Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Principii și forme ale educației întâlnite în cultura

iudaică și aplicabilitatea lor în contemporaneitate

Coordonator Ştiinţific
Pr. Lect. Dr. Hârlăoanu Paul-Cezar

Absolvent
Brumar Constantin

Iași
2018

1
 CUPRINS
INTRODUCERE ....................................................................................................... 3
II. POPORUL EVREU ÎNTRE IDENTITATE ȘI ASPIRAȚIE .............................. 7
II. 2 ROLUL EVREILOR ÎNTRE NEAMURI ................................................................. 10
III. CONCEPTUL DE EDUCAŢIE ÎN VECHIUL ISRAEL ................................. 14
III.1 DEZVOLTAREA CULTURALĂ CA ROD AL INTERACŢIUNII EVREILOR CU ALTE
POPOARE ............................................................................................................... 16
IV. RESPONSABILII EDUCAŢIEI ÎN FAMILIA ŞI ÎN SOCIETATEA
ISRAELITĂ ............................................................................................................ 20
IV.1 ROLUL MAMEI ŞI AL TATĂLUI ÎN EDUCAŢIA COPIILOR ................................... 22
IV.2 ROLUL SACERDOȚILOR ŞI A ÎNVĂŢAŢILOR ÎN EDUCAREA POPORULUI SFÂNT.. 34
V. REGĂSIREA VALENȚELOR ȘI A SISTEMELOR DE VALORI
EDUCAȚIONALE VECHITESTAMENTARE ÎN CONTEMPORANEITATE.. 45
V.1 ROLUL EDUCAȚIEI PRIVIND FORMAREA TINERILOR ........................................ 52
V.2 PRINCIPIILE EDUCAŢIEI RELIGIOASE FORMATOARE ALE PERSONALITĂŢII

ELEVULUI ÎN PROCESUL PREDĂRII ŞI A ÎNVĂŢĂRII .................................................. 56

V.2.1 Principiul intuitiei ................................................................................... 57

V.2.2 Principiul îmbinării teoriei cu practica .................................................. 58
V.2.3 Principiul eclesiocentric.......................................................................... 61
V.2.4 Principiul hristocentric ........................................................................... 62
V.3 ROLUL EDUCAŢIEI ÎNTR-O LUME SECULARIZATĂ ............................................ 63
CONCLUZII ........................................................................................................... 65
BIBLIOGRAFIE ..................................................................................................... 69
CURRICULUM VITAE ......................................................................................... 73
DECLARAŢIE PRIVIND ORIGINALITATEA CONŢINUTULUI LUCRĂRII
DE DISERTAŢIE ................................................................................................... 76

2
 Introducere

Inițiativa de a aborda o temă din spațiul biblic pentru teza de disertaţie mi-a aparținut
întru totul. Încă de pe băncile Seminarului am fost atras de studiul Vechiului și al Noului
Testament prin intermediul Părintelui Profesor ce predă și actualmente. Dacă la început
primeam răspunsuri fără a le căuta înțelesul în ceea ce ține de existența noastră, ulterior,
întrebările ce au apărut aveau să suscite curiozitatea mea mai mult ca oricând.
De aceea, argumentarea mea tinde să se prezinte mai degrabă ca o mărturisire
prilejuită de cadrul oportun al Seminarului Teologic Ortodox pentru deprinderea noțiunilor de
teologie din sfera Sfintei Scripturi, al cărei izvor curge fără încetare. Astfel, în anul I de liceu
am avut șansa de a participa la olimpiada de Vechiul Testament, șansă care m-a ajutat în a-mi
spori încrederea în mine însumi dar în același timp, de a dobândi o dragoste pentru studiul
biblic manifestată ulterior prin perseverență în dobândirea de noi cunoștiințe elementare și
totodată folositoare în abordarea lucrării de față.
De atunci, poporul evreu devenise un subiect ce îmi captase atenția, mai ales modul în
care Dumnezeu lucra prin ei în vederea împlinirii iconomiei divine ce cuprindea un plan cu
mult mai vast decât geografia Țării sfinte. Odată cu înscrierea și frecventarea cursurilor la
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iași, interesul spre studiul biblic s-a acutizat. După
finalizarea studiilor de licenţă, mi-am dorit sa aprofundez studiile teologice prin a urma
studiile de master la secţia Teologia şi Practica Formării Religioase. O mare înrâurire asupra
mea a avut-o Părintele Hârlăoanu Paul-Cezar care m-a impulsionat și susținut pe tot parcursul
celor patru ani de facultate şi a celor doi ani de master. Prin a așterne aceste rânduri pe foaie,
adresez sincere mulțumiri dragostei cu care m-a întâmpinat de fiecare dată, în demersurile pe
care le inițiam.
În ceea ce ține de principiile religioase folosite în cultura iudaică se știu puține lucruri.
Perioada marcată de regimul comunist e cunoscută drept săracă în domeniul publicării de
cărți, studii pe tema educaţiei religioase fie ea evreiască sau românească. Aflându-se sub
oprobiul statului totalitar, dimensiunea educaţională era supravegheată atent nefiind încurajată
dezvoltarea ei pe motivul că deşteptarea românului ar putea duce la revolta lui faţă de
contextul nedrept la care practic era nevoit să ia parte fiind obedient până la lipsirea de
libertate.
Oarecum, situația contextului respectiv e îndreptățită întrucât se punea accent în mod
deosebit pe forța de muncă și nu pe credința în Dumnezeu. Oamenii erau îndoctrinați spre o
societate lipsită de religiozitate, de Dumnezeu. După căderea regimului din anul 1989,
Biserica a primit libertate de desfășurare. Acum când creștinii au libertate de a-și manifesta
3
trăirile interioare apare întrebarea: de ce nu o fac? Lucrarea nu urmărește să ofere un răspuns
la aceasta, însă oferă un punct de plecare spre o dimensiune educativ-religioasă a principiilor
evreieşti cu aplicabilitate în învăţământul românesc actual.
Educaţia (însumând procesul de învăţare, citire, studiu şi efectele acestui proces –
cunoaşterea, comportamentul, învăţarea) de-a lungul timpului au devenit foarte evidente în
cultura iudaică. În ceea ce ţine de educaţie, putem cunoaşte într-o formă mai nuanţată felul în
care a apărut ea şi anume prin intermediari precum: cărţi, experienţă, familie, cult religios,
şcoli. Însă, pentru a putea vorbi de educaţie ca atare se impune să cercetăm un tărâm străin
nouă şi asta din pricina timpului foarte depărtat de cel prezent. Privind retrospectiv, desigur,
pot apărea întrebări inerente, de genul: cine erau învăţătorii în Israelul antic?, ce învăţau ei?,
ce metode şi principii pedagogice foloseau în acea perioadă şi mai ales, cum pot fi acestea
potenţate în actualitate, într-o societate aflată în contrast cu educaţia evreiască (în care
principiile aplicate erau acceptate unanim iar factorii religioşi constituiau norme de viaţă în
jurul cărora se desfăşura viaţa evreilor).
Cu toate că cercetările recente au scos în evidenţă multe aspecte de genul celor
afirmate mai sus, cele mai multe detalii sau subiecte privind educaţia evreiască rămân în
continuare neelucidate, dezbaterile asupra lor continuând până astăzi.1
Cultura ca formă de dezvoltare a unui popor şi de creştere a acestuia din punct de
vedere educaţional, reprezintă un important indice care antrenează atât creşterea şi
dezvoltarea unui stat cât şi edificarea unui popor. Evreii au fost şi sunt cunoscuţi sub
apelativul de popor al cărţii. Astfel, din însăşi numele cu care a fost identificat în istorie
putem deduce faptul că educaţia a făcut parte şi continuă să facă integrantă a trecutului,
prezenţei şi a viitorului său. Educaţia ca factor decisiv în instruirea şi formarea fiecăruia dintre
noi, a fost abordată de teologi, filosofi, învăţaţi şi neiniţiaţi în actul cunoaşterii dar doritori de
a afla şi a se edifica dintotdeauna.
Astăzi înţelegem mai bine decât în trecut contextul în care au trăit evreii, pe baza
datelor istorice, a evoluţiei lor, a dezvoltării şi mai ales a rolului educaţional în vederea
păstrării identităţii religioase de popor sfânt, chemat de Dumnezeu pentru a fi o lumină în
întuneric. Şi cu toate datele istorice, timpul destul de depărtat încă păstrează lacune în
cunoaşterea amănuntelor în ceea ce ţine de poporul evreu. Reluând ideea, despre educaţia
evreiască s-a scris la un nivel mulţumitor, subiectul de faţă constituindu-se drept călăuză în
înţelegerea modului în care familia evreiască îşi educa copii precum şi modul în care
elementele educative erau deprinse în timpul vieţii prin mijlocirea sacerdoţilor, a învăţaţilor,
etc.
1
William B. Eerdmans, Dictionary of the Bible, Editura Grand Rapids, Michigan, U.S.A, 2000, p. 373.
4
 Cartea părintelui Constantin Necula, Ascultă Israel…Activitatea învăţătorească a
Profeţilor în Vechiul Testament, publicată la Editura Tehnopress, în anul 2004 la Iaşi, a fost
prima carte prin care am început acest demers şi care, mi-a deschis noi orizonturi în
înţelegerea raporturilor şi a valenţelor educaţionale raportate la istoria poporului evreu şi
marcat de perioada profetismului ca instituţie sine qua non Israel aşa cum îl cunoaştem astăzi
ar fi avut o altă identitate, străină de duhul scripturistic. Altminteri, profeţii, acei oameni aleşi
de Dumnezeu pentru a vesti căile Domnului, au fost proclamatorii educaţiei prin excelenţă,
însă a educaţiei religioase. Prin modul şi maniera lor de a trăi şi propovădui învăţăturile sfinte
au rămas în conştiinţa istoriei drept iniţiatorii şi pedagogii Israelului, după cum prezintă voalat
în cartea sa Părintele Necula.
Tema aleasă are în vedere atât statutul poporului sfânt chemat de Dumnezeu cu un
scop precis cât și purtarea Sa de grijă așa după cum e desprinsă în istoria lui Israel. Modul în
care acesta era chemat la a se sfinți și a deveni părtaș binecuvântărilor divine pare a fi înțeles
într-o măsură mai mare din prisma creștinismului. Cultul iudaic cu toate formele sale avea
rolul de a atrage pe credincios în tema sacrului. Aceeași temă o vor aborda scriitorii sfinți,
aleși de Dumnezeu pentru a îndruma pe conaționalii lor spre vocația enunțată din grădina
Edenului; de a dobândi asemănarea cu Dumnezeu (Fc 1, 27). Umanitatea constrânsă de păcat
și cu voința slăbită nu se putea ridica de una singură spre această chemare. Se cerea imperios
un Mântuitor. Așa intrăm în tema privind rolul evreilor în lume de a fi lumină celor aflați în
întuneric, de a propovădui credința într-un singur Dumnezeu și de a o păstra neatinsă,
nepătată și lipsită de umbra păcatului.
Astfel, ajungem la capitolul întâi, unde am făcut o incursiune în istorie. Poporul evreu
devine prin alegere liberă, un popor ales, liber și cu capacitate de a deveni sfânt. Acest act, de
consacrare, primește o largă expresie în rândul tuturor claselor sociale aflate în dependența
participării la cult, de ținerea poruncilor, de păstrarea credinței monoteiste, într-un cuvânt – de
a rămâne în sfera sacrului prin îndepărtarea de profan.Rolul evreilor era de a păstra credința
monoteistă și de a menține ideea mesianică având în vedere faptul că timpurile ulterioare vor
aduce toate popoarele pe Muntele Sion, unde se vor închina aceluiași Dumnezeu.Dumnezeu
nu doar că proniază pe poporul Său ci le și ridică ameni aleși pentru a-i îndruma
îndeaproape.Astfel, ei folosesc toate mijloacele de a trezi conștiința adormită a poporului.Toți
profeții nominalizați aduc invective asupra neglijenței cultului. Spre deosebire de conștiința
laxă a evreilor, în timpurile celui de-al doile Templu, va predomina formalismul.
Profeții, acei oameni simpli și plini de Duh Sfânt, devin prin voia lui Dumnezeu, organe
de reabilitare duhovnicească în popor. Timpul și-a impus punctul de vedere și în Israel ca în
rândul celorlalte popoare și asta pentru că nu l-au valorificat și nu i-au acordat importanță.
5
Astfel, trecerea de la teocrație la regalitate, depărtarea de Lege, intrarea în proximitatea
popoarelor păgâne și asocierea cu practicile lor idolatre, politeiste deci nepermise, au fost
factori ce vor schimba înfățișarea slavei Israelului, cu pustiirea, plângerea și blestemul.
Decadența religioasă aveau să grăbeasă timpul judecății divine și cercetarea robilor Săi, a
evreilor.

6
 II. Poporul evreu între identitate și aspirație

Omul ca fiinţă raţională, adusă de la nefiinţă la fiinţă în urma sfatului dumnezeiesc: ,,Să
facem pe om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Fc 1, 27), a fost creat dual, bărbat şi
femeie. Asta pentru că, în comuniune omul se poate potenţa şi ajunge la unirea tainică cu
Dumnezeu. Dacă, după căderea protopărinţilor noştri Adam şi Eva, din rai, chipul lui
Dumnezeu în om s-a pervertit, omul, trebuia să urmeze sfatul de a se înmulţi şi de a popula
pământul. Pentru a face aceasta, el avea nevoie de ajutor, de femeia care l-a dus spre păcat.
Aceasta, prezentă de altfel pretutindeni în istoria antică, trebuia să dea naştere la copii şi să
poarte împreună cu bărbatul ei, jugul care apăsa cumplit asupra lor (Fc 3, 19). Condamnabila
lor faptă, urma să se răspândească asupra tuturor urmaşilor, luând numele de păcat
strămoşesc. Dacă Hristos Domnul, ne-a adus mai mult decît ne-a pierdut Adam, Fecioara
Maria, noua Eva, a ridicat din coapsele sale pe Mântuitorul lumii şi al sufletelor noastre.
Iudaismul este una dintre cele mai vechi religii care au apărut pe pământ. Istoria acestui
popor se extinde până la Avraam, personalitate comună și pentru religia creștină și
musulmană. Dincolo de această realitate ei își trag existența de la începutul creației, prin
protopărinții Adam și Eva.
Conform credinței evreiești, legea dată de Dumnezeu pe Muntele Sinai conținea tot ceea
ce era mai esențial pentru ca aceștia să aibă o viață sfântă incluzând chiar metodele de a putea
reinterpreta legea în funcție de contextul în care aveau să se afle în veacurile ce premergeau
acestui eveniment. De aceea, iudaismul este expresia cea mai relevantă și caracteristică a
poporului evreu care se vrea a urma o viață sfântă în concordanță cu cerințele date de
Divinitate. Cu toate că supunerea față de Lege este centrală religiei iudaice ea nu reprezintă
autoritatea supremă.
Autoritatea divină e reprezentată de Dumnezeu apoi de interpretarea Torei și de tradiție.
În contextul actual, observarea religiei și studierea legilor evreiești sunt transmise sub atenta
supraveghere a unui rabin. Iudaismul ortodox este caracterizat prin afirmarea credinței
evreiești tradiționale, păzirea cu strictețe a Șabatului, participarea la ceremonii și ritualuri dar
și ținerea posturilor rânduite.2

2
Enciclopedia iudaismului, traducere de Viviane Prager, C. Litman și Țicu Goldstein, Editura Hasefer,
București, 2000, p. 1112.
7
 II. 1 Chemarea la sfințenie

Conceptul de alegere a unui popor dintre celelalte popoare s-a ivit într-un anumit
context istoric în Orientul Apropiat antic. Israelul a fost singura comunitate monoteistă în
mijlocul unei mari diversități de popoare politeiste.
Biblia ebraică înfățișează relația dintre Dumnezeu și Israel ca una parentală: „Cum să
te pun pe tine în numărul fiilor și să-ți dau țara cea plăcută, care este moștenirea cea mai
frumoasă a mulțimii poporului? Dar iarăși Mi-am zis: Tu Mă vei numi Tată al Tău și nu te vei
depărta de mine” (Ier 3, 19). Dumnezeu apare în postura de Părinte care își pedepsește fiul
(Israelul) pentru încălcarea Legii dar și ca Cel, Care, îl răsplătește pentru a rămâne fidel
Domnului în pofida tentațiilor și adversităților.3
Numele poporului biblic avea două sensuri dacă ar fi să ne referim la originea sau la
destinul său. El se numește pe sine Israel dar străinii îl numeau poporul evreu cu sensul de cel
venit de peste, de dincolo de.4 Conform Scripturii, numele provine de la Eber, fiul lui Sem (Fc
10, 21; 11, 14 ș.a.m.d). Cel de-al doilea nume, Israel, semnifică cel ce s-a luptat cu Dumnezeu
(Fc 32, 29).
Acest nume era unul profetic privind poporul născut din Iacob care s-a luptat pe
parcursul istoriei pentru a-și păstra prerogativele de popor ales. O reminescență a acestui fapt
poate fi observată în revoltele din istoria evreilor, acțiuni ce arată opoziția puternică față de
voința divină (Os 11, 2, 7; Ier 3, 22). O altă interpretare a numelui Israel propusă de unii
exegeți ar fi bărbatul sau omul care L-a văzut pe Dumnezeu. Oricare ar fi sensul adevărat, cert
este că, în urma luptei cu acea entitate, patriarhul Iacob devine un alt om și se face demn
pentru a purta numele Israel, nume preluat și de urmașii săi care se mai numeau fiii lui Israel.5
Sfânta Scriptură arată în multe locuri că „Dumnezeu a ales poporul Israel din rândul
celorlalte popoare și l-a rezervat Sieși pentru împlinirea planurilor Sale mântuitoare”6. Pe plan
istoric, supraviețuirea acestui neam poartă amprenta secolelor de persecuții, vicisitudini7 fapt
pentru care, Sfântul Apostol Pavel menționează că Israel nu a fost părăsit până în sfârșit: „căci
darurile și chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi” (Rm 11, 29).

3
Firestone Reuven, Trialog. Evrei, creștini și musulmani în dialog, traducere din engleză de Emilian-Iustinian
Roman, Geanina-Elena Roman, Gabriel-Viorel Gârdan, Paula Bud, ediție și studiu introductiv de Ioan-Vasile
Leb și Gabriel-Viorel Gârdan, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2013, Firestone Reuven, op.
cit.,p. 82.
4
Ibidem, p. 82.
5
Pr. Conf. Dr. Petre Semen, Personalitatea lui Moise și valoarea poruncilor date prin el, în revista „Teologie și
Viață”, anul VI (1996), nr. 1-6, pp. 21-23.
6
Pr. Prof. Dr. Semen Petre, Arheologia biblică în actualitate, Editura Trinitas, Iași, 2008, p. 243.
7
Firestone Reuven, op. cit., p. 84.
8
 Sintagma de popor sfânt e întâlnit doar de șase ori în Biblia ebraică. Aceeași sintagmă
mai apare o dată în cărțile deutero-canonice (Înț Sol 17, 2) și încă o dată în Noul Testament (I
Ptr 2, 9). Mai întâi, însușirea de popor sfânt este legată de o apoziție care face trimitere la
ceva, în cazul nostru la Dumnezeu, care se dovedește a fi o calitate, un merit.8 Sintagma de
popor sfânt este pusă în paralel și completată deseori de cuvintele popor aflat în stăpânirea
Lui (apare de șase ori cf. Iș 19, 6; Dt 7, 6; 14, 2; 26, 18; Mal 3, 17; Ps 135, 4). Spre deosebire
de alte națiuni, popoare, Israel este poporul lui Dumnezeu în sensul de proprietate private.
Statut de popor ales sau sfânt se datorează eminamente alegerii divine.9 Pentru a-și împlini
vocația la care fusese chemat, Israel a fost separat de celelalte popoare. Aceste două aspecte
(alegerea și separarea) sunt constitutive și caracteristice pasajului de la Dt 7, 1-6.
Dăruirea pământului sfânt (Dt 1, 8, 35; 6, 10, 23; 7, 12; 8, 1; 9, 5; 10, 11; 11, 9, 21; 19,
8; 26, 3, 15; 28, 11; 30, 20; 31, 21, 23; 34, 4) și alungarea celor 7 popoare puternice este în
mare parte meritul lui Dumnezeu (Dt 7, 1-2), Care Se jurase pentru aceasta (Dt 28, 9). Prin
urmare, contactul era strict interzis contactul cu ele pentru a nu ajunge să se îndepărteze de
slujirea adevăratului Dumnezeu prin a sluji altor dumnezei (Dt 7, 2-4).
Sintagma de popor ales este o denumire curentă a poporului evreu bazată pe statutul
special conferit acestuia de Dumnezeu spre deosebire de celelelte națiuni. Ideea alegerii se
află în strânsă dependență de Legământul încheiat între Dumnezeu și Israel. Însăși relația
unică de care s-a bucurat Avraam va avea adânci implicații pentru restul omenirii10: „Şi Eu
voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de
binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi
voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului" (Fc 12, 2-3).
Pe de o parte, nu este precizat exact motivul alegerii sale în detrimentul celorlalte
popoare. Proorocul Moise le amintește israeliților că: „Şi Domnul v-a primit, nu pentru că
sunteţi mai mulţi la număr decât toate popoarele - căci sunteţi mai puţini la număr decât toate
popoarele, Ci pentru că vă iubeşte Domnul; şi ca să Îşi ţină jurământul pe care 1-a făcut
părinţilor voştri, v-a scos Domnul cu mână tare şi cu braţ înalt şi v-a scăpat din casa robiei şi
din mâna lui Faraon, regele Egiptului” (Dt 7, 7-8). Pe de altă parte, Israel e numit primul
născut al lui Dumnezeu dar nu singurul născut (Iș 4, 22; Am 9, 7; Mal 2, 10).
De aceea, în contextul în care se abăteau de la calea cea dreaptă, Dumnezeu nu înceta
să îi mustre: „…numai pe voi v-am cunoscut dintre toate neamurile pământului, de aceea vă
voi pedepsi pentru toate fărădelegile voastre” (Am 3, 2). De aici putem observa că alegerea

8
Ibidem, p. 85.
9
Poorthuis Marcel, Schwartz Joshua, A holy people. Jewish and Christian perspectives on religious communal
identity, vol 12, Brill, Leiden-Boston, 2006, p. 3.
10
Ibidem. p.4.
9
implica responsabilități față de celelalte națiuni demne de a fi luate în vedere (Fc 12, 3; Iș 19,
6; Dt 4, 6-7; Is 49, 6), și chiar suferința (Is 52, 13-15; 53, 1-12).11
Pe muntele Sinai, poporul a fost chemat să confirme chemarea sa: „Deci, de veţi
asculta glasul Meu şi de veţi păzi legământul Meu, dintre toate neamurile Îmi veţi fi popor
ales că al Meu este tot pământul; Îmi veţi fi împărăţie preoţească şi neam sfânt!" (Iș 19, 5-6).
Ca urmare a acceptării condițiilor (Iș 19, 8; 24, 3-7), Israel făcea valabil legământul și pentru
generațiile ce urmau. Grija lui Moise față de sarcina încredințată, de a păstori pe evrei, îl
însoțește chiar până înainte de a muri; grijă manifestată prin teama că poporul putea uita
experiența din Egipt, fapt pentru care le reamintește: „Căci voi sunteţi poporul sfânt al
Domnului Dumnezeului vostru şi pe voi v-a ales Domnul ca să-I fiţi poporul Lui de moştenire
dintre toate popoarele câte sunt pe pământ” (Dt 14, 2).12
Termenul sfânt cu care era numit Israel implica nu doar separarea de tot ce este profan
ci și îndepărtarea de păcate, care aveau să rupă relația de sfințenie a Creatorului de creatura
Sa. Dacă poporului simplu i se cerea să ducă o viață plină de sfințenie, cu atât mai mult celor
care aduceau jertfe la altar. Printre alte exigențe, preoții trebuiau să aibă o viață morală direct
proporțională cu slava de care se învredniciseră, lucru trecut cu vederea de ei și observat cu
mare tristețe de profetul Maleahi (1, 6). De altfel, ei trebuiau să poarte grijă de turma
încredințată, păstrându-se curați de orice întinăciune (Zah 11, 17).13
După căderea Samariei în 722 refugiații din Nord și cercurile religioase din Iuda au
început să reflecte mai mult la identitatea lor ca popor și la poziția/relația lor cu Dumnezeu.
Noțiunea alegerii datează cel mai probabil din timpurile când lipsa identității și umilința erau
experiate mai intens cu puțin timp înainte de exilul Babilonian. Noțiunea de popor sfânt
întâlnită în Biblia ebraică doar în cărțile Ieșire și Deuteronom este un concept originar din
perioda exilică și începutul celei postexilice când identitatea și continuitatea lui Israel au fost
amenințate. Adjectivul sfânt ca parte a sintagmei popor sfânt nu face referință la standardele
etice ale poporului, nici la moralitate sau pietate, ci la statutul său privilegiat care aparține
eminamente inițiativei lui Dumnezeu.14

