Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Geologia marină reprezintă studiul fundului mării din punct de vedere geologic. Aici este inclusă şi tectonica plăcilor.
Oceanografia chimică studiază chimismul apelor marine şi interacţiunea chimică cu atmosfera.
Oceanografia fizică sau fizica marină, este focusată asupra proprietăţilor fizice ale apei: temperatură, salinitate,
regimul valurilor, curenţilor etc.
Bilogia marină urmăreşte totalitatea organismelor existente în apa de mare şi modul în care acestea interacţionează
între ele.
În afara acestei structuri se pot identifica şi discipline secundare, care folosesc o parte sau chiar toate ramurile
principale: inginerie costieră sau oceanografică, oceanografie satelitară, meteorologie marină, arheologie marină etc.
Abordarea sistemică a Oceanului Planetar presupune acceptarea ideii că există un singur sistem de mari dimensiuni,
compartimentat în subsisteme cu o anumită organizare, structură şi funcţionare.
Originea numelor.
Okeanos: fiul cel mai mare dintre titani, fiul lui Uranus şi al Gaiei.
graphos: descriere. Oceanografia: ştiinţa care descrie Oceanul Planetar.
logos: cunoaştere. Oceanologia: ştiinţa al cărui scop este cunoaşterea Oc. Pl.
Oceanul Atlantic: sau Marea lui Atlas. Numele este vechi şi neschimbat până astăzi.
Oceanul Pacific: denumire recentă dată de Magellan în martie 1521, datorită apelor liniştite întâlnite aici pe toată
perioada traversării sale (Mare Pacifiquo).
Oceanul Indian: cunoscut în antichitate ca Oceanus Aetiopicus.
1845: la Societatea Regală de Geografie se încearcă validarea celor mai potrivite nume pentru oceane şi mări.
Pentru denumirile unităţilor de relief din cadrul oceanelor vezi articolul următor, semnat de G. Agapova.
Distribuţia apelor şi uscatului. În Emisfera Nordică: uscat 39 %, oceane 61%. În Emisfera Sudică: uscat 24%, oceane
76 %
OCEANELE:
- sunt bazine de mari dimensiuni
MĂRILE MEDITERANE
- sunt bazine cu dimensiuni mai mici
Mări mediterane intracontinentale: pot fi de ingresiune (au salinităţi mici, M. Baltică) sau instalate în jgheaburi
tectonice (salinităţi mari, ape calde M. Roşie, G. Persic).
Componentele Mediteranei Americane: 1. Bazinul Mexic, 2. Baz. Yukatan, 3. Baz. Cayman, 4. Baz. Columbiei, 5.
Baz. Venezuelei.
MĂRILE MARGINALE
Apele
nu
pot
depăși
condiția
virtualului,
a
germenilor
și
a
latențelor.
Tot
ce
este
formă
se
manifestă
deasupra
Apelor,
desprinzându‐se
din
Ape.
În
schimb,
de
îndată
ce
s‐a
desprins
din
Ape,
încetând
de
a
mai
fi
virtuală,
orice
formă
cade
sub
legea
timpului
și
a
vieții;
dobândește
limite,
cunoaște
istoria,
participă
la
devenirea
universală,
se
descompune
și
sfârșește
prin
a‐
și
istovi
substanța,
dacă
nu
se
regenerează
prin
imersiuni
periodice
în
Ape,
dacă
nu
se
repetă
potopul
urmat
de
cosmogonie
(Mircea
Eliade).
Perioada
oceanografiei
mitologice
Oceanul
Planetar
reprezintă
¾
din
suprafața
Pământului.
Această
afirmație,
va
fi
întotdeauna
punctul
de
plecare
al
oricărei
abordări
planetare,
bazată
pe
Teoria
Generală
a
Sistemelor.
Uităm
prea
ușor
că
cea
mai
mare
parte
din
cadrul
Terrei
este
acoperită
de
Ape,
iar
o
viziune
terestră
se
dovedește
în
final
reducționistă.
Prin
însăși
natura
lor
Apele
acoperă,
ascund
o
lume
aflată
sub
ele
și
generează
o
alta
în
chiar
înteriorul
acestora.
Scopul
Oceanografiei
este
de
a
ridica
întreaga
cuvertură,
și
de
a
studia
misterioasa
lume
dintre
ape.
În
Perioada
Începuturilor,
așa
numitul
om
arhaic
s‐a
apropiat
de
mare
pentru
că
aceasta
oferea
resurse
importante
de
hrană,
iar
zonele
costiere
constituie
și
astăzi
cele
mai
populate
spații
de
pe
Terra.
Nu
este
locul
aici
să
detaliem
ideile
și
credințele
religioase
apărute
în
cadrul
populațiilor
maritime.
Fie
că
ne
referim
la
polinezieni,
la
greci
sau
populații
amerindiene
vom
regăsi
același
fond
universal
de
corență
perfectă
în
privința
mediului
acvatic
(Eliade,
1995).
Forța
uriașă
a
valurilor,
furtunile
puternice
și
pericolele
existente
la
suprafața
mării
constituiau
pentru
oameni
tot
atâtea
pericole,
speriau
și
totodată
generau
admirație.
Explicarea
acestei
lumi
terifiante,
dar
bogate
în
resurse
deopotrivă,
avea
la
bază
o
întreagă
mitologie:
zeități
marine,
monștrii,
dar
și
întrepătrunderi
ale
realului
cu
fantasticul.
Delimitarea
nu
era
niciodată
clară,
iar
spațiul
marin
a
fost
în
ansamblul
său
unul
dominat
de
sacralitate.
O
astfel
de
viziune
persistă
și
astăzi
la
multe
populații,
numite
uneori
superficial,
involuate.
Navigatorii
polinezieni
(poluns:
mult;
nesos:
insulă)
străbăteau
Oceanul
Pacific
încă
de
acum
4000
ani
î.Hr.
Aceștia
aveau
un
sistem
propriu
de
navigație,
bazat
pe
observații
empirice
asupra
regimului
valurilor
și
curenților.
Concretizarea
sub
raport
cartografic
este
uimitoare,
polinezienii
elaborând
mai
multe
tipuri
de
hărți
folosite
în
navigație:
Mattang
(sau
Wappepe),
Rebbelib
și
Medo.
Acestea
erau
confecționate
din
crengi
sau
bucăți
de
lemn
pentru
a
indica
rutele
sau
pentru
a
descrie
orientarea
generală
a
valurilor
și
a
curenților
în
apropierea
unor
insule.
Scoicile
sau
bucățile
de
lemn
erau
folosite
pentru
a
exprima
prezența
uscatului,
iar
interpretarea
unei
astfel
de
hărți
era
facilă
doar
pentru
cel
care
o
confecționase.
Mattang:
hartă
care
descrie
orientarea
valurilor
în
jurul
unei
singure
insule.
Scopul
acestora
era
doar
unul
educațional
și
mai
puțin
practic.
Rebbelib:
hartă
pentru
o
rețea
de
insule
(arhipelag)
Medo:
hartă
ce
acoperă
doar
câteva
insule,
folosită
în
voiaje
scurte.
Fig.
1
Principalele
tipuri
de
hărți
polineziene
folosite
în
navigație:
Mattang
(stânga),
Rebbelib
(centru)
și
Medo
(dreapta)
Materialul
aflat
la
dispoziție
reprezenta
natura
suportului
din
care
se
construia
o
hartă.
Eschimoșii
din
Groenlanda
elaborau
hărți
ale
coastelor
din
bucăți
de
lemn,
aruncate
de
valuri
pe
coaste.
Aspectul
acestor
hărți
poate
părea
neobișnuit
în
prezent,
fiind
mai
degrabă
o
sculptură,
ce
reda
succesiunea
de
capuri
și
golfuri
din
lungul
țărmurilor.
Fig.
2
Exemplu
de
hartă
specifică
eschimoșilor
(Greenland
National
Museum
&
Archives).
Perioada
oceanografiei
antice
În
spațiul
mediteranean
fenicienii
și
grecii
au
perfecționat
arta
navigației
de
cabotaj
(în
lungul
coastelor),
reușind
să
cunoască
regimul
mareelor,
al
curenților
și
perioadele
cele
mai
propice
navigației.
Fenicienii
au
întreprins
călătorii
dincolo
de
Coloanele
lui
Hercule
(Str.
Gibraltar)
în
lungul
coastelor
africane,
pentru
a
căuta
noi
rute
comerciale.
Poemele
homerice
Iliada
și
Odisea
descriu
ample
expediții
ale
grecilor
în
spațiul
Mării
Mediterane
și
al
Mării
Negre.
Din
această
perioadă
apar
informații
despre
oscilațiile
mareelor
în
G.
Persic,
dar
explicația
producerii
acestora
avea
mai
mult
un
caracter
mitologic.
Grecii
sunt
cei
care
descriu
procesele
acumulative
ale
mâlurilor
din
valea
și
delta
Nilului.
Aristotel
(384‐322
î.Hr.)
este
preocupat
de
diversitatea
vieții
marine
și
face
numeroase
descrieri
ale
tipurilor
de
pești,
crustacei
sau
moluște
întâlnite
în
Marea
Egee.
El
poate
fi
considerat
părintele
bilogiei
marine,
dar
preocupările
sale
au
vizat
și
aspecte
de
batimetrie.
Remarcând
procesele
acumulative
din
Marea
Azov,
Aristotel
ajunge
la
concluzia
că
această
mare
va
deveni
la
un
moment
dat
uscat.
Exploratorul
grec
Pytheas
a
plecat
în
sec.
IV
î.Hr.
din
colonia
Massillia
(actualul
oraș
Marseille),
în
căutarea
unei
noi
rute
comerciale,
care
să
permită
legătura
cu
Marea
Neagră
venind
dinspre
nord.
Călătoria
sa
a
reprezentat
prima
circumnavigație
a
insulelor
britanice,
aducând
informații
prețioase
despre
configurația
coastelor,
regimul
curenților
și
al
mareelor.
El
a
ajuns
până
în
apropierea
insulei
Thule
(probabil
Islanda)
și
a
fost
primul
care
a
descris
fenomenul
de
îngheț
al
apelor
oceanice.
Speriat
de
Marea
zeiță
Albă,
care‐și
întinde
mantia
ei
peste
ape,
Pyteas
hotărăște
să
se
întoarcă
din
drum.
Atingerea
Capului
Belerion
a
prilejuit
descoperirea
locului
de
unde
se
extrăgea
cositorul,
iar
explorarea
țărmurilor
baltice
l‐a
dus
către
regiuni
producătoare
de
ambră.
Grecii
antici
credeau
că
Pământul
este
un
disc,
care
plutea
pe
Okeanos,
această
concepție
a
unui
singur
Ocean
Planetar
interconectat
fiind
pusă
ulterior
în
legătură
cu
sfericitatea
Terrei.
Eratostene
(276‐195
î.Hr.)
a
calculat
circumferința
Pâmântului
pornind
de
la
observația
că
într‐un
puț
din
Aswan
razele
Soarelui
cad
la
prânz
perpendicular
pe
fund,
în
perioada
solstițiului
de
vară.
Plecând
de
la
măsurarea
lungimii
umbrei
pe
care
o
făcea
turnul
din
Alexandria,
el
a
reușit
să
calculeze
unghiul
Θ:
7°12'
adică
1/50
dintr‐un
cerc
(fig.
3).
Fig.
3
Principiul
folosit
de
Eratostene
în
calcularea
circumferinței
Pământului.
Cunoscând
lungimea
umbrei
(d)
și
înălțimea
turnului
(H),
precum
și
distanța
de
5000
de
stadii
dintre
Alexandria
și
Aswan
(D),
se
poate
determina
R,
deorece
cele
două
triunghiuri
sunt
asemănătoare,
prin
unghiuri
congruente.
Valoarea
astfel
obținută
permite
determinarea
circumferinței
ca
fiind
egală
cu
2πR.
