Sunteți pe pagina 1din 50

1.

Noţiuni generale, definiţia Oceanului Planetar, componente


Oceanografia este o disciplină din cadrul ŞTIINŢELOR PĂMÂNTULUI, care studiază Oceanul Planetar. Prin această
noţiune (O.P.) înţelegem totalitatea mărilor şi oceanelor de pe Terra. Deseori denumită oceanologie sau ştiinţă
marină, această disciplină prezintă următoarele ramuri principale:
1. Geologia marină sau oceanografia geologică
2. Oceanografie chimică
3. Oceanografie fizică
4. Biologia marină

Geologia marină reprezintă studiul fundului mării din punct de vedere geologic. Aici este inclusă şi tectonica plăcilor.
Oceanografia chimică studiază chimismul apelor marine şi interacţiunea chimică cu atmosfera.
Oceanografia fizică sau fizica marină, este focusată asupra proprietăţilor fizice ale apei: temperatură, salinitate,
regimul valurilor, curenţilor etc.
Bilogia marină urmăreşte totalitatea organismelor existente în apa de mare şi modul în care acestea interacţionează
între ele.

În afara acestei structuri se pot identifica şi discipline secundare, care folosesc o parte sau chiar toate ramurile
principale: inginerie costieră sau oceanografică, oceanografie satelitară, meteorologie marină, arheologie marină etc.

Abordarea sistemică a Oceanului Planetar presupune acceptarea ideii că există un singur sistem de mari dimensiuni,
compartimentat în subsisteme cu o anumită organizare, structură şi funcţionare.

Originea numelor.
Okeanos: fiul cel mai mare dintre titani, fiul lui Uranus şi al Gaiei.
graphos: descriere. Oceanografia: ştiinţa care descrie Oceanul Planetar.
logos: cunoaştere. Oceanologia: ştiinţa al cărui scop este cunoaşterea Oc. Pl.

Oceanul Atlantic: sau Marea lui Atlas. Numele este vechi şi neschimbat până astăzi.
Oceanul Pacific: denumire recentă dată de Magellan în martie 1521, datorită apelor liniştite întâlnite aici pe toată
perioada traversării sale (Mare Pacifiquo).
Oceanul Indian: cunoscut în antichitate ca Oceanus Aetiopicus.

1845: la Societatea Regală de Geografie se încearcă validarea celor mai potrivite nume pentru oceane şi mări.

Pentru denumirile unităţilor de relief din cadrul oceanelor vezi articolul următor, semnat de G. Agapova.

Distribuţia apelor şi uscatului. În Emisfera Nordică: uscat 39 %, oceane 61%. În Emisfera Sudică: uscat 24%, oceane
76 %

OCEANELE:
- sunt bazine de mari dimensiuni

- care despart continentele

- au fundul dezvoltat pe crustă de tip oceanic


- prezintă circulaţie de profunzime şi de suprafaţă

- au relaţii strânse cu circulaţia generală a atmosferei

- prezintă maree cu o mare varietate de amplitudini

MĂRILE MEDITERANE
- sunt bazine cu dimensiuni mai mici

- situate între continente

- comunică cu oceanele prin strâmtori

- fundul chiuvetei este dezvoltat atât pe crustă oceanică cât şi continentală

- chiuveta prezintă o tectonică activă

- circulaţia apelor este generată de vânt sau are caracter geostrofic

Mările mediterane intercontinentale: Mediterana Arctică, Europeană, Americană, Austral-Asiatică.

Mări mediterane intracontinentale: pot fi de ingresiune (au salinităţi mici, M. Baltică) sau instalate în jgheaburi
tectonice (salinităţi mari, ape calde M. Roşie, G. Persic).

Componentele Mării Mediterane: 1. M. Alboran, 2. M. Balearelor, 3. M. Tireniană, 4. M. Adriatică, 5. M. Ionică, 6. M.


Ligurică, 7. M. Egee, 8. M. Marmara, 9. Marea Neagră cu Marea Azov.

Componentele Mediteranei Americane: 1. Bazinul Mexic, 2. Baz. Yukatan, 3. Baz. Cayman, 4. Baz. Columbiei, 5.
Baz. Venezuelei.

MĂRILE MARGINALE

- sunt mări deschise

- nu comunică prin strâmtori ci au deschideri largi către ocean

- cu mai multe compartimente care se alătură oceanului.


Cele mai importante fiind: M. Nordului, M. Mânecii, M. Irlandei, M. Chinei de Est, M. Bering, M. Japoniei. Lista mărilor
marginale.
Istoricul
Oceanografiei


Apele
 nu
 pot
 depăși
 condiția
 virtualului,
 a
 germenilor
 și
 a
 latențelor.
 Tot
 ce
 este
 formă
 se

manifestă
deasupra
Apelor,
desprinzându‐se
din
Ape.
În
schimb,
de
îndată
ce
s‐a
desprins
din

Ape,
încetând
de
a
mai
fi
virtuală,
orice
formă
cade
sub
legea
timpului
și
a
vieții;
dobândește

limite,
cunoaște
istoria,
participă
la
devenirea
universală,
se
descompune
și
sfârșește
prin
a‐
și
istovi
substanța,
dacă
nu
se
regenerează
prin
imersiuni
periodice
în
Ape,
dacă
nu
se
repetă

potopul
urmat
de
cosmogonie
(Mircea
Eliade).


Perioada
oceanografiei
mitologice


Oceanul
Planetar
reprezintă
¾
din
suprafața
Pământului.
Această
afirmație,
va
fi
întotdeauna

punctul
 de
 plecare
 al
 oricărei
 abordări
 planetare,
 bazată
 pe
 Teoria
 Generală
 a
 Sistemelor.

Uităm
prea
ușor
că
cea
mai
mare
parte
din
cadrul
Terrei
este
acoperită
de
Ape,
iar
o
viziune

terestră
 se
 dovedește
 în
 final
 reducționistă.
 Prin
 însăși
 natura
 lor
 Apele
 acoperă,
 ascund
 o

lume
aflată
sub
ele
și
generează
o
alta
în
chiar
înteriorul
acestora.
Scopul
Oceanografiei
este

de
 a
 ridica
 întreaga
 cuvertură,
 și
 de
 a
 studia
 misterioasa
 lume
 dintre
 ape.
 În
 Perioada

Începuturilor,
așa
numitul
om
arhaic
s‐a
apropiat
de
mare
pentru
că
aceasta
oferea
resurse

importante
 de
 hrană,
 iar
 zonele
 costiere
 constituie
 și
 astăzi
 cele
 mai
 populate
 spații
 de
 pe

Terra.
 Nu
 este
 locul
 aici
 să
 detaliem
 ideile
 și
 credințele
 religioase
 apărute
 în
 cadrul

populațiilor
 maritime.
 Fie
 că
 ne
 referim
 la
 polinezieni,
 la
 greci
 sau
 populații
 amerindiene

vom
 regăsi
 același
 fond
 universal
 de
 corență
 perfectă
 în
 privința
 mediului
 acvatic
 (Eliade,

1995).
 Forța
 uriașă
 a
 valurilor,
 furtunile
 puternice
 și
 pericolele
 existente
 la
 suprafața
 mării

constituiau
 pentru
 oameni
 tot
 atâtea
 pericole,
 speriau
 și
 totodată
 generau
 admirație.

Explicarea
acestei
lumi
terifiante,
dar
bogate
în
resurse
deopotrivă,
avea
la
bază
o
întreagă

mitologie:
 zeități
 marine,
 monștrii,
 dar
 și
 întrepătrunderi
 ale
 realului
 cu
 fantasticul.

Delimitarea
nu
era
niciodată
clară,
iar
spațiul
marin
a
fost
în
ansamblul
său
unul
dominat
de

sacralitate.
O
astfel
de
viziune
persistă
și
astăzi
la
multe
populații,
numite
uneori
superficial,

involuate.



Navigatorii
polinezieni
(poluns:
mult;
nesos:
insulă)
străbăteau
Oceanul
Pacific
încă
de
acum

4000
 ani
 î.Hr.
 Aceștia
 aveau
 un
 sistem
 propriu
 de
 navigație,
 bazat
 pe
 observații
 empirice

asupra
regimului
valurilor
și
curenților.
Concretizarea
sub
raport
cartografic
este
uimitoare,

polinezienii
 elaborând
 mai
 multe
 tipuri
 de
 hărți
 folosite
 în
 navigație:
 Mattang
 (sau

Wappepe),
 Rebbelib
 și
 Medo.
 Acestea
 erau
 confecționate
 din
 crengi
 sau
 bucăți
 de
 lemn

pentru
a
indica
rutele
sau
pentru
a
descrie
orientarea
generală
a
valurilor
și
a
curenților
în

apropierea
 unor
 insule.
 Scoicile
 sau
 bucățile
 de
 lemn
 erau
 folosite
 pentru
 a
 exprima

prezența
 uscatului,
 iar
 interpretarea
 unei
 astfel
 de
 hărți
 era
 facilă
 doar
 pentru
 cel
 care
 o

confecționase.


Mattang:
hartă
care
descrie
orientarea
valurilor
în
jurul
unei
singure
insule.
Scopul
acestora

era
doar
unul
educațional
și
mai
puțin
practic.

Rebbelib:
hartă
pentru
o
rețea
de
insule
(arhipelag)

Medo:
hartă
ce
acoperă
doar
câteva
insule,
folosită
în
voiaje
scurte.






 

 

Fig.
1
Principalele
tipuri
de
hărți
polineziene
folosite
în
navigație:


Mattang
(stânga),
Rebbelib
(centru)
și
Medo
(dreapta)


Materialul
 aflat
 la
 dispoziție
 reprezenta
 natura
 suportului
 din
 care
 se
 construia
 o
 hartă.

Eschimoșii
 din
 Groenlanda
 elaborau
 hărți
 ale
 coastelor
 din
 bucăți
 de
 lemn,
 aruncate
 de

valuri
pe
coaste.
Aspectul
acestor
hărți
poate
părea
neobișnuit
în
prezent,
fiind
mai
degrabă

o
sculptură,
ce
reda
succesiunea
de
capuri
și
golfuri
din
lungul
țărmurilor.













Fig.
2
Exemplu
de
hartă
specifică
eschimoșilor
(Greenland
National
Museum
&
Archives).


Perioada
oceanografiei
antice


În
 spațiul
 mediteranean
 fenicienii
 și
 grecii
 au
 perfecționat
 arta
 navigației
 de
 cabotaj
 (în

lungul
coastelor),
reușind
să
cunoască
regimul
mareelor,
al
curenților
și
perioadele
cele
mai

propice
 navigației.
 Fenicienii
 au
 întreprins
 călătorii
 dincolo
 de
 Coloanele
 lui
 Hercule
 (Str.

Gibraltar)
 în
 lungul
 coastelor
 africane,
 pentru
 a
 căuta
 noi
 rute
 comerciale.
 Poemele

homerice
Iliada
și
Odisea
descriu
ample
expediții
ale
grecilor
în
spațiul
Mării
Mediterane
și
al

Mării
Negre.
Din
această
perioadă
apar
informații
despre
oscilațiile
mareelor
în
G.
Persic,
dar

explicația
 producerii
 acestora
 avea
 mai
 mult
 un
 caracter
 mitologic.
 Grecii
 sunt
 cei
 care

descriu
procesele
acumulative
ale
mâlurilor
din
valea
și
delta
Nilului.
Aristotel
(384‐322
î.Hr.)

este
preocupat
de
diversitatea
vieții
marine
și
face
numeroase
descrieri
ale
tipurilor
de
pești,

crustacei
 sau
 moluște
 întâlnite
 în
 Marea
 Egee.
 El
 poate
 fi
 considerat
 părintele
 bilogiei

marine,
 dar
 preocupările
 sale
 au
 vizat
 și
 aspecte
 de
 batimetrie.
 Remarcând
 procesele

acumulative
din
Marea
Azov,
Aristotel
ajunge
la
concluzia
că
această
mare
va
deveni
la
un

moment
dat
uscat.


Exploratorul
 grec
 Pytheas
 a
 plecat
 în
 sec.
 IV
 î.Hr.
 din
 colonia
 Massillia
 (actualul
 oraș

Marseille),
în
căutarea
unei
noi
rute
comerciale,
care
să
permită
legătura
cu
Marea
Neagră

venind
dinspre
nord.
Călătoria
sa
a
reprezentat
prima
circumnavigație
a
insulelor
britanice,

aducând
informații
prețioase
despre
configurația
coastelor,
regimul
curenților
și
al
mareelor.

El
a
ajuns
până
în
apropierea
insulei
Thule
(probabil
Islanda)
și
a
fost
primul
care
a
descris

fenomenul
de
îngheț
al
apelor
oceanice.
Speriat
de
Marea
zeiță
Albă,
care‐și
întinde
mantia

ei
peste
ape,
Pyteas
hotărăște
să
se
întoarcă
din
drum.
Atingerea
Capului
Belerion
a
prilejuit

descoperirea
locului
de
unde
se
extrăgea
cositorul,
iar
explorarea
țărmurilor
baltice
l‐a
dus

către
regiuni
producătoare
de
ambră.