II. 2 Rolul evreilor între neamuri

Afirmațiile despre poporul ales din Biblie reprezintă o încurajare și totodată un impuls
pentru dificultățile abătute asupra unei comunități monoteiste aflate mereu sub oprobiul
popoarelor politeiste din proximitate. Maimonide, marele rabin și filozof evreu medieval

11
Enciclopedia iudaismului, p. 1113.
12
Ibidem, p. 1113.
13
Poorthuis Marcel, Schwartz Joshua, op. cit, pp. 7-8.
14
Ibidem, pp. 10-13.
10
înțelegea conceptual de alegere ca exprimând poziția evreilor unică ca urmare a introducerii
monoteismului în lume. El conchide prin a afirma că, dacă rolul evreilor a fost de a face
cunoscut credința într-un singur Dumnezeu, rolul creștinilor a fost de a-l extinde în întreaga
lume. Conceptul unui Israel monoteist, ales de Dumnezeu dintre toate popoarele politeiste, a
fost asociat cu fenomenul monoteismului devenind imposibil de separat de sintagma popor
ales.15
Separarea poporului ales de celelalte popoare trebuia să fie radicală. Era singura cale
prin care se putea păstra identitatea și integritatea mesajului mântuirii, ca și identitatea și
integritatea Legii mozaice. Evenimentele ulterioare vor arăta că acest lucru a fost destul de
dificil de realizat.16 Ca icoană a mântuirii lumii, Israel, a fost format ca popor prin Moise și
organizat în cel mai fericit mod al timpului, primind legi sfinte, din care se vor inspira
popoare creștine în legislația cărora se resimte influența poruncilor mozaice.17
Misiunea poporului ales era de a sluji pe Dumnezeul cel adevărat și sfânt prin
excelență și de a da mărturie de lucrarea Sa mântuitoare în mijlocul său. Ca urmare a primirii
poruncilor pe muntele Sinai, poporul evreu primește o țintă spre care trebuie să-și canalizeze
întreaga lor viață: „Îmi veți fi împărăție preoțească și neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe
care le vei spune fiilor lui Israel” (Iș 19, 6).
Ideea exprimată de Moise (Dt 7, 6) își găsesc ecoul la profeții Isaia și Ieremia (Is 42,
6; Ier 2, 57). Grija lui Dumnezeu se manifestă față de Israel prin făgăduințele făcute lui
Avraam, Isaac și Iacob, de a fi strămoșii unui popor mare prin care se vor binecuvânta toate
neamurile pământului (Fc 12, 2-3; 18, 18; 22, 26; 28, 14).
Necesitatea alegerii divine a lui Israel are ca motiv păstrarea credinței într-un
Dumnezeu și pregătirea omenirii pentru primirea lui Mesia. Astfel, el este ales și sfințit nu
doar pentru sine ci și pentru popoarele străine. Nu trebuie să credem că acesta ar fi avut fapte
meritorii ce ar îndreptăți alegerea sa întrucât alegerea sa se bazează pe voința divină.18
Ca urmare a alegerii sale și ulterior a consacrării drept neam sfânt (Iș 19, 6), toți aveau
același apelativ în fața Celui care îi alesese. Ei își puteau exercita misiunea preoțească când
situațiile impuneau contactele cu acei care nu făceau parte din tagma consacrată. Prin

15
Firestone Reuven, op. cit., p. 83.
16
Pr. Popa Gheorghe, Lege și iubire. Coordonate biblice și hermeneutice pentru Teologia Morală, Editura
Trinitas, Iași, 2002, p. 82.
17
Pr. Conf. Dr. Semen, Petre Personalitatea lui Moise …, p. 21.
18
Idem, Învățătura despre sfânt și sfințenie în cărțile Vechiului Testament, Teză de doctorat, Editura Mitropoliei
Moldovei și Bucovinei, Iași, p. 121.
11
atitudinea față de credințele politeiste și prin modul de viață, evreii au avut un rol fundamental
în istoria umanității încă din cele mai vechi timpuri.19
În Vechiul Testament Dumnezeu este sfânt prin excelență (Is 40, 25; 6, 3). Prin acest
adjectiv sunt desemnate și anumite ființe cerești dar și persoane prin extinderea termenului de
sfînt.20 În acest sens, trebuie să avem în vedere pe profeți, ca unii ce erau purtătorii puterii
duhului divin și totodată mijlocitori între Dumnezeu și oameni, făcând cunoscută voia
Creatorului privind creația Sa.21
Despre profeți aflăm din mărturia oamenilor cu care au intrat în contact faptul că sunt
socotiți drept sfinți (IV Rg 4, 9) sau că au fost rânduiți să fie vestitori ai voii divine și sfințiți
pentru acest lucru încă dinainte de naștere (Ier 1, 5; Is 49, 1). Privitor la preoți și leviți, se
precizează că ei trebuie să fie sfinți și să nu pângărească numele Său urmând să se facă părtași
unei cinstiri cu totul deosebite (Lv 21, 6-8). Termenul de sfânt este unul general când avem în
vedere pe întâi născuți ce trebuiau consacrați lui Dumnezeu (Iș 13, 2), pe nazirei (Num 6, 5, 8)
dar și alte persoane după cum am menționat anterior.22
Cu toate acestea, sintagma este atribuită nu doar unei persoane ci și poporului evreu în
totalitatea sa ca unul ce a fost chemat la un mod de viață închinat exclusiv Creatorului. Astfel,
prin alegere divină poporul devine și el sfânt prin participare la sfințenia divină. Doar, în
măsura în care se conformează lui Dumnezeu poate fi capabil de sfințenie prin a sluji cu
adevărat Celui care l-a chemat să fie neam ales, preoție împărătească și slavă între neamuri
Din momentul alegerii sale, el a devenit sfânt cerându-i-se un comportament ireproșabil.
Pentru a rămâne în starea arhetipală după cum enunță glasul divin: „Fiți sfinți că Eu,
Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt” (Lv 11, 44) se impunea cu stringență fidelitatea și
îndeplinirea misiunii pentru care a fost chemat; aceea de a fi lumină pentru neamurile idolatre
și politeiste.
Starea de sfințenie devine evidentă în istoria și mai cu seamă în viața poporului ales
prin alegerea Sa; oferirea legilor fiind menite să păstreze factorul de coeziune între Creator și
creație. Misiunea de a fi mijlocitor în lume prin păstrarea credinței monoteiste presupunea o
conduită morală trăită în spiritul credincioșiei și fidelității lipsite de orice echivoc. Alegerea sa
este condiționată de respectarea poruncilor divine (Iș 19, 5). Prin pronia divină, Israel a fost
scos din pământul robiei și a fost chemat la unitate națională și religioasă.

19
Moga Iulian, Evrei și prozeliți în Europa (secolele I-IV d.Hr). Interacțiuni etnice și culturale, traducerea din
limba greacă a inscripțiilor și a textelor literare de Ștefan Teofil Grosu și Iulian Moga, Editura Stef, Iași, 2011, p.
17.
20
Ibidem, p. 18.
21
Pr. Conf. Dr. Semen Petre, Învățătura despre sfânt...., p. 117.
22
Ibidem, p. 118.
12
 Conștiința națională avea să și-o formeze peregrinând în pustiul Sinai în cei 40 de ani
de încercări și răzvrătire, ani soldați cu interzicerea de a intra în pământul făgăduinței. Actul
prin care evreii sunt eliberați din Egipt poate fi interpretată în maniera deosebirii lor de alte
neamuri și implicit, încredințarea sa lui Dumnezeu: „Am să vă primesc să-Mi fiți popor, iar eu
să vă fiu Dumnezeu și veți cunoaște că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru care v-a scos din
pământul Egiptului și de sub munca apăsătoare a Egiptului” (Iș 6, 7).
Prin faptul că evreii sunt eliberați de sub muncile apăsătoare din Egipt de Dumnezeu,
ei devin proprietatea personală a lui Dumnezeu. Ca urmare a acestui lucru, aveau să
primească drept moștenire pământul făgăduit (Ps 134, 4). 121 Narativul biblic ține să
numească pe Israel cu nume inedit: mireasa lui Iahve (Ier 2, 2; Iez 16, 8).23
Fiind investiți de Dumnezeu cu demnitatea de popor ales, israeliților nu le era permisă
viețuirea imorală ca celelalte popoare politeiste și idolatre care nu aveau un dreptar de Lege
după care să se conducă. Ca urmare a Legământului încheiat cu Israel, atunci când Dumnezeu
intră în dialog cu creația Sa, observăm că El nu se adresează daor individului în sine, ci mai
mult, cuvintele Lui capătă universalitate, vizând și întreaga comunitate. În măsura în care va
reuși să se conformeze cu Legile primite, va putea să-și păstreze statutul integru, nepătat, de
popor sfânt.24

23
Ibidem, p. 120.
24
Poorthuis Marcel, Schwartz Joshua, op. cit., p. 5.
13
 III. Conceptul de educaţie în Vechiul Israel

Dacă în timpul peregrinării prin pustiul Sinai, poporul Israel şi-a dobândit conştiinţa
naţională; cucerirea Canaanului după cei 40 de ani de pripegie, a însemnat un început nou din
punct de vedere al schimbului cultural. Evreii trăind în mijlocul egiptenilor, având statutul de
sclavi, nu puteau să coexiste cu alte popoare fără a le împărtăşi experienţa tradiţiilor şi a
ideilor religioase străine de duhul în care trăiau deja după experierea sentimentului de filiaţie
cu Dumnezeul dumnezeilor, Care a creat cerul şi pământul. De aceea, se impunea o trăire
aparte ce implica supunerea faţă de Legea primită de la Dumnezeu prin Moise şi
neamestearea cu cei necircumscrişi la inimă şi în trup. 25
Imperativul ,,Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi că Eu Domnul Dumnezeul vostru Sfânt sunt”
(Lv 11, 44), nu trebuia receptat nici pe departe ca un sfat sau îndemn, ci ca pe o poruncă
sfântă şi demnă de statutul de popor ales al Sfântului lui Israel. Având rolul de a reprezenta cu
cinste pe Cel pe care îl slujeau, evreii priviţi ca un tot unitar, trebuiau să ducă o viaţă sfântă
diferită de tot ce se stipula la acea vreme la celelalte popoare idolatre şi politeiste.26
Istoria prezintă faptul că aceste schimburi culturale au dus la dezvoltarea Israelului, a
administraţiei în timpul monarhiei îndeosebi, precum şi a instruirii funcţionarilor urmând
modelul egiptenilor, a canaaniţilor, a babilonienilor, etc. Astfel, şcolile regale din Ierusalim (1
Rg 12, 8, 10) şi din alte oraşe mari ofereau o educaţie formativă (citit, calcule, administraţie,
istorie, geografie).27
Educaţia în Vechiul Testament este învăluită în mister pe când, în acelaşi timp, Biblia
reflectă o parte covârşitoare a prezenţei ei. Mai mult decât atât, educaţia evreiască nu a fost
doar o copie a educaţiei întâlnite în Babilon, Egipt sau Canaan cu toate că ştim că influenţa
acestora a fost benefică ei. Educaţia prezentă în Israel are aşadar o particularitate anume, lucru
care i-a ajutat pe aceştia să-şi păstreze identitatea şi să dăinuie în timp ca popor sfânt, ales de
Dumnezeu pentru a-I face cunscut numele în lume şi a-I împlini voia.
Din punct de vedere religios, cadrul religios avea să evolueze de la cortul sfânt la
construirea unui Templu în Ierusalim. Acest lucru a dus la centralizarea cultului religios
precum şi la o rânduială liturgică care împlinea nevoile spiritualiceşti ale evreilor. Preoţii şi
leviţii în frunte cu arhiereul trebuiau să înveţe scrisul, cititul, a cânta şi compune muzică de
cult, ritualuri, îndeplinirea obligaţiilor ce ţineau de tradiţiile religioase şi naţionale şi nu în
ultimul rând participarea la sărbătorile anuale. Astfel, activitatea cultică a preoţilor nu se putea

25
Pr. Conf. Dr. Semen Petre, Trăirea autentică a credinței în viziunea biblică, în „Teologie și Viață”, anul VI
(1996), nr. 7-12, pp. 69-70.
26
Ibidem, p. 71.
27
Diac. Dr. Vatamanu Cătălin, Educaţia la poporul ales, Editura Doxologia, Iaşi, 2011, p. 339.
14
desfăşura decât într-o strânsă dependenţă de procesul instructiv-educaţional care nu se putea
organiza decât lângă un centru religios, sub oblăduirea strictă şi atentă a mai marilor forului
religios de la Templu.28
Educaţia trebuie văzută astfel drept liantul care i-a unit pe evreii de pretutindeni şi i-a
ajutat să-şi păstreze identitatea în cele mai cumplite încercări de desfiinţare a poporului evreu.
Din punct de vedere spaţial, centrul educaţional era constituit din Marele Templu, sinagogă şi
ulterior de instituţiile şcolare. Tragedia din anul 70 d.Hr, când Templul este distrus, cultul
sacrificial, instituțiile sociale și în mare parte, viața religioasă iau o nouă formă.Timpul a
contribuit la apariția unor noi instituții religioase între care se numără și sinagoga, ca centru al
vieții sociale și mai ales ca loc de adunare, în care, sacrificiile au fost înlocuite cu rugăciuni,
lecturi din Sfânta Scriptură și interpretarea acesteia. În locul sacerdoțiului, a preoților așadar,
apar rabinii, evrei erudiți care iau locul preoților29.
Sinagoga devine loc de cult la evrei dar nu în sens propriu-zis așa cum ne-am aștepta.
Rolul acestei instituții privește mai mult spațiu în care evreii se adună pentru rugăciune,
pentru a învăța preceptele Legii, pentru anumite reuniuni.
Doar în această perspectivă putem vorbi de sinagogă ca loc de cult. Firește, de-a lungul
timpului s-a perpetuat ideea că rugăciune și sentimentul prezenței lui Dumnezeu trebuie adus
și în sânul familiei. Astel, putem aminti de o forma duală a cultului precum cultul public, în
care, evreii adunați într-un anumit loc își îndreaptă simțămintele, dorințele și rugăciunile către
Dumnezeu dar și de un cult particular, practicat în căminul familial de cei ai casei, sau de
fiecare în parte, așa cum crede de cuviință.30
Este știut faptul că, necesitatea oferirii rugăciunilor lui Dumnezeu era universal știută de
către evrei și totodată era privită ca un prinos ce se afla la îndemâna tuturor, atât al celor care
prosperau cât și a nevoiașilor. Partea cea mai importantă a sinagogii o constituie chivotul sfânt
sau lădița care conține sulurile Torei (pe pergament scrisă de mână). În contemporaneitate, în
fiecare zi de luni sau de joi, precum și în dimineața zilelor de sărbătoare, se scoate câte un sul
pentru a fi citit în fața credincioșilor aflați la rugăciune. 31 Sinagoga fiind un loc de cult pentru
evrei, a devenit şi o casă de adunare pentru rugăciunea în comun a evreilor. Mai mult,
sinagoga a devenit o casă de întrunire şi reuniuni a evreilor de pretutindeni, fie a celor din

28
Ibidem, p. 339.
29
Prof. Univ. Dr. Roz Alexandru, Religia evreilor, în „Studii Teologice”, anul IV (2000), nr. 4, p. 42.
30
Ibidem, p. 43.
31
Pr. Lect. Univ. Dr. Constantin Rus, Fenomenul secularizării, în revista ,,Teologia”, anul (IV), nr. 4, anul 2000,
Arad, p. 52.
15
Ţara Sfântă în general cât şi a celor din Diaspora în special ţinând locul Templului din
Ierusalim. Dar ea este mai mult decât atât, fiind eminamente o casă de învăţământ religios.32
Rugăciunea comunitară și rugăciunea personală au constituit pentru evreii aflați în
diaspora doi poli opuși și totodată complementari ai vieții spirituale. După căderea Templului
din Ierusalim din anul 587 porțile rugăciunii și ale căinței au rămas singurele deschise în
iudaism având rolul de a-i însoți pe evrei în toate circumstanțele vieții lor dar mai cu seamă în
peregrinări. Locașul de cult la evrei va fi înlocuit de sinagoga, ca instituție preluând cu succes
atribuții ce aparțineau de drept Templului precum: rugăciunea, reuniunile. Aceasta va forma o
binație alături de cadrul oferit de căminul familial ce avea de asemenea un cadru bine
determinat în societatea iudaică. Desigur, primele elemente educative, erau oferite în casa în
care copiii locuiau de către părinţi şi rude. În perioada monarhiei în Israel (cca. 1000-587
B.CE.) se poate observa în regatul Iuda şi Israel o creştere semnificativă a gradului de
dezvoltare şi sporire a literaturii, culturii în rândul evreilor.33
Tratatele de pace din acea vreme semnate de către regii din Israel, abilitatea de a
contracta achiziţii, prezervarea evenimentelor istorice şi cronologice precum şi alte moduri de
a scrie istoria au creat premiza şi fondul unei preocupări constante pentru educaţie şi cultură
în rândul curţii regale sau a poporului simplu dar dornic de a deprinde elemente ce îi
confereau accesul la cunoaştere, ajutându-l inevitabil să facă faţă impasurilor de tot felul.
Multe din aforismele întâlnite în cartea Proverbelor pot proba cele amintite mai sus.34

III.1 Dezvoltarea culturală ca rod al interacţiunii evreilor cu alte popoare

Odată cu organizarea cultului putem afirma că rolul acestuia, încă de la originile sale a
fost de o importanţă covârşitoare, fiind nu numai locul în care se învăţau elemente educative
ci, mai mult decât atât, un mod de viaţă prin care valorile societăţii şi orientarea spre
apartenenţa la identitate (însumând cine suntem, unde suntem, cum suntem priviţi de către
alţii, şi de ce?), reprezentau exigenţe ale timpului istoric.
Apariţia monarhiei ca formă de conducere (cca. 1000-587 î.Hr) în Israel şi Iuda, avea
să facă cunoscută nevoia acută pentru literatură şi în special, pentru cultură. Tratatele de pace,
schimburile comerciale şi arhivele aveau să constituie la acel moment, punctul incipient sau
baza de la care avea să creeze fundamentul pentru educaţie în mod special. Chiar la curtea
regească existau oameni învăţaţi care serveau la îndeplinirea planurilor ţării şi prin aceasta la
propăşirea Ţării Sfinte. Fără îndoială, influenţe egiptene şi babiloniene au existat şi încă

32
Ibidem, , p. 52.
33
William B. Eerdmans, op. cit., p. 206.
34
Ibidem, p. 206.
16
persistă în cultura iudaică, lucru necontestat de altminteri în istoria atât de tergiversată precum
a fost cea a evreilor.35
Pe atunci cultura babiloniană şi egipteană atinsese apogeul, pe când evreii încă nu îşi
formaseră o cultură proprie, iar încercările de a face faţă provocărilor vremii se soldau deseori
cu eşecul. Însăşi modelul monarhic cerut de poporul evreu profetului Samuel, avea rădăcini în
modul de conducere existent la popoarele vecine cu care intraseră în contact de-a lungul
timpului.36
În Israel, nu existau în timpul lui Moise şcoli regale, forme de guvernământ sau de
conducere. 37 Nu acelaşi lucru putem să-l afirmăm despre babilonieni sau egipteni, popoare în
rândul cărora, cele enumerate mai sus, nu doar că erau prezente, ci erau preluate ca şi model.
Revenind la cult, acesta s-a constituit drept centru de proliferare a sistemului educaţional
monoteist dacă putem să-l numim aşa. Psalmii, prin excelenţă, prezintă nuanţat modele
catehetice predicate la Templu cât şi povestiri despre credinţa oamenilor (Dt 6, 20-25; Ps
15,24). De aceea se admite că locul central în care se vorbea şi învăţa valorile morale cu
implicaţie socială era cultul religios. În Iuda, de exemplu, templul a fost primul aşezământ
care determina ceea ce era dovedit de către toţi ca fiind adevărat şi vrednic de primit precum
şi locul de proclamare sau închinare adus lui Dumnezeu. Astfel avem în faţă locul de
închinare şi instanţa supremă într-un singur loc care aduna poporul, îl instruia şi îl direcţiona,
menţinându-l unit, către Dumnezeu.38
Mulţi teologi afirmă posibilitatea ca şi în timpul perioadei monarhice să fi existat şcoli
însă, istoria nu face referire la ele, lucru care e luat drept dovadă a ineistenţei lor de către alţii.
Referirile şi datările istorice nu apar decât în perioada post-exilică în Israel. Iudaismul rabinic,
elenismul, cultura romană şi instituţiile educaţionale au contribuit la imaginea pe care a
primit-o educaţia în perioada post-exilică şi cea a Noului Testament.39
Conform credinței iudaice, legea dată de Dumnezeu prin Moise, poporului Său
conținea norme suficiente pentru a trăi o viață sfântă, printre care și posibilitatea
reinterpretării ei în contexte istorice noi.40 Prin acest lucru, iudaismul a fost expresia cea mai
concretă a poporului evreu ce avea menirea de a trăi o viață sfântă prin respectarea poruncilor

35
Samuel Schultz, Călătorie prin Vechiul Testament, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2008 p. 134
36
Ibidem, p. 135.
37
William B. Eerdmans, op. cit, p. 206.
38
Ibidem, pp. 208-209.
39
Moga Iulian, op. cit., p. 196.
40
Ibidem, p. 197.
17
primite. Păstrarea religiozității și învățarea Legii au intrat sub egida rabinilor după căderea
celui de-al doilea Templu.41
Fără a face trimiteri la şcoli în Vechiul Testament, este foarte greu să se determine
dacă au existat învăţători în antichitate la evrei. Chiar dacă cărţile sapienţiale sau de
înţelepciune precum Iov, Proverbe, Eclesiasticul, este perceput în general ca având conotaţii
pedagogice, este dificil să se întocmească un profil al învăţătorului activând în societatea
israelită. Cert este că privind sau analizând cuprinsul cărţilor sapienţiale nu ne oferă informaţii
despre cine erau învăţătorii sau care era structura celor învăţate de aceştia. În opinia
învăţatului Ben Sira figura învăţătorului trebuia să presupun atât interpretarea Torei cât şi
abilitatea transmiterii învăţăturilor. Observăm astfel legătura intrinsecă dintre interpretarea
legii şi cea a predării, completându-se reciproc. Acest mod de a înţelege Tora, prin
interpretare, a devenit o normativă în comunitatea iudaică de atunci şi până astăzi.42
Chiar dacă Ben Sira şi textele iudaice fac anumite referiri la existenţa unor şcoli în
acea perioadă, cunoaştem foarte puţin din conţinutul curriculum-ului sau a scopului pe care îl
aveau, fireşte pe lângă acela de a răspândi învăţătura tinerelor vlăstare. Cu toate acestea,
există anumite supoziţii pe care trebuie să le avem în vedere. Se crede că studiul Torei
reprezenta o parte importantă a programului educaţional, îns în ce manieră sau ce presupunea
acest lucru este incert.
În ceea ce ţine de accesibilitatea la educaţie, rămâne în continuare un subiect de
dezbătut. În mod sigur, sinagogile erau locuri în care educaţia se transmitea aşa cum ne este
relatat în studiile rabinice a căror scrieri s-au păstrat în parte dar şi în cărţile noutestamentare
(Lc 4, 16-30). Pe lângă cultura babiloniană, romană, egipteană, grecească care au influenţat
fenomenul educaţional în Israel, trebuie să mai amintim şi de comunităţile sectare care aveau
un program educaţional cu tentă religioasă (Qumran, esenienii). De altminteri, existau unii
învăţaţi care s-au evidenţiat prin modul şi aportul lor de a învăţa precum Iisus Hristos
(Învăţătorul prin excelenţă) sau vrăjitorul din Endor (I Rg 28, 7-25).
Autorul B. Wintherington oferă ca şi model de învăţător pe Mântuitorul Iisus Hristos
şi pe profetul Amos, servind ca modele în cercetarea sa. Una din afirmaţiile sale este că în
cazul activităţii lor, putem constata un model similar în ceea ce ţine de folosirea sintagmelor
şi a exemplelor din cărţile sapienţiale, în timp ce întrebările retorice şi parabolele erau menite
să exprime mesajul Divinităţii într-un limbaj accesibil poporului simplu nu doar în trecutul
istoric ci actuale până astăzi în aceeaşi măsură.

