IMPRUMUTURILE

U14.3. Conținutul economic al ȋmprumutului public

În economia contemporană, sunt frecvente situaţiile când veniturile procurate de stat din
impozite şi taxe şi cele provenite de la întreprinderile şi proprietăţile sale nu acoperă integral
cheltuielile sale. În asemenea cazuri de dezechilibru bugetar, centrat pe deficit, completarea
veniturilor publice se face prin finanţarea deficitelor cu resurse din împrumut, adică pe calea
creditelor publice. Împrumutul este, deci, o cale excepţională de procurare a veniturilor publice,
o modalitate de anticipare a veniturilor viitoare.
În esențǎ, ȋmprumuturile de stat sunt o formǎ a capitalului de ȋmprumut. Acestea exprimǎ
creditul public. Relațiile economice se manifestǎ ȋntre stat, ca debitor, și creditori interni sau
externi, ca persoane fizice sau juridice.
Dupǎ cum am precizat și anterior, statul apeleazǎ ȋn principal la ȋmprumuturi pentru a-și
completa resursele ordinare atunci cȃnd, fie nu are suficiente lichiditǎți ȋn trezorerie (resursele nu
s-au ȋncasat), fie nu poate efectua plǎțile scadente. În acest caz, ȋmprumuturile se efectueazǎ pe
termen scurt pentru necesitǎțile de trezorerie.
În cazurile ȋn care, la nivelul anului, bugetul nu poate fi echilibrat, atunci statul apeleazǎ la
ȋmprumuturi pe termen mediu și lung pentru finanțarea deficitului bugetar anual.
Într-o economie de piațǎ, la credit apeleazǎ:
 sectorul public, pentru acoperirea golurilor temporare de trezorerie (pe termen scurt)
și pentru acoperirea deficitelor bugetare;

 sectorul privat, pentru finanțarea activitǎții curente (ȋn special a activelor circulante), mai ales
prin credite bancare pe termen scurt, și pentru finanțarea investițiilor prin credite pe termen
mediu și lung (prin credite bancare sau prin hȃrtii de valoare).
Pe piața liberǎ, capitalul aflat temporar disponibil la persoanele fizice și juridice -
economiile populației, capitalul liber posibil de plasat al societǎților comerciale, capitalurile
disponibile din sistemul bancar, ale instituțiilor financiare și de asigurǎri etc. - sunt oferite
solicitanților din sectorul public și privat, care acceptǎ condițiile ȋmprumutǎtorului privind
garanția, termenul de rambursare, rata dobȃnzii, condițiile de platǎ și de penalizare ȋn cazul
nerespectǎrii acestora, facilitǎțile acordate de stat.
Așadar, practica împrumutului public se bazează pe încrederea în solvabilitatea statului şi se
realizează fie prin contractarea directă de către stat de la persoanele fizice sau juridice deţinătoare de
mijloace băneşti disponibile, fie prin intermediul unor instituţii specializate (bănci, case de economii,
case de asigurări etc.) care colectează disponibilităţile băneşti de pe piaţă, încredinţându-le, apoi,
statului pe o perioadă determinată de timp.
 Sumele împrumutate pot căpăta destinaţii diferite: servesc drept capital productiv, sunt
investite în bunuri de folosinţă îndelungată sau sunt cheltuite în scopuri de consum. În raport de această
destinaţie, diferă şi natura venitului (dobânzii) pe care creditorul o primeşte şi care este, însăşi, raţiunea
acordării împrumutului. Când sumele împrumutate primesc o destinaţie productivă, dobânda se va
suporta, în ultimă instanţă, din valoarea nou creată, prin activitatea productivă; când din sumele
împrumutate se finanţează cheltuieli neproductive (cheltuieli militare, pentru asigurarea ordinii publice
etc.), plata dobânzii şi restituirea împrumutului se face din veniturile bugetare (impozite şi taxe) ceea ce
va determina creşterea fiscalităţii în perioadele viitoare. Împrumuturile utilizate în scopuri neproductive
reprezintă, practic, impozite amânate, ele nu reduc sarcina fiscală ci numai o amână, constituind un
procedeu de redistribuire „în timp" a sarcinii fiscale; prin intermediul dobânzii are loc o redistribuire de
PIB între contribuabili, pe de o parte, şi subscriitorii la împrumut, pe de alta.

Sub raport juridic, împrumutul de stat apare ca o înţelegere intervenită între o persoană fizică
sau juridică, pe de o parte, şi stat, pe de altă parte, prin care prima consimte să pună la dispoziţia
statului o sumă de bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar acesta din urmă se
angajează să o restituie la termenul stabilit şi să achite „preţul" cuvenit sub formă de dobândă.

U14.3.1. Trǎsǎturile caracteristice ale ȋmprumuturilor de stat

Pentru a realiza o analizǎ mai pertinentǎ a trǎsǎturilor specifice ȋmprumutului public, ar putea fi
evidențiate, mai ȋntȃi, caracteristicile creditului public ȋn comparație cu cel privat. Astfel, prin
evidențierea asemǎnǎrilor și deosebirilor dintre creditul public și cel privat, putem deduce și principalele
trǎsǎturi caracteristice.

Tabelul 14.1. Asemǎnǎrile și deosebirile dintre creditul public și cel privat

Creditul public Creditul privat

 este contractat de cǎtre stat (cererea vine din  este contractat de cǎtre agenții economici,
partea autoritǎților publice centrale și locale); populație (cererea vine din partea
persoanelor fizice sau juridice);
 debitorul este reprezentat de autoritǎțile publice  debitorii sunt agenții economici,
centrale și locale, iar creditorii sunt cei de la populația, iar creditorii sunt, de obicei,
care provin resursele de ȋmprumut; aceiași ca și ȋn cazul creditului public;
 oferta vine din partea bǎncilor, altor instituții  oferta vine din partea statului, bǎncilor,
financiare, agenților economici, populație; altor instituții financiare, agenților
economici, populație;
 este utilizat pentru funcționarea serviciilor  este utilizat atȃt ȋn scopuri productive, caz
publice, finanțarea cheltuielilor militare, ȋn care contribuie la sporirea profitului
menținerea ordinii publice, rambursarea la realizat din care se cedeazǎ bǎncii o parte
 scadențǎ a datoriei publice, plata dobȃnzilor sub formǎ de dobȃndǎ, cȃt și ȋn scopuri
aferente; neproductive, cȃnd se percepe, de
asemenea, dobȃndǎ, chiar dacǎ nu
produce valoare adǎugatǎ;
 rambursarea și plata dobȃnzilor și comisioanelor  rambursarea și plata dobȃnzilor și
se realizeazǎ pe seama veniturilor bugetare comisioanelor aferente se realizeazǎ pe
(impozite, taxe etc.); seama resurselor private;
 dobȃnda plǎtitǎ de stat, la ȋmprumuturile  dobȃnda plǎtitǎ de debitori exprimǎ relații
contractate, exprimǎ relații de redistribuire a de distribuire a valorii adǎugate ȋntre
venitului național; se redistribuie, ȋn principal, participanții la activitatea economico-
veniturile persoanelor fizice și juridice financiarǎ prin credit, precum și a
mobilizate la fondurile de resurse financiare profitului realizat de agentul economic
publice, pe calea impozitelor și a taxelor, ȋn ȋmprumutat și banca ȋmprumutǎtoare.
favoarea celor care au ȋmprumutat statul și
pentru care ȋncaseazǎ dobȃnzi.
Sursa: Tatiana Moșteanu și colectiv, Finanțe publice, ediție a 2-a, Editura Universitarǎ, București, 2005

Dupǎ cum se poate observa din tabelul prezentat, ȋn cazul resurselor de imprumut, indiferent de
natura lor, putem vorbi atȃt de cerere, cȃt și de ofertǎ.

Resursele de ȋmprumut fiind aceleași, indiferent de agenții reprezentanți ai cererii de credit,

putem vorbi despre o concurențǎ ȋntre creditul public și creditul privat. Oferta de capital de ȋmprumut
este limitatǎ, ceea ce face ca satisfacerea cererii de credite venite din partea agenților economici sǎ
limiteze accesul la credite al autoritǎților publice.

Din destinația diferitǎ a creditului public și a celui privat decurge deosebirea dintre acțiunile și
obligațiunile emise de societǎțile de capital, pe de o parte, și obligațiunile ȋmprumuturilor de stat, pe de
altǎ parte.

Acțiunile emise de cǎtre o societate de capital reprezintǎ ȋnscrisuri care certificǎ deținǎtorului
lor calitatea de coproprietar al acelei societǎți. Ca titluri de proprietate, acțiunile prezintǎ urmǎtoarele
caracteristici:

 dau dreptul deținǎtorului lor la o cotǎ parte din profitul realizat, denumitǎ dividend;
acesta variazǎ de la un an la altul ȋn funcție de rezultatele obținute și de politica firmei
privind modul de distribuire a profitului net;
 nu au valoare proprie (capital fictiv sau iluzoriu);
 reprezintǎ o anumitǎ valoare, respectiv capitalul real concretizat ȋn mijloace de muncǎ,
obiecte ale muncii și forțǎ de muncǎ, procurate cu banii primiți de la acționari;
 circulǎ independent de capitalul real, se cumpǎrǎ, se vȃnd și se gajeazǎ ca și cum ar avea
o valoare proprie.
 Obligațiunile puse ȋn circulație de o societate de capital certificǎ deținǎtorului lor calitatea de
creditor și ȋi dau dreptul sǎ primeascǎ o dobȃndǎ la sumele ȋmprumutate, indiferent de rezultatele
financiare obținute de societatea care a emis obligațiunile. Principalele caracteristici sunt:

 dau dreptul la un venit fix;

 nu au valoare proprie (ȋntocmai ca și acțiunile, sunt capital iluzoriu sau fictiv);
 reprezintǎ o anumitǎ valoare, respectiv capitalul real concretizat ȋn mijloace de muncǎ,
obiective, procurate cu bani de la diverse categorii de creditori pe bazǎ de obligațiuni sau
alte ȋnscrisuri;
 ca și acțiunile emise de cǎtre o societate de capital, obligațiunile circulǎ independent de
capitalul real, se cumpǎrǎ, se vȃnd și se gajeazǎ ca și cum ar avea o valoare proprie.
Obligațiunile ȋmprumuturilor de stat constituie titluri care atestǎ deținǎtorului lor calitatea de
creditor al statului. Trǎsǎturile specifice acestora sunt:

 nu au o valoare proprie, dar circulǎ ca și cum ar avea o asemenea valoare;

 pot fi utilizate atȃt ȋn scopuri productive, cȃt și pentru consum, caz ȋn care nu genereazǎ
valoare adǎugatǎ (deoarece nu au ȋn spatele lor un capital real);
 dau deținǎtorului dreptul de a primi o dobȃndǎ din partea statului care se suportǎ din
resursele bugetare;
 reprezintǎ un dublu capital fictiv.
Împrumutul public prezintă următoarele caracteristici:

a) are caracter contractual, exprimând acordul de voinţă al părţilor, spre deosebire de impozit,
care constituie o prelevare obligatorie, stabilitǎ ȋn mod unilateral de cǎtre stat, ȋn sarcina unei persoane
fizice sau juridice. Condiţiile de emisiune și de rambursare, forma şi mărimea venitului pe care îl asigură,
precum şi alte eventuale avantaje acordate împrumutătorilor se stabilesc, însă, de organele de decizie
competente ale statului. Potenţialii subscriitori pot să accepte sau să refuze în bloc condiţiile
împrumutului, dar nu pot pretinde un tratament preferenţial faţă de alţi subscriitori.