Dacă
Eratostene
ar
fi
folosit
valoarea
stadiei
egiptene
de
157,5m
atunci
circumferința
calculată
de
el
ar
fi
de
39690km,
valoare
foarte
apropiată
de
cea
reală.
Ideea
sfericității
era
confirmată
și
de
observații
asupra
corăbiilor
văzute
de
pe
țărm.
Prima
dată
se
observă
catargul
și
ulterior
corpul
acesteia.
85
î.Hr.
Posidoniu
face
o
primă
măsurătoare
a
apelor
Mediteranei,
în
apropierea
Sardiniei,
valoarea
atinsă
fiind
de
aproape
2000
de
metri.
Perioada
oceanografiei
medievale
Două
evenimente
majore
au
dus
la
pierderea
cunoștințelor
civilizației
greco‐romane:
arderea
bibliotecii
din
Alexandria
(415
d.
Hr.)
și
căderea
Imperiului
Roman
(476
d.
Hr.).
În
perioada
de
început
a
Evului
Mediu
supremația
navigației
va
fi
deținută
de
arabi,
aceștia
reușind
să
cucerească
teritorii
extinse
din
Africa
până
în
Asia
de
SE.
Oceanul
Indian
era
străbătut
cu
ușurință,
deorece
aceștia
cunoșteau
oscilațiile
circulației
musonice.
Dezvoltarea
cunoștințelor
despre
mări
și
oceane
va
fi
strâns
legată
de
tipul
ambarcațiunii.
Se
pot
diferenția
trei
clase
principale,
fiecare
cu
avantajele
sale:
‐ Piroga:
construită
dintr‐un
singur
trunchi
de
copac
are
capacitatea
de
a
se
deplasa
în
ape
cu
adâncime
mică
și
poate
fi
trasă
cu
ușurință
pe
plajă.
Frecvent
li
se
atașează
un
mic
catarg
cu
o
pânză,
depinzând
astfel
de
direcția
din
care
suflă
vântul.
În
aceiași
categorie
de
vase
cu
dimensiune
redusă
pot
intra
și
plutele
construite
din
lemn,
capacitatea
redusă
de
transport
și
navigația
dificilă
în
lipsa
vântului
constituind
factori
limitativi.
‐ Jonca:
corabie
cu
fundul
plat
specifică
populațiilor
din
Asia.
Adaptarea
la
condițiile
musonului
impunea
străbaterea
mărilor
iarna
dinspre
nord
spre
sud
(cu
vântul
în
spate)
și
invers
vara.
Dezavantajul
principal
îl
constituia
instabilitatea
acestor
ambarcațiuni
în
condiții
de
furtună.
‐ Vasele
cu
chilă
au
reprezentat
cel
mai
firesc
răspuns
la
condițiile
de
navigație
din
larg,
populațiile
din
spațiul
mediteranean
reușind
să
întreprindă
călătorii
pe
distanțe
mari.
Prevăzute
în
timp
cu
unul
mai
mai
multe
catarge,
aceste
vase
atingeau
și
viteze
superioare,
dovedindu‐se
cele
mai
eficiente.
Perfecționarea
cârmei
a
constituit
un
factor
important
în
creșterea
capacității
de
transport
a
navelor.
Este
dificil
de
spus
cine
a
inventat
pentru
prima
oară
acest
sistem.
La
început
era
folosită
o
vâslă
legată
cu
sfoară
la
pupa,
ulterior
aceasta
fiind
înlocuită
cu
mai
multe
vâsle.
Trecerea
la
cârma
contruită
dintr‐o
bucată
de
scândură,
care
este
manevrată
printr‐un
sistem
de
pârghii,
s‐a
făcut
treptat,
perfecționarea
acesteia
ducând
la
sporirea
manevrabilității
navei.
Chiar
dacă
există
informații
despre
utilizarea
cârmei
încă
din
Antichitate,
folosirea
pe
scară
largă
a
acesteia
se
va
face
doar
din
perioada
Renașterii.
Inventarea
busolei
de
către
chinezi
a
permis
o
mai
bună
orientare.
Dacă
inițial
se
folosea
o
navigație
după
stele
sau
după
soare,
descoperirea
proprietăților
magnetitului
de
a
indica
nordul/sudul
a
permis
o
navigație
în
condiții
de
ceață,
noapte
sau
atunci
când
prezența
norilor
împiedica
orientarea
după
corpurile
cerești.
673‐735:
Venerabilul
Bede,
călugăr
benedictin
din
Anglia,
face
observații
importante
legate
de
variația
mareelor
și
fazele
lunii.
În
spațiul
Europei
nordice
o
nouă
putere
maritimă
își
începe
expansiunea.
Vikingii
beneficiau
de
avantajele
oferite
de
ambarcațiunile
lor
(drakkare
sau
snekare),
prevăzute
cu
până
la
34
de
perechi
de
vâsle.
Atunci
când
vântul
nu
sufla,
catargul
cu
pânză
era
culcat
în
lungul
vasului,
iar
vâslele
erau
folosite.
Această
mobilitate
în
lipsa
vântului
avea
să
le
permită
explorarea
unor
suprafețe
extinse
din
Atlanticul
de
Nord
până
în
Mediterana.
Climatul
mai
cald
din
secolul
IX
le‐a
permis
colonizarea
insulei
Islanda,
a
coastelor
Groenlandei
(Greenland:
ținutul
verde)
și
a
altor
insule
din
Atlantic.
În
anul
981
Erik
cel
Roșu
ajunge
până
în
Insula
Baffin.
Cinci
ani
mai
târziu
Bjarni
Herjúlfsson
este
prins
de
furtună
în
timp
ce
se
îndrepta
spre
Groenlanda.
Deviat
din
drumul
său,
acesta
este
primul
european
care
a
văzut
coastele
Americii
de
Nord.
Colonizarea
acestora
se
va
face
însă
10
ani
mai
târziu
de
către
fiul
lui
Erik
cel
Roșu,
Leif
Ericson,
care
întemeiază
o
așezare
în
Newfoundland
botezată
Vinland
(ținutul
vinurilor).
În
a
doua
jumătate
a
secolului
al
XV‐lea,
coloniile
vikinge
de
pe
coastele
americane
dispar
datorită
răcirii
climei,
legătura
cu
Groenlanda
și
Scandinavia
devenind
dificilă.
Expedițiile
vikingilor
între
sec.
VIII‐XI
Chinezii
în
perioada
dinastiei
Ming
(1405‐1433)
au
întreprins
mai
multe
călătorii
în
oceanele
Pacific
și
Indian,
sub
conducerea
marelui
amiral
Zheng
He.
Ei
au
folosit
în
aceste
expediții
peste
300
de
nave
de
tipul
joncilor,
în
care
au
fost
ambarcați
aproximativ
37000
de
oameni.
Imediat
după
aceste
mari
călătorii
China
se
autoizolează,
distrugând
aproape
toate
dovezile
legate
de
expedițiile
anterioare.
Din
acest
motiv,
informațiile
despre
rutele
descoperite
de
Zheng
He
sunt
incerte,
iar
unele
interpretări
noi
legate
de
atingerea
coastelor
Americii
de
Nord
și
intrarea
în
Marea
Mediterană
trebuie
privite
cu
scepticism.
Din
punct
de
vedere
oceanografic
în
această
perioadă
s‐a
cunoscut
regimului
curenților
și
valurilor
în
spațiul
Asiei
de
SE
și
al
Oc.
Indian,
informații
disponibile
civilizației
occidentale
mult
mai
târziu.
Oceanografia
în
Epoca
Marilor
Descoperiri
Geografice
Așa
cum
afirma
Charles
King
ceea
ce
se
întâmplă
pe
apă
reprezintă
preludiul
unei
acțiuni
care
se
va
desfășura
pe
uscat,
iar
Epoca
Marilor
Descoperiri
Geografice
confirmă
pe
deplin
această
aserțiune.
Prin
expansiunea
turcilor
în
Anatolia
multe
dintre
rutele
caravanelor
devin
nesigure.
Mirodeniile
atât
de
râvnite
de
Occident
sunt
din
ce
în
ce
mai
greu
de
procurat,
iar
controlul
asupra
porturilor
Mării
Negre,
principala
poartă
de
intrare
a
acestora
spre
Europa,
va
determina
căutarea
unei
rute
maritime.
Prăbușirea
Imperiului
Bizantin
și
expansiunea
rapidă
a
otomanilor
va
accelera
căutarea
de
noi
trasee
comerciale.
În
acest
context,
portughezii,
își
concentrează
expedițiile
pe
coastele
vestice
ale
Africii.
Numeroase
călătorii
vor
fi
întreprinse
în
perioada
celui
care
a
fost
numit
Henric
Navigatorul,
conducător
lusitan
care
a
pus
bazele
unui
viitor
imperiu
maritim.
Descoperirea
Capului
Bunei
Speranțe
de
către
Bartolomeo
Diaz
are
loc
în
1486.
Inițial
acesta
a
fost
botezat
Capul
Furtunilor,
dar
denumirea
nu
avea
rolul
să
încurajeze
comerțul,
motiv
pentru
care
a
fost
schimbată.
În
1498
Vasco
da
Gama
ajunge
până
pe
coastele
Indiei
unde
descoperă
un
comerț
controlat
de
arabi.
Nici
explorarea
coastelor
est
africane
nu
a
fost
mai
ușoară,
numeroase
conflicte
cu
orașele
stăpânite
de
arabi
au
fost
rezolvate
doar
pe
calea
armelor.
Necunoașterea
circulației
musonice
din
Oc.
Indian
se
va
dovedi
o
piedică
serioasă
pentru
navigatorii
portughezi,
iar
drumul
de
întoarcere
spre
coasta
Africii
a
durat
mai
bine
de
trei
luni
de
zile.
Cu
toate
acestea,
profitul
înregistrat
a
fost
uriaș
(de
60
de
ori
suma
investită
în
expediție),
iar
noua
rută
spre
Asia
va
deveni
în
continuare
un
veritabil
drum
al
portughezilor.
Bartolomeo
Diaz
(stânga)
și
Vasco
da
Gama
(dreapta)
Între
timp,
Spania
și‐a
concentrat
atenția
spre
vest,
din
dorința
de
a
ajunge
către
bogatele
ținuturi
Chitai
(China)
și
Cipangu
(Japonia),
despre
care
povestise
atât
de
frumos
Messer
Marco
Polo.
La
conducerea
a
5
corăbii,
Cristofor
Columb
reușește
să
ajungă
în
1492
în
actualul
arhipelag
Barbados,
punctul
fiind
botezat
San
Salvador.
În
cele
3
expediții
care
vor
urma,
Columb
ajunge
pe
coastele
de
nord
ale
Americii
de
Sud,
va
explora
porțiuni
din
America
Centrală,
dar
niciodată
nu
va
găsi
ruta
către
Asia.
Pentru
spanioli
toate
aceste
călătorii
columbiene
nu
vor
aduce
mult
râvnitele
bogății,
iar
celebrul
navigator
se
va
stinge
în
uitare.
Până
în
ultimele
zile
de
viață
Columb
susținea
că
descoperise
Paradisul
și
că
este
foarte
aproape
de
Indii,
fiind
doar
o
problemă
de
timp
să
ajungă
acolo.
Bazându‐se
pe
datele
lui
Ptolemeu,
Columb
nu
greșise
în
calculele
distanțelor
sale,
dar
pornise
de
la
o
circumferință
a
Pământului
mai
mică
cu
28%
față
de
valoarea
reală.
Această
eroare
a
lui
Ptolemeu
s‐a
dovedit
una
dintre
cele
mai
influente
din
întrega
istorie.
O
replică
a
vaselor
lui
Columb
(Nina,
Pinta
și
Santa
Maria).
Sursa
Andrews,
E.
Benjamin.
History
of
the
United
States,
volume
V.
Charles
Scribner's
Sons,
New
York.