41
Helene Anderson, Holidays, festivals and celebrations of the World Dictionary, Third edition, Omnigraphics,
Detroit, 2005, p. 910.
42
Ibidem, p. 912.
18
 Wintherington observă faptul că activitatea Mântuitorului şi a lui Amos reflectă
autoritatea învăţătorească şi puterea ei; aceasta stând servind ca fundament pentru însuşirea
înţelepciunii şi a cunoaşterii. Atât Amos cât şi Învăţătorul prin excelenţă conclude acelaşi
autor, au fost atât educaţi cât şi învăţaţi.43

43
B. Wintherington, Jesus the Sage, Minneapolis, 1994, p.

19
 IV. Responsabilii educaţiei în familia şi în societatea israelită

Importanţa familiei, a fost recunoscută atât din punct de vedere religios cât şi social.
Ea este cea mai importantă instituţie pusă în slujba omenirii şi nu poate fi înlocuită niciodată
deoarece toate celelalte instituţii servesc nevoilor omului, dar familia asigură însăşi existenţa
neamului omenesc. În cadrul familiei păgâne, căsătoria se înfăptuia sub două forme, având un
caracter religios (se oficia în public cu anumite ceremonii) şi un caracter comun care se făcea
prin cumpărarea soţiei de către soţ de la tatăl ei, în schimbul unei sume de bani.
Aceste principii erau întâlnite cu predilecţie la popoarele păgâne mai civilizate:
romanii şi grecii. În cadrul celorlalte popoare căsătoria fie avea un rol nesemnificativ, fie nu
exista. Femeia nu era luată din dragoste, era considerată roabă a soţului, acesta putând să o
vîndă, alunga sau chiar să-i ridice viaţa. Femeile nu aveau drept familial, social sau religios ci
erau privite doar ca nişte fiinţe menite să satisfacă plăcerile bărbaţilor, să dea viaţă copiilor,
să-i crească şi să fie o servitoare credincioasă soţilor. În ceea ce priveşte copilul, femeia îndată
ce năştea, trebuia să aducă copilul la picioarele tatălui. Dacă soţul privea la el, era semn că îl
recunoaşte şi îi dăruieşte viaţă; dacă însă nu privea la el, era semn că nu-l recunoaşte, nu-i dă
viaţă, ci trebuie dat morţii. Dar chiar dacă îl privea, cu timpul îşi putea schimba hotărârea.
Aceste principii existau în cadrul familiei păgâne, iar familia era prezentă ca o icoană tristă,
neîmpodobită.
În schimb, familia la evrei este icoana familiei dumnezeieşti44, aşa după cum
Dumnezeu este în trei feţe, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, una fiind în unitatea Treimii, şi familia
constă din tată, mamă şi copii; aceştia sunt una în unitatea familiei. Familia este o instituţie de
origine divină întemeiată de Dumnezeu în rai, odată cu crearea protopărinţilor noştri, Adam şi
Eva. Ea a fost instituită prin căsătorie şi are caracter de unitate şi indisolubilitate. Fiind
instituită de Dumnezeu, are şi un caracter sacru prin faptul că familia umană, are ca prototip
familia divină a Sfintei Treimi, ale cărei caracteristici sunt: iubirea desăvârşită, comuniunea,
unitatea şi egalitatea Persoanelor Acesteia. Omul prin însăşi actul creaţiei, a fost destinat
pentru viaţa de comuniune: ,,Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru
el” (Facere 2, 18), ,,Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-
a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Facere 1, 27).
După cum Persoanele Sfintei Treimi formează o unitate desăvârşită, tot aşa omul,
,,chip al lui Dumnezeu”, ,,este o unitate completă, pentru că unitatea sa de om nu se realizează

44
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, Editura Editura Institutului Biblic şi de
Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978, vol. 3, p. 180.
20
în dualitate personală neuniformă, ci complementară de bărbat şi femeie” 45. Unitatea familiei
rezultă şi din faptul că femeia a fost creată din coasta lui Adam (Facere 2, 21-22) şi nu din
ceva din afara lui însemnând că au ceva în comun (Facere 2, 22-24). Căsătoria se realiza pe
baza mărturisirii mirilor, care se uneau, unul cu altul din dragoste curată, nesiliţi de nimeni,
oferindu-şi unul altuia viaţa, inima, dragostea, adică toată fiinţa lor trupească şi sufletească.
Rod al iubirii lui Dumnezeu, omul (bărbat şi femeie) experiază această iubire în viaţa
de familie în care se reflectă chipul comunitar al lui Dumnezeu. Deşi la origine, căsătoria a
fost monogamă, după căderea în păcat a protopărinţilor noştri, încă din timpul patriarhilor
apare poligamia (Facere 16, 1-3), lucru contrar voii lui Dumnezeu deoarece prin poligamie, s-
a deteriorat instituţia căsătoriei, aducându-o din ordinea harică la cea naturală nesocotindu-se
atributele unităţii şi indisolubilităţii. Bărbatul nu a mai văzut din femeie ajutorul dat de
Dumnezeu ci o sclavă pe care o dispreţuia şi de care se putea dispensa cu uşurinţă. După
căderea în păcat, căsătoria a fost deteriorată şi a pierdut harul legat de starea primordială,
totuşi ea n-a fost desfiinţată în esenţă căci, nici natura umană n-a fost distrusă. 46
În vremea Mântuitorului una dintre cele mai controversate probleme era aceea
referitoare la desfacerea căsătoriei. Moise a permis să i se dea femeii carte de despărţire din
cauza învârtoşării poporului evreu, asta pentru a preântâmpina apariţia cazurilor de maltratare
sau de ucidere a soţiei .
Educaţia este cunoscută în timpurile biblice mai ales din prisma instituţiilor şi a
tradiţiilor cultice. Din cele mai vechi timpuri familia a constituit incontestabil centrul
instituţiei în cadrul căreia conceptul de învăţare a apărut şi s-a dezvoltat în perioada biblică.
Înţelesul de educaţie familială a căpătat valenţe diferite şi complexe larg răspândite
pretutindeni până astăzi. Astfel, se crede că membrii familiei, copiii erau învăţaţi nu doar în
vederea deprinderii unei meserii sau a unei tehnici ci mai ales pentru dobândirea unor valori
de bază în societatea din care ei făceau parte.
După învăţătura Sfintei Scripturi, familia a fost întemeiată de Dumnezeu încă de la
crearea primilor oameni, cu scopul dezvoltării omenirii şi a stăpânirii naturii. Ea a dobândit
din partea Întemeietorului un caracter sacru prin faptul că a fost binecuvântată prin cuvintele:
,,Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste
păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot
pământul !” (Facere 1, 28). Faptul că familia are un caracter sacru s-a păstrat şi în practicile

45
Ibidem, p. 181.
46
Ibidem, p. 182
21
popoarelor păgâne, care socoteau viaţa familială în strânsă legătură cu divinitatea, iar
ocrotirea ei era încredinţată unei zeităţi, socotită prezentă în mijlocul ei prin focul sacru.47
Familia protopărinţilor s-a caracterizat prin monogamie, dar în urma păcatului
strămoşesc, familia şi-a pierdut din puritate48, încât monogamia a rămas ca un ideal ce a fost
restabilit prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. La poporul evreu familia s-a bucurat de un
prestigiu deosebit în comparaţie cu cea a popoarelor păgâne. Prin legi, familia a fost ocrotită
de tot ce ar fi putut duce la decăderea ei din punct de vedere religios, moral şi social.
Familia prin esenţa ei, are un pronunţat caracter social, imprimat de originea şi menirea
ei fiind denumită ,,celula socială prin excelenţă”.49 Prin caracterul social, familia, a avut în
decursul timpului cel mai important rol din istoria omenirii. Ea a fost şi continuă să fie celula
de regenerare a societăţii prin naşterea de copii, prin creşterea şi educarea lor. Sfânta Scriptură
socoteşte copii ca un dar de la Dumnezeu şi o binecuvântare a familiei (Psalmul 126, 3), în
timp ce lipsa copiilor era privită la poporul evreu drept o pedeapsă divină (Levitic 20, 21;
Isaia 47, 9).
Din punct de vedere social importanţa familiei creşte şi mai mult dacă avem în vedere
faptul că ea scoate pe oamenii singuratici din mrejele egoismului şi îi restabileşte în societate
ca oameni comunicativi şi receptivi prin căsătorie în opera de continuă creaţie şi progres în
societate (Psalmul 122, 8; 67, 7).
Datorită faptului că naşterea de prunci este o binecuvântare divină, părinţilor le revine
sarcina de a creşte şi de a educa copii în conformitate cu poruncile divine dar şi cu idealul
societăţii. La toate popoarele educaţia, reprezenta unul din cele mai importante procese din
viaţa fiecărui individ, deoarece de existenţa oricărui popor depinde buna educaţie pe care o
primesc copii în sânul familiei. Acolo unde a scăzut rolul familiei în educarea tinerei
generaţii, au dispărut bunele moravuri şi a pătruns imoralitatea şi dezordinea care împiedică
creşterea societăţii aducându-o până la prăbuşire.

IV.1 Rolul mamei şi al tatălui în educaţia copiilor

Procesul instructiv-educaţional începea în sânul familiei. În mod deosebit, în Vechiul

Israel, membrii familiei erau datori să transmită adevărul revelat urmaşilor, întrucât
Legământul divin fusese dat spre împlinire şi păstrare din neam în neam ca moştenire veşnică
poporului sfânt prin excelenţă (Prov 1, 8; 6, 20; 23, 22). De aceea, cărţile vechitestamentare
poartă pecetea comemorativă sau anamnetică de a aminti copiilor în orice circumstanţe s-ar

47
V. Coman, Hristos în familie, Editura Renaşterea, Braşov, 1945, pag. 18
48
Gh. Tilea, Familia creştină, Editura Eparhială Curtea de Argeş, 1947, pag. 3
49
Ibidem, p. 4.
22
afla despre bunătatea lui Dumnezeu revărsată asupra Israelului ca popor ales: ,,Ca să
povesteşti fiului tău şi fiului fiului tău câte am făcut în Egipt şi semnele Mele, pe care le-am
făcut în Egipt şi semnele Mele, pe care le-am arătat într-însul, şi ca să cunoaşteţi că Eu sunt
Domnul” (Iş 10, 2).50
Putem afirma faptul că educaţia întâlnită în Biblie a fost o tranziţie pornind de la
familie, văzută ca celulă monogamă bazată pe responsabilitate aşa cum era percepută în
societate, având importanţă covârşitoare în cadrul ei. De altfel, familia era văzută drept un
mix între instituţie şi individual, profet şi popor, lege şi aforisme, toate trăgându-şi seva în
conformarea cu Legea sfântă, atribuită de Dumnezeu învăţaţilor, pentru propăşirea lor morală.
În cărţile Vechiului Testament, dar mai ales în cărţile didactice sunt cuprinse sfaturi şi
îndemnuri privitoare la raporturile dintre părinţi şi copii. Cuvântul familie, defineşte prin
însuşi conţinutul său, cadrul în care se desfăşoară relaţiile dintre părinţi şi copii. Familiei îi
revine rolul important de creştere şi educare a copiilor, ca o datorie sfântă menită să formeze
caracterul şi personalitatea tinerilor. Societatea omenească a cerut familiilor să-şi
îndeplinească activitatea lor educativă cu toată răspunderea. Istoria ne arată că marile
personalităţi care au contribuit la progresul culturii şi civilizaţiei au avut parte de o educaţie
familială corespunzătoare.
Din punct de vedere religios necesitatea educaţiei rezultă din faptul că omul nu a fost
creat perfect, ci perfectibil, având misiunea de a lucra constant în vederea perfecţionării lui.
Acest lucru a devenit mai vizibil după căderea în păcat a protopărinţilor noştri, Adam şi Eva.
Sfânta Scriptură cere părinţilor de a educa copii din însăşi actul naşterii copiilor (Sirah
7, 28-29), nepăsarea pe care ar dovedi-o în activitatea educativă ar avea doar consecinţe
neplăcute. În cartea Proverbelor se spune că: ,,Varga şi certarea aduc înţelepciune iar tânărul
care se lasă în voia apucăturilor lui face ruşine maicii sale” (29, 15). Aşa după cum Dumnezeu
care este Părintele neamului omenesc şi doreşte numai bine fiecărui om (Prov 3, 12), iar
îndurarea Sa se revarsă spre cei care cred şi păzesc poruncile Lui (Ps 102, 13), datori sunt şi
părinţii să fie devotaţi îndatoririlor cerute.51
Sfaturile bune ale părinţilor au pentru copii o valoare inestimabilă, deoarece, încă din
fragedă copilărie în sufletul lor se imprimă o conduită de la care nu se vor abate nici la
bătrâneţe (Prov 22, 6). Omul, fiind creat de Dumnezeu după chipul Său, are scopul de a
ajunge la asemănarea cu El, fiind nevoit să depună un efort considerabil. Creştinul se conduce

50
A se vedea şi următoarele texte care nuanţează tematica conţinutului educaţional din prisma dialogului venit
din partea Divinităţii precum: Iş 12, 26-27; Fc 18, 19; Iş 13, 8, 14; Dt 4, 9; Dt 6, 7, 20-21; Dt 11, 19; Ps 44, 2; Ps
78, 2-7; Ps 145, 4; Ioil, 1, 3.
51
Gh. Timuş, Consideraţii la psalmi, vol. 2, (s.e), Bucureşti, 1986, p. 497.
23
la această acţiune după condiţiile religios–morale52 descoperite prin intermediul Revelaţiei
supranaturale: ,,Omului care se teme de Domnul, îi arată Domnul ce cale să aleagă. Sufletul
aceluia va fi în fericire şi urmaşii lui vor moşteni pământul” (Ps 24, 11-12). Legea Domnului
este sintetizată sub denumirea de temere de Dumnezeu, care constituie începutul înţelepciunii
(Prov 1, 7; Ps 33, 11). Această temere nu trebuie înţeleasă ca un sentiment de frică aşa cum
exista în vechime în raportul dintre sclavi şi stăpâni, ci ca un sentiment de respect,
devotament, ascultare, supunere dar mai ales de iubire. Sub raportul moral-social, părinţilor le
revine şi îndatorirea de a pregăti şi forma pe copii lor pentru viaţă.
Părinţii, trebuiau să cultive copiilor virtuţile încă de timpuriu fiind convinşi că orice
piatră pusă la educaţia lor, îi va pregăti pentru viaţa ce va urma copilăriei lor, astfel spus, o
viaţă care e supusă tentaţiilor şi responsabilităţilor. În acest sens părinţii trebuie să trezească în
sufletul copiilor dragostea lor de învăţătură (Prov 23, 12; 3, 13-14).53
Printre virtuţile cele mai de seamă se numără şi dreptatea, ea fiind elogiată în cel mai
înalt grad de cărţile Vechiului Testament: ,,Doar cel înţelept poate să iubească şi să cunoască
dreptatea” (Prov 8, 9). Creşterea copiilor până la 5 ani era asigurată de mamă, după care
băieţii erau instruiţi de tată sau de un educator (Omen), instruirea constând în iniţierea copiilor
în vederea citirii Legii şi a cunoaşterii adevăratei înţelepciuni care izvorăşte din frica de
Dumnezeu (Pilde 1, 7).54
Prezenţa femeii în societate, a fost marcantă în rândul tuturor popoarelor, începând de
la evrei ce aveau o religie monoteistă şi până la neamurile idolatre şi imorale. De altfel, fiind
chip al dragostei şi al gingăşiei, femeia trebuia să-şi împlinească cu toată osârdia, chemarea
cea mai înaltă – naşterea de copii, întrajutorarea soţilor şi ferirea de desfrânare. Pe de altă
parte, fără o legătură strânsă cu divinitatea, femeia putea să se eschiveze de la această
chemare, căzând pradă plăcerilor meschine ale epocii.
La evrei, după ce în timpul peregrinării prin pustiul Sinai, şi-au format conştiinţa
naţională, familia întemeiată în acord cu voia Dumnezeului Celui viu, a dobândit o deosebită
preţuire în societate, fapt ce a dus inerent la o perioadă prosperă din toate punctele de vedere.
Acum, în cadrul unei religii distincte şi monoteiste ce avea la bază dragostea şi poruncile ce
trebuiau respectate cu acrivie, poporul evreu putea să aibă aspiraţii înalte în ceea ce priveşte,
rostul lor în lume: aflarea şi slujirea lui Dumnezeu. Aflându-se sub protecţie divină, evreii
aveau o misiune grea fiind înconjurate de religii politeiste, aceea de a-şi păstra conştiinţa

52
Ibidem, pp. 498-499.
53
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Pr. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologia biblică, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, 2002, p. 116.
54
Ibidem, p. 116.
24
religioasă şi de a da un izbăvitor care, va oferi lumii posibilitatea de a deveni dumnezei după
har, prin participare.
Cel călăuzit de dreptate este binecuvântat de Dumnezeu, faptele lui sunt izvor de viaţă
în faţa nenorocirilor dreptul este ca o temelie neclintită, iar vorbele lui rodesc înţelepciune
(Prove 10, 6; 10, 11,16,25,31).55 Pe lângă virtutea dreptăţii, părinţii sunt datori să dezvolte în
conştiinţa copiilor ideea de pace, ca o condiţie esenţială a existenţei şi progresului. Cultivând
ideea de pace, se va dezvolta şi sentimentul iubirii faţă de semenii lor, lucru care este dorit de
orice societate. Calea virtuţii, asigură credinciosului pacea şi liniştea sufletească nu numai în
viaţa de aici, ci şi în cea de dincolo (Prov 2, 7; 8, 35-36). Poruncile Domnului ajută la
creşterea morală şi religioasă a copiilor, această poruncă trebuind îndeplinită cu toată
sârguinţa de părinţi (Fc 18, 19; Dt 4, 9-10; Ps 77, 3-10).56
Tot în cadrul educaţiei moral-sociale, părinţii, trebuiau să insufle copiilor dorinţa şi
dragostea de muncă, ca mijloc de agonisire a celor necesare existenţei cât şi pentru
desăvârşirea lor (Prov 12, 11, 27). De asemenea prin exemplul propriu dar şi prin alte
mijloace părinţii sunt datori să combată starea de lenevie care duce la degradarea firii umane
şi desconsiderare (Prov 20, 13). Aşa după cum întâlnim în cărţile didactice şi nu numai copii,
de mici trebuie să înveţe cu ajutorul părinţilor să deprindă dragostea de colectivitate, de popor
şi de patrie. Omul ca fiinţă raţională a fost creat pentru a fi în comuniune cu Creatorul şi
Binefăcătorul său, altfel spus de a fi social şi de a trăi în colectivitate cu semenii săi. Viaţa în
comun e superioară individualismului, după cum se arată: ,,Mai fericiţi sunt doi laolaltă, decât
unul, fiindcă au răsplată bună pentru munca lor, căci dacă unul cade îl scoală tovarăşul lui.
Dar vai de cel singur care cade şi nu este cel de-al doilea ca să-l ridice” (Sirah 4, 9-10).
Virtuţile au rolul de a ne apropia de Dumnezeu, pentru a-i sluji cu credinţă şi a ne
desăvârşi spiritual, cu scopul obţinerii mântuirii.57 Copii trebuie disciplinaţi în cadrul familiei
de mici, la frica Domnului şi în special la înfrânare. Lăcomia conduce sufletul spre prăpastia
pierzării, atunci când e vorba de mâncare, băutură (Prov 23, 20). Copii trebuie sfătuiţi cu
gingăşie şi dragoste să nu facă apel la mânie chiar dacă cineva i-a nemulţumit, deoarece
mânia este o manifestare nesănătoasă care dovedeşte lipsă de minte şi de educaţie, ea fiind
contrară iubirii.58
Pe lângă aceste griji, părinţii sunt datori să asigure copiilor toate bunurile materiale
necesare în creşterii şi dezvoltării lor (Prov 13, 22), dar şi un climat sănătos care să-i ferească