Modul ȋn care se stabilesc condițiile de emisiune și de rambursare conferǎ contractului dintre

ȋmprumutat (statul) și ȋmprumutǎtor (o persoanǎ fizicǎ sau juridicǎ) un caracter diferit de cel al
contractului de credit bancar, care intervine ȋntre o bancǎ (ȋmprumutǎtor) și o persoanǎ fizicǎ sau
juridicǎ (ȋmprumutat). Astfel, ȋn cazul contractului de credit bancar, condițiile de acordare și restituire a
sumei ȋmprumutate se negociazǎ de bancǎ cu fiecare solicitant ȋn parte; ȋn plus, acest contract prevede
obligația ȋmprumutatului sǎ prezinte o garanție materialǎ ȋn favoarea ȋmprumutǎtorului. In cazul
contractului de credit public, statul nu oferǎ o asemenea garanție ȋmprumutǎtorilor lui.
 De regulă, împrumuturile publice au la bază principiul facultativităţii, cunoscându-se, însă, şi
situaţii de împrumuturi forţate, când subscrierea a avut caracter obligatoriu.

U14.3.2. Destinația și rolul ȋmprumuturilor de stat

În ceea ce priveşte destinaţia şi rolul împrumutului public, se poate aprecia că statul recurge la
împrumuturi fie din necesităţi de trezorerie fie din necesităţi de echilibru bugetar.

În primul caz, deşi, pe întregul an, bugetul se prezintă echilibrat sau cu excedent, pe parcursul
anului (și cu deosebire ȋn primele luni ale anului) apar devansări ale încasărilor de către plăţi, provocând
goluri de casă, adicǎ o insuficiențǎ temporarǎ de resurse; acoperirea acestora se realizează fie pe seama
sumelor împrumutate de la o instituţie publică (corespondent), fie pe seama sumelor împrumutate pe
piaţă sau, în ultimă instanţă, de la Banca Centrală.

Organul ȋnsǎrcinat cu execuția de casǎ a bugetului trebuie sǎ cunoascǎ din timp perioadele ȋn
care se profileazǎ goluri de casǎ pentru a putea procura resursele necesare acoperirii acestora din afara
bugetului de stat. În cazul ȋn care disponibilitǎțile de resurse ale unor instituții publice pǎstrate la
trezoreria statului nu acoperǎ golul de casǎ al bugetului de stat, atunci se solicitǎ ȋmprumuturi pe
termen scurt la alți deținǎtori de resurse bǎnești de pe piațǎ sau de la Banca Naționalǎ.

În cel de-al doilea caz (dezechilibru bugetar negativ) finanţarea se realizează prin împrumuturi
interne sau externe. De regulă, între majorarea impozitelor sau introducerea de impozite noi şi apelarea
la împrumuturi pentru acoperirea deficitului, autorităţile publice aleg împrumutul public, care constituie
un plasament remunerator pentru creditor, oferind avantaje faţă de impozit, ȋntotdeauna nepopular. In
general, Guvernul opteazǎ pentru ȋmprumuturi din urmǎtoarele considerente:

 majorarea impozitelor constituie o mǎsurǎ nepopularǎ, care este perceputǎ a conduce la

scǎderea nivelul de trai al populației, iar partidele aflate la putere evitǎ sǎ o aplice de
teamǎ sǎ nu-și piardǎ electoratul;
 ȋmprumuturile de stat oferǎ categoriilor sociale avute un plasament sigur și remunerator
pentru disponibilitǎțile lor bǎnești;
 ȋmprumuturile de stat reprezintǎ un mijloc mai rapid de procurare a resurselor financiare
decȃt impozitele directe. Perioada necesarǎ pentru identificarea și evaluarea materiei
impozabile, stabilirea și perceperea impozitelor este mai ȋndelungatǎ decȃt cea de
subscriere la ȋmprumut și efectuarea vǎrsǎmintelor ȋn contul acestuia;
 ȋn condițiile ȋn care ȋmprumutul se solicitǎ la Banca Centralǎ, termenul de obținere al
resurselor bǎnești este și mai scurt decȃt ȋn cazul ȋn care acesta se plaseazǎ ȋn rȃndurile
populației ori al persoanelor juridice.
 U14.4. Elementele tehnice ale împrumuturilor de stat
 La lansarea unui împrumut public este necesară stabilirea câtorva elemente
tehnice care ȋl definesc din punct de vedere juridic, şi anume: denumirea
împrumutului, valoarea nominală a titlurilor de împrumut, termenul de
rambursare, dobânda, alte avantaje şi facilităţi acordate subscriitorilor pentru a
face ȋmprumutul mai atractiv etc. Pe baza acestor elemente, subscriitorii potențiali
fac judecǎți de valoare cu privire la oportunitatea plasǎrii resurselor bǎnești
disponibile ȋn ȋnscrisuri ale acelui ȋmprumut.
 a) Denumirea împrumutului poate fi legată de destinaţia și scopul acestuia,
caracterul excepţional sau obiectivul urmărit fiind precizat în denumirea
împrumutului (de exemplu „ȋmprumutul ȋnzestrǎrii armatei”, „ȋmprumutul
construirii de drumuri” etc.) pentru a atrage atenția opiniei publice. În cazul
împrumuturilor contractate pentru acoperirea deficitelor bugetare, în denumirea
împrumutului se precizează anul contractării (de exemplu „ȋmprumutul de stat
1997”), nivelul dobânzii (de exemplu „ȋmprumutul de stat 5¼%”), forma pe care
o îmbracă venitul (de exemplu „ȋmprumutul de stat cu cȃștiguri”) etc.
 b) Valoarea împrumutului. Pentru fiecare împrumut contractat, statul emite nişte
înscrisuri care atestă sumele împrumutate (efecte publice, titluri, hârtii de valoare
etc.), în cupiuri de o anumită valoare trecută pe înscris (de exemplu 100 RON,
1000 USD, 500 EUR). Suma ȋnscrisǎ pe titlul unui ȋmprumut de stat se numeşte
valoare nominală și exprimǎ mǎrimea creanței pe care deținǎtorul acesteia
(creditorul) o are de ȋncasat de la stat sau, invers, datoria statului fațǎ de
deținǎtorul ȋnscrisului respectiv. Dacă deţinătorul doreşte să-şi recupereze banii
înainte de scadenţa titlului, el îl poate vinde la bursă. Suma obţinută, denumită
valoare reală, poate fi egală, mai mare sau mai mică decât valoarea nominală a
acestuia, în funcţie de cursul cu care se cotează înscrisurile respective la bursă.
 Cursul exprimă „preţul" cu care se cumpără şi se vând 100 de unităţi monetare
valoare nominală şi acesta poate fi: al pari, adică egal cu 100; sub pari, adică mai
mic decât 100, sau supra pari, adică mai mare decât 100. La lansarea unui
ȋmprumut, cursul obligațiunii este, de regulǎ, sub pari, pentru a face ȋnscrisurile
mai atractive, și numai arareori al pari sau supra pari. Cursul este influenţat de
raportul cerere-ofertă pe piaţa capitalului de împrumut, de nivelul dobânzii şi alte
avantaje oferite de stat deţinătorilor de înscrisuri publice.
 În acest context, folosirea noțiunilor de valoare nominalǎ sau valoare realǎ este
convenționalǎ, deoarece obligațiunile ȋmprumuturilor de stat, așa cum am
prezentat anterior, nu au valoare proprie.
 c) Termenul de rambursare indică data când trebuie rambursat împrumutul de
stat. Din acest punct de vedere, împrumuturile publice pot fi cu termene precise
de rambursare sau fără asemenea termene privind rambursarea. Cele cu termene
precise pot fi sub un an (ȋmprumut ≤ 1 an -termen scurt), între 1 şi 5 ani (1 an <
ȋmprumut ≤ 5 ani - termen mediu) şi peste 5 ani (ȋmprumut > 5 ani - termen lung).
 Împrumuturile de stat pe termen scurt sunt lansate pentru golurile temporare de
trezorerie (din cauza decalajului dintre ȋncasǎri și plǎți de trezorerie sau din
necesitatea efectuǎrii unor cheltuieli bugetare neprevǎzute). Imprumuturile de stat
pe termen mediu si lung sunt lansate ȋn vederea acoperirii deficitelor bugetare
devenite cronice sau pentru finanțarea unor cheltuieli de investiții de mare
valoare.
 Pentru împrumuturile contractate, statul are douǎ posibilitǎți:
 - sǎ emită înscrisuri (pentru ȋmprumuturile pe termen scurt: bonuri de tezaur,
poliţe de trezorerie, certificate de datorie, certificate sau bonuri de impozite,
certificate de trezorerie etc., pentru ȋmprumuturile de stat pe termen mediu și lung
obligațiuni sau titluri de rentă, iar pentru ȋmprumuturile fǎrǎ termen de
rambursare statul emite titluri de rentǎ perpetuǎ) pe care le înmânează creditorilor
săi;
 - sǎ înregistreze sumele împrumutate în evidenţele datoriei publice ținute de
M.F.P., fără să elibereze înscrisuri speciale (creanţe de cont).
 Prima modalitate se foloseşte, de regulă, când numărul creditorilor este mare, iar
cea de-a doua în situaţia inversă, cȃnd ȋmprumutul este obținut de la un numǎr
limitat de creditori. Creanţele de cont nu necesită cheltuieli pentru confecţionarea
şi păstrarea ȋn bǎnci a înscrisurilor, dar nu oferă posibilitatea negocierii la bursă,
ci numai în afara acesteia, prin îndeplinirea anumitor formalităţi.
 Dintre înscrisurile emise de stat, unele sunt negociabile (circulă liber, putând fi
vândute şi cumpărate prin intermediul bursei), altele sunt nenegociabile (nu sunt
cotate la bursă), iar altele sunt nelombardabile (nu pot fi gajate, nu constituie
garanţie pentru obţinerea unui credit de la o instituţie financiară).
 d) Dobânda. Preţul plătit de stat creditorilor săi pentru folosirea sumei
împrumutate îmbracă fie forma dobânzii (venit fix), fie forma câştigului sau a
altor avantaje (venit diferenţiat), fie combinaţia celor două. La împrumuturile de
stat cu dobândă, fiecare obligaţiune are anexat un număr de cupoane, care se
detaşează periodic (o dată sau de două ori pe an) şi se prezintă la ghişeul
instituţiei desemnate de stat, încasându-se dobânda cuvenită.
 La împrumuturile de stat cu câştiguri (premii), suma pe care statul ar plăti-
o normal ca dobândă (în raport de rata dobânzii), se distribuie sub formă de
premii deţinătorilor acelor înscrisuri care au ieşit câştigătoare în urma tragerilor la
sorţi.
 De regulă, rata dobânzii la împrumuturile de stat se menţine la un nivel
apropiat, dar mai mic, ratelor la creditele bancare. Când procesele
inflaţioniste sunt mai pronunţate, pentru a proteja creditorul, rata nominală a
dobânzii trebuie să fie mai ridicată (ca şi atunci când termenul de rambursare este
mai îndepărtat). Limita minimǎ a ratei dobȃnzii este zero și cea maximǎ este egalǎ
cu rata medie a profitului.
 Se poate vorbi de o rată de emisiune (nominală), determinatǎ de cererea și oferta
de capital de pe piațǎ, de rata dobȃnzii practicatǎ la credit de cǎtre bǎncile
comerciale și, implicit, de situația economicǎ și procesele inflaționiste
caracteristice perioadei considerate, şi de o rată reală a dobânzii. Rata de
emisiune (rata nominală) se stabileşte raportând dobânda plătită la valoarea
nominală a înscrisurilor emise. Rata reală a dobânzii se stabileşte raportând
dobânda plătită de stat la suma efectiv încasată în urma plasării înscrisurilor. Ea
este influenţată de cursul la care s-a făcut plasamentul: al pari, sub pari sau supra
pari. De regulă, înscrisurile se plasează la un curs sub pari sau cel mult al pari,
valoarea realǎ ȋncasatǎ fiind sub valoarea nominalǎ, ceea ce face ca rata reală a
dobânzii să fie mai mare sau cel puţin egală cu rata nominală a dobânzii.
 Noţiunea de rată reală a dobânzii mai are şi sensul de venit net ce revine
creditorului (este invers proporțional cu indicele de creștere al prețurilor) de pe
urma unei sute de unităţi monetare date cu împrumut pe termen de un an şi se
determină prin corectarea ratei dobânzii nominale cu influenţa modificării
preţurilor (deflatorul PIB) în ţara creditorului (D), conform formulei:
(100  rdn )  100
r  d
r
 100
 D
 în care:
 rdr = rata reală a dobânzii;
 rdn = rata nominală a dobânzii;
 D = indicatorul prețurilor de consum (sau rata inflatiei + 100) sau deflatorul PIB
(indicele de preț aferent PIB) ȋn țara creditorului.