1912
Hernan
Cortez
(1485‐1547)
cuceritor
al
Imperiului
Aztec
și
Francesco
Pizzaro
(1471?‐1541)
învingător
în
fața
incașilor,
au
fost
cei
care
au
adus
mult
râvnitul
aur
spaniolilor.
Datorită
lor
drumurile
către
coastele
americane
devin
frecventate
de
occidentali,
acești
conchitadori
(termenul
înseamnă
cuceritor)
fiind
mânați
doar
de
nevoia
de
a
face
rapid
avere.
Un
alt
explorator,
Vasco
Nunez
de
Balboa,
reușește
în
1513
să
traverseze
Istmul
Panama
și
de
pe
un
vârf
zărește
o
mare
întindere
de
apă.
Ajuns
la
aceasta,
își
dă
seama
că
este
sărată
și
că
a
descoperit
un
nou
ocean,
pe
care‐l
ia
în
stăpânirea
Spaniei
sub
numele
de
Mare
del
Sur
(Marea
Sudului).
Vestea
sa
va
determina
revenirea
asupra
ideii
că
se
poate
ajunge
spre
vest
în
Asia.
Ferdinad
Magellan
(Fernão
de
Magalhães)
va
întreprinde
între
1519‐1522
o
expediție
pentru
găsirea
unei
rute,
ocolind
America
de
Sud
către
oceanul
lui
Balboa.
După
luni
de
încercări
prin
fiordurile
Țării
de
Foc,
părăsit
de
o
parte
din
oamenii
săi,
Magellan
găsește
drumul
de
legătură,
prin
strâmtoarea
care‐i
va
purta
numele.
Intrând
în
acest
nou
ocean,
el
îl
botează
Mare
Pacifiquo,
sau
Marea
Liniștită,
datorită
calmului
întâlnit
pe
durata
traversării.
Iată
de
unde
provine
denumirea
unuia
dintre
cele
mai
furtunoase
oceane,
o
simplă
ironie
în
fond.
Magellan
moare
în
Filipine
în
urma
unui
conflict
cu
populația
locală,
iar
dintre
cele
5
nave
al
sale
doar
una
singură,
Victoria,
condusă
de
Huan
Sebastian
Elcano,
reușește
să
termine
călătoria.
Acum
nimeni
nu
mai
avea
niciun
dubiu
asupra
faptului
că
Pământul
este
rotund,
iar
evenimentul
va
fi
consemnat
ca
prima
circumnavigație.
Ferdinand
Magellan
(stânga)
și
Juan
Sebastian
Elcano
(dreapta)
Traseul
expedițiilor
conduse
de
F.
Magellan
(1519‐1522)
și
F.
Drake
(1577‐1780).
Perioada
circumnavigațiilor
Începută
în
sec.
al
XVI‐lea,
această
perioadă
continuă
și
în
prezent,
chiar
dacă
călătoriile
au
un
interes
mai
mult
turistic.
Fascinația
ocolului
Pământului
pare
a
rămâne
permanentă.
Scopul
acestor
călătorii
îndelungate,
uneori
pe
durata
a
câțiva
ani,
era
doar
unul
economic,
cu
toate
acestea,
s‐au
obținut
numeroase
informații
legate
de
configurația
coastelor
sau
regimul
mareic
și
al
curenților.
1528:
călugărul
Andrés
de
Urdaneta
stabilește
ruta
care‐I
poartă
numele
în
traversarea
de
la
vest
la
est
a
Pacificului.
Sir
Francis
Drake
(stânga)
și
Thomas
Cavendish
(dreapta)
1577‐1580:
Sir
Francis
Drake,
piratul
devenit
nobil,
reușește
o
circumnavigație.
1587‐1591:
Thomas
Cavendish
al
doilea
englez
în
jurul
lumii.
1580–1584
și
1585‐1589:
Martín
Ignacio
de
Loyola
devine
primul
care
reușește
să
înconjoare
de
două
ori
Pământul,
în
sensuri
diferite
(spre
est
și
spre
vest).
1598‐1601:
Oliver
van
Noort
este
primul
dintre
olandezi.
1764‐1766:
la
bordul
navei
HMS
Dolphin
amiralul
englez
John
Byron
reușește
un
ocol
al
Pământului
în
mai
puțin
de
doi
ani.
Dolphin
a
fost
prima
navă
din
lume
care
a
repetat
o
astfel
de
călătorie.
1642:
Abel
Tasman
primește
misiunea
de
a
găsi
Terra
Australis
Incognita,
marele
continent
sudic.
El
descoperă
insula
care‐I
poartă
numele
în
prezent
și
ajunge
pe
coastele
vestice
ale
Noii
Zeelande.
Convins
că
a
atins
coastele
Americii
de
Sud
botează
aceste
locuri
Staten
Landt.
Într‐o
expediție
ulterioară,
doi
ani
mai
târziu,
explorează
coastele
nordice
ale
Australiei,
dar
olandezii
nu
sunt
atrași
de
aceste
locuri
lipsite
de
resurse.
Până
la
expedițiile
lui
James
Cook,
Australia
și
Noua
Zeelandă
nu
prezintă
niciun
interes
economic.
1643:
fizicianul
italian
Evanghelista
Torricelli
inventează
barometrul
cu
mercur.
Acest
instrument
se
va
dovedi
extrem
de
folositor
în
prognoza
vremii,
fiind
prezent
pe
orice
navă.
1650‐1710:
perioada
de
aur
a
bucanierilor.
William
Dampier
rămâne
cel
mai
cunoscut
dintre
aceștia,
el
a
devenit
primul
care
a
reușit
trei
circumnavigații.
1685:
Edmund
Halley
studiază
circulația
oceanică
și
relația
dintre
aceasta
și
vânturile
dominante.
Mult
mai
cunoscut
pentru
observațiile
sale
astronomice
(deplasarea
de
paralaxă),
numele
său
va
fi
acordat
cometei
care
apare
odată
la
76
de
ani.
În
1690
el
inventează
clopotul
pentru
scufundare1,
care
primea
aer
nelimitat
prin
intermediul
unui
tub,
de
la
un
vas
aflat
la
suprafață.
Presiunea
aerului
împiedica
pătrunderea
apei
în
clopot.
1751:
măsurătorile
de
temperatură
a
apelor
tropicale,
realizate
de
Henry
Ellis
(1721‐1806)
au
indicat
prezența
unor
ape
reci
de
adâncime,
situate
sub
apele
de
suprafață.
Ellis
sugerează
proveniența
acesteia
din
zonele
polare.
1769:
apare
prima
hartă
a
Curentului
Golfului
a
lui
Benjamin
Franklin2.
Amiralitatea
britanică
aduce
la
bordul
navelor
oameni
de
știință
și
pictori
peisagiști
din
dorința
consemnării
cât
mai
precise
a
observațiilor.
James
Cook
ridică
prima
hartă
a
coastelor
Newfoundland,
descrie
coastele
estice
ale
Australiei
și
face
primul
ocol
al
Noii
Zeelande.
El
a
fost
primul
european
care
a
vizitat
insulele
Hawaii,
loc
în
care‐și
va
găsi
sfârșitul.
Față
de
predecesorii
săi,
călătoriile
lui
James
Cook
au
produs
un
important
material
cartografic
și
științific.
Interesul
nu
mai
este
unul
neapărat
de
ordin
economic,
se
intră
într‐o
nouă
fază
în
care
știința
primează.
Traseul
expedițiilor
lui
James
Cook.
Prelucrare
după
Jon
Platek
(2008).
1768‐1771
1772‐1775
1776‐1779
Linia
punctată
exprimă
ruta
după
moartea
lui
Cook.
1
http://dev.nsta.org/evwebs/2270/PastTechnology.html
2
http://www.keyshistory.org/gulfstream.html
1775:
este
elaborată
teoria
mareelor
de
către
Pierre‐Simon
marchiz
de
Laplace.
1776:
David
Bushenel3
construiește
primul
submarin
care
întreprinde
o
acțiune
de
atac
asupra
unui
vas,
în
perioada
Revoluției
americane.
Botezat
The
Turtle
(Țestoasa),
datorită
aspectului
său,
acesta
era
pilotat
de
o
singură
persoană.
Perioada
marilor
expediții
oceanografice
Marile
puteri
încep
să‐și
afirme
supremația
și
în
domeniul
cercetării
oceanografice.
Expedițiile
au
un
caracter
național
și
sunt
cooptați
cercetători
specializați
în
domeniile
bilogiei
marine,
oceanografiei
fizico‐chimice
sau
geologi.
1795‐1876:
naturalistul
german
Christian
Gottfried
Ehrenberg
a
observat
că
multe
dintre
rocile
silicioase
erau
compuse
din
schelete
de
organisme
microscopice.
El
ajunge
astfel
la
concluzia
că
rocile
respective
s‐au
format
pe
fundul
mării.
1804‐1806:
expediția
condusă
de
Ivan
Fedorovich
Kruzenshtern
la
bordul
navei
Nadejda
și
Yuri
F.
Lisianki
cu
nava
Neva
deschide
drumul
exploratorilor
ruși
în
Pacific.
Cei
doi
sunt
primii
ruși
care
stabilesc
o
circumnavigație.
1818‐1833:
expedițiile
arctice
ale
lui
John
Ross
alături
de
nepotul
său
James
Clarck
Ross
și
William
Perry.
1819:
prima
expediție
antarctică
a
Rusiei
sub
comanda
lui
Fabian
Gottlieb
von
Bellingshausen,
din
care
au
făcut
parte
navele
Vostok
și
Mirnyi,
condusă
de
Mikhail
Petrovich
Lazarev.
Cei
doi
au
descoperit
unele
insule
ale
arhipelagului
Fiji
și
au
trecut
de
Cercul
Antarcticii
(66º
33′
43″),
performanță
neegalată
de
pe
vremea
lui
James
Cook.
1828:
J.
Vaughan
Thomson
elaborează
primele
studii
asupra
planctonului,
recoltat
pe
coastele
Irlandei.
3
http://www.submarine‐history.com/
Traseul
expediției
Beagle
(1831‐1836)
1831‐1836:
expediția
la
bordul
vasului
Beagle,
din
care
a
făcut
parte
Charles
Darwin.
În
urma
călătoriei
acesta
recoltează
un
bogat
material
pe
care‐l
va
folosi
ulterior
în
teoria
originii
speciilor.
Contribuțiile
sale
au
fost
majore
în
cunoașterea
vieții
din
oceane,
tot
acum
elaborând
teoria
sa
asupra
formării
atolilor,
material
publicat
în
1842
cu
titlul
The
Structure
and
Distribution
of
Coral
Reefs.
H.M.S.
Beagle
în
Strâmtoarea
Magellan
1832:
este
publicată
postum
lucrarea
lui
James
Rennel
(1742‐1830)
intitulată
Currents
of
the
Atlantic
Ocean.
Contribuțiile
sale
au
fost
deosebite
și
în
circulația
din
Oc.
Indian.
În
1799
el
a
publicat
o
hartă
a
curenților
din
jurul
Africii
care
impresionează
și
astăzi
prin
acuratețea
observațiilor.
1844:
Edward
Forbes
a
divizat
Oceanul
Planetar
în
8
zone.
A
remarcat
că
viața
animală
nu
există
la
adâncimi
de
peste
300
fathomi
(548m).
Dincolo
de
această
valoare
el
concluzionează
că
nu
există
viață!
Concepția
sa
avea
să
fie
curând
infirmată,
dar
contribuțiile
sale
în
biologia
marină
rămân
importante.
1847:
Matthew
Fountaine
Maury
publică
prima
hartă
globală
a
circulației
oceanice.
În
1856
apare
principala
sa
lucrare:
Physical
Geography
of
the
Sea.
1847:
Joseph
Hooker
afirmă
despre
diatomee
(un
tip
de
fitoplancton)
că
nu
sunt
altceva
decât
plante,
iar
din
punct
de
vedere
ecologic,
rolul
acestora
în
oceane
este
similar
celor
terestre.