55
Pr. Prof. M. Chialda, Învăţături moral-sociale în Proverbele lui Solomon, în ,,Studii teologice”, VII (1955), nr.
1-2, pag. 13.
56
Pr. Prof. Dr. Semen, Arheologia biblică…p. 92.
57
Pr. Gheorghe Popa, Lege şi iubire…, p. 74.
58
Ibidem, p. 77.
25
de boli, intemperii care le-ar putea priva de sănătate. În cărţile Vechiului Testament, sănătatea
e privită ca fiind ,,mai folositoare şi mai bună decât aurul, iar trupul sănătos şi cu putere decât
avuţia nenumărată” (Sirah 30, 15).
În privinţa metodelor recomandate de cărţile Vechiului Testament, părinţii pentru o
reuşită mai bună în activitatea lor educativă se foloseau atât de cuvinte, sfaturi cât şi de unele
mijloace mai disciplinare dar care reuşeau sa conducă copii pe drumul cel drept şi luminos al
vieţii 59
. Pentru o cât mai bună educaţie, părinţii trebuiau să aibă o comportare ireproşabilă,
încât copii să nu observe nici o diferenţă între cuvântul şi fapta lor. O altă metodă pedagogică
era consecvenţa în activitatea educativă. Prin această metodă părinţii trebuiau să-şi
supravegheze copii atent şi să le ofere încredere deplină. Deşi apar frecvent greşeli din partea
copiilor, totuşi părinţii nu trebuie să-i lase în voia lor, deoarece pot deveni: ,,cai nărăvaşi care
nu sunt utili omului, fapt lămurit că fiul slobod se face obraznic” (Sirah 30, 8). O altă metodă
este şi mustrarea care e recomandată frecvent în cărţile didactice (Prov 29, 7; Sirah 30, 2).
Pentru copii, a căror purtare nu poate fi corectată prin mustrare, este recomandat şi
folosirea ,,băţului” (Prov 12, 24), dar trebuie făcută cu măsură, nu în mod abuziv, deoarece
părinţii trebuie să nu se lase stăpâniţi de mânie care întunecă controlul raţiunii (Sirah 7, 9).
Această metodă e aspră, iar pentru evitarea ei părinţii trebuie să aplice timpuriu alte metode
mai uşoare. Şi răbdarea e recomandată frecvent, în actul educaţiei.60
Părinţii trebuie să dea dovadă de răbdare în educarea copiilor, ei neputând acapara
cunoştiinţe ca un adult ci treptat se formează ca un iniţiat în ,,tainele lumii”. După cum am
văzut: ,,Mai bun este sfârşitul unui lucru decât începutul lui; mai de preţ este un duh răbdător
decât un duh semeţ” (Sirah 7, 8). Educaţia morală trebuie să o facă părinţii, învăţând pe copii
deprinderile şi faptele bune, pentru a-i ajuta să scape de anarhia instinctelor şi a tendinţelor
spontane dar şi pentru a îndepărta egoismul natural cu scopul de a deveni mai buni.
Însăşi denumirea de cărţi sapienţiale ne trimite cu gândul la înţelepiunea ce reiese din
chiar simpla lecturare a Testamentului celui vechi din Sfânta Scriptură. Înţelepciunea sau
învăţătura cea înaltă cuprinsă în maximile din aceste cărţi sunt universal valabile cu toate că
vechimea celor enunţate în ele depăşesc cadrul milenar, încadrându-se în patrimoniul
sapienţial al omenirii. Astfel, cărţile sfinte fac referire cu predilecţie la rolul educaţiei însuşit
mai ales în familie61: ,,Păzeşte, fiule, povaţa tatălui tău şi nu lepăda îndemnul maicii tale.
Leagă-le la inima ta, pururea atârnă-le de gâtul tău. Ele te vor conduce cânnd vei vrea să
mergi; în vremea somnului te vor păzi, iar când te vei deştepta vor grăi cu tine. Că povaţa este

59
E. Mangenot, Enfant, în ,,Dictionnaire de la Bible”, 1791, vol. 2, p. 45.
60
Ibidem, p. 46.
61
Cucoş Constantin, Educaţia religioasă – repere teoretice şi metodice, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 35.
26
un sfeşnic bun şi legea o lumină, iar îndemnurile care dau învăţătură sunt calea vieţii” (Pilde
6, 20-22).
Copilul trebuie să fie convins că sfaturile pe care le primeşte din partea părinţilor
urmăresc numai la realizarea binelui şi că prin ascultarea pe care o conferă exprimă un
sentiment de bucurie: ,,Tatăl celui drept tresaltă de bucurie şi cel ce a dat naştere unui înţelept
se veseleşte de el” (Proverbe 23, 24). De asemenea, copilul trebuie să ştie că ascultând de
sfaturile părinţilor va obţine bunuri spirituale şi materiale, care îi vor asigura o viaţă
îndelungată (Proverbe 4, 10).62
Cinstirea părinţilor e strâns legată de recunoştinţa pe care copii trebuie să o arate
părinţilor pentru ostenelile depuse în creşterea şi educarea lor.63 Ea aduce cu sine iertarea
păcatelor (Sirah 3, 3), trăirea unei vieţi îndelungate, fericite şi îmbelşugate (Proverbe 4, 10;
Sirah 3, 3, 9) şi bucuria unei familii numeroase (Sirah 3, 5). O altă datorie care caracterizează
raporturile dintre părinţi şi copii este ajutorarea părinţilor când aceştia au nevoie de sprijin din
partea copiilor ,,Fiule, sprijineşte pe tatăl tău la bătrâneţe şi nu-l mâhni în viaţa lui” (Sirah 3,
12). Părinţii trebuie să se bucure de ajutor material din partea copiilor atunci când ei s-au
ostenit pentru fericirea lor (Sirah 3, 12, 14-15). Cei care nu acordă sprijin părinţilor lor când
aceştia sunt în necaz, săvârşesc un păcat foarte grav fiind consideraţi oameni lipsiţi de cinste
şi de ajutorul lui Dumnezeu: ,,Ca un hulitor e cel ce părăseşte pe tatăl său şi blestemat de
Domnul este cel ce mânie pe mama sa” (Sirah 3, 16).
Principiile cu caracter pedagogic din Vechiul Testament au avut şi au încă o valoare
deosebită în procesul educaţiei la toate popoarele creştine. Ele au pătruns în conştiinţa
credincioşilor prin intermediul cultului divin – care au o importantă funcţie didactică prin
citirea paremiilor; mai ales în timpul Postului Mare.
De altfel, scopul educaţiei la evrei era unul major şi anume: de a învăţa Legea
sfântă, lucru ce implică şi supunerea faţă de ea prin obiedienţă şi adoptarea unui mod de viaţă
diferit faţă de celelalte popoare idolatre şi politeiste: ,,Scopul major al educaţiei la vechii evrei
era, pe de o parte, învăţarea Legii divine, iar pe de altă parte, supunerea faţă de această Lege,
în sensul aplicării acesteia la viaţa de zi cu zi. Primul şi cel mai eficient factor educaţional a
fost casa părintească, tatăl şi mama fiind cei dintâi dascăli ai copiilor lor”.64
Familiei îi revine nu doar datoria de a asigura condiţii materiale care să înlesnească
dezvoltarea copiilor ci, mai cu seamă, rolul de a veghea neîncetat la propăşirea lor spirituală,
ţinând cont de faptul că viaţa pământească este trecătoare pe când viaţa cea fericită şi veşnică

62
Pr. I. Popescu-Mălăieşti, Studii şi comentarii, în ,,Proverbele lui Solomon”, Bucureşti, 1930, p. 37.
63
Ibidem, pp. 36-37.
64
Petre Semen, Arheologie biblică…, p. 84.
27
se află la capătul celei de aici, de pe Pământ. Făcând rabat de acest deziderat de o valoare
incomesurabilă, devine o impietate faţă de Dumnezeu, faţă de oameni şi prin ei faţă de
societate. Trebuie să avem în vedere şi un alt lucru: nimeni nu se naşte cu o educaţie
formatoare de personalitate sau de caracter.
Chiar dacă se afirmă că prin naştere copiii se nasc cu anumite predispoziţii ce ţin de
factorii ereditari; trăsăturile de personalitate sunt condiţionate de educaţie, fapt ce însumează
şi relevă rolul covârşitor pe care îl are educaţia şi pe care l-a avut dintotdeauna. Cărţile
vechitestamentare evidenţiază scopul educaţiei, având ca numitor comun înţelepciunea.
Despre înţelepciune au fost preocupaţi şi sunt în continuare oamenii de pretutindeni,
indiferent de starea socială, economică, de etnie sau gen. Înţelepciunea enunţată de psalmistul
David ne duce cu gândul la un alt conţinut; unul care tinde să ne apropie de Dumnezeu având
o valoare inestimabilă.65 Căutată de oameni, înţelepciunea devine resortul de energie spre care
trebuie să tindem mereu: ,,Fericit este omul care a aflat înţelepciunea şi bărbatul care a
doândit pricepere. Căci dobândirea ei este mai scumpă decât argintul şi preţul ei mai mare
decât al celui mai curat aur. Ea este mai preţioasă decât pietrele scumpe; niciun rău nu i se
poate împotrivi şi e binecunoscută tuturor celor care se apropie de ea; nimic din cele dorite de
tine nu se aseamănă cu ea” (Pilde 3, 13-15).
,,Să le repeţi copiilor tăi”, se spune despre legi într-un verset din Deuteronom (6, 7),
cuprins în primul paragraf din Şema care se recită zilnic la slujbele de dimineaţă şi de seară.
Biblia insistă de asemenea, în mai multe rânduri (Ex. 10, 2; 13, 8.14; Deut. 6, 20-21), asupra
îndatoririi părinteşti de a povesti copiilor despre ieşirea din Egipt. Încă din vremurile biblice,
tatăl era dator să se ocupe de educaţia copiilor atât în ceea ce priveşte ritualul religios, cât şi în
lucrurile practice, această învăţătură fiind bineînţeles nesistematică. Totodată, Biblia le
încredinţează leviţilor sarcina de a instrui poporul: ,,Ei învaţă pe Iacob poruncile Tale şi pe
Israel, Legea ta” (Deut. 33, 10), fără însă să precizeze sub ce formă se desfăşura acest
proces.66
Vechiul Testament păstrează în spirit comemorativ şi viu, retrăirea istoriei prin care
poporul evreu a dobândit libertate de sub oprobiul poporului egiptean, acest lucru relevându-
se mai ales în episodul pregătirii Paştelui evreiesc, sărbătoarea cea mai importantă din
calendarul ebraic. Paștele este marcat în mod cu totul special prin celebrarea, în jurul mesei
familiale, a ceremoniei de Seder. Acest ritual este încadrat în jurul unei mese solemne.
Sederul reprezintă o lectură din Hagada (istorioară care relatează și explică totodată ieșirea

65
Ibidem, p. 85.
66
Enciclopedia iudaismului, trad. de Viviane Prager, C. Litman și Țicu Goldstein, Editura Hasefer, București,
2000, pp. 277-280.
28
din Egipt, însoțită de gesturi și alimente simbolice care au rolul de a sublinia noaptea ce a
precedat minunea izbăvirii din starea de sclavie). Copii sunt îndemnați cu predilecție să-și
manifeste curiozitatea și să adreseze întrebări cu privire la ritualul aflat în desfășurare.
Interesant este modul în care sunt îmbrăcați membrii familiei care pare să denote că sunt
gata de plecare. În felul acesta, fiecare membru al familiei chemat să retrăiască istoria și să
simtă că este personal eliberat din robia egipteaă, eveniment experiat de strămoșii lor. În sfera
liturgică, sărbătoarea e cuprinsă de fiorul iubirii dintre Dumnezeu și Israel fapt prilejuit de
citirea cărții Cântarea Cântărilor și de recitarea unei rugăciuni cu caracter de implorare pentru
ca Dumnezeu să trimită ploaie la timp pentru pământul însetat. Cu toate că avem în vedere o
sărbătoare veche, antică chiar, Paștele este deschis spre viitor, cu sensul eliberării viitoare, a
răscumpărării finale ce cuprinde evenimente ca întoarcerea în Țara sfântă, reconstituirea
Ierusalimului, ș.a.m.d.67
Importanța acestei sărbători rezidă din solemnitatea cu care era îmbrăcată și mai ales din
faptul că, cei care nu puteau sărbători Paștele pe 14 Nisan, puteau să o facă o lună mai târziu,
inclusiv cei străini: „A grăit Domnul lui Moise şi a zis: <<Spune fiilor lui Israel: Dacă cineva
din voi sau din urmaşii voştri va fi necurat prin atingere de trup de om mort, sau va fi departe
în călătorie, sau între neamuri străine, şi acela să, facă Paştile Domnului. Dar să le facă în ziua
a paisprezecea a lunii a doua, seara, şi să le mănânce cu azime şi cu ierburi amare; Să nu lase
din ele pe a doua zi, nici oasele să nu le zdrobească; şi să le săvârşească după toată rânduiala
Paştilor. Iar omul curat, care nu se află departe în călătorie şi nu va face Paştile, sufletul acela
să se stârpească din poporul său, că n-a adus dar Domnului la vreme. Omul acela îşi va purta
păcatul său. De va trăi la voi vreun străin să facă şi el Paştile Domnului: după legea Paştilor şl
după rânduiala lor să le facă. O singură lege să fie şi pentru voi şi pentru străin>>" (Num 9, 9-
12). De altfel, pedeapsa neîndeplinirii ritualului sau al ținerii sărbătorii era direct
proporțională cu solemnitatea zilei, și anume expulzarea din Israel (Num 9, 13; II Cron 30,
2)68.
Prin cele arătate se observă marea însemnătate de care se bucura sărbătoarea Paștelor
în rândul evreilor, an de an conform prescripțiilor vechitestamentare. Aceasta avea un caracter
anamnetic69 ținând seama de minunea prin care Dumnezeu scosese pe poporul Său cu mână
tare și cu braț înalt din robia ce îi apăsa de 400 de ani.
Josephus Flavius, scriitor evreu aminteşte în cartea Antichităţi iudaice, rolul şi importanţa
educaţiei părinteşti, la care copiii erau datori să răspundă cu deplină recunoştinţă.

67
Ibidem, p. 319.
68
Schultz Samuel, op. cit., p. 96.
69
Ibidem, p. 97.
29
 În acest sens, el relatează o lege iudaică a cărei aplicativitate se bucura până în timpul
activităţii mesianice a Mântuitorului nostru Iisus Hristos: ,,Pe tânărul care îi dispreţuieşte
făţiş, nu le arată cinstea cuvenită sau îi ocărăşte şi îi defăimează dinadins, părinţii lui să-l
dojenească mai întâi prin viu grai (fiindcă ei sunt cei mai potriviţi judecători ai propriilor fii),
spunându-i că ei s-au unit unul cu altul, nu din plăcere şi nici din dorinţa de a spori averea
fiecăruia prin contopirea lor, ci numai ca să aibă copii care să-i hrănească la bătrâneţe şi să le
asigure cele necesare traiului zilnic: <<Noi am aşteptat naşterea ta cu bucurie, i-am adus
Domnului cele mai mari mulţumiri, te-am crescut cu multă grijă şi n-am precupeţit nimic din
ceea ce ni s-a părut folositor pentru bunăstarea şi educaţia ta! Acum însă (deşi se cade să
trecem cu vederea greşelile tinerilor) pune capăt dispreţului pe care l-ai arătat faţă de cinstea
datorată nouă, redobândindu-ţi cuminţenia, şi chibzuieşte că Dumnezeu tolerează cu greu pe
cei ce comit greşeli faţă de părinţii lor, întrucât El însuşi este părintele tuturor oamenilor şi se
simte jignit alături de cei cu care îşi împarte numele chiar şi atunci când copiii nu-şi arată
cuvenitul lor respect.
Chiar şi legea pedepseşte fără milă asemenea încălcări şi ne temem să nu te expui
cumva primejdiei!>> Dacă, în urma acestora, tânărul va pune capăt purtărilor sale rele,
părinţii să-l cruţe de mustrarea greşelilor lui. Astfel îşi arată blândeţea legiuitorul şi pregăteşte
bucuria părinţilor, care nu mai sunt siliţi să-şi pedepsească fiul sau fiica proprie. Când însă
vorbele bune şi îndemnurile la cuminţenie nu dau nici un fel de rod, iar copiii stăruie să se
împotrivească părinţilor şi transformă legile în duşmanii lor neînduplecaţi, atunci părinţii
înşişi să-şi ducă nesupusele odrasle în afara oraşului, unde mulţimea îi va ucide cu pietre. O zi
întreagă va rămâne nelegiuitul în văzul tuturor, ca pildă, urmând să fie înmormântat la căderea
nopţii”.70
În cea de-a doua sa carte el menţionează un alt eveniment deosebit de important pentru
o mai bună înţelegere a nivelului de educaţie din popor în timpul revoltelor conduse de
Macabei. Scriitorul afirmă că din cauza nelegiuirilor regelui străin de credinţa şi de portul
iudaic: ,,poporul îl dispreţuia, boala lui umplându-i de bucurie. De altfel, iată că unii dintre cei
care aveau o mare influenţă asupra mulţimii s-au răzvrătit împotriva lui din următoarea
pricină. Iudas, fiul lui Sariphaeus, şi Matthias, fiul lui Margaloth, erau cei mai dibaci vorbitori
şi mai buni tălmăcitori ai legilor strămoşeşti din rândul iudeilor, bărbaţi foarte dragi poporului
fiindcă făceau educaţia tineretului (zilnic veneau în casa lor cei ce erau dornici să-şi
desăvârşească virtutea).

70
Josephus Flavius, Antichităţi iudaice 1. Cărţile I-X De la facerea lumii până la captivitatea babiloniană,
prefaţă de Răzvan Theodorescu, cuvânt asupra ediţiei, traducere şi note de Ion Acsan, Editura Hasefer,
Bucureşti, 2002, pp. 220-221.
30
 De îndată ce au aflat că boala regelui era fără leac, ei au cerut tinerilor să distrugă
toate lucrările pe care le făcuse dispreţuind datinile strămoşeşti şi, în respectul legilor, să caute
răsplata luptei pe care o duceau în numele evlaviei. Tocmai datorită faptului că a cutezat să
întreprindă ceea ce nu îngăduie legile s-au abătut asupra lui Herodes această boală şi celelalte
nenorociri prin care sunt pedepsiţi îndeobşte oamenii. Prin câteva dintre înfăptuirile sale,
Herodes încălcase într-adevăr legile, aşa că învinuirile aduse de Iudas şi Matthias erau
întemeiate. Căci deasupra porţii mari a templului, el aşezase un uriaş şi costisitor vultur de
aur.
Legile interzic celor ce-şi duc viaţa după cerinţele lor să se gândească la expunerea
unei statui sau să închine templului întruchiparea unei fiinţe vii. învăţătorii au spus tinerilor că
vulturul acela trebuie să fie îndepărtat; chiar dacă unii îşi vor pune în primejdie viaţa, se
cuvine ca oamenii, în vederea apărării legilor, să înfrunte moartea, pe care trebuie s-o
socotească mult mai frumoasă decât plăcerea oferită de traiul zilnic, fiindcă ea le asigură o
faimă durabilă după ce vor părăsi viaţa, fiind proslăviţi deopotrivă în era noastră cât şi în toate
veacurile care vor veni de-acum înainte. întrucât chiar şi cei ce duc o viaţă lipsită de riscuri nu
sunt feriţi de pacostea morţii, se cade ca oamenii care năzuiesc spre adevărata virtute să-şi dea
obştescul sfârşit doar atunci când soarta le îngăduie să piară încununaţi de laude şi renume. Ca
atare, marea lor mângâiere trebuie să fie gândul că mor datorită unor fapte măreţe, înfăptuite
în condiţii primejdioase, pentru ca gloria să li se răsfrângă asupra fiilor lor, făcând să fie
părtaşi la ea toate rubedeniile, atât femeile cât şi bărbaţii.. în timp ce înflăcărau tinerii cu
asemenea cuvântări, s-a răspândit ştirea morţii regelui, ceea ce le-a convenit de minune
ambilor învăţători”.71
Prin acest text aflăm faptul că educaţia evreiască atinsese un apogeu al crizei din cauza
intervenţiei puterii străine care denigraseră legile iudaice, instaurând idolatria şi politeismul în
rândul locuitorilor Ţării Sfinte. Un lucru mai puțin știut este că, revolta Macabeilor, condusă
de Preotul Matatia, nu a fost îndreptată explicit împotriva grecilor, ci mai mult împotriva
evreilor elenizaţi care erau gata să facă compromis cu învățăturile străine de Tora prin a
împrumuta obiceiuri, tradiții, regimuri alimentare provenite din tradiţia elenistică. Victoriei
Macabeilor împotriva păgânilor a urmat minunea candelei care ardea fără a fi alimentată cu
ulei. Hanuca a devenit un simbol al flăcării ce arde și nu își epuizează combustibilul aidoma
rugului întâlnit de Moise pe Munte (Iș 3, 1-3).
Istoria poporului evreu așa cum e relatată în cartea II Macabei cuprinde o perioadă de
regres începând începând cu domnia lui Seleuc al IV–lea (187-175 î.Hr) pe când guverna

71
Idem, Antichităţi iudaice 2. Cărţile XI-XX De la refacerea templului până la răscoala împotriva lui Nero,
traducere, note şi indice de Ion Acsan, Editura Hasefer, Bucureşti, 2002, pp. 401-402.
31
Dimitrie I (162-150 î.Hr) și se încheie cu înfrângerea generalului său Nicanor, de către evrei
în luna 13 Adar anul 161 î.Hr. Din perspectiva israeliților această perioadă e caracterizată prin
tirania grecilor care i-au persecutat. Evenimentele ce se succed în 2, 19-22 prezintă faptele lui
Iuda Macabeul și a fraților săi, războiul împotriva lui Antioh al IV-lea și a fiului său,
căștigarea și prificarea Templului, eliberarea orașului (2, 22) și restabilirea legilor iudaice.
Mai mult decât oricare altă sărbătoare, Hanuca are un pronunțat caracter național,
deoarece reamintea biruința dobândită de Israel asupra cotropitorilor păgâni 72. Istoria
poporului evreu așa cum e relatată în cartea II Macabei cuprinde o perioadă de regres
începând începând cu domnia lui Seleuc al IV–lea (187-175 î.Hr) pe când guverna Dimitrie I
(162-150 î.Hr) și se încheie cu înfrângerea generalului său Nicanor, de către evrei în luna 13
Adar anul 161 î.Hr. Din perspectiva israeliților această perioadă e caracterizată prin tirania
grecilor care i-au persecutat.73 Evenimentele ce se succed în 2, 19-22 prezintă faptele lui Iuda
Macabeul și a fraților săi, războiul împotriva lui Antioh al IV-lea și a fiului său, căștigarea și
prificarea Templului, eliberarea orașului (2, 22) și restabilirea legilor iudaice.74
Hanuca comemorează succesul revoltei evreilor împotriva regelui siriano-grec Antioh
Epifanul care a urmărit cu orice preț impunerea religiei grecești (politeiste de altfel și implicit,
imorale) tuturor supușilor săi. Pentru cauza sa a interzis evreilor citirea cărților sfinte,
înălțarea rugăciunilor către Dumnezeu și serbarea sărbătorilor.75 Când Matia, un preot evreu
din Madin (de lângă Ierusalim) și cei 5 fii ai săi au auzit de decretul nedrept al regelui, au
hotărât într-o singur glas să lupte pentru credința lor. Astfel, au luat drumul zonelor înalte și
au organizat o armată mică, condusă de unul din fiii săi, Iuda (cunoscut și ca Iuda Macabeul).
Luptele ce au urmat pentru cauza păstrării identității religioase, etnice și culturale sunt
detaliate în cele trei cărți Macabei76.
Dacă de Purim menţiunea se referă la salvarea fizică a neamului lui Israel, de Hanuca
este vorba despre salvarea iudaismului, a credinţei iudaice. Se aseamănă prin a fi sărbători
vesele, cu precizarea că sărbătoarea Purim o întrece la acest capitol. Cu toate acestea, de
Hanuca bucuria experiată de evrei tinde a fi meditativăvfăcând trimitere la lumină.
Un lucru mai puțin știut este că, revolta Macabeilor, condusă de Preotul Matatia, nu a
fost îndreptată explicit împotriva grecilor, ci mai mult împotriva evreilor elenizaţi care erau
gata să facă compromis cu învățăturile străine de Tora prin a împrumuta obiceiuri, tradiții,
regimuri alimentare provenite din tradiţia elenistică. Victoriei Macabeilor împotriva păgânilor

