat în sus, ridicându-se în înălţimi.

Şi oamenii, minunându-se, îşi spuneau: „Este lucru dumnezeiesc să zbori cu trupul


prin văzduh!“

Dar apostolul Petru a început să se roage la Dumnezeu cu glas tare, pentru ca toţi
să audă: „O, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu! Neputincioasă fă înşe-
lăciunea acestui vrăjitor, pentru ca cei ce cred în Tine să nu fie duşi în ispită“.
Apoi a strigat: „în numele lui Dumnezeu vă poruncesc vouă, diavolilor: nu-l mai
purtaţi, ci lăsaţi-l acolo, în văzduh, unde este acum“.

Şi diavolii, ascultând porunca apostolului, l-au lăsat pe Simon în văzduh. Şi


păcătosul vrăjitor s-a prăbuşit la pământ, la fel ca diavolul când a fost aruncat din
înaltul cerului. Şi căzând, el şi-a zdrobit oasele.

Atunci oamenii au strigat: „Mărit este Dumnezeu Cel propovăduit de Petru! Cu


adevărat nu este alt Dumnezeu în afară de El!“

Vrăjitorul căzut, cu toate că avea trupul sfărâmat, din voia lui Dumnezeu a rămas
viu destul cât să vadă neputinţa păcătoşilor diavoli, precum şi neputinţa sa, ca să
fie cuprins de ruşine şi să înţeleagă puterea Atotputernicului Dumnezeu. El a zăcut
la pământ cu mădularele zdrobite, cuprins de o suferinţă neîncetată şi a doua zi şi-a
vărsat sufletul necurat în durere, dându-l în mâinile diavolilor, pentru a fi târât în
jos, în iad, la tatăl lor, satana.

După căderea lui Simon, Sfântul Petru a urcat pe o colină înaltă şi, cerând linişte, a
început a-i învăţa pe oameni despre adevăratul Dumnezeu. Şi, prin lunga sa
cuvântare, a adus pe mulţi la credinţa creştină.

&&&

Auzind de sfârşitul ruşinos al prietenului său, împăratul Nero s-a înfuriat foarte pe
apostolul Petru şi a voit să-l omoare. Dar precum istoriseşte Sfântul Simeon
Metafrastul, înrăitul împărat nu şi-a putut vedea degrabă împlinită reaua lui
dorinţă, ci a trebuit să adaste ani buni.
 După moartea lui Simon Magul, Petru nu a mai zăbovit multă vreme la
Roma. Creştinând şi botezând pe mulţi, şi temelie trainică punând Bisericii
hirotonind pe Linus ca episcop, el a plecat din Roma spre Tarracona, în
Spania, unde a hirotonit episcop pe Epafrodit (altul decât cel mai înainte
amintit).
 Apoi a mers în Sermium, o cetate din Spania, şi a hirotonit acolo ca episcop
pe Epenet, după care a călătorit spre Cartagina, în Africa, unde l-a uns
episcop pe Crescent.
 Întorcându-se în Egipt, l-a hirotonit pe Ruf pentru Teba.

Având apoi o vedenie, el a mers la Ierusalim pentru a fi de faţă la adormirea


Preacuratei Fecioare Maria, ce s-a întâmplat cam la douăzeci de ani de la înălţarea
Domnului.

 După aceasta s-a întors iarăşi în Egipt, a călătorit prin Africa, apoi el s-a
dus la Roma şi Milano, ajungând în cele din urmă în Foticeea, unde a
hirotonit preoţi şi episcopi.
 Apoi s-a îndreptat spre Britania, unde a rămas o vreme, aducând pe mulţi la
credinţa creştină.

În Britania, Sfântul apostol Petru a avut o vedenie în care i-a apărut un înger care i-
a zis: „O, Petre, apostol al lui Hristos! A venit timpul să părăseşti această viaţă.
Trebuie să te întorci la Roma, unde, după ce vei fi răstignit, vei primi binemeritata
răsplată de la Domnul Hristos“. Mulţumind Domnului, Sfântul Petru a mai rămas
în Britania câteva zile după această vedenie, întărind în credinţă Bisericile şi
hirotonind episcopi, preoţi şi diaconi.

 În cel de-al doisprezecelea an al domniei lui Nero, Sfântul Petru a sosit la


Roma pentru a treia oară. A hirotonit episcop pe Clement (pomenit pe 24
noiembrie).

Acest Clement era născut la Roma şi era rudă împărătească. în tinereţea lui, mama
sa şi doi fraţi au fost prinşi de o furtună pe mare şi corabia lor a fost luată de valuri.
Tatăl său s-a dus să-i caute, însă a dispărut şi el. La douăzeci şi patru de ani,
Clement a pornit în căutarea familiei pierdute. Când a pus piciorul pe ţărm, la
Alexandria, a întâlnit acolo pe apostolul Varnava şi apoi a ajuns prieten al
apostolului Petru. Atunci i-a descoperit pe cei doi fraţi ai săi pierduţi, Faustin şi
Faustinian, care erau discipoli ai lui Petru. Cu ajutorul purtării de grijă a lui
Dumnezeu, apostolul a găsit mai apoi pe bătrâna mamă a lui Clement, care îşi
ducea viaţa ca cerşetoare, precum şi pe tatăl acestuia. Astfel reuniţi, ei s-au întors
la Roma. După cum spuneam, Clement a fost sfinţit episcop pentru a ajuta în
treburile cetăţii, cu toate că el nu şi-a dorit această povară. Ţinând însă seama de
mustrarea apostolului, Clement, ca un fiu ascultător, şi-a plecat grumazul sub
povara lui Hristos şi, împreună cu învăţătorul său şi cu alţi oameni sfinţiţi, a purtat
crucea Cuvântului lui Dumnezeu. Şi mulţi bărbaţi de viţă nobilă, mulţi oameni de
seamă şi multe femei ale Romei au fost luminaţi de credinţă şi de sfântul botez.

Nero avea două femei, foarte cunoscute pentru frumuseţea lor, pe care le iubea mai
mult decât pe toate celelalte ţiitoare ale sale. Primind sfânta credinţă, ele au hotărât
să ducă o viaţă în curăţie, nedorind să se mai supună poftelor desfrânate ale
împăratului. Ca urmare, acesta, unul dintre cei mai fără de ruşine şi fără de saţiu
bărbaţi, s-a înfuriat pe toată Biserica şi mai ales pe apostolul Petru, care era
răspunzător pentru aducerea la creştinism a celor două femei.

Amintindu-şi, în această împrejurare, şi de moartea prietenului său, Simon Magul,


de care îl învinuia tot pe sfântul apostol, împăratul a pus să fie căutat Sfântul Petru,
având de gând să-l omoare.

Hegesip, istoricul bisericesc de care am vorbit mai înainte, spune că, pe când ei îl
căutau pe Sfântul Petru ca să-l omoare, credincioşii cereau apostolului ca, spre
binele lor, al tuturor, să se ascundă şi să plece din Roma. Apostolul nu a încuviinţat
aceasta, preferând să pătimească şi să moară pentru Hristos, dar credincioşii îl
rugau, cu lacrimi în ochi, să-şi păzească viaţa, care era atât de necesară Sfintei
Biserici aruncate în vâltoarea stihiilor dezlănţuite de cei fără de Dumnezeu.

Lăsându-se înduplecat de rugile înlăcrimate ale turmei sale, Sfântul Petru a


făgăduit să se ascundă în afara cetăţii.

***
În noaptea care a urmat, după ce s-a rugat cu fiii săi duhovniceşti, el şi-a luat rămas
bun de la toţi şi a plecat singur. Pe când ieşea în afara porţilor cetăţii, a văzut pe
Domnul Iisus Hristos venind către el. închinându-se adânc în faţa Sa, Sfântul
apostol Petru a spus: „Unde mergi Tu, Doamne?“

„Merg la Roma să fiu răstignit din nou!“, a răspuns Domnul şi a dispărut.

Cuprins de mirare, apostolul a înţeles că Hristos, Care îndură prin slugile Sale ca şi
cum acestea ar fi mădularele Sale, dorea să pătimească prin trupul său. Mântuitorul
a prorocit răstignirea lui Petru, când a spus: „Adevărat, adevărat zic ţie: Când erai
mai tânăr, te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, vei
întinde mâinile tale şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voieşti. Iar aceasta
a zis-o, însemnând cu ce fel de moarte va prea slăvi pe Dumnezeu“ (Ioan 21, 18-
19). Apostolul Petru însuşi a vorbit despre aceasta în a doua sa epistolă către toţi
creştinii: „Socotesc dar că este drept, câtă vreme sunt în acest corp, să vă ţin treji,
prin aducerea aminte; fiindcă ştiu că degrabă voi lepăda corpul acesta, precum
mi-a arătat Domnul nostru Iisus Hristos“ (II Petru 1, 13-14). Atunci el s-a întors
la credincioşi şi a fost prins de soldaţi şi dus la moarte.

Sfântul Simeon Metafrastul spune că Sfântul Petru nu a fost luat singur, ci


împreună cu o mulţime de credincioşi, printre care şi Clement, Irodion şi Olimp.
Tiranul a poruncit să li se taie capetele, însă pe Sfântul Petru a poruncit să-l
răstignească. Legând pe cei condamnaţi, soldaţii i-au adus la locul de ucidere.

De Clement, care era de aceeaşi viţă cu împăratul, li s-a făcut milă şi l-au lăsat să
plece. Irodion şi Olimp, care veniseră la Roma împreună cu Sfântul Petru, au fost
decapitaţi laolaltă cu o mulţime de credincioşi.

Apostolul a cerut să fie răstignit cu capul în jos, spunând: „Nu sunt demn de a fi
răstignit precum Hristos, în picioare; căci El a fost răstignit astfel pentru a privi
spre pământ, de unde avea să coboare în iad pentru a elibera sufletele de acolo.
Răstigniţi-mă cu capul în jos, ca să pot privi la ceruri unde mă voi duce“. Aşa a
plecat din lumea aceasta marele apostol al Domnului, Sfântul Petru, prea slăvindu-
L prin moartea sa pe cruce pe Dumnezeu. Pătimind mult din pricina cuielor din
mâini şi picioare, el a încredinţat Domnului sufletul său curat în ziua de douăzeci şi
nouă iunie, anul 67 după Hristos.

Ucenicul său, Sfântul Clement, cerând trupul apostolului, l-a coborât de pe cruce,
l-a spălat şi, adunând credincioşii şi preoţii rămaşi, l-a înmormântat cu cinstire.

Şi tot ţinându-se seama de cele de cuviinţă au fost înmormântate şi trupurile lui


Irodion şi Olimp, precum şi cele ale tuturor celor care au pătimit împreună cu
aceştia, prea slăvind numele lui Hristos Domnul Care, împreună cu Tatăl şi cu
Sfântul Duh, slăvit este în veci. Amin.

Troparul, glasul al IV-lea: Cei ce sunteţi între apostoli mai întâi pe scaun şezători,
şi lumii învăţători, Stăpânului tuturor rugaţi-vă pace lumii să dăruiască, şi sufle-
telor noastre mare milă.
Condac, glasul al II-lea: Pe propovăduitorii cei tari şi de Dumnezeu vestitori,
căpetenia ucenicilor Tăi, Doamne, i-ai primit întru desfătarea bunătăţilor şi odihnei
Tale. Că chinurile acelora şi moartea ai primit mai vârtos decât toată roada, însuţi
Cel ce ştii cele din inimă.
Viaţa şi pătimirile Sfântului apostol Pavel a cărui pomenire Sfânta Biserică o
sărbătoreşte pe 29 iunie

Pavele, gura Domnului şi temeiul învăţăturilor, oarecând prigonitor al lui Iisus


Mântuitorul, iar acum şi pe scaunul apostolilor întâi-şezător ai fost, fericite. Pentru
aceasta cele negrăite ai văzut, înţelepte, până la al treilea cer ridicându-te, şi ai
strigat: Veniţi cu mine şi de bunătăţi să nu ne lipsim. (Stihiră la Litie, 29 iunie)

***

Sfântul apostol Pavel, care înainte de a deveni apostol se numea Saul, era un evreu
din neamul lui Veniamin. El s-a născut în Tars, în Cilicia, din părinţi de vază, care
au trăit întâi la Roma, iar apoi s-au mutat în Cilicia, la Tars, rămânând şi cetăţeni
romani, aşa încât şi Pavel era cetăţean roman.

El era, se pare, rudă cu primul sfânt mucenic Ştefan şi (pesemne cu acesta) Pavel a
fost trimis să înveţe legea lui Moise la Ierusalim. Aici, el a fost ucenicul renu-
mitului Rabbi Gamaliel.

Prietenul şi tovarăşul său de învăţătură era Varnava, cel ce mai apoi a ajuns apostol
al lui Hristos. Când Varnava a devenit creştin, el se ruga stârnitor şi cu lacrimi ca
Dumnezeu să lumineze cugetul şi să aducă la calea dreaptă inima lui Saul. Pe
atunci, Saul învăţa legea strămoşilor săi şi era chiar un mare propovăduitor al
acesteia, alăturându-se fariseilor (păstrători fanatici ai moştenirii lor, de o evlavie
făţarnică, exagerat arătată).

În acest timp, în Ierusalim şi în cetăţile şi ţinuturile dimprejur, sfinţii apostoli răs-


pândeau vestea bună a lui Hristos. Făcând aceasta, ei erau adesea siliţi să aibă fără
de sfârşit schimburi de vorbe cu fariseii şi saducheii (cei din urmă respingeau
Tradiţia şi nu credeau în nemurirea sufletului), precum şi cu toţi cărturarii şi
oamenii legii, care îi urau şi îi prigoneau pe cei care-L mărturiseau pe Hristos.

Nici Saul nu-i suferea pe apostoli şi nici nu voia să audă de cei ce propovăduiau
despre Hristos; el râdea de Varnava (care era deja apostol al lui Hristos) şi rostea
ocări despre Hristos.

Când primul sfânt mucenic Ştefan a fost ucis cu pietre de iudei, Saul nu numai că
nu a arătat pic de milă faţă de cel de un sânge cu el, care fusese omorât nevinovat
fiind, ci chiar a încuviinţat omorul şi a păzit hainele iudeilor care aruncau cu pietre
în Ştefan.
Apoi, cerând voie arhiereilor şi bătrânilor iudeilor, el a lovit Biserica (comunitatea
credincioşilor întru Hristos) cu furie mare, intrând în case şi prinzând bărbaţi şi
femei, pe care-i trimitea în temniţă. Nemulţumit fiind doar cu prigonirea
credincioşilor din Ierusalim şi împrăştiind vorba că cei ce cheamă numele lui
Hristos vor fi prinşi şi omorâţi, el a pornit spre Damasc cu scrisori de la arhierei
către sinagogi, ca să poată căuta şi acolo bărbaţi şi femei care credeau în Hristos,
să-i prindă şi să-i aducă la Ierusalim. Aceasta se întâmpla în vremea împăratului
Tiberiu.

***
În timpul nopţii, pe când Saul se îndrepta spre Damasc, o lumină mare şi orbitoare
a coborât din ceruri asupra sa; căzând la pământ, a auzit un glas care i-a spus:
„Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?“

Plin de uimire, Saul a întrebat: „Cine eşti, Doamne?“

Atunci Domnul a spus: „Eu sunt Iisus, pe Care tu îl prigoneşti. Greu îţi este să iz-
beşti cu piciorul în ţepuşă“.

Cu spaimă şi cutremur, Saul a întrebat: „Doamne, ce voieşti să fac?“

Iar Domnul i-a zis: „Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci“
(Fapte 9, 4-6).

Soldaţii care erau cu Saul au rămas înmărmuriţi şi, orbiţi de lumina minunată, stă-
teau nevăzând nimic: auzeau vocea care vorbea cu Saul, dar nu vedeau pe nimeni.

Urmând porunca Domnului, Saul s-a ridicat de la pământ şi, cu toate că avea ochii
deschişi, nu putea vedea nimic: ochii trupeşti îi erau orbi, însă el a început să vadă
cu ochii sufletului. însoţitorii şi ajutoarele lui Saul l-au luat de mână şi l-au dus în
Damasc. Acolo a rămas trei zile, fără să vadă, vreme în care, plin de căinţă, nu a
mâncat nimic, rugându-se fără încetare ca Domnul să-i descopere voia Sa.

În Damasc locuia Sfântul apostol Anania. Apărându-i într-o vedenie, Domnul i-a
poruncit acestuia să-l găsească pe Saul, care locuia în casa unui bărbat pe nume
Iuda, şi să lumineze ochii săi trupeşti, atingându-l, şi pe cei sufleteşti, botezându-l.

Anania a răspuns: „Doamne, despre bărbatul acesta am auzit de la mulţi câte rele a
făcut sfinţilor Tăi în Ierusalim. Şi aici are putere de la arhierei să lege pe toţi care
cheamă numele Tău!“
Însă Domnul a zis către el: „Mergi, fiindcă acesta îmi este vas ales ca să poarte
numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel; căci Eu îi voi
arăta câte trebuie să pătimească el pentru numele Meu“ (Fapte 9, 13-16).

Sfântul Anania, pornind aşa cum a poruncit Domnul, a găsit pe Saul şi şi-a pus
mâinile pe el. Şi pe loc s-a luat ca un văl de pe ochii săi şi într-o clipită el şi-a
recăpătat vederea; şi ridicându-se a primit botezul şi s-a umplut de Duhul Sfânt,
Care l-a sfinţit, pregătindu-l pentru misiunea sa apostolească. Şi el a început să
propovăduiască despre Domnul Iisus Hristos, spunând prin sinagogi că Acesta este
Fiul lui Dumnezeu. Toţi cei care-l ascultau rămâneau uimiţi de preschimbarea celui
care prigonise Biserica lui Hristos şi ziceau: „Nu este acesta cel ce a nimicit pe cei
ce chemau acest nume în Ierusalim şi a venit aici pentru aceea ca să-i ducă pe ei
legaţi la arhierei?“ (Fapte 9, 21).

Dar Saul, plin de râvnă sfântă, se întărea în credinţă şi tulbura pe iudeii ce locuiau
în Damasc, arătând că Iisus este Hristosul. Iudeii s-au ridicat atunci cu mânie
împotriva lui, sfătuindu-se să-l omoare şi au pus strajă la porţile cetăţii ca să nu-l
scape.

Însă ucenicii lui Hristos, care erau în Damasc cu Anania, aflând de iudeii care
voiau să-l ucidă pe Saul, l-au luat pe acesta şi, în timpul nopţii, l-au coborât într-un
coş prin fereastra unei case construite în zidul cetăţii.

Părăsind Damascul, el nu a pornit chiar atunci spre Ierusalim, ci a mers mai întâi în
Arabia, după cum scrie în Epistola sa către Galateni: „...nu am primit sfat de la
trup şi de la sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la apostolii cei dinainte de
mine, ci m-am dus în Arabia şi m-am întors iarăşi la Damasc. Apoi, după trei
ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa“... (Galateni 1, 16-18).

Ajungând la Ierusalim, Saul a voit să se alăture ucenicilor lui Hristos, însă ei se


temeau de el, necrezând că este ucenic al Domnului. Dar Sfântul apostol Varnava a
crezut, el fiind acela ale cărui rugi arzătoare Stăpânul milostiv nu le lăsase fără de
răspuns.

Saul, convertit, a căzut la picioarele prietenului său, strigând: „O, Varnava, învăţă-
tor al adevărului, acum cunosc adevărul celor spuse de tine despre Hristos!“

Varnava a plâns de bucurie, şi-a îmbrăţişat prietenul şi, apucându-l de mână, l-a
dus la apostoli. Atunci Saul le-a spus cum văzuse pe Domnul pe drumul spre
Damasc şi cum a propovăduit în Damasc în numele lui Iisus. Atunci sfinţii apostoli
s-au umplut de bucurie şi au prea mărit pe Domnul Hristos. Şi chiar şi în Ierusalim,
Sfântul Saul se sfădea cu iudeii şi elinii în numele Domnului Iisus Hristos şi le
arăta că Iisus este Mesia Cel prorocit de profeţi.

Într-o zi, pe când se ruga în templu, Saul a avut o vedenie în care L-a văzut pe
Domnul care i-a vorbit: „Grăbeşte-te şi ieşi în grabă din Ierusalim, pentru că nu
vor primi mărturia ta despre Mine“.

Atunci Saul a zis: „Doamne, ei ştiu că duceam la închisoare şi băteam prin sina-
gogi pe cei care credeau în Tine. Şi când se vărsa sângele lui Ştefan, mucenicul
Tău, eram şi eu de faţă şi încuviinţam uciderea lui şi păzeam hainele celor care
îl ucideau“.

Însă Domnul i-a spus: „Mergi, că Eu te voi trimite departe, la neamuri“. (Fapte
22, 18-21).

După această vedenie, sfântul, cu toate că mai voia să rămână pentru câteva zile în
Ierusalim, căci mulţumire avea la vorbele apostolilor, nu a putut face aceasta.
Iudeii cu care se sfădise despre Hristos îi purtau mânie mare şi doreau să-l ucidă.

Aflând, creştinii din Ierusalim l-au însoţit în Cezareea şi de acolo s-a îmbarcat pe o
corabie spre Tars, ţinutul său natal, unde a rămas o vreme, propovăduind celor de
acolo Cuvântul lui Dumnezeu.

Îndrumat de Sfântul Duh, a venit Varnava şi l-a luat pe Saul cu el în Antiohia


Siriei, cunoscând că acesta era menit să devină apostolul neamurilor. Propo-
văduind în sinagoga de acolo timp de un an, ei au chemat la credinţa în Hristos pe
mulţi şi i-au numit creştini. Când anul s-a încheiat, amândoi sfinţii, Varnava şi
Saul, s-au întors la Ierusalim şi au istorisit apostolilor izbânda harului Domnului în
Antiohia şi au adus multă bucurie Bisericii lui Hristos din Ierusalim. Ei au adus şi
daruri bogate de la creştinii din Antiohia, întru ajutorarea fraţilor săraci şi necăjiţi
ce locuiau în Iudeea, căci pe vremea aceea, a împăratului Claudiu, fusese în acele
ţinuturi o foamete mare, care a fost prorocită şi de Sfântul Agav (unul din cei
şaptezeci de apostoli), căruia i-a fost descoperită de Sfântul Duh.

Plecând din Ierusalim, Varnava şi Saul s-au întors în Antiohia. După ce au petrecut
aici o vreme în post şi rugăciune, săvârşind Sfânta Liturghie şi propovăduind
Cuvântul Domnului, Sfântul Duh a binevoit să-i trimită să propovăduiască
păgânilor. Sfântul Duh a zis mai-marilor Bisericii din Antiohia: „Osebiţi-mi pe
Varnava şi pe Saul, pentru lucrul la care i-am chemat“ (Fapte 13, 2). Atunci,
bătrânii cetăţii, petrecându-şi timpul în post şi rugăciune, şi-au pus mâinile peste ei
şi i-au lăsat să plece.

Urmând cele de Sfântul Duh insuflate, Varnava şi Saul au mers în Seleucia şi de


acolo au plecat cu corabia în Cipru (ţinutul de baştină al apostolului Varnava).
Ajungând în Salamina, ei au vestit Cuvântul lui Dumnezeu prin sinagogile iudeilor
şi apoi au străbătut întreaga insulă, până la Pafos.

Aici ei au aflat un oarecare Elimas, un iudeu căruia i se mai spunea şi Bariisus şi


care era un vrăjitor şi un proroc mincinos. Elimas sta în preajma guvernatorului
acestor părţi, proconsulul Sergius Paulus, bărbat înţelept, şi se pare că avea o oare-
care înrâurire asupra lui. Proconsulul, chemând pe Varnava şi pe Saul, a dorit să
audă Cuvântul lui Dumnezeu de la ei şi să-i audă propovăduind. Însă Elimas, care
le ţinea duşmănie, se străduia să îndepărteze pe proconsul de la credinţa creştină.

Atunci Saul (numit şi Pavel) şi-a aruncat privirea asupra vrăjitorului şi a zis:
„O, tu, cel plin de toată viclenia şi de toată înşelăciunea, fiu al diavolului,
duşman a toată dreptatea, nu vei înceta de a strâmba căile cele drepte ale
Domnului? Şi acum, iată mâna Domnului este asupra ta şi vei fi orb, nevăzând
soarele până la o vreme. Şi îndată a căzut peste el pâclă şi întuneric şi, dibuind
împrejur, căuta cine să-l ducă de mână.“ (Fapte 13, 10-11).

Atunci proconsulul, văzând ce s-a făcut, a crezut pe deplin, mirându-se de învă-


ţătura Domnului. Şi împreună cu el au ajuns să creadă şi mulţi alţi oameni şi
numărul credincioşilor a crescut.

Luând o corabie din Pafos, Pavel şi cei ce erau cu el au sosit în Perga, ce se află în
Pamfilia. Şi din Perga el a mers către Antiohia Pisidiei. Aici a vestit pe Hristos şi,
aducând pe mulţi la credinţă, iudeii pizmuitori au întărâtat pe oamenii de frunte ai
cetăţii, care se închinau la idoli, şi cu ajutorul lor au scos pe sfinţii apostoli din
cetate şi din hotarele lor.

Apostolii, scuturând asupra lor praful de pe picioare, s-au îndreptat către Iconiu.
Un timp, au propovăduit aici cu râvnă şi au adus la credinţa în Hristos o mulţime
de iudei şi păgâni nu numai prin cele cuvântate de ei, ci şi prin semnele şi minunile
înfăptuite cu mâinile lor.

Aici au convertit ei pe Sfânta fecioară Tecla (pomenită pe 24 septembrie) şi au


logodit-o cu Hristos. Însă iudeii necredincioşi au răsculat păgânii şi pe mai-marii
acestora să se împotrivească apostolilor şi să arunce cu pietre în ei. Aflând acestea,
apostolii au fugit în cetăţile Licaoniei, la Listra şi la Derbe, şi în ţinuturile dim-
prejur.

Vestind Evanghelia în Listra, ei au vindecat un om olog din pântecele mamei sale,


care nu a putut merge niciodată. În numele lui Hristos, ei l-au ridicat pe picioare şi
pe loc el a stat drept şi umbla.

Văzând această minune, oamenii au ridicat glasurile lor, spunând în limba licaonă:
„Zeii, asemănându-se oamenilor, s-au coborât la noi!“ (Fapte 14, 11). Şi l-au numit
pe Varnava Zeus şi pe Pavel Hermes. Apoi au mânat tauri şi au adus cununi,
pregătindu-se să aducă jertfă apostolilor.

Auzind însă aceasta, Varnava şi Pavel şi-au rupt veşmintele şi au sărit în mulţime
strigând: „Bărbaţilor, de ce faceţi aceasta? Doar şi noi suntem oameni, asemenea
pătimitori ca şi voi, binevestind să vă întoarceţi de la aceste deşertăciuni către
Dumnezeul Cel viu, Care a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt în
ele!“ (Fapte 14, 15).

Şi au lămurit lor Cuvântul Dumnezeului Celui unic. Şi făcând acestea, ei au izbutit


să potolească mulţimile să nu le aducă jertfă.

Pe când stăteau în Listra şi cuvântau, au venit acolo nişte iudei din Antiohia şi
Iconiu, care au lămurit mulţimea să se lepede de apostoli, cu minciună spunând că
aceştia neadevăr grăiau. Şi aşa, cei ce nu aveau tărie în credinţa lor l-au bătut cu
pietre pe Sfântul Pavel, căci el era vestitorul cel mai de seamă, şi l-au scos în afara
cetăţii gândind că a murit. Dar înconjurându-l ucenicii lui, sfântul s-a sculat, s-a
întors în cetate şi a plecat a doua zi către Derbe cu Varnava.

Binevestind în acea cetate şi făcând ucenici mulţi, ei s-au înapoiat la Listra, Iconiu
şi Antiohia, întărind sufletele ucenicilor lor şi îndemnându-i să stăruie în credinţă.
Şi hirotonind preoţi pentru ei în fiecare Biserică, s-au rugat şi au postit, şi i-au
încredinţat Domnului în Care credeau.

După aceasta, trecând prin Pisidia, au ajuns în Pamfilia şi, vestind Cuvântul
Domnului în Perga, au coborât la Atalia, de unde au mers cu corabia până în
Antiohia Siriei, de unde fuseseră trimişi de Sfântul Duh să binevestească păgânilor.
Ajungând în Antiohia, au adunat credincioşii şi le-au vestit cele înfăptuite de
Dumnezeu prin ei şi cât de mulţi păgâni s-au alăturat turmei lui Hristos.
După o vreme, s-a făcut împotrivire în Antiohia, între evrei şi păgâni, cu privire la
tăierea împrejur: unii făceau vorbire că, fără aceasta, mântuirea nu se poate afla, iar
ceilalţi socoteau că prea anevoios lucru este tăierea împrejur şi nu voiau să se
supună ei. De aceea, a trebuit să meargă apostolii Varnava şi Pavel la apostolii şi
preoţii de la Ierusalim, să facă întrebare despre tăierea împrejur şi să le aducă
vestire că Dumnezeu a deschis şi păgânilor uşa credinţei creştine. Cu aceste veşti ei
au bucurat foarte pe fraţii din Ierusalim.

În Ierusalim, sfinţii apostoli şi preoţii s-au adunat şi au hotărât că nu este nevoie


de tăierea împrejur pentru credinţa în Hristos. Ei au poruncit credincioşilor să
se ferească de întinările idolilor, de desfrâu, de animale sugrumate şi de sânge,
aşa încât să nu tulbure pe cei ce dintre neamuri se întorc la Dumnezeu. Luând
această hotărâre, apostolii şi preoţii, împreună cu întreaga Biserică, au binevoit să
trimită în Antiohia, împreună cu Varnava şi cu Pavel, pe Iuda şi pe Sila, aleşi din
mijlocul lor (Fapte 15, 20-22).

Ajungând în Antiohia, apostolii au zăbovit acolo un timp îndelungat înainte de a se


întoarce la neamuri. Pavel a vorbit către Varnava: „Să ne întoarcem şi să cer-
cetăm pe fraţii noştri din fiecare cetate în care am vestit Cuvântul Domnului şi
să vedem cum se află“.

Varnava voia să ia cu ei şi pe nepotul său Ioan, cel numit Marcu. Însă Pavel cerea
să nu-l ia cu ei, fiindcă se despărţise de ei în Pamfilia şi nu a mers cu ei să-i ajute la
lucrul la care fuseseră trimişi. Din această pricină s-a iscat neînţelegere mare între
ei, aşa încât s-au despărţit. Atunci Varnava a luat pe Marcu şi a plecat cu corabia la
Cipru. Iar Pavel a ales pe Sila şi a plecat, fiind încredinţat de către fraţi harului
Domnului. El a călătorit prin Siria şi Cilicia, întărind Bisericile (Fapte 15, 36-41).

Când au ajuns în Derbe şi în Listra, pentru a opri cârtelile creştinilor iudei, a


tăiat împrejur în Listra pe Timotei, ucenicul său, şi l-a luat cu el. Mai apoi s-a
dus în Frigia şi Galatia, după care a trecut în Misia, voind să ajungă în Bitinia.

Dar Sfântul Duh nu a binevoit acest lucru. Căci pe când Pavel şi însoţitorii săi se
aflau în Troa, i-a apărut în vis un om ce părea macedonean, care sta în faţa lui şi îl
ruga zicând: „Treci în Macedonia şi ne ajută“ (Fapte 16, 9). Din această vedenie,
Pavel a înţeles că Domnul îl chema să binevestească în Macedonia. A urcat din
Troa pe o corabie care a oprit mai întâi pe insula Samotracia, iar a doua zi a ajuns
la Neapoli, de unde a pornit spre Filipi, cea mai apropiată cetate a Macedoniei, care
era colonie romană.
În Filipi, el a învăţat şi a botezat mai întâi o femeie pe nume Lidia, ce vindea por-
firă. Ea l-a rugat să rămână în casa ei împreună cu ucenicii.

***
Odată, pe când Pavel şi ucenicii săi mergeau la rugăciune, ei au întâlnit o slujnică
ce avea în ea un duh necurat şi care aducea mult câştig stăpânilor ei, ghicind.
Mergând după Pavel şi însoţitorii săi, ea striga, zicând: „Aceşti oameni sunt robi ai
Dumnezeului Celui Preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii“ (Fapte 16, 17).
Şi a făcut aceasta mai multe zile la rând. Pavel s-a mâniat şi, întorcându-se la ea, a
alungat duhul necurat în numele lui Iisus Hristos.

Văzând stăpânii ei că s-a dus nădejdea câştigului lor, au pus mâna pe Pavel şi pe
Sila, i-au adus înaintea dregătorului cetăţii şi au zis: „Aceşti oameni, care sunt
iudei, tulbură cetatea noastră şi vestesc obiceiuri care nouă nu ne este îngăduit să le
primim, nici să le facem, fiindcă suntem romani“ (Fapte 16, 20-21).

Dregătorii, rupând hainele de pe apostoli, au poruncit să fie bătuţi şi, dându-le


multe lovituri, i-au aruncat în temniţă. Acolo, pe la miezul nopţii, pe când Pavel şi
Sila se rugau, temniţa s-a cutremurat şi s-au deschis toate uşile şi legăturile tuturor
s-au dezlegat. Văzând aceasta, temnicerul a crezut în Hristos şi a luat pe apostoli în
casa sa, unde le-a spălat rănile. El însuşi, precum şi toţi cei din casa lui s-au botezat
îndată. Şi a pregătit un ospăţ pentru sfinţi. Apoi apostolii s-au întors în temniţă.

A doua zi, judecătorii au luat aminte că au pedepsit oameni nevinovaţi şi au trimis


slugile lor la temniţă cu porunca să fie eliberaţi apostolii şi să fie lăsaţi să plece
unde vor voi. Dar Pavel le-a zis: „După ce, fără judecată, ne-au bătut în faţa
lumii, pe noi, care suntem cetăţeni romani, şi ne-au băgat în temniţă, acum ne
scot afară pe ascuns? Nu aşa! Ci să vină ei înşişi să ne scoată afară“ (Fapte 16,
37).

Şi, întorcându-se cei ce fuseseră trimişi, au spus judecătorilor cuvintele lui Pavel.
Şi s-au înspăimântat ei foarte auzind că cei de ei bătuţi erau cetăţeni romani. Şi
grăbindu-se la aceştia, i-au rugat să iasă din închisoare şi să plece din cetate.
Şi plecând cei doi de unde erau închişi, au mers mai întâi la casa Lidiei, unde
locuiseră mai înainte, şi au mângâiat pe fraţii adunaţi acolo.

&&&

Luându-şi rămas bun de la ei, au trecut prin Amfipoli şi Apolonia, ajungând în


Tesalonic.
Aducând pe mulţi la Hristos prin binevestire în Tesalonic, iudeii pizmuitori, adu-
nând mulţi bărbaţi răi, s-au năpustit asupra casei lui Iason, unde stăteau apostolii.
Dar negăsindu-i acolo pe apostoli, au prins pe Iason şi pe mai mulţi fraţi şi i-au
târât în faţa conducătorilor cetăţii, spunând că aceştia lucrează împotriva Cezarului,
recunoscând un alt împărat: pe Iisus. Şi Iason de abia a îndepărtat de la el această
primejdie.

Însă sfinţii apostoli, izbutind să se ascundă de aceşti oameni pizmuitori, au plecat


din Tesalonic pe timpul nopţii şi s-au dus în Bereea. Dar şi aici l-a ajuns pe Sfântul
Pavel pizma răutăcioasă a iudeilor. Când iudeii din Tesalonic au aflat că Sfântul
Pavel vestea în Bereea Cuvântul lui Dumnezeu, au început a întărâta şi a tulbura
mulţimile din acea cetate împotriva lui Pavel. Sfântul apostol a fost nevoit să plece,
nu pentru că se temea că va fi ucis, ci la rugăminţile fraţilor care-i cereau să-şi
preţuiască viaţa pentru mântuirea multora. Şi fraţii l-au condus până la malul mării.
Apostolul a lăsat în Bereea pe Sila şi Timotei, pentru a întări în credinţă pe noii
convertiţi, căci ştia că iudeii voiau numai capul lui. Apoi a luat o corabie spre
Atena.

Duhul lui Pavel se îndârjea văzând mulţimea de idoli cu care era plină Atena şi a
plâns osânda atâtor suflete la cazne veşnice. El a început a vorbi cu iudeii prin
sinagogi şi cuvânta zilnic în pieţele publice cu elinii şi filosofii lor. Cei care l-au
ascultat l-au dus la Areopag (aşa se numea locul unde se adunau elinii pentru a
judeca lucrurile).

Sfântul Pavel, care văzuse în cetate un altar pe care stăteau scrise cuvintele „Dum-
nezeului necunoscut“, şi-a început cuvântarea vorbind despre acesta. Şi le-a
binevestit elinilor pe Dumnezeul adevărat, necunoscut lor până atunci: „Deci pe
Cel pe Care voi, necunoscându-L, îl cinstiţi, pe Acesta îl vestesc eu vouă“ (Fapte
17, 23). Şi le-a vorbit de Dumnezeu Făcătorul lumii, despre căinţă, despre judecată
şi învierea morţilor. Auzindu-l grăind despre învierea morţilor, mulţi dintre cei ce-l
ascultau l-au luat în râs, însă alţii au dorit să audă mai departe. Astfel Pavel a
plecat din mijlocul lor, nu însă fără a fi adus folos sufletelor unora, căci mulţi
oameni, alipindu-se de el, au crezut în Hristos, printre care Dionisie Areopagitul şi
o femeie de seamă, numită Damaris, şi alţii mulţi, care au fost botezaţi.

Plecând din Atena, Pavel s-a dus în Corint şi a rămas la un iudeu pe nume Achila;
acolo i s-au alăturat Sila şi Timotei, veniţi din Macedonia, şi împreună au bine-
vestit pe Hristos. Achila şi soţia sa Priscila erau făcători de corturi. Pavel, care ştia
această meserie, lucra cu ei. Muncind astfel, el câştiga hrana pentru el şi pentru cei
ce-l însoţeau, după cum însuşi spune în Epistola sa către Tesaloniceni: „Nici n-am
mâncat de la cineva pâine în dar, ci cu muncă şi cu trudă am lucrat noaptea şi
ziua ca să nu împovărăm pe nimeni dintre voi“ (II Tes. 3, 8). Şi iarăşi: „Voi
înşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce
erau cu mine“ (Fapte 20, 34).

În fiecare Sabat, propovăduia iudeilor în sinagogi, arătându-le că Iisus este Mesia.


Dar întrucât ei stăteau împotrivă şi huleau, şi-a scuturat hainele şi le-a zis:
„Sângele vostru asupra capului vostru! Eu sunt curat. De acum înainte mă voi
duce la neamuri“ (Fapte 18, 6). Şi când a hotărât să plece din Corint, Domnul i-
a apărut noaptea într-o vedenie şi i-a zis: „Nu te teme, ci vorbeşte şi nu tăcea.
Pentru că Eu sunt cu tine şi nimeni nu va pune mâna pe tine ca să-ţi facă rău.
Căci am mult popor în cetatea aceasta“ (Fapte 18, 9-10).

Sfântul Pavel a rămas în Corint timp de un an şi şase luni, învăţând pe iudei şi pe


elini Cuvântul Domnului. Şi mulţi au crezut şi au fost botezaţi. Şi chiar şi Crispus,
mai-marele sinagogii, a ajuns să creadă în Domnul şi a fost botezat cu toţi cei din
casa sa.

Dar o gloată de iudei necredincioşi s-au ridicat împotriva lui Pavel şi l-au târât în
faţa tribunalului lui Galion (fratele filosofului Seneca), proconsulul Ahaiei. Însă
Galion nu a voit să-l judece pe Pavel, zicând: „Dacă ar fi vreo nedreptate sau vreo
faptă vicleană, v-aş fi ascultat precum se cuvine; dar judecător pentru învăţătura şi
pentru legea voastră nu vreau să fiu“. Şi le-a spus să plece de la tribunal.

După aceasta, Sfântul Pavel a rămas mai multe zile în Corint. Apoi şi-a luat rămas
bun de la fraţi şi a plecat cu corabia către Siria, împreună cu cei ce erau cu el.
Achila şi Priscila l-au urmat şi cu toţii au sosit în Efes. Aici, vestind Cuvântul
Domnului, Sfântul apostol Pavel a săvârşit multe minuni.

Şi nu numai mâinile sale erau făcătoare de minuni, vindecând printr-o atingere mu-
lte boli şi schilodenii, ci şi şorţurile şi ştergarele sale, îmbibate cu sudoarea tru-
pului, aveau aceeaşi putere minunată: căci de îndată ce erau aşternute pe locul bol-
nav, tămăduiau şi alungau duhurile necurate de la oameni.

Văzând aceasta, mulţi dintre iudeii care mergeau prin lume, scoţând diavoli, au
început să cheme peste cei îndrăciţi numele Domnului Iisus, spunând: „în numele
lui Iisus, pe care-L propovăduieşte Pavel!“ însă duhul rău le-a răspuns: „Pe Iisus îl
cunosc şi îl ştiu şi pe Pavel, dar voi cine sunteţi?“ Şi oamenii îndrăciţi se aruncau
asupra lor, biruindu-i şi rănindu-i. Căci îndrăcitul atâta putere avea, încât cei care
spuneau că scot diavolii abia de reuşeau, goi, să scape din mâinile lui. Despre
acestea au aflat toţi iudeii şi elinii din Efes şi, cuprinşi de teamă, prea măreau
numele Domnului Iisus. Şi mulţi au crezut în Hristos. Până şi mulţi vrăjitori,
primind credinţa sfântă, şi-au aruncat pe foc cărţile lor. Şi când s-a socotit preţul
acestora, s-a văzut că era cam de cincizeci de mii de arginţi. Aşa s-a răspândit şi a
prins putere Cuvântul lui Dumnezeu.

Atunci Pavel s-a pregătit să plece la Ierusalim şi a zis: „După ce voi fi acolo,
trebuie să văd şi Roma“ (Fapte 19, 21). Însă la acea vreme a izbucnit în Efes o
răzmeriţă a argintarilor ce făceau temple de argint pentru zeiţa Artemisa. După ce
răscoala a fost stinsă, Sfântul Pavel, care rămăsese în Efes timp de trei ani, a pornit
către Macedonia, de unde a trecut spre Troa şi a stat acolo şapte zile.

***
În prima zi a săptămânii, când credincioşii s-au adunat pentru a rupe pâinea, Pavel
le-a cuvântat îndelung, căci voia să-i părăsească a doua zi, şi a vorbit până la
miezul nopţii. Erau adunaţi într-o cameră de sus, unde erau multe lumini aprinse.
Printre cei care-l ascultau era şi un tânăr pe nume Eutihie, ce stătea la fereastră şi,
adormind pe când Pavel ţinea lungul său cuvânt, a căzut de la catul al treilea şi l-au
aflat mort.

Apostolul Pavel, coborând, s-a aplecat asupra lui şi îmbrăţişându-l a zis: „Nu vă
tulburaţi, căci sufletul lui este în el“ (Fapte 20, 10).

Sfântul Pavel a urcat din nou în camera de sus, iar ei au ridicat pe tânăr viu şi erau
foarte bucuroşi. Pavel a vorbit pe îndelete până aproape de zori şi, luându-şi rămas
bun de la credincioşi, a plecat de acolo.
&&&

Ajungând în Milet, Pavel a scris efesenilor, chemând la sine preoţii Bisericii, căci
nu voia să meargă singur acolo, de teamă să nu întârzie, căci se grăbea să ajungă la
Ierusalim de ziua Cincizecimii. Când au sosit preoţii Bisericii din Efes, apostolul
le-a ţinut o cuvântare plină de învăţăminte, zicând, printre altele: „Drept aceea,
luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi
episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi
sângele Său“ (Fapte 20,28).

Şi le-a mai spus că, după plecarea sa, lupi fioroşi se vor repezi asupra turmei şi nu
o vor cruţa. Le-a mai vorbit şi despre călătoria ce-l aştepta: „Iar acum iată că fiind
eu mânat de Duhul, merg la Ierusalim, neştiind cele ce mi se vor întâmpla acolo,
decât numai că Duhul Sfânt mărturiseşte prin cetăţi, spunându-mi că mă
aşteaptă lanţuri şi necazuri. Dar nimic nu iau în seamă şi nu pun nici un preţ pe
sufletul meu, numai să împlinesc calea mea şi slujba mea pe care am luat-o de la
Domnul Iisus“ (Fapte 20, 22-24).

Şi mai apoi, a spus iarăşi: „Şi acum, iată, eu ştiu că voi toţi, printre care am
petrecut propovăduind împărăţia lui Dumnezeu, nu veţi mai vedea faţa mea“
(Fapte 20, 25). Şi mare jale i-a cuprins pe toţi. Căzând în braţele lui Pavel, ei l-au
sărutat întristaţi mult de cuvintele spuse de el cum că nu-i vor mai vedea faţa
niciodată. L-au petrecut la corabie; şi el, sărutându-i pentru ultima oară, a pornit în
călătorie.

Poposind în multe cetăţi şi ţinuturi, atât pe ţărmul mării, cât şi pe multe insule,
cercetându-i pe credincioşi şi îmbărbătându-i, el a ajuns la Ptolemaida. De acolo a
mers în Cezareea şi a rămas la casa bine vestitorului Filip, unul dintre cei şapte dia-
coni.

Odată, a sosit aici prorocul Agav, coborând din Iudeea în căutarea lui Pavel. Şi
găsindu-l, a luat brâul lui Pavél şi legându-şi mâinile şi picioarele, a zis: „Acestea
zice Duhul Sfânt: Pe bărbatul al căruia este acest brâu, aşa îl vor lega iudeii la
Ierusalim şi-l vor da în mâinile neamurilor“ (Fapte 21, 11).

După aceasta, Sfântul apostol Pavel a mers fără întârziere la Ierusalim împreună cu
ucenicii săi (printre care era şi Trofim, un efesean convertit la creştinism de la
păgânism) şi a fost primit cu bucurie de către Sfântul apostol Iacov, fratele Dom-
nului, şi de către toţi credincioşii de acolo.

La acea vreme, iudeii erau duşmanii lui Pavel, venit în Ierusalim din Asia Mică
pentru sărbătoarea Cincizecimii. Văzând pe Pavel în cetate şi pe Trofim efeseanul
cu el, ei s-au plâns arhiereilor, cărturarilor şi mai-marilor cetăţii, învinuindu-l pe
Pavel că nu păstrează legea lui Moise, întrucât nu poruncise discipolilor săi să se
taie împrejur, şi că-L propovăduieşte pe Iisus Cel răstignit. Şi s-au îndârjit aşa de
mult, că au voit să-l prindă. La sărbătoare, văzându-l pe Pavel în templul lui
Solomon, nişte iudei din Asia au început să-l hulească, au întărâtat mulţimea şi au
pus mâna pe el, strigând: „Bărbaţi israeliţi, ajutaţi! Acesta este omul care învaţă pe
toţi pretutindeni împotriva poporului şi a Legii şi a locului acestuia; încă şi elini a
adus în templu şi a spurcat acest loc sfânt! Căci ei văzuseră mai înainte cu el
împreună în cetate pe Trofim din Efes, pe care socoteau că Pavel l-a adus în
templu“ (Fapte 21, 28-30).
Auzind aceste strigăte, toţi oamenii din cetate s-au mişcat şi s-au adunat degrabă.
Şi prinzând pe Pavel, l-au târât afară din templu şi au închis îndată porţile. Ei voiau
să-l ucidă pe Pavel, însă nu în templu, ca să nu necurăţească locul sfânt.

Dar veste a ajuns la comandantul soldaţilor din cetate că Ierusalimul s-a tulburat.
Strângându-şi grabnic soldaţii şi sutaşii, acesta a pornit fără întârziere către templu.
Răsculaţii, văzându-l, l-au lăsat pe Pavel. Atunci comandantul l-a luat şi a poruncit
să fie legat cu două lanţuri de fier şi abia după aceasta a întrebat cine era şi ce
făcuse.

Mulţimea striga către comandant să-l omoare pe Pavel. Însă din pricina vuietului
multelor glasuri, comandantul nu a înţeles ce făcuse Pavel şi a poruncit să fie dus
în fortăreaţă. Mulţimea i-a urmat pe comandant şi pe soldaţi, cerând cu glas tare
moartea apostolului.

Când Pavel urca treptele fortăreţei, a zis comandantului să-i îngăduie să vorbească
poporului. Şi dându-i-se voie, apostolul, stând pe scări, s-a întors către mulţime şi a
vorbit în limba evreiască, zicând: „Bărbaţi, fraţi şi părinţi, ascultaţi acum
apărarea mea faţă de voi!“ (Fapte 22, 1). Şi a început să le vorbească despre
râvna lui cea de la început pentru Legea lui Moise. Şi cum pe drumul spre Damasc
a fost orbit de o lumină cerească şi a văzut pe Domnul, Care l-a trimis la neamuri.
Însă gloata, nemaidorind să asculte, a început să strige către comandant: „Ia-l de pe
pământ pe unul ca acesta! Căci nu se cuvine ca el să mai trăiască!“ (Fapte 22, 22)
Şi strigând ei şi aruncând hainele şi aruncând praf în sus, comandantul a poruncit
să-l ducă pe apostolul Pavel în fortăreaţă, unde să-l cerceteze cu biciul, ca să
cunoască pentru care pricină strigau aşa împotriva lui.

Dar pe când îl legau pentru a-l biciui, Pavel a spus sutaşului ce se afla în preajmă:
„Oare vă este îngăduit să biciuiţi un cetăţean roman şi nejudecat?“

Auzind acestea, sutaşul a mers la comandant zicând: „Ce ai de gând să faci? Că


omul acesta este (cetăţean) roman“.

Atunci comandantul a venit şi i-a zis: „Spune-mi, eşti tu (cetăţean) roman?“

Iar el a spus: „Da!“

Tulburat, comandantul a zis: „Eu am dobândit această cetăţenie cu multă chel-


tuială“ (cf. Fapte 22, 2-28). Şi îndată l-a dezlegat.
A doua zi, comandantul a poruncit arhiereilor şi întregului sinedriu să vină la el şi
l-a pus pe Sfântul Pavel în faţa lor. Pavel, aruncându-şi privirea asupra sinedriului,
a spus: „Bărbaţi fraţi, eu cu bun cuget am vieţuit înaintea lui Dumnezeu până în
ziua aceasta“.

Arhiereul Anania a poruncit celor ce şedeau lângă el să-l bată peste gură.

Atunci Pavel i-a zis: „Te va bate Dumnezeu, perete văruit! Şi tu şezi să mă judeci
pe mine după Lege şi, călcând Legea, porunceşti să mă bată?“ (Fapte 23, 1-3).
Băgând de seamă că în adunare erau şi farisei şi saduchei, Pavel a rostit: „Bărbaţi
fraţi! Eu sunt fariseu, fiu de farisei. Pentru nădejdea şi învierea morţilor sunt eu
judecat“.

Şi după ce a spus aceasta, s-a iscat neînţelegere între farisei şi saduchei şi mulţimea
s-a dezbinat. Căci saducheii ziceau că nu este înviere, nici îngeri, nici duh, iar
fariseii mărturiseau acestea. Şi s-a făcut mare strigare. Şi cărturarii care se aflau de
partea fariseilor s-au ridicat şi se certau strigând: „Nici un rău nu găsim la acest
om!“ (Fapte 23, 6-9). Însă saducheii se împotriveau şi mare neînţelegere s-a iscat.

Comandantul, temându-se ca Pavel să nu fie sfâşiat de adunare, a poruncit


soldaţilor să-l ia din mijlocul acelora şi să-l ducă înapoi în fortăreaţă.

În noaptea ce a urmat, Domnul s-a arătat Sfântului Pavel şi a zis: „îndrăzneşte,


Pavele! Căci precum ai mărturisit cele despre Mine la Ierusalim, aşa trebuie să
mărturiseşti şi la Roma“ (Fapte 23, 11).

Când s-a făcut ziuă, nişte iudei s-au sfătuit şi s-au legat cu blestem, zicând că nu
vor mai mânca şi nu vor mai bea nimic până nu vor ucide pe Pavel. Şi erau mai
mult de patruzeci de oameni cei ce făcuseră acest jurământ. (Fapte 23, 12-13).
Aflând despre aceasta, comandantul a trimis pe Pavel însoţit de gărzi multe la
procuratorul Felix, în Cezareea.

Auzind, arhiereul Anania şi mai-marii sinedriului au mers în Cezareea pentru a-l


vorbi de rău pe Pavel în faţa procuratorului, cerând cu glas tare moartea lui. Dar
încercarea lor nu a izbutit, negăsindu-i-se lui Pavel nici o vină pentru care să merite
să fie omorât. Însă procuratorul, voind să-i câştige pe iudei de partea sa, a lăsat pe
Pavel în lanţuri.
După doi ani, procuratorul Felix a fost înlocuit de Porcius Festus. Arhiereii i-au
cerut să-l trimită pe Pavel la Ierusalim. Ei au pus la cale acest vicleşug nădăjduind
că pe drum o să-l omoare pe Pavel.

Iar Festus, voind să facă pe plac iudeilor, l-a întrebat: „Vrei să mergi la Ierusalim şi
acolo să fii judecat pentru acestea?“

Pavel a răspuns: „Stau la judecata Cezarului, unde trebuie să fiu judecat.


Iudeilor nu le-am făcut nici un rău, precum mai bine ştii şi tu. Dar dacă fac
nedreptate şi am săvârşit ceva vrednic de moarte, nu mă feresc de moarte; dacă
însă nu este nimic din cele de care ei mă învinuiesc, nimeni nu poate să mă
dăruiască lor. Cer să fiu judecat de Cezarul“ (Fapte 25, 9-11).

Atunci Festus, vorbind cu sfatul său, a răspuns lui Pavel: „Ai cerut să fii judecat de
Cezarul, la Cezarul te vei duce“ (Fapte 25, 12).

Câteva zile mai târziu, a venit regele Agripa în Cezareea pentru a-l saluta pe
Festus. Şi auzind de Pavel, a cerut să-l vadă. Adus în faţa regelui Agripa şi a
procuratorului Festus, Pavel le-a vorbit mult despre Domnul Hristos şi cum a ajuns
să creadă în El.

Şi regele Agripa i-a zis: „Cu puţin de nu mă îndupleci să mă fac şi eu creştin!“

Atunci a zis Pavel: „Ori cu puţin, ori cu mult, eu m-aş ruga lui Dumnezeu ca nu
numai tu, ci şi toţi care mă ascultă astăzi să fie aşa cum sunt şi eu, afară de
aceste lanţuri“ (Fapte 26, 28-29).

După ce acestea au fost spuse, regele, procuratorul şi toţi cei ce erau cu ei s-au
ridicat; şi, retrăgându-se într-o parte, s-au sfătuit şi au hotărât: „Omul acesta nu a
făcut nimic vrednic de moarte sau de lanţuri“.

Atunci Agripa i-a zis lui Festus: „Acest om putea să fie lăsat liber, dacă n-ar fi
cerut să fie judecat de Cezarul“ (Fapte 26, 31-32).

Aşa încât ei au hotărât să trimită pe Pavel la Roma, la Caesar, şi l-au încredinţat


laolaltă cu alţi deţinuţi sutaşului unei cohorte imperiale, pe nume Iuliu. Şi luând
acela pe ceilalţi deţinuţi şi pe Pavel, i-a suit pe o corabie şi au plecat. Călătoria a
fost plină de primejdii, din pricina vânturilor potrivnice. Şi când au poposit pe
insula Creta, într-un port numit Limanuri Bune, Sfântul Pavel, ştiind cele ce aveau
să se întâmple, a sfătuit pe cei de la cârma corăbiei să rămână în port până ce
vântul avea să se liniştească.

Dar sutaşul se încredea mai mult în cârmaci şi în stăpânul corăbiei, decât în


cuvintele lui Pavel. După ce au ieşit în larg, s-au năpustit asupra lor vânturi
puternice, marea s-a învolburat şi s-a lăsat o ceaţă mare, încât timp de paisprezece
zile nu au putut vedea nici soarele ziua, nici stelele noaptea. Nici nu ştiau unde se
aflau, căci erau purtaţi de valuri, şi de spaimă nu au mâncat nimic în aceste zile,
aşteptând clipa pieirii.

Erau pe corabie două sute şaptezeci şi şase de bărbaţi. Pavel, ridicându-se în


mijlocul lor, i-a mângâiat zicând: „Trebuia, o, bărbaţilor, ca ascultându-mă pe
mine să nu fi plecat din Creta; şi n-aţi fi îndurat nici primejdia aceasta, nici
paguba aceasta. Dar acum vă îndemn să aveţi voie bună, căci nici un suflet
dintre voi nu va pieri, ci numai corabia. Căci mi-a apărut în noaptea aceasta un
înger al Dumnezeului al Căruia eu sunt şi Căruia mă închin, zicând: Nu te teme,
Pavele. Tu trebuie să stai înaintea Cezarului; şi iată, Dumnezeu ţi-a dăruit pe
toţi cei ce sunt în corabie cu tine. De aceea, bărbaţilor, aveţi curaj, căci am
încredere în Dumnezeu, că aşa va fi după cum mi s-a spus“ (Fapte 27, 21-25).

Şi Pavel a convins pe toţi să mănânce, zicând: „Aceasta este spre scăparea voa-
stră. Căci nici unuia din voi un fir de păr din cap nu-i va pieri“ (Fapte 27, 34).
Apoi, luând pâine, a mulţumit lui Dumnezeu în faţa tuturor; şi rupând-o, a în-ceput
să mănânce.

Când s-a zorit de ziuă, au văzut pământ, însă nu au recunoscut locurile. Ei au


îndreptat corabia către ţărm, însă pe când se apropiau, corabia s-a înfundat într-un
dâmb de nisip. Şi partea din faţă a rămas înţepenită, iar partea din spate se sfărâma
sub loviturile valurilor. Soldaţii au făcut sfat să omoare pe cei legaţi, ca nu cumva
să scape aruncându-se în mare. Dar sutaşul, voind să ferească pe Pavel, i-a
împiedicat, poruncind ca cei ce ştiau să înoate să se arunce în mare şi să iasă la
uscat. Ceilalţi, fiecare cum au putut: unii pe scânduri, alţii pe bucăţi din corabie. Şi
cu toţii au ajuns teferi şi au ieşit din mare.

Atunci au aflat că acea insulă se numea Melita (astăzi Malta). Locuitorii săi, un
popor barbar, le-au arătat multă bunăvoinţă: căci fiind frig şi plouând, ei au aprins
un foc mare pentru ca cei scoşi din mare să se încălzească. Şi adunând Pavel un
braţ de vreascuri, le-a pus pe foc. Dar un şarpe, ieşind din pricina căldurii, s-a
încolăcit de mâna lui. Când au văzut locuitorii vipera încolăcită de mâna lui, şi-au
zis: „Desigur că ucigaş este omul acesta, pe care dreptatea nu l-a lăsat să trăiască,
deşi a scăpat din mare“ (Fapte 28, 4). Însă Pavel, scuturând vipera în foc, nu a păţit
nici un rău. Ei aşteptau ca el să se umfle sau să cadă pe dată mort; dar aşteptând ei
mult şi văzând că nu i se întâmplă nimic rău, şi-au schimbat gândul, zicând că el
este un zeu.

Căpetenia acelei insule, un bărbat pe nume Publie, a luat pe cei scăpaţi din mare în
casa lui şi i-a găzduit timp de trei zile. Tatăl său era în acel timp bolnav de friguri
şi de urdinare cu sânge. Pavel a intrat la el, s-a rugat la Domnul şi, punând mâinile
pe omul bolnav, l-a vindecat. Apoi şi alţi bolnavi ce se aflau pe insulă au venit la
Pavel şi au fost vindecaţi.

Trei luni mai târziu, au pornit cu toţii, şi cu apostolul Pavel, cu o altă corabie,
poposind mai întâi în Siracuza, apoi în Regium şi în Puteoli şi, în sfârşit, au ajuns
la Roma.

Când fraţii aflaţi la Roma au auzit de sosirea lui Pavel, au ieşit să-l primească
tocmai la Forul lui Apius şi la Trei Taverne. Văzându-i, Pavel s-a îmbărbătat şi a
mulţumit lui Dumnezeu.

La Roma, sutaşul, care însoţise pe cei legaţi din Ierusalim, i-a predat coman-
dantului taberei. Lui Pavel i s-a îngăduit să locuiască aparte, cu ostaşul care-l
păzea. Pavel a trăit în Roma vreme de doi ani şi a primit pe toţi cei ce veneau la el,
mărturisind neînfricat şi cu mare râvnă împărăţia lui Dumnezeu şi prea mărind pe
Domnul Iisus Hristos.

Până aici, viaţa şi lucrările Sfântului apostol Pavel au fost istorisite după cum sunt
arătate în Cartea Faptelor Apostolilor, scrisă de Sfântul Luca.

Lucrările şi pătimirile sale mai de pe urmă le spune el însuşi în a doua Epistolă


către Corinteni, după cum urmează: [faţă de alţii, eu am fost] „în osteneli mai
mult, în închisori mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori. De la
iudei de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am
fost bătut cu vergi; o dată am fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia
cu mine; o noapte şi o zi am petrecut în largul mării. În călătorii adeseori în
primejdii de râuri, în pri-mejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în
primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii
pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi; în osteneală şi în trudă, în
privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă
de haine“ (II Cor. 11,23-27).
Străbătând lumea în lung şi-n lat, pe jos şi cu corabia, apostolul Pavel a ajuns să
cunoască şi înălţimile cerurilor, fiind răpit până la al treilea cer. Căci Domnul,
îmbărbătând pe apostolul Său în timpul celor mai grele munci ale sale, prin care
acesta a trecut pentru sfânt numele Său, i-a arătat binecuvântarea cerească, pe care
ochiul nu a văzut-o; şi a auzit acolo apostolul cuvinte neauzite, care nu pot fi spuse
de oameni.

Cum şi-a dus la bun sfârşit celelalte încercări ale vieţii şi lucrările sale sfântul
apostol, ne spune Eusebiu, episcop al Cezareii Palestinei, istorisitor de fapte
bisericeşti, în a doua carte a Istoriei bisericeşti. El povesteşte că, după doi ani de
întemniţare la Roma, Sfântul Pavel a fost slobozit, negăsindu-i-se nici o vină. Şi
timp de zece ani el a propovăduit Cuvântul Domnului la Roma şi în alte ţinuturi
din Apus.

Sfântul Simeon Metafrastul scrie că, după această întemniţare la Roma, apostolul a
lucrat răspândind vestea cea bună a lui Hristos. Plecând din Roma, el a trecut prin
Spania, Galia şi prin toată Italia, luminând păgânii cu lumina credinţei şi
convertindu-i de la idolatrie la Hristos.

***
Pe când se afla în Spania, o femeie nobilă şi bogată, pe nume Xantipa, a dorit să
vadă pe apostolul Pavel şi l-a convins pe soţul său, Probus, să ceară sfântului
apostol să vină la ei acasă, să-l găzduiască. Intrând apostolul în casa lor, femeia s-a
uitat la faţa lui şi a văzut scris cu litere de aur pe fruntea sa: „Pavel, vestitorul lui
Hristos“. Când a văzut aceasta (chiar dacă nimeni nu mai putea vedea), ea a căzut
la picioarele apostolului cu teamă şi bucurie, mărturisind pe Hristos ca pe
Adevăratul Dumnezeu şi rugându-l să fie botezată. Xantipa a fost prima care a
primit botezul. După ea a urmat soţul său, Probus, şi toţi cei din casa lor, precum şi
Filoteus, judecătorul cetăţii aceleia, şi mulţi alţii.

&&&

Trecând prin aceste ţinuturi din Apus şi luminându-le cu credinţa sfântă, apostolul
Pavel a avut vederea apropiatelor sale pătimiri. Întors la Roma, sfântul apostol i-a
scris ucenicului său Timotei, zicând: „Că eu de-acum mă jertfesc şi vremea
despărţirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit,
credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va
da-o în ziua aceea“ (II Tim. 4, 6-2).
Pătimirile Sfântului apostol Pavel sunt istorisite în chip diferit de istoricii bise-
riceşti. Gaius, cronicar bisericesc, Zeferinus, episcop al Romei, şi Dionisius, epis-
cop al Corintului, spun că apostolii Petru şi Pavel au suferit mucenicia împreună, în
acelaşi an, în aceeaşi zi, pe 29 iunie, anul 67 d.Hr., al treisprezecelea an al domniei
lui Nero. Ei au fost ţinuţi în temniţa Mamertină în Roma şi au fost duşi de acolo la
execuţie în acelaşi timp. În afara porţilor cetăţii, prea măriţii apostoli şi-au luat
rămas bun unul de la celălalt.

Nichifor Calist (t 1350), în a doua carte a istoriei sale, capitolul 36, scrie şi el că
apostolul Pavel a pătimit în acelaşi an şi în aceeaşi zi cu Sfântul apostol Petru,
după moartea lui Simon Magul, la înfrângerea căruia a ajutat pe Sfântul Petru.

Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, şi cronicarii Iustin şi Irineu spun că


Pavel a pătimit la un an după Sfântul Petru, dar în aceeaşi zi, pe 29 iunie, zi în care
a fost răstignit Sfântul Petru. Ei presupun că motivul pentru care a fost trimis la
moarte Sfântul Pavel este că, propovăduindu-L pe Hristos, el convingea fecioarele
şi femeile să ducă o viaţă castă.