  Orice creştere, de la un an la altul, a preţurilor de pe piaţa internă,
diminuează rata reală a dobânzii în raport cu cea nominală, şi, implicit, câştigul
real al creditorului, pe când scăderea preţurilor interne produce efecte inverse.
Diferenţa dintre dobânda nominală (mai mare) şi cea reală (mai mică) constituie o pierdere
pentru creditor şi un avantaj de egală valoare pentru debitor.

U14.5. Operațiunile prilejuite de ȋmprumuturile de stat

Împrumuturile de stat prilejuiesc derularea unei serii de operaţiuni legate de plasarea

acestora pe piaţă, care se realizeazǎ pe baza unor autorizații legale, rambursarea lor, precum şi de
eventuala schimbare a condiţiilor acestora (rata dobânzii sau termenul de rambursare).
Plasarea împrumuturilor de stat se poate realiza în trei modalităţi: prin subscriere publică, prin
intermediul consorţiilor (sindicatelor) bancare și prin vânzarea la bursă.

Plasarea prin subscripţie publică se realizează prin grija M.F.P. (sau altă instituţie abilitată,
ȋmputernicitǎ de organul de decizie ȋn acest sens) şi presupune publicitatea scopului şi condiţiilor lansării
împrumutului, precum şi organizarea de ghişee la administraţiile financiare, case de economii, bănci sau
direct, prin funcţionari publici abilitați sǎ colecteze subscrierile și sumele aferente, prin deplasarea lor la
subscriitori. Persoanele care participǎ la plasarea ȋmprumutului sunt recompensate pe cale de remizǎ,
iar cheltuielile legate de funcționarea ghișeelor de subscriere se acoperǎ pe seama unui comision.

În practică se întâlnesc două situaţii:

a) când nu se limitează cuantumul împrumutului contractat, fiecare subscriitor vărsând suma

subscrisă, fǎrǎ nicio restricție;

b) când cuantumul împrumutului este limitat, prin două alternative:

- se stabilesc limite de subscriere pe fiecare ghişeu sau plasator;

- subscrierea este nelimitată (liberǎ) pȃnǎ la expirarea termenului prevǎzut, dar, în cazul în
care ea depăşeşte nivelul previzionat (plafonul stabilit), vărsarea efectuatǎ de fiecare
subscriitor se face proporţional cu suma subscrisă.

Plasarea prin intermediul consorţiilor (sindicatelor) bancare se realizează prin grija unui grup de
bǎnci și se poate efectua ȋn două variante:

a) preluarea în comision a obligaţiunilor, situaţie în care statul intră în posesia sumelor pe

măsura plasării şi suportă riscul obligaţiunilor neplasate şi comisionul perceput de bancă pentru
serviciul prestat;
 b) cumpărarea efectivă de către bănci a titlurilor de împrumut, când riscul plasării revine
băncilor care încasează în schimb diferenţa între cursul la care plasează înscrisurile şi cursul la care
cumpără aceste înscrisuri de la stat. De data aceasta, ȋnscrisurile care nu au putut fi plasate pe piațǎ sunt
reținute de bǎncile care alcǎtuiesc consorțiul și intrǎ ȋn portofoliile acestora.

Vânzarea la bursă se practică, de obicei, în cazurile unor noi împrumuturi, atunci când statul doreşte ca
acestea să treacă neobservate.

Aceastǎ dorințǎ se poate realiza cu ușurințǎ deoarece ȋnscrisurile emise se negociazǎ și se vȃnd
prin intermediul agenților de schimb, iar cumpǎrǎtorii nu știu dacǎ ȋnscrisurile tranzacționate sunt ale
unui ȋmprumut vechi (vȃndute de deținǎtorii lor) sau ale unui ȋmprumut nou emis de stat. Această
tehnică ¨prin robinet¨ evită scăderea cursului obligaţiunilor, care ar micşora randamentul financiar al
împrumutului, numai dacǎ oferta de titluri de credit public nu ar fi foarte mare. Se cunoaște faptul cǎ, o
ofertǎ semnificativǎ ar atrage reducerea cursului acestora și, implicit, a randamentului financiar al
ȋmprumutului.

Așadar, vȃnzarea la bursǎ reprezintǎ o operațiune ce nu trebuie aplicatǎ pe scarǎ largǎ.

Indiferent de modalitatea plasǎrii lor, titlurile de credit public se emit, de regulǎ, „la purtǎtor”,
adicǎ fǎrǎ ȋnscrierea numelui subscriitorului pe ele. În esențǎ, aceastǎ modalitate prezintǎ avantajul cǎ
este discretǎ, comodǎ și foarte puțin costisitoare.

Cȃnd ȋmprumuturile se lanseazǎ pentru un numǎr restrȃns de creditori, statul poate emite titluri
„nominative” (pe care se ȋnscrie numele creditorului), iar sumele ȋmprumutate și dobȃnzile aferente lor
se ȋnscriu ȋn Registrul datoriei publice.

Modificarea nivelului dobȃnzii este un fenomen ce rezultǎ, dupǎ cum am mai precizat, ca
urmare a modificǎrii raportului dintre cererea și oferta de capital de ȋmprumut. Astfel, ȋn perioadele ȋn
care rata medie a dobȃnzii scade considerabil, statul fructificǎ situația creatǎ pentru a-și ușura efortul
financiar determinat de ȋmprumuturile contractate, ȋn condiții mai puțin favorabile. De asemenea, poate
avea loc și procesul de creștere a ratei dobȃnzii rezultat ca urmare a faptului cǎ, datoritǎ instabilitǎții
economice, se produce o scǎdere a cursului titlurilor de credit public, iar interesul statului este acela de
a-și conserva o imagine favorabilǎ, mai ales dacǎ intenționeazǎ ca ȋn perioadele urmǎtoare sǎ apeleze
din nou la ȋmprumuturi sub forma emisiunilor de obligațiuni.

Concret, pot avea loc urmǎtoarele operațiuni specifice ȋmprumuturilor de stat:

 a) Conversiunea este operaţiunea de preschimbare a înscrisurilor unui împrumut vechi cu cele
ale unui nou împrumut, emis cu o dobândă mai mică, statul dorind să câştige în cazul unor situaţii
economice favorabile. În practică sunt întâlnite trei tipuri de conversiune:

- forţată - statul oferă numai alternativa preschimbării, ȋn decursul unei anumite perioade de
timp, iar la expirarea termenului prevăzut pentru preschimbare, titlurile ȋși pierd
valabilitatea;

- facultativă - când deţinătorii pot opta pentru preschimbare sau pentru păstrarea titlurilor, ȋn
funcție de propriile lor interese;

- anticipată - când subscriitorii acceptǎ preschimbarea ȋnscrisurilor vechiului ȋmprumut ȋn

condițiile oferite de stat sau sǎ refuze preschimbarea și sǎ solicite rambursarea
anticipată a ȋmprumutului (ȋn cazul ȋn care numǎrul celor care preferǎ rambursarea
anticipatǎ este mare, avantajul financiar scontat de stat prin conversiune poate sǎ fie ȋn
mare parte anihilat de efortul financiar determinat de achitarea ȋnainte de termen a
ȋnscrisurilor care n-au fost supuse preschimbǎrii.

Prin conversiune statul obţine un avantaj material, concretizat ȋn reducerea cheltuielilor cu plata
dobȃnzii și, implicit, a serviciului datoriei publice, dar suferă un prejudiciu moral, pierzând creditul în faţa
subscriitorilor.

b) Arozarea este operaţiunea (inversă conversiunii) de majorare a ratei dobânzii la

împrumuturile de stat, în situaţia scăderii cursului înscrisurilor acestuia (ca urmare a existenței unei
instabilitǎți financiare), pentru a conserva interesul subscriitorilor faţă de împrumuturile de stat, dacă
statul are intenţia de a contracta noi împrumuturi în perioadele viitoare.