Grecii
antici
credeau
că
Pământul
este
un
disc,
care
plutea
pe
Okeanos,
această
concepție
a

unui
singur
Ocean
Planetar
interconectat
fiind
pusă
ulterior
în
legătură
cu
sfericitatea
Terrei.

Eratostene
 (276‐195
 î.Hr.)
 a
 calculat
 circumferința
 Pâmântului
 pornind
 de
 la
 observația
 că

într‐un
 puț
 din
 Aswan
 razele
 Soarelui
 cad
 la
 prânz
 perpendicular
 pe
 fund,
 în
 perioada

solstițiului
 de
 vară.
 Plecând
 de
 la
 măsurarea
 lungimii
 umbrei
 pe
 care
 o
 făcea
 turnul
 din

Alexandria,
el
a
reușit
să
calculeze
unghiul
Θ:
7°12'
adică
1/50
dintr‐un
cerc
(fig.
3).

























Fig.
3
Principiul
folosit
de
Eratostene
în
calcularea
circumferinței
Pământului.


Cunoscând
 lungimea
 umbrei
 (d)
 și
 înălțimea
 turnului
 (H),
 precum
 și
 distanța
 de
 5000
 de

stadii
 dintre
 Alexandria
 și
 Aswan
 (D),
 se
 poate
 determina
 R,
 deorece
 cele
 două
 triunghiuri

sunt
 asemănătoare,
 prin
 unghiuri
 congruente.
 Valoarea
 astfel
 obținută
 permite

determinarea
 circumferinței
 ca
 fiind
 egală
 cu
 2πR.
 Dacă
 Eratostene
 ar
 fi
 folosit
 valoarea

stadiei
 egiptene
 de
 157,5m
 atunci
 circumferința
 calculată
 de
 el
 ar
 fi
 de
 39690km,
 valoare

foarte
 apropiată
 de
 cea
 reală.
 Ideea
 sfericității
 era
 confirmată
 și
 de
 observații
 asupra

corăbiilor
văzute
de
pe
țărm.
Prima
dată
se
observă
catargul
și
ulterior
corpul
acesteia.


85
î.Hr.
 Posidoniu
 face
 o
 primă
măsurătoare
a
apelor
Mediteranei,
în
apropierea
Sardiniei,

valoarea
atinsă
fiind
de
aproape
2000
de
metri.








Perioada
oceanografiei
medievale


Două
 evenimente
 majore
 au
 dus
 la
 pierderea
 cunoștințelor
 civilizației
 greco‐romane:

arderea
 bibliotecii
 din
 Alexandria
 (415
 d.
 Hr.)
 și
 căderea
 Imperiului
 Roman
 (476
 d.
 Hr.).
 În

perioada
 de
 început
 a
 Evului
 Mediu
 supremația
 navigației
 va
 fi
 deținută
 de
 arabi,
 aceștia

reușind
 să
 cucerească
 teritorii
 extinse
 din
 Africa
 până
 în
 Asia
 de
 SE.
 Oceanul
 Indian
 era

străbătut
cu
ușurință,
deorece
aceștia
cunoșteau
oscilațiile
circulației
musonice.


Dezvoltarea
cunoștințelor
despre
mări
și
oceane
va
fi
strâns
legată
de
tipul
ambarcațiunii.
Se

pot
diferenția
trei
clase
principale,
fiecare
cu
avantajele
sale:

‐ Piroga:
construită
dintr‐un
singur
trunchi
de
copac
are
capacitatea
de
a
se
deplasa
în

ape
cu
adâncime
mică
și
poate
fi
trasă
cu
ușurință
pe
plajă.
Frecvent
li
se
atașează

un
mic
catarg
cu
o
pânză,
depinzând
astfel
de
direcția
din
care
suflă
vântul.
În
aceiași

categorie
 de
 vase
 cu
 dimensiune
 redusă
 pot
 intra
 și
 plutele
 construite
 din
 lemn,

capacitatea
 redusă
 de
 transport
 și
 navigația
 dificilă
 în
 lipsa
 vântului
 constituind

factori
limitativi.

‐ Jonca:
 corabie
 cu
 fundul
 plat
 specifică
 populațiilor
 din
 Asia.
 Adaptarea
 la
 condițiile

musonului
 impunea
 străbaterea
 mărilor
 iarna
 dinspre
 nord
 spre
 sud
 (cu
 vântul
 în

spate)
 și
 invers
 vara.
 Dezavantajul
 principal
 îl
 constituia
 instabilitatea
 acestor

ambarcațiuni
în
condiții
de
furtună.

‐ Vasele
 cu
 chilă
 au
 reprezentat
 cel
 mai
 firesc
 răspuns
 la
 condițiile
 de
 navigație
 din

larg,
populațiile
din
spațiul
mediteranean
reușind
să
întreprindă
călătorii
pe
distanțe

mari.
Prevăzute
în
timp
cu
unul
mai
mai
multe
catarge,
aceste
vase
atingeau
și
viteze

superioare,
dovedindu‐se
cele
mai
eficiente.


Perfecționarea
cârmei
a
constituit
un
factor
important
în
creșterea
capacității
de
transport
a

navelor.
 Este
 dificil
 de
 spus
 cine
 a
 inventat
 pentru
 prima
 oară
 acest
 sistem.
 La
 început
 era

folosită
o
vâslă
legată
cu
sfoară
la
pupa,
ulterior
aceasta
fiind
înlocuită
cu
mai
multe
vâsle.

Trecerea
 la
 cârma
 contruită
 dintr‐o
 bucată
 de
 scândură,
 care
 este
 manevrată
 printr‐un

sistem
 de
 pârghii,
 s‐a
 făcut
 treptat,
 perfecționarea
 acesteia
 ducând
 la
 sporirea

manevrabilității
 navei.
 Chiar
 dacă
 există
 informații
 despre
 utilizarea
 cârmei
 încă
 din

Antichitate,
folosirea
pe
scară
largă
a
acesteia
se
va
face
doar
din
perioada
Renașterii.



Inventarea
busolei
de
către
chinezi
a
permis
o
mai
bună
orientare.
Dacă
inițial
se
folosea
o

navigație
 după
 stele
 sau
 după
 soare,
 descoperirea
 proprietăților
 magnetitului
 de
 a
 indica

nordul/sudul
 a
 permis
 o
 navigație
 în
 condiții
 de
 ceață,
 noapte
 sau
 atunci
 când
 prezența

norilor
împiedica
orientarea
după
corpurile
cerești.


673‐735:
Venerabilul
Bede,
călugăr
benedictin
din
Anglia,
face
observații
importante
legate

de
variația
mareelor
și
fazele
lunii.


În
spațiul
Europei
nordice
o
nouă
putere
maritimă
își
începe
expansiunea.
Vikingii
beneficiau

de
avantajele
oferite
de
ambarcațiunile
lor
(drakkare
sau
snekare),
prevăzute
cu
până
la
34

de
 perechi
 de
 vâsle.
 Atunci
 când
 vântul
 nu
 sufla,
 catargul
 cu
 pânză
 era
 culcat
 în
 lungul

vasului,
 iar
 vâslele
 erau
 folosite.
 Această
 mobilitate
 în
 lipsa
 vântului
 avea
 să
 le
 permită

explorarea
unor
suprafețe
extinse
din
Atlanticul
de
Nord
până
în
Mediterana.
Climatul
mai

cald
 din
 secolul
 IX
 le‐a
 permis
 colonizarea
 insulei
 Islanda,
 a
 coastelor
 Groenlandei

(Greenland:
ținutul
verde)
și
a
altor
insule
din
Atlantic.
În
anul
981
Erik
cel
Roșu
ajunge
până

în
 Insula
 Baffin.
 Cinci
 ani
 mai
 târziu
 Bjarni
 Herjúlfsson
 este
 prins
 de
 furtună
 în
 timp
 ce
 se

îndrepta
spre
Groenlanda.
Deviat
din
drumul
său,
acesta
este
primul
european
care
a
văzut

coastele
Americii
de
Nord.
Colonizarea
acestora
se
va
face
însă
10
ani
mai
târziu
de
către
fiul

lui
Erik
cel
Roșu,
Leif
Ericson,
care
întemeiază
o
așezare
în
Newfoundland
botezată
Vinland

(ținutul
 vinurilor).
 În
 a
 doua
 jumătate
 a
 secolului
 al
 XV‐lea,
 coloniile
 vikinge
 de
 pe
 coastele

americane
 dispar
 datorită
 răcirii
 climei,
 legătura
 cu
 Groenlanda
 și
 Scandinavia
 devenind

dificilă.


Expedițiile
vikingilor
între
sec.
VIII‐XI


Chinezii
în
perioada
dinastiei
Ming
(1405‐1433)
au
întreprins
mai
multe
călătorii
în
oceanele

Pacific
 și
 
 Indian,
 sub
 conducerea
 marelui
 amiral
 Zheng
 He.
 Ei
 au
 folosit
 în
 aceste
 expediții

peste
300
de
nave
de
tipul
joncilor,
în
care
au
fost
ambarcați
aproximativ
37000
de
oameni.

Imediat
după
aceste
mari
călătorii
China
se
autoizolează,
distrugând
aproape
toate
dovezile

legate
 de
 expedițiile
 anterioare.
 Din
 acest
 motiv,
 informațiile
 despre
 rutele
 descoperite
 de

Zheng
 He
 sunt
 incerte,
 iar
 unele
 interpretări
 noi
 legate
 de
 atingerea
 coastelor
 Americii
 de

Nord
 și
 intrarea
 în
 Marea
 Mediterană
 trebuie
 privite
 cu
 scepticism.
 Din
 punct
 de
 vedere

oceanografic
în
această
perioadă
s‐a
cunoscut
regimului
curenților
și
valurilor
în
spațiul
Asiei

de
SE
și
al
Oc.
Indian,
informații
disponibile
civilizației
occidentale
mult
mai
târziu.



Oceanografia
în
Epoca
Marilor
Descoperiri
Geografice


Așa
 cum
 afirma
 Charles
 King
 ceea
 ce
 se
 întâmplă
 pe
 apă
 reprezintă
 preludiul
 unei
 acțiuni

care
se
va
desfășura
pe
uscat,
iar
Epoca
Marilor
Descoperiri
Geografice
confirmă
pe
deplin

această
 aserțiune.
 Prin
 expansiunea
 turcilor
 în
 Anatolia
 multe
 dintre
 rutele
 caravanelor

devin
 nesigure.
 Mirodeniile
 atât
 de
 râvnite
 de
 Occident
 sunt
 din
 ce
 în
 ce
 mai
 greu
 de

procurat,
iar
controlul
asupra
porturilor
Mării
Negre,
principala
poartă
de
intrare
a
acestora

spre
 Europa,
 va
 determina
 căutarea
 unei
 rute
 maritime.
 Prăbușirea
 Imperiului
 Bizantin
 și

expansiunea
 rapidă
 a
 otomanilor
 va
 accelera
 căutarea
 de
 noi
 trasee
 comerciale.
 În
 acest

context,
 portughezii,
 își
 concentrează
 expedițiile
 pe
 coastele
 vestice
 ale
 Africii.
 Numeroase

călătorii
vor
fi
întreprinse
în
perioada
celui
care
a
fost
numit
Henric
Navigatorul,
conducător

lusitan
care
a
pus
bazele
unui
viitor
imperiu
maritim.
Descoperirea
Capului
Bunei
Speranțe

de
către
Bartolomeo
Diaz
are
loc
în
1486.
Inițial
acesta
a
fost
botezat
Capul
Furtunilor,
dar

denumirea
nu
avea
rolul
să
încurajeze
comerțul,
motiv
pentru
care
a
fost
schimbată.
În
1498

Vasco
da
Gama
ajunge
până
pe
coastele
Indiei
unde
descoperă
un
comerț
controlat
de
arabi.

Nici
explorarea
coastelor
est
africane
nu
a
fost
mai
ușoară,
numeroase
conflicte
cu
orașele

stăpânite
 de
 arabi
 au
 fost
 rezolvate
 doar
 pe
 calea
 armelor.
 Necunoașterea
 circulației

musonice
 din
 Oc.
 Indian
 se
 va
 dovedi
 o
 piedică
 serioasă
 pentru
 navigatorii
 portughezi,
 iar

drumul
 de
 întoarcere
 spre
 coasta
 Africii
 a
 durat
 mai
 bine
 de
 trei
 luni
 de
 zile.
 Cu
 toate

acestea,
 profitul
 înregistrat
 a
 fost
 uriaș
 (de
 60
 de
 ori
 suma
 investită
 în
 expediție),
 iar
 noua

rută
spre
Asia
va
deveni
în
continuare
un
veritabil
drum
al
portughezilor.





































































Bartolomeo
Diaz
(stânga)
și
Vasco
da
Gama
(dreapta)


Între
timp,
Spania
și‐a
concentrat
atenția
spre
vest,
din
dorința
de
a
ajunge
către
bogatele

ținuturi
 Chitai
 (China)
 și
 Cipangu
 (Japonia),
 despre
 care
 povestise
 atât
 de
 frumos
 Messer

Marco
 Polo.
 La
 conducerea
 a
 5
 corăbii,
 Cristofor
 Columb
 reușește
 să
 ajungă
 în
 1492
 în

actualul
arhipelag
Barbados,
punctul
fiind
botezat
San
Salvador.
În
cele
3
expediții
care
vor

urma,
 Columb
 ajunge
 pe
 coastele
 de
 nord
 ale
 Americii
 de
 Sud,
 va
 explora
 porțiuni
 din

America
 Centrală,
 dar
 niciodată
 nu
 va
 găsi
 ruta
 către
 Asia.