Dar în toate scrierile mai sus amintite nu sunt diferenţe importante, în viaţa
Sfântului Petru, istorisită de Simeon Metafrastul, se spune că Sfântul Petru nu a pă-
timit imediat după pieirea lui Simon Magul, ci mult mai târziu, din pricina celor
două concubine preferate ale lui Nero, pe care apostolul Petru le-a convertit la
creştinism şi le-a învăţat să trăiască în castitate. Sfântul Pavel stând şi el la Roma şi
în ţinuturile înconjurătoare, în acelaşi timp cu Sfântul Petru, ar fi putut foarte uşor
să-l ajute pe acesta din urmă împotriva lui Simon Magul, pe timpul primei sale
şederi la Roma. Şi când a ajuns aici pentru a doua oară, Sfântul Pavel împreună cu
Sfântul Petru au continuat mântuirea oamenilor, povăţuind atât bărbaţii, cât şi
femeile să trăiască o viaţă curată şi castă.

Şi aşa sfinţii apostoli şi-au atras mânia împăratului Nero, cel fără de Dumnezeu,
care ducea o viaţă în necurăţenie şi care, poruncind uciderea acestora, a omorât pe
Petru prin răstignire pe Colina Ianiculum, acesta nefiind cetăţean roman, iar pe
Pavel, ca cetăţean al Romei (care nu putea fi omorât în chip ruşinos), prin tăierea
capului, dacă nu în acelaşi an, cel puţin în aceeaşi zi. Când prea sfântul cap al lui
Pavel a fost tăiat, din rană a curs lapte cu sânge. Uciderea lui a avut loc nu departe
de cetate, pe drumul către Ostia. Sfintele sale rămăşiţe au fost înmormântate de
credincioşi în locul în care şi-a pecetluit mărturia prin mucenicie.

***
Pe când apostolul Pavel era dus de soldaţi pentru a fi decapitat, în afara cetăţii, s-a
arătat o minune. El a întâlnit o femeie, Perpetua, oarbă de ochiul drept. Apostolul i-
a vorbit, zicând: „Femeie, dă-mi mie basmaua ta şi când mă voi întoarce, ţi-o voi
da înapoi“.

Soldaţii, râzând de el, au zis: „Curând, o, femeie, ţi-o vei primi“.

Când au ajuns la locul uciderii, au acoperit ochii apostolului cu acea basma. Şi ce a


făcut Dumnezeu pentru a slăvi pe robul Său, Pavel? Prin purtarea Lui de grijă,
basmaua pătată de sânge a ajuns în mâinile femeii, care şi-a frecat ochii cu ea şi s-a
vindecat.

Când soldaţii s-au întors şi au văzut-o lecuită, au crezut şi ei în Hristos, strigând:


„Mărit este Dumnezeul pe care Pavel îl binevestea!“

Auzind cele întâmplate, Nero s-a mâniat peste măsură şi a poruncit ca toţi soldaţii
aceia să fie omorâţi, fiecare în alt chip: prin tăierea capului, prin ardere, cu pietre,
prin rupere în patru, spânzurare, înecare şi jupuire. În cele din urmă, Perpetua, care
prea slăvea pe Hristos în gura mare, a fost prinsă şi, legându-i-se de gât o greutate
mare, a fost aruncată în râul Tibru din Roma.
&&&

Astfel a adormit sfântul, prea măritul apostol Pavel, vasul ales al lui Hristos, învă-
ţătorul neamurilor, vestitorul obştesc, martorul însuşi văzător al înălţimilor cereşti
şi al frumuseţilor Raiului, care a uimit atât pe îngeri, cât şi pe oameni, cel cu râvnă
stăruitor în mărturisirea credinţei creştine, care a purtat pe trup rănile Domnului
Său. Şi pentru a doua oară, dar fără trup de această dată, el a fost dus la al treilea
cer şi şi-a ocupat locul în lumina dumnezeiască, laolaltă cu tovarăşul şi împreună
lucrătorul său, sfântul şi prea măritul apostol Petru, fiind mutat din Biserica
luptătoare în Biserica triumfătoare, multă mulţumire aducându-i-se prin glasurile
celor care-l slăvesc şi cu bucurie îl pomenesc.

Slăvit fie Tatăl, şi Fiul, şi Sfântul Duh, Unul Dumnezeu în trei Ipostasuri, căruia I
se cuvine toată mărirea, slava, închinarea şi mulţumirea noastră, a păcătoşilor,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Troparul, glasul al IV-lea: Cei ce sunteţi între apostoli mai întâi pe scaun şezători,
şi lumii învăţători, Stăpânului tuturor rugaţi-vă pace lumii să dăruiască, şi sufle-
telor noastre mare milă.
Condac, glasul al II-lea: Pe propovăduitorii cei tari şi de Dumnezeu vestitori,
căpetenia ucenicilor Tăi, Doamne, i-ai primit întru desfătarea bunătăţilor şi odihnei
Tale. Că chinurile acelora şi moartea ai primit mai vârtos decât toată roada, însuţi
Cel ce ştii cele din inimă.
Viaţa şi pătimirile Sfântului apostol Andrei, cel întâiul chemat a cărui
pomenire Sfânta Biserică o sărbătoreşte pe 30 noiembrie

Vânarea peştilor lăsând, apostole, pe oameni ai vânat cu trestia învăţăturii, arun-


când ca undiţă îndemnarea la buna credinţă, şi scoţând dintru adâncul înşelăciunii
toate neamurile, Andreie apostole, cu Petru fiind de un sânge şi lumii învăţător cu
mare glas, rugându-te nu înceta pentru noi, cei ce cu credinţă şi cu dragoste, prea
mărite, bine lăudăm pururea cinstită pomenirea ta. (Slavă la Doamne strigat-am,
30 noiembrie)

***

Sfântul Andrei, întâiul-chemat apostol al lui Hristos, fiul unui evreu pe nume Iona
şi fratele sfântului şi prea măritului apostol Petru, era de origine din Betsaida Gali-
leii. Nepreţuind deşertăciunea lumii acesteia şi alegând fecioria, el a respins legă-
tura căsătoriei.

Auzind că Sfântul înaintemergător Ioan predica pocăinţa la Iordan, el a lăsat totul


şi, mergând la acela, a devenit ucenicul lui. Când sfântul înaintemergător a arătat
spre Iisus pe când Acesta trecea pe acolo şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu!“
(Ioan 1, 36), Sfântul Andrei, împreună cu un alt ucenic al înaintemergătorului (des-
pre care mulţi cred că ar fi evanghelistul Ioan), a părăsit pe înaintemergător şi L-a
urmat pe Hristos.

El a găsit pe fratele său Simon-Petru şi i-a zis: „Am găsit pe Mesia (care se
tâlcuieşte Hristos)“ (Ioan 1, 41) şi l-a dus la Iisus.

După aceasta, pe când pescuia cu Petru pe lângă ţărmul Mării Galileii, Iisus i-a
chemat, zicând: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni“ (Matei 4, 19).
La chemarea Domnului, Andrei a lăsat pe dată mrejele sale şi a urmat împreună cu
fratele său Petru pe Hristos (Matei 4, 20). Andrei este socotit întâiul chemat, deoa-
rece a fost ucenic al lui Iisus Hristos înaintea tuturor apostolilor.

Când, după pătimirea cea de voie a Domnului şi învierea Sa, Sfântul Andrei şi cu
ceilalţi apostoli au primit Sfântul Duh, Care a coborât asupra lor în chip de limbă
de foc, pe când ţările au fost împărţite între ei, asupra lui a căzut sarcina de a
răspândi Evanghelia în Bitinia, Propontida, Calcedonia, Bizanţ, Tracia, Macedonia
tocmai până la Marea Neagră şi la Dunăre, precum şi în Tesalia, Elada, Ahaia,
Amisus, Trapezunt, Heracleea şi Amastrida. Sfântul Andrei a trecut prin aceste
ţinuturi şi cetăţi predicând credinţa creştină. Şi în fiecare cetate a trebuit să îndure
mult chin şi durere. Dar întărit de ajutorul atotputernic al lui Dumnezeu, a purtat cu
bucurie toate încercările, pentru numele lui Hristos.

În Amisus, o cetate la răsărit de Marea Neagră şi la ceva mai mult de 76 de mile de


Sinope, apostolul a aflat mulţi iudei al căror suflet nu era luminat de credinţă. Cu
toate acestea, oamenii din Amisus erau foarte primitori, în cetatea şi în casele lor
toţi călătorii găseau adăpost şi hrană. Când Sfântul Andrei a intrat în Amisus, a fost
găzduit de un iudeu.

Apostolul a început să cugete cum ar putea converti mulţimea de oameni. În dimi-


neaţa următoare, apostolul a mers la sinagoga iudeilor. Aici l-au întrebat cine era,
de ce venise printre ei şi ce propovăduia el. Sfântul Andrei, lămurindu-le învăţătura
Mântuitorului nostru, precum şi cea a lui Moise şi a prorocilor, le-a dovedit că
Iisus este Mesia cel prorocit de proroci şi că El a venit să mântuiască omenirea.
Atunci o, minune! cuvântul lui Hristos, Care a zis: „Vă voi face pescari de oameni“
(Matei 4, 19) s-a împlinit. Iudeii au ascultat cuvintele şi învăţăturile lui Hristos, s-
au pocăit îndată, au crezut şi au fost botezaţi, devenind creştini, robi ai lui Dum-
nezeu. Ei au adus la apostol pe bolnavii lor şi el i-a vindecat pe toţi. Şi astfel,
sfântul apostol a devenit nu numai tămăduitor al trupurilor, ci şi al sufletelor. El a
ridicat o Biserică în acel loc şi a hirotonit un preot dintre ei.

Din Amisus a plecat spre Trapezus, unde a învăţat şi a botezat şi a hirotonit preoţi.
La fel a făcut şi în Lazica, unde mulţi greci şi iudei au fost aduşi la Hristos. Apoi a
hotărât să meargă în Ierusalim, nu numai pentru sărbătorile Paştelui care se
apropia, ci şi deoarece dorea să-l vadă pe fratele său, Petru. Şi mai voia nespus de
mult să-l vadă pe apostolul Pavel care, după cum auzise, era apostolul neamurilor.

Aşa că s-a întors în Efes împreună cu Sfântul Ioan Teologul, care primise cuvânt să
lucreze în acea cetate. Ajuns în acel loc a avut o vedenie de la Dumnezeu, care îi
poruncea să meargă să propovăduiască Evanghelia în Bitinia. Sfântul Andrei a
plecat îndată şi a intrat în Niceea, unde a aflat mulţi greci şi iudei, şi i-a învăţat şi a
făcut minuni. Şi ei au început să creadă în Hristos. El a vindecat multe boli; şi, cu
toiagul său de fier, ce purta pe el semnul crucii, a izgonit multe fiare sălbatice care
s-au năpustit asupra lui şi a omorât pe altele. Şi tot aici a dărâmat din temelii
templele ridicate pentru zeităţile păgâne Afrodita şi Artemisa.

Grecii care s-au împotrivit învăţăturii apostolului au fost stăpâniţi de duhuri rele,
care au intrat în ei şi i-au chinuit pentru necredinţa lor. Şi aşa de furioşi erau
îndrăciţii, încât au început să-şi muşte propriile trupuri.
Însă Andrei, ucenicul Celui care a venit să-i mântuiască pe cei păcătoşi, a avut milă
de ei şi a izgonit diavolii. Şi o, minune! ei au ajuns să creadă şi au fost botezaţi.
Apostolul a rămas în Niceea timp de doi ani şi a sfinţit preoţi pentru acea cetate.

Mai apoi a trecut spre Nicomidia, unde trăiau mulţi oameni, şi a botezat acolo greci
înainte de a porni spre Calcedonia, lângă Propontida, spre Scutari lângă Bizanţ şi,
în sfârşit, Neocastra, unde mulţi au fost convertiţi şi botezaţi.

A mai călătorit şi la Pontoheracleea şi de aici în Amastrida din Bitinia şi în împre-


jurimi. Hirotonind aici preoţi, a mers spre Sinope, o cetate a Pontului, unde se
spune că fratele său Petru a venit să-l vadă. Într-adevăr, până în ziua de azi, creş-
tinii din Sinope păstrează două tronuri din marmură, despre care spun că au stat pe
ele apostolii. Ei mai au şi o veche icoană a apostolului Andrei, care este făcătoare
de minuni.

Înainte de venirea apostolului Andrei în Sinope, apostolul Matia, unul dintre cei
doisprezece, care a fost ales în locul lui Iuda, a venit şi el acolo. Dar de îndată ce a
început să propovăduiască în acea cetate, a fost prins şi aruncat în temniţă. Când a
sosit apostolul Andrei, auzind că Matia era în temniţă, s-a rugat pentru el. Şi îndată
cătuşele cu care Matia era prins au căzut, porţile închisorii s-au deschis şi el a ieşit
slobod.

Pe vremea aceea, Sinope era locuită de oameni temuţi şi fără credinţă. Văzând că
Andrei a biruit tăria temniţei, ei l-au înconjurat. Unii spuneau să ardă casa în care
era găzduit apostolul, iar alţii făceau planuri să-l prindă pe el. în cele din urmă, l-au
prins de mâini şi de picioare şi, trăgându-l, l-au târât prin praful drumului, bătându-
l fără milă. Ieşind în afara cetăţii, l-au aruncat într-o grămadă de bălegar, crezându-
l mort din pricina celor îndurate. Însă apostolul a îndurat totul cu răbdare, aşa cum
a făcut şi Stăpânul Său, Hristos. Şi Domnul nu a lăsat pe ucenicul Său, ci i s-a
arătat, vindecându-l şi sfătuindu-l să stăruie în credinţă. Şi chiar dacă oamenii aceia
sălbatici au zdrobit dinţii şi au tăiat degetele apostolului, el a fost lecuit. Şi
binecuvântându-l şi spunându-i să nu slăbească în strădaniile sale de a învăţa şi a
converti necredincioşii, că Mântuitorul S-a ridicat la ceruri.

A doua zi foarte dimineaţă, apostolul a intrat din nou în Sinope, întrutotul sănătos,
fără nici un semn pe trup, chipul său fiind plin de bucurie şi mulţumire. Locuitorii
acelui loc s-au minunat peste măsură de răbdarea sa mai mult decât omenească şi
de marea minune pe care Hristos a lucrat-o, căci erau convinşi că Andrei murise.
Văzând cu toţii că rănile sale au dispărut pe timpul nopţii, s-au pocăit şi au căzut la
picioarele lui şi au cerut iertare.
Atunci el i-a învăţat cuvântul adevărului şi i-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului
şi al Sfântului Duh, iar ei au îmbrăţişat credinţa creştină şi au crezut în Mântuitorul
şi Răscumpărătorul trupurilor şi sufletelor lor.

Tot pe atunci, sfântul apostol a mai făcut o minune mare: era acolo o femeie al că-
rui singur fiu fusese omorât de un duşman; şi ea a căzut în faţa apostolului, mărtu-
risind credinţa sa în Hristos din toată inima şi din tot sufletul. Mişcat, sfântul a în-
viat din morţi pe copilul ei, pentru ca cei de curând convertiţi să poată cunoaşte pe
singurul şi adevăratul Dumnezeu. Şi văzând ei minunea, au trecut cu toţii la cre-
dinţa în Hristos.

După aceasta, sfântul apostol a sfinţit preoţi şi a cercetat Amisus şi Trapezus


pentru a doua oară, botezând puţinii rămaşi nebotezaţi. De acolo s-a dus în Neo-
cezareea, înainte de a trece spre Samosata, unde locuiau mulţi greci, care se
credeau cei mai înţelepţi bărbaţi din lume. Dar propovăduirea prea înţeleaptă a
apostolului a destrămat înţelepciunea elină ca pe o pânză de păianjen; şi ei au fost
convinşi atât de cuvintele sale, cât şi de minunile săvârşite şi cu toţii s-au pocăit şi
s-au botezat.

Mai târziu a plecat spre Ierusalim pentru a se întâlni cu ceilalţi apostoli şi pentru a
prăznui Paştele credincioşilor. Aici au ţinut un sinod, care este amintit în Faptele
Sfinţilor Apostoli şi istorisit de Sfântul evanghelist Luca: „Şi apostolii şi preoţii s-
au adunat ca să cerceteze despre acest cuvânt“ (dacă e trebuinţă de a tăia împrejur
pe cei convertiţi) (Fapte 15, 6).

După ce au prăznuit Paştele, Sfântul Andrei, însoţit de apostolii Matia şi Tadeu au


pornit spre cetatea Khorassan, în vecinătatea Mesopotamiei. Andrei a rămas cu ei
doar pentru câteva zile. Lăsându-i apoi să mărturisească pe Domnul în acel ţinut, el
s-a îndreptat către părţile de răsărit ale Mării Negre, la alani şi abasgi. în aşezările
din părţile acelea, a lăsat mulţimi de credincioşi creştini.

Apoi a trecut la zygi, bosporeni şi de acolo drept la Kafa, unde a rămas un timp
îndelungat binevestind şi învăţând pe toţi; şi mulţi au crezut în Hristos şi au fost
botezaţi. A trecut apoi în Bizanţ, unde a săvârşit multe minuni şi a învăţat pe mulţi
a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Şi oamenii din Bizanţ nu numai că au îmbrăţişat
lumina Adevărului, ci chiar au ridicat o Biserică frumoasă foarte, întru cinstirea
Preasfintei Maici a Domnului. Ca episcop pentru ei, a hirotonit pe Stahis, unul
dintre cei şaptezeci de apostoli pe care Sfântul Pavel îl aminteşte în Epistola către
Romani (Rom. 16, 9). A călătorit apoi spre Heracleea Traciei, situată la apus de
Bizanţ; şi a convertit acolo pe mulţi la credinţa ortodoxă şi a hirotonit episcop pe
Apelles.

Andrei, primind muncile apostolilor şi suferinţă multă îndurând pentru răspândirea


Evangheliei lui Hristos, a trecut prin Pont, pe ţărmul Mării Negre, prin Sciţia şi
Chersones. Cu voia lui Dumnezeu, a ajuns la râul Nipru, pe tărâmul Rusiei. Şi
poposind pe malul acestuia, la poalele colinelor Kievului, s-a culcat să se odih-
nească. Când s-a trezit din somn dis de dimineaţă, a zis ucenicilor care-l însoţeau:
„Credeţi ce vă spun: pe aceste coline harul lui Dumnezeu va străluci cu putere.
Aici va fi o mare cetate şi Domnul va ridica multe Biserici în acest loc şi va
lumina tot pământul rusesc prin sfântul botez“. Şi urcând pe dealuri, sfântul le-a
binecuvântat şi a înălţat o cruce, prorocind că oamenii care locuiau acolo vor primi
credinţa din sămânţa apostolească semănată de el în Bizanţ.

Trecând prin aşezările ruseşti care se întindeau în părţile de nord, unde acum se
află Marele Novgorod, el a mers mai departe spre Roma. Apoi şi-a făcut drum prin
ţinuturile Greciei, spre Epir, şi a ajuns în Tracia, dând statornicie în credinţă
creştinilor şi hirotonind episcopi pentru ei. Trecând prin multe locuri, a ajuns în
Peloponez.

Şi intrând în cetatea Patras din Ahaia, s-a oprit la un bărbat de vază, pe nume
Sosius, pe care l-a ridicat din patul de suferinţă. Mai apoi a convertit la credinţa
întru Hristos toată cetatea Patras.

Pe atunci, Maximilla, soţia proconsulului Egeat, avea o mare suferinţă la ochi.


Mersese la toţi tămăduitorii, dar nici un folos nu a avut de pe urma leacurilor
acestora, izbutind doar să-şi cheltuiască mare parte din avuţie. Egeat, văzând că
soţia sa se sfârşea, era foarte îndurerat; căci nici o sumă de bani nu-i putea cumpăra
vindecarea. Şi era atât de abătut, că voia să se omoare. Dar cineva din casa lui şi-a
amintit de apostol, căci acesta îi vindecase mai înainte mâinile. Şi omul acela
tămăduit s-a grăbit şi l-a rugat fierbinte pe apostol să ajute pe soţia stăpânului său.
Atunci sfântul a venit, şi-a pus mâinile pe ea şi îndată femeia s-a însănătoşit şi s-a
ridicat din patul său.

Când a văzut Egeat această minune, a mers şi, aducând o grămadă de bani, i-a pus
la picioarele sfântului, îngenunchind, l-a rugat pe sfânt să primească acel dar ca
mulţumire pentru vindecare. Însă apostolul a refuzat banii, dorind doar pocăinţa
oamenilor din Ahaia şi Patras. El a spus lui Egeat: „învăţătorul nostru zice: în
dar aţi luat, în dar să daţi“ (Matei 10, 8). Şi l-a învăţat multe alte lucruri înainte
de a pleca.
Şi pe când mergea prin cetate, a văzut un paralitic ce de mult timp nu-şi putea
folosi mădularele. Chinul său era mare, căci nu avea pe nimeni care să caute de el
sau să-şi facă milă de starea lui. Însă apostolului i-a fost milă şi, punând mâna sa
dreaptă pe cel bolnav, omul s-a ridicat şi a mers. Şi făcând toate acestea, numele
apostolului a ajuns cunoscut în toată cetatea. Mulţi bolnavi s-au grăbit la el şi au
căzut la picioarele sale; şi el i-a vindecat pe toţi. Unii erau orbi, şi la atingerea
mâinilor lui ochii lor s-au deschis; alţii erau leproşi sau bolnavi de alte boli rele
foarte, şi el i-a curăţat şi i-a vindecat. Şi apostolul a botezat în apa mării, în numele
Preasfintei Treimi, pe toţi cei ce au crezut.

Pe ţărmul din afara cetăţii erau leproşi care-şi făcuseră culcuş pe nisip; şi auzind pe
Sfântul Andrei, ei au crezut şi au fost lecuiţi de boala lor. Unul dintre aceştia, pe
nume Iov, a fost botezat şi a urmat peste tot pe apostolul, prea slăvind cu glas mare
puterea sfintei credinţe creştine, ca un binevestitor.

În urma învăţăturii lui Andrei şi a multelor minuni de acesta făcute, locuitorii


Patrasului au ajuns să cunoască pe Dumnezeul Cel adevărat. Şi sfântul s-a bucurat
şi a fost nespus de fericit de mântuirea acelor suflete; şi a slăvit fără de încetare pe
Dumnezeu, înfăptuitorul a toate cele bune.

Creştinii au dărâmat templele idolilor şi au zdrobit statuile lor. Şi unii dintre ei au


adunat bogăţii multe şi le-au aşezat la picioarele lui Andrei. Apostolul lui Hristos
nu a primit darul lor, însă a preţuit strădania lor şi gândul cel bun. Şi a cerut celor
ce adunaseră bogăţiile să le dea pe acestea cerşetorilor şi celor săraci, dar să
păstreze o parte pentru ridicarea unei Biserici în care creştinii să se poată închina
lui Dumnezeu. Cu timpul, a fost înălţată o Biserică minunată. Cu toţii s-au grăbit să
asculte învăţătura sfântului, căci el îi făcea să înţeleagă Scripturile şi sfintele
prorociri, arătându-le că Hristos este Unul Dumnezeu, care a coborât din ceruri şi
s-a întrupat din Sfânta şi pururea Fecioară Maria, pentru a mântui neamul omenesc.

La puţină vreme după aceea, proconsulul Egeat, despre care am vorbit mai înainte,
a mers la Roma pentru a se înfăţişa Caesarului şi a aduce la cunoştinţa lui cele
legate de treburile cârmuirii şi pentru a primi noi porunci. Stratocle, fratele său, era
un bărbat înţelept, matematician vestit în Atena. În lipsa lui Egeat, el a rămas să
cârmuiască în Patras. Împreună cu el a sosit şi un slujitor de încredere, pe care îl
iubea ca pe un frate, un om nefăţarnic şi simţitor. Însă chiar atunci slujitorul a fost
cuprins de tremurături puternice, provocate de diavoli. Aceasta a întristat foarte
mult pe Stratocle şi el a început să plângă, căci nici un doctor nu era în stare să-l
ajute pe acel nefericit.
Auzind cumnata sa, Maximilla, cele întâmplate, l-a poftit în casa ei şi a zis:
„Cumnate, nu este cu putinţă a-l vindeca pe slujitorul tău, nici un doctor nu ştie
leac la boala aceasta. Cu adevărat în zadar îţi iroseşti averea. Dar aici, în cetate,
este un străin, pe nume Andrei, care vindecă toate bolile şi nu ia nici un ban. Dacă
vei merge la el, negreşit îl va lecui pe slujitorul tău de boala lui grea. Şi eu am fost
greu bolnavă. Şi nici jertfele aduse zeilor, nici vreun doctor sau leac nu m-au putut
tămădui. Dar acest străin m-a vindecat îndată, doar cu un cuvânt!“

Înţeleptul Stratocle din Atena a chemat atunci pe sfânt la el. Şi de îndată ce apos-
tolul a intrat în casa sa o, minune! diavolii au fugit şi slujitorul şi-a recăpătat sănă-
tatea. Văzând Maximilla şi Stratocle această minune, s-au grăbit să-şi lepede cre-
dinţa cea păgână şi au devenit creştini, slăvind pe adevăratul Dumnezeu. Ei au fost
botezaţi de apostol şi nu s-au mai despărţit de el, dorind să audă fiecare cuvânt din
învăţătura sa despre credinţa creştină.

Nu la mult după aceea, Egeat s-a întors de la Roma. Maximilla a ascuns soţului ei
mărturisirea sa întru Hristos, dar taina nu a putut fi păstrată multă vreme. Câţiva
eunuci şi alţi oameni s-au apropiat de Egeat şi i-au zis: „Din ziua plecării tale la
Roma şi până acum, soţia ta nu a mâncat mâncarea cea obişnuită, ci a ţinut post. Şi
a nesocotit zeităţile noastre, închinându-i-se lui Hristos cel propovăduit de străinul
Andrei. Cu adevărat mintea şi inima sa sunt îndreptate doar către El!“

Auzind Egeat acestea, uimit era şi mânios. Şi îndată dracii l-au înconjurat. Şi a
început să se poarte ca un smintit, rostind ocări şi ameninţări la adresa apostolului
Domnului. Şi a poruncit străjilor sale să-l prindă pe sfânt, cugetând ce moarte să-i
pregătească.

Dar, la miezul nopţii, Stratocle a luat pe Maximilla şi s-au grăbit la închisoare,


unde sfântul era păzit de străjile lui Egeat. Ajunşi acolo, ei au bătut uşor la uşa
temniţei lui Andrei şi aceasta s-a deschis. Stratocle şi Maximilla au intrat şi au
căzut la picioarele sfântului, rugându-l pe apostol să-i ţină şi să-i întărească în
adevărata credinţă, cea întru Hristos. Sfântul Andrei i-a povăţuit mult, după care a
hirotonit pe Stratocle episcop al vechiului Patre. Apoi i-a binecuvântat şi i-a trimis
în pace în drumul lor. După plecarea lor, el, prin puterea rugăciunii, a încuiat la loc
uşa temniţei sale şi aceasta s-a închis de parcă nici nu ar fi fost deschisă. Apoi s-a
aşezat, aşteptând răbdător judecata necredinciosului Egeat.

În acest timp, proconsulul a hotărât că nu-şi mai poate împărţi viaţa cu Maximilla,
în ciuda rugăminţilor acesteia. Satana intrase deja în inima lui Egeat, orbindu-l de
furie. Aşa că, luându-l pe apostol, l-a legat de o cruce, întâmplare care este astfel
istorisită de preoţii şi diaconii din Ahaia:

„Noi toţi, preoţii şi diaconii Bisericii din Ahaia, scriem despre pătimirile Sfântului
apostol Andrei (văzute cu ochii noştri), către toate Bisericile din Răsărit şi din
Apus, din Sud şi din Nord. Pace vouă şi tuturor celor care cred într-Unul
Dumnezeu, Cel în trei Ipostasuri: Tatăl adevărat şi neconceput, Fiul adevărat şi
născut, Duhul Sfânt adevărat, Care purcede de la Tatăl şi este în Fiul! Această
credinţă am primit-o de la Sfântul Andrei, apostolul lui Iisus Hristos, ale cărui
pătimiri le-am văzut cu ochii noştri şi mai jos le înfăţişăm.

Egeat Antipatru, sosind în cetatea Patre, s-a gândit să-i silească pe toţi credincioşii
întru Hristos să aducă jertfe idolilor. Dar pe drum, apărând înaintea lui, Sfântul
Andrei i-a zis: «Se cuvine ca tu, care eşti judecător de oameni, să-L recunoşti pe
Judecătorul tău Care este în ceruri; şi recunoscându-L, să te închini Lui; şi
închinându-te adevăratului Dumnezeu, să te lepezi de cei neadevăraţi».

Egeat i-a zis: «Tu eşti acel Andrei care a dărâmat templele zeilor şi a atras oamenii
la acea religie vrăjitorească, de puţin timp apărută şi pe care împăraţii romani au
poruncit să fie stârpită?»

La acestea, Sfântul Andrei a răspuns: «Adevărat este că împăraţii Romei nu au


cunoscut ce a zis Fiul lui Dumnezeu, Care a coborât pe pământ pentru
mântuirea oamenilor: aceşti idoli nu numai că nu sunt dumnezei, ci sunt diavoli,
necuraţi, plini de rea voinţă pentru neamul omenesc şi care învaţă oamenii să
mânie pe Dumnezeu şi să-L facă să se întoarcă de la ei şi să nu-i cheme la El.
Când Dumnezeu se întoarce de la oameni mâniat, diavolii îi prind, şi-i trag la ei,
şi-i înşală până ce sufletele lor, ieşite goale din trup, nu mai au nimic, afară de
păcate».

Egeat a zis: «Hristos al vostru propovăduia poveşti şi vorbe goale, şi iudeii L-au
pironit pe cruce».

Andrei a răspuns: «O, dacă ai putea să cunoşti cel puţin taina crucii: cum
Făcătorul neamului omenesc, în marea Sa iubire pentru noi, a pătimit de bună
voie pe cruce, căci El a ştiut dinainte de pătimirea Sa şi a prorocit învierea Sa în
a treia zi; şi stând cu noi la Cina cea de Taină, a prezis trădarea Sa, vorbind atât
despre trecut, cât şi despre viitor; şi a mers de bună voie în locul în care trebuia
să fie dat pe mâna iudeilor!»
«Sunt uimit, a strigat Egeat, că tu, bărbat înţelept, urmezi pe Unul Care ştii că a
fost răstignit pe cruce fie aceasta de bună voie sau silit».

Apostolul a răspuns: «Mare este taina crucii; şi dacă ai vrea să asculţi, ţi-aş
vorbi despre ea».

Egeat a spus: «Aceasta nu este taină, ci răstignirea unui răufăcător».

Şi Sfântul Andrei i-a răspuns: «Această ucidere este taina înnoirii omului;
numai binevoieşte să mă asculţi în linişte».

«Te voi asculta în linişte; însă dacă nu faci ceea ce-ţi poruncesc eu, vei atrage
asupra ta aceeaşi taină a crucii».

La acestea, apostolul a răspuns: «Dacă m-aş teme de răstignire, nu aş slăvi cru-


cea niciodată».

Atunci Egeat a zis: «Aşa cum în nebunia ta lauzi crucea, tot aşa, în îndrăzneala ta,
nu te temi de moarte».

Apostolul a răspuns: «Nu mă tem de moarte nu din îndrăzneală, ci mulţumită


credinţei mele; căci de mare preţ este moartea sfinţilor, însă demnă de plâns este
moartea păcătoşilor. Doresc să asculţi ce am de spus despre taina crucii, pentru
ca, ştiind adevărul, să crezi; şi crezând, să-ţi poţi găsi sufletul».

Însă Egeat a zis: «Tu cauţi un suflet pierdut. Oare sufletul meu este cu adevărat
pierdut, de îmi ceri să-l găsesc prin credinţă, nu ştiu în ce chip?»

Sfântul Andrei a răspuns: «Acestea poţi să le înveţi de la mine. îţi voi arăta ce
înseamnă pierderea sufletului omenesc, pentru ca mai apoi să poţi recunoaşte
mântuirea adusă de Hristos prin cruce. Primul om a adus moartea în lume prin
copacul neascultării. Şi neamul omenesc avea nevoie să-i fie înfrântă moartea
prin copacul pătimirii. Primul om, care a adus moartea în lume prin copacul
neascultării, a fost făcut din pământ neumblat şi curat. La fel Hristos, Omul
desăvârşit, Care este în acelaşi timp şi Fiul Dumnezeului Care a făcut primul
om, trebuia să fie născut dintr-o fecioară curată, pentru ca să poată reda omului
viaţa veşnică, pe care primul om a pierdut-o. Şi după cum primul om a păcătuit
întinzându-şi mâinile către pomul cunoaşterii binelui şi răului, tot aşa Fiul lui
Dumnezeu, pentru mântuirea oamenilor, trebuia să-şi întindă mâinile Sale pe
cruce, din pricina lipsei de stăpânire a mâinilor oamenilor, şi ca în locul dulcelui
fruct din copacul oprit, El să mănânce fiere amară».

La acestea, Egeat a răspuns, zicând: «Spune aceste lucruri celor ce vor să te as-
culte. Dacă nu vei asculta porunca mea şi dacă nu vei aduce jertfe zeilor, atunci,
după ce vei fi bătut cu beţe, voi da poruncă să fii răstignit pe crucea pe care aşa o
cinsteşti».

Andrei a răspuns, zicând: „Eu aduc în fiecare zi Unului Dumnezeu adevărat şi


atotputernic un fum de tămâie; nu carne de tauri, nu sânge de capre, ci pe
nevinovatul Miel care a fost jertfit pe altarul crucii. Toţi credincioşii se
împărtăşesc cu prea curatul Său Trup şi iau din Sângele Său, cu toate că acest
Miel rămâne viu şi întreg, chiar dacă este cu adevărat jertfit; ei mănâncă cu
adevărat Trupul Său şi beau Sângele Său, chiar dacă, aşa cum am spus, El
rămâne întotdeauna întreg, desăvârşit şi viu».

Atunci Egeat a zis: «Cum poate să fie aşa ceva?»

Andrei a răspuns: «Dacă vrei să afli, fă-te ucenic ca să poţi învăţa ceea ce în-
trebi».

Egeat a spus: «Voi scoate din tine această învăţătură prin cazne mari!»

Apostolul a răspuns: «Cum poţi tu, bărbat înţelept, să vorbeşti fără de cugetare?
Poţi tu să pricepi tainele lui Dumnezeu, scoţându-le din mine prin trup? Ai auzit
de taina crucii; ai auzit şi de taina jertfei. Dacă vei crede că Hristos, Fiul lui
Dumne-zeu, Cel care a fost răstignit de iudei, este adevăratul Dumnezeu, îţi voi
descoperi şi cum El, murind, trăieşte; şi cum, fiind adus ca jertfă şi mâncat, a
rămas întreg şi stă în împărăţia Sa».

Atunci Egeat, înfuriat, a cerut ca apostolul să fie aruncat în temniţă. Când sfântul a
fost aruncat în temniţa de sub pământ, mulţi oameni din împrejurimi au venit să-l
sprijine pe apostol. Şi l-ar fi omorât pe Egeat, şi l-ar fi slobozit pe apostol din
închisoare.

Însă Sfântul Andrei nu le-a dat voie aceasta, certându-i şi zicând: «Nu
preschimbaţi pacea Domnului nostru Iisus Hristos într-o răzmeriţă drăcească!
Domnul nostru, când a fost dat morţii, a arătat multă răbdare. El nu s-a
împotrivit, El nu a strigat, Glasul Său nu a fost auzit pe străzi. De aceea şi voi
păstraţi liniştea. Nu opriţi în nici un chip pătimirea mea şi pregătiţi-vă şi voi, ca
buni mărturisitori ai lui Dumne-zeu, să înduraţi răbdători orice rană şi orice
chin al trupului vostru. Şi dacă trebuie să vă temeţi de cazne, fie-vă frică de cele
fără sfârşit. Pătimirile omeneşti sunt ca fumul: precum vin, în acelaşi chip
dispar. De chinurile cele fără de sfârşit trebuie să vă temeţi. Pătimirile trecătoare
nu au însemnătate; şi dacă sunt mari, ele curând se termină, slobozind sufletul
din trup. însă cumplite sunt acele chinuri care veşnice sunt. De aceea pregătiţi-
vă ca, prin pătimirile trecătoare, să puteţi trece către fericirea nepieritoare, unde
vă veţi bucura şi vă veţi ferici în veci şi veţi domni cu Hristos».

Astfel, Sfântul Andrei şi-a petrecut întreaga noapte învăţând oamenii. Dimineaţa,
Egeat Antipatru s-a aşezat pe scaunul său judecătoresc. Şi, trimiţând după sfântul
Andrei, a pus să fie adus în faţa sa şi i-a zis: «Hotărât eşti să te lepezi de nebunia ta
şi să încetezi a-L propovădui pe Hristos, ca să poţi împărţi cu noi fericirea în
această viaţă? Căci mare nebunie este să mergi la cazne şi la foc de bună voie».

Însă sfântul i-a răspuns: «Mai bine aş împărţi fericirea dacă ai crede în Hristos
şi te-ai lepăda de idoli. Căci Hristos m-a trimis pe aceste meleaguri în care am
dobândit nu puţini oameni pentru El».

Egeat a zis atunci: «Te voi supune caznelor, pentru ca toţi cei de tine ispitiţi să lase
învăţăturile tale şi să aducă jertfe plăcute zeilor. Căci în Ahaia nu este aşezare în
care templele zeilor să nu fi fost părăsite. A venit vremea ca cinstea să le fie redată
de tine, pentru ca zeii de tine supăraţi, de tine să fie îmbunaţi, ca tu să poţi trăi în
dragoste frăţească cu noi. Şi dacă nu, atunci, pentru că le-ai adus ocară, supus vei fi
la chinuri şi legat vei fi de cruce, precum tu ai vestit».

La acestea, Sfântul Andrei a răspuns: «Piei, vlăstar al morţii, osândit la chinuri


veşnice! Eu, robul Domnului, apostolul lui Iisus Hristos, ţi-am vorbit cu
blândeţe, voind să te învăţ sfânta credinţă, pentru ca tu, om cu minte, să poţi
cunoaşte adevărul şi, lepădându-te de idoli, să te poţi închina Dumnezeului din
ceruri. Crezi că mi-e teamă de chinurile pe care ai să porunceşti să le îndur?!
Pregăteşte-le pe cele mai cumplite pe care le ştii, căci eu voi ajunge cu atât mai
plăcut împăratului meu, cu cât mai grele fi-vor cele ce voi îndura».

Atunci Egeat a poruncit ca sfântul să fie legat şi bătut. Şi când cei care-l băteau,
câte trei deodată, s-au schimbat de şapte ori, sfântul a fost ridicat în picioare şi adus
în faţa judecătorului. Şi judecătorul i-a zis: «Ascultă-mă, o, Andrei, şi nu-ţi vărsa
sângele în zadar; căci de nu mă vei asculta, te voi răstigni pe cruce».
La acestea, Sfântul Andrei a răspuns: «Sunt robul crucii lui Hristos şi vreau să
mor pe cruce. încă poţi scăpa de chinurile veşnice dacă, încercând răbdarea
mea, vei crede în Hristos. Căci eu mai mult deplâng osânda ta decât pătimirile
mele. Într-o zi sau două pătimirile mele se vor sfârşi; însă chinurile tale nu vor
sfârşi nici într-o mie de ani. De aceea îţi spun: nu-ţi mări osânda, nu aprinde
focul cel în veci nestins».

Mâniat, Egeat a poruncit ca Sfântul Andrei să fie răstignit pe cruce, legat de mâini
şi de picioare. Nu a voit să-l pironească în cuie, ca să nu moară prea curând. Căci,
atârnându-l legat, nădăjduia să-i prelungească chinul.

Când slugile tiranului l-au adus la locul răstignirii, oamenii s-au adunat, strigând:
«Când a păcătuit acest bărbat drept şi prieten al lui Dumnezeu? De ce îl duc să-l
răstignească?»

Însă Andrei le-a dat povaţă oamenilor să nu se împotrivească pătimirilor sale şi a


păşit cu bucurie spre suferinţe, fără şovăială. Când a ajuns la locul unde trebuia să
fie răstignit, zărind din depărtare crucea pregătită pentru el, a strigat cu glas tare:
«Mărită fii, o, cruce, sfinţită de trupul lui Hristos şi împodobită cu mădularele
Sale, mai scumpe decât nestematele! Înainte de răstignirea lui Hristos, cu groază
fugeau oamenii de tine. Dar acum ei te iubesc şi te sărută cu dor, căci
credincioşii ştiu ce însemni şi ce răsplată le este pregătită pentru pătimirea pe
tine. Cu îndrăzneală şi bucurie vin la tine. Primeşte-mă cu mulţumire, căci sunt
ucenicul Aceluia ce pe tine a fost ridicat! Primeşte-mă, căci mereu te-am iubit şi
am dorit să te îmbrăţişez. O, cruce nepreţuită, ce ai primit de la mădularele
Domnului frumuseţe şi podoabă strălucitoare, o frumuseţe mult râvnită, iubită
cu înflăcărare, pe care am căutat-o fără de încetare. Ia-mă din mijlocul
oamenilor şi dă-mă învăţătorului meu, ca prin tine, El, Cel ce prin tine m-a
răscumpărat, prin tine să mă şi primească».

Spunând acestea, şi-a scos hainele şi le-a dat călăilor. Ei l-au ridicat pe cruce,
legându-i cu frânghii mâinile şi picioarele. Şi aşa l-au răstignit, atârnându-l cu
capul în jos.

În jurul său s-a adunat o mulţime de oameni, cam 20000 la număr. Printre ei era şi
Stratocle, fratele lui Egeat, care striga împreună cu oamenii: «Pe nedrept pătimeşte
acest om sfânt!»
Însă Andrei îi îmbărbăta pe cei ce credeau în Hristos, povăţuindu-i să rabde pă-
timirile trecătoare, învăţându-i că nici un chin nu este prea mare pentru răsplata cu
care vor fi răsplătiţi.

Mai apoi oamenii au mers la casa lui Egeat, strigând şi zicând: «Acest vrednic om
sfânt, acest bun, drept, blând şi prea înţelept învăţător nu trebuie să pătimească, ci
trebuie dat jos de pe cruce. Căci deşi de două zile stă răstignit, el nu conteneşte în a
ne învăţa adevărul».

Atunci Egeat, temându-se de oameni, a mers cu ei îndată să-l coboare pe Andrei de


pe cruce. însă Andrei, văzând pe Egeat, a zis: «De ce ai venit aici, Egeat? Dacă
voieşti să crezi în Hristos, poarta harului îţi va fi deschisă, după cum ţi-am
făgăduit. Dar dacă ai venit doar să mă cobori de pe cruce, nu doresc să fiu luat
de pe cruce viu. Căci deja văd pe împăratul meu, deja mă închin Lui, deja stau în
faţa Lui. Sufăr pentru tine, căci pierzania veşnică te aşteaptă. Poartă-ţi de grijă
cât mai poţi, de nu vrei să începi abia când nu vei mai putea face nimic».

Când slugile au mers să-l dezlege de pe cruce, nu s-au putut atinge de el. Şi mulţi
alţi oameni, unul după altul, au încercat să-l dezlege, însă nu au putut, căci mâinile
lor amorţite erau.

Iar Sfântul Andrei a strigat cu glas tare: «O, Doamne Iisuse Hristoase, nu lăsa
să fiu luat de pe crucea pe care am fost atârnat pentru numele Tău. Ci primeşte-
mă, o, învăţătorul meu, pe Care L-am iubit, pe Care L-am cunoscut, pe Care-L
mărturisesc, pe Care doresc să-L văd, prin Care am ajuns ceea ce sunt. O,
Doamne Iisuse Hristoase, primeşte în pace sufletul meu, căci mi-a venit sorocul
să merg la Tine şi să Te privesc pe tine, pe Care Te-am dorit atât de mult!
Primeşte-mă, o, bunule învăţător, şi nu lăsa să fiu luat de pe cruce prea curând,
înainte ca Tu să primeşti sufletul Meu!»

De îndată ce a spus acestea, o lumină ca un fulger din cer l-a luminat în vederea
tuturor şi a strălucit în jurul său atât de tare, încât ochii oamenilor păcătoşi nu erau
în stare să privească la el. Această lumină cerească a luminat în jurul său timp de o
jumătate de oră. Şi când lumina s-a depărtat, Sfântul Apostol şi-a dat duhul şi a
plecat în lumina strălucitoare să stea în faţa Domnului.

După ce Andrei a plecat la Domnul, Maximilla, femeia de neam nobil, ce ducea o


viaţă curată şi sfântă, a coborât trupul său cu mare cinste şi, îmbălsămându-l cu
uleiuri scumpe, l-a aşezat în mormântul pe care îl pregătise pentru ea însăşi.
Egeat, supărat pe oameni, se gândea cum să se răzbune şi cum să-i pedepsească pe
cei ce l-au înfruntat deschis. Chiar şi pe Maximilla voia să o pârască împăratului.
însă pe când cugeta el aşa, un diavol a căzut asupra lui. Şi, chinuit de acesta, Egeat
a murit în mijlocul cetăţii.

Când i s-a adus la cunoştinţă aceasta fratelui său, Stratocle, el a poruncit să fie
înmormântat. Stratocle, nevoind pentru el nimic din averea lui Egeat, a zis: «O,
Doamne Iisuse Hristoase, nu mă lăsa să mă ating de ceva din comorile fratelui
meu, ca să nu fiu murdărit de păcatul său. Căci iubind avuţii deşarte, el a cutezat
să-l omoare pe apostolul Domnului».

De aceea el a împărţit săracilor şi nevoiaşilor toate cele ale fratelui său. Şi a


poruncit să fie zidită o casă eparhială pe locul unde se odihneau moaştele sfântului.
La timpul cuvenit, Stratocle a murit ca un bun păstor al turmei sale. Şi Maximilla a
împărţit aurul său săracilor şi, în locuri diferite, a construit două mănăstiri: una
pentru bărbaţi, iar alta pentru femei. Şi, ducând o viaţă în curăţie şi plăcută lui
Dumnezeu, a plecat şi ea către înălţimile cerurilor.

Plecarea Sfântului apostol Andrei la Domnul s-a întâmplat în ultima zi a lui noiem-
brie, în cetatea Patre, în Ahaia, unde, de atunci, prin rugăciunile apostolului sunt
dăruite oamenilor multe fapte bune. Teama de Dumnezeu i-a cuprins pe toţi şi nu a
fost acolo om care să nu creadă în Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, Care a voit
mântuirea tuturor oamenilor şi îndreptarea lor pe calea cunoaşterii adevărului, Care
slăvit va fi în veci. Amin.“

Mulţi ani mai târziu, moaştele Sfântului apostol Andrei au fost mutate de
mucenicul Artemius la Constantinopol, la cererea Sfântului împărat Constantin cel
mare, şi păstrate cu sfinţenie alături de cele ale Sfântului evanghelist Luca şi de
cele ale Sfântului Timotei, ucenicul Sfântului apostol Pavel, în cea mai minunată
Biserică a Apostolilor, în sfântul pristol.

Prin rugăciunile apostolului Tău, o, Hristoase Dumnezeule, statorniceşte pe credin-


cioşii Tăi robi în Ortodoxie şi mântuieşte-ne pe noi. Amin.

Troparul, glasul al IV-lea: Ca cel decât apostolii mai întâi chemat şi verhovnicului
frate adevărat, Stăpânul tuturor, Andreie, roagă-te pace lumii să dăruiască şi sufle-
telor noastre mare milă.

Condac, glasul al II-lea: Pe grăitorul de Dumnezeu cel cu nume de bărbăţie numit


şi cel mai întâi chemat decât ucenicii Mântuitorului, pe fratele lui Petru să-l lău-
dăm, că precum de mult acestuia şi nouă acum a strigat: Veniţi, aflat-am pe Cel
dorit.
Viaţa şi pătimirile Sfântului apostol Iacov, fiul lui Zevedeu a cărui pomenire
Sfânta Biserică o sărbătoreşte pe 30 aprilie

Domn ai fost peste tot pământul, mărite, precum de tine este scris, apostol fiind
Celui ce a făcut toate, şi pentru râvna ta cea călduroasă de la cei fărădelege ucidere
cu sabia ai răbdat, prea înţelepte, din cinstita adunarea celor doisprezece împreună
apostoli tu întâi fiind omorât, fericite. (Stihiră la Doamne strigat-am, 30 aprilie)

***
Sfântul Iacov, fiul lui Zevedeu şi fratele Sfântului evanghelist Ioan Teologul, a fost
unul dintre cei doisprezece apostoli aleşi de Domnul dintre pescari, pentru a-I fi
ucenici. Chemat de Iisus Hristos, Iacov împreună cu fratele său au părăsit barca, pe
tatăl lor şi mrejele şi s-au alăturat lui Hristos (Matei 4, 21-22), urmându-L peste
tot, ascultând poruncile Sale şi văzând minunile pe care El le săvârşea. Şi Domnul
a iubit atât de mult pe cei doi fraţi, încât a făgăduit unuia dintre ei (Ioan) să se
odihnească la pieptul Său (Ioan 13, 23), şi a poruncit să dea celuilalt (Iacov) să bea
paharul pe care El însuşi l-a băut (Matei 20, 22-23).

Şi aceşti apostoli au iubit pe Domnul atât de mult şi I-au arătat atâta credinţă, încât
au vrut să cheme foc din cer asupra necredincioşilor ca să-i mistuie (Luca 9, 54); şi
ar fi făcut aceasta de nu i-ar fi oprit milostivul nostru Domn Iisus Hristos.

Acestor doi apostoli, Iacov şi Ioan, fii ai lui Zevedeu, precum şi Apostolului Petru,
le-a descoperit, în chip deosebit, Domnul natura Sa dumnezeiască şi Tainele Sale,
alegându-i pe ei dintre toţi apostolii, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, pe Muntele
Tabor, când Domnul, voind să le arate strălucirea dumnezeirii Sale, a luat pe Petru,
Iacov şi Ioan şi s-a schimbat la faţă înaintea lor (Matei 17, 1-13).

După pătimirea cea de voie, învierea şi înălţarea Domnului nostru şi pogorârea


Sfântului Duh, Sfântul apostol Iacov a călătorit prin Spania şi alte ţări, vestind
Cuvântul lui Dumnezeu. Apoi s-a întors la Ierusalim. Şi glasul lui era ca tunetul
(Marcu 3, 17) când îi dojenea pe iudei, căci el vestea cu mare cutezanţă pe Iisus
Hristos, prea slăvindu-L ca pe adevăratul Mesia, Mântuitorul lumii.

Iacov îi înfrunta pe farisei şi pe cărturari, învinuindu-i pentru necredinţă şi


mustrându-i pentru împietrirea inimii lor. Şi ei, neputându-i ţine piept, au pus pe
vrăjitorul Ermoghen să vorbească în locul lor, ca să-l facă de ocară pe apostol.

***
Bărbat îngâmfat fiind, vrăjitorul nu a vrut să facă vorbire cu Iacov şi a trimis pe
ucenicul său, pe nume Filet, zicând: „Nu doar eu, ci chiar ucenicul meu va birui pe
Iacov în cuvinte“.

Filet a venit la Iacov, însă neputându-se nicicum opune înţelepciunii Sfântului Duh
al cărui har coborâse în Sfântul apostol, a rămas tăcut ca un mut, neputând măcar
să deschidă gura. Deosebind care este adevărul, Filet s-a întors cu umilinţă la
stăpânul lui, vrăjitorul, şi i-a povestit cum nu a putut sta împotriva lui Iacov, care
şi-a întărit vorbele prin minuni. Mai mult decât atât, Filet l-a povăţuit pe
învăţătorul său să lase vrăjitoria şi să devină ucenicul lui Iacov.

Dar îngâmfatul Ermoghen a chemat diavoli prin vrăjile sale şi le-a poruncit să-l
ţină legat pe Filet într-un loc, astfel încât acesta să nu se poată mişca de acolo. Şi a
adăugat: „Să vedem cum te va elibera Iacov al tău!“

Filet a trimis în secret vorbă apostolului cum că era legat de draci prin vrăjile lui
Ermoghen.

Auzind acestea, apostolul i-a trimis ştergarul său, zicându-i să se ţină de acesta şi
să spună următoarele cuvinte: „Domnul dezleagă pe cel legat; Domnul ridică pe cel
căzut“ (Ps. 145, 7-8). De îndată ce a rostit Filet aceste cuvinte, a fost slobozit din
legăturile nevăzute; căci dracii, îngroziţi de ştergarul apostolului şi de puterea
cuvintelor rostite, şi-au slobozit strânsoarea şi au fugit de la Filet.

Atunci Filet, râzând de Ermoghen, a mers la Sfântul Iacov şi, învăţând de la el


sfânta credinţă, a fost botezat.

Dar Ermoghen, plin de mare furie şi supărare, a adunat diavolii care-l slujeau şi le-
a poruncit să-i aducă la el pe Iacov şi pe Filet legaţi. însă apropiindu-se diavolii de
locul în care stăteau Sfântul Iacov şi Filet, îngerul Domnului, la porunca lui
Dumnezeu, a prins pe draci şi, legându-i cu legături nevăzute, a început să-i
chinuiască. Diavolii, chinuiţi de puterea lui Dumnezeu, strigau ca să audă toţi:
„Iacove, apostolul lui Hristos, ai milă de noi. Căci noi am venit să te legăm pe tine
şi pe Filet la porunca lui Ermoghen. Şi iată-ne acum legaţi pe noi şi mult
pătimind!“

Sfântul Iacov a zis diavolilor: „îngerul lui Dumnezeu, cel care v-a legat, să vă
elibereze din legături: Şi mergeţi şi aduceţi-mi-l pe Ermoghen, fără a-i face vreun
rău“. Chiar atunci, diavolii, eliberaţi din prinsoare, s-au dus la Ermoghen şi,
prinzându-l, l-au aşezat legat în faţa apostolului într-o clipită şi l-au rugat pe
apostol să le îngăduie să se răzbune pentru chinurile îndurate.

Apostolul a întrebat de ce nu au legat pe Filet aşa cum le poruncise Ermoghen. La


aceasta, diavolii au răspuns: „Nu putem să ne atingem nici măcar de o muscă în
casa ta“.

Atunci i-a zis apostolul lui Filet: „Domnul nostru ne-a poruncit să răsplătim răul cu
bine. Slobozeşte-l deci pe Ermoghen şi scapă-l de diavoli“.

După aceasta, apostolul i-a zis lui Ermoghen, care fusese slobozit din legăturile
dracilor: „Domnul nostru nu doreşte ca robii Lui să fie siliţi, ci vrea ca El să fie
slujit de bună voie. Poţi merge oriunde doreşti!“

Şi Ermoghen a zis: „De îndată ce voi părăsi această casă, diavolii mă vor omorî,
căci eu ştiu cât de năpraznică este mânia lor. Şi mai ştiu că nu îmi este cu putinţă să
scap de ei dacă tu nu mă vei apăra“.

Atunci apostolul a pus în mâna lui toiagul de care se slujea în călătorii. Ermoghen
a mers la casa lui cu acel toiag şi pe drum nu i s-a întâmplat nici un rău de la
diavoli. Aşa încât, cunoscând puterea lui Hristos şi văzând neputinţa diavolilor,
Ermoghen a adunat toate cărţile sale vrăjitoreşti, le-a adus la Sfântul Iacov şi,
căzând la picioarele apostolului, a strigat: „Rob adevărat al Dumnezeului Celui
adevărat, care scoţi de la pierzare sufletele oamenilor! Ai milă de mine şi primeşte
pe duşmanul tău ca ucenic al tău!“ învăţând de la Iacov despre sfânta credinţă,
Ermoghen a primit botezul şi a ars, la cererea apostolului, cărţile de vrăjitorie. Şi a
devenit slujitor adevărat al lui Dumnezeu, ajungând chiar să săvârşească minuni în
numele lui Iisus Hristos.
&&&

Iudeii, văzând cele întâmplate, s-au mâniat mult şi au convins pe împăratul Agripa
să poruncească prigoane pentru Biserica lui Hristos. Şi au condamnat la moarte pe
Iacov.

Atunci „Irod a pus mâna pe unii din Biserică pentru ca să-i piardă. Şi a ucis cu
sabia pe Iacov, fratele lui Ioan. Şi văzând că este pe placul iudeilor, a mai luat şi
pe Petru, pe care prinzându-l, l-a băgat în temniţă...“ (Fapte 12, 1-4).

Vorbind despre acest Iacov, Eusebiu, episcop al Cezareii Palestinei, scrie că, atunci
când apostolul a fost condamnat la moarte de Irod, un bărbat pe nume Iosia, unul
dintre cei care l-au ponegrit pe apostol în faţa lui Irod, văzând tăria şi cutezanţa
Sfântului Iacov şi înţelegând nevinovăţia şi sfinţenia sa, precum şi adevărul
cuvintelor rostite de el asupra venirii lui Hristos Mesia, a crezut în Hristos şi a
devenit mărturisitor al Domnului. Pentru credinţa lui, acest bărbat pe nume Iosia a
fost şi el condamnat la moarte împreună cu Iacov.

Înaintând către locul execuţiei, ei au întâlnit pe drum un om paralitic ce zăcea


lângă drum; şi Sfântul apostol l-a vindecat. Şi când şi-au aplecat capul sub sabie,
Iosia l-a rugat pe Sfântul Iacov să-i ierte păcatul făcut din necredinţa sa, acela de a-
l fi ponegrit în faţa împăratului. Apostolul, îmbrăţişându-l şi sărutându-l, i-a zis:
„Pace ţie!“ Şi amândoi, plecându-şi capetele sub sabie, şi-au sfârşit vieţile
împreună. Aceasta s-a întâmplat, cu voia lui Dumnezeu, în anul 44 d.Hr.

După ce au fost decapitaţi, trupul Sfântului apostol Iacov a fost luat de ucenicii săi
şi, cu voia lui Dumnezeu, a fost adus de aceştia în Spania, unde, până astăzi, la
mormântul sfântului sunt săvârşite vindecări şi se întâmplă minuni spre slava lui
Hristos Dumnezeul Care, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, este prea slăvit în
vecii vecilor de tot norodul Lui. Amin.

Troparul, glasul al III-lea: Apostol al lui Hristos prea ales şi frate cuvântătorului
de Dumnezeu celui iubit ai fost, prea lăudate Iacove; cere iertare de greşale celor
ce te laudă pe tine, şi sufletelor noastre mare milă.

Condac, glasul al II-lea - Glas dumnezeiesc auzind chemându-te pe tine, dragostea


tatălui tău o ai trecut cu vederea, Iacove, cu fratele tău mărite, cu care împreună te-
ai învrednicit a vedea dumnezeiască Schimbarea la faţă a Domnului.
Viaţa şi încercările Sfântului apostol şi evanghelist Ioan Teologul a cărui
pomenire Sfânta Biserică o sărbătoreşte pe 8 mai şi pe 26 septembrie

„Râuri de Dumnezeu cuvântătoare au izvorât, apostole, din cinstită gura ta, din
care Biserica lui Dumnezeu adăpându-se cu dreaptă credinţă se închină Treimii
celei de o fiinţă; pe care şi acum roag-o, Ioane de Dumnezeu Cuvântătorule, să
întărească şi să mântuiască sufletele noastre. “ (Stihiră la Litie, 26 septembrie)

***
Sfântul apostol şi evanghelist Ioan Teologul era fiul lui Zevedeu şi al Salomeei,
fiica lui Iosif logodnicul. Iosif logodnicul a mai avut patru fii (Iacov, Josef, Iuda şi
Simeon) şi trei fiice (Estera, Marta şi Salomeea).

Ioan a fost chemat şi el de la mrejele sale pescăreşti să propovăduiască Evanghelia,


atunci când Domnul nostru Iisus Hristos, mergând pe ţărmul Mării Galileii, a ales
apostolii Săi dintre pescari. El chemase deja pe cei doi fraţi, Petru şi Andrei, când a
zărit alţi doi fraţi, Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, care-şi dregeau mrejele într-o
barcă, împreună cu tatăl lor; şi i-a chemat şi pe ei. Părăsindu-şi barca şi pe tatăl lor,
ei l-au urmat pe Iisus Hristos.

Cînd l-a chemat, Domnul l-a numit pe Ioan „fiul tunetului“, căci învăţătura lui
avea să fie auzită ca tunetul în toată lumea şi avea să cuprindă tot pământul.

Ioan a urmat pe învăţătorul său binecuvântat, prinzând înţelepciunea ce se


desprindea de pe buzele Sale; şi a fost mult iubit de Hristos Domnul, pentru
cugetul său fără de prihană şi curăţia lui feciorelnică. Domnul l-a cinstit ca pe cel
mai drept dintre cei doisprezece apostoli.

Ioan a fost unul dintre cei mai apropiaţi trei ucenici ai lui Hristos, căruia Domnul i-
a descoperit adesea tainele Sale.
 Astfel, când a vrut să învieze pe fiica lui Iair, El nu a îngăduit să fie însoţit
de nimeni în afară de Petru, Iacov şi Ioan.
 Când S-a rugat în grădina Ghetsimani, era însoţit tot de Ioan, când El a zis
ucenicilor Săi: „Şedeţi aici până ce Mă voi duce acolo şi Mă voi ruga. Şi
luând cu Sine pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zevedeu, a început a Se
întrista şi a Se mâhni“ (Mat. 26, 36-37). Cei doi fii ai lui Zevedeu erau
Iacov şi Ioan.
 Şi iarăşi, când a dorit să arate slava dumnezeirii Sale pe Muntele Tabor, a
luat tot pe Petru, Iacov şi Ioan.
Ca ucenicul cel mai iubit al Domnului, Ioan nu se depărta niciodată de Hristos. Şi
iubirea lui Hristos faţă de el se vede din faptul că Ioan şi-a odihnit capul pe pieptul
Său. Căci, la Cina cea de Taină, când Domnul a vestit trădarea Sa şi ucenicii s-au
privit unul pe celălalt plini de uimire, întrebându-se despre cine vorbea El, Ioan şi-
a lăsat capul pe pieptul Domnului său iubit, după cum spune el însuşi în Evan-
ghelie: „Iar la masă era rezemat la pieptul lui Iisus unul dintre ucenicii Lui, pe
care-l iubea Iisus. Deci Simon-Petru i-a făcut semn acestuia şi i-a zis: întreabă
cine este cel despre care vorbeşte. Şi căzând acela astfel la pieptul lui Iisus, I-a
zis: Doamne, cine este?“ (Ioan 13, 23-25). Domnul iubea atât de mult pe Ioan, că
doar el putea să-şi odihnească liber capul la pieptul Domnului şi să-l întrebe cu
îndrăzneală despre această taină. Ioan răspundea învăţătorului său cu aceeaşi
dragoste, mai mare decât a tuturor celorlalţi apostoli.

Căci, în timpul pătimirii de voie a lui Hristos, ei au plecat cu toţii, părăsind pe


păstorul lor. Doar Ioan a rămas să-L vadă pe Domnul, pătimind în suflet odată cu
El, plângând laolaltă cu prea nevinovata Fecioară Maria, Maica Domnului. „Deci
Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis
mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din
ceasul acela ucenicul a luat-o la sine“ (Ioan 19, 26-27). Şi a socotit-o ca pe
mama sa şi a cinstit-o.

***
Când ţinuturile pământului au fost împărţite între apostoli, Ioan s-a întristat când
lui i s-a dat partea cea din urmă, Asia Mică; şi a suspinat de trei ori. Cu lacrimi, s-a
aplecat la pământ şi apoi s-a închinat în faţa tuturor apostolilor.

Atunci Petru l-a luat de mână şi l-a ridicat, zicând: „Pentru noi toţi ne eşti ca un
părinte şi răbdarea ta ne este sprijin. De ce ne tulburi pe noi cu aceste fapte ale tale
şi ne mâhneşti inimile?“

Ioan a răspuns plângând şi amar văitându-se: „Am păcătuit, fraţi ai mei, căci în
acest ceas am văzut că mă aşteaptă primejdii multe pe mare. Căci de îndată ce
mi-a căzut mie pământul Asiei, am primit aceasta cu mare greutate, fără să
cuget la Domnul nostru care a zis: «Nu va pieri fir de păr din capul vostru».
Căci nici un fir de păr nu este pierdut fără voia lui Dumnezeu. De aceea, vă rog
fierbinte, fraţi iubiţi, rugaţi-vă pentru mine Domnului ca să-mi ierte acest
păcat!“

Atunci toţi apostolii au stat drepţi, privind spre Răsărit, şi au rugat pe Iacov, fratele
Domnului, să rostească o rugăciune. După ce au fost făcute acestea, ei s-au rânduit
după vârstă şi s-au îmbrăţişat unul pe celălalt şi apoi fiecare a plecat în pace spre
pământul ce i-a fost rânduit. Şi fiecare şi-a luat câte un apostol dintre cei şaptezeci
pentru ajutor.
&&&

Însă Apostolul Ioan nu a plecat îndată spre Asia Mică, ci a îngrijit pe Maica
Domnului până la adormirea ei. În ziua în care apostolii au ridicat sfântul şi
nepreţuitul ei trup pentru a-l înmormânta, Sfântul Ioan a mers înaintea raclei ei cu
un toiag împărătesc ce răspândea lumină şi pe care Arhanghelul Gavriil i-l dăruise
prea curatei Fecioare, vestindu-i trecerea de pe pământ la cer.

Sfântul Prohor, unul dintre cei şapte diaconi, a însemnat următoarele, spre
amintirea Sfântului apostol şi evanghelist, prea iubitul Ioan Teologul:

Plecarea şi naufragiul

„Mie, Prohor, mi s-a dat să urmez pe Ioan. După pătimirile şi învierea Domnului,
Ioan a stat în Ierusalim lângă Maica Domnului şi a fost un sprijin pentru creştinii
de acolo.

După adormirea Maicii Domnului, am plecat din Ierusalim spre Iopa şi am rămas
acolo trei zile în casa Tabitei.