Dacǎ statul dispune de resurse financiare și nu dorește sǎ contracteze noi ȋmprumuturi ȋn

viitorul apropiat, atunci el poate sǎ profite de pe urma scǎderii cursului titlurilor sale și sǎ le cumpere, la
bursǎ, la un curs avantajos. Operațiunea de rǎscumpǎrare, astfel realizatǎ, echivaleazǎ cu o rambursare
ȋnainte de scadențǎ a ȋmprumutului respectiv.

Modificarea termenului de rambursare este o mǎsurǎ prin care statul, datoritǎ faptului cǎ
recurge ȋn mod frecvent la contractarea unor ȋmprumuturi pe termen scurt pentru finanțarea deficitelor
temporare de trezorerie, ajunge sǎ acumuleze datorii importante pe care trebuie sǎ le ramburseze la
intervale scurte de timp. In asemenea ȋmprejurǎri, cheltuielile anuale cu rambursarea ȋmprumuturilor
ajunse la scadențǎ pot depǎși sensibil resursele financiare ale statului afectate acestui scop ȋn anul
considerat.
 Astfel, statul poate lua decizia modificǎrii termenului de rambursare a creditelor publice,
recurgȃnd ȋn acest sens la operațiunea de consolidare.

Consolidarea este operaţiunea de preschimbare a înscrisurilor unor împrumuturi exigibile

imediat sau pe termen scurt (bonuri de tezaur etc.) cu înscrisuri ale unor împrumuturi pe termen
mijlociu şi lung (obligaţiuni, titluri de rentă) sau fără termen (titluri de rentă perpetuă). Ea oferă statului
un avantaj imediat, ajutându-l să depăşească impasul în care se află prin anularea de datorii mari ce
trebuie rambursate la scadenţe apropiate (contractate ȋn special pentru acoperirea deficitelor curente
de trezorerie), dar, pe termen lung, conduce la o sporire a cheltuielilor cu datoria publică din cauza
faptului că pentru a compensa riscul de depreciere monetară la care sunt expuşi creditorii săi, statul
trebuie să ofere o creştere a ratei dobânzii.

În prezent, operațiunea de consolidare se practicǎ atȃt pentru ȋmprumuturile publice interne,

cȃt și pentru cele externe. Consolidarea ȋmprumuturilor publice externe este specificǎ țǎrilor ȋn curs de
dezvoltare care au contractat datorii fațǎ de strǎinǎtate și pe care nu le pot onora la scadențele inițiale,
din cauza lipsei sau insuficienței resurselor valutare. Consolidarea datoriei externe se poate realiza
numai cu acordul expres al creditorilor strǎini și cu condițiile impuse de aceștia.

În general, operațiunea de consolidare este avantajoasǎ pentru bǎnci deoarece acestea, pentru
preschimbarea ȋnscrisurilor ȋmprumuturilor pe termen scurt cu ȋnscrisuri ale ȋmprumuturilor consolidate,
ȋncaseazǎ comisioane importante.

Uneori, pentru a ascunde opiniei publice dificultăţile financiare prin care trece, statul efectuează
o consolidare deghizată, prin rambursarea unui împrumut vechi, ajuns la scadenţă, din mijloacele
băneşti obţinute prin contractarea unui împrumut nou de o valoare relativ egală cu vechiul împrumut.

O asemenea soluție este fezabilǎ dacǎ sunt ȋndeplinite urmǎtoarele condiții:

 ȋmprumuturile pe termen scurt dețin o pondere relativ scǎzutǎ ȋn totalul datoriei publice;
 dezechilibrul bugetar este de dimensiuni mici, iar persistența sa ȋn timp, de scurtǎ duratǎ;
 subscriitorii consimt sǎ-și plaseze, ȋn continuare, disponibilitǎțile lor bǎnești ȋn astfel de
ȋnscrisuri.
Amortizarea (rambursarea) împrumuturilor de stat este operaţiunea de răscumpărare a
titlurilor de credit de la deţinătorii lor prin restituirea sumelor împrumutate. Dupǎ regimul stabilit prin
contractele de ȋmprumut, ea poate avea caracter obligatoriu sau facultativ. În mod expres, statul îşi
asumă obligaţia de a restitui numai împrumuturile cu termen dar, el poate să ramburseze şi
împrumuturile perpetue, fără a fi ȋnsǎ obligat să o facă.
 I. Amortizarea obligatorie este specificǎ imprumuturilor publice la termen și se poate realiza
utilizând mai multe variante: rambursarea la dată unică, rambursarea anticipată şi rambursarea
eşalonată.

I.1. Rambursarea la dată unică implică efectuarea unor plăţi masive la termenul stabilit ceea ce
ridică probleme de natură financiară (asigurarea resurselor necesare), monetară (punerea masivă de
bani în circulaţie) şi organizatorică (efectuarea de plăţi către un număr mare de creditori, ȋntr-un timp
foarte scurt).

I.2. Pentru evitarea acestor neajunsuri, statul poate recurge la rambursarea anticipată, fie prin
răscumpărarea la bursă a titlurilor ce se apropie de scadenţă, fie prin stabilirea unei perioade în care să
aibă loc răscumpărarea.

I.3. Rambursarea eşalonată se poate realiza la rândul său prin trei modalităţi: pe calea
anuităţilor; prin tragere la sorţi; prin răscumpărare la bursă.

I.3.1. Rambursarea prin anuităţi se utilizează când numărul creditorilor este restrâns şi constă în
eşalonarea rambursării pentru fiecare titlu în parte. Astfel, ȋncepȃnd cu cel de al doilea sau al treilea an
de la contractarea ȋmprumutului, statul ȋncepe să achite, pe lângă dobânzi, şi o parte din capitalul
împrumutat aferent fiecărui titlu. Anuităţile pot fi egale pe toată perioada de rambursare sau pot fi
stabilite în cote progresive sau regresive.

I.3.2. Tragerea la sorţi este practicată ca o metodă de rambursare globală, fiecare titlu fiind
rambursat în bloc la un anumit moment. Se practică atunci când numărul creditorilor este mare,
valoarea operaţiunilor amortizabile într-un an stabilindu-se din momentul lansării împrumutului. Titlurile
ce urmează a fi răscumpărate se stabilesc prin tragere la sorţi.

Aceste douǎ tipuri de rambursǎri eșalonate sunt specifice ȋmprumuturilor cu termen. Cȃnd prin
lege se prevede faptul cǎ un ȋmprumut nu poate fi restituit ȋnainte de scadențǎ (sau ȋn cursul unei
perioade de timp determinate), statul nu poate proceda la rambursarea prin anuitǎți sau tragere la sorți
(și nici la conversiunea) acelui ȋmprumut.

I.3.3. Răscumpărarea la bursă se practică atunci când prin legea ce autorizează contractarea
împrumutului este interzisă rambursarea înainte de scadenţă. Statul recurge la această metodă când
dispune de resurse financiare, iar înscrisurile împrumutului sunt cotate la bursă la un curs scǎzut (sub
pari).

II. Amortizarea facultativă apare în cazul împrumuturilor perpetue când statul poate recurge
(fără a fi obligat), fie la rambursarea directă, fie la răscumpărarea titlurilor prin intermediul bursei. În
cazul acestor ȋmprumuturi, atunci cȃnd condițiile ȋi sunt favorabile, statul ȋși poate stinge obligațiile
financiare, integral, fațǎ de posesorii ȋnscrisurilor.

Rambursarea împrumuturilor publice se poate realiza din următoarele surse:

- fondul special de amortizare, constituit pe seama anumitor venituri publice date în

administrarea unei instituţii specializate denumită casă de amortizare;

- resurse bugetare prevǎzute cu aceastǎ destinație, caz în care cheltuielile legate de datoria
publică se înscriu în bugetul de stat şi se acoperă din veniturile bugetare ordinare;

- excedentele bugetare, atunci când acestea există, şi la care se recurge pentru rambursarea
împrumuturilor fără termen, dacă operaţia respectivă prezintă interes financiar pentru stat.

DATORIA
U15.3. Noțiuni generale privind datoria publicǎ

Datoria publică reprezintă totalitatea sumelor datorate de către stat (administraţia

publică centrală, unităţile administrativ-teritoriale şi alte entităţi publice), la un moment
dat, creditorilor săi interni şi externi, fie ei persoane fizice sau juridice.
Conform legislaţiei româneşti, datoria publică este reprezentată de totalitatea obligaţiilor
pecuniare la un moment dat, rezultate din împrumuturi, în lei şi în valută, pe termen scurt, mijlociu şi
lung, contractate de stat în nume propriu sau garantate de acesta, precum şi obligaţiile statului către
trezoreria proprie, rezultate din utilizarea unor resurse din contul acesteia pentru acoperirea deficitului
bugetului de stat.

În scopul evaluǎrii datoriei publice a Romȃniei, orice obligație, exprimatǎ ȋn altǎ monedǎ decȃt
cea naționalǎ, este calculatǎ ȋn moneda naționalǎ, utilizȃndu-se cursul de schimb comunicat de Banca
Naționalǎ a Romȃniei pentru ultima zi din perioada la care se face raportarea.

Trebuie menționat, de asemenea, faptul cǎ, pentru a face comparații internaționale, este
necesar a exprima datoria publicǎ a țǎrilor cuprinse ȋn analizǎ ȋntr-o monedǎ avȃnd o largǎ circulație pe
plan mondial. Deși calculele fǎcute ȋntr-o asemenea monedǎ conțin un grad mai mare sau mai mic de
aproximație, din cauza fluctuației cursurilor de schimb și a neconcordanței dintre puterea realǎ de
cumpǎrare a unei monede exprimatǎ ȋntr-o altǎ monedǎ și cursul la care se schimbǎ acele monede,
totuși, ele oferǎ informații utile despre mǎrimea datoriei publice medii pe locuitor. În practicǎ, ȋn
comparațiile internaționale, se folosește USD, EURO sau DST (Drepturi Speciale de Tragere).
 Un indicator relevant este gradul de ȋndatorare calculat ca raport ȋntre datoria publicǎ și PIB. El
trebuie privit cu prudențǎ, deoarece la același procent din PIB, povara datoriei publice este mult mai
greu de suportat de o țarǎ ȋn curs de dezvoltare decȃt de una dezvoltatǎ.

Alǎturi de indicatorii privind gradul de ȋndatorare al unei țǎri, un interes deosebit prezintǎ
indicatorii care caracterizeazǎ efortul financiar anual pe care datoria publicǎ ȋl reclamǎ. Acest efort se
materializeazǎ ȋn serviciul datoriei publice (SDP), care cuprinde cheltuielile cu rambursarea datoriei
propriu-zise (RSDP) și cele legate de plata dobȃnzilor și a celorlalte cheltuieli aferente (DobSDP). Efortul
financiar sau povara datoriei și mǎrimea medie pe un locuitor a serviciului datoriei publice (SDP/loc) se
exprimǎ cu ajutorul mai multor indicatori, printre care:

- mǎrimea absolutǎ și mǎrimea medie pe un locuitor a SDP;

- raportul dintre SDP și PIB;

- raportul dintre SDP și totalul cheltuielilor publice;

- ponderea SDP ȋn totalul cheltuielilor bugetare (CB).