Pentru
spanioli
toate
aceste
călătorii
columbiene
nu
vor
aduce

mult
 râvnitele
 bogății,
 iar
 celebrul
 navigator
 se
 va
 stinge
 în

uitare.
 Până
 în
 ultimele
 zile
 de
 viață
 Columb
 susținea
 că

descoperise
 Paradisul
 și
 că
 este
 foarte
 aproape
 de
 Indii,
 fiind

doar
o
problemă
de
timp
să
ajungă
acolo.
Bazându‐se
pe
datele

lui
 Ptolemeu,
 Columb
 nu
 greșise
 în
 calculele
 distanțelor
 sale,

dar
pornise
de
la
o
circumferință
a
Pământului
mai
mică
cu
28%

față
 de
 valoarea
 reală.
 Această
 eroare
 a
 lui
 Ptolemeu
 s‐a

dovedit
una
dintre
cele
mai
influente
din
întrega
istorie.














O
replică
a
vaselor
lui
Columb
(Nina,
Pinta
și
Santa
Maria).
Sursa
Andrews,
E.
Benjamin.

History
of
the
United
States,
volume
V.
Charles
Scribner's
Sons,
New
York.
1912

Hernan
 Cortez
 (1485‐1547)
 cuceritor
 al
 Imperiului
 Aztec
 și
 Francesco
 Pizzaro
 (1471?‐1541)

învingător
în
fața
incașilor,
au
fost
cei
care
au
adus
mult
râvnitul
aur
spaniolilor.
Datorită
lor

drumurile
 către
 coastele
 americane
 devin
 frecventate
 de
 occidentali,
 acești
 conchitadori

(termenul
 înseamnă
 cuceritor)
 fiind
 mânați
 doar
 de
 nevoia
 de
 a
 face
 rapid
 avere.
 Un
 alt

explorator,
Vasco
Nunez
de
Balboa,
reușește
în
1513
să
traverseze
Istmul
Panama
și
de
pe

un
vârf
zărește
o
mare
întindere
de
apă.
Ajuns
la
aceasta,
își
dă
seama
că
este
sărată
și
că
a

descoperit
 un
 nou
 ocean,
 pe
 care‐l
 ia
 în
 stăpânirea
 Spaniei
 sub
 numele
 de
 Mare
 del
 Sur

(Marea
Sudului).
Vestea
sa
va
determina
revenirea
asupra
ideii
că
se
poate
ajunge
spre
vest

în
 Asia.
 Ferdinad
 Magellan
 (Fernão
 de
 Magalhães)
 va
 întreprinde
 între
 1519‐1522
 o

expediție
 pentru
 găsirea
 unei
 rute,
 ocolind
 America
 de
 Sud
 către
 oceanul
 lui
 Balboa.
 După

luni
 de
 încercări
 prin
 fiordurile
 Țării
 de
 Foc,
 părăsit
 de
 o
 parte
 din
 oamenii
 săi,
 Magellan

găsește
 drumul
 de
 legătură,
 prin
 strâmtoarea
 care‐i
 va
 purta
 numele.
 Intrând
 în
 acest
 nou

ocean,
el
îl
botează
Mare
Pacifiquo,
sau
Marea
Liniștită,
datorită
calmului
întâlnit
pe
durata

traversării.
 Iată
 de
 unde
 provine
 denumirea
 unuia
 dintre
 cele
 mai
 furtunoase
 oceane,
 o

simplă
ironie
în
fond.
Magellan
moare
în
Filipine
în
urma
unui
conflict
cu
populația
locală,
iar

dintre
 cele
 5
 nave
 al
 sale
 doar
 una
 singură,
 Victoria,
 condusă
 de
 Huan
 Sebastian
 Elcano,

reușește
 să
 termine
 călătoria.
 Acum
 nimeni
 nu
 mai
 avea
 niciun
 dubiu
 asupra
 faptului
 că

Pământul
este
rotund,
iar
evenimentul
va
fi
consemnat
ca
prima
circumnavigație.















Ferdinand
Magellan
(stânga)
și
Juan
Sebastian
Elcano
(dreapta)



Traseul
expedițiilor
conduse
de
F.
Magellan
(1519‐1522)
și
F.
Drake
(1577‐1780).


Perioada
circumnavigațiilor


Începută
în
sec.
al
XVI‐lea,
această
perioadă
continuă
și
în
prezent,
chiar
dacă
călătoriile
au

un
 interes
 mai
 mult
 turistic.
 Fascinația
 ocolului
 Pământului
 pare
 a
 rămâne
 permanentă.

Scopul
acestor
călătorii
îndelungate,
uneori
pe
durata
a
câțiva
ani,
era
doar
unul
economic,

cu
 toate
 acestea,
 s‐au
 obținut
 numeroase
 informații
 legate
 de
 configurația
 coastelor
 sau

regimul
mareic
și
al
curenților.



1528:
călugărul
Andrés
de
Urdaneta
stabilește
ruta
care‐I
poartă
numele
în
traversarea
de
la

vest
la
est
a
Pacificului.
















Sir
Francis
Drake
(stânga)
și
Thomas
Cavendish
(dreapta)


1577‐1580:
Sir
Francis
Drake,
piratul
devenit
nobil,
reușește
o
circumnavigație.

1587‐1591:
Thomas
Cavendish
al
doilea
englez
în
jurul
lumii.

1580–1584
și
1585‐1589:
Martín
Ignacio
de
Loyola
devine
primul
care
reușește
să
înconjoare

de
două
ori
Pământul,
în
sensuri
diferite
(spre
est
și
spre
vest).

1598‐1601:
Oliver
van
Noort
este
primul
dintre
olandezi.

1764‐1766:
 la
 bordul
 navei
 HMS
 Dolphin
 amiralul
 englez
 John
 Byron
 reușește
 un
 ocol
 al

Pământului
 în
 mai
 puțin
 de
 doi
 ani.
 Dolphin
 a
 fost
 prima
 navă
 din
 lume
 care
 a
 repetat
 o

astfel
de
călătorie.


1642:
 Abel
 Tasman
 primește
 misiunea
 de
 a
 găsi
 Terra
 Australis

Incognita,
marele
continent
sudic.
El
descoperă
insula
care‐I
poartă

numele
în
prezent
și
ajunge
pe
coastele
vestice
ale
Noii
Zeelande.

Convins
 că
 a
 atins
 coastele
 Americii
 de
 Sud
 botează
 aceste
 locuri

Staten
 Landt.
 Într‐o
 expediție
 ulterioară,
 doi
 ani
 mai
 târziu,

explorează
 coastele
 nordice
 ale
 Australiei,
 dar
 olandezii
 nu
 sunt

atrași
 de
 aceste
 locuri
 lipsite
 de
 resurse.
 Până
 la
 expedițiile
 lui

James
Cook,
Australia
și
Noua
Zeelandă
nu
prezintă
niciun
interes

economic.



1643:
 fizicianul
 italian
 Evanghelista
 Torricelli
 inventează
 barometrul
 cu
 mercur.
 Acest

instrument
se
va
dovedi
extrem
de
folositor
în
prognoza
vremii,
fiind
prezent
pe
orice
navă.


1650‐1710:
perioada
de
aur
a
bucanierilor.
William
Dampier
rămâne
cel
mai
cunoscut
dintre

aceștia,
el
a
devenit
primul
care
a
reușit
trei
circumnavigații.



1685:
Edmund
Halley
studiază
circulația
oceanică
și
relația
dintre

aceasta
 și
 vânturile
 dominante.
 Mult
 mai
 cunoscut
 pentru

observațiile
 sale
 astronomice
 (deplasarea
 de
 paralaxă),
 numele

său
va
fi
acordat
cometei
care
apare
odată
la
76
de
ani.
În
1690

el
 inventează
 clopotul
 pentru
 scufundare1,
 care
 primea
 aer

nelimitat
 prin
 intermediul
 unui
 tub,
 de
 la
 un
 vas
 aflat
 la

suprafață.
 Presiunea
 aerului
 împiedica
 pătrunderea
 apei
 în

clopot.



1751:
 măsurătorile
 de
 temperatură
 a
 apelor
 tropicale,
 realizate

de
Henry
Ellis
(1721‐1806)
au
indicat
prezența
unor
ape
reci
de
adâncime,
situate
sub
apele

de
suprafață.
Ellis
sugerează
proveniența
acesteia
din
zonele
polare.


1769:
apare
prima
hartă
a
Curentului
Golfului
a
lui
Benjamin
Franklin2.


Amiralitatea
 britanică
 aduce
 la
 bordul
 navelor
 oameni
 de
 știință
 și

pictori
 peisagiști
 din
 dorința
 consemnării
 cât
 mai
 precise
 a

observațiilor.
 James
 Cook
 ridică
 prima
 hartă
 a
 coastelor

Newfoundland,
descrie
coastele
estice
ale
Australiei
și
face
primul
ocol

al
 Noii
 Zeelande.
 El
 a
 fost
 primul
 european
 care
 a
 vizitat
 insulele

Hawaii,
 loc
 în
 care‐și
 va
 găsi
 sfârșitul.
 Față
 de
 predecesorii
 săi,

călătoriile
lui
James
Cook
au
produs
un
important
material
cartografic

și
științific.
Interesul
nu
mai
este
unul
neapărat
de
ordin
economic,
se

intră
într‐o
nouă
fază
în
care
știința
primează.




Traseul
expedițiilor
lui
James
Cook.

Prelucrare
după
Jon
Platek
(2008).


1768‐1771

1772‐1775

1776‐1779
Linia
punctată
exprimă
ruta
după
moartea
lui
Cook.


























































1
http://dev.nsta.org/evwebs/2270/PastTechnology.html

2
http://www.keyshistory.org/gulfstream.html


1775:
este
elaborată
teoria
mareelor
de
către
Pierre‐Simon
marchiz
de
Laplace.




1776:
 David
 Bushenel3
 construiește
 primul
 submarin
 care

întreprinde
 o
 acțiune
 de
 atac
 asupra
 unui
 vas,
 în
 perioada

Revoluției
 americane.
 Botezat
 The
 Turtle
 (Țestoasa),
 datorită

aspectului
său,
acesta
era
pilotat
de
o
singură
persoană.





Perioada
marilor
expediții
oceanografice


Marile
 puteri
 încep
 să‐și
 afirme
 supremația
 și
 în
 domeniul
 cercetării
 oceanografice.

Expedițiile
 au
 un
 caracter
 național
 și
 sunt
 cooptați
 cercetători
 specializați
 în
 domeniile

bilogiei
marine,
oceanografiei
fizico‐chimice
sau
geologi.




1795‐1876:
 naturalistul
 german
 Christian
 Gottfried
 Ehrenberg
 a

observat
 că
 multe
 dintre
 rocile
 silicioase
 erau
 compuse
 din

schelete
de
organisme
microscopice.
El
ajunge
astfel
la
concluzia

că
rocile
respective
s‐au
format
pe
fundul
mării.







1804‐1806:
 expediția
 condusă
 de
 Ivan
 Fedorovich
 Kruzenshtern
 la
 bordul
 navei
 Nadejda
 și

Yuri
F.
Lisianki
cu
nava
Neva
deschide
drumul
exploratorilor
ruși
în
Pacific.
Cei
doi
sunt
primii

ruși
care
stabilesc
o
circumnavigație.


1818‐1833:
 expedițiile
 arctice
 ale
 lui
 John
 Ross
 alături
 de
 nepotul
 său
 James
 Clarck
 Ross
 și

William
Perry.


1819:
 prima
 expediție
 antarctică
 a
 Rusiei
 sub
 comanda
 lui
 Fabian
 Gottlieb
 von

Bellingshausen,
 din
 care
 au
 făcut
 parte
 navele
 Vostok
 și
 Mirnyi,
 condusă
 de
 Mikhail

Petrovich
 Lazarev.
 Cei
 doi
 au
 descoperit
 unele
 insule
 ale
 arhipelagului
 Fiji
 și
 au
 trecut
 de

Cercul
Antarcticii
(66º
33′
43″),
performanță
neegalată
de
pe
vremea
lui
James
Cook.