1857‐1866:
Cunoaşterea
reliefului
bazinelor
oceanice
a
început
din
a
doua
jumătate
a
secolului
al
XIX‐lea
și
a
fost
impulsionată
de
trasarea
cablului
de
telegraf
dintre
Europa
și
America
de
Nord.
Această
activitate
a
dus
la
identificarea
dorsalei
trans‐atlantice
şi
a
ridicat
noi
probleme
legate
de
relieful
submers,
până
atunci
existând
ideea
că
aspectul
general
este
de
câmpie
uniformă.
1872‐1876:
expediția
Challenger
sub
conducerea
lui
Sir
Charles
Wyville
Thomson
a
impus
un
nou
standard
oceanografic.
Sutele
de
puncte
de
probare,
sondaje
de
adâncime
sau
dragări
ale
sedimentelor
de
fund
aveau
să
schimbe
fundamental
viziunea
despre
Oceanul
Planetar.
Tot
acum
s‐a
realizat
și
cea
mai
mare
măsurătoare
a
adâncimii
în
Fosa
Marianelor
(8180m).
Sir
Charles
Wyville
Thomson
conducătorul
expediției
Challanger
(1872‐1876)
1873:
Luis
Agassiz
pune
bazele
primului
laborator
de
biologie
marină
din
S.U.A.
pe
Insula
Penikese,
statul
Massachusetts.
Cu
o
durată
scurtă
de
existență,
activitatea
va
fi
continuată
de
către
o
parte
dintre
studenții
săi,
care
vor
fonda
în
1888
Marine
Biological
Laboratory
în
Woods
Hole.
În
același
an,
1873
apare
tratatul
de
oceanografie
al
lui
Charles
Wyville
Thomson
întitulat
The
Depths
of
the
Sea.
1871‐1891:
în
acest
interval
Victor
Hensen
a
condus
5
expediții
în
Marea
Baltică,
Marea
Nordului
și
Oceanul
Atlantic.
El
este
cel
care
a
introdus
în
premieră
noțiunea
de
plancton
și
a
inventat
mai
multe
instrumente
de
recoltare
a
acestuia.
1874‐1876:
expediția
germană
Gazelle
sub
conducerea
lui
Georg
Balthazar
von
Neumayer.
Alături
de
Wladimir
Köppen
cei
doi
vor
publica
în
1890
primul
atlas
al
norilor.
1884:
John
Murray
înființează
la
Granton
primul
laborator
marin
din
Marea
Britanie.
1886‐1889:
călătoria
amiralului
S.
O.
Makarov
în
Oceanul
Pacific
din
Valparaiso
la
Yokohama.
La
bordul
corvetei
Viteaz
cercetătorii
ruși
au
analizat
distribuția
temperaturii
și
regimul
salinității.
Viteaz
este
un
nume
cu
rezonanță
în
toată
activitatea
oceanografică
rusească,
nu
mai
puțin
de
trei
nave
purtând
acest
nume.
1893‐1896:
expediția
lui
Fridtjof
Nansen
la
bordul
vasului
Fram
(în
norvegiană
înseamnă
tot
înainte)
demonstrează
existența
unui
curent
circumarctic
și
dovedește
că
acest
ocean
are
adâncimi
mari,
contrar
viziunilor
anterioare.
Nansen
a
inventat
butelia
oceanografică
ce‐i
poartă
numele,
care
permite
recoltarea
probelor
de
apă
de
la
adâncime,
precum
și
măsurarea
temperaturii
acestora.
Fridtjof
Nansen
și
butelia
pentru
recoltarea
probelor
de
apă
de
la
adâncime
Perioada
oceanografiei
instituționale
1902:
regele
Oscar
al
II‐lea
al
Suediei
(1829‐1907)
înființează
ICES
(International
Council
for
the
Exploration
of
the
Sea).
El
a
fost
un
apropiat
al
științelor,
pasionat
mai
ales
de
cercetările
arctice.
Expedițiile
lui
Adolf
Erik
Nordenskiöld
sau
Fridtjof
Nansen
sunt
doar
câteva
dintre
programele
de
cercetare
sponsorizate
de
acesta.
1903:
se
înființează
Marine
Biological
Laboratory
la
Universitatea
California,
care
va
deveni
ulterior
Institutul
Oceanografic
Scripps
(http://scripps.ucsd.edu).
1906:
Prințul
Albert
I
de
Monaco
(1848‐1922)
înființează
muzeul
oceanografic
și
acvariul
din
Monaco.
1925‐1927:
expediția
germană
Meteor
a
folosit
în
premieră
un
aparat
de
sondare
acustică
a
adâncimilor.
Profilele
executate
în
Atlantic
au
evidențiat
prezența
dorsalei
mediane.
1930:
se
înființează
Woods
Hole
Oceanographic
Institution
(www.whoi.edu)
1934:
William
Beebe
și
Otis
Barton
sunt
primii
care
observă
direct
viața
din
oceane
dintr‐o
batisferă,
rămasă
legată
de
nava
de
la
suprafață.
Cei
doi
reușesc
să
coboare
până
la
adâncimea
de
923m.
1942:
apare
lucrarea
The
Oceans
a
lui
Sverdrup,
Johnson
și
Fleming
Perioada
oceanografiei
moderne
După
al
II‐lea
Război
Mondial
se
înregistreză
progrese
deosebite
în
cunoașterea
reliefului
submers.
Dezvoltarea
tehnologică
permite
cartarea
mult
mai
precisă,
dar
se
păstrează
incertitudinea
pentru
multe
regiunui
infuficient
explorate.
1945:
Harry
Hammond
Hess
descoperă
în
Atlantic
munții
de
tip
guyot.
Au
fost
botezați
după
asemănarea
cu
clădirea
de
geologie
a
Universității
Princeton,
care
avea
un
acoperiş
plat
şi
purta
denumirea
de
Guyot
Hall.
Arnold
Guyot
a
fost
un
geograf
celebru
din
sec.
XIX.
1953:
Marie
Tharp
descoperă
existența
unei
văi
în
centrul
dorsalei
atlantice,
sugerând
că
ar
fi
vorba
de
o
vale
de
rift
similară
cu
cea
din
estul
Africii.
Studiile
ulterioare
ale
lui
Bruce
Hezzen
confirmă
existanța
rifturilor
și
legătura
dintre
acestea
și
procesele
constructive
divergente
dintre
două
plăci
tectonice.
Cei
doi
vor
elabora
mai
târziu
prima
hartă
a
reliefului
Oceanului
Planetar
intitulată
World
Ocean
Floor.
Marie
Tharp
și
profilele
dorsalelor
oceanice
executate
de
aceasta
1958:
Henry
Stommel,
pe
vremea
în
care
activa
în
cadrul
Woods
Hole
Oceanographic
Institution,
prezintă
o
nouă
imagine
a
circulației
de
adâncime.
1960:
la
bordul
batiscafului
Trieste
elvețianul
Jacques
Piccard
și
americanul
Don
Walsh
coboră
în
Gropa
Marianelor,
până
la
adâncimea
de
10911m.
1964:
este
construit
submersibilul
Alvin4,
care
poate
lua
la
bord
trei
persoane.
Până
în
prezent
aceta
a
realizat
peste
4400
de
scufundări
pentru
recoltarea
probelor
de
adâncime.
1964:
Jacques
Yves
Cousteau
în
cadrul
programului
Sealab
(I,
II
și
III)
a
investigat,
împreună
cu
echipa
sa,
posibilitatea
de
a
trăi
mai
multe
zile
sub
apă.
Cousteau
a
perfecționat
echipamentul
de
scufundare,
pentru
a‐i
crea
o
mai
mare
autonomie.
4
http://www.whoi.edu/
1969:
Kirk
Bryan
și
Michael
Cox
elaborează
primul
model
numeric
al
circulației
oceanice.
1968‐1983:
Programul
Deep
Sea
Drilling
Project5
și‐a
propus
realizarea
forajelor
de
adâncime
în
Oceanul
Planetar
cu
ajutorul
navei
Glomar
Challenger.
Proiectul
a
confirmat
teoria
derivei
continentelor
propusă
din
1912
de
către
Alfred
Wegener.
DSDP
a
afectuat
un
număr
de
96
de
expediții,
iar
adâncimea
cea
mai
mare
atinsă
în
crusta
oceanică
a
fost
de
1741m.
În
cele
624
de
puncte
de
investigație
s‐au
recoltat
peste
19000
de
carote.
1977:
sunt
descoperite
organisme
marine
care
trăiesc
la
adâncimi
mari
în
apropierea
izvoarelor
cu
apă
fierbinte
ce
apar
prin
crăpăturile
scoarței
(hydrothermal
vents).
În
condițiile
unor
adâncimi
de
3000m
și
cu
o
temperatură
a
apelor
de
400
°C
poate
exista
viață!
Perioada
oceanografiei
satelitare
1978:
lansarea
primului
satelit
oceanografic
de
către
NASA:
Seasat.
Din
acest
moment
oceanografia
intră
într‐o
nouă
fază
de
investigare,
odată
cu
apariția
de
noi
produse
puse
la
dispoziție
de
sateliți
ca:
Geosat
(1985–1988),
Ers–1
(1991–1996),
Ers‐2
(1995‐)
Topex
/
Poseidon
(1996‐2006),
Jason1
și
2
(2002‐),
Envisat
(2002).
Pe
baza
datelor
oferite
de
Geosat
şi
Ers‐1,
la
care
s‐au
adăugat
şi
date
din
sondaje
acustice,
Smith
şi
Sandwell6
au
realizat
în
anul
1997
prima
hartă
batimetrică
a
Oceanului
Planetar.
Rezoluția
pe
orizontală
este
de
între
5‐10km,
iar
precizia
medie
a
adâncimilor
este
de
±100
m.
În
prezent,
rezoluția
spațială
pentru
produse
globale
de
batimetrie
a
coborât
la
±
3km.
Cunoașterea
direcției
și
vitezei
valurilor,
a
temperaturii
la
suprafața
apelor,
a
cantității
de
sedimente
aflate
în
suspensie,
constituie
doar
câteva
din
aplicațiile
tehnologiei
satelitare.
Oscilațiile
nivelului
mediu
al
Oceanului
Planetar
pe
baza
datelor
de
altimetrie
radar7.
5
http://www.deepseadrilling.org
6
http://www.ngdc.noaa.gov/mgg/bathymetry/predicted/explore.HTML
7
http://www.aviso.oceanobs.com/en/news/ocean‐indicators/mean‐sea‐level/index.html
3. Bazinele oceanice
Cunoaşterea reliefului bazinelor oceanice a început din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiind impulsionată
detrasarea cablului de telegraf. Această activitate a dus la identificarea dorsalei trans-atlantice şi a ridicat noi
probleme legate de relieful submers, până atunci existând ideea că aspectul general este de câmpie uniformă.
Progrese mari s-au înregistrat o dată cu inventarea sistemului de sondare acustică (echo-sounder) în perioada anilor
1920. Prin determinarea timpului de răspuns al unui semnal care se întoarce la navă, cunoscând viteza de propagare
a sunetului în apă, se poate afla automat adâncimea.
Hărţi noi ale fundurilor oceanice au reuşit să fie elaborate, combinând sute de profile trasate cu sonarul. Din anii 1970
s-au dezvoltat sisteme complexe de măturare a reliefului oceanic, folosind mai multe semnale care lucrează simultan.
Cu toate acestea, doar o mică parte din relieful oceanic a reuşit să fie cartat.
Trecerea de la relieful continental la cel al bazinelor oceanice se face prin intermediul MARGINILOR CONTINETALE.
Prin această noţiune înţelegem relieful grefat pe crustă continentală ce racordează continentele cu bazinele oceanice
prin forme de relief majore, cu profil general convex/concav, cu dimensiuni de mii de km şi cu evoluţii perceptibile în
intervale de timp de ordinul milioanelor de ani. (E. Vespremeanu, 1989).