Deosebit de aceștia se mai pot calcula:

- cuantumul anual al dobȃnzilor;

- raportul dintre dobȃnzi și PIB;

- ponderea dobȃnzilor ȋn totalul cheltuielilor publice sau ȋn totalul cheltuielilor bugetare, dupǎ
caz.

Indicatorii privind cheltuielile cu dobȃnzile și comisioanele aferente datoriei publice exprimǎ

dimensiunile contraprestației pe care statul o datoreazǎ creditorilor sǎi ȋn decursul unui an. Un nivel
ridicat al dobȃnzilor la datoria publicǎ aratǎ cȃt de importante sunt veniturile creditorilor statului care
provin direct de la tezaurul public.

Deoarece datoria publicǎ este concentratǎ ȋn cea mai mare parte ȋn mȃinile bǎncilor, societǎților
de asigurare, societǎților comerciale din țarǎ și din strǎinǎtate, dobȃnzile aferente acesteia revin ȋn
proporție covȃrșitoare acestor categorii de creditori.

Privitǎ ȋn timp, datoria publicǎ manifestǎ o tendințǎ de creștere continuǎ, ceea ce atrage dupǎ
sine ȋn mod inevitabil sporirea dobȃnzilor, precum și a cheltuielilor publice totale. Ritmurile mai rapide
de creștere a datoriei publice decȃt a cheltuielilor cu plata dobȃnzilor aferente, ȋnregistrate ȋn țǎri
dezvoltate, se explicǎ prin faptul cǎ autoritǎțile acestor țǎri au contractat ȋmprumuturi mai ales pe piața
internǎ, unde nivelul dobȃnzilor a fost ȋnregisrat ȋn principal de factori interni economici, financiari și
monetari. În schimb, țǎrile ȋn curs de dezvoltare, ȋn care cheltuielile cu plata dobȃnzilor la datoria publicǎ
au crescut mai rapid decȃt datoria propriu-zisǎ, au apelat cu precǎdere la ȋmprumuturi ȋn strǎinǎtate,
unde accesul la credite și nivelul dobȃnzilor au fost influențate de piața externǎ a capitalului de
ȋmprumut, de riscul de țarǎ, de creditor (public sau privat), ca și de factori pe care acestea nu ȋi pot
influența.

În funcţie de calitatea creditorilor, în unele ţări se face distincţie între datoria publică brută şi
datoria publică netă. Datoria publică brută cuprinde valoarea totală a efectelor publice, indiferent de
deţinătorii acestora, în timp ce datoria publică netă reprezintă numai valoarea efectelor publice deţinute
de persoanele fizice sau juridice, altele decât cele de drept public. Diferenţa o reprezintă efectele
publice în care au fost plasate diferite fonduri aparţinând statului.

În funcţie de piaţa pe care este lansat împrumutul şi de moneda în care este emis, datoria
publică poate fi internă şi externă. În ţările dezvoltate preponderentă este datoria publică internă
întrucât ele dispun de o largă piaţă internă a capitalului de împrumut, de unde ȋși pot procura cea mai
mare parte a resurselor financiare necesare acoperirii deficitului bugetar ȋn monedǎ naționalǎ, în timp
ce în ţările în curs de dezvoltare, ponderea semnificativǎ o deţine datoria externă, ea constituind practic
o modalitate de completare a resurselor financiar-valutare de care acestea au nevoie. Cu cât ponderea
datoriei externe în totalul datoriei publice este mai mare, cu atât dependenţa economică şi financiară a
ţării respective faţă de străinătate este mai ridicată. Cheltuielile cu rambursarea ȋmprumuturilor
scadente și plata dobȃnzilor și a comisioanelor aferente constituie o povarǎ grea pentru numeroase țǎri
ȋn curs de dezvoltare.

Datoria publică internă este generată de: împrumuturile pe termen scurt primite de la Banca
Naţională pentru echilibrarea în execuţie a bugetului de stat, bonuri de tezaur emise în acelaşi scop,
plasarea de înscrisuri pe termen mediu şi lung prin subscripţie publică pentru acoperirea deficitului
bugetar anual, garanţii acordate de stat la creditele bancare interne ale agenţilor economici sau
autorităţile locale, atragerea pe termen scurt a disponibilităţilor din conturile trezoreriei publice.

În analiza structurii datoriei publice, un element important ȋn funcție de care se fac diferite
judecǎți de valoare ȋl reprezintǎ gradul de exigibilitate al acesteia. Sumele exigibile pe termen scurt
formeazǎ datoria flotantǎ, iar cele exigibile pe termen mijlociu și lung, datoria consolidatǎ. Este evident
cǎ pentru o țarǎ conteazǎ mai mult efortul financiar imediat, deci cel pentru rambursarea datoriei și a
dobȃnzilor aferente ȋn lunile urmǎtoare sau ȋn anul urmǎtor (cu scadențǎ imediatǎ) decȃt cel care se
profileazǎ la un orizont mai ȋndepǎrtat. De aceea, cu cȃt ponderea datoriei flotante ȋn totalul datoriei
publice este mai mare, cu atȃt nevoia de resurse financiare este mai presantǎ, iar procurarea acestora
mai dificilǎ.

Ca și alte aspecte descrise la partea de ȋmprumuturi publice, și structura datoriei publice variazǎ
de la o țarǎ la alta și chiar de la o perioadǎ la alta, ȋn funcție de condițiile financiar-monetare. Astfel,
țǎrile care cunosc procese inflaționiste de mai mari dimensiuni și de lungǎ duratǎ sunt obligate sǎ
apeleze pe o scarǎ tot mai largǎ la ȋmprumuturi pe termen scurt și eventual mijlociu. Acest fenomen se
produce deoarece, ȋn condițiile unei inflații cronice, plasamentele ȋn efecte publice pe perioade
ȋndelungate, fiind supuse unei eroziuni sistematice, ȋnceteazǎ a mai fi atractive pentru deținǎtorii de
capital bǎnesc de ȋmprumut, chiar dacǎ produc un venit mediu anual mai ridicat decȃt ȋmprumuturile pe
termen scurt.

U15.4. Cadrul juridic, structura și indicatorii privind evoluția datoriei publice interne

Contractarea datoriei publice interne se face de Guvern, prin intermediul M.F.P., în limita
autorizaţiei date de Parlament în scopul:

a) finanţării deficitului bugetar anual;

b) finanţării unor cheltuieli publice de interes naţional în domeniul investiţiilor;

c) refinanţǎrii datoriei publice interne;

d) susținerii balanței de plǎți și consolidǎrii rezervei valutare a statului;

e) finanțǎrii dezvoltǎrii IMM-urilor cu capital majoritar romȃnesc;

f) finanțǎrii achizițiilor de bunuri și servicii, inclusiv importul de materii prime și resurse

energetice;

g) ȋndeplinirii obligațiilor legate de garanțiile de stat pentru ȋmprumuturi;

h) amortizǎrii și achitǎrii ȋmprumuturilor guvernamentale și rǎscumpǎrǎrii datoriei neachitate,

incluzȃnd capitalul, dobȃnda și alte costuri;

i) finanțǎrii necesitǎților pe termen scurt ale bugetului de stat;

j) finanțǎrii cheltuielilor legate de lichidarea consecințelor dezastrelor naturale și ale altor

calamitǎți;
 k) menținerii ȋn permanențǎ a unui sold corespunzǎtor ȋn contul general al trezoreriei statului;

l) altor necesitǎți aprobate prin legi speciale.

Rambursarea se asigură din excedentele bugetare, împrumuturi publice pentru refinanţare şi

alte surse stabilite prin lege. Rambursarea ratelor de capital, plata dobȃnzilor și a altor costuri aferente
datoriei publice au prioritate fațǎ de alte obligații ale statului.

Datoria publicǎ internǎ reprezintǎ o obligație necondiționatǎ a statului de rambursare a

ȋmprumuturilor contractate ȋn lei, de platǎ a dobȃnzilor și a altor costuri aferente.

Instrumentele datoriei publice interne ale statului includ:

 titlurile de stat emise ȋn monedǎ naționalǎ;

 ȋmprumuturile de stat acordate de Banca Naționalǎ a Romȃniei ȋn condițiile
stabilite prin Legea privind statutul Bǎncii Naționale a Romȃniei;
 ȋmprumuturile de stat contractate la bǎncile comerciale din Romȃnia;
 ȋmprumuturile de stat contractate la alte instituții de credit din Romȃnia și la
agenții guvernamentale.
Titlurile de stat ȋn monedǎ naționalǎ pot fi emise atȃt ȋn formǎ materialǎ, cȃt și ȋn formǎ
dematerializatǎ. In aceastǎ din urmǎ formǎ, emisiunea, probațiunea și transmiterea drepturilor
ȋncorporate se evidențiazǎ prin ȋnscriere ȋn sistemul de ȋnregistrare ȋn cont. Titlurile de stat exprimate ȋn
monedǎ naționalǎ pot fi emise pe termen scurt, mediu sau lung. Principalele titluri cu scadența pe
termen scurt (sub 1 an) sunt bonurile de tezaur și certificatele de trezorerie. Sunt considerate titluri de
stat ale ȋmprumuturilor pe termen mediu obligațiunile de stat avȃnd o scadențǎ de peste un an și de
maximum cinci ani de la emisiune, iar pe termen lung obligațiunile de stat avȃnd o scadențǎ de peste
cinci ani de la emisiune.

M.F.P. este autorizat sǎ emitǎ garanții de stat pentru ȋmprumuturi interne exprimate ȋn moneda
naționalǎ, contractatǎ de o persoanǎ juridicǎ de la o instituție creditoare pentru finanțarea proiectelor
sau activitǎților de importanțǎ prioritarǎ pentru Romȃnia sau alte destinații, ȋn limita și ȋn cuantumul
aprobate de Guvern sau de cǎtre Parlament, dupǎ caz.

Garanția de stat pentru un ȋmprumut intern reprezintǎ o obligație indirectǎ a statului romȃn
care se executǎ ȋn cazul ȋn care beneficiarul ȋmprumutului nu are capacitatea sǎ achite, ȋn ȋntregime sau
parțial, ȋmprumutul, dobȃnda și alte costuri aferente. În cazul ȋn care o garanție de stat pentru un
ȋmprumut intern devine exigibilǎ, statul este obligat sǎ efectueze cǎtre instituția creditoare plata
datoratǎ de debitorul garantat.