O corabie a venit dinspre Egipt, plină cu marfă, şi a fost descărcată înainte de a


pleca mai departe spre Apus. Aşa că ne-am îmbarcat pe acea corabie în Iopa şi am
pornit pe mare.

Atunci Ioan a început să plângă şi mi-a zis: «Prohor, copilul meu, mă aşteaptă pe
mare multe primejdii şi grele năpaste ce vor răni mult sufletul meu. Iar dacă voi
rămâne în viaţă sau voi fi doborât de acestea, Dumnezeu nu mi-a descoperit mie.
Dacă marea îţi va cruţa viaţa ta, mergi către Efes, în Asia, şi zăboveşte acolo trei
luni. Dacă în acest timp ajung şi eu în acea cetate, ne vom continua misiunea;
iar dacă nu ajung, întoarce-te la Ierusalim, la Iacov, fratele Domnului, şi ce-ţi va
porunci el, aceea să faci».

Cu adevărat, s-a întâmplat că în al zecelea ceas al zilei (16.00) i-a prins o furtună
mare, care nu a contenit până noaptea spre zori, când corabia a fost înghiţită de
ape; şi toţi cei aflaţi pe ea au fost aruncaţi în valurile mării, prinzându-se care şi
cum putea de bucăţi din corabie. Pe la al şaselea ceas al zilei (12.00), la amiază,
marea ne-a aruncat pe toţi (adică patruzeci şi două de suflete) pe ţărm, cam la o
milă de Seleucia. Numai Sfântul Ioan se pierduse în mare.

Zăceam cu toţii pe pământul uscat, fără a putea să vorbim unul cu altul. Atât de
sfârşiţi eram de foame, spaimă şi sforţare, încât am zăcut acolo din al şaselea până
la al nouălea ceas (15.00).

Puţin câte puţin ne-am înzdrăvenit şi am mers în Seleucia. Aici am cerut pâine
oamenilor locului, şi aşa am mâncat. Cu timpul teama ne-a trecut, iar ceilalţi, care
au fost aruncaţi pe uscat împreună cu mine, au început să cârtească împotriva mea,
spunând lucruri rele: «Cel care era cu tine era un vrăjitor şi a aruncat vrajă asupra
noastră, ca să poată lua numai pentru el încărcătura corăbiei! Acum, că ne-a prădat
şi a dispărut, nu ştim ce s-a întâmplat. Dar tu erai cu el şi nu-ţi vom îngădui să
părăseşti această cetate, căci meriţi moartea. Spune-ne unde este tâlharul acela!
Priveşte, toţi cei de pe corabie trăiesc, în afară de acel tovarăş al tău. Unde este
el?»

Atunci bărbaţii au început să asmuţă întreaga cetate împotriva mea, înşirându-le


povestea aceea. Şi aşa am fost prins şi aruncat în temniţă.

A doua zi, cârmuitorul cetăţii m-a adus într-o piaţă publică şi a început să mă
întrebe cu vorbă aspră: «Cine eşti tu? Ce credinţă ai? Ce meserie ai? Care este
numele tău? Spune-ne îndată, înainte să fii osândit!»

Eu am răspuns, apărându-mă: «Sunt din Iudeea. Credinţa mea este cea creştină.
Numele meu este Prohor. Corabia pe care eram eu şi tovarăşii mei de călătorie s-a
scufundat».

Judecătorul a întrebat: «Cum se poate ca voi toţi să ajungeţi la mal, şi cel care te
însoţea, nu? Dacă este aşa cum spun ceilalţi, adică aţi vorbit cu viclenie, ca doar tu
să te afli printre aceştia care au scăpat, ca să nu se işte întrebare, iar în vremea
aceasta tovarăşul tău ascunde arginţii şi încărcătura? Atunci ai fi un tâlhar vinovat
de vărsare de sânge şi ai merita moartea. Da, se poate ca din această pricină
tovarăşul tău să fi fost înghiţit de mare; iar pe tine dreptatea dumnezeiască te-a
cruţat doar ca să-ţi poţi găsi sfârşitul în această cetate. Spune-ne, unde este acum
cel cu care erai?»

Auzind acestea, le-am zis plângând şi tânguindu-mă: «Sunt creştin, ucenic al unui
apostol al lui Hristos. Domnul a poruncit celor doisprezece apostoli ai săi să
străbată lumea, învăţând şi botezând în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh. După ce Hristos S-a înălţat la ceruri, toţi apostolii s-au adunat şi au tras la
sorţi ţinuturile unde Dumnezeu a chemat pe fiecare să propovăduiască. Învăţătorul
meu, Ioan, a primit pământul din Asia Mică. Şi a vestit la acea vreme că primejdii
mari îi vor apărea în cale. Şi pentru că a şovăit, i s-a arătat că, făcând aceasta, el a
păcătuit şi că va fi aspru pedepsit pe mare. El mi-a spus toate acestea dinainte; şi
întocmai s-au întâmplat. Mi-a mai spus că, oriunde voi ajunge la ţărm, să rămân în
acel loc un număr de zile; şi dacă va veni şi el, vom împlini porunca învăţătorului;
iar de nu va veni, să mă întorc la baştina mea, Iudeea. Învăţătorul meu nu este
vrăjitor, după cum nici eu nu sunt. Noi suntem creştini».

La acea vreme, s-a întâmplat ca un dregător, Seleuc, care era notar, să vină din
Antiohia cu treburi de la stăpânire. Şi auzind el de pricina mea, a cerut
judecătorului să mă slobozească. Aşa că am fost lăsat slobod şi astfel am părăsit
cetatea.

Am mers timp de patruzeci de zile până să ajung la Mareotida, care este lângă
mare. Hanul la care am tras se afla în apropierea ţărmului. Am rămas acolo necăjit
şi am adormit. Mai târziu, când am deschis ochii, mi-am aţintit privirea spre mare.
Şi, deodată, un val uriaş s-a zdrobit de ţărm, aruncând un om. Fără a mai zăbovi,
m-am grăbit să-l ajut, având încă în minte chinuitoarea-mi încercare din apele
mării. Ridicându-l de pe nisip, ne-am recunoscut şi ne-am îmbrăţişat, strigând şi
înălţând mulţumiri către Dumnezeu Atoatestăpânitorul.

Încet, Ioan a prins puteri şi ne-am povestit fiecare prin ce trecuserăm. El mi-a spus
despre cele patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi petrecute pe mare, în voia zbu-
ciumată a valurilor. Iar eu i-am zis cele de mine pătimite din pricina bănuielnicilor
mei tovarăşi.

Efes

După aceasta, am intrat în Mareotida, căutând pâine şi apă; şi am băut, şi am


mâncat acolo. Apoi am pornit pe drumul spre Efes. Şi, ajungând în cetate, am
rămas la locul numit «locul lui Artemid». În apropiere era casa mai-marelui cetăţii,
Dioscoride.

Ioan s-a întors către mine şi a zis: «Prohor, copilul meu, nu lăsa pe nimeni
dintre locuitorii acestei cetăţi să afle cine suntem şi ce facem noi, până ce
Dumnezeu nu ne va da un semn ca să purcedem cu îndrăzneală la lucru».
***
Pe când vorbea el aşa, s-a apropiat o femeie voinică, ce părea să aibă în grijă baia
publică. Foarte grasă, nu avea urmaşi, fiind stearpă precum un catâr. Femeia era
puternică foarte, lovind tare cu mâinile slugile care greşeau. De teama ei, nimeni
nu cuteza să-şi facă lucrul de mântuială. Se spunea despre ea că a fost la război şi
că arunca pietre fără a greşi vreodată ţinta. S-ar putea crede că înfăţişarea ei o
îndepărta de la deşertăciunile femeieşti. Dar nu era aşa: chipul şi-l sulemenea în
culori ţipătoare şi mult cănite erau sprâncenele ei. Unora le părea veselă această
alăturare de vopseluri. Însă cine se uita stăruitor şi deosebitor, băga de seamă cum
un ochi părea plin de mânie, iar celălalt părea să arate doar destrăbălare. Această
femeie se numea Romana.

Când a ieşit ea din localul băii, a băgat de seamă înfăţişarea noastră umilă şi s-a
apropiat de locul în care eram, cugetând în sine: «Aceşti străini au nevoie de hrană;
poate că mi-ar fi de folos la baie şi nu ar cere mult ca răsplată; şi, de frica mea, vor
lucra bine».

I-a vorbit mai întâi lui Ioan: «De unde eşti, omule?»

Ioan a răspuns: «Sunt dintr-o ţară străină».

Romana a continuat: «Din care?»

El a răspuns: «Iudeea».

«Ce religie ai?», a iscodit ea.

Apostolul a răspuns: «Mă trag din iudaism, dar prin har sunt creştin; şi m-am
scufundat cu corabia pe mare».

Romana a întrebat: «Nu vrei să fii slujbaş la mine, ca să faci focul în baia publică?
în schimb, îţi voi da hrană şi alte lucruri pentru trebuinţele trupeşti».

Ioan a răspuns: «Pot face asta».

Atunci femeia mi-a făcut mie întrebare: «Şi tu de unde eşti?»

Dar Ioan a răspuns: «Este fratele meu».


Atunci Romana a zis: «îl iau şi pe el slujbaş. Am nevoie de un ajutor la baie, care
să aducă apă celor ce se îmbăiază». Apoi ne-a dat hrană, ca la două livre de pâine
pe zi, cheltuind bani şi pe celelalte care ne erau de trebuinţă.

După patru zile de lucru la baie, Ioan, care nu cunoştea acea meserie, stătea în
apropierea cuptorului, cugetând, când a intrat Romana. Văzându-l cum stătea, a
strigat la el: «Fugarule fără de ţară, hoţule, netrebnicule! Dacă nu cunoşti munca
aceasta, de ce ai primit-o? Voi pune eu capăt minciunilor tale. Ai venit să munceşti
pentru Romana, a cărei faimă a ajuns până la Roma. Eşti sluga mea, clevetitorule,
şi nu vei putea pleca de aici. Iar de vei fugi, te voi găsi în orice loc şi te voi ucide.
Când bei şi mănânci eşti voios, iar când vine timpul să munceşti te cuprinde lenea!
Vezi de te îndreaptă, om rău ce eşti, căci eşti sluga Romanei!»

După ce Romana a părăsit localul băii şi a mers la casa ei, eu, care auzisem totul şi
văzusem loviturile pe care i le-a dat lui Ioan, m-am întristat şi îngrijorat eram, chiar
dacă munceam la ea numai de câteva zile. Nu mi-am împărtăşit gândurile lui Ioan.

Dar, prin harul Sfântului Duh, el a băgat de seamă tristeţea mea şi mi-a zis:
«Prohor, copilul meu, tu cunoşti cât de rău ne-a încercat marea, pentru că, la
Ierusalim, m-am clătinat în gândurile mele; şi nu numai pentru aceasta, ci şi
pentru alte păcate pe care le-am săvârşit fără ştiinţă. într-adevăr, pentru aceasta
am petrecut eu patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în mare, până când
Dumnezeu a binevoit să fiu aruncat pe pământ uscat. Şi acum tu te întristezi şi
îţi pierzi nădejdea pentru o încercare neînsemnată, la care ne supune o femeie
nechibzuită şi fără inimă? Mergi la lucrul tău pe care ai primit să-l faci şi fii
silitor. Căci Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos Făcătorul a fost lovit,
scuipat, biciuit şi răstignit de cei pe care El i-a făcut. Iată pentru noi o pildă care
ne îndeamnă să fim cu bunăvoinţă. Căci El ne-a zis: Prin răbdarea voastră vă
mântuiţi sufletele».

Aşa mi-a vorbit Ioan. Iar eu l-am ascultat şi m-am dus să împlinesc cele de Ro-
mana încredinţate.

A doua zi dis de dimineaţă, Romana s-a întors şi i-a zis lui Ioan: «Dacă ai nevoie
de mai multă hrană, spune-mi şi îţi voi da; dar să fii silitor la lucrul tău».

Ioan i-a zis: «Hrana şi celelalte de trebuinţă ne sunt de ajuns; şi eu îmi voi face
lucrul».

Atunci Romana l-a întrebat: «De ce spun toţi că nu lucrezi bine?»


Ioan a răspuns: „La început am făcut greşeli; însă, după puţin timp, vei băga de
seamă că lucrez bine. Căci toate meseriile sunt anevoioase pentru începători».

Atunci ea a plecat la casa ei. Iar un diavol rău a luat chipul Romanei şi, stând
înaintea lui Ioan, a zis: «Iarăşi te voi pedepsi aspru, fugarule, căci ai făcut lucrul
tău pe dos! Nu te mai pot îndura! Aprinde focul în cuptor, ca să te pot arunca în el!
Nu vreau să te mai văd! Piei de aici, cârtitorule, şi ia cu tine şi pe părtaşul tău!
întoarce-te la casa ta, de unde ai fost alungat din pricina netrebniciei tale!» Apoi
diavolul a apucat un fier de la cuptor şi a strigat la Ioan, zicând: «Te voi ucide,
desfrânatule! Piei din faţa mea! Nu te mai vreau în slujba mea! Pleacă acum sau te
omor în bătaie!»

Însă, prin harul Sfântului Duh, Ioan a ştiut că toate acestea erau lucrul diavolului
care stăpânea acel loc de baie. Şi Ioan a chemat numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh şi a izgonit de acolo diavolul.

A doua zi, Romana a venit la casa de baie şi i-a zis lui Ioan: «Iarăşi am primit
plângeri că nu-ţi împlineşti lucrul cu grijă. Faci aceasta cu voie, pentru că vrei să te
slobozesc? De la mine slobod nu vei fi nici acum, nici mai târziu; căci te voi osândi
în aşa chip, încât vei ajunge neputincios».

Dar Ioan nu a răspuns cu nici un cuvânt. Ea a băgat de seamă răbdarea, blândeţea


şi purtarea sa liniştită şi s-a gândit că era un ţăran lipsit de învăţătură. Pentru a-l
încerca şi mai mult, i-a vorbit răstit şi ameninţător: «Nu eşti tu sluga mea, netre-
bnicule?»

Ioan a răspuns: «Da, noi suntem slugile tale: eu, Ioan, omul cu focul, şi Prohor,
omul cu apa».

Romana avea un prieten care era un om al legii. Şi i-a spus acestuia, minţind:
«Părinţii mei au răposat, lăsându-mi doi sclavi care, după mulţi ani, au fugit din
casa mea. Eu am rupt hârtiile care arătau cumpărarea lor. Acum ei s-au întors la
casa mea şi spun că sunt sclavii mei. Este oare cu putinţă a face la loc acele hârtii
care arătau că ei sunt robii mei?»

Omul legii a răspuns: «Dacă ei spun aceasta în faţa a trei martori pe care te poţi
bizui, se pot face alte hârtii».

Prin Sfântul Duh, toată această uneltire i-a fost descoperită lui Ioan şi el mi-a
zis: «Prohor, copilul meu, Romana caută să facă o hârtie scrisă precum că noi
suntem robii ei; şi s-a dus să facă vorbire pentru aceasta cu un om al legii. El a
încuviinţat întrutotul vorbele ei. Acum Romana caută trei martori care să
adeverească precum că noi suntem robii ei. Dar nu lăsa să intre în inima ta nici
o umbră de tristeţe, ci mai degrabă bucură-te. Căci prin aceasta Domnul nostru
Iisus Hristos va descoperi repede acestei femei cine suntem noi».

Chiar atunci a intrat Romana şi, apucându-l pe Ioan de mână, a început să-l lo-
vească, zicând: „Slugă nemernică, fugarule! Când intră stăpâna ta, trebuie să o
saluţi şi să i te închini! Poate că-ţi închipui că eşti un om liber? Să ştii aceasta: eşti
robul Romanei!» Şi l-a mai lovit o dată pentru a-l speria, zicând: «Nu eşti tu sluga
mea, fugarule?»

Şi Ioan a zis: «Dar tu ai spus că noi suntem altfel de slugi ale tale. Eu sunt Ioan,
omul cu focul, iar acesta este Prohor, omul cu apa».

Romana a întrebat din nou: «Slugile cui sunteţi voi, netrebnicilor?»

Ioan a răspuns: «Ale oricui doreşti să spui tu».

Ea a răspuns: «Sunteţi slugile mele».

Atunci Ioan a zis: «în scris sau nu, noi încuviinţăm: suntem slugile tale».

Iar ea a zis repede: «Vreau în scris, în faţa a trei martori».

Ioan i-a zis: «Nu mai întârzia; să încheiem totul astăzi».

Atunci ea ne-a dus în faţa templului Artemisei şi, cu trei martori, a întocmit actele
noastre de vânzare. Apoi ne-am întors la lucrul nostru.

Moartea lui Domn

În casa de baie se înfăptuia o lucrare diavolească. Când s-a înălţat baia, satana a
ispitit pe închinătorii la idoli să îngroape la temelie, sub pietre, un tânăr sau o
fecioară cam de cincisprezece sau şaisprezece ani, pentru ca baia să propăşească.
Prin acest omor sângeros, satana a pus stăpânire pe acel loc. Pentru ca diavolii să-şi
păstreze puterea, de trei ori pe an, un tânăr sau o fecioară erau înecaţi.
Dioscoride, stăpânul băii, ţinea socoteala datelor la care se întâmplau aceste morţi,
pentru că el avea un fiu pe care-l iubea foarte mult, Domn, în vârstă de opt ani. În
zilele însemnate pentru ucidere, el nu dădea voie fiului său să intre în baie.

Odată, cam la trei luni de când noi lucram la baie, a venit Domn. Eu l-am însoţit
împreună cu slugile sale, ducând vasele cu apă. Şi atunci diavolul s-a repezit
asupra lui şi l-a strâns de gât.

Când slugile au văzut ce se întâmplase, au început să plângă şi să-şi facă singuri


răni. Apoi au ieşit şi i-au povestit Romanei. Când a auzit aceasta, femeia şi-a
aruncat diadema de pe cap şi a început să-şi smulgă părul. Şi, cu multe lacrimi şi
mare tânguire, a zis: «Vai mie! Cum mă voi apăra în faţa stăpânului Dioscoride? El
însuşi poate să moară de mâhnire, de vreme ce Domn era singurul său fiu! O, mare
Artemisa a Efesenilor, ajută-ne! Arată-ţi puterea şi înviază copilul mort! Noi ştim
că totul ţi se supune ţie, voinţei şi semnelor tale! Ridică pe sluga ta, Domn, şi
întoarce-l viu la tatăl său!» Romana a rostit acestea şi multe altele în acelaşi chip.
Ea îşi frământa mâinile şi îşi zgâria trupul, îşi smulgea părul din cap şi bocea în
hainele-i acum numai zdrenţe.

Oamenii s-au adunat: unii să plângă pe Domn, alţii doar să se minuneze de marea
durere a Romanei.

Ioan a lăsat lucrul său şi a venit lângă mine, întrebându-mă de ce plângea Romana
cu atâta amărăciune, înainte de a putea spune un cuvânt, femeia ne-a văzut şi s-a
repezit să-l prindă pe Ioan, strigând: «Vrăjitorule, recunoaşte vraja ta! Căci din
ziua în care ai început să fii în slujba mea, zeiţa noastră Artemisa ne-a părăsit!
Întoarce de îndată viaţa fiului stăpânului meu sau voi despărţi sufletul tău de trup!»

Ioan a zis: «Spune-mi, ce s-a întâmplat de te mâhneşti atât de adânc?»

Atunci Romana, cuprinsă de furie, a lovit în faţă pe Ioan, zicând: «Slugă netre-
bnică! Toţi oamenii din Efes ştiu ce s-a întâmplat! Şi tu vii acum zicând că nu ai
cunoştinţă de groaznica nenorocire ce a căzut asupra mea? Nu ai auzit că fiul
stăpânului meu, Dioscoride, a murit în baie?»

Ioan, liniştit, a intrat în baie şi s-a rugat. Prin rugăciunea sa, el a izgonit diavolii din
acel loc şi a întors sufletul copilului în trup, înviindu-l din morţi. Şi Ioan a luat pe
Domn de mână şi l-a dus afară din baie. L-a adus în faţa Romanei şi a zis:
«Primeşte pe fiul stăpânului tău».
Când a văzut Romana că Domn a înviat, a fost peste măsură de uimită şi un tremur
a pus stăpânire pe ea. Nu se mai gândea la moartea lui Domn, care timp de două
ceasuri zăcuse lipsit de viaţă, precum o piatră. După un timp, când şi-a venit în
simţiri, de ruşine, Romana nu cuteza să privească în ochi pe Ioan, voind mai bine
să moară. Se gândea: «Cum voi privi la acel bărbat pe care l-am lovit de atâtea ori
şi pentru nimic? Unde pot să mă ascund? De s-ar deschide pământul ca să mă
înghită! O, moarte, vino de mă ia! Vino şi scapă-mă de ocară!»

Ioan a băgat de seamă că era schimbată la faţă. Ea se pregătea să se închine până la


pământ în faţa lui, dar el a prins-o de mână şi a făcut de trei ori asupra ei semnul
multpreţuitei şi dătătoarei de viaţă cruci.

Romana a căzut la picioarele lui Ioan şi, plângând amar, a zis: «Rogu-te, spune-mi
cine eşti; căci eu te iau drept Dumnezeu sau Fiul lui Dumnezeu».

Ioan a zis: «Nu sunt Dumnezeu şi nici Fiul lui Dumnezeu. Eu sunt Ioan,
ucenicul Fiului lui Dumnezeu, care s-a rezemat de pieptul Său şi a auzit taine
cereşti. Dacă vei crede în El, vei deveni roaba Sa, după cum şi eu sunt robul
Lui».

Romana a ascultat şi, cu o adâncă ruşine şi teamă, a zis lui Ioan: «Mai întâi, o,
bărbat al lui Dumnezeu, iartă-mi mie toate cu câte te-am năpăstuit».

Ioan a răspuns: «Dacă tu vei crede în Domnul nostru Iisus Hristos, toate
greşelile tale îţi vor fi iertate».

Ea a răspuns: «Cred, o, bărbat al lui Dumnezeu, fiecare cuvânt ieşit din gura ta».

Moartea lui Dioscoride

Pe când se întâmplau acestea, Dioscoride, stăpânul băii şi tatăl lui Domn, a aflat
doar de moartea fiului său şi, de multă durere, a murit. Slugile sale s-au grăbit să
găsească pe Domn, care era cu Ioan. Auzind Domn această veste, a alergat acasă şi
a găsit pe tatăl său mort.

Atunci s-a întors la Ioan, peste măsură de întristat, şi, căzând la picioarele sale, a
plâns şi l-a rugat: «O, bărbat al lui Dumnezeu, după cum am fost eu mort şi mi-ai
dat viaţă, fă la fel şi cu tatăl meu care a murit din pricina mea! Mai bine să mor eu,
decât să-l văd mort pe tatăl meu».
Ioan l-a luat de mână pe Domn şi ridicându-l, a zis: «Nu te întrista, copilul meu,
căci moartea tatălui tău va fi începutul vieţii pentru el şi pentru tine».

Ioan a luat pe Domn de mână şi a mers la casa lui, unde l-au găsit pe Dioscoride
mort. După ei a venit şi Romana, împreună cu o mulţime de oameni.

Atunci Ioan a spus o rugăciune şi, luând mâna lui Dioscoride, a spus: «în numele
lui Iisus Hristos, Care este Dumnezeu, ridică-te!» Şi îndată mortul s-a ridicat.

Toţi cei ce au văzut aceasta au fost uimiţi şi cuprinşi de evlavie. Unii ziceau că
Ioan este Dumnezeu, alţii că este vrăjitor.

Revenindu-şi în simţiri, Dioscoride a zis lui Ioan: «O, bărbat al lui Dumnezeu, tu
ne-ai înapoiat viaţa mie şi fiului meu!»

Ioan a răspuns: «Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, pe Care-L vestesc eu, v-a dat
viaţă ţie şi fiului tău».

Atunci Dioscoride a căzut la picioarele lui Ioan, zicând: «Iată, eu şi fiul meu şi
toată avuţia noastră sunt în mâinile tale». Apoi a început să-i arate bogăţiile sale,
zicând: «Ia-le pe toate şi fă-ne pe noi robii Dumnezeului tău».

Ioan a zis: «Nici noi, nici Dumnezeul nostru nu avem ce face cu lucrurile tale;
căci noi am părăsit totul pentru a-L urma».

Dioscoride a continuat: «Şi unde L-aţi urmat?»

Atunci Ioan a început a vorbi, zicând: «Acestea sunt Tainele Cereşti, Dioscoride.
Multmilostivul şi prea bunul Dumnezeu a văzut neamul omenesc întunecat de
mare amăgire şi cufundat în neştiinţă, fiindcă se închina la diavoli. Şi atunci,
făcându-I-Se milă de neamul omenesc, de El făcut, a trimis în lume pe Fiul Său,
Care S-a întrupat din Sfântul Duh şi din Maria Fecioara şi S-a făcut Om, pentru
a învăţa oamenii să îndepărteze de la ei amăgirea diavolilor şi să vindece orice
boală trupească sau sufletească, mare şi mică. Dar iudeii L-au osândit la
răstignire, după cum El însuşi a prorocit. De aceea Fiul lui Dumnezeu a pătimit
cu trupul şi a murit cu voia Sa, a coborât în iad şi a eliberat sufletele prinse aici
din veacurile ce au trecut. El a înviat aşa cum a rânduit Dumnezeu, în a treia zi;
şi S-a arătat nouă, celor doisprezece ucenici ai Săi, şi a mâncat şi a băut cu noi.
El ne-a poruncit să mergem prin toată lumea, să învăţăm şi să botezăm în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi toţi cei care cred şi sunt
botezaţi se vor mântui, iar necredincioşii osândiţi vor fi».

Botezul lui Dioscoride, al lui Domn şi al Romanei

Dioscoride a zis lui Ioan: «Bărbat al lui Dumnezeu, botează-ne în numele Dumne-
zeului Tău».

Ioan a răspuns: «Porunceşte tuturor celor de aici să iasă afară».

După ce au ieşit toţi din casă, a venit Romana cu înscrisurile mincinoase în mână şi
a căzut la picioarele lui Ioan, plângând: «Ţine acestea şi rupe scrisul păcatelor
mele! Pune-mi, rogu-te, pecetea creştină a sfântului botez!»

Ioan a luat hârtiile, le-a făcut bucăţi şi a botezat chiar atunci pe Dioscoride, Domn
şi Romana. Apoi, la rugămintea lui Dioscoride, am mers cu toţii la casa de baie, la
locul unde duhurile necurate ucideau fecioarele sau tinerii, pentru a le alunga.

După aceasta, Dioscoride ne-a luat iarăşi la casa lui şi a întins masa; cu toţii am
mulţumit lui Dumnezeu şi apoi am mâncat. Şi am fost găzduiţi în casa lui.

Propovăduirile şi minunile lui Ioan în Efes

Odată, se ţinea în Efes o sărbătoare închinată falsei zeităţi Artemisa. Şi toţi oamenii
au venit să o cinstească, îmbrăcaţi în veşminte albe, veselindu-se şi bucurându-se.
Ioan, din pricini ştiute doar de el, purta hainele înnegrite de funinginea de la locul
său de lucru, din casa de baie. El a urcat şi a rămas pe locul înalt unde era aşezată
statuia zeităţii. Faptul acesta a supărat mult pe efeseni şi ei au început să arunce cu
pietre în Ioan. Dar harul lui Dumnezeu l-a ocrotit şi nimeni din mulţime nu l-a
putut atinge. Iar pietrele aruncate spre el loveau chiar idolul; şi pentru că numărul
lor era mare, i-au adus multe stricăciuni.

Atunci, ridicând glasul său, Ioan a vorbit mulţimii: «Oameni ai Efesului, de ce v-


aţi îmbătat cu amăgirea idolească? De ce aţi părăsit pe Stăpânul, Dumnezeul şi
Făcătorul vostru, Care v-a făcut pe voi toţi şi v-a dat suflare şi cuget? Doar
pentru a vă supune voinţei diavolilor care se bucură de nimicirea voastră?
Treziţi-vă din somnul vostru şi veniţi-vă în fire. Îndepărtaţi întunecimea
neştiinţei! Părăsiţi înşelătoarele rătăciri idoleşti, născocirile acelora din
vechime! Recunoaşteţi pe Dumnezeul cel Adevărat şi veţi primi iertare pentru
păcatele voastre şi viaţă veşnică. Priviţi-o pe zeiţa voastră, Artemisa, zdrobită de
pietrele pe care voi înşivă le-aţi aruncat. Vedeţi ce puţin folositoare vă este
închinarea? Aşezaţi idolul la loc sau rugaţi-vă să facă o minune pentru mine ori
să mă pedepsească; ca să văd puterea ei şi să cred».

Auzind efesenii acestea şi văzând pe zeiţa lor făcută bucăţi, s-au înfuriat pe Ioan şi
mai tare, aruncând din nou cu pietre în el. Însă nici o piatră nu a lovit pe apostol, ci
acestea s-au întors, izbind pe cei care le aruncau. În mânia şi neputinţa lor, efesenii
şi-au sfâşiat veşmintele.

Ioan a fost din nou ocrotit de harul lui Hristos. Pricepând că faptele lor erau călău-
zite de diavoli, sfântul a cuvântat către aceia: «Liniştiţi-vă, oameni ai Efesului!
Au nu vedeţi că judecata vă lipseşte? Purtarea voastră, iscată de întunecimea
cugetului, potrivită este doar pentru necuraţii diavoli care împinsu-v-au să faceţi
cele ce aţi făcut. Veniţi-vă în fire şi aşteptaţi să vedeţi puterea lui Dumnezeu». Şi,
ridicând mâinile la cer, Ioan a început să se roage, zicând: «O, Doamne Iisuse
Hristoase, arată-Te lor cu tărie şi cu milă, pentru ca aceştia de aici să vadă că
Tu eşti Dumnezeul şi nu este altul afară de Tine».

Îndată ce Ioan a terminat rugăciunea, un cutremur mare a zguduit tot locul şi s-a
lăsat pe pământ o căldură înăbuşitoare; şi de spaimă mare au căzut morţi cam două
sute de oameni. Ceilalţi au căzut la picioarele lui Ioan, cerându-i îndurare. Căci
teamă şi cutremur i-a cuprins pe toţi şi ei au zis: «Te rugăm, o, bărbat al lui
Dumnezeu, ridică pe morţii noştri şi noi vom crede în Dumnezeul pe care tu îl
vesteşti!»

Ioan şi-a ridicat ochii la ceruri şi a văzut pe Dumnezeu în lacrimi şi oftând; şi cu un


glas pe care oamenii nu îl puteau auzi, s-a rugat: «O, Dumnezeule Adevărat, Care
eşti împreună cu Tatăl dinaintea vecilor! O, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, Care S-a arătat pentru a mântui oamenii! Iartă păcatele celor ce
cred în Tine şi celor ce au murit. Ridică-i pe aceştia cu mâna Ta atotputernică şi
deschide inimile lor ca să primească lumina învăţăturii Tale. Şi dă robului Tău
curaj să spună cuvintele Tale cu îndrăzneală».

După ce Ioan s-a rugat a doua oară, o mare căldură a ieşit din pământ, iar cei morţi
au înviat pe loc, închinându-se lui şi rugându-l să-i mântuiască botezându-i. Atunci
Ioan i-a învăţat întru Cuvântul lui Dumnezeu şi i-a botezat.

Vindecarea paraliticului
Dioscoride ne-a luat apoi la casa lui şi a întins masa pentru noi. După ce am
mâncat şi ne-am bucurat de mântuirea fraţilor, am ieşit iarăşi să învăţăm oamenii.

Pe când treceam printr-un loc din vecinătate, am văzut un bărbat care de


doisprezece ani era cu totul paralizat.

Când paraliticul a zărit pe Ioan, a strigat pe dată: «Ai milă de mine, ucenic al lui
Dumnezeu!»

Atunci Ioan s-a apropiat de el şi a zis: «în numele lui Iisus Hristos, primeşte
sănătatea ta!»

Paraliticul s-a ridicat îndată, mulţumind şi prea mărind pe Dumnezeu.

Uneltirile necuratului

Când Ioan a arătat multe alte semne şi vestea celor de el înfăptuite s-a răspândit
peste tot, diavolul care trona în templul Artemisei, temându-se să nu fie alungat de
Ioan şi templul să nu fie dărâmat, a luat înfăţişarea unui om al legii. S-a aşezat pe
un loc înalt, cu felurite hârtii în mână, şi a început a plânge amar. S-a întâmplat că
doi alţi oameni ai legii, judecători în cetatea Efes, să treacă pe acolo.

Văzând pe cel ce se dădea drept egalul lor ştergându-şi lacrimile, li s-a făcut milă
de el şi l-au întrebat de ce stătea acolo plângând. Diavolul nu a răspuns, însă cei
doi l-au îndemnat, zicând: «Spune-ne de ce plângi şi îţi făgăduim că te vom ajuta
în necazul tău».

Plângând şi văitându-se, diavolul le-a zis: «Fraţilor, o mare nenorocire s-a abătut
asupra mea, nefericitul de mine, şi nu pot să mai trăiesc aşa. Dacă puteţi să mă
ajutaţi, vă voi spune necazul meu; dar dacă nu-mi puteţi folosi cu nimic, de ce să
vă mai descopăr taina mea?»

Ei i-au răspuns: «Spune-ţi necazul şi vei vedea că îţi putem fi de folos». Diavolul a
continuat: «Juraţi pe numele marii zeiţe Artemisa că veţi lupta până la moarte
pentru prietenul vostru şi eu vă voi spune taina. Pentru iubirea pe care mi-o arătaţi
mie, un străin, şi pentru că îmi scăpaţi viaţa, veţi fi răsplătiţi». Apoi le-a arătat câţi
bani le făgăduia. Şi ei au jurat, încredinţându-l că vor face toate cele de trebuinţă.

Diavolul, încă suspinând, le-a spus: «Eu, blestematul de mine, eram sfetnic la cur-
tea împărătească din Cezareea Palestinei. Acolo mi-au fost daţi în grijă doi vrăjitori
vestiţi, Ioan şi Prohor, care erau întemniţaţi. La judecată au fost găsiţi vinovaţi de
multe lucruri rele de ei săvârşite. Procuratorul i-a trimis din nou în temniţă, urmând
să li se pună alte întrebări. Eu trebuia să-i însoţesc până la închisoare. Dar ei, prin
vrăjile lor, mi-au scăpat. Aflând aceasta, sutaşului i s-a făcut milă de mine şi a zis:
Pleacă, nefericitule, şi prinde-i, de nu vrei să-ţi pierzi viaţa. Dacă îi găseşti, adu-i
înapoi; iar dacă nu, nu te mai arăta pe aici. Eu am luat ceva bani şi mi-am părăsit
ţara, lăsându-mi casa, femeia şi copiii. Iată, vedeţi aceste scrieri (şi le-a arătat
hârtiile măsluite). Am auzit că s-ar afla în această cetate. De aceea vă rog stăruitor,
înduraţi-vă de mine şi ajutaţi-mă pe mine, străinul».

Când cei doi oameni ai legii au auzit şi au văzut acestea, au răspuns: «Nu te
întrista, prietene, căci oamenii pe care îi cauţi sunt aici». Diavolul a răspuns: «Mi-e
teamă că prin vrăjitoria lor îmi vor scăpa iar. De aceea, prieteni, închideţi-i într-o
casă fără să afle cineva, omorâţi-i şi luaţi banii care mi-au mai rămas». Cei doi au
răspuns: «Mai bine i-ai prinde tu singur şi i-ai lua vii. Căci dacă îi omori aici, cum
te vei întoarce în ţara ta?» Diavolul a răspuns: «Omorâţi-i, prieteni, şi nu vă
îngrijoraţi cum mă voi întoarce în ţara mea». Atunci, împinşi de iubirea de arginţi,
ei au primit.

Prin harul Sfântului Duh, Ioan a ştiut aceasta şi mi-a zis: «Prohor, copilul meu,
vreau să ştii şi să-ţi pregăteşti sufletul pentru încercări, întrucât diavolul ce
tronează în templul Artemisei a pregătit multe piedici pentru noi. Iată, doi
judecători au vorbit cu un diavol şi vin spre noi. Domnul mi-a descoperit mie
totul».

Şi adevărat a fost, doi oameni ai legii i-au prins când nu erau cu Dioscoride.

Ioan le-a zis: «Pentru ce aţi venit să faceţi aceasta?»

Ei au răspuns: «Pentru vrăjitoriile voastre».

Atunci Ioan a zis: «Şi cine spune că noi facem vrăjitorie?»

Ei au răspuns: «Vino la temniţă şi vei vedea cine».

Ioan a continuat: «Nu este bine să ne băgaţi în temniţă până ce nu se arată


pârâşul».
Atunci ei l-au lovit pe Ioan şi l-au împins, îmbrâncindu-l tot drumul, nu către
temniţa cetăţii, ci către o casă în care aveau de gând să ne omoare, aşa cum urzise
diavolul.

Auzind aceasta, Romana s-a grăbit să-i aducă la cunoştinţă lui Dioscoride. El a
venit îndată acolo unde erau întemniţaţi şi, întâlnind soldaţii afară, i-a certat
învinuindu-i: «Nu este îngăduit a întemniţa oameni nejudecaţi şi fără a şti cine este
pârâşul! Şi de ce nu sunt ei în temniţa cetăţii? Au voiţi a-i chinui şi a-i ucide?
Lăsaţi oamenii aceştia în casa mea; şi, oricine are o plângere împotriva lor, să vină
şi să ceară dreptate aşa cum cere legea». Atunci cei doi oameni ai legii au mers la
locul unde lăsaseră pe diavolul cu înfăţişare de judecător şi, neaflându-l, au fost
cuprinşi de o mare tulburare şi au zis: «Dacă nu aflăm pârâşul, noi vom fi socotiţi
ucigaşi; şi vom fi în mare primejdie, căci Dioscoride este foarte aspru».

Aşa că s-au hotărât să aştepte în apropierea locului în care l-au văzut pe diavol.
După mult timp, diavolul a apărut sub aceeaşi înfăţişare. Şi cei doi au povestit cele
întâmplate şi că cei căutaţi de el se află în casa lui Dioscoride. Şi au mai spus: «El
a zis că, de ne vei însoţi, îi vom putea lua». Şi diavolul a mers cu ei plângând şi
văitându-se şi arătând hârtiile cele mincinoase.

Mulţimea a început să se adune şi diavolul le-a povestit şi acelora, după cum


făcuse şi cu cei doi oameni ai legii. Auzind acele cuvinte, cei mulţi s-au înfuriat şi,
cu ţipete şi strigăte, s-au năpustit spre casa lui Dioscoride, izbind în poartă cu
putere: «Dă-ni-i pe cei doi vrăjitori sau vom da foc casei tale! Eşti mai marele
cetăţii noastre şi nu se cade să adăposteşti şi să ocroteşti vrăjitori netrebnici».

Ioan, băgând de seamă mânia mulţimii tulburate, a zis lui Dioscoride: «Pentru
noi, fratele meu, nici banii şi nici trupurile noastre nu preţuiesc prea mult. Am
fost învăţaţi să ne purtăm zilnic crucea şi să-L urmăm pe Hristos».

Dioscoride a răspuns: «Dacă astfel îi vom fi plăcuţi lui Hristos, lasă-i să-mi ardă
casa, cu fiul meu şi cu mine în ea».

Dar Ioan a răspuns: «Nici tu, nici casa ta, nici averea ta nu vor fi nimicite. Dă-
ne acelor oameni!» Ioan i-a mai spus lui Dioscoride că i-a fost descoperit dinainte
de Sfântul Duh că răzmeriţa oamenilor va aduce numai bine. Şi a mai zis: «Rămâi
în pace în casa ta şi vei vedea slava lui Dumnezeu».
Apoi am părăsit casa lui Dioscoride şi ne-am lăsat în mâinile mulţimii. Târâţi de
gloată, am ajuns la templul Artemisei, iar Ioan a întrebat: «Cui îi este închinat
acest mare templu?»

Ei au răspuns: «Este templul Artemisei». Ioan a întrebat dacă îi este îngăduit să


stea pentru o clipă pe loc. Apoi a ridicat mâinile către cer şi, oftând, s-a rugat în
tăcere lui Dumnezeu. Atunci idolul din templu s-a prăbuşit; însă nimeni nu a fost
rănit. Astfel a primit răspuns la rugăciunea sa şi întreg templul păgân s-a dărâmat.

Binecuvântatul s-a adresat diavolului ce stăpânea acel templu: «Diavol necurat, îţi
poruncesc să-mi răspunzi».

Şi necuratul a vorbit: «Ce este?»

Apostolul Domnului a zis: «Spune-ne câţi ani ai stăpânit acest loc şi dacă tu ai
îndemnat mulţimea şi pe cei doi oameni ai legii să se ridice împotriva noastră».

Silit de puterea lui Dumnezeu, ucigă-l toaca a strigat tare: «Am stat aici două sute
patruzeci şi nouă de ani; şi da, eu am ridicat pe toţi împotriva voastră».

Atunci Ioan a zis: «îţi poruncesc ţie, în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, să
părăseşti acest loc!» Şi îndată diavolul s-a depărtat de cetate.

Văzând acestea, mulţimea s-a minunat, rămânând fără grai. Şi chiar atunci mulţi
dintre ei au crezut în Hristos şi au fost mântuiţi. Ceilalţi ne-au dus la proconsul,
care avea nişte sfătuitori iudei. Unul se numea Mareona. Acesta mult se ostenea
pentru a ne vedea morţi. El ne-a învinuit de vrăjitorie şi spunea că, de la curtea
imperială, a venit un judecător cu mărturii împotriva noastră. Când proconsulul a
auzit aceasta, a poruncit să fim întemniţaţi şi a trimis crainicii săi prin cetate, timp
de trei zile. Negăsind pe nimeni care să spună lucruri rele despre noi, proconsulul a
hotărât: «Deoarece nu există nimeni să arate ca drepte mărturiile împotriva acestor
străini, nu pot să-i osândesc ori să-i ţin întemniţaţi». Şi ne-a slobozit.

Văzând semnele şi minunile lucrate de Ioan, locuitorilor cetăţii le-a trecut supă-
rarea adusă de prăbuşirea templului Artemisei. Mulţimi de oameni au răspuns
chemării şi au crezut în Hristos, nemaisocotind închinarea la idoli.

Au fost însă şi oameni care au purtat vestea celor întâmplate în Efes lui Domiţian,
împăratul Romei, plângându-se că cei mai mulţi efeseni s-au făcut creştini şi că
aceştia, ocupându-se cu vrăjitoria, nesocotind legile şi zeităţile, au dărâmat cel mai
frumos şi mai mare templu, precum şi alte locaşuri sacre.“

Apostolul la Roma

În acele vremuri, Domiţian, împăratul Romei, poruncise mari prigoane împotriva


creştinilor. Şi lui Ioan i s-au adus multe ocări în faţa împăratului. Guvernatorul
Asiei, prinzându-l pe sfânt, l-a trimis legat la Roma.

Aici, pentru prima dată, Ioan a trebuit să îndure osânda cu bătaia pentru mărtu-
risirea sa întru Hristos, iar mai apoi a fost silit să bea o cupă plină cu otravă. Dar,
după cum a spus Domnul: „Chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătă-
ma“ (Marcu 16, 18), otrava nu l-a vătămat. Ioan a fost aruncat şi într-un cazan cu
ulei încins, însă iar a scăpat nevătămat.

Atunci mulţimea a strigat: „Mare este Dumnezeul creştinilor!“ împăratul, nemai-


cutezând să-l supună caznelor pe Ioan şi socotindu-l nemuritor, l-a surghiunit pe
insula Patmos, aşa cum Domnul îi descoperise sfântului apostol în vis: „Vei
pătimi mult şi vei fi surghiunit pe o insulă; şi aceasta îţi va aduce mult folos“.

Surghiunul în Patmos

Iată ce istoriseşte Prohor: „Soldaţii ne-au reţinut şi Ioan era legat strâns în fiare şi
lanţuri. Ei îşi ziceau: «Acesta este un vrăjitor şi a făcut lucruri înfricoşătoare». Cât
despre mine, mi-au dat multe lovituri, spunându-mi tot felul de vorbe ca să mă
înfricoşeze, dar nu mi-au pus fiare la mâini. Ei ne-au coborât pe o corabie şi am
pornit pe mare. Ni se dădeau zilnic cam opt uncii de pâine, o cupă mică de vin
prost şi ceva mai puţin de un sfert de galon de apă caldă, Ioan folosind foarte puţin
din toate acestea, ca să am eu mai mult.

Mai marii corăbiei nu se grăbeau să ajungă în Patmos şi au zăbovit într-un loc timp
îndelungat. În cele din urmă am pornit şi spre Patmos.

***
Într-o seară, oamenii legii aflaţi pe corabie au venit să cineze pe punte; şi, având
mâncare şi băutură din belşug, ei s-au înveselit. Unul dintre ei, mai tânăr, grăbindu-
se către partea din faţă a corăbiei, unde avea de săvârşit vreun lucru anume, din
nebăgare de seamă a căzut în mare. Tatăl său, aflat şi el pe corabie, a început a-şi
plânge fiul pierdut. S-ar fi aruncat în mare, dacă nu l-ar fi oprit ceilalţi. Toţi cei de
la bord erau întristaţi din pricina acestei nefericite întâmplări. Unii au venit la locul
unde eram ţinuţi noi, zicându-i lui Ioan: «Omule, noi toţi plângem cele petrecute.
Cum se face că numai tu nu te întristezi, ci eşti vesel?»

Atunci Ioan i-a întrebat: «Şi ce vreţi să fac?»

Ei au răspuns: «Poţi să ne ajuţi?»

Atunci Ioan a întrebat pe cel ce-i conducea: «La ce dumnezei te închini tu?»

El a răspuns: «Apollo, Zeus şi Hercule».

Atunci Ioan l-a întrebat pe altul: «Şi tu pe cine cinsteşti?»

Acesta a răspuns: «Esculap, Hermes şi Hera».

Ioan a continuat să-i întrebe pe fiecare dintre ei, iar oamenii au mărturisit pe rând
amăgitorii dumnezei.

Atunci apostolul Domnului le-a zis: «Atât de mulţi dumnezei aveţi şi totuşi ei nu
sunt în stare să scape un om de la înec!»

Ei au spus: «Pentru că noi suntem păcătoşi şi nu-i cinstim cum se cuvine; iată de ce
ne pedepsesc zeii noştri!»

Atunci Ioan i-a lăsat în voia plângerii lor şi mi-a zis: «Prohor, copilul meu,
ridică-te şi dă-mi mâna». Mi-a spus aceasta pentru că era legat şi nu se putea
ridica singur. Aşa încât i-am întins mâna şi el s-a ridicat şi a stat la marginea
corăbiei cu lanţurile zornăind, a oftat cu lacrimi şi a zis: «O, Dumnezeul vea-
curilor! Tu, Care ai făcut toate şi Care, cu un semn al Tău, aduci la ascultare
toată turma Ta cea cuvântătoare! O, Tu, Care singur eşti Atotputernic şi
împăratul tuturor, Iisuse Hristoase, Care pentru noi şi cu voia Ta ne-ai dat nouă
să mergem pe ape ca pe uscat! O, Stăpâne, eu, căruia mi s-a dat să mijlocesc pe
lângă Tine pentru el (cel înecat), de către cei care nădăjduiesc să primească
ajutorul Tău mare! Răspunde-mi grabnic, Doamne!»

De îndată ce şi-a încheiat rugăciunea, din mare s-au ridicat valuri înalte de apă
caldă; iar unul dintre acestea, zdrobindu-se de marginea corăbiei, a aruncat pe tânăr
viu la picioarele lui Ioan. Văzând aceasta, toţi s-au minunat şi au căzut la picioarele
lui Ioan, spunând: «Cu adevărat Dumnezeul tău este Dumnezeul cerului, al pămân-
tului şi al mării!» Şi au început să cinstească pe Ioan şi i-au scos lanţurile.

Apoi am lăsat ancora într-un loc numit Katikion. Cu toţii au coborât pe ţărm în
afară de noi şi de cei care ne păzeau. Soarele cobora spre apus, când cârmaciul a
hotărât că era bine să pornim mai departe. Aşa că am pornit de îndată ce s-au întors
cu toţii pe corabie.

În a cincea oră a nopţii, pe mare s-a dezlănţuit o furtună puternică şi corabia era în
mare primejdie. Toţi au început să se vaite, aşteptând ceasul morţii. Atunci, condu-
cătorul soldaţilor s-a apropiat şi i-a zis lui Ioan: «Bărbat al lui Dumnezeu! Prin
rugăciunea ta ai ridicat în mod minunat din adâncurile mării pe bărbatul mort.
Roagă acum pe Dumnezeul tău să liniştească furtuna, căci suntem aproape a ne
scufunda».

Ioan a răspuns: «Mergi în pace şi spune tuturor să stea acolo unde se află».
Furtuna fiind din ce în ce mai puternică, Ioan s-a ridicat şi s-a rugat. Atunci furtuna
s-a domolit îndată şi s-a aşternut liniştea.

Apoi, pe corabie s-a terminat apa de băut. De sete, mulţi zăceau gata să moară.
Atunci Ioan mi-a zis: «Umple vasele cu apă de mare». Când vasele au fost pline,
a zis: «în numele lui Iisus Hristos, luaţi şi beţi». Şi, luând din apă, oamenii au
văzut că era dulce; şi bând din ea, s-au întremat.

Mai apoi au aruncat ancora într-un loc numit Mire, căci unul dintre oamenii de
vază de pe corabie, îmbolnăvindu-se la pântece, era aproape de moarte. Am rămas
acolo timp de şapte zile. În a opta zi, oamenii legii aflaţi pe corabie au început să se
certe între ei. Unii ziceau că nu este bine să se întârzie îndeplinirea poruncii
împărăteşti, alţii spuneau că nu este drept să lase în urmă pe unul dintre ei. Unii
chiar voiau să ia cu ei pe bărbatul bolnav; însă, în acest caz, el ar fi murit negreşit.

Atunci Ioan mi-a zis: «Du-te, Prohor, copilul meu, şi spune bărbatului bolnav că
Ioan, apostolul lui Hristos, i-a zis: Vino la mine sănătos». M-am dus şi am spus
acestea omului bolnav şi pe loc el s-a ridicat fără nici o urmă de boală, urmându-
mă la Ioan, care i-a zis: «Spune tovarăşilor tăi că ar trebui să plecăm din acest
loc». Chiar atunci, cel care nu mâncase nimic timp de şapte zile, fiind în mare
pericol, a îndemnat bucuros pe ceilalţi să părăsească acel loc.
Când oamenii legii de pe corabie şi slugile lor au văzut această minune, au căzut la
picioarele apostolului, zicând: «Iată, pământul întreg este al tău, căci tu ne-ai arătat
că eşti mărturisitorul adevăratului Dumnezeu».

Ioan a răspuns: «Nu, copiii mei, trebuie să mă duceţi acolo unde vi s-a poruncit,
ca să nu fiţi osândiţi de împăratul». Şi după ce le-a vestit învăţătura cea bună, i-a
botezat pe toţi în aceeaşi zi.

Apoi am pornit spre Patmos. Ajungând acolo, am intrat într-o cetate numită Flora,
unde, aşa cum grăia ordinul imperial, oamenii legii ne-au lăsat în grija cârmui-
torului, deşi ei nu voiau să ne părăsească, ci să rămână cu noi.

Dar Ioan le-a zis: «Copiii mei, dacă vă veţi păzi şi veţi păstra harul pe care l-aţi
primit, niciunde nu veţi fi vătămaţi».

Ei au rămas cu noi timp de zece zile, primind de la Ioan şi mai multă învăţătură.
Apoi el s-a rugat şi i-a binecuvântat, urându-le drum bun şi încredinţându-i lui
Dumnezeu, Cel în Care acum credeau şi Care este vrednic de toată slava în vecii
vecilor. Amin.

Miron şi Apolonide

În cetatea Flora locuia un om bogat, pe nume Miron, care era socrul cârmuitorului
Lavrentie. El ne-a luat în casa sa. Avea o soţie pe nume Foni, trei băieţi care erau
oratori şi pe Hrisipida, fiica lui şi soţia cârmuitorului. Fiul cel mai mare,
Apolonide, era posedat de un duh diavolesc al prezicerii. De îndată ce Ioan şi cu
mine am intrat în casă, diavolul, de teamă să nu fie izgonit de Ioan, l-a făcut pe
tânăr să fugă în afara cetăţii.

Miron, văzând că fiul lui a fugit la intrarea noastră, a zis soţiei sale: «Nenorocirea
nu s-ar fi întâmplat dacă aceştia erau nişte oameni buni. Poate este aşa după cum
spun mulţi, poate sunt vrăjitori şi au aruncat o vrajă asupra casei noastre, făcând pe
fiul nostru să fugă».

Foni a răspuns: «Dacă aceşti bărbaţi sunt după cum spui tu, s-ar putea să-i alunge
şi pe ceilalţi fii ai noştri».

Iar Miron i-a zis: «Nu-i voi da afară acum, ci mai întâi îi voi înfricoşa şi-i voi
supune la multe chinuri; şi astfel îi voi face să-l aducă pe fiul nostru înapoi viu şi
nevătămat. Apoi îi voi pedepsi şi mai aspru».
Prin harul Sfântului Duh, Ioan aflase despre cele vorbite de Miron şi Foni şi mi-
a zis: «Prohor, copilul meu, să ştii că Miron pune la cale ceva rău împotriva
noastră. Dar noi trebuie să îndurăm încercările, căci răsplata noastră mare va fi
şi lumina lui Hristos va străluci asupra acestor oameni».

Pe când vorbeam aşa, Miron a primit o scrisoare de la Apolonide, în care era scris:
«Stăpânului şi tatălui meu Miron; de la Apolonide, retorul: Să ştii, tatăl meu, că
Ioan vrăjitorul pe care l-ai primit în casa ta a făcut vrajă rea şi, nesocotind
bunăvoinţa şi ospitalitatea ta, ticălosul te-a lipsit de copilul tău. Duhul necurat pe
care l-a trimis asupra mea m-a muncit mult până când m-a scos din cetate. Am
întâlnit pe Chinops (cinstit de localnici ca dumnezeu, pentru puterile sale magice)
şi i-am povestit necazul meu. El mi-a spus că îmi va fi cu neputinţă să mă întorc
acasă, să-mi primesc moştenirea sau să mă bucur de dragostea fraţilor mei până ce
nu voi arunca pe Ioan surghiunitul, vrăjitorul şi învăţătorul creştinilor, la fiare
pentru a fi sfâşiat de ele. De aceea, grăbeşte-te, tatăl meu, şi dă morţii pe Ioan.
Arată fiului tău dragostea şi grija ta. Te salut!»

De îndată ce Miron a citit aceasta, ne-a încuiat într-un loc sigur în casa sa. El s-a
dus chiar atunci la cârmuitor, ginerele său, şi i-a dat scrisoarea.

Când cârmuitorul a citit-o, s-a înfuriat şi s-a ridicat împotriva noastră, mai ales
pentru că în scrisoare era amintit numele lui Chinops. Încredinţat că osânda ni se
cuvine cu dreptate, a poruncit să fim aruncaţi fiarelor sălbatice. El a trimis soldaţi
să ne ia din casa lui Miron şi ne-a aruncat în temniţă. După trei zile am fost aduşi la
judecată, în faţa cârmuitorului care s-a adresat lui Ioan: «Cu toate că eşti vinovat şi
trebuia să fii osândit, marele şi slăvitul nostru împărat ţi-a arătat multă îndurare
surghiunindu-te aici, pentru ca tu să te preschimbi şi să laşi obiceiurile tale. Dar eu
văd acum cât de făţarnic ai fost chiar cu binefăcătorii tăi. Ce meşteşug ai folosit
pentru a alunga de acasă pe fratele soţiei mele? Mărturiseşte, de nu vrei să te supun
la chinuri! Spune-ne, care este credinţa ta?»

Ioan i-a răspuns: «Eu mă trag din Ierusalim şi sunt robul lui Iisus Hristos, Fiul
lui Dumnezeu, Care a fost răstignit pentru păcatele oamenilor şi a înviat a treia
zi. El m-a trimis să răspândesc vestea cea bună şi lumina învăţăturii Sale peste
tot».

Guvernatorul a întrebat: «Ai fost surghiunit pentru cuvântul tău prostesc şi încă
mai stărui în amăgirea ta? Sfârşeşte, nefericitule, cu învăţăturile tale deşarte! Învaţă
despre zeii nemuritori şi nu îndumnezei un om care a fost ucis din pricina greşelii
în care a stăruit. Nu mai îndruga verzi şi uscate şi întoarce pe cumnatul meu la casa
lui chiar acum».

Ioan a răspuns cârmuitorului: «Nu pot să încetez de a mai propovădui, pentru


că toată nădejdea mântuirii mele de aceasta se leagă. Iar cât priveşte pe retorul
Apolonide, nu mă găsesc vinovat cu nimic de plecarea lui. Dar dacă îl vreţi,
lăsaţi să meargă el să-l aducă». Şi Ioan l-a lămurit să mă trimită pe mine după
Apolonide, adăugând: «Şi dacă va avea ceva de spus împotriva mea, atunci să o
spună».

Guvernatorul a încuviinţat, Ioan urmând să se întoarcă în temniţă, în lanţuri.

Dar Ioan i-a zis: «Te rog, îngăduie să scriu mai întâi o scrisoare lui Apolonide şi
pe urmă poţi să mă înlănţuieşti». Crezând că Ioan va dezlega prin scrisoare vraja
aruncată asupra lui Apolonide, cârmuitorul a încuviinţat.

Ioan a scris următoarele: «Ioan, apostolul lui Hristos, către duhul pitonicesc,
care stăpâneşte pe Apolonide, retorul: îţi poruncesc ţie, în numele lui Iisus
Hristos, să ieşi din chipul lui Dumnezeu şi să nu mai intri niciodată în om.
Depărtează-te de această insulă şi rămâi în veci în sălbăticie».

Eu am luat scrisoarea de la Ioan şi am pornit îndată către locul unde se afla


Apolonide, cam la şase mile depărtare. L-am găsit şi, de cum m-am apropiat, duhul
necurat a ieşit din el.

Atunci Apolonide mi-a zis: «De ce te-ai obosit să vii până aici, o, ucenic al
învăţătorului tău iubit?»

Am răspuns: «Am venit să te caut pe tine, o, învăţatule, ca să te poţi întoarce


sănătos şi nevătămat la părinţii şi rudele tale».

Deoarece diavolul părăsise pe Apolonide, acesta era liniştit şi cu sufletul plin de


bucurie. Retorul a poruncit să fie pregătit un cal pentru el şi un catâr pentru mine şi
ne-am întors la Flora.

Odată ajunşi în cetate, Apolonide m-a întrebat: «Unde este învăţătorul?»

Eu i-am zis: «Este în temniţă, înlănţuit de cârmuitor din pricina fugii tale».
Când a auzit aceasta, el s-a grăbit să mă urmeze la temniţă. Văzându-l, temnicerul
l-a salutat şi a deschis temniţa. Apolonide l-a văzut pe Ioan în lanţuri, întins la
pământ şi s-a închinat în faţa lui. Apoi s-a ridicat, a slobozit pe Ioan din lanţuri şi l-
a scos de acolo, spunând temnicerului: «Dacă îţi va cere cineva socoteală, spune că
Apolonide a slobozit pe acest om». Aşa ne-am întors la casa lui, unde părinţii şi
fraţii săi plângeau, întristaţi de lipsa sa. În clipa în care l-au văzut, ei s-au bucurat
mult şi l-au îmbrăţişat plângând de fericire.

Apoi tatăl său, Miron, l-a întrebat: «De ce ai plecat şi ne-ai întristat?»

Apolonide a început să povestească totul amănunţit: «Cu mulţi ani în urmă,


dormeam în patul meu. Un bărbat, ce stătea în partea stângă a patului, m-a zgâlţâit
şi m-a trezit din somn. Şi am văzut că era mai negru decât o buturugă arsă şi
îmbătrânită. Avea nişte ochi ce străluceau ca torţele şi am tresărit de frică. El mi-a
zis: Deschide gura! Eu am făcut ce mi-a cerut, iar el a intrat în gura mea şi mi-a
umplut stomacul. Din acea clipă am ştiut ce este bine şi ce este rău, precum şi tot
ce se întâmpla în casă. Dar când apostolul lui Hristos a intrat în casa noastră, cel ce
şedea în mine mi-a zis: Fugi din acest loc, Apolonide, de nu vrei să mori în chinuri;
căci acest bărbat este vrăjitor şi vrea să te omoare. Şi am fugit în altă cetate. Şi
când am vrut să mă întorc, el nu mi-a îngăduit, zicând: Până ce nu moare Ioan, nu
vei putea trăi în casa ta! Când a venit Prohor în cetatea în care stăteam, l-am văzut
şi duhul necurat m-a părăsit chiar atunci tot aşa precum mai înainte a intrat în
stomacul meu. Atunci am simţit cum mi s-a ridicat o mare greutate; mintea mea şi-
a recăpătat simţurile şi acum mă simt bine».

Auzind acestea, toţi au căzut la picioarele lui Ioan. Atunci Ioan a zis: «Copile, vrei
să vezi puterea Celui Răstignit? Să ştii dar că prin puterea Lui nu numai că
putem mustra duhurile necurate, ci le putem izgoni şi cu o scrisoare». Şi Ioan i-a
învăţat să creadă în Domnul nostru Iisus Hristos. Miron, soţia lui şi fiii lor au
crezut şi au fost botezaţi. Apoi a fost mare bucurie în casa lui Miron. Când
cârmuitorul Lavrentie a auzit de la Apolonide cum a fost izbăvit de duhul cel rău,
s-a minunat, l-a slobozit pe Ioan şi l-a cinstit.

Hrisipida

Hrisipida, soţia cârmuitorului Lavrentie şi fiica lui Miron, admirând faptul că


părinţii şi fraţii ei credeau în Hristos, i-a zis soţului ei: «Priveşte, toţi din casa
tatălui meu cred în Cel Răstignit pe care-L predică Ioan. Să credem şi noi, să se
bucure şi casa noastră împreună cu cea a tatălui meu».
Lavrentie i-a zis Crisipidei: «Soţie, atât timp cât mă aflu în această dregătorie, nu
pot să devin creştin».

Ea a răspuns: «Este mai bine să devii creştin acum, cât ai putere, căci vei putea
totodată să ocroteşti şi să ajuţi pe credincioşi».

Guvernatorul a răspuns: «Să ştii, soţie, că credinţa creştinească nu este bine privită
şi de toţi este osândită. Dacă aş face aşa cum spui, ar apărea multe neînţelegeri şi
învrăjbiri. Toţi se vor ridica împotriva noastră şi vom fi pârâţi împăratului, ceea ce
mult rău ne va aduce. Este deci bine să par şi pe mai departe că cinstesc idolii cei
mincinoşi şi să ajut în taină pe cei ce cred în Hristos. Apoi, când mi se va sfârşi
timpul ca guvernator, voi primi deschis sfântul botez şi voi deveni creştin. Aşa că
ia pe fiul nostru şi mergi la casa tatălui tău şi, după ce vei afla de la Ioan învăţătura
creştină, botează-te împreună cu fiul nostru. Dar ai grijă să nu superi pe nimeni cu
cele auzite de la Ioan. Nu-mi descoperi nici mie tainele pe care le vei învăţa, ci
păstrează totul în tine până la vremea potrivită».

Auzind aceasta, Hrisipida a luat copilul şi a mers la casa tatălui său. Când a intrat,
a salutat mai întâi pe Ioan, apoi pe părinţii şi pe fraţii săi.

Ioan a întrebat-o: «De ce ai venit, copilă?»

Ea a răspuns: «Cred, sfinte părinte, că Domnul îţi va descoperi pricina. Îţi voi face
totuşi cunoscut că am venit din râvnă pentru Domnul, să fiu luminată de tine, aşa
încât casa mea şi casa tatălui meu să prea mărească împreună pe Dumnezeu».

Ioan a răspuns: «Fie ca Domnul să lumineze inima ta, a soţului tău şi a fiului
vostru şi a întregii tale case!»

Atunci ea s-a închinat până la pământ şi a zis: «Te rog, bunule învăţător, dă-mi mie
pecetea lui Hristos, ca să pot fi numărată printre cei ai casei tatălui meu!»

Ioan i-a zis: «Copila mea, aceasta trebuie făcut cu încuviinţarea soţului tău».

Hrisipida a răspuns, istorisind cele vorbite cu Lavrentie. Când Ioan a aflat că la


porunca şi cu voia cârmuitorului soţia acestuia a cerut să fie botezată, s-au bucurat
cu toţii. După ce a învăţat-o şi a povăţuit-o să trăiască potrivit poruncilor lui
Hristos, Ioan a botezat-o împreună cu fiul ei.
Atunci Miron a adus o sumă mare de bani şi a arătat-o fiicei sale, zicând: «Copilă,
ai aici câţi bani pofteşti. Masa mea este oricând încărcată cu hrană şi pentru tine, şi
fiul tău; nu te întoarce la guvernator, ca să nu fii ispitită să încalci vreo poruncă de-
a lui Hristos».

Hrisipida s-a învoit şi a zis tatălui ei: «Cât despre bani, lasă-i la tine. Fiul meu şi cu
mine ne vom întoarce la casa noastră pentru o ultimă oară, ca să aducem aici cele
necesare nouă. Apoi vom rămâne cu tine pentru totdeauna».