Componentele M.C.
Şelful continental: este o veche câmpie acoperită în prezent de apă, care are lăţimi medii globale de 65 km. Panta sa
este redusă şi se extinde până la adâncimi medii de 180m. El se termină printr-o ruptură de pantă (muchia şelfului),
care face trecerea spre unitatea următoare, versantul continetal. Numit impropriu povârniş, această unitate prezintă
pante mai mari, între 3-6 gr. remarcându-se ca cele mai extinse suprafeţe înclinate de pe Terra. În cadrul lor se
întâlnesc canioane submerse cu energii de relief de peste 1000m. Dimensiunile canioanelor întrec de multe ori
valorile celor dezvoltate pe continente. Printre cele mai cunoscute canioane amintim: canionul Monterrey, canionul
Indusului etc. Scurgerile turbiditice stau la baza modelării permanente a acestora, manifestându-se prin curenţi
descendenţi, încărcaţi cu sedimente de diferite dimensiuni.V.C. coboră până la adâncimi de 3000-4000m, fâcând
trecerea către câmpiile abisale prin intermediul unor forme de tranziţie, glacisurile continetale. În cadrul acestor unităţi
se remarcă prezenţa conurilor abisale, cu formă generală de evantai (deep sea fan). Toate fluviile au mari conuri
abisale, cel mai impresionant fiind cel al sistemului Gange-Brahmaputra. În Marea Neagră Dunărea a format conul
abisal euxinic.
Coasta: formă de relief din cadrul M.C. alcătuită din câmpii costiere, câmpii litorale, front litoral şi şelf. Întregul profil al
acesteia s-a aflat sub acţiunea directă a mării la un moment dat. Pe un nivel mai scăzut râurile îşi dezvoltau albiile pe
şelful actual. În prezent sectoarele respective de vale sunt relicte şi acoperite de mare.
Câmpiile costiere: se dezvoltă până la altitudini de 200-300m, limita lor inferioară fiind în jur de 30m. Au aspect
tabular în cea mai mare parte şi se află sub modelare subaeriană încă de la sfârşitul Pliocenului.
Câmpiile litorale: coboară de la valori de ~30m până la 2-5m. S-au format în Holocen, iar în cadrul lor putem
diferenţia câmpii deltaice, lagunare etc.
Frontul litoral racordează câmpiile litorale de şelful continental. Subunităţile sale sunt: ţărmul, versantul litoral şi
glacisul litoral.
Ţărmul: formă de relief din cadrul frontului litoral, creată sub acţiunea valurilor care prezintă o morfodinamică
accentuată. În cadrul său pot fi identificate cordoane dunicole de generaţii diferite, cu înălţimi ce variază în funcţie de
gradul de acoperire cu vegetaţie, tipul acesteia, cantitatea de precipitaţii disponibilă, regimul eolian etc. Pe litoralul
românesc altitudinea lor nu trece de 2-3m. Atunci când există o sursă considerabilă de nisip dunele pot atinge înălţimi
de 20-40m (ţărmul Cape Cod-coasta atlantică a SUA), sau în cazuri excepţionale, valori de peste 200m (I. Fraser
aflată pe coastele estice ale Australiei). Pe un ţărm eroziv profilul este mult simplificat, plaja putând avea lăţimi
reduse (4-5m), sau poate lipsi cu desăvârşire.
Tipuri de insule.
1) părţi continetale izolate în timpul evoluţiei bazinelor oceanice (ex: Madagascar, Groenlanda, Marea Britanie,
Ceylon)
2) insule formate din morene glaciare în timpul glaciaţiunii Wurmiene. Depozitele morenaice transportate de gheţari
pe şelfuri au fost înconjurate de apă în postglaciar, atunci când nivelul oceanului a crescut. (ex: Long Island)
3) insule barieră formate din nisipuri transportate de curenţi în lungul ţărmului. Sunt situate în imediate apropiere a
gurilor de vărsare (ex: I. Sacalin, I. Musura)
Insule vulcanice pot fi întâlnite pe margini de arce insulare sau pot fi independente.
Insule coraligene de tipul atolilor. Cuvântul atol în limba băştinaşilor din Maldive înseamnă inel. Modelul de evoluţie al
acestora a fost elaborat de către Charles Darwin.
În funcţie de caracteristicile subunităţilor sale, de tectonica specifică, marginile continentale se pot clasifica în: M.C.
pasive şi active. M.C. pasive au un profil aproape complet, cu subunităţi bine dezvoltate, coastele fiind larg extinse.
V.C. este bine dezvoltat, iar pantele sale nu sunt foarte mari. G.C. sunt larg extinse, frecvent cu mai multe trepte.
M.C. pasive nu sunt afectate de fenomene de vulcanism sau seismicitate. Se întâlnesc pe coastele atlantice
americane, africane sau antarctice. M.C. active sunt suprapuse contactelor convergente dintre plăcile tectonice, cu o
seismicitate ridicată, deseori însoţite de fenomene vulcanice. Unele dintre ele pot fi vechi (cele est pacifice) sau noi
(dezvoltate pe arce insulare).
4. Tectonica plăcilor. Relieful fundurilor oceanice
Crusta Pământului este împărţită în mai multe plăci tectonice sau plăci litosferice. Acestea plutesc pe Astenosferă în
tendinţa găsirii unui echilibru relativ. Plăcile tectonice majore sunt: Euroasiatică, Antarctică, Africană, Australiană,
Indiană, Nord Americană, Sud Americană, Pacifică. Alte plăci minore: Arabă, Caraibelor, Juan de Fuca, Cocos,
Nazca, Filipine etc.
În 1915 Alfred Wegener a publicat The Origine of Continents and Oceans în care remarca asemănarea existentă
între coastele estice ale Americii de Sud şi cele vestice ale Africii. Observaţiile sale nu erau o noutate, această
potrivire aproape perfectă a celor două coaste fiind remarcată în trecut de Francis Bacon, Benjamin Franklin etc.
Wegener nu a putut explica ce forţe au stat însă la producerea acestor deplasări. În 1947 o echipă din cadrul Woods
Hole Oceanographic Institution, condusă de Maurice Ewing, confirmă existenţa unui lanţ muntos în centrul
Atlanticului (dorsala medio-atlantică) şi observă dezvoltarea crustei oceanice pe roci bazaltice, diferite de cele
granitice specifice crustei continetale. Până la elaborarea unui model unitar de deplasare a plăcilor au mai trecut însă
mulţi ani, iniţialW. Jason Morgan a publicat un scenariu evolutiv bazat pe existenţa a 12 plăci, urmat ulterior de
modelul lui Xavier Le Pichon fundamentat pe 6 plăci majore.
Deplasarea plăcilor este cauzată de mişcarea mantalei superioare, prin intermediul unor curenţi subcrustali, mişcare
asemănătoare unui mare covor rulant. Scenariul general presupune existenţa unui supracontinet
iniţialRodinia (cuvânt rusesc care înseamnă mama uscatului) şi a unui ocean unitar Panthalasa (în lb. greacă
semnificămama tuturor mărilor). Rodinia s-a divizat acum ~600 de mil. ani în 8 continente, reunite ulterior într-un
continet unitarPangea. Spargerea survenită acum ~200 de milioane de ani a Pangeei a dus la formarea a două
continenteLaurasia şi Gondwana, care s-au separat la rândul lor în continetele actuale.
Tipuri de contacte între plăci.
Acolo unde magma din Astenosferă iese la suprafaţă (printr-o crăpătură în scoarţă cu aspect de şanţ,
numită vale de rift) se crează crustă oceanică, iar cele două plăci se deplasează în direcţii opuse una faţă de
cealaltă. Acest mecanism stă la baza apariţiei dorsalelor, lanţul muntos cel mai lung şi mai complex de pe Terra.
Crestele sale se ridică cu 1000-200m deasupra fundurilor oceanice şi prezintă în centru o vale de rift. Procesele
vulcanice asociate separă versanţii laterali, fiind asociate şi cu fenomene de seismicitate redusă.
Aspectul general al dorsalei oceanice cu valea de rift în partea sa centrală şi harta distribuţiei acestora.
Pentru contactele convergente destructive sunt specifice procesele de subducţie a uneia dintre plăci şi
apariţia gropilor abisale (fose) în sectoarele respective. Vulcanismul asociat este unul foarte activ, însoţit de o
seismicitate ridicată (cutremure apărute la adâncimi mari, între 100-700km). Arcele insulare se formează tocmai la
contactul dintre două plăci oceanice, fiind des întâlnite în Pacificul de Vest. Convergenţa a două plăci continentale nu
duce la apariţia foselor sau a arcelor insulare, ci doar la cea a munţilor (situaţie întâlnită în Turcia şi Pakistan). La
contactul dintre subcontinetul indian şi Asia au apărut Munţii Himalaya.
Falii transformante (roşu) se întâlnesc unde plăcile tectonice se deplasează în direcţii opuse (doar între
creste) şi sunt însoţite de cutremure. În afara acestei zone, acolo unde plăcile se deplasează în aceiaşi direcţie şi la
viteze similare, nu există seismicitate.
RELIEFUL FUNDURILOR ABISALE este reprezentat de câmpiile abisale, glacisurile abisale şi fosele sau gropile
abisale. Aceste forme se întâlnesc între 4000-6000m adâncime, doar fosele coborând la valori mai mari. Din întreaga
suprafaţă a Pământului aproximativ 30% este reprezentată de această categorie hipsometrică. Câmpiile
abisale reprezintă cele mai netede suprafeţe de pe Terra, acoperite de sedimente fine şi ultrafine. Se pot dferenţia
mai multe categorii: tipice (în Oc. Atlantic şi Indian), de fosă sau arhipelagice (în apropierea arcelor insulare,
numeroase în Pacific). Glacisurile abisale racordează câmpiile abisale de alte forme de relief (dorsale sau munţi
izolaţi, dealuri eubmarine etc.). Fosele reprezintă cele mai mari adâncimi de pe Terra. Pot fi periferice, de
tip rever,oblice sau mixte.
Forme azonale de relief. În afara marilor unităţi morfologice descrise mai sus, în cadrul Oceanului Planetar,
se întâlnesc coline, munţi abisali izolaţi, praguri abisale, depresiuni sau şanţuri abisale. O categorie aparte o
formează munţii de tip guyot. Aspectul lor plat dovedeşte o evoluţie în regim subaerian şi o modelare intensă, care a
dus la forma plată din partea superioară. Descoperirea lor s-a produs în anul 1945, atunci când Harry Hammond
Hessfăcea măsurători cu sonarul de la bordul vasului său. Au fost botezaţi după asemănarea cu clădirea de geologie
a Universităţii Princeton, care avea un acoperiş plat şi purta denumirea de Guyot Hall. Arnold Guyot a fost un geograf
celebru din sec. XIX.
Pentru înţelegerea caracteristicilor oceanului este necesar, în prealabil, să se cunoască proprietăţile apei de
mare. Caracteristicile generale fizico-chimice, biologice sunt derivate în mod direct din cele ale structurii moleculei
apei.
Fiecare moleculă de apă este alcătuită din doi atomi de hidrogen şi un atom de oxigen, care formează
împreună un dipol tipic. Atomii de hidrogen, cu sarcină + sunt legaţi de atomul de oxigen, cu sarcină - la un unghi de
105 grade, printr-o legătură covalentă. Între mai multe molecule de apă, atomii de hidrogen sunt legaţi de cei de
oxigen mult mai slab ca cei din interiorul unei singure molecule (de 20 de ori mai slab), printr-o legătură de hidrogen.
În lipsa unei legături de hidrogen nu ar mai exista oceane şi nici viaţă pe Terra.