Pentru acoperirea riscurilor financiare ce decurg din garantarea de cǎtre stat a ȋmprumuturilor
contractate de diferite persoane juridice se constituie Fondul de risc, alimentat din: comisioanele
ȋncasate de la beneficiarii ȋmprumuturilor garantate, dobȃnzile obținute din plasamentele sumelor aflate
ȋn depozite, majorǎrile de ȋntȃrziere aplicate pentru neplata ȋn termen a comisioanelor, fondurile
bugetare alocate ȋn acest scop, alte surse.

M.F.P. este autorizat sǎ administreze datoria publicǎ și garanțiile de stat pentru ȋmprumuturi ale
Romȃniei. În acest scop, M.F.P. efectueazǎ urmǎtoarele operațiuni:

 evalueazǎ mǎrimea ȋmprumutului astfel ȋncȃt nivelul de ȋndatorare sǎ corespundǎ

necesitǎților Romȃniei și capacitǎții statului de a gestiona datoria;
 ține evidența contabilǎ a datoriei publice contractate și evidența statisticǎ a garanțiilor de
stat emise;
 urmǎrește derularea ȋmprumuturilor garantate de stat;
 supravegheazǎ lichiditǎțile din contul general al trezoreriei pentru a avea o balanțǎ a
disponibilitǎților corespunzǎtoare;
 elaboreazǎ anual contul general al datoriei publice.
În condițiile ȋn care piața de capital a Romȃniei, ȋn perioada postdecembristǎ, a fost (și continuǎ
sǎ fie) slab dezvoltatǎ, necesitǎțile suplimentare de resurse financiare au fost acoperite ȋn proporție
covȃrșitoare pe seama ȋmprumuturilor contractate peste granițǎ. Astfel, s-a constatat cǎ, ȋn medie, ȋn
ultimii douǎzeci de ani, datoria publicǎ externǎ a reprezentat trei pǎtrimi din datoria publicǎ totalǎ, iar
cea internǎ numai o pǎtrime.

Cea mai mare parte a datoriei publice interne provine de la ȋmprumuturile contractate pentru
finanțarea și refinanțarea deficitelor bugetare ȋnregistrate ȋncepȃnd cu anul 1992. Cealaltǎ parte s-a
format ȋn urma contractǎrii unor ȋmprumuturi de stat cu destinație specialǎ, cum ar fi:

- acoperirea pierderilor din activitate ȋnregistrate de ȋntreprinderile de stat;

- acoperirea creditelor neperformante preluate de la bǎncile de stat, inclusiv a creditelor

aferente investițiilor sistate de cǎtre Guvern;

- acoperirea pierderilor din calamitǎți reflectate ȋn credite bancare nerambursate;

- regularizarea unor credite și dobȃnzi considerate ca nerecuperabile.

La 31 decembrie 2010 datoria publică a României a atins pragul de 37,9% din PIB.
 Indicatorii de apreciere ai gradului de îndatorare pe piaţa internă sunt:

- datoria publică la nivelul anului sau într-un anumit moment (DPI), determinată ca fiind egală cu
totalul obligaţiilor statului angajate şi nerambursate; ȋn calculul ei intrǎ datoria directǎ a statului (DPId),
dar și cea garantatǎ de cǎtre stat (DPIg);

DPI = DPId + DPIg

- serviciul datoriei publice interne (cheltuieli anuale reprezentând plăţi exigibile în contul
datoriei publice interne: ratele scadente ȋn contul datoriei publice interne (RDPI), dobȃnzile și comisionale
aferente ei (DobDPI), precum și cheltuielile ocazionate de emisiunea și plasarea titlurilor mobiliare);

SDPI = RDPI + DobDPI

- ponderea datoriei publice interne în PIB;

𝐷𝑃𝐼
𝐺𝐷𝑃𝐼/𝑃𝐼𝐵 = 𝑥 100
𝑃𝐼𝐵

- ponderea dobânzilor aferente datoriei publice interne în PIB;

𝐷𝑜𝑏𝐷𝑃𝐼
𝐺𝐷𝑜𝑏𝐷𝑃𝐼/𝑃𝐼𝐵 = 𝑃𝐼𝐵
x 100

- ponderea serviciului datoriei publice interne în cheltuielile bugetului statului.

𝑆𝐷𝑃𝐼
𝐺𝑆𝐷𝑃𝐼/𝐶𝐵𝑆 = 𝑥 100
𝐶𝐵𝑆

Datorită crizei economice şi a efectelor sale asupra volumului veniturilor publice, în ultimii ani,
statele Uniunii Europene au contractat împrumuturi pentru acoperirea deficitelor bugetare tot mai
adânci cu care s-au confruntat şi pentru refinanţarea datoriei publice.

U15.5. Conceptul de datorie publicǎ externǎ și conținutul acesteia

Împrumuturile externe constituie una din formele exportului de capital. Aceastǎ formǎ de a
atrage fonduri publice a cunoscut o dezvoltare deosebitǎ de-abia ȋn secolul al XX-lea ca urmare a
formǎrii, pe piața statelor dezvoltate, a unui surplus relativ de capital care ȋși cautǎ plasament peste
granițǎ ȋn condiții mai avantajoase decȃt ȋn interior.

Datoria publică externă se prezintă sub mai multe forme şi anume: datoria publică externă
contractată prin debitori publici (Guvern, serviciile sale şi organismele publice autonome), datorie
externă cu garanţie publică ce reprezintă totalitatea obligaţiilor externe contractate de debitori privaţi a
căror rambursare este garantată de un organism public, datorie externă privată negarantată ce cuprinde
obligaţiile externe contractate de debitori privaţi.

Nu sunt incluse în datoria publică externă: tranzacţiile cu FMI, datoria rambursabilă în monedă
naţională, investiţiile directe de capital străin, datoria pe termen scurt (cu scadenţă sub un an).

În cele expuse pe parcursul acestei unitǎți, datoria publicǎ externǎ a fost prezentatǎ ca parte
componentǎ a datoriei publice totale. Întrucȃt ȋmprumuturi ȋn strǎinǎtate, pe lȃngǎ persoanele de drept
public, pot contracta și alte persoane fizice și juridice, noțiunea de datorie externǎ nu se suprapune
perfect aceleia de datorie publicǎ externǎ. Noțiunea de datorie externǎ este mai largǎ decȃt aceea de
datorie publicǎ externǎ și are mai multe sensuri:

a) datorie externǎ brutǎ ȋn sens larg, care cuprinde sumele de bani și alte valori pe care
rezidenții unei țǎri, persoane fizice și juridice, le datoreazǎ strǎinǎtǎții la un moment dat. Aceastǎ
interpretare cuprinde sumele datorate de stat, unitǎți administrativ-teritoriale și alte entitǎți de drept
public, ȋntreprinderi private și alte organizații, precum și de persoane fizice unor organisme
internaționale, guverne, bǎnci și alteor instituții publice strǎine, unor bǎnci private, firme și altor
creditori, precum și unor persoane fizice rezidente ȋn strǎinǎtate. Datoriile la care ne referim provin din
ȋmprumuturi, achiziții de bunuri, executǎri de lucrǎri și prestǎri de servicii pe credit, investiții directe de
capital, ȋndeplinirea altor obligații derivȃnd din contracte sau diverse reglementǎri. Aceastǎ interpretare,
care vizeazǎ toate obligațiile bǎnești fațǎ de strǎinǎtate, indiferent dacǎ au caracter public sau privat, de
gradul lor de exigibilitate, de existența sau nu a unei garanții, deși corectǎ, ea nu are aplicabilitate
practicǎ, deoarece este extrem de dificilǎ inventarierea tuturor obligațiilor fațǎ de strǎinǎtate și, ȋn plus,
nu toate acestea sunt exprimate valoric, nu toate au termene precise de achitare sau au termene fie
prea scurte, fie prea lungi.

b) datorie externǎ brutǎ ȋn sens restrȃns, care cuprinde obligațiile bǎnești fațǎ de strǎinǎtate,
cu urmǎtoarele excepții:

- creditele pe termen scurt deoarece acestea constituie operații financiare curente,

indinspensabile desfǎșurǎrii activitǎții economice externe;

- investițiile strǎine directe care nu au stabilite termene de rambursare sau de lichidare;

- ajutoarele cu caracter nerambursabil, primite ȋn cadrul programelor de asistențǎ publicǎ bi-și

multilateralǎ;

- ȋmprumuturile externe cu o perioadǎ de grație de 10-15 ani sau mai mare;

 - ȋmprumuturile acordate de unii creditori externi sucursalelor, filialelor sau altor reprezentante
ale acestora ȋn condiții mai avantajoase decȃt cele practicate pe piața mondialǎ;

- creditele contractate de persoane fizice sau juridice negarantate de autoritǎțile publice

competente.

c) datorie externǎ ȋn interpretarea Bǎncii Mondiale și a celorlaltor instituții din sistemul sǎu,
care cuprinde:

- sumele datorate unor crediori publici și privați, ȋn valutǎ, bunuri sau servicii cu o perioadǎ de
rambursare mai mare de un an;

- sumele datorate de persoane private, dar garantate de o autoritate publicǎ.

În aceastǎ interpretare, datoria externǎ nu cuprinde datoria persoanelor private cǎtre

strǎinǎtate negarantatǎ de autoritǎțile publice, datoria din tranzacțiile cu Fondul Monetar Internațional
(FMI), datoria care poate fi achitatǎ, la opțiunea debitorului, ȋn moneda țǎrii sale, sumele datorate unor
creditori rezidenți ȋn strǎinǎtate, pentru care nu au fost stabilite termene de platǎ.

d) Datoria externǎ netǎ cuprinde diferența dintre activele publice și private ale rezidenților unei
țǎri ȋn strǎinǎtate (disponibilitǎți valutare, ȋmprumuturi acordate, investiții directe, titluri, diverse alte
creanțe și valori) și activele deținute de rezidenți strǎini ȋn țara consideratǎ (ȋmprumuturi primite de la
guverne, agenții guvernamentale și alte entitǎți publice, credite primite de la bǎnci private, organisme
financiare și alți creditori, investiții de capital, titluri, disponibilitǎți valutare și alte valori aparținȃnd unor
persoane publice sau private strǎine). Adesea, ȋn datoria externǎ netǎ se includ numai creanțe care nu
pot fi ușor mobilizate excluzȃndu-se din calcul.

Acest ultim indicator analizat se folosește ȋn cazul țǎrilor care apar ȋn dublǎ ipostazǎ: de
creditoare și de debitoare fațǎ de strǎinǎtate1.

U15.6. Factorii de influențǎ și gestiunea datoriei externe

Managementul datoriei publice constǎ ȋn stabilirea unei strategii de gestiune a datoriei statului
aptǎ de a mobiliza sumele necesare finanțǎrii, de a realiza obiectivele de risc și de cost stabilite de cǎtre
autoritǎți, precum și celelalte obiective fixate de acestea, cum ar fi dezvoltarea și menținerea unei piețe
a titlurilor de stat performante.