Auzind această vorbire, apostolul lui Hristos a zis lui Miron: «Nu încuviinţez nici
cuvintele tale, nici pe cele ale fiicei tale. Hristos nu m-a trimis să despart soţiile
de soţii lor sau pe soţi de soţiile lor, mai ales în împrejurarea aceasta, când fiica
ta crede în Hristos cu ştiinţa şi consimţământul soţului ei. Las-o să meargă în
pace la casa ei; căci sunt sigur că, prin Domnul Iisus Hristos, Cel Care m-a
trimis pe mine, soţul ei va deveni în curând creştin. Cât despre banii de care
vorbeai, împrumută-i lui Hristos. Căci scris este: Cel ce are milă de sărman
împrumută Domnului (Pilde 19, 17). Aşa că, celor care îţi cer milostenie, dă-le,
căci Domnul nostru Iisus Hristos a zis: De veţi face aceasta unuia dintre fraţii
Mei mai mici, Mie îmi veţi face; şi iarăşi a zis: Fiţi milostivi şi veţi fi miluiţi; daţi
şi vi se va da». Ioan a mai zis şi multe alte lucruri, trimiţând apoi pe Hrisipida şi pe
fiul ei la casa lor.

A doua zi, Miron a pus în faţa lui Ioan o mulţime de bani, zicând: «Ia-i, învăţă-
torule, şi împarte-i săracilor».

Ioan a zis: «Iată, primesc darul tău, căci ştiu că de la Dumnezeu este. Însă las
aceste bunuri în mâinile tale, ca să le oferi tu celor sărmani».

Într-adevăr, Miron a împărţit aceste bunuri celor nevoiaşi şi Dumnezeu a înmulţit


avuţiile casei sale, făgăduindu-le să izvorască din belşug. Toţi cei ai casei lui
Miron s-au făcut plăcuţi lui Dumnezeu, împărţind din bunurile lor celor în nevoie.

După doi ani de la aceste întâmplări, timpul guvernării lui Lavrentie s-a încheiat şi
acesta a fost înlocuit. Atunci el a venit la casa socrului său, Miron, şi stând înaintea
lui Ioan a zis: «învăţătorule, necazurile vieţii de zi cu zi au întunecat mintea mea şi
m-au împiedicat până în această clipă să vin a gusta din adâncimea învăţăturilor
tale. însă acum mă rog ţie, suflete sfânt, ca prin lumina Dumnezeului tău să ştergi
greşelile adunate în sufletul meu».
Şi apostolul lui Hristos a învăţat şi a botezat pe Lavrentie, trimiţându-l în pace la
casa lui.

Vasile şi Gratia

În cetatea Flora trăia un om bogat, numit Vasile, cetăţean de vază şi suflet ales, dar
păgân. Soţia sa, Graţia, nu avea copii. Într-o zi, Vasile a venit în vizită la un nepot
al lui Miron, pe nume Rodon, şi a zis: «Ce mai este nou pe la casa unchiului tău,
Miron? De ce are el vorbă doar cu cei din casa sa şi cu străinul care locuieşte la el
şi nu ne cercetează şi pe noi? Ce spune învăţătura omului care stă la ei? Spune-mi,
dacă vrei!»

Rodon i-a zis lui Vasile: «Mulţi se minunează de acel bărbat; şi am auzit vorbindu-
se că tot ce spune străinul se îndeplineşte».

Atunci Vasile a zis lui Rodon: «Oare este posibil ca prin cuvintele lui să facă în aşa
chip încât soţia mea să poată avea copii?»

Rodon a răspuns: «Se spune despre el că ar putea face aceasta». Auzind Vasile, a
mers la casa lui Miron, zicând că doreşte să vorbească lui Ioan. Când Miron l-a
anunţat pe Ioan, acesta l-a primit bucuros pe Vasile, care a intrat şi s-a închinat în
faţa sfântului.

Atunci Ioan a vorbit lui Vasile, zicând: «Domnul îndeplineşte toate cererile tale
şi binecuvântat este acel bărbat care nu ispiteşte pe Dumnezeu în inima sa!
Totuşi, o, Vasile, israilitenii au ispitit pe Dumnezeul Care nu poate fi ispitit; dar,
prin bunătatea Sa, El i-a binecuvântat. Odată, El a despicat în pustie stânca şi a
dat celor ce nu L-au ascultat să bea, aducându-le râuri de apă. Apoi, altă dată, el
a trimis nerecunoscătorilor pâine din cer, să mănânce. Şi iarăşi, altă dată, le-a
trimis carne să mănânce pe săturate. Dar acest popor încăpăţânat şi trufaş nu a
crezut în aceste lucrări minunate ale lui Dumnezeu. De ce, o, Vasile, ispiteşti tu
pe Dumnezeu, dacă vrei să fii ferit de rele? Crede în El şi cererile tale vor fi
ascultate».

Vasile a înţeles că Ioan cunoştea toate gândurile lui şi a spus apostolului lui
Hristos: «Am crezut şi cred, o, învăţătorule. Dar te rog fierbinte: mijloceşte pe
lângă Dumnezeul tău pentru ca soţia mea să nască urmaşi».

Ioan a răspuns: «Dacă tu crezi, vei vedea puterea lui Dumnezeu». Atunci Ioan a
dat lui Vasile multe sfaturi.
Vasile a plecat apoi din casa lui Miron, mergând acasă la el. A doua zi, a venit
împreună cu soţia sa, Graţia, acasă la Miron. Şi ei s-au închinat în faţa apostolului.

Ioan a zis soţiei lui Vasile: «Bucură-te, o, Graţia; fie ca harul lui Dumnezeu să
lumineze inima ta şi cea a soţului tău şi să-ţi dea ţie fructul bun al pântecelui».
După ce i-a sfătuit destul, harul Sfântului Duh a coborât asupra lor şi ei l-au rugat
pe Ioan să-i boteze. După ce el i-a botezat, ei i-au cerut să vină şi să binecuvânteze
casa lor, ceea ce Ioan a şi făcut, după care s-a întors la casa lui Miron. Soţia lui
Vasile a zămislit apoi şi, cu voia Sfântului Duh, a născut un fiu pe care l-a numit
Ioan. Atunci Vasile a luat mult aur pe care l-a adus apostolului, pentru ca acesta să-
l împartă săracilor.

Ioan i-a zis: «Du-te, fiul meu, şi împarte bunurile tale cu propriile tale mâini şi
vei avea comoară în ceruri».

Hris, magistratul

Magistratul Hris şi soţia sa, Selina, aveau un singur fiu; şi acesta era îndrăcit.
Auzind că Ioan făcea minuni mari, Hris a luat pe fiul său şi a mers la casa lui
Miron.

Văzându-l, Ioan pe dată a zis: «Hris, păcatele tale sunt cele ce stăpânesc şi
chinuiesc pe fiul tău. De aceea, pentru a fi miluit de Dumnezeu, renunţă la
luarea de mită şi la viclenia în judecăţi, fapte neplăcute lui Dumnezeu. Dar de ce
ai venit la noi?»

Hris a răspuns: «Am venit să-ţi ofer toate bogăţiile din casa mea, numai alungă
duhul rău din fiul meu, ca să nu piară năpraznic».

Ioan a răspuns: «Nu ne trebuie bogăţiile tale, însă avem nevoie de tine şi de fiul
tău!»

Hris a zis: «Ce pot face eu pentru a izbăvi pe fiul meu?»

Ioan a răspuns: «Crede în Hristos Cel Răstignit şi vei vedea puterea Lui».

Atunci Hris a rostit: «Cred, Doamne, numai vindecă-mi fiul!»

Atunci Ioan a luat mâna dreaptă a copilului şi a însemnat-o de trei ori cu semnul
crucii, a înălţat o rugăciune şi, pe loc, duhul cel rău s-a depărtat de la tânăr. Văzând
Hris acest semn, a fost cuprins de evlavie şi a căzut la pământ în faţa lui Ioan,
zicând: «Cu adevărat, părinte, Dumnezeu este cu tine!» A doua zi, Hris a luat pe
Selina, pe fiul său şi o sumă mare de bani şi a mers la Ioan, zicând: «Ia toate
acestea şi pune asupra noastră pecetea lui Hristos».

Ioan a răspuns: «Pentru a primi pecetea lui Hristos, nu bani vi se cer, ci credinţă
curată. Cât despre banii aceştia, împarte-i celor nevoiaşi şi vei primi harul lui
Dumnezeu».

După ce i-a învăţat, el i-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
şi i-a trimis în pace la casa lor. Noi am rămas în casa lui Miron un timp îndelungat,
fără a merge mai departe. Şi toţi veneau acolo pentru a primi învăţătura şi botezul.

Templul lui Apollo

Trei ani au trecut de la sosirea noastră în Patmos. Şi o mulţime de oameni au trecut


la credinţa întru Hristos şi au fost botezaţi de Ioan.

Într-o zi, am mers într-o piaţă din apropierea templului lui Apollo. Şi era acolo o
mulţime mare, în care unii erau credincioşi, iar alţii nu. Preoţii lui Apollo au înce-
put să zică: «Oameni fără minte, la ce vă folosesc cuvintele acelui mincinos? Nu
ştiţi oare că el este surghiunit pentru vrăjitorie? De ce vă amăgiţi singuri şi-l
ascultaţi pe acest bărbat vrednic doar de milă, care îi supără pe zeii noştri
nemuritori?»

Auzind acestea, Ioan a spus preoţilor: «Iată, în numele lui Hristos, casa voastră
va fi pustiită!»

Şi, în acea clipă chiar, templul lui Apollo s-a prăbuşit, dar nimeni nu a fost rănit.
Atunci preoţii au prins pe Ioan şi i-au dat multe lovituri de bici. Apoi l-au dus la
cârmuitorul Achila, căruia i s-au plâns: «Ioan, acest surghiunit, a dărâmat cu
vrăjitoria sa templul lui Apollo». Auzind aceasta, cârmuitorul s-a tulburat şi mult s-
a întristat. A poruncit să fim puşi în lanţuri şi aruncaţi în cea mai întunecată
temniţă.

Când Miron şi fiul său, Apolonide, au aflat ce se abătuse asupra noastră, au mers
înaintea cârmuitorului Achila. Apolonide i-a vorbit: «Cu toţii cunoaştem mări-
nimia, mila şi înţelegerea ta faţă de cei nevoiaşi. De aceea mă rog de înălţimea ta
ca străinul Ioan să fie lăsat în grija noastră. Dacă i se va găsi vreo vină, îl vom
aduce în faţa ta în orice clipă vei binevoi».
Guvernatorul i-a răspuns: «Despre acest bărbat am auzit multe care întăresc
învinuirea de vrăjitorie. Dacă vă scapă prin vrăjile sale? Ce ne vom face atunci?»

Ei au răspuns: «Pentru aceasta suntem gata să răspundem cu capetele noastre şi cu


toată averea noastră».

Deoarece cârmuitorul preţuia mult pe Miron şi pe Apolonide, familia lor fiind cea
mai respectată din toată cetatea, am fost lăsaţi în grija lor. Tatăl şi fiul au venit în
temniţa noastră, ne-au dezlegat şi ne-au luat înapoi în casa lor.

Miron a zis lui Ioan: «Stai în casa slugii tale şi nu mai ieşi prin piaţă, căci mulţi
dintre locuitorii acestei cetăţi sunt răi şi cruzi şi mi-e teamă că o să te omoare».

Ioan a răspuns: «Frate Miron, Hristos nu m-a trimis să mă odihnesc în case, ci


mai degrabă la oamenii răi şi cruzi, când a zis: Vă trimit ca pe nişte miei în
mijlocul lupilor, şi iarăşi: în Împărăţia Cerurilor vom intra trecând prin pătimiri
multe. Iată de ce sunt gata, în numele lui Hristos, să fiu batjocorit, să îndur cu
răbdare bătăi, să mă bucur de osândă, să mor în orice zi pentru Hristos».

Vindecarea tânărului îndrăcit şi a paraliticului

A doua zi, Ioan m-a luat într-un loc numit «Norocul», unde stătea un paralitic.
Când ne-a văzut apropiindu-ne, acesta a zis lui Ioan: «învăţător al creştinilor, nu
trece cu vederea pe sluga ta, căci şi eu sunt străin, ca şi tine! Nu mă nesocoti şi nu
te întoarce de la mine! Am aici puţină pâine şi puţin vin şi te rog să mă fericeşti
mâncând împreună cu mine».

Apostolului lui Hristos i s-a făcut milă de el şi i-a zis: «Astăzi vom mânca şi ne
vom bucura împreună».

***
Am mai înaintat puţin şi am întâlnit o ţărancă văduvă. Ea plângea şi ne-a întrebat:
«Unde este templul lui Apollo?»

Ioan i-a zis: «La ce-ţi trebuie templul?»

Femeia a răspuns: «Am un singur fiu şi în el a intrat un duh rău care-l chinuieşte
deja de treizeci şi trei de zile. Aşa că am venit să întreb pe Apollo ce să fac pentru
fiul meu. Dar nu ştiu unde se află templul, căci nu am mai fost niciodată în această
cetate».
Apostolul a ascultat pe femeie şi i-a zis: «întoarce-te la casa ta, o, femeie, căci,
prin puterea lui Hristos, chiar în această clipă fiul tău a fost curăţat de duhul cel
rău».

Femeia, crezând că Ioan era unul dintre preoţii lui Apollo, a crezut cele spuse de el
şi s-a întors acasă. Ea a găsit pe fiul său slobozit de duhul cel rău şi bine dispus.

După ce Ioan a sfătuit oamenii de acolo, vorbindu-le despre Împărăţia Cerurilor,


ne-am întors la locul unde ne aştepta paraliticul.

Atunci apostolul a zis omului: «Iată, am venit să împărţim cu tine mâncarea ta,
aşa cum ne-ai cerut; dar cine ne va servi?»

Paraliticul a zis: «Oameni buni, eu, sluga voastră, vă voi ruga să mă serviţi voi pe
mine».

Ioan a răspuns: «Nu, în numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ridică-te şi
serveşte-ne». Apoi l-a luat de mână şi el s-a ridicat şi ne-a slujit cu bucurie şi
mulţumire, prea mărind pe Dumnezeu.

Când ne-am săturat, ne-am ridicat. Şi, mulţumind Domnului, ne-am întors la casa
lui Miron. Acolo era nepotul acestuia, Rodon, şi el l-a rugat stăruitor pe Ioan să-l
boteze. După ce apostolul i-a dat din învăţătura lui, Rodon a fost botezat în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

A doua zi a venit străinul care fusese paralitic şi apoi de Ioan tămăduit. S-a
închinat adânc în faţa lui Ioan, rugându-l fierbinte: «întristat foarte eram pentru
boala trupului meu, care acum e vindecată. Acum lecuieşte-mi te rog şi sufletul cu
pecetea Dumnezeului tău».

Toţi cei care au văzut pe fostul paralitic sănătos şi mergând au fost uimiţi; iar el
povestea tuturor cum a fost însănătoşit.

Ioan i-a dat învăţătură şi l-a botezat, poruncindu-i să îndeplinească sârguincios


poruncile Domnului, ca să nu mai pătimească din pricina vreunui alt rău.

Car, iudeul

Peste câteva zile am părăsit casa lui Miron şi am mers într-un loc lângă mare,
numit Proclu, unde erau prăvălii în care se tăbăceau piei de animale. Unul dintre
tăbăcari era un iudeu pe nume Car, care a început să stea de vorbă cu Ioan despre
Pentateuh. Inspirat de Duh, apostolul a tâlcuit iudeului înţelesul Scripturilor. Car
era gâlcevitor şi se împotrivea cuvintelor rostite de Ioan. însă apostolul, cu mare
blândeţe, a arătat iudeului cuvintele prorocilor despre Fiul lui Dumnezeu,
întrupare, cruce şi învierea Domnului, săvârşite toate cu voia cerului, după cum
prorocit a fost de ei toţi.

Când a auzit Car aceasta, a luat-o ca pe o ocară şi a zis lui Ioan: «Taci, rătăcitule!»
Şi, la aceste cuvinte, iudeul a devenit surd şi mut. Toţi cei acolo de faţă s-au
minunat cum Ioan l-a lăsat pe acesta fără grai şi au crezut în Hristos.

Atunci Ioan s-a întors la ei şi le-a zis: «De ce vă miraţi, oamenilor? El singur şi-
a chemat pedeapsa! Oare nu ştiţi că cei ce nu cred aceste cuvinte sunt în
necurăţie, plătesc pentru aceasta şi apoi ei cred?»

Filosoful Areotes stătea în apropiere şi a zis lui Ioan: «învăţătorule, mierea nu are
pic de amărăciune şi laptele nu face rău». Apoi, arătând spre Car şi făcându-i
acestuia semn să cadă la picioarele lui Ioan, Areotes a continuat: «Părinte, te rog să
dezlegi pe acest bărbat, pe care tot tu l-ai legat, aşa cum se cuvine în numele iubirii
şi al milostivirii». Atunci lui Ioan i s-a făcut milă de Car şi a zis: «în numele lui
Iisus Hristos a fost închisă gura ta, iarăşi în numele Său, deschidă-se buzele
tale!»

Şi îndată Car şi-a recăpătat glasul. Toţi au fost foarte mişcaţi şi au crezut, primind
botezul în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. După aceasta, am mers la
casa lui Rodon şi am rămas acolo o vreme.

A doua zi, Car ne-a căutat şi, găsindu-ne, a căzut la picioarele lui Ioan şi i-a zis:
«Rabbi, tu cunoşti din Scripturi că părinţii noştri au întristat şi au mâniat pe
Dumnezeu şi s-au lepădat de El, care era viaţa lor, care este nădejdea şi lauda
tuturor neamurilor. Pentru că am păcătuit împotriva lui Dumnezeu şi a ta, care ai
fost trimis de El, cer îndurarea ta şi te rog fierbinte să-mi oferi pecetea lui Hristos».
Atunci Ioan l-a învăţat pe Car şi l-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh.

Chinops magul

Era pe insula Patmos un vrăjitor pe nume Chinops, care trăia în sălbăticie şi de


mulţi ani vorbea cu duhurile necurate. Din pricina prezicerilor de el făcute, mulţi
locuitori ai insulei îl credeau sfânt. Preoţii lui Apollo, furioşi pe Ioan pentru că le
dărâmase templul zeului lor şi pentru că îi făcuse pe toţi oamenii să urmeze
învăţătura lui Iisus Hristos, au mers la Chinops şi i s-au plâns de apostolul lui
Hristos. Ei i-au cerut vrăjitorului răzbunare pentru pângărirea zeilor, adăugând că
până şi numele lui, al lui Chinops, fusese uitat de toţi localnicii. Au mai spus şi că
Miron şi Apolonide au slobozit din temniţă pe Ioan, după ce preoţii se plânseseră
cârmuitorului Achila. Chinops, care trăia de mult timp în acel loc fără a-l fi părăsit
vreodată, nu voia să meargă în cetate. Oamenii însă veneau tot mai des la el pentru
diferite nevoi. Vrăjitorul a făgăduit să trimită la casa lui Miron un duh rău pentru a
lua sufletul lui Ioan şi a-l da judecăţii de apoi. A doua zi de dimineaţă, el a trimis la
Ioan pe unul dintre duhurile diavoleşti mai însemnate, poruncindu-i să aducă
sufletul lui Ioan. Ajungând la casa lui Miron, diavolul a stat în locul în care era
Ioan.

Dar Ioan, simţindu-l, i-a zis: «în numele lui Hristos, îţi poruncesc să nu
părăseşti acest loc până nu îmi vei spune cu ce scop ai venit la mine».

Legat de cuvintele lui Ioan, diavolul a zis: «Preoţii lui Apollo au venit la Chinops
şi au rugat să vină în cetate şi să te omoare, dar el nu a vrut să vină, zicând: Am
trăit în acest loc mulţi ani la rând fără a-l părăsi. De ce să mă ostenesc acum pentru
un om neînsemnat şi de nimic? Mergeţi în drumul vostru şi dimineaţă voi trimite
un duh şi el va lua sufletul lui şi-l va aduce la mine şi eu îl voi da judecăţii de
apoi».

Atunci Ioan a zis diavolului: «Te-a mai trimis vreodată să iei suflet omenesc şi
să i-l aduci lui?»

Diavolul a răspuns: «M-a trimis şi am omorât oameni, dar niciodată nu i-am adus
vreun suflet».

Atunci Ioan l-a întrebat: «Din ce pricină te supui lui Chinops?»

Diavolul a spus: «Toată puterea lui satana este cu el şi mai-marii noştri au o


înţelegere cu el. Chinops ne ascultă pe noi, iar noi pe el».

Atunci a zis Ioan: «Eu, un apostol al lui Iisus Hristos, îţi poruncesc ţie, duh rău,
să nu te mai apropii de locuinţele oamenilor şi nici să nu te mai întorci la
Chinops, ci să pleci în chinuri de pe această insulă!»

Şi îndată diavolul a părăsit insula. Chinops, văzând că duhul nu s-a întors, a mai
trimis unul; însă şi acesta a avut aceeaşi soartă. Apoi a mai trimis doi prinţi ai
întunericului: unuia i-a poruncit să meargă la Ioan, iar celuilalt să stea de veghe şi
să-i aducă răspuns. Cel care a mers la Ioan a avut aceeaşi soartă ca şi cel dinainte,
însă diavolul ce stătea de pază, văzând ce a păţit tovarăşul său, a zburat înapoi la
Chinops şi i-a povestit cele întâmplate.

Chinops s-a umplut de mânie şi, luând cu el o mulţime de diavoli, a mers în cetate.
Întreaga aşezare s-a bucurat la vederea lui Chinops şi, apropiindu-se de el, i s-au
închinat toţi, cinstindu-l. Găsind pe Ioan printre oameni, Chinops s-a întărâtat şi a
zis gloatei: «O, voi, oameni orbiţi, care v-aţi îndepărtat de la calea cea dreaptă,
răspundeţi chemării mele! Dacă Ioan este drept şi tot ce spune el este adevărat,
lăsaţi să-mi vorbească mie şi să facă şi el minunile pe care eu le fac. Şi veţi vedea
care dintre noi este mai mare: Ioan sau eu. Dacă se va dovedi mai puternic decât
mine, voi crede şi eu cuvintelor şi faptelor sale».

Chinops a zis unui tânăr: «Tinere, tatăl tău trăieşte?»

El a răspuns: «Este mort».

Şi Chinops a zis: «Cum a murit?» Tânărul a spus: «Era marinar; şi când corabia s-a
scufundat, s-a înecat în mare».

Chinops a zis lui Ioan: «Arată-ţi acum puterea, Ioan, ca să putem crede cele vorbite
de tine: adu-l viu pe tatăl acestui băiat».

Ioan a răspuns: «Hristos nu m-a trimis să aduc morţii din mare, ci să învăţ
oamenii rătăciţi».

Atunci Chinops a vorbit oamenilor: «Acum mă veţi crede că Ioan nu este decât un
mincinos care vă înşală! Prindeţi-l şi legaţi-l până ce eu voi aduce viu pe tatăl
acestui băiat».

Ei au prins pe Ioan, iar Chinops şi-a întins mâinile şi a lovit apa cu ele. Când din
mare s-a auzit un plescăit, oamenii s-au înfricoşat. Şi Chinops nu s-a mai văzut.
Toţi au strigat atunci: «Mare eşti tu, Chinops!» Şi îndată Chinops a apărut din
mare, ţinând parcă pe tatăl băiatului. Cu toţii au rămas înmărmuriţi. Chinops a zis:
«Acesta este tatăl tău?» «Da, domnule», a răspuns tânărul. Atunci oamenii au căzut
la picioarele lui Chinops şi erau gata să-l omoare pe Ioan. Dar Chinops i-a oprit,
zicând: «Aşteptaţi să vedeţi altele şi mai mari, apoi îl veţi ucide».
Apoi, chemând un alt om, a zis: «Tu nu ai avut un fiu?» Şi acela a răspuns: «Da,
domnule, pizma a făcut pe cineva să-l omoare». Chinops a strigat tare, chemând pe
nume atât ucigaşul, cât şi pe cel ucis; şi ei s-au înfăţişat înaintea lui. Chinops a zis
lui Ioan: «Ai rămas mirat, Ioan?»

Sfântul Ioan i-a răspuns: «Nu, nu sunt mirat de acest fapt».

Chinops a zis: «Vei vedea mai multe şi atunci te vei minuna; şi nu vei muri până ce
nu te voi înspăimânta cu semnele mele».

Ioan a răspuns lui Chinops, zicând: «Semnele tale vor fi curând neputincioase».
Auzindu-l vorbind aşa, oamenii au tăbărât asupra lui Ioan şi l-au bătut până ce l-au
crezut mort.

Atunci Chinops a vorbit aşa oamenilor: „Lăsaţi-l fără de îngropăciune, ca să-l rupă
în bucăţi păsările». Şi, plecând din acel loc, ei se bucurau împreună cu Chinops.

Pe la ora două din noapte, peste cetate domnea o linişte de mormânt. Eu m-am
apropiat de Ioan şi l-am auzit zicând: «Prohor, copilul meu».

Suspinând, am răspuns: «Ce este?»

El mi-a zis: «Grăbeşte-te la casa lui Miron, unde s-au adunat toţi fraţii şi
vesteşte-i că Ioan trăieşte, că nu a păţit nici un rău şi că se va întoarce acolo».

Aşa că m-am dus la casa lui Miron, unde am găsit pe toţi fraţii plângându-l pe
Ioan. Toţi s-au mirat când m-au văzut, iar eu le-am zis: «Fraţilor, nu vă întristaţi, ci
bucuraţi-vă întru Domnul, căci învăţătorul nostru trăieşte! El m-a trimis să vă
vestesc ca să vă liniştiţi». Când au aflat de la mine că Ioan trăieşte, nu au mai stat
să asculte nimic. Au sărit cu toţii şi s-au dus repede să găsească pe Ioan, pe care l-
au aflat rugându-se; şi au zis toţi: Amin. Şi apoi s-au îmbrăţişat. Pe când toţi
plângeau de bucurie şi prea măreau pe Dumnezeu, Ioan le-a zis: «Fraţilor,
vegheaţi ca nimeni dintre voi să nu fie amăgit de semnele lui Chinops, căci
năluci erau toate cele de el făcute. Staţi departe de el şi rămâneţi la casa lui
Miron şi veţi vedea harul lui Dumnezeu». Cu acestea şi multe alte învăţăminte a
încurajat el pe fraţi şi i-a trimis în pace.

Biruinţa Sfântului asupra lui Chinops


Nu mult după aceea, păgânii au aflat că Ioan învăţa oamenii în locul în care erau
omorâţi cu pietre răufăcătorii. Chinops a chemat un diavol cu ajutorul căruia făcea
solomonii şi, venind în acel loc, i-a zis lui Ioan: «Te-am lăsat în viaţă pentru că
voiam să aduc asupra ta şi mai mare ocară şi batjocură. Vino pe ţărmul nisipos al
mării. Acolo vei vedea slava mea şi vei fi ruşinat».

Apoi s-a întors către mulţimea care-l însoţea şi a zis: «Ţineţi pe acest om până ce
eu vă voi arăta semne şi mai mari decât înainte; apoi îl voi trimite la pedeapsa cea
de veci».

Când au ajuns pe ţărm, erau acolo mulţi bărbaţi şi femei care înmiresmau locul cu
tămâie şi se rugau. Când l-au văzut pe Chinops, au căzut la pământ, slăvindu-l.
Trei diavoli îl însoţeau, cei despre care oamenii credeau că erau bărbaţii pe care
Chinops îi înviase din morţi.

Atunci Chinops a zis celor ce-l ţineau pe Ioan: «Nu-l lăsaţi şi nici să nu părăsească
nimeni acest loc până ce nu va vedea slava mea». Şi, lovind din palme cu putere,
Chinops s-a aruncat în mare, nemaivăzându-se. «Mărire ţie, o, Chinops», striga
mulţimea, «căci nu este altul mai mare decât tine!»

Atunci Ioan a întins mâinile în lături, în formă de cruce, şi a poruncit diavolilor ce


stăteau acolo, având chip de om, să nu plece. Apoi s-a rugat: «O, Dumnezeule şi
Tată al Domnului nostru Iisus Hristos, Care cu semnul crucii Tale ai dat putere
robului Tău Moise să pună pe fugă amaleciţii! Aruncă în străfundurile mării pe
înşelătorul Chinops, ca să nu mai vadă niciodată soarele şi nici să se mai
numere printre cei vii!» Şi aşa s-a şi întâmplat, căci s-a auzit un tunet uriaş şi
marea s-a tulburat dintr-o dată şi s-au ridicat valuri. Şi Chinops nu a ieşit din mare,
ci a rămas în adâncuri, precum Faraonul cel rău în vechime.

Diavolilor, pe care mulţimea îi considera oameni înviaţi din morţi, Ioan le-a zis:
«în numele lui Iisus Hristos, Care a fost răstignit şi a înviat în a treia zi, plecaţi
de pe această insulă». Şi ei au pierit pe dată.

Însă cei ce credeau că cei morţi se întorseseră cu adevărat, adică tatăl care se
înecase şi fiul care fusese omorât, erau supăraţi pe Ioan. Unul dintre ei i-a spus:
«Vrăjitorule, întoarce-mi fiul!» Iar celălalt a zis: «Blestematule, şarlatanule, adu-
mi tatăl înapoi!» Apoi toţi au strigat: «Dacă erai om bun, i-ai fi adunat pe cei
pierduţi şi despărţiţi! Însă răufăcător fiind, i-ai alungat pe cei pe care binefăcătorul
nostru Chinops i-a adus printre noi. De nu vrei să mori chiar acum, adu degrabă
înapoi pe bărbaţii dispăruţi». Cei mai plini de furie voiau să omoare pe Ioan, dar
alţii i-au oprit, zicând: «Să nu-l ucidem până ce nu se întoarce marele Chinops. El
ne va spune ce să facem».

Învierea celor trei copii

Oamenii s-au aşezat pe nisip şi au aşteptat pe Chinops timp de trei zile şi trei nopţi,
strigând din când în când cu glas tare: «O, mărite Chinops, ajută-ne!» De foame, de
sete şi din pricina soarelui arzător, mulţi dintre ei au leşinat şi zăceau fără simţire.
Trei dintre copiii lor au murit.

Ioan îi privea şi se întrista de amăgirea şi împietrirea inimilor lor. Oftând şi


văitându-se, el s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: «O, Doamne, Făcătorule şi
Dătătorule a toată suflarea şi făptura, pentru Care eu pătimesc toate acestea!
Grăbeşte-Te şi deschide ochii acestor oameni pentru ca nimeni dintre ei să nu
piară».

Apoi s-a întors către mulţime şi a zis: «Oameni şi fraţi, ascultaţi-mă! Astăzi este a
patra zi în care nu aţi mâncat, aşteptându-l pe Chinops, care nu se mai poate
întoarce în veci. De aceea vă rog să plecaţi de aici şi fiecare să se întoarcă la
casa lui să mănânce pâine».

Atunci, cei ai căror copii muriseră de foame l-au rugat pe Ioan să-i ajute. Sfântul s-
a rugat: «O, Doamne Iisuse Hristoase, prin Care cei adormiţi de veacuri şi
veacuri se vor ridica în acea înfricoşată zi a judecăţii, când trâmbiţa va răsuna!
Dă-mi mie, robul Tău, sufletele acestor trei copii, ca să slăvesc numele Tău cel
sfânt întru mântuirea acestor oameni». Şi de îndată ce şi-a încheiat rugăciunea,
cei trei morţi s-au reîntors la viaţă.

Acest semn a fost văzut de cei ce se aflau în apropiere; şi toţi au căzut la picioarele
lui Ioan, mărturisind: «Cu adevărat amăgiţi foarte am fost! Tu eşti învăţătorul cel
întru dreptul cuvânt!» Când apostolul lui Hristos a văzut că duhul lor era pe drumul
cel bun şi ei au cunoscut adevărul, Ioan a vorbit celor rămaşi: «Mergeţi în pace la
casele voastre să mâncaţi şi să prindeţi puteri. Eu voi merge la casa robului lui
Dumnezeu, Miron. Mâine mă voi întoarce aici şi vă voi vorbi aşa cum se
cuvine». Apoi a rostit o rugăciune şi toţi au plecat în pace.

Când Ioan şi cu mine am intrat în casa lui Miron, a fost mare bucurie şi mulţumire
acolo. Şi Ioan a mângâiat pe toţi cu cuvinte de Sfântul Duh insuflate. Apoi a fost
întinsă masa şi am mâncat şi am prea mărit pe Domnul, bucurându-ne în sufletele
noastre.
A doua zi, cu mare zarvă, locuitorii au venit la casa lui Miron şi strigau cu toţii:
«Miron, mult lăudatule Miron, dă-ne nouă pe învăţător ca să ne fericească şi să ne
înveţe şi pe noi!» Însă Miron se temea ca nu cumva ei, chemând pe Ioan afară, să-i
facă vreun rău sau chiar să-l omoare.

Apostolul a priceput teama lui Miron şi a zis: «De ce se tulbură inima ta? Cred
întru Hristos că aceşti oameni nu-mi doresc nici un rău».

Când oamenii au văzut pe Ioan, s-au bucurat mult şi au strigat tare: «Tu eşti
binefăcătorul sufletelor noastre! Tu eşti cel ce ne va lumina cu ştiinţă despre
lumina cea nepieritoare!»

Atunci Sfântul Ioan le-a răspuns: «Eu sunt un om muritor ca şi voi. Ci voi să
credeţi în Cel Care m-a trimis, în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care este
adevăratul binefăcător şi Lumina călăuzitoare a sufletelor oamenilor. El şi-a
făcut milă de neamul omenesc, ce înfundat era în adâncurile necunoaşterii şi în
înşelăciunea diavolilor. Şi El a binevoit, în mare mila Sa, să Se întrupeze din
Sfânta Fecioară şi să fie Om, rămânând totodată Dumnezeu; Om, asemănător
nouă în toate privinţele, în afară de păcat. El a fost răstignit cu voia Sa şi, prin
moartea Sa, a biruit moartea, luând iadului sufletele celor aflaţi acolo şi
slobozindu-le pe acestea. El a înviat în a treia zi şi ne-a trimis prin lume pe noi,
ucenicii Săi, şi pe alţi învăţători întru numele Său, să vestim împărăţia Sa. Prin
Sfântul Duh, El ne-a dat nouă putere mare asupra duhurilor necurate şi putinţa
de a săvârşi minuni şi a vindeca tot felul de boli; şi, pentru aceasta, toate
neamurile se întorc spre Dumnezeul adevărat şi Atoatefăcătorul. Copiii mei, nu
acoperiţi urechile voastre, ci depărtaţi-vă de minciună şi apropiaţi-vă de lumina
adevărului».

Ioan i-a sfătuit şi i-a mângâiat cu acestea şi cu multe alte lucruri; şi mulţi dintre ei
au crezut şi au fost botezaţi în casa lui Miron.

Filon, iudeul

În cetatea aceea era un iudeu pe nume Filon, bărbat învăţat şi care cunoştea bine
legea lui Moise. El avea o soţie ce suferea de lepră. Odată a dat peste Ioan în piaţă
şi a făcut vorbire cu el despre Cărţile lui Moise. La orice cuvânt al lui Ioan, el se
împotrivea. Şi l-a înfruntat aşa pe Ioan timp de două zile. în a treia zi, el tot se mai
încăpăţâna, chiar dacă făcuseră vorbire multă; aşa că Ioan a zis: «Filon, Filon,
Sfintele Scripturi nu cer limbuţie, ci supunere faţă de învăţăturile lor şi o inimă
curată». Pe când vorbeau astfel, s-au apropiat de un bărbat ce avea friguri şi care
fusese culcat pe pământ de rudele sale, pentru ca să-l vindece Ioan în trecerea sa pe
acolo. De aceea, pe când Ioan se îndepărta de Filon, un tânăr ce stătea lângă cel
bolnav a strigat, zicând: «învăţător al creştinilor, te rog fierbinte, apropie-te de
acest om bolnav şi vindecă-l!»

Atunci Ioan s-a alăturat lor şi a zis: «în numele lui Iisus Hristos, ridică-te şi
mergi la casa ta».

Pe dată bolnavul s-a ridicat, cinstindu-l pe Ioan, şi s-a întors la casa lui, prea
mărind pe Dumnezeu. Filon, care văzuse cele făcute de Ioan, a alergat la el, l-a luat
de mână şi l-a întrebat: «învăţătorule, ce este iubirea?»

Apostolul a răspuns: «O, păstorule al legii, Dumnezeu este iubire; şi cel ce are
iubire pe Dumnezeu îl are!»

Filon a continuat: «Dacă este aşa, arată iubirea lui Dumnezeu şi vino acasă la mine.
Să mâncăm împreună pâine, ca Dumnezeu să fie cu noi».

Îndată Ioan a mers cu el. De cum au intrat în casa lui Filon, soţia acestuia a fost
curăţată de lepră. Filon, mai înainte încăpăţânat şi gâlcevitor, a căzut acum la
pământ în faţa apostolului şi a zis: «învăţătorule, nu te supăra pe mine pentru
cuvintele pe care le-am rostit împotriva învăţăturilor tale, ci înseamnă-ne pe mine
şi pe a ta gazdă, soţia mea, cu pecetea lui Hristos».

Atunci Ioan le-a dat învăţătură şi i-a botezat, pe ei şi pe toţi cei din casa lor,
rămânând acolo timp de trei zile.

Preotul lui Apollo

Apoi am plecat din casa lui Filon şi am mers într-un loc lângă mare, unde erau
adunaţi mulţi dintre cei învăţaţi de Ioan. Au venit acolo şi preoţii lui Apollo, care
merseseră la Chinops pentru a vorbi împotriva lui Ioan.

Unul dintre ei, voind să încerce pe Ioan, a zis apostolului: «învăţătorule, am un fiu
olog de ambele picioare. Vindecă-l, ca să cred şi eu în Cel răstignit».

Şi Ioan a zis preotului: «Dacă vei crede în Hristos, El va vindeca pe fiul tău».

El a răspuns: «Nu, mai întâi fă-l bine pe fiul meu şi apoi voi crede».
Atunci Ioan a zis cu glas tare: «Nu încerca pe Cel care nu poate fi încercat! Nu
lăsa lipsa ta de credinţă să devină ocară! Pentru că în numele lui Iisus Hristos
vei fi schilodit de ambele picioare!»

Şi, în aceeaşi clipă, muşchii şi vinele acelui bărbat s-au înmuiat şi el a căzut la
pământ, rămânând nemişcat.

Atunci Ioan a spus celuilalt preot: «Mergi la casa acestui paralitic şi arată uce-
nicului meu copilul bolnav». Aşa încât am mers la casa acelui preot şi am zis
suferindului: «Ioan, apostolul lui Hristos, mi-a spus să mă grăbesc la tine în numele
Celui Răstignit». În aceeaşi clipă, tânărul s-a ridicat şi m-a urmat. A venit în faţa
lui Ioan şi i s-a închinat.

Preotul schilod de ambele picioare şi-a văzut fiul şi a strigat printre lacrimi, cu glas
tare: «Ai milă de mine, ucenic al milostivului Dumnezeu!»

Ioan şi-a făcut milă de el şi, însemnându-l de trei ori cu semnul crucii, l-a lăsat
iarăşi sănătos.

Toţi cei care stăteau prin preajmă s-au minunat de puterea lucrărilor lui Hristos şi
au crezut. Aşa că, ceva mai târziu, Ioan a botezat pe acel preot şi pe fiul său, pre-
cum şi pe toţi din casa lor.

Vindecarea bărbatului bolnav de idropică

A doua zi am mers într-un loc unde era o boltă numită Domestia; şi acolo se
adunaseră mulţi dintre cei învăţaţi de Ioan.

În apropiere se afla un bărbat ce suferea de şase ani de idropică. Boala îl marcase


atât de tare, încât nici nu mai putea vorbi. Prin semne, el a cerut hârtie şi cerneală
şi a scris lui Ioan acestea: «Către apostolul şi ucenicul lui Hristos! Miluieşte-mă pe
mine, nefericitul suferind, şi ia de la mine boala aceasta».

Ioan a luat hârtia şi a scris, răspunzând: „Bărbatului bolnav de idropică, de la


Ioan, apostolul lui Hristos: în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
recapătă-ţi sănătatea».

Când idropicul a primit scrisoarea, s-a ridicat pe loc, de parcă fusese sănătos de
când lumea.
Când oamenii au văzut aceasta, au strigat tare: «Mărire ţie, Dumnezeul lui Ioan,
Cel care săvârşeşti minuni atât de mari!»

Mulţi dintre ei au dorit să fie botezaţi, printre care şi bărbatul care fusese idropic şi
care a căzut la picioarele lui Ioan şi l-a rugat să-l lumineze. Şi Ioan l-a învăţat şi l-a
botezat în aceeaşi zi.

Soţia cârmuitorului Achila

În acea vreme, s-a întâmplat ca soţia cârmuitorului Achila să se afle de trei zile în
chinurile facerii, neputând naşte copilul. Ea era pe moarte.

Guvernatorul a trimis oamenii lui la Ioan, rugându-l pe acesta din toată inima:
«Bărbat al lui Dumnezeu, vino degrabă şi ne ajută!»

Apostolul s-a dus repede şi, îndată ce s-a apropiat de casă, femeia a născut.

Guvernatorul a rostit: «După cum se vede, ai adus binecuvântarea în casa noastră».

Ioan a răspuns: «De vei crede în Mântuitorul Hristos, mântuirea va intra în casa
ta».

Guvernatorul a răspuns: «Am crezut şi cred în Cel care te-a trimis pe tine, în
Hristos Care este Mântuirea tuturor oamenilor». Şi apostolul lui Hristos l-a învăţat
şi l-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Şi soţia lui Achila a dorit să fie botezată, dar Ioan i-a zis: «Nu se cuvine să fii
botezată înainte de a trece patruzeci de zile de când ai născut».

Atunci cârmuitorul a încercat să-i dea lui Ioan o sumă mare de bani, zicând: «Ia
aceasta, părinte, de la fiul tău şi binecuvântează casa mea».

Apostolul lui Hristos a răspuns: «Nu se poate binecuvânta casa ta pentru bani.
Dar mergi tu însuţi şi împarte-i săracilor; şi astfel casa ta va primi binecuvân-
tarea».

Am rămas la casa cârmuitorului timp de trei zile şi apoi ne-am întors la casa lui
Miron, unde s-au adunat mulţi oameni şi Ioan a binevestit. Mai târziu a hirotonit
preoţi şi ei au ţinut Sfânta Liturghie şi toţi s-au împărtăşit cu Sfintele Taine,
primind harul Domnului Căruia i se cuvine mărire şi slavă în vecii vecilor. Amin.
Jertfele omeneşti în Mirinusa

După ce am stat în Flora timp de trei ani, am părăsit locul acela şi am mers până ce
am ajuns în cetatea Mirinusa. Era prima zi din august. Am mers într-un loc numit
Piasterion, unde se adunaseră conducătorii cetăţii. Cu ei era un tânăr legat cu
lanţuri de fier, ţinut pironit la pământ.

Ioan a întrebat pe unul dintre cei ce stăteau în preajmă: «Pentru ce a fost legat
acest tânăr?»

Bărbatul a răspuns: «în prima zi a fiecărei luni noi oferim o jertfă curată binefă-
cătorului nostru, lupul».

Ioan a zis: «Şi ce este acest lup, aş vrea să ştiu?»

Omul a răspuns: «Noi îl cinstim pe marele zeu-lup, pe care îl sărbătorim astăzi.


Dacă doreşti să-l vezi, vino înaintea ceasului al patrulea al zilei. Atunci vei vedea
preoţii mergând împreună cu oamenii acolo unde apare zeul. Mergi cu ei şi vei
vedea pe zeul nostru».

Ioan a mai zis: «Văd că eşti un bărbat simţitor, cunoscător şi plin de toate
virtuţile. De vreme ce eu sunt un străin şi vreau să văd lupul, arată-mi-l, te rog,
şi îţi voi oferi un dar însemnat».

Bărbatul s-a învoit să-i arate lui Ioan lupul. El ne-a dus la un râu şi a zis: «De aici
iese zeul nostru şi se arată oamenilor». Brusc, pe când noi vorbeam aşa, cam
înjurul celui de-al patrulea ceas al zilei (10.00 dimineaţa), din apă a ieşit un diavol
având chip de lup uriaş.

Ioan l-a văzut şi a zis: «Vorbesc ţie, duh rău».

Diavolul a stat în loc.

Ioan l-a întrebat: «De câţi ani eşti tu aici?»

Diavolul a răspuns: «De o sută şaizeci şi cinci de ani».

Ioan a continuat: «îţi poruncesc ţie, în numele lui Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu Celui viu, depărtează-te şi nu te mai întoarce niciodată pe ostrovul
acesta şi rămâi în pustietate şi în locuri părăsite».
Atunci diavolul a dispărut pe loc. Omul, văzând marele semn înfăptuit de Ioan, a
căzut la picioarele lui, zicând: «Stăpâne, spune-mi, te rog, cine eşti, căci văd că tu
porunceşti zeilor şi ei ţi se supun ţie cu tremur».

Ioan a zis: «Eu sunt Ioan, apostolul lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cel pe
care-l numeşti lup este un duh rău, care duce în ispită sufletele oamenilor. Dar
Hristos m-a trimis să izgonesc diavolii şi să arăt oamenilor calea adevărului».

Când bărbatul a auzit aceasta, a zis lui Ioan: «Te rog, o, bărbat al lui Dumnezeu,
fă-mă şi pe mine rob al lui Hristos». Aşa că Ioan l-a învăţat şi l-a botezat în râul
acela.

În timp ce Ioan mai sfătuia încă pe bărbatul cel luminat, iată, preoţii diavoleşti au
adus pe tânărul ce trebuia jertfit pentru diavol, legat cu lanţuri de fier. Ei i-au legat
picioarele şi au făcut pregătirile cele de trebuinţă. Cu suliţe în mâini, au început să-
l aştepte pe diavol. Aceasta deoarece diavolul apărea mai întâi ca nălucă, înne-
bunindu-i de teamă şi cutremur, iar apoi îl omora pe tânărul adus drept jertfă. Mult
timp au aşteptat ei ca diavolul să se arate din apă.

Ioan s-a apropiat încet de ei şi a zis: «O, bărbaţilor, voi sunteţi amăgiţi de
diavoli. Cel pe care voi îl luaţi drept zeu, lupul, este un diavol. Eu l-am alungat
de pe această insulă, în numele lui Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului meu. De ce
mai stăruiţi în această nelegiuită jertfire? Dezlegaţi-l pe tânăr şi lăsaţi-l să plece.
Vă voi amănunţi totul despre acest diavol, care până acum v-a amăgit şi v-a
ispitit sufletele».

Preoţii au rămas înmărmuriţi la auzul acestor cuvinte, căci nimeni nu cutezase


vreodată să vorbească astfel în acel loc, de teama diavolului.

Atunci Ioan a continuat: «Bărbaţi, ascultaţi cele spuse de mine! Dezlegaţi pe


acest tânăr! Încetaţi această nesocotită şi fără de rost închinare la diavoli,
încetaţi jertfirea de oameni, pentru că ei sunt icoana lui Dumnezeu! Căci eu am
alungat acest lup şi l-am trimis în întuneric prin puterea Dumnezeului meu».

Nici acum preoţii nu au cutezat să răspundă lui Ioan. Atunci el s-a apropiat de
tânărul legat şi l-a slobozit zicând: «întoarce-te în cetate, la părinţii tăi».

Apostolul a spus acestea deoarece nimănui dintre rudele celui jertfit nu-i era
îngăduit să se apropie de locul în care lupul îşi sfâşia prada. Apoi Ioan s-a apropiat
de preoţi şi a luat suliţele din mâinile lor, în vreme ce aceia stăteau înmărmuriţi. Şi
nimeni nu a cutezat să-i spună lui Ioan vreun cuvânt, căci toţi erau fermecaţi şi se
minunau de pieirea zeului lor. Cu timpul, s-au întors în cetate.

Apoi Ioan s-a dus într-un loc numit Bolta Mică; şi mulţi au venit în jurul lui. El a
început a-i învăţa şi a-i binevesti despre Hristos. Mulţi dintre cei ce ascultau au
crezut şi au prea mărit pe Dumnezeu pentru că a scăpat pe cel ce trebuia jertfit şi
pentru că a făcut să piară diavolul cel rău şi, odată cu el, sîngeroasele fapte pe care
acest necurat le săvârşea.

Moartea lui Monon în casa de baie

Preoţii lui Zeus erau încrâncenaţi foarte împotriva lui Ioan. Unul dintre ei avea un
fiu, Monon, care se îmbăia zilnic la baia publică a cetăţii. Într-o zi, Monon a fost
sugrumat de un duh rău ce stăpânea casa de baie.

Când tatăl său, preotul, a auzit, a fugit la casa de baie, dar a găsit acolo doar leşul.
Atunci s-a grăbit la Ioan şi i-a zis: «învăţător al creştinilor, iată, a venit timpul să
cred şi eu în Dumnezeul pe care-L predici! Fiul meu a fost sugrumat de un duh rău
în casa de baie; şi eu ştiu că, dacă tu vrei, poţi să-i redai viaţa, căci am aflat toate
câte ai făcut în cetatea Flora».

Ioan a zis preotului: «Crezi tu că eu pot face aceasta?»

El a răspuns: «Da, cred!»

Atunci Ioan l-a luat de mână şi l-a dus la locul din baie unde zăcea trupul tânărului;
şi l-au aşezat pe acesta la picioarele lui Ioan. Tatăl a început să plângă amar şi a zis
apostolului: «în numele Dumnezeului pe care-L predici, ai milă de mine şi ridică
pe fiul meu».

Atunci Ioan a rostit o rugăciune şi, luând mâna celui mort, a zis: «în numele lui
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ridică-te!»

Şi îndată tânărul s-a ridicat şi Ioan i-a zis: «Ce ţi s-a întâmplat? Cum ai păţit
aceasta?»

Tânărul a răspuns: «Pe când mă spălam în baie, a intrat pe uşă un bărbat negru la
faţă şi m-a sugrumat!» Ioan şi-a dat seama că acesta era diavolul care fusese
alungat de el din casa de baie a lui Dioscoride, din Efes. De aceea a mers în baie şi
a zis: «Cu tine vorbesc, duh rău. Spune-ne, de câţi ani eşti aici?»
Diavolul a strigat, zicând: «De şase ani. Mai înainte am stăpânit casa de baie a lui
Dioscoride din Efes şi am sugrumat pe fiul acestuia. Apoi am fost alungat de tine.
Te rog, nu mă alunga şi din acest loc!»

Atunci Ioan s-a adresat duhului rău, zicând: «în numele lui Iisus Hristos Cel
Răstignit, îţi poruncesc ţie să te depărtezi de la acest ostrov şi să nu mai apari
niciodată printre oameni, ci să stai în loc sălbatic şi nelocuit».

Şi diavolul a pierit pe dată, supunându-se cuvântului lui Ioan. Preotul, văzând toate
acestea, s-a dezis de amăgirea sa strămoşească şi a căzut la picioarele lui Ioan,
spunând: «Iată, cu, fiul meu şi toţi cei ai casei mele suntem în faţa ta; şi, orice ne
vei zice, ne vom supune şi vom face».

Ioan i-a zis: «Ştiu cu adevărat că Dumnezeu a făcut să se abată aceasta asupra
fiului tău pentru binele sufletelor voastre. Toate acestea te-au făcut să cunoşti
adevărul. Mai înainte te împotriveai cuvântului credinţei. Acum crezi în Cel
Răstignit, Care te va mântui atât pe tine, cât şi casa ta».

Preotul a răspuns: «Cred cu toată fiinţa mea, o, ucenic al adevăratului Dumnezeu».


Apoi ne-a luat la casa lui şi a cerut să fie botezat. După ce Ioan l-a învăţat cele de
trebuinţă şi l-a sfătuit, i-a botezat pe toţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh.

Fiul văduvei

Am rămas acolo timp de şapte zile, bucurându-ne de minunile săvârşite de


Dumnezeu prin Ioan. Apoi am plecat şi am mers într-un loc numit Flogheon. În
apropiere se adunaseră toţi locuitorii cetăţii pentru a-l asculta pe Ioan.

În acest timp, o văduvă şi-a croit drum prin mulţime şi a căzut la picioarele lui
Ioan, zicând: «Slujitor al lui Dumnezeu, chem ca martor pe Dumnezeul în care
crezi şi pe care-L vesteşti: ai milă de mine!»

Ioan a întrebat-o: «Ce vrei să fac?»

Femeia a continuat: «Soţul meu a murit şi m-a lăsat cu un copil de trei ani pe care
l-am crescut cu mare chin şi greutate pentru ca să fie în rând cu lumea. Acum, un
diavol a intrat în el şi am cheltuit tot ce aveam prin temple pentru sfintele zeităţi,
precum şi pentru preoţii arţăgoşi, dar nu am izbutit să fac nimic bun pentru copilul
meu prin toate acestea. De aceea te rog fierbinte, apostol al bunului Dumnezeu, ai
milă de oropsita de mine şi vindecă pe fiul meu».

Apostolul a spus: «Mergi şi adu-l ca să-l pot vindeca».

Femeia a crezut cuvintele lui Ioan şi s-a grăbit spre casa ei şi a zis fiului suferind:
«Vino, să mergem la Ioan, apostolul lui Hristos, ca să te vindece».

De îndată ce a rostit aceste cuvinte, diavolul l-a părăsit, chiar înainte de a merge la
Ioan. Totuşi mama sa l-a adus la Ioan, aşa cum era, adică teafăr.

Când mulţimea l-a văzut, a fost uimită şi prea slăvea pe Dumnezeu Care, prin
apostolul Său, săvârşea mari minuni. Mulţi dintre cei ce au văzut aceasta au crezut
şi au fost botezaţi de Ioan.

Atunci Ioan a luat pe tânăr de mână şi a însoţit pe cei doi, pe fiu şi pe mamă, la
casa lor. Acolo le-a dat învăţătură şi i-a botezat; şi am rămas la casa lor timp de trei
zile.

Nimicirea templului lui Dionysos

În a patra zi am plecat din casa lor şi am mers într-o piaţă unde se adunaseră mulţi
oameni pentru a asculta învăţăturile lui Ioan. Apostolul ştia că în acea zi idolatrii
aveau să aibă mare sărbătoare pentru zeul Dionysos (Bachus), aşa că a mers şi a
stat în apropierea templului, învăţând şi certând oamenii să se întoarcă la
Dumnezeu, să se pocăiască şi să aibă credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos.

El a mai zis: «O, bărbaţi, de vreme ce Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui
şi l-a înălţat dându-i cuget, nu se cuvine să vă purtaţi mai fără de minte decât
dobitoacele proaste, ducând o viaţă neîmplinită şi trăind în ruşine, necinstindu-
vă pe voi înşivă şi întinând spiţa omenească».

Acestea şi multe alte lucruri a mai vorbit Ioan. Atunci preoţii lui Dionysos au venit
la el şi i-au zis: «Pleacă de aici şi nu răzvrăti oamenii! Ne strici sărbătorirea
divinului Dionysos».

Ioan nu i-a băgat în seamă, ci tot învăţa mulţimea să stea departe de proslăvirea
duhurilor celor rele în această destrăbălată adunare. În templu, bărbaţii şi femeile
serbau pe Dionysos cu mâncare şi băutură; şi petrecând aşa, se îmbătau şi să-
vârşeau mari ticăloşii în cinstea acestei rele zeităţi.
Preoţii desfrânaţi îl urmăreau pe Ioan. Şi, lăsându-l să continue, în timp ce oamenii
stăteau şi ascultau, ei s-au amestecat prin mulţime; şi când ademenind, când
ameninţând, încercau să-i îndepărteze pe oameni de Ioan. Ei l-au legat apoi şi l-au
dus într-un loc îndepărtat, unde l-au bătut cu cruzime. Lăsându-l legat şi pe
jumătate mort, ei s-au întors la petrecerea lor ruşinoasă. După obicei, mai întâi au
intrat ei singuri în templu, pentru a înfăptui taine drăceşti şi a se înfrupta din hrana
pângărită, oferită idolilor.

Între timp, Ioan, care fusese lăsat să zacă la pământ, se ruga lui Dumnezeu, zicând:
«O, Dumnezeule, Tată al tuturor nădejdilor noastre, Iisuse Hristoase, după cum
ai binevoit ca prin Samson să prăbuşeşti stâlpii pe care se ţinea marele templu al
filistenilor, tot aşa fă acum ca această capişte a risipei să fie dărâmată». De
îndată ce a încheiat Ioan rugăciunea, templul s-a dărâmat din temelii, zdrobind
doar pe cei doisprezece preoţi ce se aflau în el, dar fără a lovi şi mulţimea.
Oamenii, îngroziţi, l-au dezlegat pe Ioan, rugându-l să nu-i omoare.

Vrăjitorul Noeţian

În acea cetate locuia un vrăjitor renumit, ce se chema Noeţian. El avea o soţie pe


nume Fora şi doi fii, Raz şi Policarp. Noeţian era un vrăjitor foarte învăţat şi avea
multe cărţi cu ajutorul cărora chema diavolii. De aceea, când a aflat despre
nimicirea templului lui Dionysos prin rugăciunile lui Ioan şi de moartea şi
îngroparea sub dărâmături a preoţilor, el s-a întristat şi s-a întărâtat împotriva lui
Ioan. Apoi, cuprins de o râvnă satanicească, s-a apropiat de sfântul apostol şi i-a
zis: «Iată, noi te iubim şi credem cu toţii cuvintele tale. Nu-ţi cerem nici o lămurire
cu privire la dărâmarea templului. Dar pentru a fi deplin încredinţaţi de
nepărtinirea şi de cinstea inimii tale, precum şi de faptul că Dumnezeul
propovăduit de tine este cu adevărat viu, înviază pe cei doisprezece preoţi care au
fost striviţi sub templu».

Ioan i-a răspuns: «Dacă acei doisprezece preoţi ar fi meritat să trăiască, ei nu ar


fi pierit, de vreme ce mulţimea de oameni a rămas nevătămată. Pricina morţii lor
a fost chiar ticăloşia lor».

Noeţian a răspuns: «Pentru binele şi slava ta, primeşte să faci cele ce ţi-am cerut.
Iarăşi îţi spun, ridică pe cei morţi, ca să cred şi eu în Cel Răstignit. Ar trebui să ştii
că şi eu pot să-i înviez; dar atunci vei suferi urmările pentru nimicirea templului».

Atunci Ioan i-a zis: «Nu te amăgi, Noeţian; ştiinţa ta este doar vrăjitorie şi-ţi faci
nădejdi deşarte».
La aceste cuvinte, vrăjitorul s-a dus în drumul lui, întristat peste măsură. Şi-a oprit
privirea din nou asupra ruinelor templului şi, vrăjind asupra lor, a chemat
doisprezece diavoli care s-au înfăţişat cu chipul preoţilor morţi. Noeţian le-a
poruncit să-l omoare pe Ioan şi să se întoarcă la el. Dar diavolii au zis: «Nu stă în
puterile noastre să-l omorâm. Nici măcar nu putem să apărem acolo unde este el.
Trebuie să aduci acolo oamenii care, văzându-ne, să omoare cu pietre pe Ioan».

Dar, prin harul Sfântului Duh, toate acestea au fost descoperite lui Ioan. Şi el mi-a
zis: «Prohor, copilul meu, pe când se va apropia Noeţian, ia-o pe celălalt drum,
către templul ruinat. Vei vedea acolo doisprezece diavoli cu chipul preoţilor
morţi şi le vei spune: Aşa zice Ioan, apostolul lui Hristos: Plecaţi de pe acest
ostrov în loc pustiu».

Ioan încă îmi vorbea cînd, iată, Noeţian venea strigând cu glas tare: «Bărbaţi şi
fraţi, aţi plecat urechea la cuvintele mincinoase ale acestui şarlatan. Iată, aşa cum
v-am făgăduit, voi învia preoţii pe care acesta i-a socotit nevrednici de a trăi. Dacă
îl omorâţi, în scurt timp voi reface şi templul. Veniţi, dar, voi toţi, afară de acest
înşelător, să vedeţi preoţii înviaţi». Atunci toţi cei fără de judecată l-au urmat,
părăsindu-l pe Ioan.

Cei ce plecaseră şi erau conduşi de Noeţian chibzuiau cum să dea morţii pe Ioan.
Dar eu, mergând pe altă cale, am ajuns înaintea lor la locul unde diavolii aşteptau,
având chipul preoţilor morţi. Auzind porunca apostolului, diavolii s-au împrăştiat
pe loc. Şi iată! Noeţian a sosit împreună cu oamenii şi, negăsind pe diavoli, a fost
mâniat foarte. Mai întâi a înconjurat o dată templul, vrăjind şi încercând să-i
cheme, dar în zadar.

Oamenii au aşteptat în acel loc un timp îndelungat, iar apoi au început să murmure
împotriva vrăjitorului. Ei au început a zice: «Ne-ai amăgit şi ne-ai îndepărtat de
cuvintele dătătoare de viaţă ale învăţătorului nostru Ioan. Şi acum cu ce obraz ne
vom întoarce la el, care ne-a sfătuit atât, iar noi l-am părăsit pentru a te urma pe
tine, un mincinos?»

Unii se gândeau să omoare pe Noeţian şi ziceau: «Ceea ce ai vrut să faci


învăţătorului nostru îţi vom da ţie!» Dar alţii ziceau: «Nu aşa ne sfătuieşte
învăţătorul nostru. Nu trebuie să ne pripim».

Între timp a venit Ioan, iar ei i-au zis: «învăţătorule, te rugăm, bunule: îndură-te de
copiii tăi nechibzuiţi, căci noi am părăsit izvorul cel dulce şi ne-am dus la cel
înveninat cu fiere. Iată, acest mincinos ne-a amăgit şi noi eram gata să te omorâm.
îl avem aici şi vom face cu el orice vei porunci tu, căci merită să fie ucis».

Ioan li s-a adresat: «Copiii mei, lăsaţi întunericul să stea în întuneric. Noi sun-
tem fii ai luminii, mergeţi deci către lumină şi întunericul nu vă va putea învălui,
căci adevărul lui Hristos în noi este».

Iată de ce Ioan nu a vrut nicidecum să îngăduie uciderea lui Noeţian. Atunci mulţi
dintre cei de acolo au cerut să se apropie de lumina lui Hristos. Dar apostolul i-a
trimis pe la casele lor, căci era seara târziu. A doua zi, la Ioan au venit mulţi pentru
a fi botezaţi. El le-a dat învăţătura cea de trebuinţă şi i-a botezat în râu. Aceştia au
fost două sute douăzeci la număr.

Chiar şi după ce a fost martor la toate aceste minuni, Noeţian nu s-a lăsat de
lucrările sale rele şi, prin vrăjile sale, a preschimbat apa în sânge.

Ioan a văzut aceasta şi, înălţând o rugăciune, a curăţat apa, după care s-a rugat: «O,
Doamne Iisuse Hristoase, aşa cum altădată ai abătut şi ai îmblânzit în chip
nevăzut pe cei ce erau împotriva prorocului tău Ilie, tot aşa îmblânzeşte pe
Noeţian, orbindu-l, pentru ca el să Te poată vedea cu ochii sufletului său».

Vrăjitorul a orbit pe loc şi a fost adus de mână în faţa lui Ioan, cerându-i sfântului
îndurare şi să fie însemnat şi el cu pecetea credinţei creştine.

Atunci Ioan a zis: «Mulţumesc Dumnezeului meu că, în mare bunătatea Sa, nu
te-a lăsat pradă diavolilor». După ce l-a sfătuit îndelung, el l-a botezat; şi, după
aceasta, Noeţian şi-a recăpătat vederea. Atunci a căzut la picioarele lui Ioan şi l-a
rugat să vină cu el acasă: şi aşa s-a şi întâmplat.

Când Ioan a intrat în casa lui, toţi idolii s-au rostogolit şi s-au sfărâmat în bucăţele.
Acest fapt l-a întărit şi mai mult pe Noeţian în credinţa creştinească. Şi soţia şi fiii
săi au crezut şi au fost botezaţi. Văzând această minune, slugile sale au fost
cuprinse de evlavie; şi crezând, au fost botezaţi.

Noi am rămas la casa lui timp de zece zile, bucurându-ne de harul lui Dumnezeu.
După aceea, Ioan i-a binecuvântat şi i-a lăsat în mâinile Domnului.

Apoi am părăsit cetatea Mirinusa şi am mers în cetatea Caron, aflată la trei mile
depărtare.
Odată ajunşi acolo, am fost primiţi de un iudeu pe nume Faust, care a crezut şi a
fost botezat împreună cu toţi cei din casa lui. Am rămas acolo un timp îndelungat.

Procliana şi Sosipatru

S-a întâmplat ca cârmuitorul Patmosului să fie înlocuit de cârmuitorul Insulelor


Ciclade. Numele său era Marcu şi, deşi era un păgân grec, îi iubea pe creştini. El a
găsit de cuviinţă să cerceteze toate cetăţile insulei, printre care Flora şi Caron, căci
în aceste aşezări se făcea mult comerţ.

La acea vreme, în Caron locuia o văduvă bogată şi frumoasă, pe nume Procliana.


Fiul ei, Sosipatru, era un tânăr de douăzeci şi patru de ani. Acesta era plăcut la
înfăţişare şi se purta cuviincios, semănând mult Sfântului Iosif din Vechiul Testa-
ment.

Procliana, ispitită de diavol, s-a înflăcărat de dorinţă faţă de fiul ei şi încerca prin
toate mijloacele să-l atragă la fapte ruşinoase. Într-o zi, mai neruşinată ca niciodată,
ea i-a zis lui Sosipatru: «Sosipatru, fiul meu, am bani şi multe bunătăţi. De aceea
hai să mâncăm, să bem şi să petrecem. Dar ascultă, să nu aduci altă femeie. Eu nu
sunt bătrână, ci tânără şi frumoasă. Aşa încât eu îţi voi fi soţie, iar tu vei fi soţul
meu. Şi nu voi aduce nicicând alt bărbat în casă şi nici vreunei femei nu-i voi
îngădui să intre». Ea era într-adevăr foarte frumoasă şi gândurile ei erau pline de
închipuiri păcătoase cu fiul ei, aducătoare de mari nelegiuiri.