72
Dinu Natalia-Manoilescu, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii, Editura Bizantină,
București, 2004, p. 425.
73
Ibidem, p. 426.
74
Helene Anderson, op. cit., 320.
75
Ibidem, p. 321.
76
Magistrand Abrudan Dumitru, op. cit., p. 499.
32
a urmat minunea candelei care ardea fără a fi alimentată cu ulei. Hanuca a devenit un simbol
al flăcării ce arde și nu își epuizează combustibilul aidoma rugului întâlnit de Moise pe Munte
(Iș 3, 1-3).
Doar o anumită rezistenţă din partea bătrânilor şi a celor înţelepţi care urmau căile
Domnului, aveau să conducă spre izbândă într-o luptă nedreaptă comparativ cu raportul de
forţe al păgânilor. Istoria vechitestamentară e încărcată realmente de astfel de cazuri, în care,
atunci când Israel se află sub povara păcatelor sau în conflict cu popoarele vecine și cere
ajutorul divin, Dumnezeu nu întârzie să le răspundă, mai ales dacă, pocăința lor este
neprefăcută și sinceră.77
Chiar şi tinerii din acea perioadă se abătuse de la dreapta credinţă, fiind înflăcăraţi de
către cei bătrâni să se dezică de neorânduielile care prinseseră rădăcini în Israel. Textul
prezintă şi o particularitate a acestui demers; regele fiind în prag de moarte şi suferind de o
boală necruţătoare. Textul probează faptul că educaţia evreiască a cărei principii se baza pe
credinţa monoteistă şi pe respectarea legilor mozaice nu dispăruse din societatea iudaică iar
ataşamentul faţă de ea implica tineri şi bătrâni deopotrivă.
Încă de la originile sale, iudaismul a acordat o însemnătate primordială studiului Torei.
Astfel, la începutul Cărţii lui Iosua (1, 8), există îndemnul: ,,Să nu se depărteze de gura ta
această carte a Legii, ci cugetă asupră-i zi şi noapte.” Cartea Proverbelor cuprinde diferite
referiri la modul cum trebuie educaţi copiii: ,,Cine cruţă nuiaua urăşte pe fiul său, dar cine-l
iubeşte îl pedepseşte îndată” (13, 24); ,,învaţă-l pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze şi
nici când va îmbătrâni el nu se va abate de la ea” (22, 6).
După întoarcerea din robia babiloniană, Ezdra a adunat poporul spre a le citi şi
explica învăţătura Torei (Neem. 8). Şi tot Ezdra, potrivit tradiţiei rabinice, a fost acela care a
introdus lecturile din Biblie în fiecare dimineaţă de luni şi de joi, zile în care oamenii mergeau
la târg. Mişna consemnează modul de organizare sistematică a învăţăturii în viziunea lui Rabi
Iuda ben Tema: ,,La cinci ani, (e vârsta când copilul începe să studieze) Biblia; la zece,
Mişna; la treisprezece, (începe să respecte) poruncile; la cincisprezece, Ghemara” (Avot 5,
21). După legea evreiască, părinţii trebuie să înceapă educaţia religioasă a copilului cât mai de
timpuriu posibil. De îndată ce copilul începe să vorbească, trebuie să înveţe versetul ,,Moise
ne-a dat o Lege, moştenirea adunării lui Iacob” (Dt. 33, 4).78
Unii dintre scriitorii consacraţi precum Filon din Alexandria sau Josephus Flavius, au
arătat efortul făcut de părinţii evrei pentru a-i obişnui pe copiii lor, de la o vârstă relativ

77
Encicopedia iudaismului, p. 491.
78
Ibidem, p. 492.
33
fragedă, cu înţelepciunea şi cuvântul Torei.79 Conform celor afirmate de Josephus, el merge
mai departe explicitând pe înţelesul tuturor structura educaţională şi spiritul prezent în familia
evreiască afirmând faptul că: ,,... mai presus de toate avem dorinţa să ne creştem copiii şi să
ne respectăm legile, făcând din evlavia transmisă de ele supremul ţel al întregii noastre
vieţi”.80

IV.2 Rolul sacerdoților şi a învăţaţilor în educarea poporului sfânt

Educaţia ebraică a început odată cu Avraam şi cu legământul. Despre legământul făcut

de Dumnezeu cu Noe, Avraam, Moise trebuie să înţelegem că a avut implicaţii naţionale şi
personale dar mai ales implicaţii sau conotaţii educative. Prin modul în care Dumnezeu a
vorbit cu Moise şi prin el cu poporul evreu, privit ca şi întreg, putem observa nuanţele
educative şi organizatorice ce reies din cele 10 porunci primite de el pe muntele Sinai.
Fiecare persoană a comunităţii evreieşti avea o obligaţie personală faţă de Dumnezeu.
Fiind răscumpăraţi de Dumnezeu din robia egipteană, ei trebuiau educaţi spre a împlini
dreptatea şi spre a se apropia de Creator prin slujirea umilă şi pioasă. Iar în acest fel putem
vorbi despre o educaţie bazată pe credinţă-încredere şi pe credibilitatea mărturiei tradiţiei sau
a celor transmise din generaţie în generaţie. Mai putem observa multiplele valenţe ale
educaţiei care nu doar că nu constau într-un simplu sistem închis în sine ci în încrederea faţă
de principiile divine şi pe credibilitatea mărturiei strămoşilor.
Procesul educativ al patriarhilor, care nu s-a desfăşurat în cadrul unor instituţii şcolare
a avut unele deficienţe dar şi roade care s-au văzut până la generaţia a patra (dacă este să ne
amintim de Iosif şi de fraţii săi, care nu s-a abătut de la ascultarea faţă de Dumnezeul
părinţilor lui prin a repeta legământul fraţilor săi Fc 50, 24).
După ieşirea din robia egipteană poporul evreu a fost instruit în procesul transmiterii
adevărului: ,,Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astazi, să le ai în inima ta. Să le întipăresti
în mintea copiilor tăi şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te
vei culca şi când te vei scula. Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini şi să-ţi fie ca
nişte fruntare între ochi. Să le scrii pe uşorii casei tale şi pe porţile tale” (Dt 6, 6-9). În acest
text trebuie să vedem nu doar o simplă poruncă de îndeplinire a obligaţiilor educative a

79
Josephus Flavius, Contra lui Apion, II, 178: ,,La noi, dacă întrebi pe primul venit despre legi, ţi le spune pe
toate la fel de uşor ca numele său. Încât noi le învăţăm încă din fragedă copilărie, studiul aprofundat, al legilor ni
se tipăreşte, ca să zicem aşa, în suflet. Rareori se întâmplă ca unul să le încalce, dar atunci nu poate fi scutit de
pedeapsă, invocându-şi drept scuză neştiinţa”; Filon, Legatio ad Gaium, 210, apud. Iulian Moga, Evrei şi
prozeliţi în Europa (secolele I-VI d.Hr.) Interacţiuni etnie şi culturale, traducere din limba greacă a inscripţiilor
şi a textelor literare de Ştefan Teofil Grosu şi Iulian Moga, Editura Stef, Iaşi, 2011, p. 71.
80
Josephus, Contra lui Apion, I, 160, Apud, Ibidem, p. 71.
34
familiei, ci mai mult o motivare a familiei care trebuie să stimuleze în permanenţă apetitul
intelectual al copiilor lor.
Centrul educaţiei divine este Tora iar spaţiul în care se desfăşoară este preluat de
Templu. Dar Tora trebuie văzută în integritatea ei de Lege divină revelată, ancorată în
transcendent şi ca instrument prin care preoţii de la Templu acţionau în vederea conducerii
poporului spre înţelegere, sprijin şi comuniune firească de dragoste. Preoţii erau puşi la
păzirea fundamentului eduaţional. Despre rolul acesta se aminteşte frecvent în cuprinsul
cărţilor profetice. De exemplu, Domnul anunţă prin gura profetului Iezechiel că: ,,Ei vor
învăţa pe poporul Meu să deosebească ce este sfânt de ce nu este sfânt şi vor arăta deosebirea
dintre ce este curat şi ce este necurat” (Iez 44, 23; Iş 28, 29).
Preoţii de la altar care învăţau Legea în adevăratul sens al cuvântului aveau o mare
responsabilitate ca unii care făceau cunoscute poporului ritualurile şi formele religioase pline
de semnificaţii. În acest sens, autorul C.B Eavey afirma că: ,,Fiecare jertfă, fiecare simbol şi
fiecare ceremonie era o bază pentru o simţire, o atitudine faţă de Dumnezeu şi un mijloc
eficacede învăţare a unei credinţe, a unei concepţii, sau a unei legi. Prin procedurile legate în
mod deosebit de închinarea în Cort, oamenii erau învăţaţi sfinţenia lui Dumnezeu, importanţa
credincioşiei faţă de El, felul în care El privea păcatul şi nevoia de pocăinţă”.81
Ca unii ce erau incestiţi şi unşi de Dumnezeu pentru a sluji la Templu, ei aveau şi
misiunea de a învăţa ce predilecţie adulţii, fără ca familia să-şi piardă locul în centru instituţiei
educaţionale. Activitatea acestora avea rolul de a o continua şi completa pe cea primită în
cadrul familiei în primii ani ai copiilor, conferind educaţiei valoare etică şi morală.82
Salvarea poporului se datorează educaţiei sale.83 Funcţia educţiei la evrei avea rolul de
a-l ajuta pe evreu să ajungă sfânt (Lv 11, 44), ferindu-l de străini prin a-i mijloci să pună în
practică preceptele Legii sfinte nu doar prin conţinutul lor ci mai ales prin modul în care
acestea îl ajutau să intre în legătură cu Creatorul său.84
Întreg parcursul istoric al omenirii intră sub incidenţa educaţională şi poate fi numită
perioadă de încercări, de instruire. Testele la care au fost supuşi de-a lungul timpului evreii ca
urmare a neascultării şi a împietririi inimii lor aveau un rol pedagogic, revelat în cuvântările
Mântuitorului Iisus Hristos ca unul necesar formării duhovniceşti a fiecăruia dintre noi ca
urmaşi ai lui Adam dar renăscuţi prin Duhul şi făcuţi vii pentru a moşteni înpărăţia lui

81
C. B. Eavey, History of Christian Eduation, Chicago, Moody, 1964, p. 55.
82
Ibidem, p. 56.
83
Elmer H. Wilds and Keneth V. Lottich, The foundations of modern education, 3-ed edition, New York, 1961,
p. 46.
84
Ibidem, p. 369.
35
Dumnezeu. Adam şi Eva, protopărinţii noştri primise porunca educativă de a nu mâna din
pomul cunoştiinţei binelui şi al răului.
Această primă etapă educaţională care coincide cu starea paradisiacă este legată de
cunoaşterea nemijlocită a lui Dumnezeu. De altminteri, omenirea în chipul lui Adam nu putea
cunoaşte pe Dumnezeu fără Dumnezeu. Această încercare soldată cu eşecul este prezentă mai
mult sau mai puţin în paginile cărţilor vechitestamentare, repetându-se lait-motivul neputinţei
de a împlini ceva fără ajutorul lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, se impunea o pedagogie
atentă asupra observării spiritului uman îngenuncheta de păcat şi depărtat de Dumnezeu.
După alungarea lui Adam şi a Evei din Eden, Dumnezeu transmută sistemul
educaţional în planul familiei, care devine poate cel mai important şi eficient agent educativ
pe pământ. Astfel, rolul familiei evlavioase în vederea împlinirii dreptăţii pe pământ, de a
ajuta la mijlocirea primirii unei educaţii menite să-l apropie pe om de Dumnezeu, înainte de
primirea Legii pe muntele Sinai, avea o importanţă covârşitoare. Desigur, nu putem aminti
despre o educaţie evreiască în adevăratul sens al cuvântului înainte de Avraam, însă principiul
exista deja- Dumnezeu Creatorul personal, viu, etern, sfânt, milos, atotputernic, de natură
spirituală, drept, adevărat.85
Pentru Israel valenţele cuvântului Tora cuprind şi aspectul de învăţătură revelată, ea
fiind chiar conţinutul învăţăturii poporului evreu. Acestea nu erau doar simple atribute pentru
evreul obişnuit ci cu mult mai mult; ele erau mijloace prin care acesta cunoştea bunătatea lui
Dumnezeu şi ajungea să dorească comuniunea cu Creatorul Său. Astfel vedem că nu era
necesar şi stringent ansamblul unui program educaţonal menit să implementeze cunoştiinţe
necesare cunoaşterii lui Dumnezeu. Desigur, nu putem să nu recucunoaştem meritele
educaţiei instituţionalizate, a cărei rol este major şi demn de avut în vedere în studiul
cercetării de faţă. Ţinta spre care nutrea omenirea nu era o simplă idee filosofică sau o
imagine psihologică ci Dumnezeul Cel veşnic şi mesajul Său către lumea Sa.86
Societatea iudaică așa cum e prezentă în cărțile Sfintei Scripturi a suferit modificări
substanțiale pe parcursul istoriei. Perioada patriarhală, instaurarea teocrației, venirea
judecătorilor ca factori activi de regenerare spirituală, profetismul, exilul, împlinirea
profețiilor în persoana lui Hristos sunt doar câteva coordonate ce au marcat existența evreilor.
În continuare voi aminti pe unii dintre profeții Vechiului Testament care au militat pentru o
societate religioasă care trebuia să se conformeze unei vieți pline de sfințenie.

85
Necula Constantin, Ascultă, Israel…Activitatea învăţătorească a Profeţilor în Vechiul Testament, Editura
Tehnopress, Iaşi, 2004, p. 30.
86
Ibidem, p. 31.
36
 Poate cel mai scăzut prag al educaţiei în rândul lui Israel, a putut fi observat în
perioada Judecătorilor. Doar făcând o scurtă incursiune în istorie putem observa că
neizgonirea popoarelor autohtone în Canaan, a pricinuit o serie de probleme care, au cauzat în
timp ducând la fărămiţarea şi lipsa de unitate a poporului ales. Fără o autoritate fermă de
conducere şi preocupaţi în permanenţă să subziste vicisitudinilor vremurilor deloc uşoare,
toate formele de cultură şi dezvoltare au avut de suferit. Abia în timpul autorităţii lui Samuel,
se poate observa o intensifiare a vieţii religioase care nu este urmată din păcate de o educaţie
temeinică, sau cel puţin aşa confirmă dovezile istorice şi scripturistice (I Rg 19, 18-24).
În timpul primului rege, Saul, educaţia a fost lăsată în cea mai mare parte în seama
profeţilor, preoţilor, înţelepţilor şi prinţilor. Doar că educaţiei i-a fost acordată un rol
minimalist, preocupările majore îndreptându-se în sensul consolidării şi aprovizionării armatei
dat fiind pericolul reprezentat de filisteni a căror efective staţionau în zona limitrofă a
graniţelor Israelului. Abia în timpul domniei regelui David, care s-a evidenţiat prin
preocupările culturale, fiind un cărturar sensibil, învăţat şi pasionat, sistemul educaţional a
fost dezvoltat, implementându-se şi politica religioasă de mărire a spaţiului cultic.
Nefiind vorba de o structură educaţională completată de o programă, regele David s-a
evidenţiat şi impus totodată prin exemplul propriei sale vieţi dublată de virtutea evlaviei,
blândeţii, credincioşiei, dragostei faţă de Dumnezeu şi de popor. În perioada monarhiei
divizate, rolul prifeţilor pe plan educaţional a fost unul major. În pofida frământărilor politice
şi a incertitudinilor economice, preoţii de la Templu şi în special, sacerdoţii au continuat să
înveţe poporul călăuzindu-l pe căile Domnului după cum consemnează şi cartea II
Paralipomena: ,,Iar în anul al treilea al domniei sale, a trimis pe cinci din căpeteniile sale şi
anume: pe Benhail, Obadia, Zaharia, Natanael şi Miheia, ca să înveţe poporul prin cetăţile lui
Iuda; împreună cu ei a trimis şi din leviţi: pe Şemaia, Netania, Zebadia, Asael, Şemiramot,
Ionatan, Adonie, Tobie, Tob-Adonie; iar din preoţi, pe Elişama şi pe Ioram. Aceştia au învăţat
în Iuda, având cu ei cartea legii Domnului; şi au cutreierat toate cetăţile lui Iuda şi au învăţat
poporul (17, 7-9). 87
Profetul Isaia a luptat îndeosebi împotriva formalismului cultic militând pentru
interiorizare. Starea degradant – religioasă în care a activat, avea să imprime asupra sa o mare
durere. Poate de aceea își începe cartea în chip obiectiv, analizând critic și în spirit religios
starea experiată de Israel în unitatea lui: „Vai ţie neam păcătos, popor împovărat de
nedreptate, soi rău, fii ai pieirii! Ei au părăsit pe Domnul, tăgăduit-au pe Sfântul lui Israel,
întorsu-I-au spatele… Sionul ajuns-a ca o colibă într-o vie, ca o covercă într-o bostănărie, ca o

87
Diac. Taloș Călin, Atitudinea profeților față de cultul sacrificial, în „Mitropolia Ardealului”, anul XIV (2004),
nr. 3, p. 83.
37
cetate împresurată!” (Is 1, 4-8). Față de Dumnezeu, evreii au manifestat o atitudine fariseică,
în sensul că ei Îl cinsteau doar cu buzele dar cu inima era departe de El (Is 29, 13).88
Cei puşi să păzească fundamental educaţional erau preoţii şi leviţii de la Templu.
Despre ei aminteşte cartea Ieşirii (28, 29) şi profetul Iezechiel când afirmă faptul că: ,,Ei (n.n
preoţii), vor învăţa pe poporul Meu să deosebească ce este sfânt de ce nu este sfânt şi vor arăta
deosebirea dintre ce este necurat şi ce este curat. În pricinile nehotărâte, ei trebuie să ia parte
la judecată şi vor judeca după aşezămintele Mele şi legile Mele vor păzi şi toate rânduielile
Mele cele pentru sărbătorile Mele şi pentru zilele Mele de odihnă le vor păzi cu sfinţenie” (44,
23-24).
Preoţii învăţau litera şi înţelesul Legii, fiind răspunzători pentru punerea în mâinile
poporului a cunoaşterii ritualurilor şi formelor religioase pline se semnificaţii. Părintele
Constantin Necula îl citează pe teologul american Eavy care afirmă în acest sens că: ,,Fiecare
jertfă, fiecare simbol şi fiecare ceremonie era o bază pentru consimţire, o atitudine faţă de
Dumnezeu şi un mijloc eficace de învăţare a unei credinţe, a unei concepţii, sau a unei legi.
Prin procedurile legate în mod deosebit de închinarea în Cort, oamenii erau învăţaţi sfinţenia
lui Dumnezeu, importanţa credincioşiei faţă de El, felul în care El privea păcatul şi nevoia de
pocăiţă”.89
Neconformitatea lor cu voința divină are rolul de a înfiera așteptarea lui Dumnezeu90:
„Ce-mi foloseşte mulţimea jertfelor voastre? zice Domnul. M-am săturat de arderile de tot cu
berbeci şi de grăsimea viţeilor graşi şi nu mai vreau sânge de tauri, de miei şi de ţapi! Când
veneaţi să le aduceţi, cine vi le ceruse? Nu mai călcaţi în curtea templului Meu! Nu mai
aduceţi daruri zadarnice! Tămâierile Îmi sunt dezgustătoare; lunile noi, zilele de odihnă şi
adunările de la sărbători nu le mai pot suferi. Însăşi prăznuirea voastră e nelegiuire! Urăsc
lunile noi şi sărbătorile voastre sunt pentru Mine o povară. Ajunge! Când ridicaţi mâinile
voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le
ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălaţi-vă, curăţiţi-vă! Nu mai faceţi rău înaintea
ochilor Mei. Încetaţi odată! Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat,
faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!” (Is 1, 11-17).
Sacrificiile sunt amintite în pasajul de mai sus în paralel cu sărbătorile și pelerinajul la
Ierusalim, fapt ce denotă atitudinea reprobabilă a profetului privind cultul exterior, lucru
blamat de acesta cât și de alți profeți posteriori. După cum am amintit în capitolul ce tratează
etnicitatea poporului ales, sfințenia era un deziderat, la care, Israel era cel dintâi chemat (Iș

88
Ibidem, pp. 84-86.
89
Eavey C.B op. cit, p. 55.
90
Ibidem, p. 56.
38
19, 6). Pentru a realiza această cerință ontologică se impuneau receptarea anumitor condiții
printre care cinstirea zilei de odihnă în spiritul Legii (Is 58, 13; 56, 2, 6).
Contextul în care a trăit și activat Ieremia a fost unul de pervertire morală la gradul cel
mai înalt. Acum, decăderea religioasă era vizibilă la toate clasele sociale. Apare adesea
menționat abaterea evreilor de la respectarea timpurilor de odihnă (șabatul, anul șabatic, anul
jubileu, celelalte sărbători). Aceste păcate aveau să atragă asupra lui Israelpedeapsa divină
(Lev 26, 32-35; Ier 25, 11).91
În timp ce cultul idolatru, nu numai că era admis ci mai mult, el era practicat cu
fervoare peste tot92 (Ier 1, 15-16; 2, 20-27; 3, 8-9; 5, 7, 19; 18, 14; 44, 2-3; 21, 23). Într-o altă
perioadă ei aveau să deteste jertfele umane aduse lui Moloh, însă acum aceste jertfe erau
aduse până și în regatul Iuda: „Au făcut locuri înalte lui Baal în valea fiilor lui Hinom, ca să
treacă prin foc pe fiii lor şi pe fiicele lor în cinstea lui Moloh, ceea ce Eu nu le-am poruncit, şi
nici prin minte nu Mi-a trecut că ei vor face această urâciune, ducând în păcat pe Iuda" (Ier
32, 35). Mai mult, poporul avea convingerea că atât timp cât cultul sacrificial de la Templu nu
înceta iar lăcașul sfânt era în mijlocul lor, nu avea să li se întâmple nimic din pedepsele
enunțate de proorocii contemporani lor.93
Ieremia va condamna acest mod de gândire pervertită94: „Cum? Voi furaţi, ucideţi şi
faceţi adulter; juraţi mincinos, tămâiaţi pe Baal şi umblaţi după alţi dumnezei, pe care nu-i
cunoaşteţi, Şi apoi veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea în templul Meu, asupra căruia s-a
chemat numele Meu, şi ziceţi: <<Suntem izbăviţi>>, ca apoi să faceţi iar toate ticăloşiile
acelea? Templul acesta, asupra căruia s-a chemat numele Meu, n-a ajuns el oare, în ochii
voştri peşteră de tâlhari? Iată, Eu am văzut aceasta, zice Domnul. Mergeți deci la locul Meu
din Silo, unde făcusem altădată să locuiască numele Meu, şi vedeţi ce am făcut Eu cu el,
pentru necredinţa poporului Meu Israel!” (Ier 7, 9-12).
În pofida acestor păcate, Dumnezeu nu pregeta să mângâie pe evrei prin gura profetului,
îndemnându-i la pocăință și la reîntoarcere: „Întoarceţi-vă, voi copii căzuţi de la credinţă, zice
Domnul, că M-am unit cu voi şi vă voi lua câte unul de cetate şi câte doi de seminţie şi vă voi
aduce în Sion. Apoi vă voi da păstori după inima Mea, care vă vor păstori cu ştiinţă şi
pricepere” (Ier 3, 14-15)95.
Cuvintele profetului Iezechiel sunt îndreptate ca o mângâiere poporului deznădăjduit din
pricina transmutării într-un pământ străin. Starea jalnică în care se aflau trebuia motivată de

91
Bud Paula, Șabatul: istorie și eshatologie, Editura Limes,Cluj-Napoca, 2008 p. 25.
92
Ibidem, p. 25.
93
Diac. Taloș Călin, op. cit., p. 88.
94
Ibidem, pp. 88-89.
95
Jean-Cristopher, Attias; Ester, Benbassa Dictionnaire de civilisation Juive, pentru traducerea în limba română
toate drepturile aparțin Editurii Univers Enciclopedic, Larousse, Bordas, 1997, p. 234.
39
alesul Domnului. Tocmai de aceea, el îi asigură de pedagogia divină evidențiind totodată că
urmarea păcatelor i-a adus în Babilon (Iez 5, 11; 6, 4-6; 11, 21; 14, 6; 20; 22, 4-9). În acest
context, nu îi mai rămâne decât să fie solidar cu suferința poporului, vestind reîntoarcerea în
pământul sfânt a unui rest (șear). Cartea sa abundă în făgăduințele care vor aduce evreilor o
nouă etapă în care prezența lor în istorie va dăinui (40-48) fiind confirmată de noul Sanctuar,
de cultul sacrificial și de o nouă alianță (Iez 39, 17-21; 43, 1-11, 13-27). Firește, acestea
primesc conotații universaliste și eshatologice. Jean-Cristopher, Attias;Ester, Benbassa Dictionnairede
civilisation Juive, pentru traducerea în limba română toate drepturile aparțin Editurii Univers Enciclopedic,
Larousse, Bordas, 1997
Iezechiel a făcut din Șabat un semn între Israel și Dumnezeu întrucât evreii, acum aflați
în diaspora, sărbătorile rămâneau singurul element de adeziune la iudaism care putea să-i
unească pe toți evreii în aceeași credință. Exista de asemenea posibilitatea ca evreii din
diaspora să-și piardă identitatea. În timpul acestuia, Șabatul devine o sărbătoare eminamente
sfântă pentru Israel96.
În vremea profetului Osea (~755-722) denaturarea cultului ia proporții alarmante.97 În
cartea sa sunt condamnate cu predilecție idolatria și mai ales cultul vițelului de aur practicat în
Samaria (Os 4, 13, 19; 8, 5-6; 10, 5; 13, 2)98. Dragostea nemărginită a lui Dumnezeu e
întâmpinată cu falsitate și formalism de evrei: „Că milă voiesc, iar nu jertfă, și cunoașterea lui
Dumnezeu mai mult decât arderile de tot” (Os 6, 6). Dar cu cât ei sunt mai mult doriți de
Binefăcătorul lor, cu atât mai mult rătăcirea și idolatria se răspândește: „Cu cât Eu îi chemam,
cu atât fugeau de dinaintea Mea și jertfeau maalilor și aduceau tămâieri chipurilor cioplite de
idoli” (Os 11, 2).
Ca urmare a pedagogiei de care a avut parte Israelul pe parcursul istoriei sale pline de
încercări, profetul Osea, asemenea altor profeți nu face rabat de la misiunea sa. Necredința
coreligionarilor prevalează captivității asiriene pa care o anunță: „Le plac jertfe şi ei le aduc,
carne vor şi o mănâncă. Domnul nu le binevoieşte.Şi acum Îmi voi aduce aminte de
fărădelegile lor şi voi pedepsi păcatele lor.Să se întoarcă în Egipt!”(Os 8, 13).Jertfele și în
mod special ritualul de la Templul aveau rolul de a realiza legătura cu Dumnezeu, prin care,
poporul se bucura de binefacere și prosperitate, de neatârnarea hotarelor și de pace în
Țară.Întrucât legământul a fost încălcat iar, profetul vestește o foamete duhovnicească (Os 9,
4)99.