Apa este una dintre puţinele substanţe care există în toate cele trei stări de agregare: lichidă, solidă şi
gazoasă. Structura unei molecule de gheaţă este însă una diferită. Ca orice structură cristalină, aceasta este
oarecum rigidă, permiţând doar vibraţii dar nu şi o deplasare liberă ca în cazul stării lichide.
Densitatea gheţii la temperatura de 0 gr. Celsius este de 0,92 g/cmc, în timp ce a apei în stare lichidă este de
1g/cmc. Din acest motiv o bucată de gheaţă pluteşte pe apă.
În procesul schimbării de stare, din lichid în solid, sunt eliminate cea mai mare parte dintre săruri, precum şi alte gaze
dizolvate. Procesul reversibil este unul care se face treptat, deorece temperatura este încă una scăzută, vor exista
structuri cristaline în interiorul soluţiei lichide. Prin creşterea treptată a temperaturii acestea dispar, iar dacă pragul
termic este depăşit legăturile dintre molecule sunt rupte în totalitate, apa trecând în stare gazoasă. Din acest moment
moleculele individuale se pot mişca şi roti independent. Cu cât temperatura va creşte în interiorul gazului cu atât
moleculele se vor mişca mai rapid, presiunea fiind direct legată de valoarea temperaturii.
În interiorul apei de mare există mai multe săruri dizolvate care-i determină acesteia o serie de proprietăţi
fizice, şi foarte important, îi controlează densitatea. Din cele peste 70 de elementele existente în apă doar 6
dintre ele reprezintă mai mult de 99% din toate sărurile: Cl, Na, Mg, Ca, K şi S.
Totalitatea sărurilor dizolvate într-un litru de apă indică salinitatea soluţiei respective, care se măsoară în
grame. Conductivitatea electrică reprezintă o metodă de măsurare a salinităţii, existând o corelaţie directă între aceşti
doi parametri.
În cadrul apei de mare există o cantitate mică de gaze dizolvate, datorită scimbului permanent existent între ocean şi
atmosfera terestră. Spunem că apa de mare este saturată în gaze atunci când pentru o anumită temperatură şi
salinitate, cantitatea totală de gaze ce intră în apă egalează cantitatea gazelor ce ies din aceasta, într-un anumit
interval de timp. Creşterea temperaturii şi scăderea salinităţii vor duce la creşterea cantităţii totale de gaze dizolvate.
Cea mai mare proporţie a gazelor dizolvate revine: azotului (48%), oxigenului (36%) şi HCO 3 (15%). Pe măsură ce
apele de suprafaţă coboară în adâncime, proporţia gazelor dizolvate se poate modifica ca urmare a difuziei
moleculare sau prin amestecul apelor cu alte mase care conţin o cantitate diferită de gaze. Concentraţia acestor gaze
dizolvate constituie una dintre proprietăţile conservative ale apei de mare, modificările putând apare doar ca urmare a
unor procese bio-chimice. Ciclul azotului în apa de mare.
Particule existente în apa
de mare.
Cele mai multe
particulele din ocean există din cauza organismelor marine. O bună parte dintre ele servesc ca hrană pentru alte
vieţuitoare de adâncime. Pentru a atinge fundul oceanului unele particule au nevoie de ani de zile. O altă categorie
provine din râurile şi fluviile care se varsă în ocean, sau sunt aduse de vânturi de pe continente., ori pot rezulta din
contactul apelor cu scoarţa. Prin procesul de dizolvare al unor astfel de particule se poate ajunge la modificări ale
compoziţiei apelor de adâncime.
Salinitatea determină cele mai importante caracteristici fizice ale apelor din oceane. Cu cât valoarea ei va fi mai
ridicată cu atât temperatura de îngheţ va fi mai coborâtă. Dacă temperatura de îngheţ a apei dulci este de 0 grade
Celsius, o apă de mare cu salinitatea de 35 psu va îngheţa în jur de -2 grade. Descreşterea punctului de îngheţ este
liniară din acest motiv la o salinitate de 17 psu temperatura va fi de aproape -1 grade.
Apele din cadrul Oceanului Planetar prezintă o structură diferenţiată în funcţie de adâncime. Cele costiere
vor avea carcteristici aparte faţă de apele din larg, generate de mai mulţi factori: temperatură, salinitate, absorbţia
luminii etc. Energia solară care ajunge la suprafaţa oceanului este folosită în cea mai mare parte în procesele de
evaporare. O parte din aceasta va fi înmagazinată la nivelul maselor de apă şi ulterior transformată. Ca urmare a
încălzirii neuniforme, apele din oceane sunt structurate pe diferite nivele: ape de suprafaţă, picnoclina şi apele de
adâncime.
Apele de suprafaţă.
Deorece variabilitatea termică a acestora este mult mai mare, precum şi cea a proceselor de evaporaţie sau de aport
din precipitaţii, stratul superior din oceane va fi cel mai neomogen la nivelul Terrei. Densitatea apelor este aici
redusă, iar schimbul permanet la interfaţa Ocean-Atmosferă le determină o dinamică ridicată. Valurile şi curenţii
contribuie la impunerea termenului de strat de amestec pentru aceste ape de suprafaţă.
Picnoclina.
pycno: densitate clina: salt sau pantă.
Stratul următor corespunde unei schimbări majore la nivelul densităţii, variabilă cu creşterea adâncimii. Efectul
picnoclinei este de barieră pentru mişcările verticale ale apelor, constituind fundamentul circulaţiei de suprafaţă.
Apele de adâncime.
Din cauza prezenţei picnoclinei, acestea se "lovesc" ca de un plafon , fiind astfel împiedicate să se amestece rapid cu
apele de suprafaţă. Singurul schimb direct cu atmosfera se produce doar în zonele polare, acolo unde apele de
adâncime ies spre suprafaţă, ca urmare a absenţei picnoclinei. Temperatura medie este de 3,5 gr. C, iar
omogenitatea acestor mase de apă este cea mai ridicată din întregul Ocean Planetar.
Structura apelor din ocean, pe un profil N-S. Scara este redusă, apele de adâncime coborând până la valori de 4000-
600m. Credits NASA.
TEMPERATURA.
Cantitatea de radiaţie solară absorbită de apele oceanelor variază în funcţie de latitudine (care determină înălţimea
soarelui pe boltă) şi de perioada anului. Gradul de acoperire cu nori constituie un alt factor determinant. Energia
primită de la soare este relativ constantă la nivelul părţii superioare a atmosferei: 0,5 cal/cmp/1 minut. După trecerea
prin atmosferă, la nivelul suprafeţei pământului ajunge doar 0,25 cal/cmp/1 minut , valoare medie în 24 de ore.
Această radiaţie nu este păstrată la suprafaţa apelor ci este transmisă către adâncime. Presupunând prin absurd că
toată radiaţia ar rămâne stocată doar în stratul superior de 1m grosime, atunci temperatura acestora ar creşte zilnic
cu 3,5 gr. C. Observaţiile zilnice la nivelul apelor de larg indică însă o variabilitate mică de la o zi la alta, rezultat al
disipării căldurii către apele de adâncime ( M. Grant Gross, 1990).
Toată această radiaţie primită de la soare nu este reţinută în întregime, o serie de procese de răcire controlând
bilanţul radiativ dintre oceane şi atmosferă (evaporaţia, radiaţia reflectată etc.). Cantitatea totală de apă evaporată din
oceane într-un an este echivalentă cu un strat de 1m grosime, valoare care se reântoarce sub forma precipitaţiilor şi
a apei continentale. Din acest motiv se păstrează o stare generală de echilibru în timp îndelungat. Distribuţia termică
la suprafaţă corespunde apelor cele mai calde în zoneloe tropicale şi subtropicale (25-30 gr. C), iar a celor mai reci în
zonele polare (până la -1,7 gr.C). Diferenţieri importante sunt cauzate de masele continentale distribuite neregulat
(mai mult în Emisfera Nordică), în apropierea acestora apele fiind mai calde decât cele de larg. Circulaţia generală
oceanică redistribuie temperatura la suprafaţa oceanului. Curentul Golfului (Gulf Stream) este responsabil de
creşterea temperaturii apelor din Atlanticul de NE şi implicit de condiţiile climatice din Europa occidentală. Alţi curenţi
reci transportă ape din regiunile polare către latitudini joase.
Temperatura medie pentru intervalul 2002-2008 pe baza imaginilor MODIS. Credits Giovanni.
Pe verticală apele prezintă o stratificare rezultată din procesele diferite de încălzire. Stratul superior, de amestec va fi
mai cald, sub acesta extinzându-se un strat denumit termoclină. Caracteristica sa este dată de scăderea bruscă de
temperatură pe o adâncime redusă. Pentru multe sectoare din ocean termoclina este aproape identică cu picnoclina.
Apele de adâncime sunt omogene cu variaţii minore ale temperaturii.
SALINITATEA.
Variaţiile cele mai mari ale salinităţii caracterizează apele costiere, pentru cele de larg ecartul fiind mult mai redus.
Fiind influenţată de aportul apelor continentale, de raportul precipitaţii/evaporaţie, salinitatea va fi însă mai omogenă
în comparaţie cu temperatura. Dacă salinitatea variază între 30-37 psu, temperatura are o amplitudine mai mare, -1,7
- 30 gr. C.
Salinitatea medie a apelor de suprafaţă pentru anul 1998. Credits WO Atlas 1998.
Salinitatea medie a apelor la adâncimea de 2000m,
pentru anul 1998. Credits WO Atlas 1998.
Pe verticală se constată valori cu oscilaţii mari la suprafaţă, (până la -200m) apariţia unui strat de salt numit haloclină
(halos: sărat, cu ~100m grosime) şi un strat de adâncime cu valori constante (34-35 psu).
Valorile cele mai ridicate se înregistrează în Marea Roşie şi Golful Persic: 40-42 psu. Pentru bazinul Mediteranei
valorile ating 37-38 psu.
MASELE DE APĂ.
Temperatura şi salinitatea determină apariţia maselor de apă. Acestea sunt volume uriaşe de apă cu aceleaşi
caracteristici termo-saline. Se pot diferenţia următoarele tipuri de mase de apă:
- de suprafaţă (0-200m)
- intermediare (200-1500m)
- de adâncime (1500-4000m)
Masele de apă Antarctice: coboară şelfurile antarctice, fiind foarte reci (maxim 2-3 gr. C.) şi mătură fundurile
oceanice avansând dincolo de latitudinea de 40 gr. N.
Masele de apă Intermediare: se extind până la -1500m şi au temperaturi între 3-5 gr.C. cu salinitati de 34,7-35 psu.
Masele de apă Atlantice de Fund: sunt legate de apele reci din spaţiul Labradorului. Temperaturi în jur de 3 gr. C. şi
salinităţi de 34,9 psu.
În oceane penetrează mase de apă din mediterane cu salinităţi mai ridicate. Peste pregul Gibraltarului trec ape din M.
Mediterană cu salinităţi mai mari, care secţionează Atlanticul sub forma unei pene de ape sărate.
7. Curenţii oceanici (I)
În orele anterioare am învăţat cât de importantă este structura moleculară a apei de mare în determinarea
principalelor caracteristici fizico-chimice ale Oceanului Planetar. De asemeni, am remarcat rolul temperaturii şi al
salinităţii în stabilirea densităţii apelor. Diferenţele apărute între aceşti parametrii pot determina şi o deplasare a
maselor de apă, la care se mai adaugă un alt factor determinant: Atmosfera. Ca răspuns la variabilitatea condiţiilor
atmosferice locale se pot forma curenţi care deplasează apa în lungul ţărmurilor sau dinspre plaje către larg. O
imagine la nivel global ne indică modul în care încălzirea diferită a apelor (tropice vs. zonele polare) determină o
circulaţie generală pentru întreg Oceanul Planetar. În continuare vom discuta natura acestor schimbări, precum şi
diferenţierile de ordin local specifice fiecărui bazin în parte.