1828:
 J.
 Vaughan
 Thomson
 elaborează
 primele
 studii
 asupra
 planctonului,
 recoltat
 pe

coastele
Irlandei.



























































3
http://www.submarine‐history.com/

Traseul
expediției
Beagle
(1831‐1836)


1831‐1836:
expediția
la
bordul
vasului
Beagle,
din
care
a
făcut
parte
Charles
Darwin.
În
urma

călătoriei
 acesta
 recoltează
 un
 bogat
 material
 pe
 care‐l
 va
 folosi
 ulterior
 în
 teoria
 originii

speciilor.
 Contribuțiile
 sale
 au
 fost
 majore
 în
 cunoașterea
 vieții
 din
 oceane,
 tot
 acum

elaborând
teoria
sa
asupra
formării
atolilor,
material
publicat
în
1842
cu
titlul
The
Structure

and
Distribution
of
Coral
Reefs.













H.M.S.
Beagle
în
Strâmtoarea
Magellan


1832:
este
publicată
postum
lucrarea
lui
James
Rennel
(1742‐1830)
intitulată
Currents
of
the

Atlantic
Ocean.
Contribuțiile
sale
au
fost
deosebite
și
în
circulația
din
Oc.
Indian.
În
1799
el
a

publicat
 o
 hartă
 a
 curenților
 din
 jurul
 Africii
 care
 impresionează
 și
 astăzi
 prin
 acuratețea

observațiilor.


1844:
 Edward
 Forbes
 a
 divizat
 Oceanul
 Planetar
 în
 8
 zone.
 A
 remarcat
 că
 viața
 animală
nu

există
 la
 adâncimi
 de
 peste
 300
 fathomi
 (548m).
 Dincolo
 de
 această
 valoare
 el

concluzionează
că
nu
există
viață!
Concepția
sa
avea
să
fie
curând
infirmată,
dar
contribuțiile

sale
în
biologia
marină
rămân
importante.


1847:
Matthew
Fountaine
Maury
publică
prima
hartă
globală
a
circulației
oceanice.
În
1856

apare
principala
sa
lucrare:
Physical
Geography
of
the
Sea.


1847:
 Joseph
 Hooker
 afirmă
 despre
 diatomee
 (un
 tip
 de
 fitoplancton)
 că
 nu
 sunt
 altceva

decât
 plante,
 iar
 din
 punct
 de
 vedere
 ecologic,
 rolul
 acestora
 în
 oceane
 este
 similar
 celor

terestre.


1857‐1866:
 Cunoaşterea
 reliefului
 bazinelor
 oceanice
 a
 început
 din
 a
 doua
 jumătate
 a

secolului
 al
 XIX‐lea
 și
 a
 fost
 impulsionată
 de
 trasarea
 cablului
 de
 telegraf
 dintre
 Europa
 și

America
de
Nord.
Această
activitate
a
dus
la
identificarea
dorsalei
trans‐atlantice
şi
a
ridicat

noi
probleme
legate
de
relieful
submers,
până
atunci
existând
ideea
că
aspectul
general
este

de
câmpie
uniformă.


1872‐1876:
expediția
Challenger
sub
conducerea
lui
Sir
Charles
Wyville
Thomson
a
impus
un

nou
standard
oceanografic.
Sutele
de
puncte
de
probare,
sondaje
de
adâncime
sau
dragări

ale
sedimentelor
de
fund
aveau
să
schimbe
fundamental
viziunea
despre
Oceanul
Planetar.

Tot
acum
s‐a
realizat
și
cea
mai
mare
măsurătoare
a
adâncimii
în
Fosa
Marianelor
(8180m).





Sir
Charles
Wyville
Thomson
conducătorul
expediției
Challanger
(1872‐1876)


1873:
 Luis
 Agassiz
 pune
 bazele
 primului
 laborator
 de
 biologie
 marină
 din
 S.U.A.
 pe
 Insula

Penikese,
statul
Massachusetts.
Cu
o
durată
scurtă
de
existență,
activitatea
va
fi
continuată

de
către
o
parte
dintre
studenții
săi,
care
vor
fonda
în
1888
Marine
Biological
Laboratory
în

Woods
 Hole.
 În
 același
 an,
 1873
 apare
 tratatul
 de
 oceanografie
 al
 lui
 Charles
 Wyville

Thomson
întitulat
The
Depths
of
the
Sea.


1871‐1891:
 în
 acest
 interval
 Victor
 Hensen
 a
 condus
 5
 expediții
 în
 Marea
 Baltică,
 Marea

Nordului
și
Oceanul
Atlantic.
El
este
cel
care
a
introdus
în
premieră
noțiunea
de
plancton
și
a

inventat
mai
multe
instrumente
de
recoltare
a
acestuia.


1874‐1876:
 expediția
 germană
 Gazelle
 sub
 conducerea
 lui
 Georg
 Balthazar
 von
 Neumayer.

Alături
de
Wladimir
Köppen
cei
doi
vor
publica
în
1890
primul
atlas
al
norilor.

1884:
John
Murray
înființează
la
Granton
primul
laborator
marin
din
Marea
Britanie.


1886‐1889:
călătoria
amiralului
S.
O.
Makarov
în
Oceanul
Pacific
din
Valparaiso
la
Yokohama.

La
 bordul
 corvetei
 Viteaz
 cercetătorii
 ruși
 au
 analizat
 distribuția
 temperaturii
 și
 regimul

salinității.
Viteaz
este
un
nume
cu
rezonanță
în
toată
activitatea
oceanografică
rusească,
nu

mai
puțin
de
trei
nave
purtând
acest
nume.



1893‐1896:
expediția
lui
Fridtjof
Nansen
la
bordul
vasului
Fram
(în
norvegiană
înseamnă
tot

înainte)
 demonstrează
 existența
 unui
 curent
 circumarctic
 și
 dovedește
 că
 acest
 ocean
 are

adâncimi
 mari,
 contrar
 viziunilor
 anterioare.
 Nansen
 a
 inventat
 butelia
 oceanografică
 ce‐i

poartă
 numele,
 care
 permite
 recoltarea
 probelor
 de
 apă
 de
 la
 adâncime,
 precum
 și

măsurarea
temperaturii
acestora.

















Fridtjof
Nansen
și
butelia
pentru
recoltarea
probelor
de
apă
de
la
adâncime


Perioada
oceanografiei
instituționale


1902:
regele
Oscar
al
II‐lea
al
Suediei
(1829‐1907)
înființează
ICES
(International
Council
for

the
Exploration
of
the
Sea).
El
a
fost
un
apropiat
al
științelor,
pasionat
mai
ales
de
cercetările

arctice.
 Expedițiile
 lui
 Adolf
 Erik
 Nordenskiöld
 sau
 Fridtjof
 Nansen
 sunt
 doar
 câteva
 dintre

programele
de
cercetare
sponsorizate
de
acesta.


1903:
se
înființează
Marine
Biological
Laboratory
la
Universitatea
California,
care
va
deveni

ulterior
Institutul
Oceanografic
Scripps
(http://scripps.ucsd.edu).


1906:
Prințul
Albert
I
de
Monaco
(1848‐1922)
înființează
muzeul
oceanografic
și
acvariul
din

Monaco.


1925‐1927:
expediția
germană
Meteor
a
folosit
în
premieră
un
aparat
de
sondare
acustică
a

adâncimilor.
Profilele
executate
în
Atlantic
au
evidențiat
prezența
dorsalei
mediane.


1930:
se
înființează
Woods
Hole
Oceanographic
Institution
(www.whoi.edu)


1934:
William
Beebe
și
Otis
Barton
sunt
primii
care
observă
direct
viața
din
oceane
dintr‐o

batisferă,
 rămasă
 legată
 de
 nava
 de
 la
 suprafață.
 Cei
 doi
 reușesc
 să
 coboare
 până
 la

adâncimea
de
923m.


1942:
apare
lucrarea
The
Oceans
a
lui
Sverdrup,
Johnson
și
Fleming







Perioada
oceanografiei
moderne


După
 al
 II‐lea
 Război
 Mondial
 se
 înregistreză
 progrese
 deosebite
 în
 cunoașterea
 reliefului

submers.
 
 Dezvoltarea
 tehnologică
 permite
 cartarea
 mult
 mai
 precisă,
 dar
 se
 păstrează

incertitudinea
pentru
multe
regiunui
infuficient
explorate.


1945:
Harry
Hammond
Hess

descoperă
în
Atlantic
munții
de
tip
guyot.
Au
fost
botezați
după

asemănarea
 cu
 clădirea
 de
 geologie
 a
 Universității
 Princeton,
 care
 avea
 un
 acoperiş
 plat
 şi

purta
denumirea
de
Guyot
Hall.
Arnold
Guyot
a
fost
un
geograf
celebru
din
sec.
XIX.


1953:
Marie
Tharp
descoperă
existența
unei
văi
în
centrul
dorsalei
atlantice,
sugerând
că
ar

fi
 vorba
 de
 o
 vale
 de
 rift
 similară
 cu
 cea
 din
 estul
 Africii.
 Studiile
 ulterioare
 ale
 lui
 Bruce

Hezzen
 confirmă
 existanța
 rifturilor
 și
 legătura
 dintre
 acestea
 și
 procesele
 constructive

divergente
dintre
două
plăci
tectonice.
Cei
doi
vor
elabora
mai
târziu
prima
hartă
a
reliefului

Oceanului
Planetar
intitulată
World
Ocean
Floor.




















Marie
Tharp
și
profilele
dorsalelor
oceanice
executate
de
aceasta


1958:
 Henry
 Stommel,
 pe
 vremea
 în
 care
 activa
 în
 cadrul
 Woods
 Hole
 Oceanographic

Institution,
prezintă
o
nouă
imagine
a
circulației
de
adâncime.



1960:
 la
 bordul
 batiscafului
 Trieste
 elvețianul
 Jacques
 Piccard
 și
 americanul
 Don
 Walsh

coboră
în
Gropa
Marianelor,
până
la
adâncimea
de
10911m.



1964:
 este
 construit
 submersibilul
 Alvin4,
 care
 poate
 lua
 la
 bord
 trei
 persoane.
 Până
 în

prezent
aceta
a
realizat
peste
4400
de
scufundări
pentru
recoltarea
probelor
de
adâncime.


1964:
Jacques
Yves
Cousteau
în
cadrul
programului
Sealab
(I,
II
și
III)
a
investigat,
împreună

cu
 echipa
 sa,
 posibilitatea
 de
 a
 trăi
 mai
 multe
 zile
 sub
 apă.
 Cousteau
 a
 perfecționat

echipamentul
de
scufundare,
pentru
a‐i
crea
o
mai
mare
autonomie.



























































4
http://www.whoi.edu/

1969:
Kirk
Bryan
și
Michael
Cox
elaborează
primul
model
numeric
al
circulației
oceanice.


1968‐1983:
 Programul
 Deep
 Sea
 Drilling
 Project5
 și‐a
 propus
 realizarea
 forajelor
 de

adâncime
 în
 Oceanul
 Planetar
 cu
 ajutorul
 navei
 Glomar
 Challenger.
 Proiectul
 a
 confirmat

teoria
derivei
continentelor
propusă
din
1912
de
către
Alfred
Wegener.
DSDP
a
afectuat
un

număr
 de
 96
 de
 expediții,
 iar
 adâncimea
 cea
 mai
 mare
 atinsă
 în
 crusta
 oceanică
 a
 fost
 de

1741m.
În
cele
624
de
puncte
de
investigație
s‐au
recoltat
peste
19000
de
carote.


1977:
 sunt
 descoperite
 organisme
 marine
 care
 trăiesc
 la
 adâncimi
 mari
 în
 apropierea

izvoarelor
 cu
 apă
 fierbinte
 ce
 apar
 prin
 crăpăturile
 scoarței
 (hydrothermal
 vents).
 În

condițiile
unor
adâncimi
de
3000m
și
cu
o
temperatură
a
apelor
de
400
°C
poate
exista
viață!



Perioada
oceanografiei
satelitare


1978:
 lansarea
 primului
 satelit
 oceanografic
 de
 către
 NASA:
 Seasat.
 Din
 acest
 moment

oceanografia
intră
într‐o
nouă
fază
de
investigare,
odată
cu
apariția
de
noi
produse
puse
la

dispoziție
 de
 sateliți
 ca:
 Geosat
 (1985–1988),
 Ers–1
 (1991–1996),
 Ers‐2
 (1995‐)
 Topex
 /

Poseidon
(1996‐2006),
Jason1
și
2
(2002‐),
Envisat
(2002).



Pe
baza
datelor
oferite
de
Geosat
şi
Ers‐1,
la
care
s‐au
adăugat
şi
date
din
sondaje
acustice,

Smith
 şi
 Sandwell6
 au
 realizat
 în
 anul
 1997
 prima
 hartă
 batimetrică
 a
 Oceanului
 Planetar.

