Sunteți pe pagina 1din 7

MATEI CĂLINESCU

Matei Călinescu s-a născut la 15 iunie 1934 în Bucureşti, fiul lui Radu Călinescu, inginer, și al
Dorei (n. Vulcănescu), ca descendent a unor cunoscute familii - Vulcănescu, Bolintineanu,
Burileanu.
A studiat la liceele „Sfântul Iosif”, „Gheorghe Lazăr” şi „Titu Maiorescu” din Bucureşti, apoi
la Facultatea de Filologie, secţia engleză a Universităţii din Bucureşti.
A debutat cu versuri, în ianuarie 1958, în „Gazeta literară”, cu un "poem apolitic”, Odihnă,
apărut într-un grupaj dedicat „tinerilor poeţi” – Nichita Stănescu, Petre Stoica, Grigore Hagiu.
Debutul editorial al lui Matei Călinescu s-a produs în critică, prin volumul "Titanul si geniul în
poezia lui Eminescu" (1964), urmat de "Eseuri critice" (1967) iar apoi de volumul de poezie
"Semn" (EPL, 1968).
A fost corector şi redactor la „Gazeta literară”, redactor la „Viaţa românească”. A fost
asistent şi apoi lector la Catedra de Literatură universală şi comparată a Universităţii din
Bucureşti. În 1972 şi-a luat doctoratul în filologie cu lucrarea „Conceptul modern de poezie”.
În 1973 a obţinut o bursă Fullbright în SUA. A luat hotărîrea să nu se mai întoarcă în ţară.
Din 1979 devine profesor de literatură comparată la Indiana University din Bloomington,
Indiana, Statele Unite ale Americii, primind ulterior, titlul de "profesor emerit".
În Statele Unite ale Americii, Matei Călinescu a scris numeroase eseuri şi studii de literatură
comparată, în publicaţii precum "Partisan Review", "World Literature Today", "Salmagundi",
"The Journal of Religion", "The Denver Quarterly", "Southeastern Europe", "History of European
Ideas", "Cadmos", 'Comparative Literature Studies", "East European Politics and Societies".
A publicat poezie în diverse reviste americane: "New Letters", "Correspondences", "2 plus
2".
A fost redactor şi coordonator de colecţii la diverse edituri americane.
După 1989, Matei Călinescu a revenit în publicistica românească, scriind articole şi
materiale pentru reviste ca "22", "Apostrof", "România literară", "Steaua".
A vizitat pentru prima dată România, în 1994, după 21 de ani de exil.
Ȋn anul 2003 s-a aflat "într-o vizită privată, determinată de o întâmplare tragică - moartea
fiului meu" după cum a declarat Matei Calinescu, care a adus urna cu cenuşă în cavoul familiei,
de la Turnu Severin. Fiul său Matthew a murit la vîrsta de 25 de ani, suferind de autism şi
epilepsie.
Tot în acelaşi an Editura Polirom i-a publicat o carte impresionantă, intitulată Portretul lui M,
scrisă în patruzeci de zile dupa moartea fiului.
Anul 2003 a mai fost socotit şi anul "întoarcerii" profesorului Matei Călinescu, deoarece a
venit cu soţia Adriana, pentru mai mult timp, şi a predat la Facultatea de Litere din Bucureşti.
Matei Călinescu a primit "Premiul pentru proză" al Uniunii Scriitorilor din România (1969),
"Marele Premiu" al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (2002), "Premiul AER pentru
ştiinţe umane" (2003), "Premiul Uniunii Scriitorilor pentru eseu şi critică" (2006)
S-a stins din viaţă la vârsta de 75 de ani, pe 24 iunie 2009 în urma unei lungi suferinţe
cauzate de cancer, la un spital din Bloomington, Indiana. Funeraliile au avut loc pe 29 iunie la
Capela All Saints din aceeaşi localitate.
Opera: "Titanul şi geniul în poezia lui Eminescu" (1964) / "Aspecte literare" (1965), "Eseuri
critice" (1967) / "Semn", versuri (1968) / "Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichterê (1969) / "Eseuri
despre literatura modernă" (1970), "Versuri" (1970); / "Clasicismul european" (1971) / "Umbre
pe apă", versuri (1972) / "Conceptul modern de poezie: de la romantism la avangardă" (1972,
ediţia a II-a, cu o nouă prefaţă, Piteşti, Editura Paralela 45, 2002) / "Fragmentarium" (1973);
A alcătuit prefeţe şi studii introductive la volume de N. D. Cocea, Ion Minulescu, J.B.
Priestley, Edgar Allan Poe, Samuel Butler, Saşa Pană, Arnold Hauser şi o Antologie a nuvelei
fantastice (1970).
Publicate în SUA: "Five Faces of Modernity: Modernism, Avant-Garde, Decadence, Kitsch,
Postmodernism", (Duke University Press, 1987); ediția în limba română, "Cinci fețe ale
modernității: Modernism, Avangarda, Decadența, Kitschul și Postmodernismul", Ed. Univers,
1996 / "Rereading" (Yale University Press, 1993); ediția românească, "A citi, a reciti. Către o
poetică a (re)lecturii" - Ed. Polirom, 2002; ediția a II-a, revăzută și adăugită, Ed. Polirom, 2007.
După decembrie '89 a publicat: "Eugene Ionesco: teme identitare si existentiale (Editura
Junimea, Iaşi, 2006) / La Polirom au mai aparut "Despre Ioan P. Culianu si Mircea Eliade.
Amintiri, lecturi, reflectii" (2002); / "A citi, a reciti. Catre o poetica a (re)lecturii" (2003) / "Portretul
lui M" (2003), / "Viata si opiniile lui Zacharias Lichter" (2004), / "Tu: elegii si inventii (2004), Cinci
fețe ale modernității. Modernism, avangarda, decadența, kitsch, post-modernism" (editia a II-a
revăzută şi adaugită, 2005) / "Un fel de jurnal" (1973-1981) (2006) / Mateiu I. Caragiale: recitiri
(2007). / "Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp"(Ediţie îngrijită de Raluca Dună, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2016).
Critic, istoric literar, comparatist,
teoretician, poet şi prozator
Caragiale, politolog
Una dintre operele lui Caragiale care pot fi recitite mereu, pînă la învăţarea pe de
rost, şi care rezervă surprize la fiecare relectură este farsa într-un act Conu’ Leonida
faţă cu reacţiunea (1880). Forţa extraordinară a acestui text vine din aceea că fiecare
replică din dialogul dintre Efimiţa (vocativ: „Miţule“) şi Leonida (vocativ: „Leonido“ sau,
mai generic, „soro“, ca în „Ce spui, soro?“) e citabilă, încărcîndu-se de sensuri
nebănuite, în contexte politice dintre cele mai variate şi mai actuale. La suprafaţă, piesa
rămîne o farsă, dar cînd o citim atent, comicul ei capătă o calitate cumva alegorică. În
profunzime, Conu’ Leonida, cum am căzut de acord într-o recentă discuţie cu un mai
tînăr prieten politolog care ştie piesa pe dinafară (Dragoş Paul Aligică), este poate cea
mai de seamă contribuţie românească, de pînă azi, la domeniul teoriei politice
universale. Afirmaţia poate trezi nedumeriri. Conu’ Leonida, tratat de politologie? Voi
adăuga deci că această contribuţie e invizibilă pentru ochiul politologului obişnuit, fie el
tobă de carte, dacă e lipsit de puţină imaginaţie. Apoi, ea se prezintă într-o formă
neaşteptată, modest ironică, de-o oralitate neaoşă şi înşelător incoerentă. În
complexitatea ei, piesa e totuşi de o uimitoare coerenţă.