S-a întâmplat că, într-o zi, pe când Ioan propovăduia într-un loc public, iar unii din
mulţime i se împotriveau, Sosipatru s-a apropiat şi a stat lângă Ioan.

Apostolul s-a întors, l-a privit şi i-a zis drăgăstos: «Sosipatru, fiul meu!»

Sosipatru a răspuns: «Vorbeşte, părinte!»

Ioan a continuat: «Era într-o cetate o femeie pe nume Apati (nume ce înseamnă
amăgire), care avea un fiu pe nume Mi-apatomenos (adică neamăgit). Şi
diavolul a urzit gânduri rele, făcând-o pe Apati să-l supere ani de zile la rând,
însă fără nici o izbândă. Atunci ea l-a ponegrit în faţa unui judecător care îi era
rudă. Acesta a poruncit în mod nechibzuit ca Mi-apatomenos să fie pedepsit cu
cruzime. Însă dreptatea dumnezeiască a curăţit ceea ce era curat şi a înnegrit
ceea ce era întunecat. Care dintre cei doi, o, Sosipatru, este drept şi demn de
laudă: mama sau fiul?»
Tânărul, precum pământul crăpat, însetat de ploaie, şi-a dat seama că Ioan vorbea
despre cele întâmplate în casa lui; şi a zis: «Drept este de a lăuda fiul şi de a o
osândi pe mamă».

Atunci Ioan a zis: «De aceea mergi în pace la casa ta şi lasă pe mama ta să-ţi fie
mamă cu adevărat şi nu ca Apati».

Sosipatru a căzut la picioarele lui Ioan şi l-a rugat să vină cu el pentru a-i oferi
ospitalitate. Aşa că Ioan a mers cu el.

De cum am intrat în casă şi Procliana ne-a văzut, s-a înfuriat foc. Ea l-a chemat pe
Sosipatru şi i-a zis: «Nu ţi-am spus să nu aduci bărbaţi străini în casă şi că eu nu
voi lăsa nici o femeie străină să intre? De ce atunci ai adus pe aceşti amăgitori şi
batjocoritori?»

Sosipatru i-a răspuns: «Să nu crezi că aceşti oameni au intrat în casa noastră cu
gânduri necurate. După ce vom sta la masă şi vom mânca pâine, ei vor merge în
drumul lor».

Procliana a răspuns, zicând: «Nu, ei nu vor mânca, ci eu îi voi scoate afară într-un
chip ruşinos. Poate că ei îţi vor suci minţile şi tu îţi vei dispreţui mama. Atunci voi
muri de durere din pricina ta».

Dar Sosipatru a început s-o ia cu binişorul pentru a o linişti şi i-a zis: «Nu se află
om pe lume, mama mea, care să mă facă să-mi schimb părerea despre tine ori să te
urăsc şi să mă întorc de la tine. Lasă-mă doar să ospătez aceşti oameni şi pe urmă
voi face orice-ţi va dori inima». Aşa încât Procliana s-a lăsat înduplecată de
cuvintele fiului său, sperând ca acesta să se plece dorinţelor ei destrăbălate şi
nelegiuite.

Masa a fost întinsă înaintea noastră şi numai Sosipatru ne-a slujit şi a stat la masă
cu noi. Procliana s-a aşezat pe aproape, pentru a ne supraveghea, ca nu cumva Ioan
să spună ceva ce ar putea schimba judecata fiului ei.

După ce am mâncat, Ioan a zis: «Vino, Sosipatru, fiul meu, şi ne petrece până la
uşă ca să ieşim».

Sosipatru s-a dus, fiind urmat de Procliana care dorea să se încredinţeze că el se va


întoarce repede. După ce am ieşit pe uşă, Sosipatru a vrut să meargă cu noi pentru
a asculta cuvintele lui Ioan, pline de învăţăminte. însă Procliana a luat pe fiul ei de
braţ şi a zis: «Vino cu mine în casă, fiul meu, căci nu-ţi îngădui să mergi împreună
cu ei».

El a răspuns: «Mamă, lasă-mă să-i însoţesc pe aceşti oameni, ca să le arăt drumul,


iar apoi mă voi întoarce la tine».

Dar ea, având în sine sămânţa rea a pustiirii şi otrava ucigătoare a dorinţei, a zis
fiului ei: «Nu vei mai părăsi această casă până ce nu îmi vei îndeplini dorinţa».

Sosipatru s-a tulburat mult auzind acestea, deoarece a înţeles că Procliana vorbea
despre poftele-i drăceşti, atât de des arătate lui în ultima vreme. Dar el i-a zis: «O,
mamă, nu mai vorbi pe ocolite de lucruri nemaivăzute, ci mergi în casă şi eu mă
voi întoarce la tine repede». însă ea stăruia şi îl ţinea de mână. Atunci el şi-a tras
mâna şi ne-a urmat.

După patru zile, nu se întorsese încă acasă, temându-se de aducătoarele de păcat


ispite ale mamei sale, căci fusese sfătuit de Ioan.

În acest timp, Procliana era chinuită de pofte trupeşti, de dorinţe ruşinoase pe care
simţea că nu le mai poate îndura. După a patra zi, ea a pornit în căutarea lui
Sosipatru.

În momentul acela, Ioan îi învăţa pe oameni într-o piaţă publică, iar Sosipatru era
şi el de faţă. Procliana, văzându-l, s-a fâstâcit şi s-a amestecat în mulţime. Fără a se
lăsa văzută de fiul ei, ea l-a ocolit şi s-a oprit în faţa lui, Sosipatru nemaiputând da
înapoi. Ea s-a prins de hainele lui şi a început să strige cu putere.

El i-a zis: «O, mama mea, linişteşte-te, şi voi face orice vei voi». El încerca să se
sloboadă din mâinile mamei sale şi între ei a început o luptă. Neputându-l convinge
s-o urmeze şi să-i satisfacă dorinţele necurate şi nelegiuite, Procliana s-a mâniat şi
şi-a ieşit din fire. Ajutată de diavol, femeia scotea ţipete sălbatice şi vaiete de parcă
i s-ar fi întâmplat cine ştie ce mare rău. Doi magistraţi ai cârmuitorului Marc i-au
luat pe amândoi şi i-au dus în faţa acestuia.

Procliana, fără pic de ruşine, şi-a scos acoperământul de pe cap şi a început a-şi
smulge părul plângând şi strigând în faţa cârmuitorului: «Rog pe înălţimea voastră
să plece urechea la cuvintele mele. Soţul meu a murit şi m-a lăsat cu un copil de
trei ani, care acum are douăzeci şi patru. Cu multă trudă şi osteneală l-am crescut
până la această vârstă. în ultimele zece zile el m-a tot necăjit şi chiar m-a atacat
încercând să mă facă să am legături ruşinoase cu el». Auzind aceasta, cârmuitorul a
crezut-o pe Procliana şi s-a supărat amarnic pe Sosipatru. Fără a asculta ce avea de
spus în apărarea sa curatul şi nevinovatul tânăr, a poruncit pe loc ca acesta să fie
cusut pe loc într-un sac de piele, împreună cu nişte şerpi veninoşi, şi să fie aruncat
în mare.

Aflând aceasta, Ioan s-a grăbit să se împotrivească acestei osânde nedrepte şi s-a
înfăţişat curţii, adresându-se cârmuitorului cu glas tare: «O, cârmuitorule,
judecata ta este nedreaptă faţă de acest tânăr chibzuit şi fără vină!»

Când Procliana l-a văzut pe Ioan, a strigat tare, văitându-se: «Iată bărbatul care l-a
stricat pe fiul meu şi l-a învăţat să facă acest lucru vrednic de osândă; căci el a
venit în casa mea şi a mâncat pâine şi i-a insuflat nestatornicului meu fiu această
purtare dezgustătoare».

Guvernatorul dădea mai multă ascultare cuvintelor femeii şi nu celor spuse de


Ioan, căci martorii spuneau că ea era foarte înfrânată şi aspră cu ea însăşi. De aceea
cârmuitorul a poruncit ca şi Ioan să fie luat şi să îndure aceeaşi osândă aducătoare
de moarte, ca şi Sosipatru, adică să fie cusut într-un sac de piele cu reptile
veninoase.

Ioan îi privea pe cei care se pregăteau să ducă la îndeplinire ordinul cârmuitorului.


Fiind într-o astfel de strâmtoare, el se ruga în gând la Dumnezeu. Dintr-o dată,
pământul s-a cutremurat şi mâna cârmuitorului, cu care acesta semna osânda
sfântului, s-a uscat. Procliana, a cărei mână dreaptă era ridicată cu putere împotriva
lui Ioan, cu mincinoasele ei cuvinte, s-a uscat de asemenea şi s-a făcut ca de piatră,
iar ochii i-au ieşit din orbite văzând aceasta. Judecătorul a fost îngrozit, iar toţi
ceilalţi au căzut la pământ ca morţi.

Doar Ioan şi Sosipatru au rămas în picioare lângă sacii de piele cu târâtoare


veninoase.

Văzând aceasta, cârmuitorul a strigat tare lui Ioan: «Bărbat al lui Dumnezeu,
roagă-te ca mâna mea să-şi revină şi ca să înceteze cutremurul pământului, căci şi
eu cred în Dumnezeul pe care-L propovăduieşti tu!»

Atunci Ioan a ridicat ochii la ceruri şi, oftând, a strigat: «Fiu şi Cuvânt al lui
Dumnezeu Tatăl, Care cu mâna Ta atotputernică ai înfăptuit acestea pentru a
dezmetici pe cei nebuni şi necumpătaţi, coboară asupra noastră mulţimea
milostivirilor Tale nemăsurate şi fă-i teferi înapoi pe toţi, căci Tu eşti Împăratul
veacurilor şi toată puterea şi stăpânirea a Ta este, o, Iisuse Hristoase».
De cum şi-a încheiat rugăciunea, pământul nu s-a mai cutremurat şi mâna
cârmuitorului şi cea a Proclianei şi-au revenit; şi cei căzuţi la pământ s-au ridicat.
Când cârmuitorul a văzut această întâmplare ciudată, el i-a zis lui Ioan: «Apostole
al lui Hristos, intră în casa mea şi mănâncă pâine cu mine!»

Iar noi l-am luat şi pe Sosipatru. După ce am mâncat, am rămas peste noapte. Ioan
nu înceta a arăta cârmuitorului învăţăturile creştine despre viaţă. A doua zi, câr-
muitorul a căzut la picioarele lui Ioan, cerând să fie botezat împreună cu fiul şi cu
soţia sa. Şi Ioan i-a învăţat cât a trebuit şi i-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului
şi al Sfântuui Duh.

A doua zi am părăsit casa cârmuitorului cu multă cinstire. Ioan a zis lui Sosipatru:
«Fiul meu, întoarce-te la casa ta şi la mama ta».

Iar el nu dorea aceasta şi a zis: «Părinte, eu te voi urma oriunde te vei duce. Nu mai
vreau să mă întorc acasă şi nici să văd pe netrebnica mea mamă. Aş renunţa cu
plăcere la toate doar să aud cuvintele lui Hristos, ce ies din gura ta sfântă».

Apostolul i-a zis: «Alungă aceste gânduri despre mama ta, căci ea a lepădat
netrebnicia şi faptele la care o împingea diavolul şi se îngrijeşte acum doar de
mântuirea ei. Nu o vei mai auzi rostind vreun cuvânt rău sau dând vreo pildă
rea. Dimpotrivă, o vei găsi pocăită şi departe de orice gând urât care ţi-ar putea
aduce supărare».

Cu aceste cuvinte, Ioan a luat de mână pe Sosipatru şi a mers la casa lui. Am găsit-
o pe Procliana întinsă la pământ, plângând şi căindu-se din inimă pentru răul
provocat de ea. Când a auzit că Ioan a intrat în casa ei, s-a ridicat şi s-a grăbit să-l
întâmpine. Căzând la picioarele lui, cu multe lacrimi a strigat: «Am greşit în faţa
lui Dumnezeu şi a ta, o, bărbat al lui Dumnezeu, precum şi împotriva fiului meu.
Nu sunt vrednică să mai trăiesc. Dar te rog să mă ierţi pe mine, cea fără de nădejde.
Cum să mai ridic ochii şi să te mai privesc în faţă pe tine sau pe fiul meu după ce
eu, netrebnica de mine, am gândit şi am încercat să ajung la fapte ruşinoase pentru
a-i întina trupul şi sufletul?» Şi, pe când spunea acestea, lacrimile ei se prelingeau
pe picioarele lui Ioan. Atunci el şi-a întins mâna ca să o ridice, însă ea nu a vrut, ci
a continuat să se vaite amar. Cu un glas care cerea milă, ea şi-a mărturisit urzeala-i
drăcească împotriva fiului său.

Atât de mult a plâns, încât noi înşine ne-am întristat şi ne-au dat lacrimile. Într-
adevăr, Sosipatru era şi el scăldat în lacrimi.
Atunci apostolul i-a zis Proclianei: «Ridică-te, copilă, căci ai găsit iertare pentru
greşelile tale şi, prin credinţa ta în Iisus Hristos, ai găsit şi mântuire de la El».

Ea s-a ridicat, dar nu îndrăznea să-şi ridice ochii pentru a-l privi pe Ioan. Apoi Ioan
a început să-i vorbească despre Sfintele Scripturi şi a botezat-o şi a învăţat-o
împreună cu fiul ei, Sosipatru, şi cu toţi cei ai casei sale.

După câteva zile, Procliana a strâns o mare sumă de bani pe care a pus-o la pici-
oarele apostolului, zicând: «Ia aceştia şi împarte-i celor nevoiaşi».

Ioan i-a zis: «Copilă, mai ai şi alţi bani în casă?»

Procliana a răspuns: «Da, am şi mai mulţi».

Ioan a zis: «De vreme ce ai adus această sumă prinos lui Dumnezeu, pune-i într-
un loc ferit în casa ta şi, cu mâinile tale, împarte-i celor nevoiaşi, ca să ai
comoară în ceruri».

Supunându-se poruncii lui Ioan, ea ieşea zilnic din casă şi, cu mâinile sale,
împărţea săracilor ce treceau bani pentru nevoile lor.

Noi am rămas un timp destul de îndelungat în casa Proclianei şi am fost martori la


bogatul rod al pocăinţei sale. Prin post şi rugăciune, ea se umilea şi se ruga lui
Dumnezeu să-i ierte păcatele din trecut.

Şi vreau să mai amintesc şi că ea şi-a sfârşit viaţa în curăţie, fără păcat, în sfinţenie,
primind mântuirea împreună cu fiul său.

Iubiţilor, pocăinţa este un dar şi un leac pentru viaţă, oferit oamenilor de Dumne-
zeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, Care slăvit este acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin.

Scrierile apostolului

Cu voia şi cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos şi prin cuvintele de


dumnezeiască insuflare ale lui Ioan şi prin marile semne şi minuni săvârşite de
Dumnezeu, aproape toţi locuitorii Patmosului au fost încreştinaţi.

La acea vreme, împăratul Domiţian, cel care ne trimisese în Patmos, loc de


surghiun, a fost asasinat. După el, tronul Romei a fost ocupat de Nerva, care nu
oprea propovăduirea lui Hristos şi nici nu îi prigonea pe cei ce credeau în El.
Acestui nou împărat i s-a trimis un înscris binevoitor în privinţa lui Ioan. De aceea,
după desfiinţarea de către Senat a hotărârilor luate de Domiţian, osânda i-a fost
ridicată lui Ioan, apostolul fiind liber să meargă oriunde ar fi dorit.

Ioan a văzut că aproape toţi localnicii credeau în Hristos, aşa că a hotărât să se


întoarcă la Efes.

Credincioşii au aflat de aceasta şi s-au strâns în jurul lui, rugându-l cu lacrimi:


«Părinte, te rugăm fierbinte, bunule, nu ne lăsa orfani! Trebuie să rămâi pentru
totdeauna cu copiii tăi».

Dar Ioan i-a povăţuit: «Nu faceţi aceasta, copiii mei. Plânsul vostru îmi
întristează sufletul, căci arătaţi lipsă de interes faţă de alţii. Hristos Cel în Care
credeţi voi mi S-a arătat şi mi-a cerut să mă întorc în Efes pentru a sfătui şi a
încuraja fraţii de acolo».

Văzând că nu-l pot îndupleca pe Ioan prin cuvinte, i-au căzut la picioare, rugându-l
iar şi zicând: «O, părinte şi învăţătorule, dacă asta e hotărârea ta şi vrei să ne laşi
orfani, te rugăm din suflet să ne scrii măcar despre întruparea şi înălţarea lui
Dumnezeu, ca să avem acestea pururea în gândurile noastre şi să rămânem
statornici şi neclintiţi în credinţă. S-ar putea ca vreun frate să fie amăgit de satana
şi să-l urmeze pe el».

Ioan le-a răspuns: «Multe lucruri, copiii mei, aţi auzit de la mine despre înălţare
şi despre semnele arătate de Fiul lui Dumnezeu pe care L-am văzut. Este deci
destul să păziţi cuvintele Domnului şi El vă va da viaţă veşnică».

În ciuda acestor vorbe, fraţii au început să plângă şi să lăcrimeze şi mai mult,


zicând că nu se vor ridica de la pământ până ce el nu le va împlini cererea.
Apostolul a fost mişcat mult de lacrimile lor şi a zis: «Copiii mei, mergeţi pe la
casele voastre şi, prin porunca Domnului, pioasa voastră cerere va fi împlinită».
După care i-a binecuvântat şi fiecare s-a întors la casa lui.

Apoi Ioan m-a luat şi, ieşind în afara cetăţii, cam la o milă depărtare, într-un loc
liniştit numit Katapafsis («Odihna»), am urcat pe un munte înalt, unde am stat trei
zile. Ioan şi-a petrecut timpul postind şi rugându-se fierbinte lui Dumnezeu să
dăruiască Evanghelia 1 fraţilor credincioşi. În a treia zi mi-a spus: «Prohor,
copilul meu, mergi în cetate, găseşte cerneală şi hârtie şi adu-le aici».
Aşa că m-am dus să împlinesc această poruncă şi m-am întors. Atunci el mi-a zis:
«Copile, lasă aici cerneala şi hârtia şi întoarce-te în cetate. Vino înapoi după
două zile».

Am făcut aşa cum mi se spusese, ascultând întocmai porunca. După două zile m-
am întors şi l-am găsit pe Ioan stând şi rugându-se. Atunci el mi-a zis: «Ia, copile,
cerneala şi hârtia şi stai în dreapta mea».

Şi am făcut aşa. Deodată s-a auzit un tunet mare, a fulgerat şi muntele s-a cu-
tremurat. Cuprins de teamă, am căzut la pământ ca mort.

Atunci Ioan a întins mâinile şi m-a ridicat, zicând: «Şezi în dreapta mea». Apoi s-a
întors la rugăciune, după care mi-a zis: «Prohor, fiul meu, ceea ce vei auzi din
gura mea, să scrii pe hârtie».

Stând cu ochii aţintiţi la cer, şi-a deschis gura şi a zis: «La început era Cuvântul şi
Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul...». Şi a continuat tot aşa.
El stătea în picioare, iar eu şedeam şi scriam. Am petrecut pe munte două zile, timp
în care el stătea şi vorbea iar eu şedeam şi scriam. După sfintele cuvinte ale
Evangheliei, el a rostit o rugăciune şi am coborât de pe munte.

Am mers la casa lui Sosipatru, unde ei au întins masa înaintea noastră şi noi am
mâncat şi ne-am odihnit.

A doua zi, Ioan i-a zis lui Sosipatru: «Fiul meu, îngrijeşte-te şi găseşte pergament
bun, pentru ca Sfânta Evanghelie să fie copiată frumos». Atunci Sosipatru a adus
foi de pergament şi Ioan mi-a zis: «Stai acolo, fiul meu, şi cu scris frumos copiază
Evanghelia». Aşa că am stat în casa lui Sosipatru şi, cu mare atenţie şi grijă, am
scris frumos. În acest timp, Ioan a hirotonit episcopi şi preoţi pentru Biserici.

După ce am încheiat transcrierea Evangheliei, Ioan a luat-o la Biserică şi, la


cererea sa, s-au adunat acolo toţi fraţii. Apoi el le-a citit lor. Şi, prin mare
bunăvoinţa lui, a fost acolo multă bucurie şi mulţumire. Apoi a poruncit ca

1
Dositei spune că Ioan a scris Evanghelia la 64 de ani de la înălţarea Domnului. Alţii spun că la
30 de ani de la înălţarea Domnului a scris Evanghelia, iar apoi, doi ani mai târziu, a scris
Apocalipsa. Sfântul Petru Alexandrinul menţionează şi el că Evanghelia scrisă de Ioan era
păstrată în biserica din Efes, unde credincioşii o cinsteau.
pergamentul să fie copiat întocmai, aşa încât să păstreze şi aceia Evanghelia şi să
aibă şi apostolul o copie pentru efeseni. Apoi am ţinut Sfânta Liturghie, după care
oamenii au plecat.“

Sfântul evanghelist Ioan şi Prohor

Se mai ştie că, pe aceeaşi insulă, Sfântul Ioan a scris Apocalipsa 2. Tradiţia
istoriseşte că, într-o zi, Ioan, împreună cu ucenicul său Prohor, a plecat din cetate
într-o grotă în pustie, unde a petrecut zece zile împreună cu Prohor şi încă zece
singur. În acele ultime zece zile, în care a stat singur în grotă, nu a mâncat nimic, ci
doar s-a rugat lui Dumnezeu ca Acesta să-i descopere ce trebuie să facă.

Din înalturi a coborât la Ioan un glas care a zis: „Ioan, Ioan!“

Şi el a răspuns: „Ce porunceşti, Doamne?“

Glasul din înalturi i-a zis: „Aşteaptă zece zile şi îţi voi descoperi o taină însemnată
foarte“.

Ioan a mai rămas acolo încă zece zile fără mâncare. Atunci s-a întâmplat o minune:
îngerii lui Dumnezeu au coborât la el şi i-au istorisit multe lucruri de nespus. Când
Prohor s-a întors la Ioan, acesta l-a trimis după hârtie şi cerneală. Apoi, timp de

2
Vechii scriitori bisericeşti Clement Alexandrinul, Origen, Irineu şi Eusebiu confirmă că
apostolul Ioan a scris Apocalipsa. Textul sfânt al acestei cărţi i-a fost dat în locul cunoscut
astăzi ca Peştera Apocalipsei. Această grotă se află astăzi ascunsă între şi sub clădirile care
alcătuiesc Mănăstirea Apocalipsei. Această mănăstire a fost construită în secolul al XVII-lea,
pentru a adăposti Patmiada o şcoală teologică înfiinţată la acea vreme. Structura edificiului a
fost foarte puţin atinsă de aripa timpului. Clădirile adăpostesc chilii, săli de învăţătură, spaţii
pline de flori, scări şi capele închinate Sfântului Nicolae, Sfântului Artemie şi Sfintei Ana.
Peştera Apocalipsei a fost preschimbată într-o mică biserică, dedicată Sfântului Ioan Teologul.
în interiorul acesteia au rămas semne care, aşa cum spune tradiţia, mărturisesc trecerea
Sfântului Ioan: într-un colţ este locul unde şi-a odihnit capul; alături, cel în care şi-a proptit
mâna pentru a se putea ridica de pe podeaua de piatră pe care dormea; nu departe, locul unde
şi-a întins pergamentul; şi, pe bolta de piatră a peşterii, cele trei crăpături prin care sfântul a
auzit „glas ca de trâmbiţă“. Peştera este mică şi slab luminată. Trebuie amintit şi fericitul
Hristodul (f 1093) care a fondat, în 1088, Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul, dorind să
înfăptuiască în acel loc al Patmosului un „lăcaş al curăţiei şi înţelepciunii“. Moaştele sale sunt
înmormântate în mănăstire, unde au loc vindecări minunate. El este pomenit pe 16 martie, iar
ziua mutării sfintelor sale moaşte este pe 21 octombrie.
două zile, i-a dictat ucenicului şi acesta a scris cele pe care sfântul apostol le
primise de la îngerii lui Dumnezeu.

Euharis şi fiul său orb

„A doua zi, Ioan mi-a spus: «Prohor, copilul meu, să mergem în aşezările
răspândite pe insulă să-i învăţăm şi pe acei oameni înainte de plecarea noastră».

Aşa că am plecat şi am mers într-un loc numit Agrichia, unde era un preot al lui
Zeus, pe nume Euharis. El avea un fiu orb, care asculta cu încântare vorbele dulci
ale lui Ioan.

Deodată fiul a strigat: «învăţătorule, prin Dumnezeul pe care-L propovăduieşti mă


bucur ascultând cuvintele tale bune! Mijloceşte pentru mine pe lângă El ca să pot
vedea faţa ta şi să mă bucur şi mai mult».

Atunci lui Ioan i s-a făcut milă de el, văzând că avea destulă credinţă pentru a fi
salvat. El l-a luat de mână şi, făcând semnul cinstitei cruci, a zis: «În numele lui
Iisus Hristos, recapătă-ţi vederea!» Şi îndată acela a văzut.

Tatăl său, Euharis, văzând vindecarea fiului său, a căzut la picioarele lui Ioan,
închinându-se şi rugându-l să vină în casa lui şi să-l facă pe el şi pe toţi ai casei lui
slujitori ai lui Dumnezeu. Aşa că am mers. Şi, după ce Ioan i-a învăţat un timp, i-a
botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Întoarcerea la Efes

A doua zi i-am îmbrăţişat pe toţi şi ne-am luat rămas bun. Şi am fost însoţiţi de
credincioşii care plângeau şi se văitau mult, nedorind să se despartă de «soarele»
prin ale cărui învăţături ţinutul lor a fost luminat. După ce sfântul s-a îmbarcat pe
corabie, binecuvântându-i cu pace, am mers în drumul nostru. Pe corabie mai
călătoreau şi mulţi alţii către acele părţi ale Asiei Mici. După 40 de zile am ajuns
într-o cetate, la trei mile depărtare de Efes.

Fraţii, auzind aceasta, au venit să ne întâmpine cu nespusă bucurie, strigând şi


zicând: «Binecuvântat este cel care vine întru numele Domnului!»

Ioan a fost primit în acel loc cu mare cinste şi cu toţii ne-am aşezat să ne odihnim.
Dar cum, după plecarea noastră trecută, Dioscoride murise, fiul său, Domn, ne-a
luat la casa lui. S-a întins masa în faţa noastră şi noi ne-am odihnit şi ne-am
bucurat de primirea lui bună. Acolo am rămas noi şi acolo veneau fraţii pentru a fi
învăţaţi de Ioan, care îi conducea pe calea mântuirii. Ioan nu şi-a încetat lucrarea sa
şi, încetul cu încetul, cu toţii au crezut în cuvintele sale.“

Tânărul încredinţat episcopului

Nu putem trece sub tăcere ceea ce spune Clement Alexandrinul (f217 d.Hr.) despre
Sfântul Ioan. Pe când Ioan cerceta cetăţile Asiei, într-una dintre ele a întâlnit un
tânăr ce avea o deosebită aplecare spre fapte bune. Sfântul Ioan l-a învăţat şi l-a
botezat. Urmând să plece din acea cetate pentru a propovădui Evanghelia şi în alte
ţinuturi, Sfântul Ioan l-a încredinţat pe tânăr, spre instruire în toate cele bune,
episcopului locului.

Episcopul, luând pe tânăr, l-a învăţat Sfintele Scripturi, dar nu s-a ocupat de el
îndeajuns, nedându-i şi educaţia trebuincioasă unui tânăr, lăsându-l prea în voia lui.
Curând, tânărul a început să ducă o viaţă în uşurătate, să se îmbete şi să fure. în
cele din urmă, s-a legat cu hoţii, care, ispitindu-l, l-au dus în munţi, într-un loc
pustiu. Apoi l-au făcut căpetenia lor şi jefuiau oamenii pe drumuri.

Întorcându-se Sfântul Ioan după un timp în acea cetate şi auzind că tânărul


devenise tâlhar la drumul mare, a zis episcopului: „întoarce-mi comoara pe care
ţi-am lăsat-o în păstrare ca în nişte mâini vrednice de încredere. întoarce-mi
tânărul pe care ţi l-am lăsat ca să-l înveţi cu frică de Dumnezeu“.

Plângând, episcopul a răspuns: „Acel tânăr a pierit; sufletul său este mort iar trupul
jefuieşte la drumul mare“.

Ioan a zis episcopului: „Aşa păstrezi tu sufletul fratelui tău? Dă-mi un cal şi o
călăuză ca să merg în căutarea celui pe care l-ai lăsat să piară.“

Când Ioan s-a apropiat de hoţi, le-a cerut să-l ducă la căpetenia lor, ceea ce au şi
făcut.

Tânărul, văzându-l pe Sfântul Ioan, s-a ruşinat şi, ridicându-se, a fugit în sălbăticie.

Nesocotindu-şi vârsta, Ioan l-a urmat strigând: „Fiul meu, întoarce-te la tatăl
tău şi nu te lăsa pradă deznădejdii din pricina decăderii tale. Păcatele tale le voi
lua asupra mea! Opreşte-te şi aşteaptă, căci Domnul m-a trimis la tine!“
Oprindu-se din fugă, tânărul a căzut la picioarele sfântului cu tremur; şi, ruşinat
peste măsură, nu îndrăznea să-l privească în faţă pe Ioan. Dar apostolul,
îmbrăţişându-l cu dragoste paternă, l-a sărutat şi l-a condus înapoi în cetate,
bucurându-se de regăsirea oii celei pierdute.

El l-a învăţat îndelung, sfătuindu-l să se pocăiască, iar tânărul s-a străduit din toate
puterile să trăiască după placul lui Dumnezeu. Şi astfel a primit iertarea păcatelor
sale şi a adormit în pace.

Creştinul care sărăcise

Era la acea vreme un creştin care sărăcise cu totul şi nu avea de unde întoarce banii
creditorilor săi. De supărare, el s-a hotărât să-şi ia viaţa şi a cerut unui vrăjitor
iudeu să-i dea otravă. Acel duşman al creştinilor şi prieten al diavolilor i-a
îndeplinit cererea şi i-a dat otravă. Luând-o, creştinul s-a dus acasă. Stând şi
gândindu-se mult timp, el s-a speriat şi nu ştia ce să facă.

În cele din urmă, însemnând paharul cu semnul crucii, l-a băut; dar nu a păţit nici
un rău, căci semnul crucii a luat toată puterea otrăvii din pahar. Creştinul s-a mirat
mult că a rămas neatins, băutura neavând nici un efect asupra lui.

Dar iarăşi neputând ocoli creditorii, a mers la iudeu şi i-a cerut o otravă şi mai
puternică. Mirat din cale afară că omul mai era în viaţă, vrăjitorul i-a dat o licoare
şi mai tare. Luând otrava, omul s-a dus din nou la casa lui. După ce s-a gândit mult
dacă să o bea sau nu, el a făcut semnul crucii asupra paharului şi, ca şi mai înainte,
a băut. Şi iarăşi nu a păţit nici un rău.

S-a dus din nou la iudeu, apărând sănătos în faţa acestuia şi râzând de vrăjitor că nu
face doi bani cu toată vrăjitoria lui. Iudeul, foarte mirat, l-a întrebat ce a făcut, cum
a băut otrava.

El a răspuns: „Nu am făcut nimic în afară de faptul că am însemnat-o cu semnul


crucii“.

Iudeul a bănuit că semnul crucii a ocrotit viaţa omului. Şi, dorind să afle adevărul,
a dat unui câine să bea otravă: şi pe loc animalul a căzut mort.

Văzând aceasta, iudeul, luând pe creştin, a mers la apostol şi i-a povestit ce li se


întâmplase.
Sfântul Ioan l-a învăţat pe iudeu învăţătura lui Hristos şi l-a botezat, iar creştinului
sărac i-a poruncit să aducă o mână de fân pe care el a transformat-o, prin semnul
crucii şi prin rugăciune, în aur, pentru ca acesta să-şi poată plăti datoriile şi să-i mai
şi rămână pentru cele zilnic de trebuinţă.

Apoi apostolul s-a întors din nou la Efes, unde, rămânând în casa lui Domn, a
convertit o mulţime de oameni la învăţătura lui Hristos şi a făcut minuni nespuse.

Ultimii ani

Sfântul apostol Ioan şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii în nevoinţă aspră. Mânca doar
pâine şi bea apă, nu-şi tăia părul şi purta haine simple de pânză. Din pricina vârstei
înaintate, nu mai avea putere să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu nici măcar
în împrejurimile Efesului. La acea vreme, el îi învăţa doar pe episcopii Bisericii şi
îi sfătuia să propovăduiască lumii Evanghelia fără de încetare şi mai ales să
păstreze în minte şi să înveţe pe oameni prima şi cea mai de seamă poruncă a
Evangheliei: porunca iubirii.

Binecuvântatul Ieronim istoriseşte că, pe când sfântul apostol slăbise deja mult,
ucenicii săi îl duceau la Biserică, unde Ioan, nemaiputând vorbi decât puţin şi cu
mare greutate, spunea doar atât: „Copilaşilor, iubiţi-vă unul pe altul!“

Într-o zi, când ucenicii l-au întrebat de ce le tot repeta aceasta la nesfârşit, Ioan le-a
răspuns cu următoarele cuvinte: „Aceasta este porunca Domnului; şi, dacă o
păstraţi, este de ajuns“.

Adormirea Sfântului Ioan Teologul

„La prima noastră călătorie în Efes am rămas acolo vreme de nouă ani, apoi am
petrecut cincisprezece ani în exil în Patmos. După ce au mai trecut 26 de ani de
când ne-am întors iar din Patmos în Efes, Ioan a ieşit din casa lui Domn şi a adunat
şapte ucenici de-ai săi (pe mine şi pe alţi şase) şi ne-a zis: «Luaţi cazmalele în
mână şi urmaţi-mă».

Noi am făcut aşa cum ne-a spus şi l-am însoţit în afara cetăţii, într-un loc unde a
zis: «Aşezaţi-vă». Apoi s-a îndepărtat puţin de noi şi, liniştit, a început să se roage.
Era dimineaţa foarte devreme. Soarele încă nu răsărise.

După ce s-a rugat, ne-a spus: «Săpaţi un şanţ în formă de cruce, lung cât sunt eu
de înalt». Am făcut aceasta în timp ce el se ruga. După ce şi-a încheiat rugăciunea,
s-a întins în patul săpat de noi şi apoi mi-a zis: «Prohor, copilul meu, tu vei merge
la Ierusalim. Tu acolo trebuie să-ţi săvârşeşti viaţa».

Apoi ne-a dat sfaturi şi ne-a îmbrăţişat, zicând: «Luaţi pământ tare şi acoperiţi-
mă». Aşa că l-am îmbrăţişat din nou şi, luând pământ, l-am acoperit doar până la
genunchi. El ne-a mai îmbrăţişat o dată zicând: «Mai luaţi pământ şi acoperiţi-mă
până la gât». Aşa că l-am îmbrăţişat iarăşi şi, luând pământ, l-am acoperit până la
gât. Atunci el ne-a zis: «Aduceţi un văl subţire şi puneţi-mi-l pe faţă; şi mai
îmbrăţişaţi-mă o dată, pentru ultima oară, căci nu mă veţi mai vedea în această
viaţă». Aşa că, întristaţi, l-am mai îmbrăţişat o dată. După ce ne-a spus să mergem
în pace, noi i-am îmbrăţişat întregul trup, plângând amar. Atunci soarele a răsărit şi
el şi-a dat duhul.

Apoi ne-am întors în cetate şi am fost întrebaţi: «Unde este învăţătorul nostru?»
Aşa că am lămurit amănunţit ceea ce tocmai se întâmplase. Oamenii ne-au rugat să
le arătăm locul. De aceea ne-am întors la mormânt împreună cu fraţii, dar Ioan nu
era acolo. Doar încălţările lui mai rămăseseră.

Atunci ne-am amintit cele pe care Domnul le-a spus apostolului Petru: «Şi dacă Eu
vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ţi pasă ţie?» Şi noi toţi am slăvit pe
Dumnezeu Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, Căruia I se cuvine slava şi mărirea şi
închinarea în vecii vecilor. Amin.“

Editorul acestui volum al Sinaxarului menţionează că fraza: „Atunci soarele a


răsărit şi el şi-a dat duhul“ nu este aşa în scrierile originale, ci este preluată din
lucrarea lui Maxim Margunios. În plus, este bine să amintim aici că, după Sfântul
Ieronim, apostolul şi evanghelistul Ioan a adormit în al treilea an al domniei lui
Traian, adică în 101 d.Hr., deci la şaizeci şi opt de ani de la patimile şi învierea
Domnului. Acest fapt este confirmat de Clement Alexandrinul, de Irineu şi de
mulţi alţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Se crede că Sfântul apostol Ioan era cu şase sau
opt ani mai tânăr decât Domnul, adică la adormirea sa avea nouăzeci şi trei sau
nouăzeci şi cinci de ani.

În fiecare an, în a opta zi din luna mai, o mireasmă de mir izvorăşte din mormânt;
şi, prin rugăciunile apostolului, acolo sunt vindecaţi bolnavi, întru slava lui
Dumnezeu, Care preamărit este în Treime în vecii vecilor. Amin.

Troparul, glasul al II-lea: Apostole al lui Hristos de Dumnezeu iubite, grăbeşte de


izbăveşte pe poporul cel fără de răspuns. Că te primeşte când cazi către El, Cel ce
te-a primit când te-ai rezemat pe pieptu-I; pe Care roagă-L, de Dumnezeu cuvân-
tătorule, şi norul păgânilor cel pus asupra noastră să-l risipească, cerându-ne nouă
pace şi mare milă.

Condac, glasul al II-lea: Măririle tale, iubitorule de feciorie, cine le va spune? Că


verşi minuni şi izvorăşti tămăduiri, şi te rogi pentru sufletele noastre, ca un
cuvântător de Dumnezeu şi prieten al lui Hristos.
Viaţa şi pătimirile Sfântului apostol Filip a cărui pomenire Sfânta Biserică o
sărbătoreşte pe 14 noiembrie

„Ucenic Cuvântului, propovăduitor adevărului, ca o săgeată ai fost trimis, lumi-


nând pe cei ce erau întru întunericul cel cumplit, Sfinte apostole, şi negura
nedumnezeirii gonind de pe pământ, pe toţi cei ce bine au crezut fii ai zilei i-ai
arătat, de Hristos văzătorule, Sfinte Filipe.“ (Utrenie, Slava Sedelnei a doua, 14
noiembrie)

***
Lângă Marea Galileii era o cetate care se numea Betsaida, aproape de Horazin şi
Capernaum. Iar Betsaida înseamnă în limba evreiască, "Casa vânătorilor", pentru
că vieţuiau acolo vânători de peşte. În acea cetate s-au născut trei apostoli: Petru,
Andrei şi Filip. Petru şi Andrei erau fraţi pescari şi se îndeletniceau cu vânarea
peştelui, până ce au fost chemaţi de Hristos la apostolat. Iar Filip, în copilăria lui, a
fost dat de părinţii săi la învăţătură de carte şi a ajuns iscusit în Sfânta Scriptură,
înţelegând bine toate proorociile despre Mesia cel aşteptat, pe care citindu-le
adeseori, se aprindea cu dragostea inimii pentru Iisus, pe Care încă nu-L ştia şi era
cuprins de dorirea Aceluia pe care încă nu-L văzuse la faţă, nici nu ştia că venise
pe pământ şi pe care mulţi ar fi dorit să-L vadă şi nu L-au văzut.

Cu astfel de iubire aprinzându-se el pentru Mesia, iată că cel dorit călătorea prin
Galileea şi a aflat pe Filip, precum scrie despre aceasta evanghelistul Ioan: "A
vrut, zice el, să meargă Iisus în Galileea, unde a aflat pe Filip şi i-a zis: Vino
după Mine! “Iar el, auzind această chemare a Domnului, nu numai cu urechile
trupeşti, ci şi cu ale inimii, îndată L-a crezut a fi adevăratul Mesia Cel făgăduit de
Dumnezeu prin prooroci; şi a mers după Dânsul, luând aminte la viaţa Lui prea
sfântă şi urmând sărăciei Lui. Apoi a învăţat de la Hristos dumnezeiasca
înţelepciune cu care avea să înţeleptească nebunia neamurilor.

Filip, bucurându-se pentru aflarea unei astfel de comori, prin care avea să fie
răscumpărată toată lumea, n-a voit ca numai el singur să se îmbogăţească cu acea
comoară, ci dorea ca şi alţii să fie părtaşi aceluiaşi dar. Deci, aflând pe Natanail,
prietenul său, i-a vestit cu mare veselie, zicând: Am aflat pe Iisus, fiul lui Iosif cel
din Nazaret, despre care a scris Moise în Lege şi în prooroci. Iar Natanail, auzind
aceasta, şi nenădăjduind ca să iasă Mesia, Împăratul lui Israil, dintr-o asemenea
cetate mică şi dintr-un neam simplu, a zis: Din Nazaret poate fi ceva bun? Iar
Filip, sfătuindu-l ca să vină să-L vadă, i-a zis: Vino şi vezi! Pentru că Filip ştia că
dacă Natanail va vedea pe Iisus şi va auzi mântuitoarele Lui cuvinte, îndată va
cunoaşte că Acela este Mesia, lucru care s-a şi întâmplat. Căci atunci când l-a dus
pe el la Iisus, atunci Dumnezeu, care ispiteşte inimile şi rărunchii, văzând pe
Natanail venind la dânsul, l-a cunoscut. Şi a zis despre dânsul: Iată cu adevărat
israilitean întru care nu este vicleşug.

Aceste cuvinte auzindu-le Natanail, s-a minunat foarte şi a zis către Domnul: De
unde mă cunoşti? Căci nici Tu nu m-ai văzut pe mine cândva nici eu nu Te-am
văzut pe Tine; deci, de unde ai cunoştinţa aceasta? Domnul răspunse: Mai înainte
până a nu te chema pe tine Filip, când erai sub smochin, te-am văzut pe tine.
Natanail, pe când era sub smochin, cugeta ceva dumnezeiesc pentru Mesia, a Cărui
aşteptare era spre veselia credincioşilor robilor lui Dumnezeu; şi îi dăduse
Dumnezeu în acea vreme inimă înfrântă şi lacrimi fierbinţi, rugându-se lui
Dumnezeu cu sârguinţă ca să împlinească ceea ce a făgăduit părinţilor din veac şi
să trimită pe pământ pe Mântuitorul lumii. Iar ochiul cel a toate văzător al lui
Dumnezeu, vedea în acea vreme pe Natanail, căruia îi dăduse duh de umilinţă; de
aceea i-a şi zis Domnul: Când erai sub smochin te-am văzut pe tine.

Deci Natanail s-a mirat de aceste cuvinte, pentru că şi-a adus aminte de ceea ce
cugetase când era sub smochin şi cu umilinţă ruga pe Dumnezeu pentru trimiterea
lui Mesia. Căci ştia că nici un om nu era acolo cu dânsul ca să-l vadă şi că
gândurile lui nimeni nu putea să le ştie, decât numai Dumnezeu. De aceea îndată a
crezut că Iisus este Mesia pe Care L-a făgăduit Dumnezeu să-L trimită pentru izbă-
virea neamului omenesc.

Apoi a mărturisit că Iisus are fire dumnezeiască, prin care a cunoscut tainele inimii
lui. De aceea a zis Natanail: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui
Israil. O, cât de mare mulţumire a adus Natanail Sfântului Filip, pentru că l-a vestit
despre venirea pe pământ a Mântuitorului şi pentru că l-a adus la Mesia cel dorit de
dânsul!

Dar se bucura şi Sfântul Filip că oamenii au aflat acea comoară dumnezeiască, care
era ascunsă în pământul firii omeneşti şi cu mai multă dragoste s-a aprins către
Domnul său.

Iar când a văzut pe Învăţătorul său că este om desăvârşit în toate, având oarecare
împuţinare de credinţă despre dumnezeirea Lui, atunci a fost îndreptat şi învăţat de
Însuşi Domnul, în acest chip: Umblând odată Domnul dincolo de Marea Tibe-
riadei, împreună cu cinci mii de oameni, şi vrând să facă o minune, a zis către
Filip: Cu ce vom cumpăra pâine, ca să mănânce toţi aceştia? Iar aceasta a zis-o,
ispitindu-l, căci ştia ce va răspunde el. Însă l-a întrebat, ca însuşi Filip să se
cunoască pe sine şi, ruşinându-se de împuţinarea de credinţă, să se îndrepteze.
Iar el nu şi-a adus aminte de atotputernicia lui Dumnezeu nici n-a zis: "Tu,
Doamne, toate le poţi şi nu trebuie a întreba pe cineva despre aceasta, ci numai
dacă voieşti, îndată toţi se vor sătura; căci deschizând Tu mâna Ta, toate se vor
umplea de bunătate". N-a zis aceasta Filip, ci socotea pe Domnul numai ca om, iar
nu şi ca Dumnezeu, având cugetare omenească pentru săturarea poporului şi zicea:
Nu vor ajunge pâini de două sute de dinari, ca să primească fiecare câte ceva.

Apoi, împreună cu ceilalţi a zis: Dă voie popoarelor ca, mergând prin sate, să-şi
cumpere ei bucate. Iar când Domnul a frânt cinci pâini şi doi peşti la acele cinci
mii de persoane, atunci Filip, văzând că din mâna Domnului se dădea tuturor hrană
îndestulătoare, ca dintr-o vistierie neîmpuţinată, până când popoarele s-au săturat,
o, cât s-a ruşinat de împuţinarea credinţei sale! Deci, întărindu-se în credinţă, a
prea mărit împreună cu ceilalţi puterea lui Dumnezeu, care era în Iisus Hristos.

Sfântul Filip a fost cinstit de Domnul între cei doisprezece apostoli mai aleşi, ca un
vrednic, având dar de la El şi îndrăzneală de prieten, după cum se arată în cele ce
urmează.

Când au fost la Ierusalim oarecare elini, la praznic, neputând să aibă intrare


lesnicioasă la Iisus, fiind păgâni necredincioşi, s-au apropiat de Filip şi l-au rugat,
zicând: Doamne, voim să vedem pe Iisus. Iar el a vestit despre dânşii mai întâi pe
Sfântul Andrei, apoi împreună cu acesta, a îndrăznit a spune lui Iisus dorinţa acelor
elini, mângâindu-se că şi neamurile doresc a vedea şi a auzi pe Domnul şi Învă-
ţătorul lor.

Apoi a auzit de la Iisus minunata învăţătură şi proorocie despre neamuri, cum că nu


vor crede îndată într-Însul, ci după moarte, căci a zis: Grăuntele de grâu, căzând pe
pământ, de nu va muri, rămâne singur; iar de va muri, mult rod va face. Ca şi cum
ar fi zis: "Până când vieţuiesc Eu pe pământ, numai singură casa lui Israil va crede
în Mine; iar dacă voi muri, atunci nu numai casa lui Israil, ci şi neamuri multe vor
crede în Mine".

Sfântul Filip, după Cina cea de Taină, a îndrăznit să întrebe pe Domnul, despre
taina cea mare a dumnezeirii, când L-a rugat să le arate pe Tatăl, zicând: Doamne,
arată nouă pe Tatăl şi destul ne este nouă. Cu această întrebare Sfântul Filip a
adus mult folos Bisericii lui Hristos, căci în chip minunat am învăţat de aici a
cunoaşte că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl şi a astupa gurile ereticilor, care leapădă
de o fiinţă. Pentru că aşa a răspuns Domnul: De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai
cunoscut pe Mine, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl şi cum zici
tu: arată-ne nouă pe Tatăl? Oare nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl în Mine?
Acest răspuns al Domnului învaţă pe Sfântul Filip şi, pe lângă dânsul, pe toată
soborniceasca şi apostoleasca Biserică, a crede drept dumnezeirea Fiului, care este
asemenea cu a Tatălui; iar pe Arie hulitorul, care pe Fiul lui Dumnezeu Îl numeşte
făptură, iar nu Făcător, îl ruşinează.

După patima cea de bună voie şi după învierea Fiului lui Dumnezeu, Sfântul
apostol Filip a văzut pe Domnul, împreună cu ceilalţi apostoli, care era în trup fără
de moarte şi prea mărit. Apoi, luând binecuvântare de la Domnul, a văzut înălţarea
Lui şi venirea Preasfântului Duh.

După aceea s-a făcut propovăduitor al lui Hristos între neamuri, pentru că i-a căzut
sorţul să meargă la propovăduire în ţările Asiei.

***
Dar mai întâi a propovăduit în Galileia, unde l-a întâmpinat o femeie, ducând în
mâinile sale un copil mort şi, ca o maică, se tânguia fără mângâiere.

Pe acea femeie, văzând-o propovăduitorul lui Hristos, a miluit-o şi, întinzând mâna
sa cea dreaptă către copilul cel mort, a zis: "Scoală-te, îţi porunceşte Hristos Cel
propovăduit de mine!" Şi îndată a înviat copilul.

Iar femeia, luându-şi pe fiul său viu şi sănătos, a căzut la picioarele apostolului,
dând mulţumire pentru învierea fiului său şi, cerând de la dânsul Botezul, a crezut
în Domnul nostru Iisus Hristos, Cel propovăduit de dânsul.

Deci, botezând pe maică împreună cu fiul ei, s-a întors în ţările păgânilor şi,
propovăduind prin Elada (Grecia), făcea multe minuni, tămăduind pe cei nepu-
tincioşi; ba a înviat şi un alt mort, cu puterea lui Hristos.

Pentru aceea poporul israelit care vieţuia între neamuri, fiind în mare mirare, a
trimis oameni la Ierusalim către arhierei şi către boieri, vestindu-i că un om cu
numele Filip a venit de la ei în Grecia, propovăduind numele lui Hristos, prin care
izgoneşte şi pe diavoli şi tămăduieşte toate neputinţele. Iar ce este mai de mirare e
că a înviat un mort cu acelaşi nume, Iisus, şi acum mulţi, ascultându-l, cred în
Iisus.
Atunci a venit degrabă de la Ierusalim la Elada un arhiereu cu cărturari împotriva
Sfântului Filip şi, îmbrăcându-se în haina cea arhierească, a şezut cu multă mândrie
pe scaun de judecată şi stătea înaintea lui mulţime de popor, iudei şi păgâni.
Acolo a fost adus şi Sfântul apostol Filip şi a şezut în mijlocul soborului, spre care,
căutând arhiereul cu mânie, a început a grăi: "Nu ţi-a fost destul că ai înşelat în
Iudeia, în Galileia şi în Samaria pe poporul cel prost şi neînvăţat? Ci şi aici ai venit
la înţelepţii elini, semănând înşelăciunea ta pe care ai învăţat-o de la Iisus, care era
potrivnic legii lui Moise? Pentru acest lucru fiind osândit, a fost spânzurat pe cruce
şi a murit cu necinste; iar la praznicul Paştelor fiind îngropat, voi, ucenicii Lui, L-
aţi furat pe ascuns, spre sminteala multora, şi aţi propovăduit pretutindeni că a
înviat din morţi".

Acestea zicând arhiereul, a strigat poporul asupra Sfântului Filip, zicând: "Ce
răspunzi la acestea, Filipe?" Atunci s-a făcut mare gâlceavă, căci unii ziceau ca în-
dată să fie ucis Filip, iar alţii ziceau că în Ierusalim să fie dus spre pierzare.

Iar Sfântul apostol Filip, deschizând gura sa, a zis către arhiereu: "Fiul omului,
pentru ce iubeşti deşertăciunea şi grăieşti minciuna? Pentru ce este împietrită
inima ta şi nu voieşti a mărturisi adevărul? Oare n-aţi pus voi peceţi pe mormânt
şi strajă împrejurul mormântului? Şi când a înviat Domnul nostru, nestricând
peceţile mormântului, oare n-aţi umplut voi atunci mâinile ostaşilor cu aur ca să
spună minciuni şi să zică: Dormind noi - ostaşii - mortul a fost furat. Apoi cum
de nu te ruşinezi a minţi acum, căci cu adevărat, chiar peceţile mormântului
mărturisesc învierea lui Hristos, iar minciuna voastră se dă pe faţă şi se va şti în
ziua judecăţii?"

Zicând acestea Sfântul apostol, arhiereul s-a tulburat foarte şi s-a pornit asupra lui,
vrând să-l apuce singur şi să-l ucidă; dar îndată s-a făcut negru ca şi cărbunele şi a
orbit.

Iar cei ce stăteau înainte, văzând acea minune, socoteau că este vrăjitorie, şi s-au
pornit mulţi asupra Sfântului Filip, vrând să-l piardă ca pe un vrăjitor. Însă toţi cei
ce voiau să-l apuce, au avut aceeaşi pedeapsă care a căzut asupra arhiereului. Încă
şi cutremur de pământ s-a făcut şi, înspăimântându-se toţi, tremurau de frică,
cunoscând puterea cea mare a lui Hristos.

Iar Sfântul apostol, văzând primejdia celor orbiţi la ochii cei trupeşti şi sufleteşti,
a plâns pentru dânşii. Apoi s-a întors spre rugăciune, cerându-le de la
Dumnezeu luminare trupească şi sufletească, şi astfel s-a dat celor pedepsiţi
tămăduire de sus.
Printr-o asemenea minune mulţime de popor s-a întors la Hristos şi a crezut într-
Însul.
Însă arhiereul, fiind orbit cu răutatea, nu numai că nu a vrut să se înţeleptească
după acea certare şi să cunoască adevărul; ci a grăit multe hule asupra Domnului
nostru Iisus Hristos, şi îndată l-a ajuns o pedeapsă mai mare decât cea dintâi. Căci,
deschizându-se pământul, l-a înghiţit de viu, ca pe Datan şi pe Aviron.

Iar după pierzarea arhiereului, Sfântul apostol Filip, botezând acolo pe mulţi şi
aşezându-le episcop pe un bărbat cinstit şi vrednic, cu numele Narcis, s-a dus la
Parţi.

Mergând pe cale, cerea de la Dumnezeu ajutor în ostenelile sale. Iar când şi-a
plecat genunchii la rugăciune, i s-a arătat pe cer un vultur cu aripile poleite cu aur,
ca în chipul lui Hristos răstignit. Prin acea arătare întărindu-se iarăşi, a mers la
propovăduire. Şi, înconjurând cetăţile Candachiei din Arabia, a intrat într-o corabie
şi a plecat pe mare spre Azot. Apoi noaptea făcându-se furtună mare şi
deznădăjduindu-se toţi de viaţă, Sfântul apostol a făcut rugăciune şi îndată s-a
arătat în văzduh chipul Crucii cel purtător de lumină, care a luminat întunericul
nopţii şi marea s-a liniştit, alinându-se valurile ei.

***
Ajungând Filip la Azot, a ieşit din corabie şi l-a primit în casa sa un primitor de
străini cu numele Nicoclid care avea o fiică cu numele Haritina şi care era bolnavă
la un ochi.

Sfântul Filip, intrând în casa lui Nicoclid, a grăit cuvântul lui Dumnezeu celor ce
se întâmplaseră să fie acolo şi toţi îl ascultau cu plăcere. Fiind acolo aproape,
asculta şi Haritina care atât de mult se îndulcea de învăţătura Sfântului, încât uitase
de durerea ochiului său.

Iar apostolul, văzând osârdia ei pentru ascultarea cuvântului lui Dumnezeu şi


cunoscând boala ei, s-a milostivit spre dânsa şi a zis să-şi pună mâna pe ochiul său
cel bolnav şi să cheme numele lui Iisus Hristos. Deci, făcând aşa fecioara, îndată s-
a vindecat ochiul ei şi a crezut în Hristos toată casa lui Nicoclid şi s-a botezat.

***
Sfântul apostol Filip s-a dus apoi din Azot în Ierapoli, cetatea Siriei, unde,
propovăduind pe Hristos, s-a pornit poporul spre mânie şi voiau să-l ucidă cu
pietre.
Dar era acolo în popor un bărbat cinstit, anume Ir, care, voind să-l scape pe Filip de
uciderea cu pietre, a zis către popor: Bărbaţi concetăţeni, ascultaţi sfatul meu şi nu
faceţi nici un rău acestui om străin, până când vom înţelege dacă sunt adevărate
învăţăturile lui. Iar dacă se va dovedi că nu sunt adevărate, îl vom pierde.

Atunci poporul n-a mai îndrăznit să zică nimic împotriva lui Ir, care, luând pe
Filip, l-a dus în casa sa.

Iar Filip, după obiceiul său, ţinând propovăduire pentru Hristos în casa lui Ir, l-a
adus către Sfânta credinţă, cu toată casa sa şi cu alţi vecini; apoi i-a luminat cu
Sfântul Botez.

Înştiinţându-se cetăţenii că Ir a primit Sfântul Botez, s-au adunat toţi şi, încon-
jurând casa lui, voiau să o aprindă ca să ardă împreună cu apostolul, cu Ir şi cu toţi
ai casei lui.

Dar, înţelegând Sfântul apostol tulburarea poporului, a ieşit la lumină fără frică; iar
ei, ca nişte fiare sălbatice scrâşnind din dinţi, l-au rănit şi l-au dus la sfatul lor.

Iar mai marele sfatului, cu numele Aristarh, văzând pe Sfântul apostol, şi-a întins
mâna şi l-a apucat de păr şi îndată i s-a uscat mâna lui, orbind de un ochi şi
surzind. Atunci îndată s-a schimbat poporul şi mirându-se de acea minune, îl rugau
pe Filip ca să vindece pe Aristarh, mai marele soborului lor.

Iar Filip a zis: "De nu va crede Dumnezeului Celui propovăduit de mine, nu se


va vindeca".

Pe când grăia sfântul către popor, iată că duceau un mort la îngropare. Şi a zis
poporul, ca şi cum ar fi râs de Sfântul apostol: "De vei învia mortul acesta, atunci
şi Aristarh şi noi toţi vom începe a crede în Dumnezeul tău".

Iar Sfântul apostol, ridicându-şi ochii la cer şi rugându-se mult, a strigat către cel
mort: "Teofile, scoală!" Atunci îndată, ridicându-se mortul, şi-a deschis ochii.

Şi iarăşi a zis Filip către dânsul: "Hristos îţi porunceşte să te scoli şi să vorbeşti
cu noi".

Deci, sculându-se mortul de pe năsălie a căzut la picioarele apostolului, zicând:


"Mulţumescu-ţi, sfinte slujitor al lui Dumnezeu, că din multe rele m-ai izbăvit în
ceasul acesta; căci doi arapi foarte negri, foarte răi, mă munceau fără milă şi dacă
nu ai fi sosit tu ca să mă izbăveşti de dânşii, apoi m-ar fi aruncat în iadul cel
cumplit".
Văzând toţi acea minune prea mărită, cu un glas şi cu o inimă prea măreau pe Unul
adevăratul Dumnezeu, pe Care Îl propovăduia Sfântul apostol Filip.

Apoi Sfântul apostol, făcând semn cu mâna ca să tacă puţin, a poruncit lui Ir ca să
facă semnul Crucii peste mădularele cele vătămate ale lui Aristarh. Şi, făcând
astfel, îndată s-a tămăduit mâna lui Aristarh cea uscată; apoi s-a tămăduit la ochi şi
la urechi, făcându-se cu totul sănătos.

Pentru nişte minuni ca acestea ce s-au făcut de Sfântul apostol Filip, cu puterea lui
Hristos, toată cetatea aceea a crezut în Domnul şi au dărâmat idolii.

Mai înainte decât toţi, tatăl lui Teofil a sfărâmat doisprezece idoli ai săi de argint şi
de aur, iar aurul l-a împărţit celor ce aveau lipsă.

Apoi Sfântul apostol, botezându-i acolo pe toţi şi punându-le episcop pe Ir, a zidit
şi o biserică şi întărindu-i în Sfânta credinţă pe cei de curând luminaţi, s-a dus în
alte părţi la propovăduire.

***
Străbătând Siria şi toată Asia cea de sus, a venit în părţile Asiei celei mici, în Lida
şi în Misia, întorcând către Dumnezeu popoarele cele rătăcite.

Acolo s-a întâlnit cu Sfântul apostol Vartolomeu, care propovăduia atunci prin
cetăţile cele de aproape şi care a fost trimis de Dumnezeu spre ajutorul Sfântului
Filip. Încă şi Mariam fecioara, care era sora Sfântului Filip, urma fratelui său şi toţi
împreună slujeau mântuirii omeneşti. Aceştia au străbătut toate cetăţile Lidiei şi
Misiei, binevestind Evanghelia, şi multe asupreli şi nevoi răbdând de la cei
necredincioşi, au fost bătuţi, în temniţă închişi, şi cu pietre ucişi. Însă, cu toate
năpăstuirile şi bătăile acelea, păzindu-se vii cu darul lui Dumnezeu, se sileau
necontenit în buna vestire a lui Hristos. Apoi au ajuns până la ucenicul cel iubit al
lui Hristos, la Ioan cuvântătorul de Dumnezeu, care propovăduia pe Hristos acolo
în Asia.

***
Bucurându-se cu toţii în Domnul, s-au dus în părţile Frigiei şi, intrând la Ierapoli,
propovăduiau pe Hristos. Iar cetatea aceea era plină de idoli, la care se închina
poporul cel orbit cu înşelăciunea diavolească.
Acolo era şi o viperă pe care locuitorii Ierapoliei o cinsteau ca pe un Dumnezeu şi
care era ţinută într-o casă încuiată, hrănind-o cu multe feluri de jertfe. Încă şi alte
feluri de jivini, şerpi şi vipere, cinstea acel popor fără de minte.

Deci, Sfântul apostol Filip cu însoţitorii săi, s-a înarmat cu rugăciunea mai întâi
asupra acelei vipere. Acolo cu dânşii era şi Sfântul Ioan, cuvântătorul de
Dumnezeu, care le-a ajutat de au biruit vipera. Căci junghiind-o cu rugăciunea ca şi
cu o suliţă, au omorât-o cu puterea lui Hristos.
Însă Sfântul Ioan, cuvântătorul de Dumnezeu îndată s-a despărţit de dânşii,
lăsându-le Ierapolia ca să propovăduiască într-însa cuvântul lui Dumnezeu, iar el s-
a dus în alte cetăţi, ducând lumii buna vestire.

Sfântul Filip, împreună cu Vartolomeu şi cu Mariam, rămânând în Ierapolia, se


sârguiau cu dinadinsul să împrăştie de acolo întunericul închinării de idoli şi să
strălucească lumina cea mare a cunoştinţei adevărului. Deci, se osteneau în
cuvântul lui Dumnezeu ziua şi noaptea, învăţând pe cei rătăciţi, înţeleptind pe cei
fără de minte şi povăţuind pe cei greşiţi. Şi era în cetatea aceea un om oarecare cu
numele Stahie, care de patruzeci de ani era orb. Acestuia Sfinţii apostoli i-au
deschis ochii cei trupeşti prin minune, iar prin propovăduirea lui Hristos i-au
luminat şi ochii cei sufleteşti şi, botezându-l pe el, au rămas în casa lui.

Deci, a ieşit vestea prin toată cetatea că Stahie cel orb acum vede şi s-a adunat mult
popor în casa lui; iar Sfinţii apostoli învăţau credinţa în Hristos pe cei ce veniseră
către dânşii, şi aduceau la ei pe mulţi neputincioşi şi pe toţi îi tămăduiau cu
rugăciunea, izgonind duhurile cele rele din oameni. Pentru aceea mulţime de popor
a crezut în Hristos şi s-a botezat de către Sfinţii apostoli.

Antipatul cetăţii aceleia avea o soţie cu numele Nicanora, care, fiind muşcată de
şarpe, zăcea bolnavă şi era aproape de moarte. Auzind despre Sfinţii apostoli, care
erau în casa lui Stahie, ca tămăduiesc toată boala numai cu cuvântul, a poruncit
slugilor să o ducă pe ea la dânşii, nefiind atunci bărbatul ei acasă. Femeia a
dobândit de la dânşii îndoita tămăduire, atât de muşcarea şarpelui, cât şi de
vătămarea diavolului, crezând în Hristos prin învăţătura lor.

Şi venind antipatul acasă, i-au spus slugile că femeia lui a învăţat a crede în Hristos
de la nişte oameni străini care sunt în casa lui Stahie.

Iar antipatul, mâniindu-se foarte, a poruncit să prindă pe apostoli, iar casa lui
Stahie s-o ardă cu foc. Şi s-a făcut după porunca lui.
Deci, s-a adunat mulţime de popor din Ierapoli şi luând pe Sfinţii apostoli, pe Filip
şi pe Vartolomeu şi pe Sfânta fecioară Mariam, îi ducea pe uliţe, bătându-i şi
batjocorindu-i pe dânşii; apoi i-au aruncat în temniţă.

După aceasta antipatul a hotărât să judece pe propovăduitorii lui Hristos şi s-au


adunat la dânsul toţi popii idoleşti şi popii viperei celei omorâte care se jeluiau
împotriva Sfinţilor apostoli, zicând: "Fă izbândă, antipate, pentru ocara zeilor
noştri; căci de când au intrat străinii aceştia în cetatea noastră, s-au pustiit altarele
marilor noştri zei, iar poporul a uitat a le aduce jertfele cele obişnuite, omorând
prea cinstită această viperă şi toată cetatea s-a umplut de fărădelege; deci, omoară
pe aceşti vrăjitori".