Rezoluția
pe
orizontală
este
de
între
5‐10km,
iar
precizia
medie
a
adâncimilor
este
de
±100

m.
În
prezent,
rezoluția
spațială
pentru
produse
globale
de
batimetrie
a
coborât
la
±
3km.


Cunoașterea
 direcției
 și
 vitezei
 valurilor,
 a
 temperaturii
 la
 suprafața
 apelor,
 a
 cantității
 de

sedimente
aflate
în
suspensie,
constituie
doar
câteva
din
aplicațiile
tehnologiei
satelitare.















Oscilațiile
nivelului
mediu
al
Oceanului
Planetar
pe
baza
datelor
de
altimetrie
radar7.



























































5
http://www.deepseadrilling.org

6
http://www.ngdc.noaa.gov/mgg/bathymetry/predicted/explore.HTML

7
http://www.aviso.oceanobs.com/en/news/ocean‐indicators/mean‐sea‐level/index.html

3. Bazinele oceanice

Cunoaşterea reliefului bazinelor oceanice a început din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiind impulsionată
detrasarea cablului de telegraf. Această activitate a dus la identificarea dorsalei trans-atlantice şi a ridicat noi
probleme legate de relieful submers, până atunci existând ideea că aspectul general este de câmpie uniformă.

Progrese mari s-au înregistrat o dată cu inventarea sistemului de sondare acustică (echo-sounder) în perioada anilor
1920. Prin determinarea timpului de răspuns al unui semnal care se întoarce la navă, cunoscând viteza de propagare
a sunetului în apă, se poate afla automat adâncimea.

Hărţi noi ale fundurilor oceanice au reuşit să fie elaborate, combinând sute de profile trasate cu sonarul. Din anii 1970
s-au dezvoltat sisteme complexe de măturare a reliefului oceanic, folosind mai multe semnale care lucrează simultan.
Cu toate acestea, doar o mică parte din relieful oceanic a reuşit să fie cartat.

Trecerea de la relieful continental la cel al bazinelor oceanice se face prin intermediul MARGINILOR CONTINETALE.
Prin această noţiune înţelegem relieful grefat pe crustă continentală ce racordează continentele cu bazinele oceanice
prin forme de relief majore, cu profil general convex/concav, cu dimensiuni de mii de km şi cu evoluţii perceptibile în
intervale de timp de ordinul milioanelor de ani. (E. Vespremeanu, 1989).

Componentele M.C.

Şelful continental: este o veche câmpie acoperită în prezent de apă, care are lăţimi medii globale de 65 km. Panta sa
este redusă şi se extinde până la adâncimi medii de 180m. El se termină printr-o ruptură de pantă (muchia şelfului),
care face trecerea spre unitatea următoare, versantul continetal. Numit impropriu povârniş, această unitate prezintă
pante mai mari, între 3-6 gr. remarcându-se ca cele mai extinse suprafeţe înclinate de pe Terra. În cadrul lor se
întâlnesc canioane submerse cu energii de relief de peste 1000m. Dimensiunile canioanelor întrec de multe ori
valorile celor dezvoltate pe continente. Printre cele mai cunoscute canioane amintim: canionul Monterrey, canionul
Indusului etc. Scurgerile turbiditice stau la baza modelării permanente a acestora, manifestându-se prin curenţi
descendenţi, încărcaţi cu sedimente de diferite dimensiuni.V.C. coboră până la adâncimi de 3000-4000m, fâcând
trecerea către câmpiile abisale prin intermediul unor forme de tranziţie, glacisurile continetale. În cadrul acestor unităţi
se remarcă prezenţa conurilor abisale, cu formă generală de evantai (deep sea fan). Toate fluviile au mari conuri
abisale, cel mai impresionant fiind cel al sistemului Gange-Brahmaputra. În Marea Neagră Dunărea a format conul
abisal euxinic.
Coasta: formă de relief din cadrul M.C. alcătuită din câmpii costiere, câmpii litorale, front litoral şi şelf. Întregul profil al
acesteia s-a aflat sub acţiunea directă a mării la un moment dat. Pe un nivel mai scăzut râurile îşi dezvoltau albiile pe
şelful actual. În prezent sectoarele respective de vale sunt relicte şi acoperite de mare.

Câmpiile costiere: se dezvoltă până la altitudini de 200-300m, limita lor inferioară fiind în jur de 30m. Au aspect
tabular în cea mai mare parte şi se află sub modelare subaeriană încă de la sfârşitul Pliocenului.

Câmpiile litorale: coboară de la valori de ~30m până la 2-5m. S-au format în Holocen, iar în cadrul lor putem
diferenţia câmpii deltaice, lagunare etc.

Frontul litoral racordează câmpiile litorale de şelful continental. Subunităţile sale sunt: ţărmul, versantul litoral şi
glacisul litoral.

Subunităţile frontului litoral

Ţărmul: formă de relief din cadrul frontului litoral, creată sub acţiunea valurilor care prezintă o morfodinamică
accentuată. În cadrul său pot fi identificate cordoane dunicole de generaţii diferite, cu înălţimi ce variază în funcţie de
gradul de acoperire cu vegetaţie, tipul acesteia, cantitatea de precipitaţii disponibilă, regimul eolian etc. Pe litoralul
românesc altitudinea lor nu trece de 2-3m. Atunci când există o sursă considerabilă de nisip dunele pot atinge înălţimi
de 20-40m (ţărmul Cape Cod-coasta atlantică a SUA), sau în cazuri excepţionale, valori de peste 200m (I. Fraser
aflată pe coastele estice ale Australiei). Pe un ţărm eroziv profilul este mult simplificat, plaja putând avea lăţimi
reduse (4-5m), sau poate lipsi cu desăvârşire.

Tipuri de insule.

Insulele continetale pot fi clasificate în următoarele categorii:

1) părţi continetale izolate în timpul evoluţiei bazinelor oceanice (ex: Madagascar, Groenlanda, Marea Britanie,
Ceylon)

2) insule formate din morene glaciare în timpul glaciaţiunii Wurmiene. Depozitele morenaice transportate de gheţari
pe şelfuri au fost înconjurate de apă în postglaciar, atunci când nivelul oceanului a crescut. (ex: Long Island)

3) insule barieră formate din nisipuri transportate de curenţi în lungul ţărmului. Sunt situate în imediate apropiere a
gurilor de vărsare (ex: I. Sacalin, I. Musura)

Insule vulcanice pot fi întâlnite pe margini de arce insulare sau pot fi independente.
Insule coraligene de tipul atolilor. Cuvântul atol în limba băştinaşilor din Maldive înseamnă inel. Modelul de evoluţie al
acestora a fost elaborat de către Charles Darwin.

În funcţie de caracteristicile subunităţilor sale, de tectonica specifică, marginile continentale se pot clasifica în: M.C.
pasive şi active. M.C. pasive au un profil aproape complet, cu subunităţi bine dezvoltate, coastele fiind larg extinse.
V.C. este bine dezvoltat, iar pantele sale nu sunt foarte mari. G.C. sunt larg extinse, frecvent cu mai multe trepte.
M.C. pasive nu sunt afectate de fenomene de vulcanism sau seismicitate. Se întâlnesc pe coastele atlantice
americane, africane sau antarctice. M.C. active sunt suprapuse contactelor convergente dintre plăcile tectonice, cu o
seismicitate ridicată, deseori însoţite de fenomene vulcanice. Unele dintre ele pot fi vechi (cele est pacifice) sau noi
(dezvoltate pe arce insulare).
4. Tectonica plăcilor. Relieful fundurilor oceanice

Crusta Pământului este împărţită în mai multe plăci tectonice sau plăci litosferice. Acestea plutesc pe Astenosferă în
tendinţa găsirii unui echilibru relativ. Plăcile tectonice majore sunt: Euroasiatică, Antarctică, Africană, Australiană,
Indiană, Nord Americană, Sud Americană, Pacifică. Alte plăci minore: Arabă, Caraibelor, Juan de Fuca, Cocos,
Nazca, Filipine etc.

În 1915 Alfred Wegener a publicat The Origine of Continents and Oceans în care remarca asemănarea existentă
între coastele estice ale Americii de Sud şi cele vestice ale Africii. Observaţiile sale nu erau o noutate, această
potrivire aproape perfectă a celor două coaste fiind remarcată în trecut de Francis Bacon, Benjamin Franklin etc.
Wegener nu a putut explica ce forţe au stat însă la producerea acestor deplasări. În 1947 o echipă din cadrul Woods
Hole Oceanographic Institution, condusă de Maurice Ewing, confirmă existenţa unui lanţ muntos în centrul
Atlanticului (dorsala medio-atlantică) şi observă dezvoltarea crustei oceanice pe roci bazaltice, diferite de cele
granitice specifice crustei continetale. Până la elaborarea unui model unitar de deplasare a plăcilor au mai trecut însă
mulţi ani, iniţialW. Jason Morgan a publicat un scenariu evolutiv bazat pe existenţa a 12 plăci, urmat ulterior de
modelul lui Xavier Le Pichon fundamentat pe 6 plăci majore.

Deplasarea plăcilor este cauzată de mişcarea mantalei superioare, prin intermediul unor curenţi subcrustali, mişcare
asemănătoare unui mare covor rulant. Scenariul general presupune existenţa unui supracontinet
iniţialRodinia (cuvânt rusesc care înseamnă mama uscatului) şi a unui ocean unitar Panthalasa (în lb. greacă
semnificămama tuturor mărilor). Rodinia s-a divizat acum ~600 de mil. ani în 8 continente, reunite ulterior într-un
continet unitarPangea. Spargerea survenită acum ~200 de milioane de ani a Pangeei a dus la formarea a două
continenteLaurasia şi Gondwana, care s-au separat la rândul lor în continetele actuale.
Tipuri de contacte între plăci.

Contacte divergente constructive: se formează crustă


Contacte convergente destructive: se consumă crustă
Contacte conservative sau de transformantă: plăcile se deplasează una în lungul celeilalte.

Procese asociate tipurilor de contacte dintre plăci.

Acolo unde magma din Astenosferă iese la suprafaţă (printr-o crăpătură în scoarţă cu aspect de şanţ,
numită vale de rift) se crează crustă oceanică, iar cele două plăci se deplasează în direcţii opuse una faţă de
cealaltă. Acest mecanism stă la baza apariţiei dorsalelor, lanţul muntos cel mai lung şi mai complex de pe Terra.
Crestele sale se ridică cu 1000-200m deasupra fundurilor oceanice şi prezintă în centru o vale de rift. Procesele
vulcanice asociate separă versanţii laterali, fiind asociate şi cu fenomene de seismicitate redusă.
Aspectul general al dorsalei oceanice cu valea de rift în partea sa centrală şi harta distribuţiei acestora.

Pentru contactele convergente destructive sunt specifice procesele de subducţie a uneia dintre plăci şi
apariţia gropilor abisale (fose) în sectoarele respective. Vulcanismul asociat este unul foarte activ, însoţit de o
seismicitate ridicată (cutremure apărute la adâncimi mari, între 100-700km). Arcele insulare se formează tocmai la
contactul dintre două plăci oceanice, fiind des întâlnite în Pacificul de Vest. Convergenţa a două plăci continentale nu
duce la apariţia foselor sau a arcelor insulare, ci doar la cea a munţilor (situaţie întâlnită în Turcia şi Pakistan). La
contactul dintre subcontinetul indian şi Asia au apărut Munţii Himalaya.
Falii transformante (roşu) se întâlnesc unde plăcile tectonice se deplasează în direcţii opuse (doar între
creste) şi sunt însoţite de cutremure. În afara acestei zone, acolo unde plăcile se deplasează în aceiaşi direcţie şi la
viteze similare, nu există seismicitate.

RELIEFUL FUNDURILOR ABISALE este reprezentat de câmpiile abisale, glacisurile abisale şi fosele sau gropile
abisale. Aceste forme se întâlnesc între 4000-6000m adâncime, doar fosele coborând la valori mai mari. Din întreaga
suprafaţă a Pământului aproximativ 30% este reprezentată de această categorie hipsometrică. Câmpiile
abisale reprezintă cele mai netede suprafeţe de pe Terra, acoperite de sedimente fine şi ultrafine. Se pot dferenţia
mai multe categorii: tipice (în Oc. Atlantic şi Indian), de fosă sau arhipelagice (în apropierea arcelor insulare,
numeroase în Pacific). Glacisurile abisale racordează câmpiile abisale de alte forme de relief (dorsale sau munţi
izolaţi, dealuri eubmarine etc.). Fosele reprezintă cele mai mari adâncimi de pe Terra. Pot fi periferice, de
tip rever,oblice sau mixte.
Forme azonale de relief. În afara marilor unităţi morfologice descrise mai sus, în cadrul Oceanului Planetar,
se întâlnesc coline, munţi abisali izolaţi, praguri abisale, depresiuni sau şanţuri abisale. O categorie aparte o
formează munţii de tip guyot. Aspectul lor plat dovedeşte o evoluţie în regim subaerian şi o modelare intensă, care a
dus la forma plată din partea superioară. Descoperirea lor s-a produs în anul 1945, atunci când Harry Hammond
Hessfăcea măsurători cu sonarul de la bordul vasului său. Au fost botezaţi după asemănarea cu clădirea de geologie
a Universităţii Princeton, care avea un acoperiş plat şi purta denumirea de Guyot Hall. Arnold Guyot a fost un geograf
celebru din sec. XIX.