1
Vǎcǎrel, I. și colectiv, Finanțe publice, Editura Didacticǎ și Pedagogicǎ, ediția a V-a, București, 2006, p. 479-481.
 În contextul mai larg al politicilor economice naționale, statele trebuie sǎ vegheze ca atȃt
nivelul, cȃt și ritmul de creștere al datoriei publice sǎ fie sustenabile, iar serviciul datoriei publice sǎ
poatǎ fi asigurat ȋn diverse situații respectȃnd obiectivele de cost și de risc. Este necesarǎ, de asemenea,
menținerea ȋndatorǎrii sectorului public pe o traiectorie viabilǎ, precum și punerea ȋn practicǎ a unei
strategii credibile de reducere a nivelului datoriei, dacǎ acesta este excesiv.

Factorii care acționeazǎ ȋn procesul creǎrii și extinderii datoriei externe sunt atȃt de naturǎ
internǎ, cȃt și externǎ. Dintre factorii interni, cel mai important este dezechilibrul dintre resursele
interne și consumul intern - productiv și neproductiv - amplificat, ȋn numeroase țǎri, de o politicǎ
economicǎ greșitǎ, care a realizat ȋmprumuturi mai ales pentru satisfacerea consumului neproductiv sau
pentru investiții neprofitabile. Acest dezechilibru se reflectǎ ȋn neacoperirea de cǎtre veniturile globale a
cheltuielilor globale, publice și private.

Dintre factorii externi, cu un impact important asupra dimensionǎrii datoriei externe, se pot
enumera:

 modificǎrile conjuncturale ȋn politica economicǎ a țǎrilor strǎine (un exemplu

semnificativ ȋl reprezintǎ criza petrolului din anii ’70);
 nivelul real foarte ridicat al dobȃnzilor percepute la creditele externe, ȋn special cele
acordate pentru creditele renegociate (renegocierea se realizeazǎ ȋn cazul imposibilitǎții
de platǎ a obligațiilor ce decurg dintr-un credit extern la termenul stabilit prin contract);
 politica economicǎ dusǎ de țǎrile dezvoltate privind expansiunea plasamentelor
profitabile (aceasta a atras investițiile strǎine, fapt ce a condus la existența unor oferte de
fonduri pe piața de capital externǎ mai rare, iar pentru țǎrile ȋn curs de dezvoltare la
scumpirea creditelor).
Pentru rezolvarea situațiilor de crizǎ a datoriei externe s-au aplicat diverse metode și tehnici de
cǎtre organismele internaționale, ȋn primul rȃnd FMI și Banca Mondialǎ, ȋmpreunǎ cu bǎncile creditoare,
vizȃnd:

 reeșalonarea (ca mǎsurǎ excepționalǎ) plǎților scadente - ȋn cadrul negocierilor Clubului

de la Paris - pentru ȋmprumuturile contractate sau garantate de autoritǎțile statului pe
termen scurt, cu condiția majorǎrii dobȃnzii. Cu acest prilej, țǎrile debitoare care au cerut
reeșalonarea au trebuit sǎ prezinte programe concrete pentru:
 ȋmbunǎtǎțirea activitǎții productive - inclusiv a exportului - și de investiții și
redimensionarea consumului, ȋn vederea redresǎrii balanței de plǎți;
 
stimularea exporturilor și reducerea importurilor prin devalorizarea monedei
naționale și limitarea expansiunii creditului bancar, fǎcȃndu-l disponibil
numai pentru acțiuni profitabile și pentru investiții productive.
 acordarea de credite eficace direcționate cǎtre restructurarea economiei, privatizare,
spargerea structurilor monopoliste, instaurarea pieței concurențiale etc2.

U15.7. Indicatorii privind datoria publicǎ externǎ

Ca şi datoria publică internă, şi cea externă poate fi cuantificată cu ajutorul unor indicatori, între
care: nivelul datoriei, adică nivelul total al angajamentelor exterioare la sfârşitul anului considerat,
sumele exigibile şi nerambursate, angajamentele anuale, adică nivelul total al împrumuturilor
contractate în anul respectiv, plăţile în contul serviciului datoriei (rate scadente şi plăţi de dobânzi),
fluxurile nete, adică datoriile mai puţin rambursările, transferurile nete, respectiv fluxurile nete mai
puţin plăţile de dobânzi şi comisioane. Totodată, pentru aprecierea gradului de îndatorare externă, se
pot calcula o serie de rate ale îndatorării, prin raportarea indicatorilor de mai sus la produsul naţional
brut, PIB, exportul şi respectiv importul de bunuri şi servicii. Gradul de ȋndatorare mai poate fi exprimat
și prin mǎrimea medie a datoriei externe pe locuitor etc.

Formulele de calcul sunt similare celor privind datoria publicǎ internǎ. În cele ce urmeazǎ vom
prezenta și ceea ce exprimǎ o parte din indicatorii analizați.

Indicatorul datoriei externe totale aratǎ suma datoratǎ strǎinǎtǎții la un moment dat, fǎrǎ vreo
legǎturǎ a acesteia cu potențialul financiar-valutar al țǎrii debitoare și cu eșalonarea ȋn timp a
rambursǎrii acesteia. Acest indicator se determinǎ prin transformarea valutelor ȋn care a fost exprimatǎ
datoria externǎ ȋntr-o valutǎ de largǎ circulație internaționalǎ.

Indicatorul datoriei externe medii pe locuitor se determinǎ prin ȋmpǎrțirea datoriei externe
totale, exprimate ȋntr-o valutǎ de largǎ circulație internaționalǎ, la numǎrul populației, și servește la
efectuarea de comparații ȋn timp pe plan național și internațional.

Indicatorul privind raportul dintre datoria externǎ și PIB aratǎ cȃt din PIB al anului considerat ar
fi necesar pentru rambursarea acelei datorii. Acest indicator are o valoare teoreticǎ, deoarece datoria se
ramburseazǎ, de regulǎ, ȋn mod eșalonat, iar din PIB al unui an numai o parte poate fi utilizatǎ pentru
onorarea angajamentelor fațǎ de strǎinǎtate.

2
Stoica, E.C., Curs Finanțe Publice, Universitatea Nicolae Titulescu, Facultatea Finanțe – Contabilitate, p. 117 – 118.
 Indicatorul privind raportul dintre datoria externǎ și exporturile de bunuri și servicii aratǎ ȋn cȃt
timp (luni sau ani) s-ar putea rambursa datoria unei țǎri fațǎ de strǎinǎtate pe seama valutei ȋncasate din
vȃnzǎrile de bunuri și prestǎri de servicii peste granițǎ. Și acest indicator are o valoare teoreticǎ,
deoarece niciodatǎ ȋn practicǎ nu se va folosi ȋntreaga valutǎ dobȃnditǎ pe aceastǎ cale ȋn scopul
restituirii ȋmprumuturilor externe, ci numai o parte din aceasta. Cealaltǎ parte, mai consistentǎ, este
destinatǎ achitǎrii importurilor de bunuri și servicii, plǎții dobȃnzilor și comisioanelor aferente datoriei,
precum și efectuǎrii altor cheltuieli.

Reflectȃnd elemente diferite de calcul, fiecare dintre indicatorii la care ne-am referit pȃnǎ la
acest moment, dǎ o altǎ imagine despre gradul de ȋndatorare a unui stat fațǎ de strǎinǎtate. Se
considerǎ, totuși, faptul cǎ pentru a face aprecieri corecte cu privire la gradul de ȋndatorare al unei țǎri
fațǎ de o alta, este necesar a folosi mai mulți indicatori, din care mai expresivi sunt raportul dintre
datoria externǎ și exporturi și raportul dintre datoria externǎ și PIB.

În plus, gradul de ȋndatorare a țǎrii fațǎ de exterior trebuie completat cu efortul financiar-valutar
reclamat de datoria externǎ, care indicǎ povara respectivei datorii ȋn anul considerat. Efortul financiar-
valutar generat de datoria externǎ este indicat de serviciul datoriei externe, care include rambursarea
ratelor ȋmprumuturilor externe (denumite și rate de capital), exigibile ȋn anul considerat, precum și plata
dobȃnzilor, comisioanelor și a altor cheltuieli aferente datoriei externe, exigibile ȋn același an.

Povara datoriei externe se determinǎ cu ajutorul mai multor indicatori: raportul dintre serviciul
datoriei externe și exportul de bunuri și servicii, raportul dintre serviciul datoriei externe și PIB și raportul
dintre dobȃnda aferentǎ datoriei externe și exporturi.

Indicatorii ce prezintǎ raportul dintre serviciul datoriei externe şi volumul exporturilor sau PIB
aratǎ proporţia în care exporturile unei ţãri sunt absorbite de plǎţile din contul serviciului datoriei
externe. Acesta constituie deopotrivǎ un indicator de lichiditate, analog indicatorilor fluxurilor de
numerar din finanţele întreprinderilor. Luând în considerare aceastǎ interpretare, se poate considera cǎ
aptitudinea unei ţǎri de a-şi asigura obligaţiile în contul serviciului datoriei externe se diminueazǎ odatǎ
cu creşterea acestui raport.

Principalul interes pe care îl prezintǎ acest indicator ţine de faptul cǎ el constituie un indice de
rigiditate al balanţei de plǎţi externe a unei ţǎri pe o perioadǎ scurtǎ. Mai mult, trebuie ţinut seama cǎ
dacǎ acest raport este mare, ajustarea externǎ este necesarǎ pentru a compensa o evoluţie defavorabilã
a balanţei de plǎţi. Se considerǎ, de regulǎ, cǎ o ratǎ a serviciului datoriei externe mai mare de 20%
exprimǎ o situaţie potenţial periculoasǎ. Se subliniazǎ, totodatǎ, cǎ aceastǎ ratǎ trebuie analizatǎ ţinând
cont şi de alţi factori, cum ar fi, de exemplu, creşterea şi structura exporturilor şi importurilor.
 Cu cȃt rambursǎrile de ȋmprumuturi, dobȃnzile și comisioanele aferente acestora absorb o parte
mai mare din ȋncasǎrile din exporturi, cu atȃt mai ȋncordatǎ va fi balanța de plǎți externe a unei țǎri
debitoare fațǎ de strǎinǎtate. De asemenea, cu cȃt este mai mare efortul valutar reclamat de datoria
externǎ, cu atȃt mai mici vor fi resursele valutare ale unei țǎri rǎmase pentru plata importurilor
destinate dezvoltǎrii economice și sociale și aprovizionǎrii acesteia cu bunuri de consum absolut
indinspensabile.