96
Pr. Lect. Negoiță Atanasie, Instituții sociale în Vechiul Testament, în „Studii Teologice”, anul II (1950), nr. 7-
8, p. 578.
97
Ibidem, p. 579.
98
Diac.Taloș Călin, op. cit., p. 82.
99
Ibidem, p. 83.
40
 În pofida necredincioșiei evreilor și a toleranței religioase prezente în Israel, Dumnezeu
îi cheamă la pocăință prin gura lui Osea: „Întoarce-te, Israele, la Domnul Dumnezeul tău, că
tu te-ai poticnit din pricina fărădelegii tale! Găsiţi rugi de pocăinţă, întoarceţi-vă către
Domnul şi-I ziceţi Lui: Iartă-ne orice fărădelege, ca să ne bucurăm de milostivirea Ta şi să
aducem, în loc de tauri, lauda buzelor noastre” (Os 14, 2-3).
În concordanță cu deschiderea spre idolatrie, Osea atrage atenția că Șabatul va fi una
dintre bucuriile, de care, evreii vor fi privați întrucât au ales cinstirea lui Baal: „Și voi face să
încetez toate desfătările ei, sărbătorile şi lunile noi şi zilele de odihnă şi toate prăznuirile
ei…Şi o voi pedepsi pentru zilele de sărbătoare în cinstea lui Baal, căruia îi aducea tămâieri,
atunci când se gătea cu inelele sale şi îşi punea podoabele şi se ducea după iubiţii ei, iar pe
Mine M-a dat uitării, zice Domnul” (Os 2, 13, 15).
Profetul Amos originar din Regatul de Sud (localitatea Tecoa, la sud de Ierusalim 850
î.Hr), și-a desfășurat activitatea în Israel (cf. Am 1, 1). A condamnat idolatria și decadența
morală cu frivolitate100 enunțând o zi în care Dumnezeu va face dreptate pedepsind păcatele
săvârșite: „Că în ziua în care voi pedepsi fărdelegile lui Israel, voi răsturna altarele cele din
Betel și coarnele jertfelnicului vor fi sfărâmate și vor cădea pe pământ” (Am 3, 14). Idolatria
își face simțită prezența și în Ghilgal, iar râvna locuitorilor evrei tinde să acapareze proporții
fără precedent mai ales dacă ținem seama că jertfele dobândesc caracter politeist iar
monoteismul e înstrăinat(Am 4, 4-5)101.
Perseverența lor în săvârșirea nelegiuirilor grăbește mânia lui Dumnezeu: „Urât-am,
dispreţuit-am prăznuirile voastre şi nu simt nici o plăcere pentru sărbătorile voastre. Când Îmi
veţi aduce arderi de tot şi prinoase, nu le voi binevoi şi la jertfele de mântuire grase ale
voastre nu voi pleca ochii. Depărtează de Mine zgomotul cântecelor tale, că nu am plăcere să
ascult cântarea alăutelor tale! Şi judecata se va năpusti ca apa, și dreptatea ca un şuvoi furios.
Voi cei din casa lui Israel, Mi-aţi adus, oare, jertfe şi prinoase în pustiu, vreme de patruzeci de
ani? (Am 5, 21-25). În momentul în care îi mustra, aceștia aveau tendința de a-i răspunde
ironic că: „Dumnezeu va fi cu noi” (Am 5, 14) sau că „nenorocirea nu ne va ajunge și nu ne
va surprinde” (Am 9, 6).
La profetul Miheia cultul sacrificial trebuie să se împletească cu trăirea interioară. În
acest sens, el arată că expresia exterioară a slujirii la Templu trebuie să fie corelată cu virtuți
de seamă precum dreptatea, iubirea, milostirea și smerenia (Mih 6, 6-8). Împotriva regatului
de Sud va prooroci că: „…din pricina voastră (a preoților, a poporului n.n), Sionul va fi arat

100
Bocian Martin, Dicționar enciclopedic de personaje biblice, Editura Enciclopedică, Cluj, 1996, p. 37.
101
Diac. Taloș Călin, op.cit., p. 81.
41
cu plugul ca o țarină și Ierusalimul va fi prefăcut într-un morman de ruine și muntele
templului va ajunge o înălțime acoperită cu pădure” (Mih 3, 12).
Profetul Avacum (aprox. 600 î.Hr)102, unul din cei 12 profeți mici a propovăduit în
regatul Iuda și a proclamat nestatornicia evreilor în a ține cu strictețe toate poruncile în
comparație cu celelalte preocupări cotidiene ale poporului evreu.
În cartea sa el evidențiază contrastul evident între deșertăciunea închinării la idoli și
slujirea adusă la Templul Sfânt, locul manifestării prezenței Divinității: „La ce slujeşte un
chip cioplit, ca să-l facă meşterul său? Un chip turnat şi o proorocie mincinoasă, ca să-şi pună
nădejdea în ele cel care le face, făurind idoli fără glas? Vai de cel care zice lemnului:
<<Deşteaptă-te!>> şi pietrei mute: <<Trezeşte-te!>> Ne poate ea învăţa? Poleită cu aur şi cu
argint, ea nu are în ea suflare de viaţă. Dar Domnul este în templul Său cel sfânt; pământule
întreg, taci înaintea Lui!” (Av 2, 18-20). Însăși menirea poporului era să se supună dreptății și
rânduielii dumnezeiești: „Nu eşti Tu, oare, din străvechile vremuri, Domnul Dumnezeul meu,
Sfântul meu? Tu, Care nu poţi muri! Tu, Doamne, ai rânduit acest popor spre dreptate şi pe
stâncă Tu l-ai întărit, ca să săvârşească drepte rânduieli” (Av 1, 12).
Profetul Sofonie vestește iminența judecății divine împotriva celor care au îngăduit
idolatria îmbrăcând haină străină, fapt pentru care Ziua Domnului îi va găsi vinovați și
vrednici de răzbunarea Sa (Sof 1, 7-8). Pedeapsa capătă universalitate în rândul poporului
evreu care crezuse că pot sluji „…și lui Dumnezeu, și lui Mamona” (Mt 6, 24) prin a slăvi pe
Domnul și a se jura pe Milcom (Sof 1, 4-6).Această slujire pestriță era disprețuită de
Dumnezeu și trebuia abolită de ei.
Profetul Agheu (ebr. născut într-o zi de sărbătoare) a crescut în condițiile prilejuite de
exilul babilonian (cca. 520 î.Hr). Ulterior îi va urma pe coreligionarii săi evrei în Țara Sfântă
ca urmare a edictului promulgat de Cirus (538 î.Hr). Spre deosebire de profeții anteexilici care
au vestit iminența cu care Dumnezeu va pedepsi pe poporul Său, profeții postexilici vor vesti
restaurarea lui Israel. După întoarcerea în patria mamă, se pare că evreii au uitat destul de ușor
lecția primită în urma pedagogiei divine. Agheu relatează ușurătatea cu care evreii se
preocupau îndeaproape de propășirea lor materială în detrimentul moralității. Astfel, ei purtau
grijă de averi, de zidirea caselor trecând cu vederea starea jalnică în care se afla acum în
prezentul istoric, templul din Ierusalim. Voia lui Dumnezeu exprimată prin gura profetului
îndemna la rezidirea Templului ca lăcaș de cult urmată de făgăduința că: „…slava acestui
templu de pe urmă va fi mai mare decât a celui dintâi” (Ag 2, 9). Asistăm astfel la o

102
Bocian Martin, op. cit., p. 47.
42
degenerare spirituală: sărbătorile în urma construirii Templului, devin mai spectaculoase, dar
pierd în privința valorii lor spiritual.103
Pe lângă rolul de a-i instrui pe adulţi , preoţilor le revenea datoria sacră de a purta grijă
de educaţia tinerilor de toate vârstele; activitatea lor fiind dublată de instruirea morală şi etică.
În fond, de buna educaţie a tinerilor evrei depindea supravieţuirea Israelului în faţa
vicisitudinilor de tot felul, iar istoria probează faptul că atunci când lipseau elementele
educaţionale, fie ele şi rudimentare sau de bază, poporul era condus într-o direcţie greşită.104
Astfel, putem vorbi de faptul că profeţii şi preoţii s-au transformat în învăţători ai
poporului preluând şi latura didactică pe lângă cea religioasă. Cuvântul lui Dumnezeu era
aşadar receptat de comunitatea întreagă căpătând caracter universal, adresarea învăţăturilor
religioase neavând limite sau oprelişti de ordin etnic, social sau economic. Faptul că poporul
era învăţat i-a ajutat să reziste în faţa prozelitismului păgân şi să aducă mărturie prin aceasta
că sunt neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu.
Mai mult decât atât, educaţia definindu-se drept suma experienţelor cumulate şi
preluate în timp, cu timp şi fără timp, adeziunea Israelului la sistemul educaţional s-a dovedit
benefică. Trecând prin nenumărate încercări, evreii trebuiau să înveţe din experienţele
nefericite şi să caute sprijinul ceresc în toate demersurile lor. Păstrarea credinţei monoteiste în
timpul exilului babilonian s-a dovedit un real test, mai ales că cele 10 seminţii fuseseră
amestecate printre cei de alte religii şi credinţe după deportarea lor,astfel că robia grea de
îndurat105, aducea cu sine o şi mai mare durere. Doar sistemul educaţional religios şi
implicaţia profeţilor care au activat în perioada exilului au putut menţine vie conştiinţa
apartenenţei la neamul lui Israel şi a credinţei în Dumnezeul lui Israel.
Secolul V î.d.Hr. este de o deosebită importanţă în ceea ce ţine de dezvoltarea
instituţiilor educaţionale, aducând în prim plan sinagogile ca loc de transmitere şi fixare a
principiilor educaţionale în forme variate. Înlocuirea limbii ebraice în vorbire cu cea aramaică
face ca în studiu teologic ea să nu se piardă, fiind adoptată ca obiect de învăţământ mai ales în
rândul celor care vor activa la Templu, oficiind slujbele şi ritualurile iudaice.
Experienţa exilului a lăsat urme adânci în conştiinţa evreilor de pretutindeni, aducând
şi unele lucruri bune în dezvoltarea lor social-economico-religioasă. Printre aceste ,,beneficii”
putem aminti şi înfiinţarea de şcoli de diferite tipuri conform cu scopul pe care îl urmăreau
având ca model stilul de şcoală alexandrină, grecească sau persană. Şi, după cum, numele care
i-a însoţit pe evrei în timpul istoriei şi anume cel de poporul cărţii are o rezonanţă aparte, el

103
Ibidem, p. 38.
104
A se vedea pe larg cazul fiilor lui Eli, Ofni şi Finees care îndepărtau poporul de la participarea la cult prin
atitudinea lor vădit contrară celor poruncite de Dumnezeu cf. I Rg 3-5.
105
Samuel Schultz op. cit., pp. 315-316.
43
implică şi dimensiunea culturală nu doar un simplu apelativ. Instrucţia copiilor în afara
familiei conform atestărilor istorice pot fi urmărite începând cu secolul I î.d.Hr., prin acele
case ale cărţii, de unde derivă şi rolul lor.106
Dacă în sânul familiei, elementele împărtăşite copiilor erau noţiuni religioase simple
fără a avea pretenţia de a urma anumite principii educaţionale şi constituindu-se în diverse
forme, acum, în prezentul istoric apar aşa numitele principii educaţionale care preluau din
metodologia educaţiei din acel timp având un rol incomesurabil în educaţia tinerilor.
Metodologia era în mare măsură, una orală, accentul punându-se pe memorare şi recitare.
Educaţia mai implica şi cunoaşterea calcului matematic, însuşirea normelor de drept
public şi particular. Până la exil educaţia copiilor se făcea de către părinţi sau educatori, iar
după aceea în şcoli publice numite şi Bet hammidraş. La Ierusalim, predarea învăţăturii din
Lege şi explicarea ei se făcea în incinta Templului. Pe vremea Mântuitorului existau şcoli
independente sau aflate pe lângă sinagogi. În aceste şcoli învăţătorul preda de la catedră, iar
copiii îl urmăreau stând jos, în predarea Legii şi a tradiţiei iudaice.107

106
Constantin Necula, op. cit., p. 37.
107
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Pr. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, op. cit.,, p. 117.
44
 V. Regăsirea valențelor și a sistemelor de valori educaționale
vechitestamentare în contemporaneitate

Viziunea aceasta și-a pierdut din esență în viziunea omului contemporan care
subordonează timpul atât de limitat intereselor sale meschine și deseori lipsite de esență.
Astăzi suntem martori unei degradări accentuate a sensurilor duhovnicești în viața oamenilor,
creștini în general.
Însă, pentru credinciosul evreu, evenimentele din istorie prin intermediul cărora Israel
a fost chemat la demnitatea de popor ales, au devenit factori ce au stat la temelia timpului
vieții personale. Acestea s-au inscripționat în memoria intrinsecă a poporului fapt pentru care
viața evreilor era marcată de fapte posterioare. Momentul ieșirii din robia egipteană s-a înscris
în istoria de factură religioasă cu predilecție. Ulterior, profeții și oamenii călăuziți prin Duhul
Sfânt aveau să remarce o repetabilitate a acestui eveniment ce reține tiparul unui exod de tipul
ieșirii din starea efemeră și a păcatului/a morții.
Timpul ce a urmat căderii în păcat a protopărinților este un timp în mod ritmat
succesiv, de cădere și întoarcere la Dumnezeu. Aidoma acestor realități, evreii nu au fost
scutiți de momentele de criză precum sentimentul părăsirii de Creator. De aceea se impunea
ca Dumnezeu să le reamintească vocația la care erau chemați ca popor ales prin a interveni în
cursul istoriei și a-i îndruma ca un Părinte proniator ce poartă grijă de un copil neascultător și
îndărătnic.108
Planul divin se extindea și asupra neamurilor care trebuiau să fie cucerite de modul de
viață al lui Israel; popor ce adora doar o divinitate. Dumnezeu ca Suveran al istoriei, ce poartă
de grijă poporului Său, face ca uniformitatea zilelor să lipsească. Poate apărea întrebarea: cum
se poate așa ceva? Sau, oare timpul nu era măsurat în zile, în ani? Și așa este. Ar părea că
afirmația este neîntemeiată, mai mult, ea ar fi falsă și ușor de contrazis. De fapt, timpul
umanității ce urmează celui primordial a suferit de pe urma blestemului dumnezeiesc (Fc 3,
19).
,,Statul Israel se va baza pe principiul libertăţii, al dreptăţii, al păcii aşa cum a fost
proclamat de către profeţii lui Israel, va acorda deplină libertate şi egalitate cetăţenilor, fără a
discrimina pe cei de altă religie, naţie sau sex; va garanta libertatea de religie, conştiinţă,
educaţie şi cultură; va veghea asupra lăcaşurilor sfinte”109, sunt doar câteva enunţări aplicate
de către statul Israel în rândul poporului evreu, încă de la recunoaşterea sa prin merituoasele

108
Pr. Dr. Istrati Ioan-Valentin, Taina veacurilor. Unirea timpului cu eternitatea în rugăciunile Bisericii, Editura
Doxologia, Iași, 2010, p. 55.
109
Eric H. Cline, Jerusalem Besieged. From Ancient Canaan to Modern Israel, The University of Michigan
Press, Ann Arbor, 2004, p. 273.
45
implicaţii ale învăţatului Daniel Ben Gurion. Mişna insistă asupra însemnătăţii decisive a
studierii Torei şi, după ce enumera diferite porunci cum ar fi respectul faţă de părinţi,
milostenia şi pacea între oameni, conchide: ,,Dar studiul Torei face cât toate acestea la un loc”
(Pea 1, 1; subliniat în Şab 127a). Şimon ben Şetah (sec. I î.e.n.) a fost cel dintâi care a
întemeiat şcoli în Israel şi i-a constrâns pe părinţi să-şi trimită copiii la învăţătură.
În perioada rabinică s-au remarcat învăţaţii: Ezdra, Simon ben-Shetah şi Iosua ben-
Gamala, a căror influenţă în istoria educaţiei evreieşti a fost una pregnantă. Dacă Iosua a
stabilit corpusul Vechiului Testamenta care servea drept bază pentru şcolarizare, Simon ben
Shetah şi Iosua ben-Gamala i-au fonst continuatori, făcând din sinagogă - centru de instruire
şi loc de închinare. În jurul anului 75 î.d.Hr., Simon ben-Shetah a propus şi introdus
oligativitatea urmării şcolii elementare în timp ce, un secol mai târziu, Iosua ben-Gamala a
îmbunătăţit organizarea educativă a predecesorului său, stabilind învăţători în fiecare regiune
şi provincie.110
În tradiţia rabinică apar alte forme prin care se urmărea întipărirea exemplului personal
al părinţilor în educaţia copiilor evrei. Şi după cum practica este cel mai bun învăţător astfel şi
exemplul lor, observat zi de zi era urmat îndeaproape de către ei. Astfel a apărut mezuza sau
acele inscipţii aplicate sub diverse feluri pe tocul uşii care conţineau exemplificări aupra
poruncilor. Practic, educaţia religioasă în familia israelită începea de timpuriu având rolul de a
explica copiilor semnificaţia şi simbolismul actelor religioase care însoţeau mişcările cultice
de la Templu şi rugăciunile de acasă, după cum aminteşte şi Scriptura: ,,Iar de te va întreba în
viitor fiul tău şi va zice: <<Ce înseamnă aceste porunci, hotărâri şi legi pe care vi le-a dat
Domnul Dumnezeul vostru? >> să-i spui fiului tău: Am fost robi la Faraon în Egipt şi Domnul
Dumnezeu ne-a scos din Egipt” (Dt 6, 20-21).111
Sinagoga şi căminul sunt locuri de o deosebită importanţă care, marchează marile
etape ale vieţii. Fetele sunt considerate majore din punct de vedere religios la vârsta de 12 ani.
Tradiţia nu prevede pentru ele obligaţia de a participa la vreo ceremonie publică. Copilul de
sex masculin primeşte numele său ebraic o dată cu circumcizia (ritual oficiat de evrei Dt 30,
6; Ier 4, 4). Băiatul va fi apt la 13 ani pentru a deveni Bar-Mitzva (responsabil); context în
care citea din Sefer Torah şi expunea părerea asupra textului pe care ceilalţi l-au ascultat în
sinagogă.112
Poate cea mai mare lecţie pe care putem să o învăţăm de la poporul evreu este
,,aderenţa strictă la un sistem educativ, bazat pe un ideal deosebit de religios şi moral are le-a

110
Dicţionar biblic, Societatea Misionară Română, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1995, p. 368.
111
Pr. Prof. Dr. Petre Semen, Arheologia biblică…, p. 93.
112
Ibidem, pp. 104-105.
46
păstrat unitatea într-un mod perfect, în care nu ar putea-o face nici un sistem politic, oricât de
bine pus la punct ar fi”.113
Rabinii au făcut din Șabat centrul religiei iudaice asemănând importanța acestuia
pentru Israel aidoma unei fântâni ce este izvor de regenerare. Înainte de a fi o zi de odihnă,
Șabatul este mai întâi o zi sfântă având un caracter aparte, de a zidi la înălțarea spirituală a
evreilor. De-a lungul timpului, sărbătoarea s-a dovedit a fi un educator incomesurabil, legile
sale conducând pe evrei. Rugăciunile ce fac corp comun cu jertfele de la altarul sfânt și
omiliile de la Sinagogă auavut un rol important în spiritualitatea iudaică.
Cinstirea Șabatului este până astăzi liantul ce îi leagă și unește pe evrei într-o singură
religie. Cultul religios se răsfrânge atât asupra vieții individuale cât și a comunității. Prin
împlinirea ritualurilor ce țineau de Șabat, evreii recunoșteau pe Dumnezeu ca și Creator fapt
pentru care și dădeau mărturie. Aspectul comemorativ e intrinsec legat de cel al creației.
Sărbătoarea aceasta a modelat familia evreiască mai mult decât orice altă instituție. Find
model al virtuții, al castității, al iubirii și al milostivirii era privită ca o lumină ce își
răspândește razele sale o dată pe săptămână în casa fiecărui evreu.
Trebuie menționat că Șabatul nu era doar o zi de odihnă, în care funcțiile locomotorii
pierdeau noțiunea timpului și se intra în somnolență, ci era un prilej de bucurie inefabilă și de
întâlnire cu cei dragi. Fără observarea Șabatului întreaga viață a evreilor ar fi avut mult de
suferit, riscând să-și piardă pe lângă apartenența etnică, identitatea religioasă114.
Acești reformatori ai vieții spirituale iudaice au instituit rugăciunea Kiddush ce
servește drept formă de manifestarea a mulțumirii față de Dumnezeu pentru darul de Șabat.
Însă, pentru ca ea să fie o zi de odihnă, trebuia să fie în primul rând o zi sfântă, deosebită de
celelalte. În timp, Șabat s-a dovedit a fi un mare învățător, educator al Israelului la modul cel
mai înalt cu putință. Rolul rugăciunilor de Șabat și a textelor sinagogale sunt de o valoare
inedită în conștiința iudaică. Drept urmare, cinstirea acesteia continua să fie liantul ce unește
pe toți evreii de pretutindeni într-o singură religie115.
Cu toate acestea, elaborarea primului sistem de învăţământ i se atribuie în general lui
R. Iehoşua ben Gamla (sec. I e.n.), ultimul mare preot înainte de distrugerea Templului. El s-a
îngrijit să fie numiţi profesori în fiecare oraş şi Talmudul spune despre el: ,,Să fie pomenit de
bine Rabi Iehoşua, căci fără el, Tora ar fi fost uitată în Israel” (B.B. 21a). Până la el, adaugă
Talmudul, cine avea tată primea învăţătură de la acesta şi cine n-avea rămânea fără învăţătură.
În urma decretului lui R. Iehoşua, comunităţile au fost nevoite să angajeze învăţători pe

