Indecizie

Una dintre cele mai frecvente probleme spuse terapeutului este inabilitatea clientului de a lua hotărâri,
de a decide.
Adler numea aceşti oameni “da – dar”, şi a declarat că aveau o atitudine ezitantă faţă de viaţă. Sunt pe
graniţă, incapabili de a se decide; sau sunt aşezaţi pe două scaune, ca atunci când cineva are soţ/soţie şi
amant(ă) în acelaşi timp. Ceea ce lipseşte este curajul.
Curajul este abilitatea de a decide, de a risca. Viaţa în sine înseamnă riscuri, dar mulţi oameni sunt evitanţi,
ezitanţi şi în consecinţă şi în consecinţă ei nu vor risca. Cei care privesc înapoi în timp şi spun “Dacă ….” Şi
sunt preocupaţi de ceea ce ar fi putut face, cei care spun “Acum sunt prea în vârstă”…. sunt deasemenea
ezitanţi, evitanţi.
În terapie, una dintre întrebările pe care le punem în general, şi urmărirea ei, sună cam aşa:
- “Spui că nu eşti sigur(ă) dacă să îţi inviţi soacra să te viziteze?”
- “Da.”
- “Ce crezi că vei face?”
- “Chiar nu ştiu.”
- “Spune orice, de ex. 50/50 sau 60/ 40 - o presupunere.”
- “Oh, poate că e o şansă de 51% să o invit.”
- “Nu. Nu cred. Eu cred că este o şansă de 100% să o chemi.”
- “Cred că ai dreptate. Vreau să o invit, dar nu vreau, dar cred că o voi face.”
- “Sunt destul de sigur că o vei face. Acum chestiunea este dacă vrei să îţi facă plăcere.”

Nevrozele ezitante, conform lui Adler, depind de încercarea persoanei de a rezolva probleme în
termenii ambiţiei personale vs. bun simţ comun. Este, într-un sens, analogia liniei de pe tablă, pe care o
folosea Adler ca să descrie viaţa. A merge în sus este motorul creşterii, tras de scopuri şi împins de teamă, şi
a merge la dreapta este calea “inutilă”. Persoana este la mijloc şi poate merge spre dreapta în termenii
scopurilor şi câştigurilor personale şi spre stânga, în termenii intertesului social.
Aceasta clarifică acum situaţia “da – dar”. Persoana care are de-a face cu o problemă spune “da”
(comuniune socială), dar apoi găseşte o scuză pentru a se împiedica a face acel lucru şi spune “dar” – şi în
acest fel rămâne îngheţată, incapabilă a se mişca. În terminologia mai veche astfel de indivizi erau priviţi ca
având o problemă a voinţei, o inabilitate de a lua decizii, şi erau denumiţi abulici - însă din perspectiva
dinamică adleriană, nu vedem aceasta ca pe o boală, deşi se întâmplă frecvent la unii oameni ci, mai degrabă,
problema este a unei persoane care nu se poate hotărî a se deplasa în direcţia inutilă, grandomană sau a
răsfăţului de sine, sau în direcţia utilă a comuniunii sociale.
Cei care stau la graniţă adesea nu vor să ia vreo decizie. “Ce vrei de la mine?” spun ei, “Nu pot să mă
decid”. Este un gen de imaturitate, o atitudine ezitantă. Asemenea indivizi îşi vor dezvolta o diversitate de
sentimente pentru a-şi susţine decizia intelectuală de bază de a nu se decide. Unul dintre ele este anxietatea.
“Nu-mi cere să fac ceva.”, spune o astfel de persoană, “pentru că sunt prea emotiv(ă)”. Acesta este un caz
clar de emoţii care susţin o decizie intelectuală. A aborda problema direct ar necesita o decizie. Pentru a-şi
proteja stima de sine, oamenii trebuie să îşi dezvolte un sentiment subiectiv, aşa încât ei vor simţi că nu a fost
vina lor că nu puteau face faţă vieţii; şi astfel sunt “emotivi”, “obosiţi”, “epuizaţi”, “tensionaţi”, “anxioşi

A-ţi fi teamă de eşec este ceva normal; însă a refuza să lupţi aşa încât să nu poţi nici câştiga şi nici pierde la
jocul vieţii este un exemplu clar de a fi un evitant, având o atitudine nevrotică faţă de viaţă.
Cel ce se îndoieşte încearcă să păstreze status quo-ul – să evite o confruntare. “Nu ştiu” spune această
persoană vieţii, “nu mă sâcâi acum”. Între timp viaţa merge mai departe. Aşa cum a învăţat Alice în Ţara
Minunilor, dacă stai nemişcat(ă), viaţa trece pe lângă tine. Ezitanţii pierd multe ocazii; şi, pe nesimţite, încep
să creadă că este prea târziu pentru ceea ce vor să facă.

Uitare
 “Am uitat”, spune un copil referitor la sarcini nerezolvate sau teme pentru acasă. Neîndoielnic el a uitat
şi neîndoielnic că dacă şi-ar fi amintit, atunci ar fi făcut acea obligaţie. Dar o astfel de “uitare” este foarte
dubioasă: nu ne putem îndoi că acel copil “a vrut” să uite şi nu a realizat. Această uitare înseamnă de fapt că
persoana nu a vrut să îşi amintească.
Mintea este un instrument aşa de flexibil şi minunat încât putem şterge din ea ceea ce este nedorit şi
deranjant, şi astfel “uitarea” este în acelaşi timp onestă (persoana simte, subiectiv, că a uitat cu adevărat) şi
nesinceră, în sensul

în care persoana chiar nu a vrut să-şi amintească. Perspectiva adleriană asupra inconştientului că a
conştientiza ceva se află pe un continuum şi este o funcţie a ceea ce este cunoscut, ca “setul” - sau atitudinea
pe care o avem. Aşadar un copil uită rar activităţile plăcute şi adesea uită sarcinile neplăcute. Uitarea este
aşadar în serviciul intelectului, la fel ca şi emoţiile. Însă adlerienii nu văd neconştientul ca un aspect separat
al personalităţii, ci doar ca o zonă a conştiinţei mai slabă, pe un continuum de la conştientizare extremă la
uitare completă.