Încă din Antichitate se cunoşteau particularităţile circulaţie costiere de către populaţiile care efectuau o
navigaţie de cabotaj. Deplasarea în plan orizontal a maselor de apă reprezenta un real ajutor în parcurgerea unor
vaste întinderi pe ocean. Descopeririele geografice ulterioare au îmbogăţit gradul de cunoaştere asupra circulaţiei
apelor, dar prima viziune globală o datorăm lui Matthew Fountaine Maury.
În 1855 Maury publică The Physical Geography of the Sea. Întreaga lucrare poate fi consultată sau
descărcată (*.pdf) lpe site-ul NOAA.
Circulaţia generală se produce în câteva celule uriaşe (gyres). În fiecare ocean există două sisteme
specifice regiunilor subtropicale (în jur de 30 gr. lat. N/S) şi celule de dimensiuni mai mici întâlnite în regiunile
oceanice subpolare (centrate pe valoarea de 50 gr. lat.).
Celulele principale ale circulaţiei oceanice.
Fiecare celulă poate fi delimitată de 4 ramuri principale: curenţi de limită vestică/estică şi curenţi care se
deplasează pe direcţii est <--> vest. O altă clasificare ar presupune existenţa a 2 curenţi de larg şi a 2 curenţi de
limită costieră. Mişcarea generală este una complicată de prezenţa neuniformă a uscatului în cele 2 emisfere şi de
efectul Coriolis. Cauzată de mişcare de rotaţie a Pământului, această mişcare va duce la o deplasare spre dreapta
(Em. N.) şi spre stânga (Em. S.) a apelor de suprafaţă.
Deplasarea unui obiect cu inflenţa efectului Coriolis, pentru cele două emisfere.
Schimbarea de direcţie va fi nulă dacă obiectul se deplasează în lungul ecuatorului şi maximă la poli. Cu cât
viteza de deplasare va fi mai mare cu atât devierea spre dreapta/stanga va creşte.
Curentul Pacificului de Nord sau curenţii ecuatoriali de N şi S se deplasează cu viteze de 3-6 km/zi şi se
extind până la 100-200m în adâncime. Masele de apă deplasate rămân în aceiaşi zonă climatică pentru o perioadă
lungă, de câteva luni, motiv pentru care există timpul necesar echilibrării cu condiţiile locale.
Curenţi de limită vestică se deplasează în general către N (în Em. N.) şi spre S (în Em. S), transportând
volume impresionante de apă. Cei mai mari curenţi din oceane apar în aceste cazuri, fiind reprezentaţi de către Gulf
Stream şi Kuroshivo. Vitezele ridicate (40-120 km/zi) şi adâncimea de penetrare mai mare (1000m) fac ca aceşti
curenţi să reprezinte uriaşe fluvii care se deplasează în cadrul oceanului. Vitezele mari de deplasare duc la un
transfer de căldură către latitudini superioare, cu intensificări mai mari în Emisfera Nordică. Acest lucru se datorează
prezenţei ridicate a suprafeţelor continentale, care complică circulaţia. Curentul Braziliei sau Curentul Australiei de
Est transportă volume de apă mai reduse în comparaţie cu cei similari din Emisfera Nordică (Gulf Stream şi
Kuroshivo).
Curenţii de limită estică au orientări nord-sud, viteze de 3-7 km/zi şi lăţime mai redusă ca cei vestici. Ei sunt
responsabili de advecţia maselor de apă rece către latitudini joase (Curentul Californiei, Curentul Peru, Curentul
Benguelei, Curentul Canarelor sau Australiei de Vest).
Curenţii orientaţi est <--> vest sunt responsabili de închiderea celulelor de circulaţie, precum şi de transferul
apelor dintr-o celulă în alta. Din aceştia se desfac ramuri spre N şi S, de racordare cu marile sisteme de circulaţie.
Oceanul Atlantic. Păstrează modelul general, cu 2 sisteme majore, unul în Atlanticul de Nord, al doilea în cel
de Sud, racordate prin Curentul Guineei. Curentul Ecuatorial de Nord se extinde între 15-20 gr. lat., ulterior el se
continuă cu cel al Antilelor, iar după confluenţa cu cel Floridei se dezvoltă Gulf Stream-ul. Deriva nord-atlantică sau
curentul Atlanticului de Nord reprezintă prelungirea sa către coastele vestice ale Europei. Traseul poate fi meandrat,
ca în cazul Curentului Golfului, cu gradienţi termici de până la 10 gr. C. Mişcarea este deosebit de complexă, fiind
vorba de deplasarea unui fluid în cadrul altuia. Tehnicile moderne de teledetecţie au adus noi informaţii legate de
traseul acestor curenţi, diferenţierile fiind bine observate în benzi termice.
Traseul Curentului Golfului cu meandrele şi inelele specifice, observate pe baza imaginilor satelitare.
În afara circulaţiei generale există o serie de celule locale de dimensiuni mai mici, numeroase în Atlanticul
de Nord. Ele au loc în cadrul a două compartimente distincte (între Pen. Scandinavă şi Groenlanda şi între
Groenlanda şi America de Nord). Curentul Groenlandei de Est coboară spre sud, fiind continuat cu Curentul Irminger.
Mica celulă este închisă apoi de către Curentul Norvegiei. De partea cealaltă coboară doi curenţi, primul în lungul
Groenlandei (Curentul Groenlandei de Vest), al doilea în lungul coastelor americane (Curentul Labradorului). Ultimul
este responsabil de deplasarea spre sud a icebergurilor şi de răcirea climatului pe coastele estice americane.
Oceanul Pacific.
Curentul Ecuatorial de Nord, similar cu cel din Atlantic, este dezvoltat între 10-12 gr. lat. N. În continuarea sa
se dezvoltă Curentul Kuroshivo, foarte asemănător cu Gulf Stream-ul, care mătură coastele Japoniei. Deriva nord-
pacifică sau Curentul Pacificului de N, este similară cu deriva din Atlantic. Celula este închisă de Curentul Californiei.
Sistemele regionale de circulaţie sunt reprezentate de Curentul Oyashivo din care se desprind ramuri spre centrul
Pacificului de N şi de Curentul Alaska continuat cu sistemul Aleutinelor.
Marile celule sunt separate de către Contracurentul Ecuatorial, continuat de Curentul Ecuatorial de Sud din
largul insulelor Galapagos. Curentul Australiei de Est confluează în marea Derivă a Vânturilor de Vest, din care
pleacă spre nord Curentul Peru.
Oceanul Indian.
Prin extinderea uscatului în sectorul nordic al oceanului, circulaţia sa este mult simplificată faţă de cea din
Atlantic sau Pacific. Există o singură celulă majoră situată în Oc. Indian de Sud. Curentul Ecuatorial de Sud are o
direcţie E --> V şi se divide către N în Curentul Somaliei iar spre S în Curentul Madagascar. Între insula Madagascar
şi Africa se formează C. Mozambicului. Din confleunţa celor două va rezulta C. Acelor care se scurge în final în
Deriva Vânturilor de Vest. Marea celulă va fi închisă de C. Australiei de Vest.
În Emisfera Nordică situaţia este complicată sezonier de prezenţa musonului. Iarna C. Somaliei este orientat
spre sud sub influenţa directă a C. Musonului, vara traseul său fiind spre nord.
Aplicaţie.
Ocean Surface Currents Analyses - Real Time (prescurtat OSCAR) oferă posibilitatea analizei circulaţiei, atât pentru
întreg Oc. Planetar cât şi pe areale selectate.
Datele pot fi urmărite în cursul unei singure zile sau ca valori mediate pe intervalul 1992-2008. Rezultatul final poate fi
exportat sub forma unei hărţi sau ca şiruri de date.
8. Curenţii oceanici (II)
Vânturile dominante reprezintă principala forţă ce generează deplasarea apelor de suprafaţă. Direcţia
curenţilor va fi însă diferită de cea a vântului, lucru constatat încă din Antichitate. Fenomenul a fost explicat de
către Ekman în 1902, care arată că într-o mare staţionară, omogenă, fără alte acceleraţii au loc anumite procese
tipice:
- sub influenţa unor vânturi dominante şi constante se constată o deplasare a apelor de suprafaţă cu 45 gr. spre
dreapta, în Emisfera Nordică şi spre stânga în cea sudică, ca urmare a forţei Coriolis. Viteza acestor curenţi de
suprafaţă este de 2% din cea a vântului.
- fiecare strat de apă pe profil vertical se va deplasa şi el spre dreapta, faţă de stratul superior
- cu cât creşte adâncimea cu atât scade viteza curentului, generată de procesele de frecare existente între stratele de
apă şi de vâscozitatea acesteia. Din acest motiv curenţii de vânt nu se extind la adâncimi foarte mari.
- pe un profil vertical se constată o mişcare spiralată a direcţiilor de deplasare (spirala lui Ekman. La anumite
adâncimi, de obicei 100m, apa se va deplasa într-o direcţie opusă faţă de cea de suprafaţă.
- media direcţiilor dintr-o coloană de apă, la diferite orizonturi, va fi exprimată de un vector mediu orientat cu 90 gr.
dreapta faţă de direcţia vântului (în Emisfera Nordică şi spre stânga în cea Sudică). Acest vector exprimă transportul
mediu de apă, numit şi transport Ekman. Orientarea vectorului este deci perpendiculară faţă de direcţia vântului.
Spirala lui Ekman
Neuniformitatea distribuţiei uscatului şi adâncimile variabile ale sectoarelor de coastă influenţează foarte
mult aceste mişcări ideale. De exemplu, pentru apele costiere direcţia curentului de suprafaţă poate fi de 15 gr., în
timp ce pentru apele de larg, teoretic se poate ajunge la 45 gr. Picnoclina reprezintă limita maximă de extindere a
acestor curenţi generaţi de vânt.
În cazul unor vânturi paralele cu ţărmul, aplicând legea lui Ekman, se ajunge la următoarea situaţie:
În Emisfera Nordică, un vând din sud, paralel cu ţărmul, va produce o deplasare a apelor spre larg, acestea
fiind ape mai calde. Ele vor fi înlocuite de ape mai reci, de adâncime, curentul apărut purtând denumirea de
upwelling. Schimbarea de situaţie va duce la o acumulare a apelor spre ţărm, generând o deplasare ulterioară a lor
spre adâncime. (downwelling).
Fenomenul de upwelling este specific tuturor ţărmurilor vestice ale continentelor, vara ducând la apariţia
ceţii (apele mai reci de adâncime, în contactul cu masele de aer cald de la suprafaţă). Adâncimea de provenienţă a
acestor mase de apă poate atinge 100-200m. Venind de la o astfel de adâncime, ele sunt sărace în oxigen dizolvat,
dar încărcate cu nutrienţi. Prezenţa acestora în abundenţă favorizează dezvoltarea fitoplanctonului şi implicit
generează o bogată resursă piscicolă.
Distribuţia globală a sectoarelor de upwelling. Credits NOAA.
Curenţii geostrofici.
Vânturile dominante deplasează apele de suprafaţă către centrul bazinelor, deorece pentru apele de larg,
transportul mediu net se realizează la 90 gr. faţă de direcţia vântului. Vor rezulta astfel sectoare de covergenţă,
adevărate coline la suprafaţa apei, dar cu înălţimi de maxim 1-2m, pe distanţe de mii de kilometri. În oceanografie
această diferenţă de nivel a apelor poartă denumirea de topografie dinamică. Apa acumulată în aceste coline are o
densitate mai redusă faţă de cea din bază. Diferenţa de nivel va iprima o deplasare ulterioară din creste către zonele
mai joase, mişcare influenţată ulterior de forţa Coriolis. Într-un ocean ideal, fără vâscozitate şi frecare, forţa
gravitaţională acţionează în jos, fiind balansată de forţa Coriolis care acţionează spre dreapta (Emisfera Nordică),
rezultând astfel un curent geostrofic. Cunoscând variaţia acestei topografii dinamice este posibilă calcularea vitezelor
şi direcţiilor acestor vectori. Curenţii majori din Oceanul Planetar sunt de tip geostrofic.