Un guyot tipic, Bear Seamount din Oceanul Atlantic.


5. Apa de mare

Pentru înţelegerea caracteristicilor oceanului este necesar, în prealabil, să se cunoască proprietăţile apei de
mare. Caracteristicile generale fizico-chimice, biologice sunt derivate în mod direct din cele ale structurii moleculei
apei.

Fiecare moleculă de apă este alcătuită din doi atomi de hidrogen şi un atom de oxigen, care formează
împreună un dipol tipic. Atomii de hidrogen, cu sarcină + sunt legaţi de atomul de oxigen, cu sarcină - la un unghi de
105 grade, printr-o legătură covalentă. Între mai multe molecule de apă, atomii de hidrogen sunt legaţi de cei de
oxigen mult mai slab ca cei din interiorul unei singure molecule (de 20 de ori mai slab), printr-o legătură de hidrogen.

În lipsa unei legături de hidrogen nu ar mai exista oceane şi nici viaţă pe Terra.

Apa este una dintre puţinele substanţe care există în toate cele trei stări de agregare: lichidă, solidă şi
gazoasă. Structura unei molecule de gheaţă este însă una diferită. Ca orice structură cristalină, aceasta este
oarecum rigidă, permiţând doar vibraţii dar nu şi o deplasare liberă ca în cazul stării lichide.

Densitatea gheţii la temperatura de 0 gr. Celsius este de 0,92 g/cmc, în timp ce a apei în stare lichidă este de
1g/cmc. Din acest motiv o bucată de gheaţă pluteşte pe apă.
În procesul schimbării de stare, din lichid în solid, sunt eliminate cea mai mare parte dintre săruri, precum şi alte gaze
dizolvate. Procesul reversibil este unul care se face treptat, deorece temperatura este încă una scăzută, vor exista
structuri cristaline în interiorul soluţiei lichide. Prin creşterea treptată a temperaturii acestea dispar, iar dacă pragul
termic este depăşit legăturile dintre molecule sunt rupte în totalitate, apa trecând în stare gazoasă. Din acest moment
moleculele individuale se pot mişca şi roti independent. Cu cât temperatura va creşte în interiorul gazului cu atât
moleculele se vor mişca mai rapid, presiunea fiind direct legată de valoarea temperaturii.

Sărurile din apa de mare.

În interiorul apei de mare există mai multe săruri dizolvate care-i determină acesteia o serie de proprietăţi
fizice, şi foarte important, îi controlează densitatea. Din cele peste 70 de elementele existente în apă doar 6
dintre ele reprezintă mai mult de 99% din toate sărurile: Cl, Na, Mg, Ca, K şi S.

Totalitatea sărurilor dizolvate într-un litru de apă indică salinitatea soluţiei respective, care se măsoară în
grame. Conductivitatea electrică reprezintă o metodă de măsurare a salinităţii, existând o corelaţie directă între aceşti
doi parametri.

Gazele dizolvate în apa de mare.

În cadrul apei de mare există o cantitate mică de gaze dizolvate, datorită scimbului permanent existent între ocean şi
atmosfera terestră. Spunem că apa de mare este saturată în gaze atunci când pentru o anumită temperatură şi
salinitate, cantitatea totală de gaze ce intră în apă egalează cantitatea gazelor ce ies din aceasta, într-un anumit
interval de timp. Creşterea temperaturii şi scăderea salinităţii vor duce la creşterea cantităţii totale de gaze dizolvate.
Cea mai mare proporţie a gazelor dizolvate revine: azotului (48%), oxigenului (36%) şi HCO 3 (15%). Pe măsură ce
apele de suprafaţă coboară în adâncime, proporţia gazelor dizolvate se poate modifica ca urmare a difuziei
moleculare sau prin amestecul apelor cu alte mase care conţin o cantitate diferită de gaze. Concentraţia acestor gaze
dizolvate constituie una dintre proprietăţile conservative ale apei de mare, modificările putând apare doar ca urmare a
unor procese bio-chimice. Ciclul azotului în apa de mare.
Particule existente în apa
de mare.
Cele mai multe
particulele din ocean există din cauza organismelor marine. O bună parte dintre ele servesc ca hrană pentru alte
vieţuitoare de adâncime. Pentru a atinge fundul oceanului unele particule au nevoie de ani de zile. O altă categorie
provine din râurile şi fluviile care se varsă în ocean, sau sunt aduse de vânturi de pe continente., ori pot rezulta din
contactul apelor cu scoarţa. Prin procesul de dizolvare al unor astfel de particule se poate ajunge la modificări ale
compoziţiei apelor de adâncime.

Proprietăţile fizice ale apei de mare.

Salinitatea determină cele mai importante caracteristici fizice ale apelor din oceane. Cu cât valoarea ei va fi mai
ridicată cu atât temperatura de îngheţ va fi mai coborâtă. Dacă temperatura de îngheţ a apei dulci este de 0 grade
Celsius, o apă de mare cu salinitatea de 35 psu va îngheţa în jur de -2 grade. Descreşterea punctului de îngheţ este
liniară din acest motiv la o salinitate de 17 psu temperatura va fi de aproape -1 grade.

Densitatea apei de mare.


Temperatura, salinitatea şi presiunea controlează densitatea apei din mări şi oceane. Diferenţele apărute în
cadrul densităţii determină direcţia şi viteza curenţilor de adîncime. Unitatea de măsură: grame/cmc. Pentru o
temperatură constantă (de ex: 30 grade
C) o schimbare a salinităţii de la 34 la
35 psu va reprezenta o modificare a
densităţii de la 1,021 la 1,022.

Relaţia dintre temperatură şi salinitate


în determinarea densităţii

În funcţie de valoarea densităţii este


controlată adâncimea la care masele
de apă respective se află în ocean.

Apa Oceanului Planetar se raceşte în


ultmii ani? La această întrebare a
răspuns Josh Willis, dovedind cum
uneori te poţi înşela atunci când datele
din măsurători sunt inexacte.
6. Structura apelor oceanice

Apele din cadrul Oceanului Planetar prezintă o structură diferenţiată în funcţie de adâncime. Cele costiere
vor avea carcteristici aparte faţă de apele din larg, generate de mai mulţi factori: temperatură, salinitate, absorbţia
luminii etc. Energia solară care ajunge la suprafaţa oceanului este folosită în cea mai mare parte în procesele de
evaporare. O parte din aceasta va fi înmagazinată la nivelul maselor de apă şi ulterior transformată. Ca urmare a
încălzirii neuniforme, apele din oceane sunt structurate pe diferite nivele: ape de suprafaţă, picnoclina şi apele de
adâncime.

Apele de suprafaţă.

Deorece variabilitatea termică a acestora este mult mai mare, precum şi cea a proceselor de evaporaţie sau de aport
din precipitaţii, stratul superior din oceane va fi cel mai neomogen la nivelul Terrei. Densitatea apelor este aici
redusă, iar schimbul permanet la interfaţa Ocean-Atmosferă le determină o dinamică ridicată. Valurile şi curenţii
contribuie la impunerea termenului de strat de amestec pentru aceste ape de suprafaţă.

Picnoclina.
pycno: densitate clina: salt sau pantă.

Stratul următor corespunde unei schimbări majore la nivelul densităţii, variabilă cu creşterea adâncimii. Efectul
picnoclinei este de barieră pentru mişcările verticale ale apelor, constituind fundamentul circulaţiei de suprafaţă.

Apele de adâncime.

Din cauza prezenţei picnoclinei, acestea se "lovesc" ca de un plafon , fiind astfel împiedicate să se amestece rapid cu
apele de suprafaţă. Singurul schimb direct cu atmosfera se produce doar în zonele polare, acolo unde apele de
adâncime ies spre suprafaţă, ca urmare a absenţei picnoclinei. Temperatura medie este de 3,5 gr. C, iar
omogenitatea acestor mase de apă este cea mai ridicată din întregul Ocean Planetar.

Structura apelor din ocean, pe un profil N-S. Scara este redusă, apele de adâncime coborând până la valori de 4000-
600m. Credits NASA.

TEMPERATURA.

Cantitatea de radiaţie solară absorbită de apele oceanelor variază în funcţie de latitudine (care determină înălţimea
soarelui pe boltă) şi de perioada anului. Gradul de acoperire cu nori constituie un alt factor determinant. Energia
primită de la soare este relativ constantă la nivelul părţii superioare a atmosferei: 0,5 cal/cmp/1 minut. După trecerea
prin atmosferă, la nivelul suprafeţei pământului ajunge doar 0,25 cal/cmp/1 minut , valoare medie în 24 de ore.
Această radiaţie nu este păstrată la suprafaţa apelor ci este transmisă către adâncime. Presupunând prin absurd că
toată radiaţia ar rămâne stocată doar în stratul superior de 1m grosime, atunci temperatura acestora ar creşte zilnic
cu 3,5 gr. C. Observaţiile zilnice la nivelul apelor de larg indică însă o variabilitate mică de la o zi la alta, rezultat al
disipării căldurii către apele de adâncime ( M. Grant Gross, 1990).

Toată această radiaţie primită de la soare nu este reţinută în întregime, o serie de procese de răcire controlând
bilanţul radiativ dintre oceane şi atmosferă (evaporaţia, radiaţia reflectată etc.). Cantitatea totală de apă evaporată din
oceane într-un an este echivalentă cu un strat de 1m grosime, valoare care se reântoarce sub forma precipitaţiilor şi
a apei continentale. Din acest motiv se păstrează o stare generală de echilibru în timp îndelungat. Distribuţia termică
la suprafaţă corespunde apelor cele mai calde în zoneloe tropicale şi subtropicale (25-30 gr. C), iar a celor mai reci în
zonele polare (până la -1,7 gr.C). Diferenţieri importante sunt cauzate de masele continentale distribuite neregulat
(mai mult în Emisfera Nordică), în apropierea acestora apele fiind mai calde decât cele de larg. Circulaţia generală
oceanică redistribuie temperatura la suprafaţa oceanului. Curentul Golfului (Gulf Stream) este responsabil de
creşterea temperaturii apelor din Atlanticul de NE şi implicit de condiţiile climatice din Europa occidentală. Alţi curenţi
reci transportă ape din regiunile polare către latitudini joase.

Temperatura medie pentru intervalul 2002-2008 pe baza imaginilor MODIS. Credits Giovanni.

Pe verticală apele prezintă o stratificare rezultată din procesele diferite de încălzire. Stratul superior, de amestec va fi
mai cald, sub acesta extinzându-se un strat denumit termoclină. Caracteristica sa este dată de scăderea bruscă de
temperatură pe o adâncime redusă. Pentru multe sectoare din ocean termoclina este aproape identică cu picnoclina.
Apele de adâncime sunt omogene cu variaţii minore ale temperaturii.
SALINITATEA.

Variaţiile cele mai mari ale salinităţii caracterizează apele costiere, pentru cele de larg ecartul fiind mult mai redus.
Fiind influenţată de aportul apelor continentale, de raportul precipitaţii/evaporaţie, salinitatea va fi însă mai omogenă
în comparaţie cu temperatura. Dacă salinitatea variază între 30-37 psu, temperatura are o amplitudine mai mare, -1,7
- 30 gr. C.

Salinitatea medie a apelor de suprafaţă pentru anul 1998. Credits WO Atlas 1998.
Salinitatea medie a apelor la adâncimea de 2000m,
pentru anul 1998. Credits WO Atlas 1998.
Pe verticală se constată valori cu oscilaţii mari la suprafaţă, (până la -200m) apariţia unui strat de salt numit haloclină
(halos: sărat, cu ~100m grosime) şi un strat de adâncime cu valori constante (34-35 psu).
Valorile cele mai ridicate se înregistrează în Marea Roşie şi Golful Persic: 40-42 psu. Pentru bazinul Mediteranei
valorile ating 37-38 psu.

MASELE DE APĂ.

Temperatura şi salinitatea determină apariţia maselor de apă. Acestea sunt volume uriaşe de apă cu aceleaşi
caracteristici termo-saline. Se pot diferenţia următoarele tipuri de mase de apă:

- de suprafaţă (0-200m)

- intermediare (200-1500m)

- de adâncime (1500-4000m)

- de fund (peste 4000m)

Masele de apă Antarctice: coboară şelfurile antarctice, fiind foarte reci (maxim 2-3 gr. C.) şi mătură fundurile
oceanice avansând dincolo de latitudinea de 40 gr. N.