Atunci a poruncit antipatul să dezbrace pe Sfântul Filip, zicând că ar fi având


farmece în hainele lui; şi dezbrăcându-l, n-au aflat nimic. Tot astfel au dezbrăcat şi
pe Sfântul Vartolomeu. Iar când s-au apropiat de Sfânta Mariam, vrând să dezbrace
trupul ei cel fecioresc, îndată s-a schimbat înaintea lor şi s-a făcut ca o văpaie de
foc. Şi înfricoşându-se păgânii, au fugit de la faţa ei.

Iar ighemonul a judecat pe Sfinţii apostoli ca să-i răstignească.

Deci, mai întâi au legat de picioare pe Sfântul apostol Filip, l-au spânzurat de un
lemn deasupra uşilor de la capiştea viperii şi răstignindu-l cu capul în jos, au
aruncat cu pietre într-însul. După aceasta au răstignit şi pe Sfântul Vartolomeu,
lângă peretele capiştii.

Atunci s-a făcut deodată cutremur mare şi deschizându-se pământul, a înghiţit


deodată pe antipatul şi pe toţi popii viperii şi împreună cu dânşii, o mulţime de
popor necredincios.

Deci s-a făcut spaimă mare printre credincioşi şi necredincioşi, încât strigau către
Sfinţii apostoli, toţi cei ce mai rămăseseră, ca să-i miluiască şi să roage pentru
dânşii pe Unul adevăratul Dumnezeu şi să nu-i înghită pământul şi pe ei.

Apoi, grăbindu-se, au dezlegat pe Sfântul Vartolomeu, iar pe Sfântul Filip nu


puteau să-l dezlege degrabă pentru că era sus spânzurat. Şi astfel a fost bunăvoirea
lui Dumnezeu ca prin acest fel de pătimire şi moarte, să treacă apostolul Filip de la
pământ la cer, către care şi picioarele lui erau întoarse.
Pe când era răstignit, Sfântul apostol Filip se ruga lui Dumnezeu pentru vrăjmaşii
săi ca să le ierte păcatele şi să le lumineze ochii minţii, ca să vadă şi să cunoască
adevărul. Iar Domnul, plecându-se spre rugăciunea lui, îndată a poruncit pămân-
tului şi a scos vii pe tot poporul cel înghiţit, numai antipatul şi popii viperii au
rămas în adânc.

Apoi toţi cu un glas mare, mărturisind şi prea mărind puterea lui Hristos, doreau
Botezul. Şi vrând acum să coboare pe Sfântul Filip de pe lemn, sfântul şi-a dat
sufletul său în mâinile lui Hristos. Deci, l-au coborât de pe lemn mort.
Iar sora lui cea după trup, Sfânta Mariam, care îşi păzea fecioria ei curată şi văzuse
pătimirea şi moartea Sfântului Filip, cuprindea cu dragoste şi săruta trupul cel
coborât de pe lemn; apoi se veselea cu duhul pentru dânsul căci săvârşise cu bine
alergarea sa.

Iar Sfântul Vartolomeu a botezat pe toţi cei ce crezuseră în Hristos şi le-a pus
episcop pe Stahie. Apoi a făcut îngropare cinstită trupului Sfântului apostol Filip.

În locul acela unde a curs sângele Sfântului apostol, a crescut după trei zile o viţă
de vie ca semn că Sfântul apostol Filip, după vărsarea sângelui său pentru Hristos,
veşnic se îndulceşte de veselie împreună cu Domnul său în împărăţia Lui.

Iar Sfântul Vartolomeu, împreună cu fericita fecioară Mariam, după îngroparea


Sfântului Filip, au mai petrecut câteva zile în Ierapoli şi bine întărind în credinţă
Biserica lui Hristos cea nou întemeiată, s-au dus de acolo.

Sfântul Vartolomeu s-a dus în cetatea Alvanului care era în Armenia cea mare,
unde a fost răstignit, iar Sfânta Mariam a mers în Licaonia şi acolo întorcând pe
mulţi la Sfânta credinţă, a adormit cu pace.

În jurul anului 560 d.Hr., Sfintele moaşte ale apostolului Filip au fost mutate la
Roma, unde se odihnesc şi în prezent în Biserica celor doisprezece Apostoli. Unul
dintre braţele apostolului a fost păstrat în Constantinopol, în Biserica Preafericitei
Născătoare de Dumnezeu, în anul 1167, împăratul bizantin Manuil I Comnen
(1143-1180) l-a dat nepoatei sale Maria, ca dar nepreţuit şi sfânt, când aceasta s-a
căsătorit cu Amaury I, rege cruciat al Ierusalimului. în anul 1204, acest braţ sfinţit
a fost mutat la Florenţa.

Pentru acestea toate, Dumnezeului nostru se cuvine slavă, acum şi pururea şi în


vecii vecilor. Amin.
Troparul, glasul al III-lea: Apostole Sfinte Filipe, roagă pe milostivul Dumnezeu
ca să dea iertare de greşale sufletelor noastre.
Condac, glasul al VIII-lea: Ucenicul şi prietenul Tău şi următorul patimii Tale
lumii pe Tine Te-a propovăduit, de Dumnezeu grăitorul Filip, pentru ale căruia
rugăciuni de vrăjmaşii cei prea fărădelege Biserica Ta şi cetatea Ta o păzeşte,
pentru Născătoarea de Dumnezeu, Mult Milostive.
Viaţa şi pătimirile Sfântului apostol Vartolomeu a cărui pomenire Sfânta
Biserică o sărbătoreşte pe 11 iunie şi pe 25 august

„Cu mreaja limbii tale, de Dumnezeu grăitorule apostole, din adâncul deşertăciunii
şi din cumplita necredinţă marginile lumii ai scos şi le-ai adus prin credinţă lui
Hristos Dumnezeu, Celui ce ţi-a dat ţie un dar ca acesta, ca unui dumnezeiesc
ucenic şi de taine grăitor, Vartolomee apostole. “ (Stihiră la Doamne strigat-am,
11 iunie).

***
Sfântul apostol Vartolomeu a fost unul dintre cei doisprezece apostoli ai lui Hris-
tos. După ce a primit Sfântul Duh, care a coborât asupra apostolilor în chip de
limbi de foc, Sfântului Vartolomeu i-a căzut sarcina de a merge împreună cu
apostolul Filip să propovăduiască Evanghelia în Siria şi în Asia mică. Într-acolo s-
au îndreptat amândoi, propovăduind la început împreună, iar mai apoi fiecare în
parte, prin felurite aşezări, pentru a se reuni iarăşi, până la urmă, în îndreptarea
oamenilor spre mântuirea prin credinţa în Iisus Hristos.

Propovăduind Evanghelia în Asia mică, Sfântul Filip, în timpul cât a fost despărţit
de Sfântul Vartolomeu, a adus la Hristos pe locuitorii Lidiei şi Misiei.

În acel timp, Sfântul Vartolomeu, care vestea pe atunci pe Hristos prin cetăţile în-
vecinate, a primit poruncă de la Domnul să meargă să-l ajute pe Sfântul Filip.
împreună, apostolii au luptat în unire de cuget pentru înfăptuirea lucrărilor apos-
toliceşti.

Filip a fost urmat de sora lui, fecioara Mariamna, şi au început să lucreze pentru
mântuirea neamului omenesc. Trecând prin cetăţile Lidia şi Misia şi răspândind
vestea bună a Cuvântului lui Dumnezeu, ei au avut de îndurat multe judecăţi, biciu-
iri şi încercări la care au fost supuşi de necredincioşi, au fost întemniţaţi şi loviţi cu
pietre. În ciuda tuturor acestor prigoniri, ei au rămas vii, cu voia lui Dumnezeu,
pentru lucrările ce-i aşteptau pentru răspândirea credinţei în Hristos.

Într-unul din satele Lidiei, ei l-au întâlnit pe Sfântul Ioan Teologul, ucenicul iubit
al lui Dumnezeu; şi împreună cu el au călătorit către ţinutul Frigiei. Intrând în
Hierapolis, ei L-au vestit acolo pe Hristos. Cetatea aceea era plină de idoli cărora li
se închinau toţi locuitorii.
Printre dumnezeii cei mincinoşi, acolo se afla şi o viperă foarte mare, pentru care
fusese construit un templu. Localnicii aduceau aici mâncare şi diferite jertfe. Cei
fără de judecată mai cinsteau şi alţi şerpi şi vipere.

Mai întâi, Sfântul Filip şi sora lui s-au întărit prin rugăciune împotriva viperei; şi în
aceasta ei au fost ajutaţi de Sfinţii Vartolomeu şi Ioan Teologul. Şi împreună ei au
învins prin rugăciune acel şarpe, omorându-l cu puterea lui Hristos ca şi cu o suliţă.
După aceasta, Ioan Teologul s-a despărţit de ei, lăsându-le lor Hierapolisul pentru a
propovădui Cuvântul lui Dumnezeu, în timp ce el a plecat prin alte cetăţi, răspân-
dind vestea cea bună.

Filip, Vartolomeu şi Mariamna au rămas în Hierapolis, străduindu-se să izgonească


din acel loc întunericul idolatriei, pentru ca lumina cunoaşterii adevărului să strălu-
cească asupra celor rătăciţi. Ei au lucrat la aceasta zi şi noapte, învăţându-i pe cre-
dincioşi Cuvântul lui Dumnezeu, luminând pe cei neştiutori şi aşezând pe cei
pierduţi pe calea cea dreaptă.

***
Acolo locuia un bărbat pe nume Stahie, care de patruzeci de ani era orb. Sfinţii
apostoli, prin puterea rugăciunii au adus lumină ochilor săi trupeşti şi prin învăţă-
tura întru Hristos i-au luminat şi ochii sufleteşti. Botezând pe Stahie, sfinţii au
rămas la casa lui. Când prin cetate s-a dus vestea cum că orbul Stahie şi-a recăpătat
vederea, la casa acestuia au început să vină grupuri de oameni. Sfinţii apostoli i-au
învăţat credinţa în Iisus Hristos pe toţi cei ce au venit. Şi mulţi bolnavi au fost
aduşi la ei şi sfinţii apostoli i-au vindecat pe toţi şi au alungat diavolii prin
rugăciune, aşa încât un mare număr de oameni au crezut în Hristos şi au fost
botezaţi.

***
Soţia căpeteniei acelei cetăţi, un bărbat pe nume Nicanor, a fost muşcată de un
şarpe şi zăcea bolnavă, gata să moară. Auzind că sfinţii apostoli care locuiau în
casa lui Stahie vindecau tot felul de boli doar cu un cuvânt, ea, în lipsa soţului său,
a poruncit robilor să o ducă la ei. Femeia a primit o îndoită vindecare: trupească, de
muşcătura şarpelui, şi sufletească, de înşelăciunea diavolilor. Căci învăţată de
sfinţii apostoli, ea a crezut în Hristos.

Când Nicanor s-a întors acasă, robii i-au spus că soţia sa a fost învăţată să creadă în
Iisus Hristos de nişte străini ce locuiau în casa lui Stahie. Furios foarte, Nicanor a
poruncit ca sfinţii apostoli să fie prinşi de îndată şi să se dea foc casei lui Stahie,
ceea ce s-a şi adus la îndeplinire.
S-a adunat o mulţime de oameni care au târât pe Sfinţii apostoli Filip şi Varto-
lomeu şi chiar şi pe Sfânta fecioară Mariamna prin cetate, batjocorindu-i, bătându-i
şi, în cele din urmă, aruncându-i în temniţă. Şi atunci Nicanor s-a aşezat în scaunul
său de jude, pentru a-i judeca pe vestitorii lui Hristos. Şi au venit la el toţi preoţii
idolilor şi preoţii viperei ucise, aducând plângeri împotriva apostolilor. Şi ei au zis:
„Stăpâne, răzbună ocara arătată zeilor noştri! Căci de când aceşti străini au apărut
în cetate, altarele marilor noştri zei au fost golite şi oamenii nu mai vor să le aducă
jertfe. Marea noastră zeiţă-viperă a murit şi întreaga cetate este plină de sama-
volnicie. Omoară-i pe aceşti vrăjitori!“

Atunci Nicanor a poruncit ca Sfântul Filip să fie dezbrăcat de haine, crezând că


farmecele vrăjitoreşti erau ascunse în ele; dar scoţându-le, nu a găsit nimic. La fel
au făcut şi cu Sfântul Vartolomeu. Dar nici în veşmintele lui nu au aflat nimic.
Când s-au apropiat însă de Mariamna, voind să-i smulgă şi ei hainele, lăsându-i gol
trupul feciorelnic, ea s-a preschimbat într-o flacără înfricoşătoare, în văzul tuturor.
Speriaţi, necredincioşii au fugit de lângă ea. Sfinţii apostoli au fost condamnaţi la
răstignire.

Primul care a pătimit a fost Sfântul Filip. Făcându-i-se găuri în glezne şi trecând
sfoară prin acestea, el a fost răstignit pe cruce cu capul în jos, în faţa porţilor
templului viperei, în timp ce toţi aruncau cu pietre în el.

Apoi a fost răstignit Sfântul Vartolomeu, pe peretele templului. Dintr-o dată s-a
stârnit cutremur mare şi pământul s-a deschis, înghiţind pe Nicanor şi pe preoţii
păgâni, împreună cu o mulţime de necredincioşi. Toţi cei rămaşi în viaţă, atât
creştini cât şi păgâni, au fost cuprinşi de mare teamă; şi văitându-se, rugau pe
sfinţii apostoli să se îndure de ei şi să roage pe Dumnezeul lor adevărat pentru ei,
pentru ca pământul să nu-i înghită şi pe ei ca pe ceilalţi. Oamenii, în mare grabă, au
încercat să-i coboare pe sfinţii apostoli de pe cruce.

Pe Sfântul Vartolomeu, agăţat la mică depărtare de pământ, au reuşit să-l coboare


destul de uşor. Însă nu au putut să-l dezlege pe Sfântul Filip, care fusese agăţat sus
de tot, deoarece aceasta a fost voinţa lui Dumnezeu: ca apostolul Său, printr-o
astfel de pătimire şi prin moartea pe cruce, să treacă de pe pământ la cerul către
care paşii săi fuseseră îndreptaţi de-a lungul întregii sale vieţi. Aşa atârnat, Sfântul
Filip se ruga lui Dumnezeu pentru duşmanii lui, pentru ca Domnul să le ierte
păcatele şi să le lumineze minţile cu înţelegerea adevărului. Domnul a ascultat ruga
lui şi a poruncit pământului să dea afară vii jertfele înghiţite, mai puţin pe Nicanor
şi pe preoţii viperei. Apoi au mărturisit cu toţii şi au prea slăvit puterea lui Hristos
cu glas tare, cerând să fie botezaţi întru Hristos.
Când au luat pe Sfântul Filip de pe cruce, ei au văzut că apostolul îşi încredinţase
deja sufletul în mâinile lui Dumnezeu; şi ei l-au coborât mort.

Sfânta Mariamna, sora apostolului, martoră la pătimirea şi la moartea fratelui său,


Sfântul Filip, a îmbrăţişat cu dragoste şi a sărutat sfântul său trup, după ce acesta a
fost coborât de pe cruce. Şi ea s-a bucurat că Filip a fost socotit vrednic de a pătimi
pentru Hristos.

Sfântul Vartolomeu i-a botezat pe toţi cei ce au crezut în Hristos şi el a numit pe


Stahie episcopul lor. Oamenii nou-creştinaţi au înmormântat apoi cu cinstire trupul
Sfântului apostol Filip. Pe locul în care s-a vărsat sângele sfântului apostol, în trei
zile a crescut un butuc de viţă, ca semn că Sfântul Filip, care îşi vărsase sângele în
numele lui Hristos, se bucură de binecuvântarea veşnică împreună cu Domnul în
împărăţia Lui.

După înmormântarea Sfântului Filip, Sfântul Vartolomeu şi binecuvântata fecioară


Mariamna au rămas în Hierapolis câteva zile. Şi după ce au întărit nou-zidita
Biserică în credinţa în Hristos, au plecat din acea cetate, despărţindu-se. Sfânta
Mariamna a mers în Licaonia, unde a adormit în pace întru Domnul (aşa cum se
pomeneşte, adică pe 7 februarie), în timp ce propovăduia Cuvântul Domnului.

Sfântul Vartolomeu a mers pe tărâmurile Indiei, unde a petrecut un timp destul de


îndelungat vestindu-L pe Iisus Hristos, trecând prin cetăţi şi sate şi vindecând
bolnavi în numele Său.

Luminând mulţi păgâni şi lăsând în urmă Biserici, el a tradus în limba pe acolo


vorbită Evanghelia după Matei, pe care o avea cu el spre a-i învăţa-o. Le-a mai
lăsat şi Evanghelia scrisă în limba evreiască. Aceasta, o sută de ani mai târziu, a
fost adusă la Alexandria de filosoful creştin Panten.

Din India, Sfântul Vartolomeu a mers în Armenia mare. Când a ajuns în acele
locuri, idolii, sau mai bine zis diavolii care stăpâneau acei idoli, au amuţit, după ce,
cu ultimele puteri, au strigat că Vartolomeu îi chinuia şi că în curând avea să-i
scoată de acolo. De fapt, duhurile necurate au fost izgonite nu numai din idoli, ci şi
din oameni de către apostol. Şi, în urma acestei minunate lucrări, mulţi au venit la
creştinism.

***
Polimie, regele acelui pământ, avea o fiică în care intrase un diavol ce striga prin
gura ei: „Vartolomeu, mă vei scoate chiar şi de aici?“ Regele, auzind aceasta, a
cerut să fie găsit Vartolomeu. Şi când apostolul lui Hristos s-a apropiat de fata
îndrăcită, diavolul a fugit de la ea şi fiica regelui a fost vindecată. După aceasta,
regele, dorind să-şi arate recunoştinţa faţă de sfânt, i-a adus cămile încărcate cu
aur, argint, perle şi diferite pietre preţioase. Apostolul, cu mare smerenie, nu a
păstrat pentru el nimic din cele primite, ci le-a întors pe toate regelui, zicând: „Eu
nu caut astfel de lucruri, ci mai degrabă suflete de oameni. Şi dacă le voi primi şi le
voi îndrepta către înălţimile cereşti, în ochii lui Dumnezeu mare neguţător voi fi“.

Regele Polimie, mişcat de aceste cuvinte, a crezut în Hristos împreună cu toţi cei
din casa sa. Şi au primit botezul chiar de la sfântul apostol: el, regina, fiica sa vin-
decată de apostol şi o mulţime de dregători şi de oameni simpli ai acelui ţinut. Căci
mai bine de zece cetăţi, urmând modelul regelui lor, au primit atunci botezul.

Dar preoţii idolatri, văzând aceasta, s-au înfuriat pe sfântul apostol, părându-le rău
de zeii distruşi, plângând căderea idolatriei şi pustiirea templelor de pe urma cărora
ei multe foloase aveau. Apropiindu-se de fratele regelui, Astiage, ei l-au convins
să-l omoare pe Vartolomeu şi să răzbune astfel ocara adusă zeităţilor lor. Astiage,
aşteptând momentul potrivit, l-a prins pe apostol în cetatea Albanus şi l-a răstignit
pe cruce cu capul în jos.

Sfântul apostol pătimea cu bucurie pentru Iisus şi, atârnat pe cruce, nu contenea de
a mări Cuvântul lui Dumnezeu. El i-a făcut pe credincioşi să se întărească în
credinţa lor şi i-a sfătuit pe necredincioşi să cunoască adevărul şi să iasă din
întunericul diavolilor în lumina lui Hristos. Dar tiranul nu a vrut să asculte acestea,
ci a poruncit ca apostolul să fie jupuit de piele de viu. Îndurând toate cu multă
răbdare, sfântul nu a tăcut, ci învăţa pe toţi despre Dumnezeu şi îl prea slăvea. În
cele din urmă, tiranul a poruncit ca apostolul să fie decapitat. Şi astfel evlavioasele
sale buze au fost reduse la tăcere. Dar chiar şi după ce i-a fost retezat capul, trupul
său a rămas atârnat pe cruce; şi picioarele sale, aşa cum erau aşezate, arătau parcă
drumul pe care apostolul avea să se înalţe la ceruri.

Aşa a luat sfârşit (în jurul anului 90 d.Hr.) viaţa pământească a lui Vartolomeu,
apostol al lui Hristos, care a îndurat multe chinuri spre slava Domnului său.

Credincioşii care au fost de faţă la moartea apostolului, luând de pe cruce trupul


său, precum şi capul şi pielea, le-au pus într-un sicriu de plumb şi le-au înmor-
mântat în Albanus (astăzi, Baku), în Armenia mare. Multe vindecări au avut
credincioşii prin moaştele apostolului; şi tot cu ajutorul sfintelor sale rămăşiţe
mulţi necredincioşi au fost aduşi la credinţa creştină.
În jurul anului 508 d.Hr., în timpul domniei împăratului Anastasius, moaştele
Sfântului apostol Vartolomeu au fost mutate din Albanus în cetatea Dura, în Meso-
potamia. Când perşii au ocupat acea cetate în 574, câţiva locuitori ai cetăţii Dura
au luat moaştele şi au fugit cu ele pe ţărmul Mării Negre, unde au fost prinşi de
duşmanii lor. Acolo, necredincioşii au aruncat sfintele moaşte în Marea Neagră,
împreună cu moaştele a încă patru sfinţi: mucenicii Papia, Lucian, Grigorie şi
Acachie. Aşa a socotit Dumnezeu, prin purtarea Sa de grijă, ca ele să sfinţească
mari întinderi de ape, pe unde au trecut înainte de a ajunge pe pământurile care
aveau să le primească.

Moaştele Sfântului apostol Vartolomeu au călătorit prin adâncurile Mării Negre,


prin apele mai puţin adânci ale Hellespontului, prin mările Egee şi Ionică, pentru a
ajunge în insula Lipari, pe coasta nordică a Siciliei. În acelaşi timp, moaştele
Sfântul Papia au plutit către Amila, în Sicilia, cele ale Sfântului Lucian către
Messina, cele ale Sfântului Grigorie către Kolimi, o cetate a Calabriei, şi cele ale
Sfântului Acachie către cetatea Ascalus.

Sfântul apostol Vartolomeu a trimis o vedenie episcopului insulei Lipari, Agaton,


descoperindu-i că moaştele sale au ajuns acolo. Episcopul s-a grăbit atunci spre
ţărm, împreună cu preoţimea şi cu toţi credincioşii. Văzând moaştele sfântului
apostol, cucernicul ierarh, precum şi toţi cei ce erau cu el s-au minunat mult că
sicriul de plumb nu s-a scufundat, ci a plutit atât de departe pe mare, de parcă ar fi
fost o corabie uşoară. Episcopul a strigat: „Cum ai ajuns tu, o, insulă Lipari, să ai o
asemenea nepreţuită comoară? Mărită eşti peste măsură! Mare este această slavă!
Bucură-te şi strigă de fericire, saltă cu mâinile tale această comoară şi spune cu
veselie: Bun venit, o, apostol al Domnului!“

Dorind să păstreze sfântul sicriu în loc de cinstire, locuitorii insulei s-au hotărât să
înalţe o Biserică întru slava prea măritului apostol. Sicriul de plumb era mare şi
greu; şi oricât încercau ei să-l ridice şi să-l mute în alt loc, nu-l puteau urni. Atunci
i s-a descoperit în chip minunat lui Agaton ca să-l lege cu funii şi să pună două
juninci să-l tragă la locul unde sfântul a binevoit să rămână. În timp ce junincile
trăgeau sicriul, locuitori insulei vecine, Prihanus, aruncau încontinuu asupra celor
din Lipari apă clocotită. Dar puterea lui Dumnezeu a făcut ca acea insulă să fie
îndepărtată cu aproximativ o milă de insula Lipari, pentru ca locuitorii ei să nu mai
fie o ameninţare pentru cei din Lipari. O, minune nemaivăzută! Cine a mai auzit
vreodată de aşa ceva?! Şi după ce toate acestea erau deja trecute, episcopul Agaton
a ridicat o frumoasă Biserică.
Sfânta Biserică pomeneşte minunata primire a moaştelor nepreţuite ale Sfântului
Vartolomeu pe 25 august.

La un timp după cele mai sus istorisite, acea insulă a fost capturată de arabi, care
au împrăştiat moaştele apostolului Vartolomeu. Dar ele au fost adunate din nou în
chip minunat. Căci Sfântul Vartolomeu s-a arătat unui călugăr şi i-a arătat locul
unde acestea se aflau. Şi aşa moaştele sfântului apostol au fost aduse în cetatea
Benevento, lângă Neapole (în secolul al IX-lea), de unde o parte din ele au fost iar
mutate, chiar la Roma (în secolul al X-lea).

***
Nu putem să nu amintim următoarea întâmplare pomenită în viaţa Sfântului Iosif,
scriitorul de cântări. Într-o zi, fiind în Tessalia, venerabilul Iosif a primit de la un
bărbat vrednic de cinstire, pe care îl cunoştea, o parte din moaştele Sfântului
apostol Vartolomeu. Aducându-le la mănăstirea sa, care se afla în apropierea
Constantinopolului, Iosif a ridicat acolo o Biserică în cinstea Sfântului apostol
Vartolomeu, aşezând în ea partea din moaşte pe care o primise.

Având multă iubire pentru sfântul apostol şi multă încredere în el, i-a fost dat să-l
vadă adesea în vedenii, în timp ce dormea, pricină pentru care Iosif dorea să
împodobească sărbătoarea sfântului apostol cu imne de laudă. Neştiind însă dacă
acest fapt ar fi fost pe placul sfântului, se ruga stăruitor lui Dumnezeu şi
apostolului lui Dumnezeu să-i arate voia lor şi să-i dea înţelepciune din înalturi
pentru a compune versete de laudă, potrivite pentru Sfântul Vartolomeu.

Postind şi vărsând lacrimi, Sfântul Iosif s-a rugat timp de patruzeci de zile. Când s-
a apropiat ziua pomenirii apostolului, în timpul slujbei el a văzut, într-o vedenie, pe
Sfântul Vartolomeu în altar, împodobit în veşminte de o albeaţă strălucitoare.
Sfântul a dat la o parte perdeaua altarului şi i-a făcut semn cu mâna; iar când
venerabilul Iosif s-a apropiat, sfântul apostol a luat de pe pristol Sfânta Evanghelie
şi a pus-o în dreptul pieptului lui Iosif, zicând: „Fie ca mâna dreaptă a Atot-
puternicului Dumnezeu să te binecuvânteze şi fie ca apele înţelepciunii cereşti să
fie picurate pe limba ta. Fie ca inima ta să fie un templu al Sfântului Duh şi
imnele tale să încânte întreaga lume!“

Aşa a vorbit Sfântul apostol Vartolomeu şi apoi s-a făcut nevăzut; iar dreptul Iosif,
simţind în el harul înţelepciunii, s-a umplut de fericire şi de mulţumire. De atunci a
început să alcătuiască imne bisericeşti şi cântări cu care a împodobit nu numai
pomenirile Sfântului Vartolomeu, ci şi ale multor altor sfinţi.
El este cunoscut în primul rând pentru acatistele multiple închinate cinstirii prea
nevinovatei Maici a lui Dumnezeu şi Sfântului ierarh Nicolae. El a împodobit
Sfânta Biserică prin numeroasele sale imne, pentru care a ajuns să fie cunoscut
drept „Melodul“. Dreptul Iosif este pomenit pe 3 aprilie (sau pe 4, potrivit altor
calendare).

Pentru toate acestea, slăvit fie Hristos, Mântuitorul nostru, împreună cu Tatăl şi cu
Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.

Sunt şi unii care cred că Vartolomeu este una şi aceeaşi persoană cu Natanael pe
care Filip l-a adus la Hristos. Aceştia cred că numele apostolului lui Hristos era
Natanael, dar că era supranumit Vartolomeu după tatăl său, adică fiul lui Tolomeu.
Cuvântul bar se traduce în ebraică fiu, aşa cum Domnul Hristos l-a numit pe Petru
când a zis: „Binecuvântat eşti tu, Simon, Bar-iona“ (Matei 16, 17), adică „fiu al lui
Iona“. Şi orbul din Ierihon a fost numit Bartimeu, adică fiul lui Timeu.

Se presupune aşadar că Vartolomeu era numit fiu ca nume patronimic, fiu al lui
Tolomeu, căci Tolomeu era un nume vechi şi frecvent la evrei. Această teorie se
întemeiază pe faptul că în Evangelie nu se vorbeşte despre chemarea lui Varto-
lomeu la apostolie, în afară de cele istorisite despre Natanael. În plus, primii trei
evanghelişti (Matei, Marcu şi Luca) îl menţionează pe Vartolomeu, dar nu amin-
tesc de Natanael, în timp ce evanghelistul Ioan, care îl pomeneşte pe Natanael, nu
spune nimic despre Vartolomeu; şi, vorbind despre prinderea peştilor la apariţia
Mântuitorului înviat, el îl aminteşte pe Natanael ca fiind unul dintre apropiaţii
apostolilor. El zice: „Erau împreună Simon-Petru şi Toma, cel numit Geamănul,
şi Natanael, cel din Cana Galileii, şi fiii lui Zevedeu şi alţi doi din ucenicii Lui“
(Ioan 21, 2).

Troparul glasul al III-lea: Sfinţilor apostoli, rugaţi pe milostivul Dumnezeu ca să


dea iertare de greşale sufletelor noastre.

Condac glasul al IV-lea: Arătatu-te-ai mare soare Bisericii, cu strălucirile învăţă-


turilor şi ale înfricoşătoarelor minuni, la lumină povăţuind pe cei ce te cinstesc pe
tine, Vartolomee, apostole al Domnului.
Viaţa şi pătimirile Sfântului apostol Toma a cărui pomenire Sfânta Biserică o
sărbătoreşte pe 6 octombrie

Toma cel minunat a deschis izvorul dogmelor, Stăpâne, celor de Dumnezeu înţe-
lepţiţi; că de coasta Ta atingându-se, îndoite lucrări şi îndoite firi împreună a
cunoscut şi a strigat: Tu eşti Dumnezeul meu şi Stăpânul, Tu şi Domnul măririi,
Cel ce pentru mine trup Te-ai făcut. (Stihiră la Doamne strigat-am, 6 octombrie)

***
Sfântul apostol Toma, supranumit Didymus (adică „geamănul“), s-a născut în
cetatea galileeană Paneada, ca fiu al unor părinţi săraci. În tinereţe el păzea legea
lui Moise cu sfinţenie şi cerceta sârguincios Sfintele Scripturi ale evreilor. Nicio-
dată interesat de jocurile altor copii, el ducea o viaţă îndumnezeită, pururea
muncind ori îmbogăţindu-şi sufletul. De meserie era pescar şi viaţa lui a însemnat
o strădanie necurmată pentru a avea cele trebuincioase traiului, obişnuit fiind cu
sărăcia şi cu greutăţile.

Când Domnul nostru Iisus Hristos, în timpul rămânerii Sale pe pământ, printre
oameni, trecea prin cetăţi şi sate, învăţând oamenii şi vindecând tot felul de boli,
Toma a auzit cuvintele Sale. Şi, văzând minunile Sale, a crezut în El din toată
inima. Desfătându-se cu dulcile cuvinte ale lui Iisus Hristos şi cu vederea sfântului
Său chip, Toma L-a urmat şi a fost socotit de Domnul vrednic de a se număra
printre cei doisprezece apostoli, urmând împreună cu ei pe Hristos până în clipa
pătimirilor Lui mântuitoare. Când Sfântul Lazăr a adormit (cel ce a stat mort în
mormânt timp de patru zile), Toma a fost cel care, ca slugă vrednică şi
credincioasă a Stăpânului său, a spus printre ucenici: „Să mergem şi noi şi să
murim cu El“ (Ioan 11, 16).

După învierea Domnului, Sfântul Toma, prin neîncrederea lui, atunci când ceilalţi
apostoli i-au zis că Mântuitorul S-a ridicat, a întărit credinţa în Biserica lui Hristos.
Căci atunci când ceilalţi ucenici ai lui Hristos au zis: „Am văzut pe Domnul“, el nu
i-a crezut până ce nu a văzut el însuşi pe Hristos şi a atins rănile Sale.

La opt zile după înviere, când toţi ucenicii, inclusiv Toma, s-au adunat, Domnul li
S-a arătat şi a zis lui Toma: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu
mâna ta şi o pune pe coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios“ (Ioan 20,
27). Şi când el a văzut pe Hristos şi a atins coasta Sa dătătoare de viaţă, Toma a
strigat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ (Ioan 20, 28).
Această întâmplare i-a încredinţat pe toţi, pe deplin, de adevărul învierii Domnului;
căci Hristos s-a arătat ucenicilor Săi nu ca o nălucă, nu într-un alt trup, ci în acelaşi
corp în care a pătimit pentru mântuirea noastră.

După înălţarea lui Iisus Hristos, apostolii au tras la sorţi pentru a vedea încotro o va
apuca fiecare dintre ei pentru a vesti Cuvântul lui Dumnezeu. Lui Toma i-a revenit
sarcina să meargă în India, la brahmani şi la alte diverse neştiute popoare din acele
părţi, pentru a lumina ţinuturile întunecate de păgânism şi pentru a învăţa adevărata
credinţă pe parţi, mezi, perşi, hircanieni şi bactrieni.

Toma era înspăimântat la gândul de a merge la neamuri atât de sălbatice. însă


Domnul i S-a arătat într-o vedenie, întărindu-l şi poruncindu-i să prindă curaj şi să
nu se mai teamă, făgăduindu-i ca însuşi să-l însoţească. În scurt timp, El i-a arătat o
cale de a intra în acele ţinuturi.

***
Gundafor, regele Indiei, dorind să ridice pentru el cel mai frumos dintre palate, l-a
trimis în Palestina pe neguţătorul Abban, să găsească un arhitect priceput, cu
experienţă în construcţii de palate asemenea celor ale împăraţilor romani.

Când Abban căuta un astfel de arhitect în Palestina, Domnul, care cunoaşte ce este
în inimile oamenilor, i S-a arătat în piaţă şi i-a zis: „Nu vrei să cumperi un rob de-
al Meu, care este constructor de meserie?“

Abban a răspuns: „Da“.

Mântuitorul i l-a arătat pe Toma şi ei s-au înţeles la un preţ de trei livre de argint.
Apoi Domnul a semnat un act de vânzare, scriind: „Eu, Iisus, fiul lui Iosif
tâmplarul, vând pe robul Meu, Toma, lui Abban“.

Când Abban s-a apropiat de Toma şi i-a arătat actul de vânzare, l-a întrebat dacă
este rob cu adevărat.

Toma a răspuns: „Da. El este Domnul meu şi din mare mila Sa a plătit o sumă
uriaşă ca răscumpărare pentru mine“. Şi Toma l-a urmat şi l-a servit.

În acea seară, Domnul i S-a arătat lui Toma într-o vedenie. Şi, arătându-i argintul
pe care-l primise, a zis: „Cunoaşte-ţi preţul cumpărării tale. Fie ca harul Meu să
fie cu tine pururea“.
La timpul potrivit, Abban şi-a cumpărat loc pe o corabie şi, împreună cu Toma, a
pornit în călătorie, sub un vânt prielnic.

Când au acostat în cetatea Andrapolis, ei au auzit sunet de trâmbiţe şi de alte


instrumente muzicale. Regele acelei cetăţi îşi mărita fiica şi a trimis crainici să
anunţe prin cetate ca toţi, săraci şi bogaţi, robi şi călători, să se adune; şi dacă
cineva nu va veni, va îndura pedeapsa regelui.

Auzind aceasta, Abban şi Toma, temându-se că, fiind călători, vor supăra pe rege
nesupunându-i-se, au mers la nunta ce se ţinea la palatul regal. După ce s-au aşezat
cu toţii şi au început să petreacă, apostolul s-a dus în cel mai ferit loc şi nu mânca
nimic: el nu lua parte la petrecere, ci se cufundase în gânduri. Toţi îl priveau ca pe
un bărbat ciudat şi străin.

Cei ce se aflau în preajma lui l-au întrebat: „De ce ai venit aici, dacă nu mănânci şi
nu bei nimic?“

Apostolul a răspuns: „Nu am venit aici să beau şi să mănânc, ci pentru a mă


supune poruncii regelui, căci crainicii au anunţat că, dacă cineva nu va veni la
nuntă, va îndura judecata regelui“.

Era acolo, printre cei ce petreceau, o evreică ce cânta frumos din alăută, închinând
câte o melodie de bun venit tuturor celor ce stăteau tolăniţi la banchet. Văzându-l
pe Toma, care şedea retras şi îşi tot ridica ochii la ceruri, ea l-a recunoscut ca fiind
iudeu. Şi, cântând în faţa lui în evreieşte, zicea: „Unul este Dumnezeul iudeilor,
Care a făcut cerul şi pământul“.

Apostolul, ascultând cu plăcere cântarea ei, a rugat-o să-i repete de mai multe ori
cuvintele. Dar cel ce turna vinul, văzând că apostolul nu lua parte la petrecere, l-a
lovit peste faţă, zicând: „Ai fost chemat la nuntă! Nu sta trist, ci veseleşte-te şi
alătură-te celor ce beau!“

Atunci apostolul a zis în evreieşte celui ce-l lovise: „Să te răsplătească Domnul
pentru acest rău în această viaţă! Fie ca să văd mâna care m-a lovit sfârtecată de
un câine în vederea a mulţi!“

Nu a trecut mult timp şi bărbatul care-l lovise pe apostol a coborât la izvor pentru a
aduce apa cu care oaspeţii să-şi amestece vinul. Pe neaşteptate, asupra lui s-a
năpustit un leu, l-a doborât, l-a ucis şi, bându-i sângele, s-a dus în drumul lui. Apoi
câinii s-au repezit spre acel loc şi i-au făcut corpul bucăţele. Un câine negru, luând
mâna sa dreaptă, a târât-o în sala banchetului şi a lăsat-o în văzul tuturor. Toţi cei
prezenţi, văzând aceasta, au fost înspăimântaţi şi se întrebau a cui este mâna.

Şi cântăreaţa din alăută a strigat: „Printre noi s-a întâmplat un lucru plin de taină şi
înfricoşător: ori Dumnezeu ori un sol al lui Dumnezeu se află printre noi, la
banchet. Căci am văzut cum turnătorul de vin a lovit un bărbat şi am auzit pe acel
bărbat zicând: «Fie să văd mâna ta dreaptă târâtă de un câine în vederea multora!»
Şi, după cum vedeţi, s-a întâmplat chiar aşa“. Auzind acestea, cu toţii au fost
cuprinşi de teamă.

Când s-a încheiat banchetul, regele, care auzise cele întâmplate, a chemat pe
Sfântul apostol Toma la sine şi a zis: „Intră în palat şi binecuvântează pe fiica mea
care a fost dată în căsătorie“.

Apostolul, intrând în foişor, a început să înveţe proaspăta pereche despre întreaga


înţelepciune şi păstrarea neprihănitei feciorii; apoi rugându-se pentru ei, i-a
binecuvântat şi a plecat. Perechea nou-căsătorită a văzut într-un vis pe Iisus, care
le-a apărut luând chipul apostolului Toma şi i-a îmbrăţişat cu dragoste.

Soţul, crezând că acela era Toma, I-a zis: „Tu ai plecat de la noi. Cum se face dar
că ai venit aici din nou?“

Domnul a răspuns: „Eu nu sunt Toma, ci Fratele lui. Toţi cei ce au renunţat la
lume şi Mă urmează pe Mine, aşa cum face el, nu numai că se vor numi fraţi ai
Mei în viaţa de după moarte, ci şi vor moşteni împărăţia Mea. De aceea nu uitaţi,
o, copiii Mei, ce v-a sfătuit fratele Meu; şi dacă, urmând sfatul său, vă veţi păstra
fecioria nestricată, veţi fi socotiţi vrednici de a fi încoronaţi cu nepieritoare
cununi în cămara Mea de nuntă“.

Şi, zicând acestea, Domnul a dispărut. Iar ei, trezindu-se din somn, şi-au povestit
unul altuia ce văzuseră în vis. Şi ridicându-se, s-au rugat stăruitor toată noaptea. Şi
cuvintele care le-au fost spuse, ei le-au păstrat în inimi ca pe cele mai nepreţuite
comori.

Dimineaţa, regele şi socrul lui au intrat în dormitorul unde tânăra pereche îşi
petrecuse noaptea şi i-au găsit şezând departe unul de celălalt. Miraţi foarte, au
întrebat care este pricina pentru care nu erau împreună.

Şi ei au răspuns: „Noi ne rugăm la Dumnezeu să ne dea putere să păstrăm până la


moarte, în căsătoria noastră, fecioria curată pe care o avem acum, pentru ca mai
apoi să fim încoronaţi cu nepieritoare cununi în cămara cerească de nuntă, aşa cum
Domnul Care ni S-a arătat ne-a făgăduit“.

Regele a înţeles că străinul care fusese la palat în noaptea ce trecuse îi înduplecase


să-şi păstreze fecioria. El s-a mâniat peste măsură şi a trimis tot atunci pe slugile
sale să prindă pe apostol, însă nu l-au putut găsi, căci el se îmbarcase deja spre
India, împreună cu Abban.

Când au ajuns în India, ei s-au prezentat la regele Gundafor şi Abban a zis: „Iată, o,
mărite, ţi-am adus un constructor priceput din Palestina, pentru ca să-ţi
construiască palate aşa cum va binevoi Măria ta“.

Regele a fost mulţumit foarte şi l-a condus pe Toma la locul unde trebuia să ridice
palatul care câştigase inima împăratului. Era un loc de o frumuseţe rară, plin de
izvoare încântătoare şi de copaci diferiţi. Regele i-a cerut lui Toma să alcătuiască
un plan pe care el să-l încuviinţeze. Şi mai dorea acel rege ca palatul să fie gata
până la întoarcerea sa, căci trebuia să plece într-o călătorie pentru trei ani de zile.

Apostolul, cu un toc din trestie, a făcut o schiţă nemaipomenită. Potrivit planului


său, aripa de răsărit a palatului avea multe ferestre prin care intrau înăuntru valuri
de lumină; faţada de la apus avea multe uşi, pentru a uşura pătrunderea brizelor
uşoare; cuptoarele erau puse în partea de miazănoapte, din pricina căldurii pe care
o răspândeau; iar în partea sudică trebuiau aşezate fântâni arteziene, pentru a răcori
întreaga clădire în vreme de mare căldură. Atât de amănunţit era acest plan, încât
regele a lăudat pe apostol, zicând: „Cu adevărat mare meşter eşti, vrednic să
slujeşti un rege!“ Şi Gundafor i-a dat o sumă mare în aur, pentru construcţie, şi a
cerut apostolului să pună fără întârziere temelia.

Dar Toma i-a răspuns: „Aceasta nu este o lună potrivită pentru a începe
construcţia unui palat. Să aşteptăm până în octombrie“. (Spunând aceasta, dădea
pesemne de înţeles vremea când avea să-şi primească viitoarea plată.) Şi lui Toma i
s-au dat cantităţi uriaşe de aur, argint, carne, vin, ulei şi alte provizii necesare
proiectului. Apoi regele a plecat în altă ţară. Iar apostolul a mers la locul unde
trebuia să construiască şi a început să împartă tot ce primise celor nevoiaşi, celor
săraci şi în lipsuri. Şi lucrând el însuşi la răspândirea Evangheliei, a adus pe mulţi
la credinţa întru Hristos şi i-a botezat.

În acest timp, tânărul, care, la sfatul lui Toma, făgăduise împreună cu soţia lui să-şi
păstreze fecioria, auzind că apostolul propovăduia pe Hristos în India, a călătorit
într-acolo împreună cu soţia pentru a-l găsi. Instruiţi de sfântul apostol în credinţa
creştină, ei au primit sfântul botez de la el. Fecioara a primit numele de botez
Pelaghia şi, mai târziu, şi-a vărsat sângele pentru Hristos. Tânărul a fost numit
Dionisie şi mai apoi a fost socotit vrednic de cinul de episcop. Întorcându-se în
pământul lor natal, cu binecuvântarea apostolului, ei au răspândit peste tot slava
numelui lui Dumnezeu, aducând la Hristos pe necredincioşi şi întemeind Biserici
prin cetăţi.

După ce au trecut doi ani, regele a trimis soli la apostol să vadă cum înainta
construcţia. Apostolul a răspuns trimişilor că nu rămăsese de făcut decât aco-
perişul. Regele a fost încântat, căci presupunea că Toma îi construise cu adevărat
un palat pământesc şi i-a mai trimis aur, cerându-i să acopere palatul cu un
acoperiş măreţ, cât mai repede cu putinţă.

Primind şi acest aur, Toma şi-a ridicat ochii la cer zicând: „îţi mulţumesc, Doamne
Care iubeşti oamenii, că dai mântuire oamenilor în felurite chipuri!“ Şi iarăşi a
împărţit aurul trimis de rege celor ce i-au cerut ajutorul, în timp ce el a continuat să
răspândească sârguincios Cuvântul lui Dumnezeu.

A mai trecut ceva timp şi regele a aflat că Toma nici nu începuse să împlinească
porunca lui, că dăduse tot aurul săracilor, că presupusul constructor nici nu se
gândea să construiască, ci, mergând prin sate şi cetăţi, propovăduia un nou
Dumnezeu şi făcea minuni. Atunci repede s-a umplut de mânie şi a trimis pe
slugile sale să prindă pe apostol.

Când aceştia au adus pe Sfântul Toma în faţa regelui, el l-a întrebat: „Ai clădit,
deci, palatul?“

Toma a răspuns: „L-am construit. Şi acest palat este mai mult decât strălucitor
şi frumos“.

Regele a continuat: „Să mergem şi să-l vedem“.

Dar apostolul a răspuns: „în timpul vieţii nu poţi vedea acest palat, dar când vei
părăsi această viaţă îl vei vedea. Şi, locuind în el cu bucurie, vei rămâne în el
pentru vecie“.

Regele, crezând că apostolul îşi bătea joc de el, s-a simţit foarte jignit şi a poruncit
să fie aruncat în temniţă împreună cu Abban, care-l adusese. Ei trebuiau să se
chinuiască acolo în aşteptarea osândei, căci regele voia să-i jupoaie de vii şi să-i
ardă pe rug.
Cât timp se aflau în temniţă, Abban l-a mustrat pe apostol zicând: „Ne-ai minţit
atât pe rege, cât şi pe mine, dându-te drept un arhitect priceput! Şi iată, ai risipit
aurul regelui pe nimic şi mi-ai nimicit viaţa. Din pricina ta mă chinuiesc şi voi
muri de o moarte groaznică, deoarece regele este neînduplecat şi ne va omorî pe
amândoi“.

Dar apostolul, mângâindu-l, i-a zis: „Nu-ţi fie teamă, încă nu a venit timpul să
murim. Vom trăi, şi încă în libertate; şi împăratul cu cinstire ne va căuta pentru
palatul pe care i l-am construit în ceruri“.

Chiar în aceeaşi noapte, fratele regelui, Gad, s-a îmbolnăvit şi a trimis regelui
vorbă, zicând: „Din pricina durerii tale m-am întristat şi eu; şi de această suferinţă
m-am îmbolnăvit; şi acum sunt aproape de moarte“. În scurt timp, fratele regelui a
murit. Uitându-şi fosta supărare, regele a fost cuprins de o durere nouă şi plângea
amar moartea fratelui său.

Dar îngerul Domnului, luând sufletul mortului, l-a ridicat la ceruri; şi plimbându-l
printre locuinţele de acolo, i-a arătat nenumărate palate minunate şi strălucitoare,
printre care unul era de o frumuseţe şi o splendoare ce nu puteau fi descrise în
cuvinte. Atunci îngerul a întrebat sufletul: „în care dintre aceste palate ţi-ar plăcea
să locuieşti?“ Şi sufletul, privind la acel palat minunat, a zis: „Dacă mi s-ar îngădui
să stau măcar într-un colţ al acestui palat, nu mi-ar trebui nimic altceva“. Şi îngerul
i-a zis: „Nu poţi locui în acest palat, căci el aparţine fratelui tău, cu al cărui aur
străinul Toma, pe care-l cunoşti, l-a construit“. Atunci a zis sufletul: „Te rog,
doamne, lasă-mă să mă întorc la fratele meu şi voi cumpăra de la el acest palat.
Căci el nu-i cunoaşte încă frumuseţea. Şi luându-l, mă voi întoarce din nou aici“.

Atunci îngerul a întors sufletul trupului şi mortul şi-a recăpătat viaţa. Ca şi cum s-
ar fi trezit dintr-un somn, el a întrebat pe cei de lângă el unde este fratele său şi i-a
rugat să aducă pe rege lângă el cât se poate de repede.

Regele, auzind că fratele său s-a reîntors la viaţă, s-a bucurat peste măsură şi s-a
grăbit la el. Când l-a văzut viu, s-a bucurat şi mai mult.

Atunci omul care se ridicase din morţi a zis: „Sunt încredinţat, o, rege, că mă
iubeşti ca pe fratele tău. Ştiu că ai plâns amar la moartea mea şi că dacă m-ai putea
scăpa de la moarte ţi-ai da jumătate din împărăţie“.

Regele a răspuns: „Da, aşa este“.


„Dacă mă iubeşti atât, a zis fratele regelui, îţi cer un singur dar. Nu mi-l refuza“.
Regele a răspuns: „Frate iubit, îţi voi da tot ce am în împărăţia mea“. Şi şi-a întărit
cuvintele cu un jurământ.

Atunci fratele înviat a zis:„Dă-mi mie palatul pe care îl ai în ceruri şi, în schimb, ia
toate avuţiile mele de aici, de pe pământ“.

Auzind aceste cuvinte, regele s-a tulburat şi a tăcut, de parcă şi-ar fi pierdut darul
vorbirii. Apoi a zis: „De unde am eu un palat în ceruri?“

„Adevărat îţi grăiesc, a răspuns fratele său, în ceruri este un astfel de palat, de care
tu nu ştii şi care este mai presus de orice s-a văzut vreodată sub soare. Ţi l-a clădit
Toma, cel pe care îl ţii închis. Eu l-am văzut şi m-am minunat de frumuseţea lui
nespusă şi am cerut să pot locui măcar într-un colţ al său. Dar nu mi s-a îngăduit,
căci îngerul care mă conducea mi-a zis: «Nu poţi locui în acest palat, căci el este al
fratelui tău şi a fost construit de Toma cel pe care-l cunoşti». I-am cerut îngerului
să mă lase să mă întorc aici ca să pot lua de la tine acest palat. Aşa că, dacă mă
iubeşti, dă-mi-l mie şi ia în schimb toate avuţiile mele!“

Atunci regele s-a bucurat de revenirea la viaţă a fratelui său şi pentru palatul
construit pentru el în ceruri. Şi a zis celui înviat: „Fratele meu iubit, am făgăduit să
nu-ţi refuz nimic din cele ce se află sub stăpânirea mea pământească. Dar nu ţi-am
făgăduit acel loc din cer. Însă dacă vrei, avem un arhitect ce ar putea să-ţi ridice şi
ţie un palat asemănător“.

Zicând acestea, regele a trimis de îndată slugile la temniţă să aducă pe Sfântul


Toma şi pe neguţătorul Abban, care-l adusese în India. Când ei s-au înfăţişat
înaintea regelui, acesta s-a grăbit să le iasă în întâmpinare şi a căzut la picioarele
apostolului, cerându-i iertare pentru câte păcătuise împotriva lui, căci o făcuse din
neştiinţă.

Şi apostolul, mulţumind lui Dumnezeu, a început să-i înveţe pe amândoi fraţii


credinţa în Domnul Iisus Hristos. Şi ei, mişcaţi din suflet, au primit cu dragoste
cuvintele lui. Curând, apostolul i-a botezat şi i-a învăţat să trăiască creştineşte. Şi
prin darurile de milostenie împărţite de ei înşişi, fraţii şi-au construit locuinţe
veşnice în ceruri.

Rămânând împreună cu ei pentru un timp şi întărindu-i în credinţa sfântă, apostolul


a mers apoi prin alte aşezări din împrejurimi, lucrând pentru mântuirea sufletelor
omeneşti.
***
Într-una din cetăţile cele mai însemnate, a intrat foarte umil, cu părul nespălat,
palid la faţă, cu întregul trup vlăguit. Apostolul părea aproape fără trup în
veşmintele sale vechi şi roase. Dar cuvintele sale erau un sprijin pentru toţi şi
faptele sale erau minunate. El a băgat de seamă că localnicii erau cufundaţi în
întunericul păgânătăţii. Şi a înţeles că, obişnuiţi fiind aceştia de atâta amar de
vreme cu mincinoasa lor credinţă, nu va fi deloc uşor să-i scoată din aceasta.
Silnicia nu ar fi slujit la nimic; ci blândeţea şi cuvintele dulci ar fi fost potrivite. De
aceea nu le-a arătat neîncuviinţare şi nici nu s-a lăsat în voia cuvintelor pripite, ci
şi-a înfrumuseţat vorbirea cu smerenie, împodobindu-se chibzuit cu celelalte
virtuţi, pentru a putea lumina pe oameni. Când locuitorii au văzut lucrările sale
minunate şi au băgat de seamă înţelepciunea şi caldele lui simţăminte, ei au început
să asculte cu luare-aminte cuvântările sale şi l-au întrebat de unde vine, care este
credinţa lui şi de ce a ales să stea printre ei.

Apostolul a răspuns cu blândeţe că era ucenicul lui Iisus Hristos care, fiind un
Dumnezeu ce iubeşte oamenii, S-a făcut El însuşi Om pentru a da celor ce cred în
El viaţă veşnică, mântuirea sufletului şi alte minunate binecuvântări. Sfântul le-a
povestit apoi despre răstignirea şi învierea Domnului, despre înălţarea Sa în văzul
ucenicilor Săi, adăugând: „Eu sunt unul dintre cei doisprezece care slujim
Cuvântul Lui şi care am fost martori la toate minunile de El înfăptuite. Am venit
la voi din iubire pentru voi, pentru a vă propovădui despre nesfârşita milă şi
neţărmurita îndurare a lui Dumnezeu“.

Sfântul apostol Toma a spus şi multe alte lucruri şi a făcut multe minuni; şi
Domnul lucra prin el pentru ca sămânţa credinţei să încolţească în inimile pă-
gânilor.
***
Pe când apostolul Toma lumina pământurile Indiei vestind Evanghelia, s-a
întâmplat cinstita adormire a Maicii lui Dumnezeu. Şi toţi apostolii, de prin
ţinuturile prin care erau, au fost luaţi de norii cerului şi au fost aduşi în Ghetsimani,
la racla prea binecuvântatei Fecioare.

Sfântul apostol Toma a fost şi el luat din India, dar nu a reuşit să ajungă la timp
pentru ziua înmormântării trupului prea nevinovatei Născătoare de Dumnezeu. Şi
aceasta cu voia lui Dumnezeu s-a întâmplat anume aşa, pentru ca să se încredinţeze
credincioşii că Maica lui Dumnezeu a fost înălţată la ceruri cu tot cu trup. Căci aşa
cum s-au încredinţat şi mai mult de învierea lui Hristos prin necredinţa lui Toma,
tot aşa de la Toma, prin întârzierea lui, au aflat despre înălţarea cu tot cu trup la
ceruri a prea nevinovatei Fecioare Maria şi Theotokos.
Apostolul Toma a ajuns doar în a treia zi după înmormântare, fiind prins deodată
într-un nor şi dus deasupra mormântului Fecioarei. De acolo, el a văzut mutarea
trupului ei în ceruri şi i-a strigat: „încotro mergi, o, Preasfântă?“ Scoţându-şi
brâul, Fecioara Maria i l-a dat lui Toma, zicând: „Primeşte-l, prietenul meu“. Şi
a dispărut.

Apoi Toma a coborât şi a găsit pe ceilalţi apostoli veghind la mormântul Maicii lui
Dumnezeu. El s-a aşezat lângă ei, întristat că nu fusese de faţă în clipa adormirii
Sfintei Fecioare, laolaltă cu ceilalţi apostoli, şi a zis: „Cu toţii suntem ucenici ai
Stăpânului. Cu toţii vestim aceleaşi lucruri, cu toţii suntem slugile Unului Domn
Iisus Hristos. De ce atunci voi aţi fost socotiţi vrednici de a vedea adormirea
Maicii Sale şi eu nu? Oare nu sunt şi eu apostol? S-ar putea oare ca Dumnezeu
să nu fie mulţumit de propovăduirea mea? Vă rog, tovarăşii mei ucenici:
deschideţi mormântul ca să văd şi eu rămăşiţele ei, să le îmbrăţişez şi să-mi iau
rămas bun!“

Atunci apostolii au făcut cele cerute de Toma şi au deschis mormântul. Dar au


descoperit că rămăşiţele ei nu mai erau acolo, căci ea fusese dusă în Rai cu tot cu
trup. Trupul ei era nestricăcios şi nemuritor, înainte de a doua venire a lui Hristos;
atunci, la învierea de obşte, cei drepţi vor primi trupuri nepieritoare.

Şi Fecioara li s-a arătat după adormirea ei, precum a făcut-o şi Fiul ei. După
înălţarea Domnului nostru, ori de câte ori apostolii luau masa împreună aveau
obiceiul să lase un loc liber la masă pentru Stăpânul lor. Ei tăiau o bucată de pâine
şi o aşezau în capul mesei, aceasta fiind pentru Hristos. Când terminau de mâncat,
se ridicau şi spuneau: „Slăvit fie numele Sfintei Treimi! O, Doamne Iisuse
Hristoase, ajută-ne!“ Şi fiecare lua o bucăţică din acea pâine a lui Hristos. S-a
întâmplat ca, după adormirea Maicii Domnului, ei să stea din nou la masă
împreună. Şi când şi-au încheiat rugăciunile, Fecioara a apărut în faţa lor şi a zis:
„Bucuraţi-vă, căci eu voi fi cu voi în fiecare zi a vieţii voastre!“ Şi văzând-o, ei
au strigat: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi!“ Aşa s-au
încredinţat cu toţii că Maica lui Dumnezeu, ca şi Fiul ei, a înviat a treia zi şi a fost
ridicată la ceruri cu tot cu trup. De atunci ei aşezau şi pentru ea o bucată de pâine.

***
După aceasta, Toma a mers din nou pe pământurile Indiei, vestind acolo pe Hristos
şi aducând la credinţă pe mulţi cu semnele şi cu minunile sale. Pe când stătea în
Milapur, el a luminat aici pe mulţi propovăduind Evanghelia şi întărindu-i în sfânta
credinţă prin minunea pe care o istorisim în cele ce urmează:
Se afla într-un loc un buştean de o mărime neobişnuită, pe care nici oamenii, nici
elefanţii nu-l puteau mişca din loc. Apostolul Toma a legat acel buştean de brâul
său şi l-a târât o distanţă mai mare de o milă, pentru a-l folosi la ridicarea unei
Biserici a Domnului. Văzând aceasta, creştinii s-au întărit şi mai mult în credinţă şi
mulţi necredincioşi au trecut la creştinism.

Apostolul a mai făcut în acele locuri o minune şi mai mare. Iat-o. Un preot păgân
şi-a omorât fiul, învinuindu-l de această ucidere pe Sfântul apostol, zicând: „Toma
mi-a omorât fiul!“ Atunci, printre oameni s-a răspândit un freamăt şi s-a adunat o
mulţime care l-a prins pe Sfântul Toma, cerând judecătorilor să-l osândească la
cazne. Neputând afla pe nimeni care să depună mărturie că nu el, Toma, fusese
ucigaşul, apostolul lui Hristos a rugat pe judecător şi pe oameni: „Daţi-mi drumul
şi, în numele Dumnezeului meu, voi întreba pe bărbatul omorât cine l-a ucis“.
Atunci cu toţii l-au însoţit la trupul neînsufleţit al fiului preotului.

Ridicându-şi ochii spre cer, Toma s-a rugat mai întâi lui Dumnezeu şi apoi a zis
trupului: „în numele Domnului meu Iisus Hristos, îţi poruncesc, tinere, să ne
spui cine te-a ucis“. Şi mortul a răspuns îndată: „Propriul meu tată m-a ucis“.
Atunci au strigat cu toţii: „Mare este Dumnezeul vestit de Toma!“ Apostolul a fost
lăsat slobod, iar preotul a căzut astfel în groapa pe care o săpase pentru Toma.

După această minune, o mulţime de oameni au crezut în Unul Dumnezeu Iisus


Hristos şi au primit botezul din mâinile sfântului.

***
După un timp, apostolul a călătorit mai departe, către ţinutul Kalamida, unde
domnea regele Mazdai. Vestind pe Hristos acolo, sfântul a convertit la credinţă o
femeie pe nume Sindichia, o nepoată a frumoasei şi liniştitei Migdonia, soţia lui
Carizie, un apropiat al regelui. Sindichia a sfătuit pe Migdonia să înveţe adevărul şi
să creadă în Unul Dumnezeu, în Atoatefăcătorul pe Care îl propovăduia Toma.

Atunci Migdonia a zis Sindichiei: „Aş vrea să-l văd pe acest bărbat care
propovăduieşte pe Dumnezeul adevărat şi să ascult de la el învăţăturile Lui“.

Sindichia a răspuns: „Dacă vrei să vezi pe apostolul Domnului, îmbracă-te în


zdrenţe, ca şi cum ai fi o femeie simplă, pentru a nu fi recunoscută, şi vom merge
împreună“.

Migdonia i-a urmat sfatul şi a mers cu Sindichia. Ele l-au găsit pe apostol
propovăduind pe Hristos în mijlocul unei mari mulţimi de oameni simpli, săraci.
Amestecându-se printre aceştia, ele au ascultat învăţăturile lui Toma, care vorbea
mult despre Hristos Dumnezeu şi-i învăţa să creadă în El. Apostolul vorbea şi de
moarte, de judecata de apoi, de gheenă şi de Împărăţia Cerului.

Ascultând acestea, inima Migdoniei s-a înmuiat şi ea a crezut în Hristos. Când s-a
întors la casa ei, se gândea tot timpul la cele spuse de apostol. Şi vorbind cu
Sindichia despre Hristos, a ajuns să-L iubească cu adevărat. De atunci, ea a început
să-i privească pe necredincioşi ca pe vrăjmaşii lui Dumnezeu şi să ocolească
apropierea de ei la masă şi împreună vorbirile cu ei. Tot de atunci a nesocotit toate
plăcerile lumeşti, hotărând să pună capăt căsniciei cu soţul ei Carizie. Acesta s-a
întristat adânc şi, neputând el însuşi să schimbe gândurile soţiei sale, l-a rugat pe
regele Mazdai să o trimită pe regină (care se numea Terţiana şi era rudă cu
Migdonia), nădăjduind că aceasta va izbuti să o lămurească pe Migdonia să-şi
împlinească îndatoririle de soţie.

Când regina a mers la Migdonia şi a întrebat-o de ce nu voia să se supună soţului


ei, Migdonia a răspuns: „Pentru că el este păgân şi vrăjmaş al lui Dumnezeu, iar eu
sunt roaba Unului Dumnezeu adevărat, Iisus Hristos. Nu vreau să fiu pângărită de
un bărbat necurat şi necredincios“.

Terţiana a dorit să afle cine este acest Iisus Hristos pe Care Migdonia îl numea
Dumnezeu adevărat. Atunci Migdonia i-a povestit cele propovăduite de apostolul
Toma şi a învăţat-o despre dreapta credinţă. Voind să afle mai multe despre Hristos
şi credinţa întru El, Terţiana a cerut să vadă ea însăşi pe apostol şi să-i asculte
învăţăturile. Sfătuindu-se cu Migdonia, ea a trimis în secret după apostol.

Şi când el s-a înfăţişat, amândouă l-au rugat să le îndrume pe calea cea dreaptă. Şi
vestindu-le lor pe Hristos, Toma le-a luminat cu lumina credinţei, le-a botezat şi le-
a cerut să păstreze poruncile lui Dumnezeu şi să cultive toate virtuţile. Terţiana şi
Migdonia, păstrând în inimă cu sfinţenie tot ce auziseră, au hotărât amândouă să
servească pe Domnul în curăţie şi să nu mai împartă patul cu soţii lor, căci aceştia
erau necredincioşi.

Apostolul a continuat să facă nenumărate minuni şi să vindece tot felul de boli prin
puterea lui Dumnezeu. Şi mulţi, nu numai dintre cei săraci, ci şi dintre cei de la
curtea regelui, văzând semnele lucrate de apostol şi auzind învăţăturile lui au venit
la credinţa întru Hristos.

Unul dintre fiii regelui, pe nume Wazan, a crezut şi a fost botezat de apostol. Căci
însuşi Domnul lucra prin apostolii Lui.
După ce s-a întors de la Migdonia, regina Terţiana îşi trecea timpul în rugăciune şi
post şi ocolea îndatoririle de soţie. Regele, mirându-se de o astfel de schimbare, i-a
spus prietenului său, Carizie: „Dorind să-ţi întorc ţie soţia, mi-am pierdut-o pe a
mea. Terţiana se poartă şi mai ciudat cu mine decât Migdonia cu tine!“

Atunci, regele şi Carizie au început o cercetare amănunţită pentru a afla motivul


pentru care soţiile lor s-au schimbat. Şi au aflat că un străin pe nume Toma, învă-
ţându-le credinţa creştină, le-a convins să pună capăt legăturii trupeşti. Au mai
aflat şi că fiul regelui, Wazan, precum şi mulţi curteni şi oameni de vază, ca şi
nenumăraţi cetăţeni simpli au crezut în Hristos în urma cuvântărilor lui Toma.
înfuriaţi peste măsură de cele aflate, l-au prins pe Toma şi l-au aruncat în temniţă.

După o vreme, apostolul a fost adus în faţa regelui pentru judecată. Regele l-a
întrebat: „Cine eşti tu? Un rob sau un om liber?“

Toma a răspuns: „Sunt rob al Celui asupra Căruia nu ai nici o putere“.