Matei Calinescu şi Ion Vianu

Ireductibilul republican Leonida le ştie, în materie de politică, pe toate (chiar dacă


spune „murătură“ în loc de „moratoriu“: semnificatul e strict acelaşi), pentru că e la
curent cu istoria contemporană, cu „spiritul“ ei, dacă nu şi cu detaliile pe care le mai
încurcă, pentru că are noţiuni precise – clare şi distincte în sens cartezian – despre
tiranie, republică, revoluţie, reacţiune, democraţie, egalitate, naţiune, om şi drepturile
omului, stat. Statul, bunăoară, are rostul de a da salarii egale oamenilor, fără să le
impună vreun bir. „De unde banii pentru lefuri?“, întreabă cu prefăcută naivitate Efimiţa,
ca într-un dialog socratic, şi marele politolog răspunde: „Treaba statului, domnule, el ce
grije are? Pentru ce-l avem pe el?“). În plus, Leonida dispune de o deja celebră teorie a
„intrării la idee“, care rivalizează cu toate teoriile despre „ideologie“ (inclusiv ca „falsă
conştiinţă“, în varianta ei pesimistă, care a scăpat atenţiei analiştilor marxişti): „Omul,
bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-ştiu ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate,
intră la o idee; a intrat la o idee? Fandacsia e gata; ei! şi după aia, din fandacsie cade în
ipohondrie“.