Masele de apă Intermediare: se extind până la -1500m şi au temperaturi între 3-5 gr.C. cu salinitati de 34,7-35 psu.

Masele de apă Atlantice de Fund: sunt legate de apele reci din spaţiul Labradorului. Temperaturi în jur de 3 gr. C. şi
salinităţi de 34,9 psu.

În oceane penetrează mase de apă din mediterane cu salinităţi mai ridicate. Peste pregul Gibraltarului trec ape din M.
Mediterană cu salinităţi mai mari, care secţionează Atlanticul sub forma unei pene de ape sărate.
7. Curenţii oceanici (I)

În orele anterioare am învăţat cât de importantă este structura moleculară a apei de mare în determinarea
principalelor caracteristici fizico-chimice ale Oceanului Planetar. De asemeni, am remarcat rolul temperaturii şi al
salinităţii în stabilirea densităţii apelor. Diferenţele apărute între aceşti parametrii pot determina şi o deplasare a
maselor de apă, la care se mai adaugă un alt factor determinant: Atmosfera. Ca răspuns la variabilitatea condiţiilor
atmosferice locale se pot forma curenţi care deplasează apa în lungul ţărmurilor sau dinspre plaje către larg. O
imagine la nivel global ne indică modul în care încălzirea diferită a apelor (tropice vs. zonele polare) determină o
circulaţie generală pentru întreg Oceanul Planetar. În continuare vom discuta natura acestor schimbări, precum şi
diferenţierile de ordin local specifice fiecărui bazin în parte.

Încă din Antichitate se cunoşteau particularităţile circulaţie costiere de către populaţiile care efectuau o
navigaţie de cabotaj. Deplasarea în plan orizontal a maselor de apă reprezenta un real ajutor în parcurgerea unor
vaste întinderi pe ocean. Descopeririele geografice ulterioare au îmbogăţit gradul de cunoaştere asupra circulaţiei
apelor, dar prima viziune globală o datorăm lui Matthew Fountaine Maury.

Matthew F. Maury (1806-1873)

În 1855 Maury publică The Physical Geography of the Sea. Întreaga lucrare poate fi consultată sau
descărcată (*.pdf) lpe site-ul NOAA.

Circulaţia generală se produce în câteva celule uriaşe (gyres). În fiecare ocean există două sisteme
specifice regiunilor subtropicale (în jur de 30 gr. lat. N/S) şi celule de dimensiuni mai mici întâlnite în regiunile
oceanice subpolare (centrate pe valoarea de 50 gr. lat.).
Celulele principale ale circulaţiei oceanice.

Fiecare celulă poate fi delimitată de 4 ramuri principale: curenţi de limită vestică/estică şi curenţi care se
deplasează pe direcţii est <--> vest. O altă clasificare ar presupune existenţa a 2 curenţi de larg şi a 2 curenţi de
limită costieră. Mişcarea generală este una complicată de prezenţa neuniformă a uscatului în cele 2 emisfere şi de
efectul Coriolis. Cauzată de mişcare de rotaţie a Pământului, această mişcare va duce la o deplasare spre dreapta
(Em. N.) şi spre stânga (Em. S.) a apelor de suprafaţă.

Deplasarea unui obiect cu inflenţa efectului Coriolis, pentru cele două emisfere.
Schimbarea de direcţie va fi nulă dacă obiectul se deplasează în lungul ecuatorului şi maximă la poli. Cu cât
viteza de deplasare va fi mai mare cu atât devierea spre dreapta/stanga va creşte.

Curentul Pacificului de Nord sau curenţii ecuatoriali de N şi S se deplasează cu viteze de 3-6 km/zi şi se
extind până la 100-200m în adâncime. Masele de apă deplasate rămân în aceiaşi zonă climatică pentru o perioadă
lungă, de câteva luni, motiv pentru care există timpul necesar echilibrării cu condiţiile locale.

Curenţi de limită vestică se deplasează în general către N (în Em. N.) şi spre S (în Em. S), transportând
volume impresionante de apă. Cei mai mari curenţi din oceane apar în aceste cazuri, fiind reprezentaţi de către Gulf
Stream şi Kuroshivo. Vitezele ridicate (40-120 km/zi) şi adâncimea de penetrare mai mare (1000m) fac ca aceşti
curenţi să reprezinte uriaşe fluvii care se deplasează în cadrul oceanului. Vitezele mari de deplasare duc la un
transfer de căldură către latitudini superioare, cu intensificări mai mari în Emisfera Nordică. Acest lucru se datorează
prezenţei ridicate a suprafeţelor continentale, care complică circulaţia. Curentul Braziliei sau Curentul Australiei de
Est transportă volume de apă mai reduse în comparaţie cu cei similari din Emisfera Nordică (Gulf Stream şi
Kuroshivo).

Curenţii de limită estică au orientări nord-sud, viteze de 3-7 km/zi şi lăţime mai redusă ca cei vestici. Ei sunt
responsabili de advecţia maselor de apă rece către latitudini joase (Curentul Californiei, Curentul Peru, Curentul
Benguelei, Curentul Canarelor sau Australiei de Vest).

Curenţii orientaţi est <--> vest sunt responsabili de închiderea celulelor de circulaţie, precum şi de transferul
apelor dintr-o celulă în alta. Din aceştia se desfac ramuri spre N şi S, de racordare cu marile sisteme de circulaţie.

Circulaţia în cadrul bazinelor oceanice.

Oceanul Atlantic. Păstrează modelul general, cu 2 sisteme majore, unul în Atlanticul de Nord, al doilea în cel
de Sud, racordate prin Curentul Guineei. Curentul Ecuatorial de Nord se extinde între 15-20 gr. lat., ulterior el se
continuă cu cel al Antilelor, iar după confluenţa cu cel Floridei se dezvoltă Gulf Stream-ul. Deriva nord-atlantică sau
curentul Atlanticului de Nord reprezintă prelungirea sa către coastele vestice ale Europei. Traseul poate fi meandrat,
ca în cazul Curentului Golfului, cu gradienţi termici de până la 10 gr. C. Mişcarea este deosebit de complexă, fiind
vorba de deplasarea unui fluid în cadrul altuia. Tehnicile moderne de teledetecţie au adus noi informaţii legate de
traseul acestor curenţi, diferenţierile fiind bine observate în benzi termice.

Traseul Curentului Golfului cu meandrele şi inelele specifice, observate pe baza imaginilor satelitare.

În afara circulaţiei generale există o serie de celule locale de dimensiuni mai mici, numeroase în Atlanticul
de Nord. Ele au loc în cadrul a două compartimente distincte (între Pen. Scandinavă şi Groenlanda şi între
Groenlanda şi America de Nord). Curentul Groenlandei de Est coboară spre sud, fiind continuat cu Curentul Irminger.
Mica celulă este închisă apoi de către Curentul Norvegiei. De partea cealaltă coboară doi curenţi, primul în lungul
Groenlandei (Curentul Groenlandei de Vest), al doilea în lungul coastelor americane (Curentul Labradorului). Ultimul
este responsabil de deplasarea spre sud a icebergurilor şi de răcirea climatului pe coastele estice americane.

Oceanul Pacific.

Curentul Ecuatorial de Nord, similar cu cel din Atlantic, este dezvoltat între 10-12 gr. lat. N. În continuarea sa
se dezvoltă Curentul Kuroshivo, foarte asemănător cu Gulf Stream-ul, care mătură coastele Japoniei. Deriva nord-
pacifică sau Curentul Pacificului de N, este similară cu deriva din Atlantic. Celula este închisă de Curentul Californiei.
Sistemele regionale de circulaţie sunt reprezentate de Curentul Oyashivo din care se desprind ramuri spre centrul
Pacificului de N şi de Curentul Alaska continuat cu sistemul Aleutinelor.

Marile celule sunt separate de către Contracurentul Ecuatorial, continuat de Curentul Ecuatorial de Sud din
largul insulelor Galapagos. Curentul Australiei de Est confluează în marea Derivă a Vânturilor de Vest, din care
pleacă spre nord Curentul Peru.
Oceanul Indian.

Prin extinderea uscatului în sectorul nordic al oceanului, circulaţia sa este mult simplificată faţă de cea din
Atlantic sau Pacific. Există o singură celulă majoră situată în Oc. Indian de Sud. Curentul Ecuatorial de Sud are o
direcţie E --> V şi se divide către N în Curentul Somaliei iar spre S în Curentul Madagascar. Între insula Madagascar
şi Africa se formează C. Mozambicului. Din confleunţa celor două va rezulta C. Acelor care se scurge în final în
Deriva Vânturilor de Vest. Marea celulă va fi închisă de C. Australiei de Vest.

În Emisfera Nordică situaţia este complicată sezonier de prezenţa musonului. Iarna C. Somaliei este orientat
spre sud sub influenţa directă a C. Musonului, vara traseul său fiind spre nord.

Întreaga circulaţie de suprafaţă se dezvoltă deasupra picnoclinei permanente.

Aplicaţie.

Ocean Surface Currents Analyses - Real Time (prescurtat OSCAR) oferă posibilitatea analizei circulaţiei, atât pentru
întreg Oc. Planetar cât şi pe areale selectate.

Datele pot fi urmărite în cursul unei singure zile sau ca valori mediate pe intervalul 1992-2008. Rezultatul final poate fi
exportat sub forma unei hărţi sau ca şiruri de date.
8. Curenţii oceanici (II)

Vânturile dominante reprezintă principala forţă ce generează deplasarea apelor de suprafaţă. Direcţia
curenţilor va fi însă diferită de cea a vântului, lucru constatat încă din Antichitate. Fenomenul a fost explicat de
către Ekman în 1902, care arată că într-o mare staţionară, omogenă, fără alte acceleraţii au loc anumite procese
tipice:

Vagn W. Ekman (1874-1954)

- sub influenţa unor vânturi dominante şi constante se constată o deplasare a apelor de suprafaţă cu 45 gr. spre
dreapta, în Emisfera Nordică şi spre stânga în cea sudică, ca urmare a forţei Coriolis. Viteza acestor curenţi de
suprafaţă este de 2% din cea a vântului.

- fiecare strat de apă pe profil vertical se va deplasa şi el spre dreapta, faţă de stratul superior

- cu cât creşte adâncimea cu atât scade viteza curentului, generată de procesele de frecare existente între stratele de
apă şi de vâscozitatea acesteia. Din acest motiv curenţii de vânt nu se extind la adâncimi foarte mari.

- pe un profil vertical se constată o mişcare spiralată a direcţiilor de deplasare (spirala lui Ekman. La anumite
adâncimi, de obicei 100m, apa se va deplasa într-o direcţie opusă faţă de cea de suprafaţă.

- media direcţiilor dintr-o coloană de apă, la diferite orizonturi, va fi exprimată de un vector mediu orientat cu 90 gr.
dreapta faţă de direcţia vântului (în Emisfera Nordică şi spre stânga în cea Sudică). Acest vector exprimă transportul
mediu de apă, numit şi transport Ekman. Orientarea vectorului este deci perpendiculară faţă de direcţia vântului.
Spirala lui Ekman

Neuniformitatea distribuţiei uscatului şi adâncimile variabile ale sectoarelor de coastă influenţează foarte
mult aceste mişcări ideale. De exemplu, pentru apele costiere direcţia curentului de suprafaţă poate fi de 15 gr., în
timp ce pentru apele de larg, teoretic se poate ajunge la 45 gr. Picnoclina reprezintă limita maximă de extindere a
acestor curenţi generaţi de vânt.

În cazul unor vânturi paralele cu ţărmul, aplicând legea lui Ekman, se ajunge la următoarea situaţie:

În Emisfera Nordică, un vând din sud, paralel cu ţărmul, va produce o deplasare a apelor spre larg, acestea
fiind ape mai calde. Ele vor fi înlocuite de ape mai reci, de adâncime, curentul apărut purtând denumirea de
upwelling. Schimbarea de situaţie va duce la o acumulare a apelor spre ţărm, generând o deplasare ulterioară a lor
spre adâncime. (downwelling).

Fenomenul de upwelling este specific tuturor ţărmurilor vestice ale continentelor, vara ducând la apariţia
ceţii (apele mai reci de adâncime, în contactul cu masele de aer cald de la suprafaţă). Adâncimea de provenienţă a
acestor mase de apă poate atinge 100-200m. Venind de la o astfel de adâncime, ele sunt sărace în oxigen dizolvat,
dar încărcate cu nutrienţi. Prezenţa acestora în abundenţă favorizează dezvoltarea fitoplanctonului şi implicit
generează o bogată resursă piscicolă.
Distribuţia globală a sectoarelor de upwelling. Credits NOAA.

Curenţii geostrofici.