Sporirea rapidǎ a datoriei externe a multor țǎri, mai ales a celor ȋn curs de dezvoltare, ȋn
principal pentru a face fațǎ dezechilibrelor financiare și valutare cronice, a adȃncit aceste dezechilibre și
a constituit o grea povarǎ pentru economia naționalǎ a statelor ȋn cauzǎ. Acest lucru s-a produs
deoarece sumele ȋmprumutate au fost utilizate ȋntr-o micǎ mǎsurǎ pentru finanțarea unor proiecte
economice și sociale capabile sǎ contribuie la sporirea PIB și a exporturilor pe seama cǎrorǎ sǎ se
ramburseze datoria și sǎ se achite dobȃnzile și comisioanele aferente.

U15.8. Factorii care au dus la creșterea datoriei externe a țǎrilor ȋn curs de dezvoltare

Datoria externǎ a țǎrilor ȋn curs de dezvoltare s-a format treptat ȋn perioada postbelicǎ, și cu
deosebire ȋn anii `70 - `80.

Dupǎ prǎbușirea sistemului colonial, ca urmare a revoluțiilor de eliberare naționalǎ, pe harta

lumii au apǎrut numeroase state care se caracterizau printr-o slabǎ dezvoltare economicǎ și socialǎ:

 economie predominant agrarǎ, cu un pronunțat caracter natural;

 o industrie rudimentarǎ, profilatǎ mai cu seamǎ pe extracția de minereuri și pe prelucrarea
materiilor prime agricole;
 o participare redusǎ la producția mondialǎ și la schimburile comerciale internaționale;
 o speranțǎ de viațǎ la naștere sensibil mai micǎ decȃt ȋn țǎrile industrializate;
 o ratǎ ȋnaltǎ a mortalitǎții generale și infantile;
 un grad ridicat al analfabetismului;
 subnutriție.
Pentru ȋnlǎturarea decalajelor mari care le separau de țǎrile dezvoltate economic, tinerele state
aveau o singurǎ cale de urmat, și anume aceea a dezvoltǎrii economice și sociale. Cum ȋnsǎ nu
dispuneau de resurse financiar-valutare proprii, de mȃnǎ de lucru calificatǎ, de cadre de conducere cu
experiențǎ tehnicǎ și managerialǎ, acestea au fost nevoite sǎ solicite asistențǎ publicǎ bi și multilateralǎ,
sǎ atragǎ capitaluri strǎine, sǎ contracteze ȋmprumuturi la bǎnci, la furnizori și la alți creditori.

În anii `50-`60, gradul de ȋndatorare al țǎrilor ȋn curs de dezvoltare fațǎ de strǎinǎtate crescuse,
dar fǎrǎ ca acesta sǎ fi fost ȋnsoțit de rezultate economice și sociale notabile. In aceste condiții exista
pericolul ca decalajele care le separau de țǎrile industrializate sǎ se adȃnceascǎ, ȋn loc sǎ se reducǎ. De
aceea, se punea cu tot mai mare amploare accentul pe problema intensificǎrii transferului de resurse
cǎtre țǎrile ȋn curs de dezvoltare.

Datoria externǎ a țǎrilor ȋn curs de dezvoltare se ridica, la sfȃrșitul anilor 1970, la circa 46
miliarde USD și provenea ȋn proporție de 70% din surse publice3. Principalele țǎri creditoare erau S.U.A.,
țǎrile vest-europene și Japonia.

În anii `70, datoria externǎ a țǎrilor ȋn curs de dezvoltare a cunoscut o creștere acceleratǎ,
ajungȃnd la finele anului 1980 la 315 miliarde USD4. Odatǎ cu sporirea volumului datoriei, s-au produs
mutații importante ȋn structura acestora: a crescut ponderea datoriei din surse private (de la 30% la
53%) și s-a redus ȋn mod corespunzǎtor ponderea datoriei din surse publice.

Creșterea de aproape șapte ori a datoriei externe a țǎrilor ȋn curs de dezvoltare, ȋn decursul celui
de-al optulea deceniu al secolului al XX-lea, a fost ȋn mare mǎsurǎ provocatǎ de criza energeticǎ. Cele
douǎ majorǎri de prețuri ale petrolului brut, din 1973 și 1979 – 1980, au dezechilibrat și mai mult
balanțele de plǎți externe ale țǎrilor ȋn curs de dezvoltare importatoare de combustibili. În plus, aceste
țǎri au suportat și o bunǎ parte din costul suplimentar al țițeiului, importat de țǎrile dezvoltate pe care
acestea au transferat-o, prin majorarea prețurilor produselor manufacturate, asupra țǎrilor ȋn curs de
dezvoltare importatoare de asemenea produse (inflație importatǎ).

Pentru a putea face fațǎ cheltuielilor suplimentare determinate de scumpirea țițeiului și a

produselor manufacturate, țǎrile ȋn curs de dezvoltare au contractat importante ȋmprumuturi la bǎnci
private din țǎrile industrializate, la alte instituții financiare și organisme internaționale, deoarece
resursele proprii și ajutoarele nerambursabile primite din strǎinǎtate erau insuficiente. Apel la
ȋmprumuturi externe, ȋn anii `70, au fǎcut nu numai țǎrile ȋn curs de dezvoltare importatoare de
combustibili, dar și o serie de țǎri exportatoare de petrol (Algeria, Nigeria, Iran, Irak, Indonezia,
Venezuela), precum și țǎri mari exportatoare de produse manufacturate (Brazilia, Argentina, Coreea de
Sud, Israel, Portugalia, Iugoslavia ș.a.).

În ciuda sporirii masive a datoriei lor externe, țǎrile ȋn curs de dezvoltare privite ȋn anasamblu nu
au realizat o creștere economicǎ importantǎ, deoarece au folosit ȋmprumuturile contractate cu
precǎdere pentru acoperirea deficitului balanței lor comerciale, și nu pentru dezvoltarea economicǎ
propriu-zisǎ.

3
UNCTAD, Handbook of international trade and development statistic, 1986, Suplement, New York, 1987, Tabelul
1.5.;
4
Ibidem 40, Tabelul 5.13.
 Din sumele ȋncasate de țǎrile mari exportatoare de petrol, o parte a fost cheltuitǎ de acestea
pentru nevoi proprii și pentru efectuarea de investiții ȋn strǎinǎtate, o altǎ parte a servit la crearea unor
fonduri de ajutorare a țǎrilor ȋn curs de dezvoltare importatoare de combustibili, iar alta a fost depusǎ
spre pǎstrare și fructificare ȋn diverse bǎnci ȋn strǎinǎtate. Aflate ȋn posesia unor importante
disponibilitǎți ȋn dolari, provenind din țǎrile mari exportatoare de petrol, precum și din propriile lor
resurse, bǎncile private au acordat ȋmprumuturi solicitanților din țǎrile dezvoltate, din țǎrile socialiste, și,
nu ȋn ultimǎ instanțǎ, celor din țǎrile ȋn curs de dezvoltare.

Deși ȋntr-un ritm ceva mai lent ca ȋn deceniul precedent, datoria externǎ totalǎ a țǎrilor
importatoare de capital a continuat sǎ creascǎ ȋn anii `80, ajungȃnd la finele anului 1990 la 1.413 mld.
USD, din care 82,9% din total reprezentau ȋmprumuturile pe termen lung și 17,1 % cele pe termen
scurt5.

În deceniul urmǎtor, datoria externǎ a țǎrilor ȋn curs de dezvoltare debitoare pe sold a avut o
evoluție ascendentǎ, totalizȃnd, la sfȃrșitul anului 2000, 2.027,6 mld. USD, din care 85,3% pe termen
lung și 14,7% pe termen scurt. Din aceastǎ datorie 47,1% revenea Asiei, 38,2% Americii Latine și 14,7%
Africii6. Evoluția datoriei externe ȋn anii `80 a reflectat douǎ tendințe diametral opuse: pe de o parte,
creșterea lentǎ a transferurilor nete de resurse financiare publice (sub forma finanțǎrii publice
multilaterale pentru dezvoltare și a ajutorului public bilateral pentru dezvoltare), iar pe de alta, scǎderea
treptatǎ a transferurilor nete de resurse financiare private (sub forma ȋmprumuturilor de la bǎncile
private și a creditelor pentru export) de la țǎrile dezvoltate cǎtre țǎrile ȋn curs de dezvoltare și apoi
apariția de transferuri negative de resurse (transferuri de la țǎrile ȋn curs de dezvoltare cǎtre țǎrile
dezvoltate). O astfel de evolutie s-a produs deoarece bǎncile private nu au mai acordat noi ȋmprumuturi
țǎrilor ȋn curs de dezvoltare decȃt ȋn cazuri rare; ȋn schimb, ele au continuat sǎ ȋncaseze dobȃnzile
aferente ȋmprumuturilor anterior acordate și ratele ȋmprumuturilor ajunse la scadențǎ.

Apariția de transferuri nete negative constituie un fenomen normal la țǎrile care, dupǎ ce au
apelat o perioadǎ de timp la credite externe pentru scopuri productive, urmeazǎ sǎ le restituie din
rezultatele obținute de pe urma acestora. Transferurile nete negative de resurse financiare ȋnregistrate
cu ȋncepere din 1984 reflectǎ fenomene negative care ȋmpiedicǎ dezvoltarea țǎrilor ȋn cauzǎ.

În contextul crizei economice mondiale și ale climatului economic internațional nefavorabil din
anii `70 și `80, și țǎrile din centrul și estul Europei – Iugoslavia, Polonia, Ungaria, Romȃnia ș.a. au
acumulat importante datorii fațǎ de strǎinǎtate.

5 World Economic and Social Survey 1998, Survey 1998, Tabelul A 33.
6 World Economic and Social Survey 2002, United Nations, 2002, Tabelul A 29;
 În condițiile scumpirii creditelor externe, ale instabilitǎții prețurilor externe, ale fluctuațiilor
necontrolate ale cursurilor valutare, ale ȋnǎspririi condițiilor impuse de organismele finaciare
internaționale la acordarea de ȋmprumuturi, Romȃnia nu a mai apelat la noi ȋmprumuturi pe piața
externǎ, iar ȋn aprilie 1989 s-a interzis organelor de stat, unitǎților de stat, cooperatiste și obşteşti,
precum și unitǎților bancare sǎ contracteze credite ȋn strǎinǎtate. Totodatǎ, s-au luat mǎsuri pentru
onorarea angajamentelor asumate fațǎ de creditorii externi și lichidarea ȋnainte de termen a datoriei
externe a țǎrii. Din 1975 și pȃnǎ ȋn martie 1989 Romȃnia a plǎtit circa 21 mld. USD, din care dobȃnzile au
reprezentat 7 mld.7

7 Vǎcǎrel, I. și colectiv, Finanțe publice, Editura Didacticǎ și Pedagogicǎ, ediția a V-a, București, 2006, p.489-491.