Circulaţia termohalină.
Corespunde maselor de apă situate sub stratul picnoclinei. Dinamica acestora este guvernată în principal de
variaţiile densităţii (aceasta la rândul ei datorată temperaturii şi salinităţii). Din acest motiv, circulaţia de adâncime mai
este cunoscută şi ca circulaţie termohalină. Curenţii de adâncime se deplasează în general pe direcţii N-S, ei trecând
dintr-o emisferă în alta. Sunt astfel conectate mase de apă din ambele regiuni polare. Topografia submersă joacă un
rol foarte important în trasarea acestei circulaţii. Prezenţa dorsalelor marine poate limita deplasarea unor mase reci,
cu densităţi mari, care pot fi izolate în anumite sectoare. Deplasarea spre suprafaţă se face în zonele polare sau în
cele de upwelling. Cu toate acestea un anumit schimb se produce şi la nivelul picnoclinei, până în prezent greu de
estimat.
Credits NASA.
9. Mareele
Mareele sunt mișcări pe verticală ale apei din oceane sau ale Atmosferei, datorită forței de atracție
gravitațională exercitată de Lună și Soare. Se pare că există chiar și o influență mareică la nivelul Litosferei, dar
amplitudinea acestor mișcări este una redusă. Se pune firesc întrebarea dacă influența gravitațională exercitată de
cele două corpuri cerești a fost definitorie în evoluția vieții pe Pământ? Răspunsul este unul afirmativ, iar importanța
mareelor a fost decisivă. Luna s-a format în urma unui impact al unui alt corp ceresc cu Terra, eveniment petrecut
acum 4,2 mld ani. Aunci, o parte din mantaua magmatică a Pământului s-a desprins, și împreuna cu fragmentele
rezultate în urma exploziei, au fost aruncate pe orbita terestră. Inițial, satelitul nostru s-ar fi aflat mult mai aproape de
noi, iar imaginea sa ar fi arătat de 10-20 de ori mai mare, ceea ce înseamnă că și mareele produse ar fi fost de câțiva
kilometrii, iar magma neconsolidată era deplasată pe distanțe uriașe. Configurația generală a întregului Ocean
Planetar se pare că s-a definitivat tocmai sub influența exercitată de aceste maree primare. Bernard Foing, părintele
misiunii spațiale SMART-1, și cercetător în cadrul Agenției Spațiale Europene (ESA) arată că influența satelitului
nostru este resimțită chiar la nivelul unor fenomene cum ar fi El-Nino. Dacă brusc Luna ar dispărea s-ar produce o
redistribuire a apei la nivelul întregului Ocean Planetar, cu deplasări impresionante de volume de apă dintr-o zonă
către alta. Cunoașterea acestei topografii dinamice a nivelului din mări și oceane s-a realizat începând din 1992, prin
lansarea misiunii Topex/Poseidon. Acest proiect colaborativ americano-francez, a permis o măsurare a variațiilor de
nivel cu o precizie centimetrică. Din anul 2001 un nou satelit botezat Jason-1 (Iason din mitologia greacă, cel care a
plecat în căutarea lânii de aur) a completat în tandem misiunea anterioară pe o durată de trei ani, iar ulterior a înlocuit
informația furnizată de Topex/Poseidon. Din anul 2008 un nou satelit Jason-2 a fost lansat, având acelai scop:
cunoașterea variațiilor de nivel din cadrul Oceanului Planetar. Anul 2013 va aduce lansarea unui nou instrument de
altimetrie radar, la bordul satelitului Jason-3.
Caracteristici generale. Primele mărturii scrise ale mareelor îi aparțin lui Herodot din Halicarnas (484-425
î.Hr), dar o teorie generală care să încerce explicarea mareelor se va produce mult mai târziu. Marchizul de Laplace,
pe numele său Pierre Simon (1749-1827), a fost un matematician francez care a sugerat o terorie dinamică, în care
mareele sunt determinate de forțe astronomice. Ceva mai târziu, Sir William Thomson (1824-1907) a dezvoltat o
metodă de analiză armonică pentru explicarea oscilațiilor mareice. El este și creatorul primului instrument de predicție
a mareelor (C. Reid Nichols, Robert G. Williams: Encyclopedia of Marine Science).
Primul instrument de predicție a mareelor, construi de către Sir William Thomson. În prezent acesta se
găsește la Science Museum din Londra (Foto Creative Commons Attribution ShareAlike 3.0.)
Mareele sunt valuri cu lungime mare (jumătate din circumferința Pământului), atât progresive cât și
staționare, datorate forței de atracție gravitaționale existente între Pământ, Lună și Soare. Forța centrifugă
completează întregul proces. Creasta valului mareic este nivelul maxim, iar șanțul reprezintă nivelul minim. Perioada
valurilor mareice este de 12h 25min, adică jumătate din ziua lunară de 24h 50min. Forța Coriolis are un rol important
în transmiterea direcției acestor valuri, la care se adaugă neuniformitatea adâncimilor și procesele de frecare
existente la nivelul coastelor sau al fundului mării.
Așa cum a fost definită de Isaac Newton, forța de atracție gravitațională dintre două corpuri este direct
proporțională cu produsul maselor și invers proporțională cu pătratul distanței dintre ele.
unde G este constanta gravitațională (6,67 x 1011 N m2/kg2), iar m1 și m2 masele celor două corpuri, iar r distanța
dintre acestea măsurată din centrul obiectelor.
Chiar dacă masa Soarelui este mai mare, influența mareică asupra Pământului va fi de doar 46% din cea
exercitată de Lună, datorită distanței mult mai mari dintre acesta și Pământ. În urma mișcării de rotație în jurul
propriei axe apare o forță centrifugă care balansează forța gravitațională dintre două corpuri. Din acest motiv cele
două planete nu se resping sau nu se prăbușesc una în cealaltă. Perioada de revoluție a Lunii în jurul Terrei se face
într-un interval de 27 zile 7 ore 43 minute 11,5 s, proces cunoscut și sub denumirea de revoluția siderală a Lunii. Dar
această deplasare, întotdeauna constantă, nu este egală cu revoluția Lunii în jurul Soarelui. Mișcarea respectivă
poartă denumirea de revoluție sinodică și se realizează într-un interval mediu de 29,53 de zile. Față de această
valoare există variații de câteva ore, cu o influență directă asupra producerii mareelor.
Pozițiile extreme ale Soarelui și Lunii față de Pământ pot fi în același plan (conjucție/opoziție) sau la un
unghi de 90 (cvadratură).
Din cuvântul Syzygos (grec.) a derivat syzygia (lat.) care înseamnă conjuncție. Sensul cuvântului în
astronomie indică două corpuri care prezintă la un moment dat aceiași longitudine cerească. Prin extindere, se
înțelege o maree de sizigie ca fiind produsă atunci când forțele de atracție ale Soarelui și Lunii se însumează,
deorece acestea se află aliniate de aceiași parte a Pământului (conjuncție) sau de o parte și de alta a acestuia
(opoziție). Mareea rezultată va avea valori maxime, fiind cunoscută și sub denumirea de maree de primăvară. Nu
există nicio legătură între producerea acestor fenomene și anotimpul de primăvară, în limba engleză substantivul
spring având și sensul de săritură sau salt. Expresia springs up era folosită pentru a indica o creștere peste un nivel
obișnuit, de aici ajungându-se la utilizarea termenului în oceanografie.
O maree de sizigie, chiar dacă se înregistrează de 2 ori pe lună, va atinge cel mai ridicat nivel anual în
timpul echinocțiilor (de primăvară și de toamnă). Producerea acestora diferă de la un an la altul, cel de primăvară
având loc între 20-21 Martie, iar cel de toamnă între 22-23 Septembrie. Pentru cunoașterea cu precizie a orelor de
producere se pot consulta calendare astronomice. Echinocțiile sunt punctele de intersecție dintre ecliptică și
ecuatorul ceresc, acestea fiind cunoscute ca punct vernal și respectiv autumnal. În acele momente va apare o maree
de sizigie cu valoare maximă într-un an. Mișcarea corpurilor cerești este însă mult mai complicată, în afara acestor
ciclicități anuale existând oscilații datorate orbitei lunare la intervale de 18,6 ani. Maxime de acest gen s-au observat
în depozitele din laguna Veneției în: Iunie 1950, Februarie 1969, Octombrie 1987. Alte cicluri atronomice au fost
semnalate cu maxime în anii 1745 și 1922 (Bird, 2000).
Tipuri de maree (prelucrare după NOAA, Our Restless Tides)
Luna produce maree semidiurne, caracterizate prin 2 maxime și 2 minime, într-un interval de 24h 50min.
Soarele determină maree diurne, cu un maxim și un minim, în 24h. Acțiunea conjugată a celor două corpuri va duce
la apariția mareelor mixte, caracterizate prin valori inegale ale nivelelor maxime și minime.
Amplitudinea mareelor: diferența exprimată în metri sau picioare, dintre nivelul maxim și cel minim.
Altitudinea maximă înregistrată la flux poartă denumirea de nivel ridicat sau înalt al mării, în timp ce
altitudinea minimă atinsă la reflux reprezintă apele joase. În literatura de specialitate engleză se folosește
prescurtarea HT (High Tide) și LT (Low tide).
Valul mareic se rotește în jurul unor puncte fără oscilații pe verticală, numite puncte amfidromice.
Deplasarea se realizează în jurul acestor puncte în sens antiorar în Emisfera Nordică și orar în cea Sudică.
Distribuția punctelor amfidromice în Oceanul Planetar (linii de culoare albă). Pe fundal este o hartă a
variațiilor de nivel din cadrul Oceanului Planetar. Credits Legos/CNR
Tipul mareelor va determina intervalul de expunere al sectorului intermareic la procese subaeriene. Pentru
un țărm afectat de un regim semidiurn, succesiunea perioadelor de umezire/uscare va fi mai redusă față de un țărm
cu maree diurnă. Perioada de retragere a apelor va fi în primul caz mai redusă, iar vitezele curenților mareici vor fi
mai mari, de aici inducându-se o caracteristică aparte a proceselor geomorfologice. O viteză mai mare o vor avea
curenții din perioada mareelor de sizigie, în comparație cu cei specifici mareelor de cvadratură, din acest motiv
putându-se face o nouă diferențiere la nivelul intensității proceselor geomorfologice. Atunci când influența acestor
curenți este majoră în morfologia unui sector de țărm, acesta primește denumirea de țărm dominant mareic (tide-
dominated).
Influența mareelor asupra deltelor. Amplitudinea mareelor și viteza curenților specifici vor constitui factori
importanți în transportul sedimentelor spre larg, la care se adaugă acțiunea conjugată a driftului de țărm pentru o
redistribuire a sedimentelor în lungul coastelor. Deltele dominate mareic au canalele de scurgere suprapuse celor
mareice, lățimea acestora crescând din amonte către aval (fig….) Cele mai importante delte dominate mareic sunt:
Gange-Brahmaputra, Fly (Papua Noua Guinee), Colorado etc.
Imagine Landsat a unei guri de vărsare dominată mareic (delta Fly River, Papua Noua Guinee)
Înaintarea curenților mareici în golfuri sau estuare se va face cu o creștere a nivelului peste cea din larg,
fenomen direct proporțional cu lungimea sectorului afectat. Deplasarea curenților mareici se poate face pe distanțe
de ordinul zecilor de kilometrii, ca în cazul deltelor sud-asiatice, sau poate atinge valori de ordinul sutelor de
kilometrii, situație specifică Amazonului. În G. Fundy, valoarea amplitudinilor este maximă pe glob (17,6m), fiind
înregistrată în extremitatea golfului. Lungimea mare a acestuia și adâncimile reduse contribuie la amplificarea
fenomenului mareic.