113
Elmer H. Wilds şi Keneth V. Lottich, op. cit., , p. 46.
114
Rabbi. Dr. H. Freedman, B. A., Ph. D, Shabbath, Translated into English with notes, glossary and indices
under the editorship of Rabbi Dr. I. Epstein, The Soncino Press, London, 1938, pp. 13-15.
115
Ibidem, p. 13.
47
cheltuiala lor şi toţi copiii au avut parte de educaţie. Talmudul fixează numărul elevilor dintr-
o clasă. Astfel, un învăţător poate să se ocupe de 25 de elevi. Dacă elevii sunt până în 40, este
nevoie şi de un suplinitor. Dacă sunt peste 40 de elevi, trebuie doi învăţători.116
Deşi nu prezintă un program sistematic de învăţământ, Talmudul cuprinde totuşi o
serie de aforisme din care se desprinde imaginea reală a învăţământului, aşa cum era la
vremea aceea, dar şi imaginea sa ideală, aşa cum o concepeau înţelepţii epocii. Accentul se
punea asupra îndatoririi părintelui de a- şi pregăti fiii pentru o meserie aducătoare de venit.
“Cine nu-l învaţă pe fiul său o meserie îl învaţă să fie tâlhar” (Kid. 29a). Într-adevăr, printre
obligaţiile sale, un tată trebuia să-i predea fiului său Tora, să-l înveţe o meserie şi, după unii
autori, să-l înveţe să înoate (ibid). Talmudul spune despre unii înţelepţi că erau pricepuţi în
diferite domenii, inclusiv în ştiinţele epocii.
Astronomia, de exemplu, era indispensabilă pentru a putea stabili calendarul
sărbătorilor şi Talmudul precizează că toţi cei ce sunt în stare trebuie s-o studieze (Şab. 75a).
Academiile babiloniene erau locaşuri de înaltă învăţătură, dotate cu profesori eminenţi, dar nu
oricine era în stare să înveţe aici, căci materiile depăşeau adeseori puterea de înţelegere a
majorităţii. Totuşi, de două ori pe an, în lunile Adar şi Elul, academiile organizau sesiuni
speciale, populare, denumite kala, când oricine vroia avea acces în sălile de studiu.
În perioada de la încheierea redactării Talmudului (cca. 500 e.n.) până la epoca
modernă a Emancipării, majoritatea evreilor au primit cel puţin o educaţie rudimentară şi a
fost în mod cert alfabetizată. Învăţătura se limita cel mai adesea la cărţile sfinte, dar educaţia
laică a fost şi ea admisă în unele perioade. Aşa s-a întâmplat, de pildă, în sec. XII-XIII în
rândul evreilor din Spania, care au dovedit o mare deschidere faţă de lumea exterioară. Astfel,
Iosif ibn Aknin (1150-1220), născut în Spania, dar refugiat la Fez, în Maroc, nu vedea nici o
contradicţie între necesitatea de a studia cărţile sfinte şi propria lui părere că educaţia mai
trebuie să cuprindă şi logică, retorică, aritmetică, geometrie, astronomie, muzică, ştiinţe şi
metafizică. Totuşi, pe măsură ce s-au înmulţit persecuţiile antievreieşti, studiile laice s-au
restrâns şi chiar, de multe ori, s-au desfiinţat.117
La aşchenazi ca şi la sefarzi, structura de învăţământ cea mai răspândită dinainte de
Emancipare (sfârşitul secolului al XVIII-lea - începutul secolului al XIX-lea) era hederul (lit.
,,sală”), unde un învăţător preda cunoştinţe religioase unui grup de elevi. Hederul nu era o
şcoală în înţelesul modern al cuvântului, chiar dacă elevul putea să treacă de la un profesor la
altul pe măsură ce progresa. În unele comunităţi, funcţiona o Talmud Tora, care cuprindea
mai multe clase cu profil preponderent sau exclusiv religios.

116
Martin Bocian, op. cit., p. 277.
117
Ibidem, p. 34.
48
 Unele materii laice ca matematica şi istoria erau uneori tolerate, în special cu scopul
de a uşura înţelegerea subiectelor religioase. Cei mai mulţi elevi părăseau şcoala după câţiva
ani, fiindcă începeau să muncească de timpuriu, şi doar foarte puţini aveau parte de o educaţie
autentică. Secolul al XIX-lea a adus o înmulţire a colegiilor talmudice (ieşivot) în special în
Europa răsăriteană. În vremea aceea, s-au ridicat mari centre de studii talmudice la Telz,
Ponevej, Slobodka, precum şi în multe comunităţi hasidice. În aceste ieşivot se studiau
aproape exclusiv Talmudul şi Halaha. Exista o programă şi studenţii progresau de la un an la
altul. Intrau aici la vârsta adolescenţei, iar cei mai dotaţi dintre ei puteau continua să studieze
Tora tot restul vieţii. Studiile laice erau condamnate.
Odată cu Emanciparea şi, mai ales, o dată cu Haskala (Iluminism), evreii au început să
exploreze noi domenii de studiu: limbi străine, matematică, diferite ştiinţe. În Europa
răsăriteană, unde materiile laice erau considerate eretice, studiile se desfăşurau adeseori în
clandestinitate. Altfel stăteau lucrurile în Occident unde şcolile au început să îmbine
învăţământul religios cu cel general. În sec. Al XIX-lea, R. Samson Raphael Hirsch din
Frankfurt a pus bazele modelului Tora im dereh ereţ, care cuprindea o programă religioasă,
însoţită de studii laice, model care a influenţat educaţia evreiască până în zilele noastre. Sub
impactul mişcării Musar, şcolile Europei orientale au adoptat, la rândul lor, o nouă materie:
etica. În lumea musulmană, Alianţa Israelită Universală a jucat un rol de pionierat, întemeind
şcoli în Africa de Nord şi în Orientul Mijlociu, unde limba de predare era franceza şi unde
elevii studiau deopotrivă materii laice şi religioase.118
Odată admişi în învăţământul public, tot mai mulţi evrei au simţit nevoia unei educaţii
evreieşti. Această educaţie suplimentară o primeau la heder sau la Talmud Tora, şcoli aflate
sub patronaj religios, unde cursurile se desfăşurau după-amiaza sau duminica cu un program
variabil de două până la douăsprezece ore pe săptămână. Acest model a devenit preponderent
în Europa occidentală şi în lumea anglofonă în prima jumătate a secolului douăzeci.
Considerând această formă de învăţământ insuficientă, unele comunităţi au introdus şcoli
paralele cu program zilnic, în care elevii primeau o educaţie religioasă completă, pe lângă
cunoştinţele laice predate în şcolile de stat.
După cel de-al doilea război mondial, acest sistem de învăţământ complementar a fost
resimţit, la rândul său, ca insuficient, ceea ce a dus la dezvoltarea treptată a şcolilor evreieşti.
Această revenire la şcoli proprii, zilnice, cu program deopotrivă religios şi laic, s-a produs
iniţial în lumea ortodoxă, apoi, sub influenţa lui Solomon Schechter, s-a extins curând şi în
mediile liberale. Chiar şi mişcările reformate americane, care au refuzat la început orice
segregaţie şcolară între evrei şi creştini, au astăzi multe şcoli sub patronajul lor. În alte zone
118
Dicţionar biblic, Societatea Misionară Română, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1995, p. 369.
49
ale lumii, şcolile evreieşti s-au dezvoltat sub influenţa mişcării sioniste, punând accentul pe
studiul limbii ebraice moderne. Au apărut o serie de şcoli şi în mediile de cultură idiş, dar
acestea sunt astăzi pe cale de dispariţie sau tind să fuzioneze cu alte tipuri de şcoli.
Răspândirea şcolilor evreieşti, mai atractive pentru elevi şi profesori prin calitatea superioară
a studiilor iudaice, a dus la declinul învăţământului complementar.119
Emanciparea a favorizat dezvoltarea unor noi moduri de abordare a iudaismului şi a
vieţii iudaice, conducând la apariţia unui nou tip de studii superioare evreieşti (vezi Rabinice,
Seminare), în Statele Unite, marile seminare rabinice, Colegiul Uniunii Ebraice (reformat) şi
Seminarul Teologic Evreiesc (conservator), au fost fondate la sfârşitul sec. al XIX-lea după
prototipul celor germane de la Berlin şi Breslau. Iudaismul ortodox a adoptat şi el o serie de
modificări, culminând cu înfiinţarea Universităţii Yeshiva din New York unde programa
specifică de ieşiva se îmbină cu învăţământul general. Aceste seminarii şi-au creat secţii care
oferă licenţe în toate domeniile de educaţie iudaică: pedagogie, servicii comunitare, muzică
rituală (studii cantorale), arheologie biblică, limbi şi literaturi antice din Orientul Apropiat.
Până în secolul al XX-lea, educaţia evreiască era rezervată în cea mai mare parte
bărbaţilor. Din cele mai vechi timpuri, s-a considerat că femeile trebuie altfel educate. Rabi
Eliezer spunea: ,,Cine o învaţă pe fiica sa Tora o învaţă la neruşinare” (Sola 3, 4). Chiar dacă
această concepţie apare întrucâtva extremistă, ea a stat la baza normelor halahice de-a lungul
secolelor. Femeile aşadar nu învăţau decât acele legi ale Torei care se refereau la ele. Unii
autori mai liberali au nuanţat afirmaţia lui R. Eliezer, decretând că femeile puteau să studieze
Biblia, dar nu şi legea orală. Eliminarea discriminării între sexe s-a înscris în procesul de
modernizare lansat de mişcările reformate.120
În 1917, încurajată de câţiva rabini ortodocşi, Sarah Schnirer a purces la elaborarea
unui sistem şcolar ortodox pentru femei. Aşa-numita Bet Iacob (Beis Iacov) propunea un
cadru de învăţământ oficial, chiar dacă şcolile respective au refuzat în mod constant sa predea
Mişna şi Talmudul tinerelor fete. În prezent, Colegiul Stern al Universităţii Yeshiva şi multe
alte şcoli ortodoxe de fete cuprind cursuri talmudice intensive, iar seminarele teologice
reformate au deschis chiar şi accesul femeilor la rabinat. În acelaşi timp, ieşiva clasică a
evoluat la rândul său, adăugându-şi frecvent un ciclu superior de cursuri destinat studenţilor.
Relativ recent, s-a răspândit obiceiul ca absolvenţii de ieşivot să-şi prelungească studiile după
căsătorie cu o perioadă de kolel, timp în care primesc o bursă modestă în vreme ce soţiile
prestează o muncă salariată. După cel de-al doilea război mondial, s-au înfiinţat secţii de
studii iudaice în multe universităţi din toată lumea şi mii de studenţi, evrei şi neevrei, au

119
Ibidem, p. 370.
120
Ibidem, p. 371-372.
50
posibilitatea să studieze ebraica, precum şi alte discipline din sfera iudaismului în acest
cadru.121
Datoria de a studia (Tora), nu poate fi separată de aceea de a-i învăţa pe alţii. Aceasta
din urmă li se impune părinţilor faţă de copiii lor de sex masculin, conform unei formule
înţeleasă literal din Dt 6, 7: ,,Cuvintele acestea pe care ţi le spun Eu astăzi ... să le sădeşti în
fiii tăi”. Fetele sunt aşadar a priori excluse din sistemul educativ şi nu vor începe să pătrundă
în mod sistematic şi instituţionalizat în el decât în perioada contemporană. Băiatul trebuie nu
numai să studieze Tora de la vârsta de 6 sau 7 ani, dar tatăl lui trebuie să vegheze ca el să
înveţe o meserie din care să poată trăi (TB Kiduşin 29a).122
Să se pună învăţător în fiecare provincie şi în fiecare oraş (Enciclopedia). Credincioase
acestui principiu, enunţat de un maestru din secolul I, Iehoşua ben Gamla (TB Bava Batra
21a), comunităţile evreieşti au manifestat mult interes de a nu lăsa educaţia copiilor lor în voia
unor părinţi neştiutori sau slabi şi de a înfiinţa structuri de primire pentru toţi cei care slabele
mijloace îi împiedicau să recurgă la preceptori. Cei mai tineri intrau în heder (ebr. Lit. sală) la
Talmud Tora (ebr. Lit studiul Torei) sau la meldar (iudeo-spaniolă lit. a citi, a studia), unde
puteau dobândi primele noţiuni de cunoştinţe sacre, dar uneori şi cunoştinţe profane.123
Obiectivul acestui învăţământ iniţial era de a-i face în stare să se achite în mod
convenabil de obligaţiile lor religioase fundamentale, de a urmări lectura Torei şi de a
participa la slujba sinagogală, dar şi de a garanta identificarea lor în grup şi integrarea lor
socială. Cei mai înzestraţi puteau să-şi continue cursul sub conducerea unui maestru vestit sau
într-o ieşiva, chiar să-şi consacre viaţa studiului şi să-şi asume, la rândul lor, răspunderi
educative sau spirituale. În aceste instituţii, conţinutul învăţământului se limita de obicei la
marile corpusuri tradiţionale. În Spania medievală, un context cultural specific a îngăduit
asocierea studiului textelor religioase cu cel al disciplinelor profane (logică, retorică, filosofie,
ştiinţă).
Bazându-se pe acest model antil şi mitificat, Haskala avea să propună la îneputul erei
contemporane o profundă înnoire a educaţiei evreieşti, mai conformă spiritului momentului şi
susceptibilă să contribuie la integrarea evreilor în societăţile care-i primeau. Iar dacă, în
Europa Orientală, un student studia clandestin riscând să fie sancţionat fie doar şi citind
gramatica ebraică sau citind Îndrumătorul celor rătăciţi de Maimonide, mediile neortodoxe
germane au propus ulterior, în mediile lor, o îmbinare echilibrată a învăţământului cu cel

121
Martin Bocianu, op. cit., p. 280.
122
Attias Jean-Cristopher, Benbassa Ester, op. cit., pp. 95-96.
123
Ibidem, p. 97.
51
profan. În secolul al XIX-lea, în Europa Centrală şi Occidentală s-au deschis seminarii
rabinice, menite să formeze în mod riguros conducătorii spirituali ai timpurilor noi. 124
În afara şcolii rabinice de la Metz, întemeiată în 1829 şi mutată la Paris în 1859, se
cuvine să menţionăm seminarul rabinic al 95 lui Zacharis Frankel (1802-1875) – Wroclav
1854, şcoala superioară pentru Wissenschaft des Judentums a reformatului Abraham Geiger
(1810-1874) Berlin 1872, seminarul rabinic pentru iudaismul ortodox al lui Azriel
Hildesheimer (1820-1899) Berlin 1873, seminarul de la Budapesta (1877) şi Jews College din
Londra (1855). Instituţii asemănătoare au fost înfiinţate şi în Statele Unite, precum Hebrew
Union College, reformat (Cincinnnati, 1875) sau Jewish Theological Seminar of America,
conservator (New York 1886). Aceste instituţii au jucat şi unele mai joacă încă un rol capital
în formarea unei elite intelectuale pregătită pentru studiul tradiţional şi totodată pentru studiul
ştiinţific al iudaismului (Alianţa Israelită Universală).
Emanciparea şi şcolarizarea obligatorie au modificat profund condiţiile de educare a
tineretului evreu. Băieţii şi fetele au putut de atunci să frecventeze fie şcolile de stat, pentru a
dobândi o formaţie evreiască elementară la cursuri de seară sau de duminică (talmudei tora),
fie instituţii comunitare sau private care mbinau o formaţie evreiască solidă cu o pregătire
profană (conformă sau nu programelor oficiale). Astăzi, în Franţa, elevii şi studenţii se pot
familiariza şi c materiile evreieşti într-un spirit laic, în interiorul însuşi al sistemului educativ
public: învăţarea limbii ebraice moderne ca limbă vie începând din clasa a şaptea, învăţarea
limbii, literaturii şi istoriei evreilor la universitate.125

V.1 Rolul educației privind formarea tinerilor

Termenul educaţie defineşte un ansamblu de măsuri aplicate în mod sistematic în

vederea formării şi dezvoltării însuăirilor intelectuale, morale sau fizice ale copiilor şi ale
tineretului sau ale oamenilor, ale societăţii, buna creştere, comportare civilizată în societate.
Educaţia este unul din fenomenele care au apărut odată cu societatea umană, suferind
pe parcurs modificări esenţiale.126 Platon definea educaţia ca fiind „arta de a forma bunele
deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele“.
Aristotel, în lucrarea sa Politica, spune că „educaţia trebuie să fie un obiect al supravegherii
publice, iar nu particulare“. Comenius, în lucrarea Didactica magna, considera că, la naştere,
natura înzestrează copilul cu „seminţele ştiinţei, ale moralităţii şi religiozităţii“, ele devenind
un bun al fiecărui om numai prin educaţie.

124
Ibidem, p. 98.
125
Steven M. Cohen and Gabriel Horencznk, National variations in jewish identity. Implications for jewish
education, State University of New York Press, Albany, 1999, p. 96.
126
Ibidem, p. 97.
52
 Mediul social exercită influenţa cea mai puternică pe calea educaţiei. Educaţia
reprezintă acţiunea conştientă, organizată, desfăşurată în cadrul unor instituţii speciale, în
scopul formării şi informării viitorului (sau actualului) adult. Această influenţare conştientă şi
planificată e totdeauna îndreptată spre scopuriprecise fixate de societate potrivit unor cerinţe
proprii şi perioade istorice date. Ca acţiune socială conştientă, educaţia poate stimula şi
accelera aportul celorlalţi factori în procesul dezvoltării. Faptul că educaţia generează noi
forme de activitate cu cerinţe tot mai complexe ce presupun amplificarea continuă a
eforturilor copilului, îl obligă pe acesta la o restructurare perpetuă a proceselor şi însuşirilor
psihice, restructurare care impulsionează şi consolidează procesul dezvoltării. Prin cerinţele
pe care le adresează şi le impune, educaţia se află întotdeauna înaintea dezvoltării, aceasta
apărând ca un efect al ei ce se exprimă prin schimbările calitative ce apar pe plan psihic, prin
trecerea de la un stadiu inferior la unul superior etc.
Pe de altă parte, formularea şi dozarea exigenţelor, atribute cu care este investită
educaţia, nu se face în mod întâmplător, ci pornind de la nivelul atins în dezvoltarea psihică,
de la cunoaşterea condiţiilor interne acumulate până în acel moment. În această ipostază
dezvoltarea ne apare ca premisă a educaţiei. Deoarece educaţia nu acţionează în mod izolat, ci
întotdeauna în corelaţie cu ceilalţi factori, dezvoltarea este o rezultantă a acţiunii directe şi
indirecte a lor, a interacţiunii dintre ei. Acţiunea indirectă a eredităţii se exprimă prin
intermediul factorilor externi, în timp ce acţiunea indirectă a acestora se exprimă prin
intermediul condiţiilor interne. Rezultatul dezvoltării, concretizat într-o trăsătură particulară,
nu poate fi explicat prin prisma unui singur factor, ci a ponderii şi contribuţiei relative a
tuturor factorilor.Ca atare, nici unul din factori, inclusiv educaţia, nu dispune de posibilităţi
nelimitate, rolul fiecăruia fiind dependent de ceilalţi.
Important este însă din punct de vedere pedagogic de a cunoaşte dacă limitele în
dezvoltarea psihică a unui copil sunt impuse predominant de factori ereditari sau de factori
externi, pentru ca în funcţie de acest fapt să organizăm acţiunea educaţională. Cu tot
caracterul lor polivalent, predispoziţiile ereditare incumbă şi o latură conservatoare care
impune anumite limite ce nu pot fi depăşite, orice exagerare sau forţare din partea educaţiei
putându-se solda cu consecinţe negative pentru dezvoltarea personalităţii umane.
Pornind de aici putem interpreta în mod diferenţiat acţiunea educaţiei asupra celorlalţi
factori, altfel exercitându-se asupra factorilor ereditari şi altfel asupra celor de mediu. Dacă
asupra acestora din urmă poate interveni până la contrabalansarea şi substituirea unor
influenţe negative, în cazul celorlalţi putem vorbi doar de o stimulare şi valorificare optimă a
lor. Acţiunea educaţională se află ea însăşi într-un proces de continuă perfecţionare, fapt care
se răsfrânge în mod inevitabil şi asupra dezvoltării prin amplificarea rolului ei în direcţia
53
constituirii unor structuri psihice capabile să răspundă unor solicitări şi cerinţe tot mai mari
din partea societăţii.
Metodele şi strategiile de educaţie trebuie să fie adaptate particularităţilor de vârstă şi
individuale ale elevilor. Metoda convingerii capătă semnificaţii noi. Dacă la şcolarul mic
convingerea are forma convorbirii etice, care dezvăluie mai mult conţinutul noţiunilor morale
şi oferă cadrul creării de emoţii, la adolescent convingerea se adresează judecăţilor morale,
bazate pe o motivaţie socială. Adolescentul este de acord cu argumentele raţionale, le înţelege
şi este capabil să se convingă de temeinicia lor. Pe adolescenţi îi supără moralizarea (greşeală
frecventă a multor educatori, care încearcă să impună în mod categoric binele). Am constatat
că educaţia nu se realizează prin decrete, ci prin convingere; actele impuse crează
rezistenţădin partea tinerilor.
Stimularea iniţiativei, a autonomiei se leagă firesc de nevoile spirituale ale elevilor de
această vârstă şi constituie o metodă de dezvoltare a personalităţii prin educaţie şi
autoeducaţie; eliberarea de tutelarea măruntă îi face coautorii propriei lor formări. Aplicarea
pedepselor şi recompenselor trebuie făcută cu deosebit tact pedagogic. Efectele aprobării şi
dezaprobării se întind pe un spaţiu larg efectiv. Laudele prea dese şi fără merit generează
îngâmfare; o pedeapsă dacă nu este întemeiată provoacă fie amărăciune, fie amărăciune, fie
încăpăţânare.
Dacă glumele/umorul au efect confortabil asupra stării psihice a tinerilor pe care îi
educăm – elevi sau studenţi, ironiile şi jignirile au un efect distructiv, demobilizator, uneori
devastator. „Jignirile, nu sunt numai elemente de anticivilizaţie, ele vatămă încrederea în forţa
şi chemarea proprie care este motorul de bază ce pune în mişcare la cei tineri: căutarea,
învăţarea, asimilarea de cunoştinţe şi deprinderi. Încurajarea sau descurajarea al căror
beneficiar sau victimă ai fost într-un moment de şcoală se imprimă în fiinţa ta într-un mod
binefăcător sau dezastruos, pentru existenţa întreagă”.
O strategie pedagogică importantă care are valoare de principiu educaţional se referă
la necesitatea sprijinirii pe elementele/însuşirile pozitive ale elevilor pentru înlăturarea celor
negative. În orice împrejurare trebuie să arătăm copilului, în primul rând, ceea ce poate face,
nu ceea ce nu poate face. Mustrarea să nu conţină deprecieri generale de felul: „nu eşti bun de
nimic, eşti făcut numai pentru rele, de tine nu se prinde nimic”, care sugerează sentimentul de
neîncredere şi erodează stima de sine, o componentă evaluativă a eului, esenţială în asigurarea
echilibrului psihic. Mustrarea trebuie să cuprindă şi îndemnul „mai încearcă o dată”. De mare
importanţă şi utilitate în cunoaşterea preocupărilor, intereselor şi frământărilor elevilor este
comunicarea eficientă cu aceştia.