Vânturile dominante deplasează apele de suprafaţă către centrul bazinelor, deorece pentru apele de larg,
transportul mediu net se realizează la 90 gr. faţă de direcţia vântului. Vor rezulta astfel sectoare de covergenţă,
adevărate coline la suprafaţa apei, dar cu înălţimi de maxim 1-2m, pe distanţe de mii de kilometri. În oceanografie
această diferenţă de nivel a apelor poartă denumirea de topografie dinamică. Apa acumulată în aceste coline are o
densitate mai redusă faţă de cea din bază. Diferenţa de nivel va iprima o deplasare ulterioară din creste către zonele
mai joase, mişcare influenţată ulterior de forţa Coriolis. Într-un ocean ideal, fără vâscozitate şi frecare, forţa
gravitaţională acţionează în jos, fiind balansată de forţa Coriolis care acţionează spre dreapta (Emisfera Nordică),
rezultând astfel un curent geostrofic. Cunoscând variaţia acestei topografii dinamice este posibilă calcularea vitezelor
şi direcţiilor acestor vectori. Curenţii majori din Oceanul Planetar sunt de tip geostrofic.

Circulaţia termohalină.

Corespunde maselor de apă situate sub stratul picnoclinei. Dinamica acestora este guvernată în principal de
variaţiile densităţii (aceasta la rândul ei datorată temperaturii şi salinităţii). Din acest motiv, circulaţia de adâncime mai
este cunoscută şi ca circulaţie termohalină. Curenţii de adâncime se deplasează în general pe direcţii N-S, ei trecând
dintr-o emisferă în alta. Sunt astfel conectate mase de apă din ambele regiuni polare. Topografia submersă joacă un
rol foarte important în trasarea acestei circulaţii. Prezenţa dorsalelor marine poate limita deplasarea unor mase reci,
cu densităţi mari, care pot fi izolate în anumite sectoare. Deplasarea spre suprafaţă se face în zonele polare sau în
cele de upwelling. Cu toate acestea un anumit schimb se produce şi la nivelul picnoclinei, până în prezent greu de
estimat.

Credits NASA.
9. Mareele

Mareele sunt mișcări pe verticală ale apei din oceane sau ale Atmosferei, datorită forței de atracție
gravitațională exercitată de Lună și Soare. Se pare că există chiar și o influență mareică la nivelul Litosferei, dar
amplitudinea acestor mișcări este una redusă. Se pune firesc întrebarea dacă influența gravitațională exercitată de
cele două corpuri cerești a fost definitorie în evoluția vieții pe Pământ? Răspunsul este unul afirmativ, iar importanța
mareelor a fost decisivă. Luna s-a format în urma unui impact al unui alt corp ceresc cu Terra, eveniment petrecut
acum 4,2 mld ani. Aunci, o parte din mantaua magmatică a Pământului s-a desprins, și împreuna cu fragmentele
rezultate în urma exploziei, au fost aruncate pe orbita terestră. Inițial, satelitul nostru s-ar fi aflat mult mai aproape de
noi, iar imaginea sa ar fi arătat de 10-20 de ori mai mare, ceea ce înseamnă că și mareele produse ar fi fost de câțiva
kilometrii, iar magma neconsolidată era deplasată pe distanțe uriașe. Configurația generală a întregului Ocean
Planetar se pare că s-a definitivat tocmai sub influența exercitată de aceste maree primare. Bernard Foing, părintele
misiunii spațiale SMART-1, și cercetător în cadrul Agenției Spațiale Europene (ESA) arată că influența satelitului
nostru este resimțită chiar la nivelul unor fenomene cum ar fi El-Nino. Dacă brusc Luna ar dispărea s-ar produce o
redistribuire a apei la nivelul întregului Ocean Planetar, cu deplasări impresionante de volume de apă dintr-o zonă
către alta. Cunoașterea acestei topografii dinamice a nivelului din mări și oceane s-a realizat începând din 1992, prin
lansarea misiunii Topex/Poseidon. Acest proiect colaborativ americano-francez, a permis o măsurare a variațiilor de
nivel cu o precizie centimetrică. Din anul 2001 un nou satelit botezat Jason-1 (Iason din mitologia greacă, cel care a
plecat în căutarea lânii de aur) a completat în tandem misiunea anterioară pe o durată de trei ani, iar ulterior a înlocuit
informația furnizată de Topex/Poseidon. Din anul 2008 un nou satelit Jason-2 a fost lansat, având acelai scop:
cunoașterea variațiilor de nivel din cadrul Oceanului Planetar. Anul 2013 va aduce lansarea unui nou instrument de
altimetrie radar, la bordul satelitului Jason-3.

Distribuția în timp a misiunilor satelitare Topex/Poseidon – Jason (Credits NASA)

Caracteristici generale. Primele mărturii scrise ale mareelor îi aparțin lui Herodot din Halicarnas (484-425
î.Hr), dar o teorie generală care să încerce explicarea mareelor se va produce mult mai târziu. Marchizul de Laplace,
pe numele său Pierre Simon (1749-1827), a fost un matematician francez care a sugerat o terorie dinamică, în care
mareele sunt determinate de forțe astronomice. Ceva mai târziu, Sir William Thomson (1824-1907) a dezvoltat o
metodă de analiză armonică pentru explicarea oscilațiilor mareice. El este și creatorul primului instrument de predicție
a mareelor (C. Reid Nichols, Robert G. Williams: Encyclopedia of Marine Science).

Primul instrument de predicție a mareelor, construi de către Sir William Thomson. În prezent acesta se
găsește la Science Museum din Londra (Foto Creative Commons Attribution ShareAlike 3.0.)

Mareele sunt valuri cu lungime mare (jumătate din circumferința Pământului), atât progresive cât și
staționare, datorate forței de atracție gravitaționale existente între Pământ, Lună și Soare. Forța centrifugă
completează întregul proces. Creasta valului mareic este nivelul maxim, iar șanțul reprezintă nivelul minim. Perioada
valurilor mareice este de 12h 25min, adică jumătate din ziua lunară de 24h 50min. Forța Coriolis are un rol important
în transmiterea direcției acestor valuri, la care se adaugă neuniformitatea adâncimilor și procesele de frecare
existente la nivelul coastelor sau al fundului mării.

Așa cum a fost definită de Isaac Newton, forța de atracție gravitațională dintre două corpuri este direct
proporțională cu produsul maselor și invers proporțională cu pătratul distanței dintre ele.

unde G este constanta gravitațională (6,67 x 1011 N m2/kg2), iar m1 și m2 masele celor două corpuri, iar r distanța
dintre acestea măsurată din centrul obiectelor.

Chiar dacă masa Soarelui este mai mare, influența mareică asupra Pământului va fi de doar 46% din cea
exercitată de Lună, datorită distanței mult mai mari dintre acesta și Pământ. În urma mișcării de rotație în jurul
propriei axe apare o forță centrifugă care balansează forța gravitațională dintre două corpuri. Din acest motiv cele
două planete nu se resping sau nu se prăbușesc una în cealaltă. Perioada de revoluție a Lunii în jurul Terrei se face
într-un interval de 27 zile 7 ore 43 minute 11,5 s, proces cunoscut și sub denumirea de revoluția siderală a Lunii. Dar
această deplasare, întotdeauna constantă, nu este egală cu revoluția Lunii în jurul Soarelui. Mișcarea respectivă
poartă denumirea de revoluție sinodică și se realizează într-un interval mediu de 29,53 de zile. Față de această
valoare există variații de câteva ore, cu o influență directă asupra producerii mareelor.

Pozițiile extreme ale Soarelui și Lunii față de Pământ pot fi în același plan (conjucție/opoziție) sau la un
unghi de 90 (cvadratură).

Din cuvântul Syzygos (grec.) a derivat syzygia (lat.) care înseamnă conjuncție. Sensul cuvântului în
astronomie indică două corpuri care prezintă la un moment dat aceiași longitudine cerească. Prin extindere, se
înțelege o maree de sizigie ca fiind produsă atunci când forțele de atracție ale Soarelui și Lunii se însumează,
deorece acestea se află aliniate de aceiași parte a Pământului (conjuncție) sau de o parte și de alta a acestuia
(opoziție). Mareea rezultată va avea valori maxime, fiind cunoscută și sub denumirea de maree de primăvară. Nu
există nicio legătură între producerea acestor fenomene și anotimpul de primăvară, în limba engleză substantivul
spring având și sensul de săritură sau salt. Expresia springs up era folosită pentru a indica o creștere peste un nivel
obișnuit, de aici ajungându-se la utilizarea termenului în oceanografie.

O poziționare a sistemului Soare-Lună la un unghi de 90 de grade față de Pământ, va determina o reducere


a forțelor de atracție, mareea rezultată fiind cunoscută sub denumirea de maree de cvadratură (neap tide în engl.)

O maree de sizigie, chiar dacă se înregistrează de 2 ori pe lună, va atinge cel mai ridicat nivel anual în
timpul echinocțiilor (de primăvară și de toamnă). Producerea acestora diferă de la un an la altul, cel de primăvară
având loc între 20-21 Martie, iar cel de toamnă între 22-23 Septembrie. Pentru cunoașterea cu precizie a orelor de
producere se pot consulta calendare astronomice. Echinocțiile sunt punctele de intersecție dintre ecliptică și
ecuatorul ceresc, acestea fiind cunoscute ca punct vernal și respectiv autumnal. În acele momente va apare o maree
de sizigie cu valoare maximă într-un an. Mișcarea corpurilor cerești este însă mult mai complicată, în afara acestor
ciclicități anuale existând oscilații datorate orbitei lunare la intervale de 18,6 ani. Maxime de acest gen s-au observat
în depozitele din laguna Veneției în: Iunie 1950, Februarie 1969, Octombrie 1987. Alte cicluri atronomice au fost
semnalate cu maxime în anii 1745 și 1922 (Bird, 2000).
Tipuri de maree (prelucrare după NOAA, Our Restless Tides)

Luna produce maree semidiurne, caracterizate prin 2 maxime și 2 minime, într-un interval de 24h 50min.
Soarele determină maree diurne, cu un maxim și un minim, în 24h. Acțiunea conjugată a celor două corpuri va duce
la apariția mareelor mixte, caracterizate prin valori inegale ale nivelelor maxime și minime.

Amplitudinea mareelor: diferența exprimată în metri sau picioare, dintre nivelul maxim și cel minim.

Altitudinea maximă înregistrată la flux poartă denumirea de nivel ridicat sau înalt al mării, în timp ce
altitudinea minimă atinsă la reflux reprezintă apele joase. În literatura de specialitate engleză se folosește
prescurtarea HT (High Tide) și LT (Low tide).

Distribuţia principalelor tipuri de maree

Valul mareic se rotește în jurul unor puncte fără oscilații pe verticală, numite puncte amfidromice.
Deplasarea se realizează în jurul acestor puncte în sens antiorar în Emisfera Nordică și orar în cea Sudică.
Distribuția punctelor amfidromice în Oceanul Planetar (linii de culoare albă). Pe fundal este o hartă a
variațiilor de nivel din cadrul Oceanului Planetar. Credits Legos/CNR

Influența mareelor asupra proceselor costiere.

Tipul mareelor va determina intervalul de expunere al sectorului intermareic la procese subaeriene. Pentru
un țărm afectat de un regim semidiurn, succesiunea perioadelor de umezire/uscare va fi mai redusă față de un țărm
cu maree diurnă. Perioada de retragere a apelor va fi în primul caz mai redusă, iar vitezele curenților mareici vor fi
mai mari, de aici inducându-se o caracteristică aparte a proceselor geomorfologice. O viteză mai mare o vor avea
curenții din perioada mareelor de sizigie, în comparație cu cei specifici mareelor de cvadratură, din acest motiv
putându-se face o nouă diferențiere la nivelul intensității proceselor geomorfologice. Atunci când influența acestor
curenți este majoră în morfologia unui sector de țărm, acesta primește denumirea de țărm dominant mareic (tide-
dominated).

Influența mareelor asupra deltelor. Amplitudinea mareelor și viteza curenților specifici vor constitui factori
importanți în transportul sedimentelor spre larg, la care se adaugă acțiunea conjugată a driftului de țărm pentru o
redistribuire a sedimentelor în lungul coastelor. Deltele dominate mareic au canalele de scurgere suprapuse celor
mareice, lățimea acestora crescând din amonte către aval (fig….) Cele mai importante delte dominate mareic sunt:
Gange-Brahmaputra, Fly (Papua Noua Guinee), Colorado etc.

Imagine Landsat a unei guri de vărsare dominată mareic (delta Fly River, Papua Noua Guinee)
Înaintarea curenților mareici în golfuri sau estuare se va face cu o creștere a nivelului peste cea din larg,
fenomen direct proporțional cu lungimea sectorului afectat. Deplasarea curenților mareici se poate face pe distanțe
de ordinul zecilor de kilometrii, ca în cazul deltelor sud-asiatice, sau poate atinge valori de ordinul sutelor de
kilometrii, situație specifică Amazonului. În G. Fundy, valoarea amplitudinilor este maximă pe glob (17,6m), fiind
înregistrată în extremitatea golfului. Lungimea mare a acestuia și adâncimile reduse contribuie la amplificarea
fenomenului mareic.

S-ar putea să vă placă și