Matei Calinescu
"Un altfel de jurnal: Ieşirea din timp"
Ediţie îngrijită de Raluca Dună Editura Humanitas, Bucureşti, 2016.

Matei Călinescu consemnează: „Când viitorul încetează să existe propriu-zis (de fapt, el nu
există niciodată, fiind doar presupus), trebuie să reuşeşti să-ţi creezi microaşteptări.
Microaşteptări cu aparenţe vag plauzibile, complet ireale. E greu, din ce în ce mai greu, din ce în
ce mai singuratec, din ce în ce mai apăsător.”

Leonida este şi un subtil hermeneut, plin de justificată mîndrie naţională, cînd


subliniază că marele „Galibardi“, trimiţînd „o scrisoare cătră naţiunea română“, s-a simţit
dator să recunoască că noi, românii, ajunseserăm „să dăm exemplu Evropii“. Mai apoi
el analizează cu mare luciditate logica ce stă la baza unor improbabile alianţe politice:
„Hehei! unul e Galibardi ş…ţ. De ce a băgat el în răcori, gîndeşti, pe toţi împăraţii şi pe
Papa de la Roma?“. În continuare, el nu se sfieşte să se identifice cognitiv cu Papa:
„Ce-a zis Papa – iezuit, aminteri nu-i prost – cînd a văzut că n-o scoate la căpătîi cu
el?… «Mă, nene, ăsta nu-i cu glumă; cu ăsta, cum văz eu, nu merge ca de cu fitecine;
ia mai bine să mă fac eu cu politică pe lîngă el, să mi-l fac cumătru». Şi de colea pînă
colea, turavura, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, l-a pus pe Galibardi de i-a botezat un copil“.
Papa, făcîndu-l naş, a reuşit într-adevăr să-şi transforme adversarul în cumătru: cheia
secretă a oricărei alianţe durabile. Memorabilă e şi caracterizarea faimoşilor o mie de
luptători ai lui „Galibardi“: „Ăi mai prima, domnule, aleşi pe sprînceană, care mai de
care, dă cu puşca-n Dumnezeu; volintiri, mă rog; azi aici mîine-n Focşani, ce-am avut şi
ce-am pierdut“.
Matei Calinescu, din cărţile sale, unele apărute în mai multe ediţii, la diferite edituri

Cezar Baltag, Matei Călinescu, Mircea Ivănescu, Nichita Stănescu, Modest Morariu şi
Petre Stoica (1958)
Matei Călinescu, Mircea Eliade şi Virgil Nemoianu la Paris, în anul 1978

Plâns neplâns

El în lume se gândeşte acum la un lucru


la care nu se mai gândeşte nimeni în lume;
se gândeşte intens, cu dăruire, cu durere, cu sufletul
sfâşiat de ghearele spaimei, cu sângele-aprins de-o dragoste
de
Altceva, cu gura uscată, neştiut de nimeni,
negândit de nimeni: şi lucrul acela este.
Nu-l vezi, nu ţi-l închipui, nu te poţi sprijini de el,
şi nici măcar nu i-ai putea bănui rostul: dar el este.
Fără semn este, curat ca arborele din sămânţa
care nu va încolţi niciodată; ca marele albus
de dinainte de soare; ca apa visată de cel care
va muri de sete.
Lucru de gând, alcătuit
cu dreapta migală, în zgomotul asurzitor al bâlciului,
lucru de adâncă tăcere, cumpănit cu grijă,
într-o taină limpede (cea mai limpede poate), pecetluit
cu sigilii mereu schimbătoare, căci nu îngăduie semnul.
Vioara pură, îndelung mesteşugită,
din care nimeni nu va smulge vreodată un sunet.
Oglinda goală de chipuri.
Fruct pârguit de nimeni gustat, flacăra
calmă a cărei căldură n-o va simţi nimeni.
Trandafir cu ascunsă mireasmă.
Lucru în neştiutul căruia se răscumpără
făcutul şi nefăcutul şi desfăcutul;
şi tot ceea ce cu vină sau fără vină încearcă să fie
şi nu este decât deşertăciune sau goana după vânt
şi pustiire de sine şi orbire
şi vorbire plină de moarte
şi zădărnicie a bucuriei, zădărnicie a suferinţei, plâns