Şi regele a zis: „Văd că eşti un rob rău care a fugit de la stăpânul său şi a venit în
acest ţinut pentru a strica oamenii şi a ne zăpăci soţiile. Spune-mi, cine este
stăpânul tău?“

„Stăpânul meu, a răspuns apostolul, este Domnul cerului şi al pământului,


Dumnezeul şi Făcătorul a toate cele văzute şi nevăzute. El m-a trimis să vestesc
sfânt numele Său şi să îndepărtez oamenii de la greşeli“.

Atunci regele a zis: „încetează cu aceste vorbe viclene, o, înşelătorule, şi ascultă


porunca mea. Nu-i destul că ai amăgit întregul regat cu prorocirile Tale, aşa încât
acuma toţi cred în Iisus? Sau că ai întors de la noi, cu vrăjitoria ta, pe soţiile
noastre, încât nu mai vor să ne cunoască? Întoarce-le iar la noi! Căci dacă nu le faci
pe soţiile noastre să ne cunoască, în dragoste, aşa ca mai înainte, voi porunci să fii
omorât cu cruzime“.

Apostolul a răspuns: „Nu se cade ca roabele lui Dumnezeu să cunoască bărbaţi


nelegiuiţi şi nici ca cei credincioşi să fie pângăriţi de cei necredincioşi“.

Auzind acestea, regele a poruncit să fie aduse tăvi din fier înroşite în foc şi să se
aşeze picioarele goale ale apostolului pe ele. Şi aşa s-a făcut, dar de sub tăvi a
izvorât apă şi le-a răcorit. Văzând aceasta, l-au aruncat pe Sfântul Toma într-un
cuptor încins, dar a doua zi el a ieşit de acolo viu şi nevătămat.
Apoi Toma a fost întemniţat. La miezul nopţii, creştinii au intrat în temniţa apos-
tolului, care li s-a deschis lor prin rugăciunile lui. Sfântul i-a sfătuit să rămână tari
în credinţă şi să nu fie înfricoşaţi de moarte, pentru că doar aşa vor avea viaţă
veşnică. Şi el i-a sfătuit şi a învăţat pe cei nebotezaţi. Şi părăsind temniţa, Toma a
mers într-o casă unde toţi se pregătiseră pentru botez şi pentru Sfânta Liturghie.
Acolo el a botezat pe mulţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

După Sfânta Liturghie, când au primit cu toţii Sfânta împărtăşanie, el le-a zis:
„Acest Trup prea sfânt, Care S-a jertfit, şi acest nepreţuit Sânge, Care S-a vărsat
pe cruce, pentru a ne izbăvi de păcatele noastre, pentru a ne da mântuire şi
iertarea păcatelor, pentru a ne vindeca sufletul, sunt o chezăşie a împărăţiei
cereşti şi a binecuvântării veşnice“. Atunci s-a auzit un glas din înalturi, Care a
zis: „Cu adevărat vă spun: nu vă temeţi, ci credeţi!“

Mai târziu, apostolul s-a întors în temniţă, încuind-o ca mai înainte. El a fost urmat
de Terţiana, Migdonia şi o femeie pe nume Marcia, care doreau să pătimească
împreună cu apostolul.

Dar acesta le-a zis: „Fiicele mele şi lucrătoare întru Domnul nostru Iisus
Hristos, ascultaţi ultimul meu cuvânt: mâine voi merge la Stăpânul meu pentru
a primi răsplata pentru multa mea trudă. Pentru aceasta mă bucur şi sunt fericit.
Voi să rămâneţi tari în credinţă, să nu vă îndoiţi niciodată şi să nu vă descurajaţi
când mă veţi vedea murind. Căci această moarte nu este una adevărată, ci mai
degrabă o slobozire şi o răscumpărare din trup, pe care o primesc cu bucurie
pentru a mă putea desfăta cu viaţa veşnică şi cu bunătăţile ei, care vor fi date şi
vouă dacă vă veţi păstra credinţa până la urmă“.

Apoi s-a rugat şi, prin rugăciunile lui, a închis uşa temniţei. Dar femeile plângeau,
căci ştiau că Mazdai îl va trimite la moarte.

Carizie l-a sfătuit pe rege, zicând: „Fă-l să cinstească şi să aducă jertfe zeului
soarelui, ca să-L supere astfel pe Dumnezeul lui, Care l-a păstrat nevătămat în
timpul caznelor“.

Dar când apostolul a fost adus în faţa idolului soarelui, icoana acestuia s-a topit pe
dată, de parcă ar fi fost de ceară. Credincioşii dănţuiau de bucurie, văzând puterea
Dumnezeului ceresc, şi o mulţime de necredincioşi au venit la Hristos Dumnezeu.
Dar preoţii păgâni cârteau împotriva lui Toma, pentru că le stricase idolul.
Între timp, temnicerii i-au adus regelui la cunoştinţă că prizonierul putea deschide
uşa temniţei sale pentru a ieşi, oricând dorea, şi că soţia şi fiul regelui fuseseră aco-
lo să-l viziteze. Atunci regele s-a dus de îndată la temniţă; dar găsind uşa încuiată,
s-a mirat.

Intrând la Sfântul Toma, l-a întrebat dacă era robul cuiva sau om liber.

Apostolul a răspuns: „Sunt rob al Domnului meu Iisus Hristos, Care este
Dumne-zeul adevărat şi stă în ceruri. El m-a trimis aici ca să mântuiesc pe mulţi
dintre voi“.

Iar Mazdai a zis: „M-am săturat de născocirile tale. Aşa că te voi trimite la moarte,
căci o meriţi, pentru a-mi slobozi poporul de vrăjitoriile şi ticăloşiile tale“. Foarte
înfuriat, regele se gândea cum să-l omoare pe apostol. Dar se temea de oameni şi
de slugile sale, precum şi de mulţi dregători care credeau în Iisus.

Luându-l pe Toma, regele a ieşit din cetate cu soldaţii săi. Şi toţi au crezut că el
merge să vadă vreo minune înfăptuită de apostol. Dar, după ce s-au depărtat cam la
o milă, regele l-a dat pe sfânt pe mâinile a cinci soldaţi, poruncindu-le să urce
împreună cu apostolul pe munte şi acolo să-l străpungă cu suliţele lor.

Iar regele s-a îndreptat către cetatea Axium. Wazan, fiul regelui, un bărbat pe nume
Sifor şi alţi oameni s-au grăbit după apostol; şi găsindu-l, l-au plâns.

Atunci Toma, cerând voie soldaţilor să se roage, s-a adresat Domnului, zicând: „O,
Doamne Dumnezeul meu, Tu eşti nădejdea şi răscumpărarea credincioşilor. Ia-
mă la Tine astăzi, pentru ca sufletul meu să nu fie împiedicat în urcarea lui la
ceruri. Iată, am făcut lucrul pe care mi-ai cerut să-l fac şi am împlinit poruncile
Tale. M-ai vândut ca pe robul Tău; dă-mi astăzi slobozenia!“

Apoi apostolul a binecuvântat credincioşii şi a hirotonit pe Sifor preot şi pe Wazan


diacon, poruncindu-le să vegheze asupra înmulţirii creştinilor şi a măririi Bisericii
lui Hristos. După care, întorcându-se către soldaţi, a zis: „împliniţi acum porunca
regelui“. Atunci soldaţii l-au străpuns cu suliţele lor şi astfel Sfântul Toma şi-a
încheiat viaţa pământească lângă cetatea Milapur.

Credincioşii au plâns amar şi au înfăşurat sfintele sale rămăşiţe în pânza scumpă pe


care Terţiana o cumpărase pentru a o folosi ca giulgiu; şi l-au înmormântat în
pământul pentru familiile regale. Sifor, Wazan şi Terţiana l-au bocit îndelung şi au
înmormântat cu cinstire sfântul său trup. După ce au sfârşit înmormântarea, s-au
aşezat lângă mormântul apostolului şi au plâns. Şi iată: sfântul li s-a arătat lor,
cerându-le să se întoarcă în cetate şi să întărească pe fraţi în credinţă. Şi a mai zis
apostolul: „Terţiana şi Migdonia, nu uitaţi ce v-am spus. Păstraţi-vă credinţa în
Dumnezeu, şi Stăpânul Hristos vă va ajuta“. Ascultând această poruncă a
învăţătorului lor, Sfântul apostol Toma, şi ajutaţi de rugăciunile acestuia, atât Sifor
cât şi Wazan au condus bine Biserica lui Hristos.

Mult timp au supus la cazne regele Mazdai şi Carizie pe soţiile lor, Terţiana şi
Migdonia; dar tot nu au putut să le facă să se supună voinţei lor. Dându-şi seama că
soţiile lor nu li se vor supune nici moarte, cei doi bărbaţi au hotărât că nu aveau
decât să le îngăduie să trăiască slobode, potrivit dorinţei lor. Astfel, slobozite de
povara legăturii trupeşti, femeile au putut trăi în curăţie şi rugăciune, slujind pe
Domnul zi şi noapte. Prin viaţa lor îmbunătăţită, ele au adus mari foloase Bisericii.

Câţiva ani mai târziu, unul dintre fiii regelui Mazdai a ajuns îndrăcit şi nu putea fi
vindecat de nimeni, căci era stăpânit de cel mai crunt dintre diavoli. Regele era
foarte abătut din pricina bolii fiului său şi s-a hotărât să deschidă mormântul
Sfântului Toma pentru a lua un os din trupul apostolului, deoarece auzise că acesta,
pe timpul vieţii sale, izgonise din oameni o mulţime de diavoli. Regele voia să
atingă cu osul sfântului ceafa fiului său şi să-l sloboadă pe acesta de diavol.

Când se gândea să facă acest lucru, Sfântul Toma i-a apărut în vis şi i-a zis: „Nu ai
crezut în mine când eram viu; crezi că vei primi ajutorul meu acum, că sunt
mort? Nu rămâne în necredinţă! Domnul meu Iisus Hristos va fi milostiv cu
tine. Ia pământ de pe mormântul meu şi pune-l pe fiul tău; şi el va fi vindecat.
Căci eu nu sunt dintre cei care ţin minte răul“.

Acest vis a sporit dorinţa regelui de a deschide mormântul apostolului. Mergând la


locul unde era îngropat sfântul, Mazdai a deschis mormântul. Dar nu a găsit acolo
oasele sfântului, căci un creştin, luând în secret moaştele, le dusese în Meso-
potamia unde le păstra într-un loc de cinste. Luând pământ din acel loc, regele l-a
pus pe ceafa fiului său, zicând: „O, Doamne Iisuse Hristoase, prin rugăciunile
apostolului Tău Toma, vindecă pe fiul meu şi voi crede în Tine!“ Şi băiatul şi-a
recăpătat sănătatea. Astfel, regele Mazdai a crezut în Hristos şi, împreună cu toţi
dregătorii săi, a primit să fie botezat de preotul Sifor.

Atunci mult s-au bucurat credincioşii! Idolii au fost sparţi în bucăţi şi templele rase
de pe faţa pământului, iar în locul lor au fost ridicate Biserici ale lui Hristos.
Cuvântul lui Dumnezeu s-a răspândit şi credinţa sfântă a fost întărită. Regele,
primind botezul, s-a căit pentru păcatele sale şi a cerut tuturor să-l ajute şi să se
roage pentru el.

Şi preotul Sifor a zis credincioşilor: „Rugaţi-vă pentru regele Mazdai, ca să pri-


mească milă de la Domnul nostru Iisus Hristos şi iertare pentru păcatele sale!“

Şi toţi aparţinătorii Bisericii s-au rugat pentru rege. Atunci, cu lacrimi şi multă
smerenie, regele Mazdai a rugat-o pe fosta sa soţie, Terţiana, şi chiar pe Migdonia
să se roage la Stăpânul Hristos ca El să-i ierte nelegiuirile din trecut şi relele pe
care le pricinuise prea măritului şi slăvitului Său apostol.

Şi în locul unde a fost îngropat apostolul s-au săvârşit multe minuni prin
rugăciunile lui spre slava Dumnezeului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu
Tatăl şi cu Sfântul Duh, i se cuvine cinstire şi închinare în veci. Amin.

Troparul, glasul al II-lea: Apostole sfinte Toma, roagă pe milostivul Dumnezeu ca


să dea iertare de greşale sufletelor noastre.

Condac, glasul al IV-lea: De darul înţelepciunii plin fiind apostolul lui Hristos şi
adevărata slugă, întru pocăinţă a strigat: Tu eşti Dumnezeul meu şi Domnul.
Viaţa şi pătimirile Sfântului apostol şi evanghelist Matei a cărui pomenire
Sfânta Biserică o sărbătoreşte pe 16 noiembrie

Cela ce de la vamă ai fost chemat la ucenicie când Cuvântul cel fără de început pe
tine te-a chemat, poruncindu-ţi şi împărtăşirea împărăţiei făgăduindu-ţi, atunci,
prea fericite, toate lăsându-le şi de valul cel tulburător osebindu-te cu osârdie, ai
urmat Lui; şi acum, de Dumnezeu văzătorule, săturându-te de vederea Lui cea
negrăită luminat, roagă-te să mântuiască şi să lumineze sufletele noastre. (Stihiră
la Doamne strigat-am, 16 noiembrie)

***
Sfântul apostol şi evanghelist Matei, fiul lui Alfeu, cunoscut şi ca Levi, locuia în
cetatea galileeană Capernaum. El era un bărbat avut, ca meserie fiind vameş. Cei
de acelaşi neam cu el îl dispreţuiau şi se fereau de el, aşa cum făceau cu toţi cei
care aveau asemenea ocupaţie.

Cu toate că era un păcătos, Matei nu era mai rău decât mulţi dintre fariseii care se
lăudau cu presupusele lor virtuţi.

Şi iată că Domnul şi-a oprit privirea asupra vameşului pe care toţi îl dispreţuiau.
Într-o zi, pe când El era în Capernaum, Domnul a ieşit din cetate şi a mers
împreună cu mulţi oameni pe malul mării. Pe ţărm, El l-a văzut pe Matei şezând la
vamă, în baraca sa, şi i-a zis: „Vino şi urmează-Mă!“ Auzind aceste cuvinte ale
Domnului nu numai cu urechile trupului său, ci şi cu urechile inimii sale, vameşul
s-a ridicat chiar atunci de la locul său şi, lăsând toate în urmă, L-a urmat pe
Hristos. Matei nu a stat să cumpănească şi nici nu s-a mirat că marele învăţător şi
Făcător de minuni l-a chemat pe el, un vameş urât de toţi, ci a primit cuvintele Lui
cu toată inima şi L-a urmat fără a întreba nimic.

Apoi Domnul a intrat în casa lui Matei, primind poftirea celui care avea să-i fie
ucenic. Acolo, în casa lui Matei, s-au adunat o mulţime de vecini de-ai săi, cu toţii
vameşi şi păcătoşi, şi au stat la masă cu Iisus şi cu ucenicii Săi. S-a întâmplat să
mai fie acolo şi nişte cărturari şi farisei care, văzând că Domnul nu ocolea păcă-
toşii, ci stătea la masă cu ei, cârteau şi ziceau ucenicilor: „Cum poate El mânca
împreună cu păcătoşii şi cu vameşii?“ Şi Domnul, auzind cele spuse de ei, le-a zis:
„Nu cei sănătoşi au nevoie de doctori, ci bolnavii. Am venit nu să chem pe cei
drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă!“
De atunci, Matei, părăsindu-şi toate avuţiile, L-a urmat pe Hristos şi, ca un ucenic
credincios ce era, nu L-a mai părăsit. Şi curând el a fost ales de Domnul printer cei
doisprezece apostoli.

Împreună cu ceilalţi ucenici ai Domnului, Matei L-a însoţit în călătoriile Sale prin
Galileea şi Iudeea, a ascultat dumnezeieştile Sale învăţături, a văzut nenumăratele
Sale minuni, a mers să propovăduiască oilor pierdute ale casei lui Israel şi a fost
martor la pătimirile Mântuitorului pe cruce, la moartea Sa răscumpărătoare şi la
prea slăvita Sa înălţare la cer.

După înălţarea Domnului şi coborârea Sfântului Duh asupra apostolilor, Sfântul


Matei a rămas mai întâi în Palestina, vestind în Ierusalim şi în împrejurimile sale
Evanghelia împreună cu ceilalţi apostoli. Apoi a venit timpul ca apostolii să se
răspândească din Ierusalim spre diferite pământuri, pentru a aduce pe cei de prin
acele ţinuturi la credinţa creştină.

Înainte ca Matei să plece din Ierusalim, creştinii iudei de acolo l-au rugat să
aştearnă pe hârtie pentru ei faptele şi învăţăturile lui Iisus Hristos. Ceilalţi apostoli,
care pe atunci locuiau în Ierusalim, au încuviinţat aceasta şi Sfântul Matei, pentru a
împlini dorinţa comună, a scris în evreieşte (aramaică) Evanghelia sa. Aceasta se
întâmpla cam la opt ani de la înălţarea lui Hristos.

După ce a plecat din Ierusalim, Sfântul apostol Matei a propovăduit vestea cea
bună a Evangheliei în multe ţinuturi. Prea mărind pe Hristos, el a trecut prin
Macedonia, Siria, Persia, Parţia şi Media, lăsând acolo şi în alte părţi Biserici ale
lui Hristos.

El a îndurat multe cazne şi biciuiri, a răbdat de sete şi de foame, dar ajutat era de
Dumnezeu în toate.

Sfântul a călătorit prin toată Etiopia, care-i ieşise lui la tragerea la sorţi, şi a
luminat-o cu lumina cunoaşterii Evangheliei.

Îndrumat de Sfântul Duh, el a ajuns şi pe pământurile canibalilor, popor cu pielea


întunecată la culoare şi sălbatic. Acolo a intrat într-o cetate numită Mirmena şi,
aducând mai multe suflete la Iisus, el l-a numit pe Platon, cu care călătorise îm-
preună o bucată de drum, episcop al lor şi a ridicat o mică Biserică.
Sfântul apostol, împovărat de mâhnire, primejdii şi greutăţi pricinuite de acei
oameni, s-a gândit să meargă într-un loc liniştit. Pentru aceasta a urcat pe un munte
aflat nu departe de locul acela şi a rămas acolo în post, rugându-se stăruitor lui
Dumnezeu pentru aducerea la credinţă a acelui neam necredincios. Matei a rămas
acolo în rugăciune timp îndelungat, în singurătate şi linişte, fără a avea măcar un
adăpost, fie acesta chiar şi o peşteră, având ca acoperiş doar cerul.

Acolo i S-a arătat Domnul în chip de tânăr fermecător, Care ţinea în mâna Sa
dreaptă un toiag, şi l-a salutat. Întinzând mâna Sa dreaptă şi dând sfântului
toiagul Său, El i-a poruncit să coboare de pe munte şi să sădească la uşa
Bisericii pe care o ridicase acel baston. „Acest toiag, a zis Domnul, prin puterea
Mea va da naştere unui pom foarte mare; şi pomul va da roade din belşug, care
vor întrece prin frumuseţea şi dulceaţa lor orice alt fruct din livadă. Şi de la
rădăcina acestui pom va izvorî apă curată. Spălându-se în apa acelui izvor,
canibalii vor primi fru-museţea feţei; şi gustând din acele fructe, vor uita
obiceiurile lor şi vor deveni buni şi blânzi“.

Luând toiagul din mâna Domnului, Matei a coborât de pe munte şi a mers în cetate
pentru a împlini porunca dată.

Soţia şi fiul lui Fulvian, mai-marele acelei cetăţi, erau îndrăciţi. Întâlnind pe drum
pe apostol, ei au început să strige cu glasuri sălbatice şi ameninţătoare: „Cine te-a
trimis aici cu toiagul acela pentru a ne nimici?“

Apostolul a mustrat duhurile necurate şi le-a izgonit; şi cei tămăduiţi au căzut la


picioarele apostolului şi l-au urmat cu blândeţe.

Aflând de sosirea lui, episcopul Platon, împreună cu preoţimea, i-a ieşit în întâm-
pinare, iar Sfântul Matei, intrând în cetate şi apropiindu-se de Biserică, a făcut aşa
cum i se poruncise: a sădit toiagul pe care i-l dăduse Domnul.

Şi îndată, în vederea tuturor, băţul acela s-a transformat într-un pom măreţ, care şi-
a întins ramurile cu frunziş arătos şi a dat roade de o frumuseţe nemaivăzută, mari
şi dulci. Iar de la rădăcină a izvorât apă.

Toţi cei ce au văzut aceasta au rămas înmărmuriţi de uimire, întreaga cetate s-a
adunat să privească această minune şi cu toţii au gustat din fructele pomului şi au
băut apă curată.
Sfântul apostol Matei, urcând pe un loc mai înalt, a vestit mulţimii adunate
Cuvântul lui Dumnezeu pe limba lor şi cu toţii au crezut în Dumnezeu. Şi apostolul
i-a botezat în minunatul izvor.

Aşa cum a făgăduit Domnul, toţi canibalii care s-au botezat au părăsit apa arătoşi la
înfăţişare şi au primit nu numai curăţia trupească, ci şi pe cea a sufletului, lăsând la
o parte vechiul om şi împodobindu-se cu Hristos, noul Om.

Când i s-au adus la cunoştinţă cele întâmplate, Fulvian mai întâi s-a bucurat de
vindecarea soţiei şi a fiului său, dar mai apoi, fiind împins de diavol, s-a înfuriat pe
apostol, deoarece întreaga cetate trecuse la credinţa apostolului, părăsindu-şi zeii.
El se gândea cum să nimicească pe Matei.

Dar, în aceeaşi noapte, Mântuitorul S-a arătat apostolului, poruncindu-i să prindă


curaj şi făgăduindu-i să rămână lângă el, întărindu-l pentru cele ce aveau să i se
întâmple.

Când s-a zărit de ziuă, apostolul împreună cu credincioşii cântau în Biserică imne
de slavă lui Dumnezeu.

Fulvian a trimis patru războinici pentru a-l prinde. Dar, când aceştia au ajuns la
Biserica Domnului, i-a învăluit întunericul şi de abia au găsit drumul înapoi. Când
au fost întrebaţi de ce nu l-au adus cu ei şi pe Matei, aceştia au răspuns: „L-am
auzit vorbind, însă nu l-am putut vedea sau prinde“.

Atunci Fulvian a fost cuprins de o mânie şi mai cumplită. El a trimis şi mai mulţi
războinici, de data aceasta înarmaţi, poruncindu-le să aducă pe Matei cu forţa; şi
dacă cineva li s-ar împotrivi, încercând să-l apere pe Matei, să-l ucidă.

Dar şi aceşti războinici s-au întors fără nimic, deoarece, pe când se apropiau de
Biserică, o lumină cerească a învăluit pe apostol. Şi războinicii, neputându-l vedea
şi cuprinşi de teamă fiind, şi-au aruncat armele şi au rupt-o la fugă, povestind mai
apoi mai-marelui cetăţii cele întâmplate.

Fulvian, înfuriat la culme, a mers el însuşi însoţit de o mulţime de slugi pentru a


prinde pe apostol. Dar de îndată ce s-a apropiat de sfânt, Fulvian a orbit, trebuind
să fie călăuzit. Aşa că a rugat pe apostol să-i ierte păcatele şi să-i redea vederea.

Apostolul, făcând semnul crucii asupra ochilor lui Fulvian, i-a redat vederea.
Astfel, acesta şi-a recăpătat ochii trupeşti, însă nu şi pe cei sufleteşti, căci era orbit
de răutate şi nu credea că această mare minune vine de la Dumnezeu, ci mai
degrabă din vrăjitorie.

Luând pe apostol de mână, l-a dus la palatul său, ca pentru a-l cinsti; dar în sinea sa
urzea să-l tragă în ţeapă pe apostolul Domnului, ca pe un vrăjitor.

Sfântul Matei, dându-şi seama de răutatea ascunsă a inimii mai-marelui cetăţii şi de


gândurile sale ucigaşe, l-a ocărât zicând: „Tiran prefăcut! Curând vei înfăptui
cele plănuite de tine pentru mine! Fă tot ce te-a ispitit satana să faci; însă, după
cum vezi, sunt gata să îndur orice pentru Dumnezeul meu!“

Atunci Fulvian a poruncit războinicilor săi să pună mâna pe Sfântul Matei, să-l
întindă pe pământ cu faţa în jos şi să-i pironească mâinile şi picioarele cu ţepuşe.
După ce au făcut aceasta, la porunca tiranului, slujitorii au adunat o grămadă mare
de lemne şi vreascuri. Apoi au adus smoală şi pucioasă şi, punând toate acestea
deasupra apostolului, le-au aprins. Dar după ce flacăra s-a transformat în pălălaie şi
toţi credeau că apostolul lui Hristos pierise deja în foc, deodată focul s-a stins şi au
văzut pe Sfântul Matei viu şi nevătămat, prea mărindu-L pe Dumnezeu.

Văzând acestea, cu toţii s-au înspăimântat şi lăudau pe Dumnezeul apostolului


pentru o minune aşa de mare.

Însă Fulvian s-a înfuriat şi mai tare. Nevoind să recunoască puterea lui Dumnezeu
în cele întâmplate, mai bine zis că vestitorul lui Hristos a fost păstrat viu şi neatins
de foc, el i-a adus o acuzaţie nedreaptă acelui bărbat drept, numindu-l vrăjitor şi
zicând: „Prin vrăji a stăpânit Matei focul şi a rămas viu în mijlocul lui!“

Şi a poruncit să se aducă şi mai multe lemne, pe care le-au îmbibat cu grăsime de


delfin, smoală şi răşină; şi printre ele au băgat iască şi au aprins rugul. A mai
poruncit să fie aduşi doisprezece idoli din aur şi, aşezându-i în cerc în jurul focului,
el le-a cerut ajutor pentru ca, prin puterea lor, Matei să nu poată scăpa de foc, ci să
fie făcut cenuşă. Dar apostolul, din mijlocul focului, se ruga la Domnul Cetelor, ca
să arate puterea Lui nebiruită şi neputinţa zeilor păgânilor şi să ruşineze pe cei ce
se încredeau în ei.

Brusc, flacăra s-a răsfrânt asupra idolilor cu zgomot ca de trăsnet şi aceştia s-au
topit ca ceara la căldura focului; şi mulţi necredincioşi care stăteau în apropiere au
fost arşi. Şi din idolii ce ardeau a ieşit o flacără în formă de şarpe, care s-a întins
către Fulvian, ameninţându-l atât de tare, încât acel rău om nu a putut să fugă sau
să se apere, până ce, cu multă umilinţă, s-a rugat de apostol să-l scape de la pieire.
Apostolul a mustrat focul şi îndată flacăra s-a domolit şi chipul înfiorător al
şarpelui a pierit.

Fulvian dorea să scoată pe apostol din foc şi să-l cinstească, însă acesta s-a rugat,
zicând: „Doamne, îmi las sufletul în mâinile Tale!“ Şi a plecat spre bine-
cuvântarea cerească.

Atunci Fulvian a poruncit să fie adusă o raclă din aur şi să se aşeze în ea nepre-
ţuitul trup al apostolului, care nu fusese atins de flacără. Şi îmbrăcându-l în
veşminte scumpe, l-a ridicat împreună cu dregătorii săi şi l-a dus la palatul său. Dar
nici acum nu avea credinţă deplină şi de aceea a cerut un sicriu din fier şi a pus în
el moaştele apostolului. După ce acestea au fost făcute, sicriul a fost pecetluit cu
plumb pe toate părţile şi aruncat în mare, în timp ce el a zis oamenilor săi: „Dacă
Cel Care l-a păzit întreg pe Matei în mijlocul flăcărilor îl va feri şi de adâncurile
mării, cu adevărat este singurul Dumnezeu şi ne vom închina Lui, uitând toţi zeii
noştri care nu ne-au putut apăra de nimicirea focului!“

De îndată ce sicriul de fier a fost aruncat în mare, sfântul s-a arătat episcopului
Platon în timpul nopţii, zicând: „Mergi mâine la ţărmul mării, la răsărit de
palatul lui Fulvian, şi ridică de acolo rămăşiţele mele care au fost aduse pe
pământ uscat“.

Dimineaţa, episcopul, însoţit de o mulţime de credincioşi, a mers la locul arătat.


Acolo au văzut sicriul plutind pe valuri şi au lăudat pe Domnul cu imne de mărire
pentru că-l scosese pe măritul vestitor din foc şi din apă.

Aflând aceasta, Fulvian şi dregătorii săi au venit. Şi crezând acum din toată inima
în Domnul nostru Iisus Hristos, au mărturisit cu glas tare că El este singurul Dum-
nezeu adevărat, Care a păzit nevătămat pe slujitorul Său Matei când era viu, în foc,
şi după moartea sa, în apă. Şi căzând în genunchi lângă sicriul cu moaştele
sfântului, Fulvian a rugat pe apostol să-l ierte şi a dorit din toată inima să fie
botezat.

Episcopul Platon, văzând credinţa şi râvna lui Fulvian, l-a învăţat adevărurile
sfintei credinţe şi l-a botezat. Iar când i-a pus mâinile pe cap şi se pregătea să-i
rostească numele, a venit un glas din înalturi, care a zis: „Numeşte-l nu Fulvian, ci
Matei!“

Primind astfel la botez numele apostolului, mai-marele acelei cetăţi s-a străduit să-i
semene lui Matei în viaţa pe care a mai avut-o de trăit. Timp de şapte zile, el a
curăţat de idoli toată împărăţia sa, zdrobindu-i. El a cinstit sfintele moaşte aşa cum
se cuvine şi a botezat pe toţi supuşii săi.

Apoi apostolul i s-a arătat episcopului Platon într-o vedenie şi a zis: „Hirotoneşte-l
preot pe mai-marele cetăţii; şi pe fiul, său diacon. După trei ani vei pleca la
Domnul. Lasă pe regele care-mi poartă numele să devină episcop, iar fiul său să-
i urmeze“.

Şi aşa, la trei ani după aceea, Sfântul Platon a urcat la Domnul. Fiind hirotonit
episcop, Matei a lucrat bine în răspândirea veştii celei bune a lui Hristos şi a adus
mulţi idolatri la Dumnezeu. Apoi, după un timp îndelungat, ducând o viaţă plăcută
lui Dumnezeu, el însuşi a trecut la Domnul.

Şi stând împreună cu Sfântul evanghelist Matei în faţa tronului lui Dumnezeu, el se


roagă Domnului pentru noi, pentru ca să moştenim şi noi împărăţia veşnică a lui
Dumnezeu. Amin.

Troparul, glasul al III-lea: Apostole sfinte şi evangheliste Mateie, roagă pe mi-


lostivul Dumnezeu ca să dea iertare de greşale sufletelor noastre.

Condac, glasul al IV-lea: Jugul vămii lepădând, la jugul dreptăţii te-ai lipit şi te-ai
arătat neguţător prea ales, bogăţie adunând înţelepciunea cea dintru înălţime. Pen-
tru aceasta ai propovăduit Cuvântul adevărului şi sufletele celor leneşi le-ai ridicat,
scriind ceasul judecăţii.
Viaţa şi pătimirile Sfântului apostol Iacov, fiul lui Alfeu a cărui pomenire
Sfânta Biserică o sărbătoreşte pe 9 octombrie

Strălucirea Duhului peste tine s-a pogorât în vedere de foc şi te-a făcut, fericite,
dumnezeiesc lăcaş, care degrab goneşti negura nedumnezeirii şi lumea luminezi cu
strălucirea întru tot înţeleptelor tale cuvinte, grăitorule de taine, podoaba apos-
tolilor, însuţi văzătorule al lui Hristos Iacove. (Stihiră la Doamne strigat-am, 9
octombrie)

***
Sfântul apostol Iacov a fost fiul lui Alfeu şi fratele apostolului şi evanghelistului
Matei, care fusese vameş.

Când Domnul nostru Iisus Hristos se afla întrupat pe pământ, El a ales oameni
simpli şi pioşi pentru a-i ridica la cinul de apostoli şi a-i trimite să vestească
Evanghelia în toată lumea. El a ales şi pe acest Iacov şi l-a socotit vrednic de a se
număra printre cei doisprezece apostoli, ca martor însuşi văzător şi unealtă a lui
Hristos, propovăduitor al tainelor Sale şi ucenic al Său.

Primind împreună cu ceilalţi apostoli Sfântul Duh, Care a coborât asupra lor în
chip de limbi de foc, el a mers printre neamuri să vestească pe Hristos şi să aducă
pe cei rătăciţi la calea mântuirii.

Înflăcărat cu focul râvnei sfinte, el a pârjolit spinii păgânătăţii, a zdrobit în bucăţi


pe idolii păgâni, le-a dărâmat templele, a tămăduit tot felul de boli, a izgonit din
oameni duhurile rele şi a adus la Hristos o mulţime de oameni, fapt pentru care şi-a
dobândit un nou nume: „Sămânţa dumnezeiască“.

El a semănat sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu în inimile oamenilor, a sădit


credinţă şi a crescut evlavie, fapt pentru care a fost numit „Sămânţa dumne-
zeiască“.

Trecând prin multe ţinuturi, el a semănat sămânţa cerească, a adunat la vremea re-
coltei mântuirea oamenilor şi şi-a încheiat sorocul pământesc păşind pe urmele lui
Hristos. Pătimind ca şi Hristos, el şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu, pironit
pe cruce, în Egipt.

Atunci Sfântul Iacov, această „sămânţă dumnezeiască“, a fost adunat în grânarul


ceresc împreună cu roadele nenumărate aduse de el. Şi acolo, desfătându-se cu ve-
derea chipului lui Dumnezeu, prin rugăciunile sale el mijloceşte pentru noi, pentru
ca şi noi să bine merităm asemenea lui, când vremea va veni.

Troparul, glasul al IV-lea: Apostole Sfinte Iacove, roagă pe milostivul Dumnezeu


ca să dea iertare de greşale sufletelor noastre.

Condac, glasul al IV-lea: Ca pe un luceafăr ce luminează toată făptura, pe însuşi


văzătorul lui Hristos şi de Dumnezeu grăitorul Iacov cu cântări să-l lăudăm,
cinstind astăzi prăznuirea lui, că se roagă pururea pentru noi toţi.
Viaţa şi pătimirile Sfântului apostol Iuda, fratele Domnului a cărui pomenire
Sfânta Biserică o sărbătoreşte pe 19 iunie

„Iuda minunate, săgeată ai fost trimis ca să loveşti şi să pierzi de tot taberele demo-
nilor, iar pe cei răniţi de aceia să-i vindeci cu darul unuia Dumnezeului nostru, pe
Care roagă-L să dăruiască sufletelor noastre pace şi mare milă“. (Stihiră la
Doamne strigat-am, 19 iunie)

***
Sfântul apostol Iuda a fost unul dintre cei doisprezece apostoli ai Domnului şi era
din neamul lui Iuda, din care au coborât David şi Solomon.

Sfântul Iuda s-a născut în cetatea Nazaret din Galileea, fiind fiu al dreptului Iosif,
cu care s-a logodit mai apoi prea nevinovata Fecioară Maria.

Potrivit tradiţiei, mama lui Iuda era Salomeea, fiica lui Agheu, fiul lui Varahia, un
frate al Sfântului Zaharia, tatăl Sfântului proroc Ioan înaintemergătorul Domnului.

Acest Iuda era frate cu Sfântul apostol Iacov cel drept, primul ierarh al Bisericii din
Ierusalim. Sfântul apostol Iuda este numit de obicei Iuda al lui Iacov, adică fratele
apostolului Iacov. El prefera să fie numit aşa ca urmare a smereniei sale, căci se
credea nevrednic de a fi numit frate de sânge al Domnului, deoarece el păcătuise
înaintea Domnului, mai întâi prin lipsă de credinţă şi apoi prin lipsă de dragoste
frăţească.

Sfântul evanghelist Ioan Teologul aduce mărturie păcatului lui Iuda prin lipsă de
credinţă, când scrie: „Nici fraţii Lui nu credeau în El“ (Ioan 7, 5). Lămurind
acest fragment din Evanghelie, Sfântul Teofilactus crede că fraţii de care se
pome-neşte aici erau copiii lui Iosif. El zice: „Până şi fraţii Lui, copiii lui Iosif
(printre care şi acest Iuda), nu credeau în El, adică în Iisus. Şi de unde venea
această neîncredere în El? Din propria lor rea voinţă şi din pizmă, căci mai
degrabă pizmuiesc cei apropiaţi pe rudele lor decât o fac străinii“. Astfel, vedem
că Iuda a păcătuit împotriva Domnului prin lipsa lui de credinţă.

Mai mult, Iuda arăta faţă de Hristos şi lipsă de dragoste frăţească. Atunci când
Iosif, întorcându-se din Egipt, a început să-şi împartă pământul între copiii rămaşi
de la prima soţie, a vrut să-i lase o bucată şi Domnului Iisus (Care se născuse în
mod minunat şi fără ca Iosif să o cunoască pe Preasfânta Fecioară Maria), Care pe
atunci era un copilaş. Dar trei dintre fiii lui Iosif nu doreau ca Iisus să aibă partea
sa de pământ, căci era născut din altă mamă. Numai al patrulea fiu, Sfântul Iacov, a
încuviinţat ca Iisus să fie şi El părtaş al bucăţii sale de pământ; şi de aceea a fost
numit „fratele Domnului“.

Cunoscând păcatele sale din trecut şi lipsa lui de credinţă şi de dragoste frăţească,
Iuda nu îndrăznea să se numească frate al lui Dumnezeu, ci doar fratele lui Iacov,
după cum scrie el însuşi în epistolă: „Iuda, rob al lui Iisus Hristos şi frate al lui
Iacov“ (Iuda 1,1).

Apostolul Iuda, numit şi Iuda al lui Iacov, avea şi alte nume. Evanghelistul Matei îl
numeşte Lebeu şi Tadeu. Aceste nume nu i s-au dat apostolului fără de motiv, căci
numele Lebeu semnifică „înflăcărat“.

Dat apostolului Iuda, acest nume arată că după ce acesta păcătuise în faţa lui
Hristos Dumnezeu prin necredinţa sa, mai apoi el a crezut că Iisus este adevăratul
Mesia şi I s-a dăruit cu toată inima sa.

Apostolul Iuda mai este numit şi Tadeu, ceea ce înseamnă „cel ce înalţă laudă“,
căci el proslăvea şi mărturisea multora pe Hristos Dumnezeu şi vestea Evanghelia.

Se cunosc foarte puţine despre viaţa şi lucrările Sfântului apostol Iuda, în afară de
faptul că s-a căsătorit cu o femeie pe nume Mariam. Se mai ştie că, în timpul
domniei lui Domiţian (81-96 d.Hr.), doi nepoţi de-ai lui Iuda, care lucrau pământul,
au fost aduşi în faţa împăratului, fiind pârâţi de necredincioşi pentru că erau urmaşi
ai lui David şi rude de sânge cu Domnul. Dar cercetându-i, împăratul s-a încre-
dinţat că ei nu erau în nici un chip primejdioşi şi i-a slobozit.

Ca şi ceilalţi „fraţi ai Domnului“, apostolul Iuda a săvârşit multe lucrări de


evanghelizare, răspândind Evanghelia lui Hristos.

La scurt timp după înălţarea la ceruri a Domnului Iisus Hristos, apostolul Iuda, aşa
cum au făcut toţi apostolii lui Hristos, a pornit să propovăduiască Evanghelia.

Istoricul bisericesc Nichifor Calist mărturiseşte: „Sfântul Iuda, căruia i se mai


spunea şi Tadeu şi Lebeu, fiul lui Iosif şi fratele lui Iacov, care a fost aruncat de
pe vârful templului din Ierusalim, a propovăduit Evanghelia şi a răspândit
creştinismul mai întâi în Iudeea, Galileea, Samaria şi Idumeea, iar mai târziu în
Arabia, Siria şi Mesopotamia. În cele din urmă, el a ajuns în cetatea Edessa,
care aparţinea regelui Abgar şi unde Evanghelia mai fusese vestită înainte de
venirea sa de un alt Tadeu, unul dintre cei şaptezeci de apostoli. Apostolul Iuda
a rămas acolo până ce a încheiat cele începute de acel Tadeu“.
Mai există şi unele înscrisuri potrivit cărora Sfântul apostol Iuda a propovăduit
credinţa creştină şi în Persia, de unde a scris epistola sa sobornicească în limba
greacă. El a alcătuit această epistolă deoarece oamenii fără de credinţă, intrând prin
viclenie în obştea credincioşilor, preschimbau harul lui Dumnezeu într-un prilej de
a săvârşi nelegiuiri. Şi, sub acoperământul libertăţii creştine, îşi îngăduiau să
săvârşească multe fapte ticăloase.

Scurta epistolă a Sfântului apostol Iuda cuprinde multe gânduri şi învăţături


creştine însemnate. Astfel, epistola vorbeşte despre Taina Sfintei Treimi, întru-
parea lui Iisus Hristos, deosebirea dintre îngerii buni şi cei răi şi despre înfricoşata
judecată ce va să vină. Şi îi mai sfătuieşte pe creştini să ocolească necurăţia
păcatului: poftele trupeşti, ocara, hula, mândria, neascultarea, pizma, ura, viclenia,
răutatea. Apostolul îndeamnă pe toţi să fie statornici în împlinirea datoriilor, în
credinţă, rugăciune şi iubire. El ne sfătuieşte să aducem pe calea cea dreaptă pe cei
şovăitori, să-i ocolim pe rătăciţi, ale căror învăţături sunt vătămătoare sufletului.

Sfântul lămureşte cu mare limpezime cum cei necredincioşi vor pieri precum
locuitorii Sodomei (Iuda 1, 7-25).

În epistola sa, Sfântul apostol Iuda arată că, pentru mântuire, nu e destul să treci de
la păgânism la creştinism. Pe lângă credinţă mai este nevoie să faci fapte bune,
care se potrivesc creştinilor şi celor vrednici a se mântui.

Ca exemplu el istoriseşte pedepsirea îngerilor şi a oamenilor de către Dumnezeu.


Pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, Dumnezeu i-a legat cu lanţuri veşnice în
întuneric, ţinându-i acolo până la înfricoşata Sa judecată (Iuda 1, 6). Şi Dumnezeu,
după ce a izbăvit poporul Său scoţându-l din Egipt, a nimicit pe cei care nu credeau
şi căzuseră în desfrâu, ducând o viaţă potrivnică legii lui Dumnezeu (Iuda 1, 5).
Astfel, în câteva cuvinte, apostolul Iuda descoperă în epistola sa adevăruri de
căpetenie.

Sfântul apostol Iuda a cercetat şi multe alte ţinuturi, vestind Evanghelia, aducând
neamuri la credinţa creştină şi îndreptându-le pe calea mântuirii. Lucrând în acest
chip, el a ajuns pe pământurile din apropierea Muntelui Ararat unde, convertind o
mulţime de oameni, a făcut din idolatri creştini. Pentru toate acestea, apostolul şi-a
atras mânia preoţilor păgâni. Ei l-au prins şi, după ce l-au supus la diferite cazne, l-
au răstignit pe cruce şi l-au străpuns cu suliţele. Aşa s-au încheiat muncile şi viaţa
Sfântului apostol Iuda, care a plecat la Hristos Dumnezeu, pentru a primi de la El
cunună de răsplată veşnică în ceruri. Amin.
Troparul, glasul I: Al lui Hristos frate şi mucenic tare ştiindu-te pe tine, Iuda, cu
sfinţenie te lăudăm pe tine, cel ce ai călcat înşelăciunea şi credinţa ai păzit. Pentru
aceasta astăzi prea sfântă pomenirea ta prăznuind, dezlegare de păcate cu rugă-
ciunile tale luăm.

Condac, glasul I: Din rădăcină slăvită, odraslă de Dumnezeu dăruită ai răsărit


nouă, însuţi văzătorule al Domnului, apostole al lui Dumnezeu frate, propo-
văduitorule al lui Hristos prea înţelepte, hrănind toată lumea cu rodurile cuvintelor
tale, şi credinţa cea drept slăvitoare, a Domnului, prea fericite şi tăinuitorule al
harului.
Viaţa şi pătimirile Sfântului apostol Simon Zelotul a cărui pomenire Sfânta
Biserică o sărbătoreşte pe 10 mai

„Simon apostolul, înconjurând marginile lumii, ca o roată învârtindu-se, tot pă-


mântul nebuniei idoleşti a ars, şi cu dreapta credinţă luminându-l, făclii luminoase
a aprins credincioşilor măritul, şi pe toţi i-a luminat ca să slăvească în trei Ipos-
tasuri o Dumnezeire nedespărţită şi nedeosebită. “ (Stihiră la Doamne strigat-am,
10 mai)

***
Sfântul Simon era de origine din Cana Galileii şi se cunoştea cu Domnul şi cu prea
nevinovata Lui Mamă, căci cetatea Cana nu se afla departe de Nazaret. Când
Simon şi-a sărbătorit nunta sa, el a chemat la petrecere pe Domnul, pe prea curata
Sa Mamă şi pe ucenici. Pentru că nu ajungea vinul pentru oaspeţi, Domnul a
preschimbat apa în vin (cf. Ioan 2, 1-11).

Mult tulburat de această minune, mirele a crezut în Domnul Iisus Hristos ca în


Dumnezeul adevărat; şi, părăsindu-şi petrecerea nunţii şi casa, el L-a urmat pe
Domnul plin de zel. De aici i se trage numele de „Zelotes“ sau „Zelotul“, căci el
era înflăcărat de un zel atât de mare, încât şi-a părăsit chiar mireasa, din iubire
pentru Hristos, cununându-şi sufletul cu Mirele Ceresc. Pentru aceasta, Simon a
fost numărat printre ucenicii lui Hristos şi printre cei doisprezece sfinţi apostoli.

De ziua Cincizecimii, când Sfântul Duh a coborât asupra apostolilor în chip de


limbi de foc, aceştia au primit darul limbilor, care le-a adus putinţa să propo-
văduiască tuturor neamurilor Evanghelia lui Hristos.

Primind Sfântul Duh împreună cu ceilalţi, Simon a pornit să-L propovăduiască pe


Hristos prin diferite ţinuturi, trecând prin Egipt, Mauritania, Libia, Numidia,
Cirenia şi Abhazia.

În Abhazia, un ţinut în partea de nord a Mării Negre, el a luminat cu credinţa în


Hristos mulţi păgâni.

Apostolul a mers şi în Britania, unde a încreştinat mulţi necredincioşi cu lumina


Evangheliei. Acolo el a fost răstignit de idolatri şi înmormântat.

Acesta este unul dintre primele lucruri cunoscute, păstrate de tradiţie prin Sfântul
Doroteu, episcop al Gazei (300 d.Hr.). Sfântul Nechifor, patriarh al Constan-
tinopolului şi istoric de seamă (758-829), adevereşte şi el, la rândul său, călătoria
apostolului în Britania.

Potrivit altei tradiţii, apostolul Simon Zelotul ar fi ajuns în Persia, împreună cu


Sfântul Iuda, fiind aici împreună martirizaţi.

Sunt şi izvoare care spun că Sfântul Simon Zelotul a fost înmormântat în cetatea
Nicopsia, lângă Djighentia. Localnicii cred că ruinele acestei cetăţi s-ar afla la
aproximativ treisprezece mile depărtare de Suhumi, nu departe de ţărmul Mării
Negre. Mai târziu, pe locul unde a murit sfântul a fost înălţată o Biserică. În 1875
aceasta a fost renovată prin râvna unuia dintre marii boieri ruşi.

Sfântul apostol Simon Zelotul este pomenit pe 10 mai. Trebuie făcută deosebirea
între el şi Simon-Petru, care a fost şi el unul dintre cei doisprezece apostoli,
precum şi între el şi Simon, ruda (vărul) Domnului (Matei 13, 55), care s-a numărat
printre cei şaptezeci de apostoli şi a fost al doilea episcop al Ierusalimului, urmaşul
apostolului Iacov, fratele Domnului.

Sfântul Simon Zelotul mai este pomenit de Sfânta Biserică şi pe 30 iunie, împreună
cu ceilalţi apostoli.

Troparul, glasul al III-lea: Apostole Sfinte Simone, roagă pe milostivul Dumne-


zeu ca să dea iertare de greşale sufletelor noastre.

Condac, glasul al II-lea: Pe cel ce cu tărie a pus învăţăturile înţelepciunii în su-


fletele bine credincioşilor, cu laudă să fericim toţi pe Simon de Dumnezeu grăi-
torul, că înaintea scaunului slavei acum stă şi cu cei fără de trupuri se veseleşte,
rugându-se neîncetat pentru noi toţi.
Viaţa şi pătimirile Sfântului apostol Matia a cărui pomenire Sfânta Biserică o
sărbătoreşte pe 9 august

Matia apostole, tu ai plinit ceata cea dumnezeiască, din care a căzut Iuda, şi cu
fulgerele cele dumnezeieşti ale înţeleptelor tale cuvinte, prin Duhul ai gonit întu-
nericul nebuniei idolilor; şi acum roagă-te să se dăruiască sufletelor noastre pace şi
mare milă. (Stihiră la Doamne strigat-am, 9 august)

***
Sfântul apostol Matia, din neamul lui Iuda, s-a născut în Betleem. Din fragedă
copilărie a început să cerceteze cărţile sfinte şi legea lui Dumnezeu, la Ierusalim.
îndrumat de Sfântul Simeon primitorul de Dumnezeu, Matia a fost învăţat să ducă
o viaţă plină de curăţie, plăcută lui Dumnezeu.

Şi a venit timpul când, la trecerea a treizeci de ani de la naşterea Sa din prea


nevinovata Fecioară Maria, Domnul S-a descoperit lumii după ce a fost botezat de
Ioan. Adunând ucenicii, El propovăduia venirea împărăţiei lui Dumnezeu, să-
vârşind în acelaşi timp minuni şi semne.

Sfântul Matia, ascultând învăţăturile lui Hristos şi văzând minunile de Domnul


săvârşite, s-a înflăcărat de dragoste pentru El. Şi lăsând la o parte grijile lumeşti,
Matia L-a urmat pe Domnul împreună cu ceilalţi ucenici şi oameni, bucurându-se
la vederea chipului Dumnezeului Cel întrupat şi desfătându-se cu învăţăturile Sale.
Domnul, Căruia îi sunt cunoscute şi cele mai ascunse gânduri ale sufletului ome-
nesc, văzând râvna şi curăţia sufletească a Sfântului Matia, l-a ales nu numai ca
ucenic al Său, ci l-a trimis şi să vestească lumii ca apostol.

La început, Sfântul Matia a fost unul dintre cei şaptezeci de apostoli despre care stă
scris în Evanghelie: „Domnul a ales alţi şaptezeci (şi doi) şi i-a trimis câte doi,
înaintea feţei Sale“ (Luca 10, 1).

Dar, după pătimirea cea de voie, învierea şi înălţarea la cer a Domnului nostru Iisus
Hristos, Sfântul Matia a fost primit printre cei doisprezece apostoli. După căderea
lui Iuda dintre cei doisprezece apostoli, adunarea acestora nu mai era completă de
vreme ce nimeni nu fusese ales să ia locul lui Iuda; şi apostolii nu se puteau numi
doisprezece.

Atunci, Sfântul Petru, ridicându-se în faţa adunării primilor creştini, a cuvântat


spunând că trebuie ca ei să aleagă pe cineva în locul lui Iuda care păcătuise şi pie-
rise. Trebuia ales cineva dintre cei ce fuseseră aproape de apostoli tot timpul cât
Domnul Iisus Hristos a rămas cu ei, pentru ca numărul celor doisprezece apostoli
mai apropiaţi, care au fost aleşi de El, să se întregească şi să rămână acelaşi. „Şi au
pus înainte pe doi: pe Iosif, numit Barsaba, (...) şi pe Matia. Şi, rugându-se, au
zis: Tu, Doamne, Care cunoşti inimile tuturor, arată pe care din aceştia doi l-ai
ales ca să ia locul acestei slujiri şi al apostoliei din care Iuda a căzut, ca să
meargă în locul lui. Şi au tras la sorţi, şi sorţul a căzut pe Matia, şi s-a socotit
împreună cu cei unsprezece apostoli“ (Fapte 1, 23-26), ca cel de-al doispre-
zecelea. Această alegere a fost curând adeverită de Domnul, când a fost trimis
Sfântul Duh asupra apostolilor în chip de limbi de foc: căci Sfântul Duh s-a oprit
asupra lui Matia ca şi asupra celorlalţi apostoli, dăruindu-l cu har în aceeaşi măsură
ca şi pe ceilalţi apostoli, ucenici ai Domnului.

După coborârea Sfântului Duh, apostolii au tras la sorţi pentru a vedea care şi în ce
ţară va merge să vestească Evanghelia. Sfântului Matia i-a căzut să propovăduiască
în Iudeea, unde a şi făcut lucrarea sa, călătorind prin cetăţi şi sate şi aducând vestea
cea bună a arătării Mântuitorului lumii în Persoana lui Iisus Hristos.

Mai târziu, el a vestit pe Iisus Hristos nu numai printre iudei, ci şi printre neamuri.
Tradiţia spune că Sfântul Matia a mers să propovăduiască pe Hristos şi locuitorilor
Etiopiei şi că acolo a suferit multe şi deosebite chinuri.

Păgânii l-au târât pe pământ, l-au bătut, l-au agăţat de un stâlp, i-au sfâşiat stoma-
cul cu o lamă de metal şi l-au ars cu foc. Dar, întărit de Hristos, Sfântul Matia a
trecut cu bucurie prin aceste cazne.

Potrivit unor izvoare, Sfântul Matia a propovăduit Evanghelia în Macedonia, unde


păgânii greci, dorind să pună la încercare puterea învăţăturilor sfântului apostol, l-
au prins şi l-au forţat să bea o otravă ce atingea vederea, lăsând omul orb. Dar
Sfântul Matia, sorbind otrava în numele lui Hristos, nu a păţit nimic; ba el a mai şi
tămăduit mai bine de două sute cincizeci de oameni care fuseseră orbiţi de aceeaşi
otravă, punând mâinile pe capetele lor şi chemând numele lui Hristos.

Diavolul, neputând îndura o asemenea mustrare, s-a înfăţişat păgânilor în chip de


tânăr, cerându-le să-l omoare pe Matia care spunea că închinarea la zei nu este
trebuincioasă. Când s-au dus însă să-l prindă pe Sfântul Matia, l-au căutat zadarnic
timp de trei zile: căci deşi Sfântul Matia păşea printre ei, era nevăzut pentru ochii
lor. Mai târziu, sfântul apostol li s-a descoperit păgânilor care-l căutau şi s-a lăsat
de bunăvoie în mâinile lor. Iar ei, legându-l, l-au dus într-o temniţă unde i s-au
arătat diavoli ce scrâşneau din dinţi de furie. Însă în noaptea următoare i s-a arătat
Domnul învăluit într-o lumină orbitoare; şi, încurajându-l pe Sfântul Matia, l-a dez-
legat, a deschis uşa închisorii şi l-a slobozit. Când s-a luminat de ziuă, apostolul
stătea iarăşi în mijlocul oamenilor.

Când unii dintre aceştia, ce aveau inima împietrită şi nu credeau cele propovăduite
de apostol, s-au înfuriat şi au vrut să-l lovească cu mâinile lor, pământul s-a
cutremurat dintr-o dată şi i-a înghiţit. Înmărmuriţi de groază, cei rămaşi au crezut
în Hristos şi au fost botezaţi întru El.

Apoi apostolul lui Hristos s-a reîntors la partea ce-i revenise, adică în Iudeea, unde
a adus pe mulţi copii ai lui Israel la Domnul Iisus Hristos, făcându-le cunoscut
Cuvântul lui Dumnezeu şi întărindu-l cu semne şi minuni. În numele lui Hristos,
Sfântul Matia a redat orbilor vederea, surzilor auzul, viaţa celor pe moarte. El a
ridicat ologi, a curăţat leproşi şi a izgonit diavoli. Numindu-l sfânt pe Moise şi
sfătuindu-i pe toţi să păzească legea dată lui de Dumnezeu pe tablele de piatră,
Sfântul Matia îi învăţa în acelaşi timp să creadă în Hristos, Care a fost prorocit de
Moise prin semne şi prevestiri, Care a fost prezis de profeţi, Care a fost trimis de
Dumnezeu Tatăl pentru a mântui lumea şi S-a întrupat din prea curata şi prea
nevinovata Fecioară Maria.

Mai mult: Sfântul Matia tălmăcea toate prorocirile legate de Hristos ca fiind deja
împlinite de Mesia Care a venit.

La acea vreme, arhiereul iudeilor era Anna, care-l ura pe Hristos şi hulea numele
Lui, un prigonitor al creştinilor, care a cerut ca Sfântul apostol Iacov, fratele lui
Dumnezeu, să fie aruncat din turnul templului şi omorât.

Când Sfântul Matia, trecând prin Galileea, propovăduia prin sinagogile acelor
locuri pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, iudeii, orbiţi de necredinţă şi răutate, plini de
turbare, l-au prins pe apostol şi l-au dus la Ierusalim la mai sus amintitul Anna.
Marele preot, adunând sinedriul, a chemat pe sfântul apostol la judecată. Şi,
întorcându-se către adunarea aceea de oameni fără inimă, a zis: „întreaga lume,
precum şi cei aici de faţă ştiu ce ruşine şi-a adus asupra sa poporul nostru; şi nu cu
voia noastră, ci prin stricăciunea câtorva care s-au depărtat de la noi, prin iubirea
lor de sine fără de seamăn şi tirania lor, şi prin prefecţii romani. Nici nu mai
trebuie amintiţi cei de la care au pornit aceste noi rătăciri ce au amăgit atâtea sute şi
mii de oameni. Voi înşivă ştiţi câţi dintre ei au fost ucişi de soldaţii romani. Au
pierit astfel atât dintre mincinoşi, cât şi dintre cei minţiţi, acoperind de ruşine
neamul nostru! Aceste rătăciri au pornit de la Iuda galileeanul şi Teuda vrăjitorul.
Dar, odată cu nimicirea lor, le-a fost ştearsă până şi amintirea. însă printre toţi
aceşti eretici a trebuit să apară şi mai-marele ereticilor, Iisus Nazarineanul. El S-a
numit pe Sine Fiu al lui Dumnezeu şi a uimit pe mulţi cu semnele şi minunile Sale
vrăjitoreşti, atrăgând de partea Lui inimile oamenilor şi propovăduind renunţarea la
lege, fapt pentru care a fost osândit chiar de legea pe care a hulit-o. Ce mai rămâne
de spus? Oare nu ştim cu toţii că legea a fost dată lui Moise de însuşi Dumnezeu,
că patriarhii şi prorocii care au păstrat-o au primit de la Dumnezeu putere să
înfăptuiască minuni de care Iisus nu era în stare? Cine nu ştie că Moise a fost unul
care a vorbit cu Dumnezeu ca şi cum ar fi vorbit cu un om? Cine nu-l cunoaşte pe
Ilie care a fost ridicat la ceruri într-un car de foc? Cine nu a auzit de bărbatul mort
care a fost aruncat peste oasele lui Elisei şi a înviat? Şi alţi plăcuţi lui Dumnezeu
au săvârşit minuni. Dar nici unul dintre ei nu a îndrăznit să facă ceea ce a făcut
Iisus: să-Şi pună pe seama Lui slava ce se cuvine lui Dumnezeu şi să întemeieze o
nouă lege! Prorocii, insuflaţi de Sfântul Duh, au vorbit plini de umilinţă; însă El Şi-
a rostit propriile născociri cu trufie. Şi a ajuns atât de nebun, încât a mustrat cu
asprime pe arhierei şi pe dregători, şi a numit făţarnici pe cărturari şi pe farisei. A
mai făcut cineva dintre proroci aşa ceva? Şi pentru trufia Sa, El a primit sfârşitul
care I se cuvenea, o răsplată potrivită cu faptele Lui. O, de-ar fi pierit odată cu El şi
amintirea Lui, şi de nu ar fi înviat nimeni învăţăturile Sale, care ar fi murit odată cu
El!

Cel mai trist este că templul lui Dumnezeu, întreaga cetate şi legile strămoşilor
noştri sunt subjugate de romani! Că nu există nici un liberator care să aibă milă şi
înţelegere pentru noi! Ei ne târăsc în faţa judecăţilor lor, chiar de suntem nevi-
novaţi, şi trebuie să îndurăm aceasta. Ei ne ţin în robie şi noi încuviinţăm în tăcere;
ei ne jefuiesc şi noi nu spunem nici un cuvânt. Şi, cel mai trist dintre toate,
galileenii ne dau pe mâna romanilor, osândindu-ne pe noi şi pe oamenii noştri că
L-am omorât pe Iisus Care, zic ei, a fost nevinovat! Mai bine să nimicim aceşti
câţiva galileeni, decât să fie distrus de romani acest sfânt loc şi întregul nostru
popor. Din două rele, dacă nu le putem ocoli pe amândouă, este bine să alegem
răul mai mic, mai uşor de îndurat.

Acest ucenic al lui Iisus, care stă acum în faţa noastră, merită să moară. Dar mai
întâi să-l lăsăm să cugete întru sine. Îi vom da timp de gândire, deoarece nu-i dorim
moartea, ci îndreptarea. Să aleagă el: urmează legea dată de Dumnezeu prin Moise
şi astfel îşi păstrează viaţa; ori rămâne creştin şi atunci moare“.

Ca răspuns la acestea, Sfântul Matia, ridicându-şi mâinile către cer, a zis:


„Bărbaţi şi fraţi! Nu vreau să spun multe despre învinuirile pe care mi le
aduceţi. Pentru mine numele de creştin nu este o crimă, ci o mărire. Căci însuşi
Dumnezeu a spus prin prorocul său (Isaia) că în timpul de pe urmă robii săi vor
fi numiţi cu nume nou“ (Isaia 65,15).
Arhiereul Anna a strigat: „Nu este o crimă să nesocoteşti sfânta lege, să nu cinsteşti
pe Dumnezeu şi să apleci urechea la poveşti vrăjitoreşti deşarte?“

„Dacă mă veţi asculta, a răspuns Sfântul Matia, vă voi lămuri că învăţătura răs-
pândită de noi nu este plină de poveşti şi vrăjitorie, ci că adevărul ei este
mărturisit de lege de un timp îndelungat“.

Când arhiereul a încuviinţat, Sfântul Matia a început să tâlcuiască scrierile şi


prorocirile din Vechiul Testament, privitoare la Iisus Hristos. Cum Dumnezeu a
făgăduit strămoşilor Avraam, Isaac şi Iacov să ridice din sămânţa lor un Om prin
Care să fie binecuvântate toate neamurile de pe pământ, şi despre Care David
vorbeşte în Psalmii săi: „Se vor binecuvânta întru El toate seminţiile pământului,
toate neamurile îl vor ferici pe El“ (Ps. 71, 18). Cum tufişul nears a preînchipuit
întruparea lui Hristos din prea curata Fecioară, fapt prorocit de Isaia când a spus:
„Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel“
(Isaia 7, 14), adică Dumnezeu e cu noi. Şi Moise a vestit pe Hristos, zicând:
„Proroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul
Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultaţi“ (Deut. 18, 15). El a mai prorocit şi păti-
mirea cea de voie a Mântuitorului, când a ridicat cu toiagul şarpele. Şi Isaia a
vorbit despre aceasta, zicând: „Ca un miel spre junghiere s-a dus“ (Isaia 53, 7) şi
„cu cei făcători de rele a fost numărat“ (Isaia 53, 12). Şi prorocul Iona, care a ieşit
nevătămat din pântecele balenei (Iona 2, 1-11), a fost o prefigurare a învierii
Domnului în a treia zi.

Aceste tâlcuiri amănunţite ale Vechiului Testament şi a versetelor care se referă la


Iisus Hristos l-au scos din sărite pe Anna într-o aşa măsură, încât nu s-a putut
stăpâni şi a zis Sfântului Matia: „Cum îndrăzneşti să încalci legea? Nu ştii
binecunoscutele cuvinte ale Scripturii: «De se va ridica în mijlocul tău proroc sau
văzător de vise şi va face înaintea ta semn şi minune, şi se va împlini semnul sau
minunea aceea, de care ţi-a grăit el, şi-ţi zice atunci: Să mergem după alţi
dumnezei, pe care tu nu-i ştii, şi să le slujim acelora, să nu asculţi cuvintele
prorocului aceluia sau ale acelui văzător de vise (...) (ci mai degrabă) să-l daţi
morţii» (Deut. 13, 1-2, 5)?“

Sfântul Matia a răspuns: „Cel despre Care vorbesc eu nu este doar proroc, ci
Domnul prorocilor! El este Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, Căruia minunile
Sale martori îi sunt! De aceea cred în El şi nădăjduiesc să rămân neclintit în
mărturisirea prea sfântului Său nume!“

„Dacă ţi se va da timp de gândire, te vei pocăi?“, a întrebat arhiereul.


„Fie ca nicicând să nu mă abat de la adevărul pe care l-am cunoscut deja, a
răspuns sfântul apostol. Cred din toată inima mea şi mărturisesc deschis că Iisus
Nazarineanul, pe Care voi îl respingeţi şi L-aţi dat morţii, este Fiul lui
Dumnezeu, Care de o fiinţă este şi veşnic este împreună cu Tatăl; şi eu sunt
robul Lui“.

Atunci arhiereul, acoperindu-şi urechile şi scrâşnind din dinţi, a strigat: „Huleşte!


Huleşte! Faceţi-i cunoscută legea!“ Şi tot atunci, cartea legii a fost deschisă şi a
fost citit acel fragment care zice: „Omul care va huli pe Dumnezeu îşi va agonisi
păcat. Hulitorul numelui Domnului să fie omorât neapărat; toată obştea să-l ucidă
cu pietre“ (Lev. 24, 15-16). După ce s-a citit acest pasaj, arhiereul a zis apostolului
lui Hristos: „Cuvintele tale aduc mărturie împotriva ta. Fie pe propriul tău cap
sângele tău!“

Apoi arhiereul l-a osândit pe Sfântul Matia la uciderea cu pietre, şi au dus pe apo-
stol la locul execuţiei. Când au ajuns la locul numit Bethlaskila, ceea ce înseamnă
„casa celor ucişi cu pietre“, Sfântul Matia a zis iudeilor care-l conduseseră până
acolo: „Făţarnicilor! Bine a vorbit prorocul David despre cei ca voi: «Ei vor
prinde în cursă sufletul dreptului şi sânge nevinovat vor osândi» (Ps. 93, 21). La
fel a spus şi prorocul Iezechiel despre oameni ca voi, că ei vor ucide «sufletele
care nu trebuie să moară» (Iez. 13, 19)“.

După ce apostolul lui Hristos a rostit aceste cuvinte, doi martori, aşa cum cerea
legea, şi-au pus mâinile pe capul lui, spunând că el a hulit numele lui Dumnezeu,
legea şi pe Moise; şi aceia au fost primii care au aruncat cu pietre în Sfântul Matia.
Apostolul a cerut ca primele două pietre să fie îngropate cu el, ca martori ai
pătimirilor sale întru Hristos. Mai apoi au început să arunce şi alţii cu pietre, lovind
pe sfântul apostol. Iar el, înălţându-şi braţele, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului
său.

Nelegiuiţii iudei au mai sporit cu încă o ocară muncile mucenicului: după moartea
lui, pentru a face plăcere romanilor, ei l-au decapitat cu o sabie, ca şi cum apostolul
lui Hristos ar fi fost un duşman al Cezarului. Şi aşa, învingând în lupta pentru bine,
Sfântul apostol Matia şi-a încheiat sorocul. Credincioşii, luând trupul apostolului,
l-au înmormântat, înălţând cântări de mărire Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia
împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh I se cuvine slavă şi cinstire acum şi pururea şi
în vecii vecilor. Amin.

Troparul, glasul al III-lea: Apostole Sfinte Matia, roagă pe milostivul Dumnezeu


ca să dea iertare de greşale sufletelor noastre.
Condac, glasul al IV-lea: Ca un soare cu raze luminoase în toată lumea ieşind ves-
tirea ta, a luminat Biserica păgânilor cu harul, purtătorule de minuni Matia
apostole.
Viaţa şi pătimirile Sfântului apostol şi evanghelist Marcu a cărui pomenire
Sfânta Biserică o sărbătoreşte pe 25 aprilie

O, Marcu prea fericite! Din izvorul desfătării ai băut şi ca din Eden te-ai pornit râu
de pace prea limpede, udând cu apele evangheliceştii tale propovăduiri faţa
pământului şi tăriile Bisericii adăpând cu dogmele cele de Dumnezeu insuflate.
(Stihiră la Doamne strigat-am, 25 aprilie)

***
Sfântul Marcu, iudeu din naştere, coborâtor din seminţia lui Levi, din neam preo-
ţesc, a locuit la început în Ierusalim.

În ebraică, Marcu era numit Ioan (adică Ioanan). Numele său mai des folosit,
Marcu, este de origine latină. El a adăugat acest nume numelui său evreiesc mai
târziu, înainte de a pleca pe pământuri străine, mai precis atunci când a plecat
împreună cu apostolul Petru să propovăduiască Evanghelia la Roma, în vremea
aceea capitala lumii.

Potrivit tradiţiei încuviinţate de Biserica Ortodoxă, întărită şi de mărturia mai


multor scriitori din vechime (Origen sec. III, Sfântul Epifanie al Ciprului sec. IV
şi alţii), el a fost unul dintre cei şaptezeci de apostoli ucenici ai Domnului,
martor însuşi văzător al unor întâmplări din viaţa Domnului Iisus Hristos.

***
În istorisirile evanghelistului Marcu despre vinderea Domnului nostru Iisus Hristos
în grădina Ghetsimani, se vorbeşte despre un tânăr care a urmat singur pe
dumnezeiescul învăţător, înfăşurat doar într-o pânză, în timp ce toţi ucenicii
Domnului îl abandonaseră. Când soldaţii au încercat să-l prindă, el a scăpat gol,
lăsând pânza în mâinile acestora (Marcu 14, 51-52). Veşmântul tânărului arată că
el ieşise repede în mijlocul nopţii, la auzul mulţimii, fără îndoială din casa ce
aparţinea stăpânului grădinii. Chiar şi în vechime se presupunea că acesta nu putea
fi nimeni altul decât Marcu însuşi şi că grădina Ghetsimani era a familiei lui.
&&&

Cartea Faptelor Sfinţilor apostoli mărturiseşte că mama evanghelistului Marcu, pe


nume Maria, avea o casă în Ierusalim, în care apostolul Petru a aflat scăpare după
minunata sa slobozire din temniţă, de către înger (Fapte 12, 1-12).
După ce Domnul S-a înălţat la ceruri, în timpul prigoanei creştinilor, această casă a
servit ca loc în care credincioşii întru Hristos puteau să se închine şi în care mai
mulţi apostoli şi au găsit adăpost.

Astfel, în casa mamei sale, Sfântul Marcu făcea mereu vorbire cu creştinii, luând
parte la întrunirile lor la care se rugau; şi astfel s-a apropiat şi de apostoli. Marcu
era mai strâns legat de apostolul Petru, care îi arăta o iubire cu adevărat părin-
tească. Putem vedea aceasta chiar în cuvintele Sfântului Petru, căci în epistola sa el
îl numeşte pe Marcu fiu al său, zicând: „Biserica cea aleasă din Babilon şi
Marcu, fiul meu, vă îmbrăţişează“ (I Petru 5, 13).

Sfântul Marcu era nepotul Sfântului apostol Varnava, care era coborâtor din
leviţi, chiar dacă se născuse pe insula Cipru. Prin el, Sfântul Marcu a cunoscut pe
celălalt mare apostol, Sfântul Pavel, atunci când acesta sosise pentru prima oară la
Ierusalim, după minunata sa aducere la credinţa creştină. Având legături strânse cu
aceşti doi apostoli, Petru şi Pavel, Marcu a devenit cel mai apropiat ajutor al lor,
purtându-le poruncile în locurile în care acestea trebuiau să ajungă.

În 44 sau 45 d.Hr., asupra creştinilor din Ierusalim s-au abătut mari necazuri. Din
pricina măririi comunităţii creştinilor din Cetatea Sfântă, răutatea iudeilor, vrăj-
maşii credinţei creştine, a crescut la maxim. Înverşunaţi de ură împotriva
creştinilor, iudeii se năpusteau asupra caselor lor şi îi jefuiau fără milă, în aşa mă-
sură încât credincioşii au ajuns să îndure mare foame.

Aflând de starea de plâns a credincioşilor din sfântul Sion, creştinii din Antiohia
le-au venit în ajutor; şi au dat banii adunaţi lui Pavel şi Varnava, care pe atunci se
aflau în Antiohia, să-i împartă creştinilor din Ierusalim. Când au ajuns acolo,
Varnava şi Pavel au făcut întocmai, iar întorcându-se în Antiohia, au luat cu ei şi
pe Marcu. De atunci Marcu a fost ajutorul lui Pavel şi al lui Varnava, luând parte la
marea lucrare apostolească de răspândire a veştii celei bune a credinţei întru Hri-
stos, atât printre iudei, cât şi printre neamuri.

Sfântul Marcu a luat parte la prima călătorie a lui Pavel şi Varnava, întru vestirea
Evangheliei. Plecând din Antiohia către cetatea maritimă Seleucia, ei s-au îmbarcat
pentru insula Cipru, pe care au traversat-o apoi de la răsărit la apus, din Salamis în
Pafos.

În ultima cetate, proconsulul Sergius a chemat la el pe Varnava şi pe Pavel, dorind


să audă din gura lor despre Dumnezeu. Un vrăjitor iudeu pe nume Elimas,
supranumit Bariisus, încerca să abată pe guvernator de la credinţa în Domnul.
Marcu era de faţă când, printr-un simplu cuvânt de al său, Sfântul apostol Pavel l-a
lovit pe vrăjitor cu orbirea.

În cetatea Perga, Marcu i-a părăsit pe apostolii Pavel şi Varnava şi s-a întors la
Ierusalim, la casa mamei sale.

Ajungând la Ierusalim, Marcu s-a alăturat apostolului Petru; şi curând a pornit


împreună cu acesta într-o călătorie apostolească la Roma, pentru a propovădui
acolo Evanghelia. La acea vreme, în cetatea de scaun împărătească erau deja cre-
dincioşi creştini.

Cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli istoriseşte că, printre cei care au văzut cu ochii
lor schimbarea minunată a apostolilor, după coborârea peste ei a Sfântului Duh, şi
care au auzit prima predică a apostolului Petru despre Mântuitorul Hristos, au fost
şi iudei şi prozeliţi (adică păgâni convertiţi la iudaism) care veniseră de la Roma
(Fapte 2, 10-41). La întoarcerea lor la Roma, aceşti oameni au dus cu ei,
neîndoielnic, şi credinţa lor în Hristos, purtând-o şi altora. Mulţi dintre iudeii care
făceau parte din marea comunitate evreiască a Romei mergeau, cu siguranţă, în
pelerinaj la Ierusalim pentru zilele sfinte. Dar Ierusalimul era deja plin de
învăţătura Evangheliei; şi auzind învăţături despre Iisus, ei s-au întors la Roma
creştini. Apoi, creştini din toată lumea călătoreau la Roma în diferite scopuri,
aceasta fiind capitala Imperiului. Şi aşa creştea numărul celor de acolo care
credeau în Hristos.

Propovăduind şi făcând minuni, apostolul Petru, cu ajutorul Sfântului Marcu, a


mărit Biserica lui Hristos din Roma şi i-a dat statornicie, aducând la creştinism o
mulţime de oameni, atât dintre iudei, cât şi dintre neamuri.

Auzind sfintele cuvinte ale Evangheliei din gura apostolilor şi râvnitori fiind de
credinţa întru Iisus Hristos, creştinilor din Roma nu le mai era de ajuns doar
propovăduirea prin viu grai a apostolilor despre Răscumpărător, ci doreau să aibă
scrisă învăţătura despre care aceştia le vorbeau. Ei s-au apropiat de însoţitorul
apostolului Petru, Sfântul Marcu, şi l-au rugat fierbinte să scrie toate cuvintele
pe care el şi Petru le vorbiseră despre Domnul Hristos şi să le lase lor ca
amintire această Sfântă Scriptură. Marcu s-a înduplecat să împlinească această
bună dorinţă a creştinilor romani şi a scris pentru ei Evanghelia sa în care a istorisit
întâmplările din viaţa Mântuitorului, pe timpul cât El a locuit pe pământ, şi a scris
cu luare-aminte ceea ce Domnul învăţase şi făcuse, având mare grijă să nu uite şi
să nu schimbe nimic.
Marcu a arătat cele scrise apostolului Petru, care a dat mărturie că Evanghelia
scrisă de Marcu este adevărată şi a încuviinţat ca aceasta să fie citită în Biserici. De
atunci, Evanghelia după Marcu a fost primită de toate Bisericile, ca Scriptură
apostolească insuflată de Dumnezeu.

După ce a lucrat la Roma, Sfântul Marcu, la cererea apostolului Petru, a mers să


vestească Evanghelia în cetatea Acvilea, din partea nordică a Mării Adriatice. În
acea cetate bogată, numită a doua Romă, Marcu a zidit Biserică; el a mai cercetat şi
alte cetăţi de pe ţărmul Mării Adriatice, pentru a le aduce vestea cea bună a
Cuvântului lui Dumnezeu, lăsând în urmă peste tot Biserici.

După aceasta, Sfântul Marcu, tot la îndemnul apostolului Petru, a călătorit în Egipt
pentru a duce şi acolo Evanghelia. Aceasta se întâmpla, după cum mărturiseşte
Eutihie, patriarh de Alexandria, în al nouălea an al domniei împăratului Claudiu
(cca 49 d.Hr.).

În Egipt, pământ păgân aflat lângă Palestina, locuia o mare colonie de iudei, ale
cărei origini se întindeau până în vremea lui Alexandru cel mare şi Ptolemeu
Lagul. Ei aveau acolo cetăţile lor, sinagogile lor, propriul sinedriu şi chiar şi un
templu înălţat după modelul celui din Ierusalim, cu preoţi şi leviţi, potrivit legii
mozaice.

În Egipt, la porunca regelui Ptolemeu Filadelful, s-a făcut o traducere a Sfintelor


Scripturi ale Vechiului Testament din evreieşte în greacă, prin care dumnezeiasca
descoperire a mântuirii neamului omenesc putea fi cunoscută şi de păgâni.

În amintirea oamenilor mai era încă vie marea prăbuşire a idolilor unui templu
egiptean, mărturisită şi de Părinţii Bisericii, care a avut loc la intrarea Preacuratei
Născătoare de Dumnezeu, a lui Iosif logodnicul şi a fiului acestuia, Sfântul Iacov,
împreună cu dumnezeiescul Prunc Iisus, care fugeau de crudul Irod.

În sfârşit, chiar şi locuitori ai acelui pământ au fost probabil martori la coborârea


Sfântului Duh asupra apostolilor, aducând mai apoi până acolo seminţele învă-
ţăturii creştine. Toate acestea i-au pregătit temeinic pe locuitorii Egiptului pentru
primirea învăţăturii creştine şi a lucrării Sfântului Marcu.

Într-adevăr, când Marcu, primul dintre apostolii care au ajuns în Egipt, a început să
propovăduiască Evanghelia, vestind oamenii că au fost sloboziţi de diavoli, un
mare număr de bărbaţi şi femei au îmbrăţişat credinţa în Hristos chiar de la început.
Sfântul evanghelist a rămas mai întâi în cetatea cireniană Pentapolis, unde a lucrat
vestind învăţăturile lui Hristos şi întemeind Biserică.

Pe când se afla acolo, a primit poruncă de la Sfântul Duh să plece şi să propo-


văduiască Evanghelia în Alexandria. Supunându-se poruncii Sfântului Duh, Marcu
s-a grăbit cu toată sârguinţa către noul ţinut al încercărilor sale. El a spus fraţilor
ce-i poruncise Domnul şi, după o masă de bun rămas, s-a îmbarcat din Cirene către
Alexandria, primind binecuvântarea locuitorilor creştini.

În timpul celei de-a doua zile a călătoriei sale, el a ajuns la Alexandria şi, coborând
din corabie, a mers într-un loc numit Medion.

***
Acolo, la porţile cetăţii, sandaua i s-a desfăcut în două, semn pe care el l-a tâlcuit
ca fiind bun. Găsind prin apropiere un cizmar ce repara încălţămintea veche,
sfântul i-a dat acestuia sandaua ca să i-o dreagă. Cizmarul, în timp ce cosea
sandaua, s-a înţepat din greşeală la mână şi, strigând de durere, a chemat numele
Domnului. Auzind aceasta, apostolul s-a bucurat în sufletul său, tălmăcind
întâmplarea ca pe un semn că Domnul aşternuse în faţa sa un drum bun. Rana din
palma cizmarului era foarte dureroasă şi sângele curgea din ea gâlgâind.

Sfântul Marcu, scuipând pe pământ, a făcut tină şi, ungând cu aceasta mâna
cizmarului, a zis: „în numele lui Iisus Hristos, Care veşnic este, întregeşte-te!“ Şi
pe loc rana cizmarului s-a închis şi mâna sa a fost vindecată.

Cizmarul, văzând puterea cuvintelor pe care le rostise omul ce stătea în faţa lui,
curăţia şi sfinţenia vieţii acestuia, i-a spus: „Te rog, o, bărbat al lui Dumnezeu,
vino la casa mea şi rămâi la mine, robul tău, măcar pentru o zi, ca să mănânci din
mâncarea mea, căci mi-ai arătat milostivire“.

Apostolul a încuviinţat cu bucurie şi a zis: „Fie ca Domnul să-ţi dea ţie pâinea
vieţii, pâinea cerului!“

Atunci cizmarul, luând de mână pe apostol, l-a dus la casa lui plin de bucurie.

Intrând în casă, Sfântul Marcu a zis: „Domnul să binecuvânteze acest loc! O,


fraţilor, să ne rugăm lui Dumnezeu!“ Şi cu toţii s-au rugat lui Dumnezeu.
După ce s-au rugat, când s-au aşezat la masă cu toţii, cizmarul l-a întrebat cu
blândeţe pe sfânt: „Părinte, cine eşti tu? Şi de unde vine puterea ce se află în
vorbele tale?“

Sfântul Marcu a răspuns: „Eu sunt robul Domnului Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu“.

Atunci bărbatul a zis: „Aş vrea să văd şi eu pe Fiul lui Dumnezeu“.

Sfântul Marcu a zis: „Ţi-L voi arăta“. Şi a început să-i vorbească despre Evan-
ghelia lui Iisus Hristos şi să-i explice ce au spus prorocii despre Domnul nostru.

Ascultând cele vorbite de apostol, omul a zis: „Nu am auzit niciodată de Scriptura
de care-mi vorbeşti. Am auzit doar de Iliada, Odiseea şi de ceea ce învaţă tinerii
egipteni“.

Atunci Sfântul Marcu a continuat să-L propovăduiască pe Hristos, arătându-i lim-


pede cizmarului că înţelepciunea acestei lumi este nebunie în ochii lui Dumnezeu
(cf. I Cor. 1, 18-20).

Cizmarul a crezut tot ce i-a spus Marcu şi, văzând minunile pe care acesta le
săvârşea, s-a botezat. Împreună cu el au fost botezaţi toţi cei ai casei lui, precum şi
o mulţime de oameni din împrejurimi. Numele cizmarului era Anania. Iar numărul
credincioşilor creştea cu fiecare zi.
&&&

Conducătorii cetăţii Medion, auzind că un anume străin, care venise printre ei, îi
hulea pe zeii lor, împiedicând jertfirile obişnuite oferite acestora, s-au gândit să-l
omoare pe Sfântul Marcu şi s-au adunat pentru a se sfătui cum să-l prindă.

Sfântul Marcu, aflând de hotărârea lor, s-a grăbit să hirotonească pe Anania epis-
cop pentru credincioşi, precum şi trei preoţi (Malh, Sabin şi Chedron), şapte
diaconi şi unsprezece clerici mai mici, pentru Biserica din acel loc.

Apoi, părăsind cetatea, a mers din nou la Pentapolis, unde a petrecut doi ani, întă-
rind în credinţă pe fraţii de acolo şi hirotonind episcopi, preoţi şi clerici pentru
ţinuturile şi cetăţile înconjurătoare. Apoi s-a întors în Alexandria. Acolo a aflat că
numărul fraţilor crescuse şi că aceştia erau plini de har şi de credinţă în Domnul.
La acea vreme, în Alexandria era o Biserică creştină ce se înălţa în apropierea
mării, într-un loc numit Bukulus. Văzând Biserica, Sfântul Marcu s-a bucurat şi,
îngenunchind, a prea mărit pe Dumnezeu. Sfântul evanghelist a rămas în Alexan-
dria un timp îndelungat. Creştinii acelei Biserici erau nenumăraţi şi, fiind tari în
credinţă, îi abăteau pe greci de la idolatrie.

Mai-marii păgâni ai cetăţii, aflând că Sfântul Marcu era printre ei şi auzind că


făcea minuni (vindeca bolnavi, făcându-i pe surzi să audă şi pe orbi să vadă), s-au
înfuriat, fiind plini de ură şi răutate, şi au început să-l caute. Strădaniile lor au fost
zadarnice un timp îndelungat. Adunându-se în templele lor păgâne, ei scrâşneau
din dinţi şi strigau cu turbare: „Ah, câtă bătaie de cap ne dă acest vrăjitor!“

Sfântul Marcu a pus temelie Bisericii din Alexandria, cea mai de seamă cetate a
Egiptului, şi a fost primul episcop al acesteia. El a lucrat acolo mult pentru a
lumina cu lumina lui Hristos atât iudeii, cât şi neamurile care până atunci trăiseră
în bezna idolească. După ce a rânduit Biserica din Alexandria, numind episcopi
pentru ea şi pentru cele din împrejurimi, Sfântul Marcu a părăsit pământul
Egiptului.

Nu se ştie încotro s-a îndreptat şi dacă a luat parte la Sinodul Apostolic ţinut în
Ierusalim în anul 50 sau 51 d.Hr. Dar pe când apostolul Pavel se afla cu Varnava în
Antiohia, înainte de a porni în cea de-a doua călătorie apostolică, Sfântul Marcu s-a
întâlnit cu ei, după cum arată Cartea Faptelor Apostolilor, şi a pornit împreună cu
unchiul său, Varnava, către pământul de baştină al acestuia, insula Cipru (Fapte 15,
36-39).

După ce a lucrat un timp împreună cu Varnava pentru răspândirea Evangheliei lui


Hristos, Marcu a mers din nou în Egipt. Petrecând un timp acolo, s-a întors apoi la
apostolul Petru, împreună pornind să evanghelizeze diferite ţinuturi ale Egiptului,
întemeind noi Biserici.

Apostolii au pus temelie şi Bisericii din Babilon 3, de unde Petru a scris prima sa
epistolă sobornicească pentru creştinii din Asia Mică (I Pet. 5, 13).

Sfântul Marcu a rămas în Egipt până în al optulea an al domniei împăratului Nero


(cca 62 d.Hr.).
3
Diferite surse spun că denumirea „Babilon“ (I Pet. 5, 13) se referă la una din următoarele trei
posibilităţi: vechea cetate de pe Eufrat; o cetate în Egipt, lângă Alexandria; Roma, în sens
figurat.
Mai apoi, Sfântul Marcu l-a însoţit din nou pe apostolul Pavel, lucrând împreună
cu acesta la vestirea Cuvântului Domnului. Pe când apostolul Pavel zăcea în lanţuri
la Roma (61-63 d.Hr.), Sfântul Marcu şi câţiva alţii au împărţit între ei munca
evanghelică a apostolului, în Epistola sa către Coloseni, scrisă atunci din Roma,
apostolul Pavel vorbeşte şi de Marcu, spunând că acesta era dintre puţinii care au
lucrat împreună cu el pentru împărăţia lui Dumnezeu şi care i-au adus puţină
mângâiere în acele zile (Col. 4, 10-11). Din Epistola către Coloseni reiese că,
îndrumat de apostolul Pavel, Marcu a părăsit Roma pentru Asia Mică şi a mers în
cetatea frigiană Colose (Col. 4, 10), pentru a ţine piept falşilor învăţători care îi
amăgeau pe creştinii coloseni (Col. 2, 8-18).

Nu se cunoaşte unde şi-a petrecut Sfântul Marcu următorii câţiva ani. Dar la puţin
timp înaintea martiriului apostolului Pavel (anul 67 d.Hr.), Sfântul Marcu se afla în
Asia Mică, mai precis în cetatea Efes, care avea ca episcop al Bisericii sale pe
Timotei. La acea vreme, apostolul Pavel, care se afla din nou în temniţă la Roma, a
scris lui Timotei o epistolă în care chema pe acesta la Roma pentru a-l ajuta şi îi
mai cerea: „Ia pe Marcu şi adu-l cu tine, căci îmi este de folos în slujire“ (II Tim. 4,
11).

La Roma, Sfântul Marcu a fost martor la mucenicia celor doi învăţători ai săi,
marii apostoli ai lui Hristos, Petru şi Pavel, care la acea vreme au pătimit pentru
Stăpânul lor în cetatea imperială: Pavel, cetăţean roman fiind, a fost decapitat cu
sabia, iar Petru a fost răstignit.

După martiriul marilor săi învăţători, Sfântul evanghelist Marcu a călătorit din nou
spre Egipt, pentru a cerceta Biserica de el întemeiată acolo. Marcu a lucrat mult
vestind credinţa creştină în Alexandria, capitala Egiptului şi a învăţăturii eline.

În acea cetate era o bibliotecă renumită, în care înflorea ştiinţa păgână. Aici se
adunau oameni din toate colţurile imperiului, cetatea fiind plină de cărturari, filo-
sofi, oratori şi poeţi. Chiar şi numeroşi iudei ce locuiau în Alexandria erau atraşi de
ştiinţele păgâne.

Pentru a întări credinţa în Hristos şi a ţine piept învăţaţilor păgâni, Marcu a


întemeiat în Alexandria o şcoală creştină catehetică. Mai târziu, această şcoală va fi
izvor de iluminare creştină şi va ajunge faimoasă prin numărul mare de învăţători
bisericeşti (de exemplu, Pantene şi Clement) şi de părinţi bisericeşti (ca Dionisie
Alexandrinul, Grigorie făcătorul de Minuni şi alţii) instruiţi aici.
Având grijă să rânduiască sfintele obiceiuri bisericeşti, Sfântul Marcu a statornicit
ritualul Liturghiei şi l-a dat creştinilor Bisericii din Alexandria. Acest rit euharistic
a fost păstrat până în zilele noastre în Biserica de acolo.

Punând rânduială în Biserica din Alexandria, Sfântul evanghelist Marcu, în preo-


cuparea sa de a răspândi învăţătura lui Hristos, nu i-a uitat nici pe locuitorii altor
cetăţi şi ţinuturi ale Egiptului. Condus de Duhul lui Dumnezeu, plin de zel şi
sârguinţă, a propovăduit în tot locul învăţătura creştină. El a cercetat multe locuri
din Africa, a fost în Libia, Cirenaica şi Pentapolis. Toate aceste pământuri erau
cufundate în bezna idolatriei păgâne. Prin cetăţi, sate şi chiar prin locuri pustii se
înălţau temple păgâne în care erau aşezaţi idoli şi unde aveau loc ritualuri magice
şi vrăjitorii. Trecând prin aceste sate şi cetăţi şi propovăduind acolo Evanghelia,
Sfântul Marcu lumina inimile oamenilor cu lumina învăţăturii dumnezeieşti,
făcând multe minuni printre ei. Doar prin cuvântul său plin de har el îi vindeca pe
bolnavi, curăţa leproşii şi izgonea duhurile rele şi necurate. Şi predania sa, însoţită
de aceste minuni, se bucura de mare căutare. Templele păgâne se prăbuşeau, idolii
se rostogoleau şi se desfăceau în bucăţi, oamenii erau curăţaţi şi luminaţi, botezaţi
în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Oriunde în urma evanghelistului Marcu se înălţau Biserici ale lui Dumnezeu şi


Biserica lui Hristos înflorea în părţile Egiptului. Sfintele cuvinte ale propo-
văduirilor apostolului Marcu, ca şi curăţia şi sfinţenia vieţii sale, au făcut pe
creştinii egipteni, cu ajutorul Sfântului Duh, să fie la rândul lor curaţi şi plini de
râvnă în a ajunge la mântuire.

Viaţa lor, plină de sfinţenia credinţei întru Hristos, era vrednică de laudă chiar şi
pentru iudeii necredincioşi şi pentru păgâni.

Eusebiu, episcop al Cezareii Palestinei, şi Nichifor Xanthopoulos, istorici bise-


riceşti, au păstrat mărturie în scrierile lor că un anume Filon, filosof iudeu din vre-
mea sfinţilor apostoli, lăuda viaţa curată a creştinilor egipteni, zicând: „Ei
(creştinii) au lăsat la o parte toată grija pentru bogăţiile trecătoare şi nu le pasă
de averea lor, nesocotind nimic din cele lumeşti ca fiind avutul lor sau drag lor.
Unii dintre ei, uitând toată grija pentru lucrurile lumeşti, pleacă din cetăţi,
ducându-şi viaţa în locuri retrase şi în oaze, ocolind tovărăşia oamenilor care nu
împărtăşesc felul lor de viaţă, pentru a nu fi abătuţi de aceştia de la calea lor cea
dreaptă. Ei practică înfrânarea şi mortificarea trupului, considerându-le singura
bază pe care poate fi aşezată viaţa cea bună. Nici unul dintre ei nu bea şi nu
mănâncă înainte de căderea serii, iar unii se hrănesc numai o dată la patru zile.
Alţii, pricepuţi în tălmăcirea şi înţelegerea Sfintelor Scripturi, însetaţi de
cunoaştere şi hrănindu-se cu hrana duhovnicească a cunoaşterii lui Dumnezeu, îşi
petrec timpul cercetând Scripturile şi adesea uită să mai mănânce până în a şasea
zi. Nimeni nu bea vin niciodată şi cu toţii se feresc de carne, hrana lor fiind
alcătuită din apă, pâine, sare şi isop (o plantă amară). Unele dintre femei îşi duc
viaţa în curăţie trupească, aşa încât rămân fecioare până la moarte. Şi ele îşi
păstrează fecioria nu pentru că sunt silite, ci din proprie voinţă, insuflată de
iubirea de înţelepciunea care le face să refuze plăcerile trupeşti. Aceste femei nu
dau rod muritor, ci unul nemuritor, pe care numai sufletul ce iubeşte şi tânjeşte
după Dumnezeu îl poate rodi. Sfintele Scripturi sunt tălmăcite de ei alegoric,
aceşti oameni pătrunzând tainele şi înţelesul lor ascuns. Căci Scripturile, după
părerea lor, sunt ceva viu: cuvintele sunt trupul lor cel văzut, iar înţelesul şi
tainele ce se ascund în spatele acestora sunt sufletul lor cel nevăzut. Ei se trezesc
devreme pentru a-L slăvi şi a se ruga lui Dumnezeu, pentru a-I înălţa cântări şi a
asculta Cuvântul lui Dumnezeu; pentru aceasta, bărbaţii şi femeile se despart unii
de alţii. Unii dintre ei nu-şi întrerup postul timp de şapte săptămâni. Ei petrec a
şaptea zi cu mare cinstire. Pregătindu-se pentru cea de-a şaptea zi şi pentru
celelalte sărbători, ei se întind să se odihnească pe pământul gol. Slujbele
dumnezeieşti sunt ţinute pentru ei de preoţi şi diaconi, care ascultă de un episcop“.

Iată ce grădină bine mirositoare a lui Hristos a plantat şi cultivat Sfântul


evanghelist Marcu pe pământurile Egiptului, prin muncă istovitoare.

Acolo, în Alexandria, el a pătimit şi a murit, fiind primul mucenic al acelei cetăţi şi


al acelui ţinut.

Pătimirile şi mucenicia Sfântului Marcu sunt istorisite de binecuvântatul Simeon


Metafrastul, scriitor bisericesc din secolul al IX-lea. El scria că se apropia fru-
moasa sărbătoare a Paştelui. Pe 24 aprilie, de învierea Domnului nostru Iisus
Hristos, care în acel an era odată cu sărbătorirea falsului zeu Serapis, păgânii au
reuşit să-l prindă pe Sfântul Marcu. În acea zi, sfântul evanghelist ţinea Sfânta
Liturghie. Necredincioşii păgâni au văzut în aceasta un bun prilej de a împlini
vicleana lor fărădelege. Adunându-se ca pentru sărbătoarea lor, o mulţime mare de
oameni au atacat Biserica. Ei l-au prins pe Sfântul Marcu, l-au legat cu chingi din
piele şi, târându-l pe uliţele cetăţii, strigau: „Să ducem acest taur la jgheab!“

Iar Sfântul Marcu, îndurând chinurile, mulţumea Domnului, zicând: „îţi mul-
ţumesc, o, Doamne Iisuse Hristoase, că m-ai socotit vrednic să pătimesc acestea
pentru Tine!“
Ei l-au târât pe sfânt pe pământul presărat cu pietre tăioase, aşa încât trupul său,
sfâşiat, s-a acoperit de răni, sângele lui înroşind drumul. Apoi păgânii l-au dus pe
apostolul astfel încercat la temniţă şi l-au aruncat în ea. La căderea serii,
necredincioşii s-au adunat pentru a se sfătui ce fel de moarte să-i pregătească.

La miezul nopţii, îngerul Domnului s-a arătat apostolului mucenic şi l-a întărit în
încercările sale, amintindu-i de binecuvântarea ce-l aştepta în ceruri. Apoi, spre
dimineaţă, i s-a arătat şi Domnul Iisus Hristos, mângâindu-l cu prezenţa Lui.

A doua zi de dimineaţă, sălbatica gloată de păgâni a târât pe sfânt afară din tem-
niţă, purtându-l pe uliţele cetăţii. Apostolul, sfârşit fiind de rănile vechi şi noi, şi-a
dat duhul lui Dumnezeu, mulţumindu-I şi rugându-I-se cu cuvintele: „în mâinile
Tale, o, Doamne, îmi încredinţez sufletul!“

Răutatea fără margini a păgânilor nu a fost domolită de moartea apostolului; şi ei


au hotărât să-i mistuie trupul în foc. Rugul era deja aprins, când, deodată, a coborât
întunericul, s-a auzit un tunet puternic, pământul s-a cutremurat şi a început să
plouă şi să cadă grindină, împrăştiind gloata de necredincioşi şi stingând focul.

Creştinii, luând cu cinstire trupul sfântului, l-au înmormântat într-un mormânt de


piatră, în locul unde ei îşi făceau rugăciunile.

În anul 310 d.Hr., pe mormântul Sfântului Marcu a fost înălţată o Biserică şi


moaştele sale au rămas în Alexandria până în secolul al IX-lea.

În 828 d.Hr., când stăpânirea musulmană şi rătăcirea monofiziţilor a slăbit mult


ortodoxia egipteană, moaştele Sfântului evanghelist au fost mutate la Veneţia, în
apropierea căreia (Acvilea) el propovăduise un timp Evanghelia. Moaştele Sfân-
tului Marcu se odihnesc acolo până în ziua de azi, în minunata Biserică lui
închinată.

Tot acolo se păstrează şi un manuscris foarte vechi al Evangheliei după Marcu,


aşternut pe foi subţiri de papirus egiptean, care, potrivit tradiţiei, a fost scris chiar
de mâna evanghelistului.

Troparul, glasul al IV-lea: Apostole sfinte şi evangheliste Marcu, roagă pe mi-


lostivul Dumnezeu ca să dea iertare de greşale sufletelor noastre.
Condac, glasul al II-lea: Al lui Petru arătându-te săditură de Dumnezeu sădită şi
mucenic tare şi tăinuitor şi apostol al lui Hristos, ai vărsat marea învăţăturilor şi
lumea ai veselit, rugându-te, Marcu, ca să ne mântuiască pe noi.
Viaţa şi pătimirile Sfântului apostol şi evanghelist Luca a cărui pomenire
Sfânta Biserică o sărbătoreşte pe 18 octombrie

Vărsatu-s-a harul în buzele tale prin limbă de foc, Luca apostole, şi limbă de foc te-
ai arătat, cuvinte de lumină slobozind cu propovăduire celor vrednici de lumină, şi
săgeţi arzătoare celor ce doreau întunericul. Scriind şi învăţând cinstita Evanghelie,
mireasmă de viaţă te-ai arătat celor ce voiau viaţa, precum a zis Pavel, pe care l-ai
avut învăţător, şi mireasmă de moarte celor ce nu iubeau viaţa. Dăruieşte pace,
viaţă şi lumină cu rugăciunile tale. (Stihirâ la Stihoavnă, 18 octombrie)

***
Sfântul evanghelist Luca s-a născut în cetatea siriană Antiohia. Părinţii lui nu erau
de neam evreiesc, fapt care este mărturisit în parte chiar de numele său, „Luca“, o
prescurtare a numelui latin „Lucanus“.

În plus, într-un fragment din Epistola sa către Coloseni, Sfântul apostol Pavel face
o deosebire limpede între Luca şi cei circumcişi, adică evrei (Col. 4, 10-15). Dar
Luca arată în scrierile sale o cunoaştere adâncă a legilor lui Moise şi a obiceiurilor
poporului evreu. De aici putem trage concluzia că Sfântul Luca primise religia
iudaică înainte de a se converti la creştinism.

Mai mult, pe pământul său natal, renumit prin artele şi ştiinţele sale înfloritoare,
Sfântul Luca şi-a îmbogăţit mintea cu multe învăţături ale ştiinţelor. Din Epistola
apostolului Pavel către Coloseni aflăm că Luca a studiat şi medicina (Col. 4, 14).
Iar tradiţia ne spune că el era şi pictor. Luca a primit, fără îndoială, o educaţie
generală înaltă, căci greaca scrierilor sale este mult mai curată şi mai corectă decât
a celorlalţi scriitori ai Noului Testament.

Când zvonul minunilor şi învăţăturilor Domnului nostru Iisus Hristos s-a răspândit
din Galileea prin Siria în toate ţinuturile înconjurătoare, Luca a mers din Antiohia
în Galileea, unde Domnul Iisus Hristos începuse să semene seminţele învăţăturilor
Sale mântuitoare. Aceste seminţe au găsit pământ prielnic în inima lui Luca şi au
adus rod însutit. Şi de aceea Sfântul Luca a fost curând găsit vrednic de a ocupa un
loc printre cei şaptezeci de apostoli.

După ce a primit de la Domnul instrucţiuni în privinţa călătoriei, precum şi puterea


de a săvârşi minuni, el a mers „înaintea“ Domnului Iisus Hristos, propovăduind
venirea apropiată a împărăţiei lui Dumnezeu şi pregătind calea Sa.
În timpul ultimelor zile ale vieţii pământeşti a Mântuitorului, când prin doborârea
Păstorului au fost împrăştiate şi oile Sale, Sfântul Luca a rămas în Ierusalim, jelind
şi plângând pe Domnul său Care primise de bunăvoie pătimirile Sale. După toate
probabilităţile, şi Luca stătea „în depărtare“ printre ceilalţi care-L cunoscuseră pe
Iisus şi privea pe Cel Răstignit.

Dar curând durerea i s-a preschimbat în bucurie, căci Domnul înviat l-a mângâiat
chiar în ziua învierii Sale pe Sfântul Luca, numărându-l vrednic de a-L vedea şi a-I
vorbi, după cum însuşi Luca ne spune amănunţit şi cu însufleţire în Evanghelie
(Luca 24, 13-32).

Plângând moartea Stăpânului său şi îndoindu-se în privinţa învierii Sale despre


care-i spuseseră mironosiţele, Luca a pornit din Ierusalim către Emaus, însoţit fiind
de Cleopa, un alt ucenic al Domnului. Şi pe drumul către acea cetate a fost socotit
vrednic de a călători împreună cu El, care este „calea, adevărul şi viaţa“. Ucenicii
mergeau şi discutau între ei, când însuşi Iisus i-a ajuns din urmă şi a mers odată cu
ei. După cum ne spune evanghelistul Marcu, Domnul li s-a arătat „în alt chip“
(Marcu 16,12), iar nu cu chipul cunoscut de ei mai înainte. Mai mult, prin purtarea
de grijă a lui Dumnezeu, „ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască“ (Luca 24,
16) pe Domnul Care li Se arătase. Ei au crezut că însoţitorul lor era unul dintre
pelerinii care veniseră la Ierusalim pentru sărbătoarea Paştelui.

„Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi unul cu altul în drumul vostru?“,
i-a întrebat Domnul. Iar Cleopa a zis: „Tu singur eşti străin în Ierusalim şi nu
ştii cele ce s-au întâmplat în el zilele acestea?“ „Care?“, a întrebat iarăşi Iisus.
„Cele despre Iisus Nazarineanul, Care era proroc puternic în faptă şi în cuvânt
înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor. Cum L-au osândit la moarte şi L-
au răstignit arhiereii şi mai-marii noştri; iar noi nădăjduiam că El este Cel ce
avea să izbăvească pe Israel; şi, cu toate acestea, astăzi este a treia zi de când s-
au petrecut acestea. Dar şi nişte femei de ale noastre ne-au spăimântat ducându-
se dis de dimineaţă la mormânt. Şi, negăsind trupul Lui, au venit zicând că au
văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu. Iar unii dintre noi s-au
dus la mormânt şi au găsit aşa precum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au
văzut“, au răspuns ei (Luca 24, 17-24).

Atunci Domnul le-a zis: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi


toate câte au spus prorocii! Nu trebuia oare ca Hristos să pătimească acestea şi
să intre în slava Sa?“ (Luca 24, 25-26). Şi, începând de la Moise, Domnul
Hristos le-a tâlcuit lor din toţi prorocii care au vorbit despre El în Scripturi.
Aşa, vorbind cu Domnul, ucenicii s-au apropiat fără ca să-şi dea seama de Emaus.
Şi, plăcându-le vorbele însoţitorului lor, şi deoarece Acesta se făcea ca şi cum ar
merge mai departe, ei L-au rugat să rămână cu ei, zicând: „Rămâi cu noi că este
spre seară şi s-a plecat ziua“ (Luca 24, 29).

Şi El a intrat în sat şi a rămas cu ei într-o casă de acolo. Când S-a aşezat la masă cu
ei, a luat o bucată de pâine şi, binecuvântând-o, a rupt-o şi le-a dat-o lor. De îndată
ce Domnul a făcut aceasta, ucenicii L-au recunoscut. Probabil că Domnul mai
făcuse aşa şi mai înainte pentru ucenicii Lui. Ei puteau să-L recunoască şi după
urmele cuielor din palmele Lui. Dar Domnul S-a făcut nevăzut ochilor lor, iar ei şi-
au zis unul altuia: „Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi
când ne tâlcuia Scripturile?“ (Luca 24, 32).

Dorind să-şi împărtăşească bucuria celorlalţi ucenici ai Domnului, Luca şi Cleopa


s-au ridicat chiar atunci de la masă şi au pornit către Ierusalim.

Acolo i-au găsit pe apostoli şi pe ceilalţi ucenici adunaţi într-o casă; şi îndată le-au
spus de ridicarea din morţi a Domnului şi că-L văzuseră şi-I vorbiseră.

Pe de altă parte, apostolii i-au asigurat că Domnul înviase cu adevărat şi Se arătase


lui Simon.

Apoi Luca şi Cleopa au povestit în amănunt apostolilor tot ce li se întâmplase pe


drum şi cum L-au recunoscut pe Domnul Hristos când El a rupt pâinea. Şi pe când
vorbeau aşa, însuşi Domnul înviat a apărut deodată printre apostoli şi le-a zis:
„Pace vouă“. Iar pentru a linişti inimile lor tulburate şi pentru a-i convinge că este
chiar El pe cei care credeau că vedeau fantoma învăţătorului lor şi nu pe Domnul,
le-a arătat rănile făcute de cuie în palmele Sale şi în picioarele Sale şi a gustat din
mâncare.

Atunci evanghelistul Luca a fost iarăşi socotit vrednic de a asculta, chiar de la


Domnul, o tălmăcire a tuturor celor spuse despre El în Sfintele Scripturi ale Ve-
chiului Testament; şi a primit darul înţelepciunii Scripturilor (Luca 24, 18-49).

După înălţarea Domnului, Sfântul Luca a rămas un timp în Ierusalim, împreună cu


ceilalţi apostoli. Mai târziu, după cum mărturiseşte tradiţia, a mers în Antiohia,
cetatea în care se născuse, unde erau deja mulţi creştini.

Pe drumul spre Antiohia, el a trecut prin cetatea Sebasta, cea mai însemnată din
Samaria. A adus acolo vestea cea bună a venirii lui Mesia. Tot acolo a găsit şi
moaştele neputrezite ale Sfântului Ioan înaintemergătorul. Când a venit timpul să
părăsească Sebasta, Sfântul Luca a voit să ia cu el, pe pământul său natal, moaştele
sfântului, dar creştinii de acolo îl cinsteau cu înflăcărare pe Botezătorul Domnului
şi nu i-au dat voie lui Luca să ia sfintele sale moaşte. Atunci Sfântul Luca a
desprins mâna dreaptă a Botezătorului, sub care Domnul Şi-a aplecat capul când a
primit botezul de la Ioan. Cu această comoară nepreţuită, Sfântul Luca a ajuns în
patria lui, spre marea bucurie a creştinilor din Antiohia.

El a părăsit acea cetate doar când a devenit însoţitorul în călătorie şi tovarăşul de


muncă al Sfântului apostol Pavel care, după spusele unor scriitori din vechime, era
chiar rudă cu el. Aceasta se întâmpla la cea de-a doua călătorie apostolească a
Sfântului apostol Pavel.

La acea vreme, Sfântul Luca şi apostolul Pavel au călătorit spre Grecia pentru a
vesti Evanghelia; şi sfântul evanghelist a fost lăsat de apostolul neamurilor în
cetatea macedoneană Filipi, pentru a pune temelie şi a întări Biserica de acolo. Şi,
vreme de şapte ani, Sfântul Luca a lucrat la răspândirea creştinismului prin acele
părţi.

Când, la capătul celei de-a treia călătorii apostoleşti, Sfântul Pavel a vizitat din nou
Filipi, Luca, sfătuit de el şi la cerinţa tuturor credincioşilor, a mers în Corint pentru
a strânge milostenie pentru creştinii săraci din Palestina (II Cor. 8, 18-19). Când şi-
a încheiat cele ce avea de făcut, Sfântul Luca a plecat împreună cu apostolul Pavel
în Palestina, oprindu-se pe drum pentru a cerceta Bisericile insulelor arhipelagului
egeean, de-a lungul coastei Asiei mici, în Fenicia şi Iudeea.

Când apostolul Pavel se afla întemniţat în cetatea Cezareea Palestinei, Sfântul Luca
a rămas lângă el. Şi nu l-a părăsit nici când a fost trimis la Roma pentru a fi judecat
de Cezarul. Împreună cu apostolul Pavel, el a îndurat toate greutăţile călătoriei pe
mare şi a fost aproape de a-şi pierde viaţa (Fapte, cap. 27-28).

Ajungând la Roma, Sfântul Luca a rămas din nou lângă apostolul Pavel şi, îm-
preună cu Marcu, Aristarh şi câţiva alţi însoţitori ai apostolului, au vestit pe Hristos
în cea mai de seamă cetate a lumii de atunci (aceasta se vede din Epistola către
Filimon a Sfântului apostol Pavel).

La Roma, Sfântul Luca a scris Evanghelia sa şi Cartea Faptelor Apostolilor. În


Evanghelia sa, el a descris viaţa pământească a Domnului nostru Iisus Hristos, nu
numai după cele văzute şi auzite de el, ci ţinând seama şi de toate cele istorisite de
„cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului“ (Luca 1, 2).
Sfântul apostol Pavel l-a îndrumat în lucrările lui şi, mai târziu, a încuviinţat
Evanghelia scrisă de Sfântul Luca. Şi Cartea Faptelor Apostolilor a fost scrisă în
acelaşi chip, după sfatul apostolului Pavel, aşa cum se spune în tradiţia Bisericii.

După ce a stat doi ani de zile înlănţuit în temniţele Romei, apostolul Pavel a fost
slobozit şi, plecând din Roma, a cercetat mai multe Biserici de el întemeiate mai
înainte. Şi, în tot acest timp, Sfântul Luca l-a însoţit.

La acea vreme, împăratul Nero a poruncit o prigoană cruntă împotriva creştinilor


din Roma. Atunci apostolul Pavel s-a întors iar în marea cetate, pentru ca, prin
vorbele şi pilda sa, să încurajeze Biserica prigonită, să o întărească şi, dacă era să
fie, cu voia lui Dumnezeu, să împărtăşească împreună cu credincioşii coroana
muceniciei. El a fost prins de păgâni şi întemniţat din nou. Şi doar Sfântul Luca,
dintre toţi apostolii împreună lucrători cu Sfântul Pavel, a rămas lângă acesta în
cumplita perioadă de timp în care apostolul Pavel a fost chinuit ca o vită ce trebuia
jertfită. „Că eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat“ (II
Tim. 4, 6), scrie apostolul Pavel ucenicului său Timotei. Şi mai spune: „Sileşte-te
să vii curând la mine. Că Dimas, iubind veacul de acum, m-a lăsat şi s-a dus la
Tesalonic, Crescent în Galatia, Tit în Dalmaţia. Numai Luca este cu mine“ (II Tim.
4, 9-11). Este foarte posibil ca Luca să fi fost martor la mucenicia apostolului
Pavel la Roma.

După adormirea învăţătorului său, Sfântul Luca, după cum ne spune tradiţia
Bisericii, a răspândit Evanghelia lui Hristos în Italia, Dalmaţia, Galia şi mai ales în
Macedonia, unde mai înainte a lucrat timp de mai mulţi ani.

Pe când a ajuns aproape de bătrâneţe, apostolul Luca a făcut o călătorie tocmai în


Egipt, unde a lucrat mult şi a îndurat chinuri grele întru numele sfânt al lui Iisus. El
a ajuns în Egipt trecând mai întâi prin Libia şi prin Tebaida Egiptului, unde a adus
pe mulţi la Hristos.

În cetatea Alexandria, el a hirotonit episcop pe Abilius, pentru a fi urmaş lui Anna,


care fusese hirotonit de Sfântul Marcu şi a slujit astfel timp de douăzeci şi doi de
ani.

Întorcându-se în Grecia, Luca a mai întemeiat acolo Biserici, mai întâi în Beoţia,
unde a hirotonit preoţi şi diaconi şi a vindecat bolnavi cu trupul şi cu sufletul.
Precum prietenul şi învăţătorul său, apostolul Pavel, Sfântul Luca a luptat luptă
dreaptă, încheindu-şi sorocul întru dreapta credinţă.
La vârsta de optzeci şi patru de ani, el a murit cu o moarte de mucenic în Ahaia,
răstignit pe un măslin în loc de cruce. Trupul său sfânt a fost înmormântat în Teba,
cetatea cea mai de seamă a Beoţiei, unde sfintele sale moaşte, care au adus multe
vindecări, s-au aflat până în a doua jumătate a secolului al patrulea; apoi au fost
mutate la Constantinopol, capitala Imperiului de Răsărit.

Locul în care se găseau moaştele apostolului a fost descoperit în secolul al


patrulea, ca urmare a vindecărilor ce se făceau acolo. Foarte multe tămăduiri s-au
făcut pentru cei ce sufereau de boli de ochi.

Împăratul Constantiniu, fiul Sfântului împărat Constantin cel mare, cel întocmai cu
apostolii, auzind de la episcopul de Ahaia că trupul Sfântului Luca se afla în Teba,
a trimis pe Artemiu, pe atunci prefect al Egiptului, să aducă moaştele Sfântului
Luca în capitală, sarcină pe care Artemiu a împlinit-o cu mare cinstire.

În timpul mutării sfintelor moaşte ale Sfântului Luca de la ţărmul mării în Biserică,
a avut loc următoarea minune.

Un anume Anatolie, eunuc împărătesc, suferea de o boală fără leac. El cheltuise pe


doctori o mulţime de bani, dar în zadar. Apropiindu-se însă de preţioasele moaşte
ale apostolului Luca, cu credinţă în puterea lor de a face minuni, a rugat stăruitor
pe sfânt să i se dea vindecare. Anatoliu a venit lângă cinstita raclă a sfântului şi, cu
puterile pe care le mai avea, a ajutat la ducerea ei. Şi minunea a avut loc: boala l-a
lăsat după câţiva paşi. Apoi el a dus plin de bucurie preţioasele moaşte până la
Biserica Sfinţilor Apostoli, unde acestea au fost aşezate lângă altar împreună cu
moaştele Sfinţilor apostoli Andrei şi Timotei. Acolo ele au devenit izvor de minuni
multe şi au fost cinstite şi iubite de creştinii ortodocşi.

Vechii scriitori bisericeşti ne spun că Sfântul Luca, supunându-se evlavioasei do-


rinţe a primilor creştini, a pictat pentru prima oară icoana Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu ţinând în braţele sale pe prea sfântul Prunc, Domnul nostru Iisus
Hristos; iar mai târziu a pictat alte două icoane ale Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu, pe care le-a adus chiar Maicii Domnului pentru a primi încuviinţare.
Văzând icoanele, Maica Sfântă a zis: „Fie ca harul Celui care S-a născut din mine
şi mila mea să fie cu aceste icoane!“

Sfântul Luca a mai pictat pe lemn icoanele Sfinţilor şi slăviţilor apostoli Petru şi
Pavel. Şi astfel el a fost începătorul bunei lucrări a iconografiei, spre slava lui
Dumnezeu, a Maicii lui Dumnezeu şi a tuturor sfinţilor, pentru împodobirea sfin-
telor Biserici şi întru mântuirea credincioşilor care cu smerenie li se închină. Amin.
Troparul, glasul al III-lea: Apostole sfinte şi evangheliste Luca, roagă pe milo-
stivul Dumnezeu ca să dea iertare de greşale sufletelor noastre.

Condac, glasul al II-lea: Ucenic făcându-te Cuvântului lui Dumnezeu, împreună


cu Pavel ai luminat tot pământul şi negura ai gonit, scriind dumnezeiască
Evanghelia lui Hristos.
Viaţa şi pătimirile apostolului Iacov, primul episcop al Ierusalimului şi frate
al Domnului - 23 octombrie

Cu raza cea de foc a Dumnezeiescului Duh luminându-te, creştinătăţii te-ai arătat


dumnezeiesc râvnitor, frate al lui Dumnezeu, Iacove; pentru aceasta şi cu haină
mai cinstită decât a preoţiei Legii, ca pe Aaron cel de demult te-a îmbrăcat Cel ce
pentru milostivire întru frăţie te-a primit. Pe Acela roagă-L, mărite apostole, să
mântuiască sufletele noastre. (Slava Laudelor, 24 octombrie)

***
Iacov, fratele Domnului şi dumnezeiescul apostol a fost primul episcop al
Ierusalimului. El era din Iudeea, fiu al Sfântului Iosif, logodnicul. Nu era altul mai
plin de râvnă în credinţă şi mai dulce în virtute ca Iacov cel drept care, până la
chemarea sa, a trăit potrivit firii sale şi a fost numit, pe bună dreptate, fratele
Domnului Hristos.

După cum am mai spus, el a fost unul dintre fiii lui Iosif şi ai primei soţii a
acestuia, Salomeea. Când Iosif a fost logodit cu Theotokos, aceasta a fost fecioară
atât înainte de naştere, cât şi după aceea.

Acest Iacov, care a fost sfânt din naştere, la început se numea Iovilian, care în
limba ebraică înseamnă „cel drept”; căci încă din copilărie îşi stăpânea toate
simţurile şi mădularele, fiind cu adevărat deosebit. Ochii săi se îndreptau doar către
lucrurile cele bune şi era înzestrat cu o milă dumnezeiască. Urechile sale erau
deschise pentru citirile mântuitoare de suflet şi gura sa se desfăta cu vorbele din
lege. Mâna sa dreaptă era întotdeauna gata să împartă milostenie şi iubit era de toţi.
El îşi stăpânea foamea şi nu gusta nimic de prisos. Toată viaţa lui nu a gustat nimic
din ceva ce a fost fiinţă vie: carne, peşte sau crustaceu. Nu a băut niciodată vin,
potolindu-şi setea numai cu apă. El se ţinea cu pâine şi lacrimi.

Din pricina închinăciunilor, genunchii săi erau roşi până la os, iar înfăţişarea sa
aducea mărturie pricina nevoinţelor sale mai presus de fire. Purta o cămaşă de lână,
dar când intra în templu îşi punea un veşmânt de pânză. Se ruga şi muncea fără
încetare. Era iubit atât de rude, cât şi de prieteni. Până şi străinii, credincioşi şi
păgâni, îl cinsteau pentru curăţia lui.

Iacov cel drept a fost primul ales de Mântuitorul nostru şi de apostoli pentru
episcopatul Bisericii din Ierusalim. El era împodobit cu toate virtuţile, însă două îi
erau lui osebite: ştia să îndrepte oamenii spre desăvârşire, atât în cunoştinţă cât şi
în făptuire: era smerit şi în toate chibzuit. El semna: „Iacov, robul lui Dumnezeu şi
al Domnului Iisus Hristos” (Iacov 1,1).

Din încercările vieţii sale, el a înţeles că răbdarea din chinuri se naşte. Şi îi încuraja
pe ceilalţi cu aceste cuvinte: „Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în
felurite ispite” (Iacov 1, 2). Sau: „Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci
lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor
ce îl iubesc pe El” (Iacov 1,12) El îndrepta pe cei care spuneau că păcatul este
ceva firesc, făcând în acest fel pe Dumnezeu autorul răului. Ca un doctor strălucit
ce era, el vindeca prin cuvinte pe aceşti oameni fără simţire: „Nimeni să nu zică,
atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu
este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când
este tras şi momit de însăşi pofta sa” (Iacov 1, 13-14). El îi învăţa pe oameni că nu
Dumnezeu era pricina relelor oamenilor şi îi mustra, pentru ca aceştia să-şi
recunoască lenevirea şi slăbiciunea, să fie smeriţi şi să ceară iertare.

Le mai zicea că fără harul dumnezeiesc nu putem face absolut nimic, deoarece:
„Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la
Părintele luminilor” (Iacov 1, 17).

Îi încuraja pe toţi să dea milostenie nevoiaşilor, pentru a găsi milă din partea
Judecătorului în ceasul judecăţii, şi zicea: „Căci judecata este fără milă pentru cel
care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii” (Iacov 2, 13).

Dreptul mai spunea şi că singură credinţa nu ajută pe cel ce nu păzeşte poruncile


Domnului, căci fără fapte bune ei sunt socotiţi morţi, aşa precum trupul, fără suflet,
este mort şi fără viaţă. El a zis: „Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa
fără de fapte, moartă este ?” (Iacov 2, 20).

Sfântul Iacov îi învaţă pe oameni şi să-şi pună frâu limbii, să nu spună minciuni, să
nu vorbească în gol sau să judece pe alţii; şi mai cu seamă să se ferească de sperjur,
căci este rău dăunător sufletului. Nu numai jurământul fals, ci nici cel adevărat să
nu fie rostit. Oamenii nu trebuie să jure nici pe cer, nici pe pământ, nici pe orice alt
lucru creat. Acestea si multe alte dulci învăţături au izvorât din gura apostolului
Iacov, ierarh şi frate al Domnului nostru, şi se găsesc în epistola sa.

Toţi apostolii îl cinsteau pe Iacov şi luau cuvântul lui drept lege. Uneori, în Faptele
Apostolilor, ca de exemplu în spinoasa problemă a tăierii împrejur a neamurilor,
părerea dreptului Iacov a fost hotărâtoare. Când apostolii şi arhiereii s-au adunat să
vorbească despre aceasta, după ce au cuvântat Petru, Pavel şi Varnava, Iacov a
răspuns, zcând: „Eu socotesc să nu tulburăm pe cei ce, dintre neamuri, se întorc
la Dumnezeu. Ci să le scriem să se ferească de întinările idolilor şi de desfrâu şi
de (animale) sugrumate şi de sânge” (Fapte 15, 19-20). Cuvintele acestea şi votul
său au fost hotărâtoare, căci apostolii îl cinsteau pe el cel mai mult dintre toţi.
Pentru a arăta locul său de frunte printre ei, Sfântul Pavel a mers împreună cu
ceilalţi apostoli să-1 vadă pe Iacov când erau şi mai-marii locului de faţă, pentru a
le înfăţişa cele de Dumnezeu înfăptuite printre neamuri, cu ajutorul lui Iacov; şi ei
au slăvit pe Dumnezeu.

Numai acest drept apostol avea voie să intre în sfântul altar. Potrivit lui Hegesip, în
altar puteau intra doar preoţii din neamul lui Aaron; mai aveau acest drept şi
nazireaţii. Adesea, apostolul Iacov era găsit îngenuncheat în sfântul altar, rugându-
se pentru iertarea oamenilor, mai ales a celor ce ţineau legea lui Moise; şi
genunchii săi ajunseseră bătătoriţi ca cei ai cămilelor. Cu adevărat cinstitul Iacov
era preţuit de Dumnezeu pentru purtarea sa.

Membrii unei secte eretice iudaice, aţâţaţi de Anna, marele preot, au cutezat să se
adune în jurul lui Iacov, cerându-i să renunţe la credinţa sa întru Hristos. Cei ce
urau pe Hristos l-au întrebat: „Spune-ne, o, dreptule, ce se înţelege prin «uşa lui
Iisus» ?”. El a răspuns: „Acesta este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel de o
fiinţă cu Tatăl”. Unii, este adevărat, l-au crezut pe Iacov şi au primit cuvintele sale
ca adevărate. Alţii, din felurite secte, erau împotriva lui, şi au fost dezamăgiţi. Căci
ei nu credeau în înviere şi nici în răsplata fiecăruia după faptele sale.

Printre farisei şi cărturari era multă cârteală, căci ei gândeau că exista primejdia ca
toţi să creadă în Hristos. Aşa că s-au dus la Iacov şi au zis: „Te rugăm stăruitor, o,
dreptule, învaţă oamenii, căci ei sunt rătăciţi şi cred că Iisus este Hristosul. De
aceea, la sărbătoarea Paştelui, când se vor aduna cu toţii, convinge-i să nu se lase
amăgiţi de un astfel de om. Fii bun şi fă aceasta, căci ştim cu toţii cât de drept şi
nepărtinitor eşti tu. Aşa că te rugăm fierbinte: urcă pe acoperişul templului, ca să
poţi fi văzut cu uşurinţă de oameni şi ei să audă vorbele tale şi să înveţe”.

Când a venit Paştele, s-au adunat toate seminţiile; chiar şi creştini erau printre ei.
Atunci, mincinoşii, crezând că Iacov le împărtăşea credinţa, l-au pus să urce pe
acoperişul templului. Apoi au strigat cu glas tare, aşa încât toţi cei de faţă să audă:
„Spune-ne, o, dreptule, care ai toată încrederea noastră: ce crezi tu despre Iisus care
a fost răstignit de Pilat şi din pricina Căruia oamenii s-au rătăcit, crezând că El este
Hristosul şi chiar că este Fiul lui Dumnezeu ? Lămureşte-ne pe noi şi arată-ne
adevărul !”
Venise timpul să vorbească împotriva celor mincinoşi; şi Iacov nu s-a înfricoşat şi
nu a dat înapoi în faţa morţii şi nu a tăgăduit adevărul; ci, contrar aşteptărilor lor, el
a vorbit tare şi fără teamă: “De ce mă întrebaţi de Iisus ? El stă în cer de-a
dreapta Tatălui Său împreună cu puterile cereşti; şi va veni iarăşi pe norii
cerului să judece lumea cu dreptate !”

Prin această mărturie, mulţi au crezut în Hristos şi au strigat tare: „Osana Fiului lui
David !”

Însă orbilor farisei şi cărturarilor le părea rău că i-au dat lui Iacov prilejul să
vorbească oamenilor, căci el nu le dăduse răspunsul pe care îl aşteptau. De aceea,
întărâtaţi, ei strigau mulţimii: „Iată! Până şi dreptul s-a rătăcit!” Apoi au urcat pe
parapet şi l-au prins ca nişte fiare sălbatice si l-au aruncat pe pământ. Dar
binecuvântatul nu a murit. Atunci ei au început să arunce cu pietre în el.

Iacov a primit pietrele liniştit, ca pe o comoară nepreţuită. Şi, îngenunchind, s-a


rugat: „Doamne Dumnezeule şi Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac”.

O, suflet binecuvântat! O, blândeţe minunată! Acestea au fost chiar cuvintele


rostite de Stăpân pe cruce şi de întâiul mucenic Ştefan multpătimitorul. Astfel s-a
rugat Iacov, curatul frate al Domnului, pentru ucigaşii săi fără inimă.

Unii dintre aceştia l-au auzit rugându-se pentru ei; dar, nerecunoscători, nu au avut
nici un fel de respect pentru îngăduinţa sa şi au continuat să arunce cu pietre asupra
lui.

Unul dintre urmaşii lui Rehav, fiul lui Rahavim, din neam preoţesc, a strigat:
„Încetaţi ! O, netrebnicilor, ce faceţi ? Dreptul se roagă pentru noi, nedrepţii, care îl
lovim cu pietre !”

Atunci unul dintre ucigaşi a luat un ciocan care se folosea la bătut pânza şi a lovit
cu putere pe Iacov în cap. Şi dreptul şi-a dat duhul. El a fost înmormântat lângă
altar.

După acest omor, Simeon, fiul unchiului său, Cleopa, a fost numit episcop, căci era
văr cu Domnul şi era dorinţa tuturor ca el să urmeze.

Erau acolo nişte iudei milostivi şi care judecau drept. Aceştia au trimis în taină
tetrarhului Agrippa, succesorul lui Irod, o scrisoare despre nelegiuitul omor. În
scrisoare ei cereau ca acesta să-i poruncească lui Anna să nu mai cuteze niciodată
să adune sfatul fără încuviinţarea lor. Regele Agrippa îl numise mare preot pe
Anna; dar acesta nu a ocupat acest cin mai mult de trei luni, după care a fost
înlocuit cu un alt preot, Iosua Ben Dammeus.

După adormirea lui Iacov, mulţi iudei şi-au dat seama că nenorocirile ce se abăteau
asupra lor erau urmarea nelegiuitului omor al acelui bărbat drept: în anul 67 d.
Hr.,Vespasian a împresurat şi a luat Ierusalimul.

Acestea au fost întâmplările pe care am vrut să le istorisim, căci cele ce au urmat


sunt înşiruite de Iosifus în lucrările sale.

Prin rugăciunile lui Iacov, apostol, ierarh, drepte credincios, mucenic şi frate al
Domnului, al cărui suflet a fost împodobit cu toate virtuţile, o, Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Troparul, glasul al IV-lea: Ca ucenic al Domnului ai primit Evanghelia, drepte; ca


mucenic ai neschimbare; îndrăzneală ca un frate al lui Dumnezeu; a te ruga ca un
ierarh. Roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al IV-lea: Dumnezeu, Cuvântul Tatălui Unul Născut, Cel ce a venit
la noi în zilele cele de apoi, Iacove dumnezeiescule, pe tine întâi te-a arătat păstor
şi învăţător ierusalimnenilor şi ispravnic credincios tainelor celor duhovniceşti.
Pentru aceasta toţi pe tine te cinstim, apostole.