54
 Este de remarcat faptul, de altfel cunoscut în pedagogie, şi anume că un educator
exercită cea mai mare influenţă asupra discipolilor săi nu atât prin ceea ce susţine cât, mai
ales, prin ceea ce face sau demonstrează prin propria sa conduită: „Nu-i înveţi pe alţii ceea ce
ştii. Nu-i înveţi ceea ce vrei, îi înveţi ceea ce eşti. Exemplul determină fapte de conduită şi de
conştiinţă” (J. Jaurés). Comportamentul nostru pedagogic trebuie supus în permanenţă unei
autoanalize cât se poate de realiste. Pentru un profesor echilibrat acest lucru nu este imposibil.
Orice dascăl cu vocaţie este interesat de efectul strategiilor/metodelor educaţionale pe care le
aplică iar în situaţii conflictuale cu elevii (dacă acestea apar), caută cauza şi în propriile
manifestări.
A fi profesor nu înseamnă a decide singur. Scandalul, revolta, nesupunerea sistematică
a unui elev (grup) evidenţiază o deficienţă a contactului uman, a relaţiilor interpersonale. Sunt
semnificative: lipsa de varietate a procedeelor, stilul, intensitatea vorbirii, chiar timbrul vocii,
caracterul informaţiilor – interesante sau nu, lipsa întăririlor pozitive şi alte caracteristici le
credinţei dascălului. Şi mai convingătoare, poate, în acest sens, este reflecţia următoare care
se referă la vocaţia profesională: „Dacă nu ai, la vederea unui copil sau a unui tânăr, o
tresărire emotivă şi o înclinare de a-i îndruma ori de a-i veghea destinul, dacă nu poţi să
îmbraci într-o căldură emotivă, generoasă relaţiile şi dialogul cu un tânăr, nu ai de ce să te faci
dascăl. Teoria comunicării umane, în cele mai recente descoperiri ale sale, arată că emoţia şi
sentimentul sunt primele vehicule de informaţii”.(M. Maliţa, Idei în mers)
Se cuvine să înțelegem că educația religioasă a pruncului trebuie sa înceapă de la o
vârstă cât mai fragedă (chiar din pântecele maicii sale). Copilul de mic trebuie obișnuit cu
viața Bisericii, cu Împărtășania, cu rugaciunea in comun, cu înclinația spre săvârșirea binelui,
cu imaginile sfinte și povestirile biblice. Bineînțeles, în educația religioasă a copilului - s-a
spus deseori - nu trebuie sa se facă exces de zel, e nevoie de mult discernământ (mai ales in
problema răului, a existenței diavolului, subiecte care trebuie expuse cu discernământ și
explicate cu ințelepciune; e necesar sa accentuăm dragostea de Dumnezeu, de sfinti sau
ingeri). Sa ne amintim de cuvântul Înțeleptului Sirah care spune: „Ai feciori? Învață-i pe ei să
înconvoaie din pruncie grumazul lor” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 7, 24).
Cu toate că educaţia este de regulă socotită o prioritate naţională, iar presa o aşază pe
prima pagină a „agendei cetăţeanului“, nici un guvern nu a tratat-o ca pe serviciul public cel
mai important asigurat de stat, în măsura în care învăţământul general are misiunea de
neînlocuit de a-i forma pe copii şi adolescenţi pentru cetăţenie. Şcoala nu este un rău necesar,
pe care se cuvine să-l eviţi cu abilitate, ci singura modalitate prin care tinerii se pot bucura de
dreptul de a avea şanse egale în societate, indiferent de mediul din care provin.Educaţia
pentru cetăţenie democratică şi pentru liberul exerciţiu al drepturilor civile, politice şi sociale
55
este, de aceea, o condiţie obligatorie şi necesară într-o societate a libertăţii şi prosperităţii, a
domniei legii şi a siguranţei cetăţenilor, a calculului raţional şi a spiritului întreprinzător.
Absolvenţii învăţământului general obligatoriu ar trebui să fie cetăţeni cu gândire
independentă şi inovatoare capabilă de evaluare şi autoevaluare, conştienţi de drepturile şi de
posibilităţile lor, care să cunoască în primul rând cum funcţionează instituţiile europene şi
instituţiile statului de drept naţional şi care sunt regulile pieţei libere şi ale competenţei.
Atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, între părinţii şi copii, exista o
legătură puternică, ce a permis societăţii să se dezvolte după bunul plac şi a încurajat pe
mădularele ei la menţinerea unei comuniuni strânse cu Dumnezeu şi aproapele. Datoriile
copiilor faţă de părinţi şi reciproc şi-au avut principiile în raportul dintre Dumnezeu, Creatorul
şi omul, creaţia. Ele au pătruns în conştiinţa credincioşilor prin intermediul cultului divin şi au
o importanţă covârşitoare în viaţa cotidiană. În familie se deprind disciplina şi spiritul de
iniţiativă, fiind un sanctuar prin excelenţă.

V.2 Principiile educaţiei religioase formatoare ale personalităţii elevului în

procesul predării şi a învăţării

În contextul căutarii unei axiologii din ce în ce mai pregnante în viaţa omului, educaţia
religioasă vine şi îşi pune amprenta în mod benefic asupra formării acestuia ca persoană
spiritual-culturală. Pentru acest lucru, omul, a trebuit să înveţe cu ajutorul unor principii
modul formării şi dezvoltării sale cultural-educaţionale: ,,Aşadar învăţarea constituie procesul
dobândirii experienţei personale de comportare. Învăţarea constituie procesul dobândirii
experienţei personale de comportare. Prin urmare, datorită învăţăturii nu se cumulează doar
informaţii ci se formează gandirea, sentimentele, voinţa, aşadar întreaga personalitate. În
procesul învăţăturii este antrenat întreg psihicul. Există două forme de învăţare: învăţarea
spontană neorganizată care are loc în familie, în grupurile de joacă, în timpul exercitării
profesiunii, etc. Ea mai este denumită şi învăţarea sistematică realizată în şcoli în cadrul
diferitelor stagii de instruire de calificare”.127
Romita B. Iucu defineşte învăţarea drept: ,,transformare de comportament pe baza unei
experienţe organizate în şcoală, organizare supusă structurării observaţiei şi controlului în
condiţiile activităţii şi ambienţei şcolare. La baza acestei educaţii religioase care se realizează
prin învăţare stau o serie de principii care sunt atât formatoare dar au şi rolul de a face mai

Nicoleta Adriana Florea, Cosmina Florentina Surlea, Procesul instructiv-educativ în şcoala modernă, Editura
127

Arves, (s.l), 2008, p. 17.

56
uşoară predarea, învăţarea, şi evaluarea. Realizarea educaţiei religioase presupune respectarea
principiilor educaţiei şi folosirea metodologiei didactice corespunzătoare.128
Pricipiile didactice sunt normele generale pe care se întemeiază procesul de
învăţământ, asigurand condiţiile necesare îndeplinirii scopurilor şi obiectivelor pe care le
urmăreşte în desfăşurarea sa.129
În proiectarea, desfăşurarea, evaluarea şi ameliorarea sau reglarea unei lecţii, aceste
principii se întrepătrund; între ele existând o strânsă interdependenţă. Pentru ca învăţământul
să se desfaşoare în condiţii optime, trebuie să se ţină seama de principiile ce se potrivesc cu
legile de dezvoltarea a raţiunii şi a sentimentelor elevilor precum şi cu structura conţinutului
învăţării”.130

V.2.1 Principiul intuitiei

Acest principiu este unul comun atât psihopedagogiei cât şi religiei. În sens
psihopedagogic intuiţia vizează influenţa directă a obiectelor din lumea înconjurătoare asupra
simţurilor noastre orice reprezentare care se leagă nemijlocit de lucrurile date. Importanţa
principiului intuiţie în educaţie este susţinută de textul biblic şi de Sfinţii Părinţi. Domnul
nostru Iisus Hristos a expus învăţătura sa dumnezeiască atât prin vorbirea directă, cât şi prin
parabole care reprezentau imagini luate din lume: ,,şi fara pilde nu le grăia lor nimic’’(Mt 13,
34).131 Aici găsim din punct de vedere psihopedagogic ca metodă de utilizare - metoda
inductivă în care noţiunea se formează pe baza deprinderii notelor comune unui grupe de
exemple prezentate.132
Cu cât este vorba de lucrurui mai abstracte cu atât este mai necesară utilizarea
intuiţiei. Adevărurile de credinţă transmise elevilor în lectia de religie sunt suprasensibile, iar
pentru a fi inţelese trebuie făcute accesibile cu ajutorul materialului intuitiv.133 De aceea
dimensiunea biblică este deosebit de necesară. În acest sens, trebuie să se găsească teme
extrase din Vechiul şi Noul Testament împreună cu o serie de lămuriri şi valorizări
suplimentare.134
Profesorul de religie trebuie să respecte principiul intuiţiei pentru că toate lucrurile
Bisericii au menirea să-i determine pe elevi să înţeleagă, prin semne văzute - adevărurile de

128
Romita B. Iucu, Instruirea şcolară, Perspective teoretice şi aplicative, Bucureşti, 2001, p. 33.
129
Ibidem, p. 34.
130
Pr. Prof. Univ. Dr. Şebu Sebastian, Prof. Monica Opriş, Prof. Dorin Opriş, Metodica predării religiei, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2000, pp. 58-59.
131
Ibidem, p. 52.
132
Nicoleta Mariana Florea, Cosmina Florentina Surlea, op. cit., p. 17.
133
Pr. Prof. Univ. Dr. Şebu Sebastian, Prof. Monica Opriş, Prof. Dorin Opriş, op. cit., p. 52.
134
Constantin Cucoş, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 90.
57
credinţă necesare mântuirii. Profesorul trebuie să ţină cont de următoarele norme didactice: să
prezinte elevilor cât mai mult material intuitiv (hărţi, planşe, fotografii, desene etc). Să
realizeze pe tablă o schiţă a lecţiei, să facă apel la imaginaţia elevilor.
Unul dintre elementele cele mai importante elemente intuitive este icoana care devine
fereastră spre absolut. Prin intermediul acesteia elevul intră atât prin intuiţie în legătură cu
Dumnezeu dar şi prin experiere într-un anumit grad cu El.
Îmbinarea materialului intuitiv dă un succes şi mai mare în procesul instructiv-
educativ de predare-învăţare evaluare in vederea realizării unei formări spirituale autentice.
Putem folosi texte şi cântece cu conţinut moral iar fiecare sărbătoare poate fi pregătită prin
activităţi diverse: povestiri, memorări, activităţi muzicale, artistico-plastice, activităţi practice,
plimbări, vizite, serbări etc.135
Formarea caracterului şi a personalităţii desăvârşite reprezintă idealul prioritar al
educaţiei religioase. Spre acest ideal se ajunge prin cunoaşterea şi interiorizarea unor valori
morale, estetice şi intelectuale: ,,Nu există artă mai frumoasă decât arta educaţiei. Pictorul şi
sculptorul fac doar figuri fără viaţă, dar educatorul creează un chip viu; uitându-se la el, se
bucură şi oamenii, Se bucură şi Dumnezeu. Şi oricine poate fi dascăl, dacă nu al altora, cel
puţin al său”.136
Trebuie să luăm exemplu Sfinţilor Părinti care şsi dădeau ca exemple prietenii,
părinţii, fraţii, surorile pentru ca ceilalţi să aibă de învăţat de la ei. În acest sens Sfântul
Grigorie de Nyssa scrie viaţa Sfintei Macrina.

V.2.2 Principiul îmbinării teoriei cu practica

Principiul îmbinării teoriei cu practica cere ca atunci când transmitem elevilor

cunostiinţe să le legăm de viaţă şi să le transpunem în practia noastră cotidiană.Creştinismul
nu este teorie, ci viaţă. Învăţătura Evangheliei trebuie să devină o putere care să dirijeze viaţa
creştinului, dat fiind faptul că Adevărul a fost descoperit ca să îndemne spre o viaţă
duhovnicească.
Profesorul va evita încărcarea excesivă a memoriei elevilor cu nume date şi cunostinţe
pur teoretice, iar adevărurile religioase vor fi expuse astfel încât elevii să-şi dirijeze viaţa după
ele având drept exemple pe Domnul Iisus Hristos şi pe sfinţi. Mântuitorul Însusi zice:
,,Învăţa-ţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” ( Mt 11, 29).

135
Ibidem, p. 91.
136
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântul 44- Pentru creşterea copiilor, pag. 410-425 şi Cuvântul 46- Pentru ce fel
de clironomii trebuie să lăsăm copiilor noştri, p. 426-431 în vol. „Puţul şi împărţire de grâu”, Bacău, 1995, p.
199.
58
 În aceiaşi trăsătură paradigmatică avem şi pe Sfinţii Părinţi care aduc aceleaşi
mărturii pline de înţelepciune şi duh patristic. Despre copii, Sfîntul Ioan Gură de Aur spune:
,,Cum se deprinde copilul de mic, aşa va rămâne şi când se va face mare” ca ,,şi copacul pe
care, de-l va îndrepta cineva când e mlădiţă, rămâne drept; iară de-l va lăsa strâmb, când se va
întări nu se va mai îndrepta, ci se va frânge” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre creşterea
copiilor).
Sfântul Ioan Gură de Aur scrie şi o lucrare anume destinată pentru educarea copiilor,
Despre gloria deşartă şi cum trebuie să crească părinţii pe copii, lucrare unică în felul ei, atât
prin planul său, cât şi prin ideile sale. Dar Sfântul Ioan Gură de Aur nu-şi limitează
preocupările în legătură cu educaţia religioasă numai în cuprinsul tratatului de mai sus, ci le
accentuează şi în omiliile sale.
Alţi Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti ne-au lăsat, de asemenea, date preţioase în
problema educării caracterului religios-moral în familia creştină. Idealul educaţiei are o
profundă dimensiune religioasă pentru că vizează cultivarea credinţei, şi dispreţuirea
bunurilor trecătoare. Sf. Ioan Gură de Aur evidenţiază rolul părinţilor, îndeosebi al femeii, al
mamei în efortul educativ.
Ca o încununare a întregii concepţii despre educaţie a Sf. Ioan Gură de Aur şi implicit,
a tuturor Sfinţilor Părinţi, propunem frumoasele cuvinte ale sfântului, izvor de înţelepciune şi
îndreptar în vederea realizării unei educaţii corecte şi eficiente: ,,A educa înseamnă a cultiva
curăţenia sufletească şi buna-cuviinţă a copiilor şi a tinerilor, a-l creşte pe copil moral şi în
evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligenţa, a forma un atlet pentru Hristos, pe
scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului lui. Educaţia este asemenea unei arte: artă mai mare
ca aceasta nu există, pentru că, dacă toate artele aduc un folos pentru lumea de aici, arta
educaţiei se săvârşeşte în vederea accederii la lumea viitoare”.137
În acest sens Sfântul Grigorie de Nyssa scrie viaţa Sfintei Macrina despre care spunea
că a trăit toată viaţa ei de mai târziu în virtutea deprinderilor şi învăţăturilor din copilărie. Căci
în copilărie ea a fost deprinsă cu citirea zilnică a Sfintei Scripturi şi cu ,,toate cele care sădesc
în om obiceiurile cele bune ale vieţii. Cântarea de psalmi îi era, în tot momentul, ca o nelipsită
pâine cerească şi o avea în gură ca pe un tovarăş bun de drum care nu te părăseşte nicicând”.
.138 Din cele prezentate mai sus desprindem concluzia următoare: în epoca patristică, educaţia
se făcea în vederea vieţii de aici în sensul şi în măsura în care această viaţă devenea un
instrument pentru câştigarea vieţii celeilalte.

137
Ibidem, p.
138
Sfântul Grigorie de Nyssa, Viaţa fericitei Macrina, traducere de Teodor Bodogae, Editura Deisis, Sibiu, 1947,
p. 35.

59
 Deci, orientarea ei era: prin lumea aceasta spre viaţa veşnică. Educaţia profană
pregătea şi pregăteşte pentru existenţa de aici, pentru a deveni un om de real folos societăţii
printr-o viaţă de aleasă creştere şi printr-o temeinică pregătire intelectuală şi profesională.
Educaţia din epoca patristică urmărea câştigarea virtuţii şi a desăvârşirii ca trepte care duc la
mântuire. Virtutea şi desăvârşirea preconizate de autorii patristici nu erau de natură laică sau
exclusiv morale, ci erau de natură eminamente religioase. Educaţia avea ca scop ultim
mântuirea. Suma eforturilor educative ale Sfinţilor Părinţi urmărea mântuirea celor educaţi.
Elaborau, deci, o educaţie soteriologică . Această educaţie avea la bază, în centrul şi în vârful
ei pe Hristos. Ea se străduia să facă un Hristos din fiecare persoană care se supunea procesului
acesta de educaţie.
Această dimensiune a educaţiei s-a păstrat până în zilele noastre, îmbogăţindu-se în
ceea ce priveşte formele de realizare. Educaţia religioasă creştină este o acţiune specific
umană, desfăşurată în mai multe contexte: familie, biserică, şcoală, societate. Este o lucrare
susţinută de iubire, de încredere, de libertate şi de harul lui Dumnezeu. În afară de om, în
calitate de educator, educaţia religioasă presupune şi prezenţa dimensiunii transcendente a
unui factor informant mai presus de om şi de lume. Principiul colaborării libere şi active între
harul dumnezeiesc şi strădania creştinului în scopul desăvârşirii acestuia din urmă, numit şi
principiul sinergismului, stă şi astăzi la baza educaţiei religioase creştin-ortodoxe.
Aşa cum mântuirea în şi prin Hristos este posibilă şi educaţia creştină, ca acţiune
premergătoare mântuirii omului, acţiune de perfecţionare continuă – este posibilă. Căci ea
constituie premisa esenţială a mântuirii sufleteşti, fiind necesară în îndrumarea sufletească a
creştinului către Dumnezeu, în dezvoltarea puterilor sale morale către ajungerea scopului
ultim: realizarea asemănării cu Dumnezeu.
În viaţa credincioşilor, educaţia religioasă deţine un rol important, deoarece prin ea se
asigură un sens vieţii, o direcţie şi un mod de a exista, o altă perspectivă decât cea pur
materială. Prin acest tip de educaţie se realizează legătura omului cu Dumnezeu, comuniunea
fiinţei limitate cu fiinţa infinită. Omul este îndrumat către o viaţă curată, este invitat la o
permanentă purificare de patimi şi o creştere în virtute care să-i permită implicarea
responsabilă în viaţa activă şi în social. Rolul fundamental al educaţiei religioase este
evidenţiat de Vasile Băncilă într-un mod foarte succint, numind această educaţie
,,consolidarea Botezului, un fel de Botez prelungit”139. Dacă prin Botez pruncul se naşte la o
nouă viaţă, viaţa veşnică, prin educaţia religioasă el continuă acest Botez, asigurând creşterea
duhovnicească.

139
Pr. Dr. Dumitru Valeriu, Concepţia lui Vasile Băncilă privind educaţia religioasă în şcoală, teză de doctorat,
coordonator ştiinţific Prof. Univ. Dr. Viorel Nicolescu – Universitatea din Bucureşti, 2002, p. 87.
60
 Ca orice tip de educaţie în general, şi educaţia religioasă are un dublu scop: unul
informativ, în sensul că disciplina Religie pune la dispoziţia elevilor o sumă de cunoştinţe
specifice, cu caracter teologic, dogmatic, liturgic, de istorie şi filozofie a religiilor, şi necesare
pentru o cultură generală, dar şi unul formativ, de interiorizare şi traducere în fapte de viaţă a
normelor religioase.140 În sens biblic, teologic, a educa un suflet, a-l forma şi a-l convinge
pentru un anumit fel de viaţă, nu înseamnă numai a-l instrui cu reguli de memorizat, a-l face
să memoreze preceptele noii învăţături, ci, mai mult, a-i forma toate facultăţile sale sufleteşti
pentru a-şi atinge scopul final, mântuirea. Deci, ţinta prioritară a educaţiei religioase este
formarea caracterului şi a personalităţii desăvârşite.

V.2.3 Principiul eclesiocentric

Principiul eclesiocentric cere ca profsorul de religie sa transmită cunoştinţele conform

învăţăturii Bisericii noastre strămoşeşti şi în legătură cu viaţa Bisericii. Biserica noastră poartă
pecetea infailibilităţii întrucât conducătorul ei nevăzut este Mântuitorul Iisus Hristos: ,,L-a dat
pe El cap Bisericii, care este Trupul Lui, plinirea celui ce plineşte toate întru toţi’’(Ef 22-23).
Mântuirea nu se poate realiza sau dobândi decât dacă suntem şi rămânem membri
activi ai Bisericii. De aceea, în predarea cunoştinţelor, profesorul trebuie să prezinte elevilor
învăţătura despre Biserică, astfel încât, să le dezvolte sentimente de dragoste, respect,
admiraţie faţă de ea, să lege inima lor de această instituţieîntemeiată de Mântuitorul Iisus
Hristos şi să le insufle convingerea că doar Biserica îi poate ajuta la dobândirea mântuirii:
„Căci, dacă şcoala este un creuzet în care omul se formează până la vârsta cristalizării
personalităţii lui, religia este tiparul în care individul se formează şi trăieşte până la săvârşirea
lui din viaţă. Iată de Biserica este o citadelă de valori şi activităţi mult mai largă decât şcoala,
iar aceasta din urmă presupune, prin natura şi destinaţia ei, să-şi intersecteze directivele şi
preocupările cu acelea ale Bisericii”.141
Fără Biserică, societatea este ca a mare ambarcaţiune fără busolă. Mai mult, pe lângă
faptul că prezidează faza finală şi obiectivele ultime ale existenţei umane, Biserica participă
activ la viaţa persoanei, încă de la începuturile ei. Reintroducerea învăţământului religios
dobândeşte noi dimensiuni în contextul actual al societăţii noastre. Puzderia de idei, formule,
ritualuri şi credinţe pseudoreligioase ameninţă nu numai tradiţiile poporului nostru, dar şi
temeiurile lui de viaţă. Chiar dacă am evalua numai victimele pe care le fac, mai ales printre
tineri, practicile yoga, încă am avea motive destule pentru a argumenta prezenţa constantă a

140
Ibidem, p. 88.
141
Pr. Prof. Univ. Dr. Şebu Sebastian, Prof. Monica Opriş, Prof. Dorin Opriş, op. cit., p. 58.
61
religiei în cadrul şcolii. Ca să nu mai vorbim despre consecinţele educaţiei ateiste142, pe care
societatea noastră a cunoscut-o aproape jumătate de veac. Să nu ne imaginăm că urmările
acestei educaţii se vor pierde de la sine în cursul timpului.
Ele trebuie tratate cu seriozitate, competenţă şi însufleţire duhovnicească, deoarece
insistenţa şi viclenia cu care au fost săpate în conştiinţa lumii româneşti nu pot fi înlăturate
prin simpla desfăşurare a lucrurilor. 143
Adversarii creştinismului au gândit cu multă eficienţă din punctul lor de vedere şi au
procedat premeditat ca adevăraţi experţi în materie, la introducerea haosului care se manifestă
încă şi astăzi în perimetrul religios. Religia, ca disciplină umanistă, are menirea de a combate
năvala de rătăciri generate în chip premeditat în societatea românească. Acesta este încă un
argument care pledează pentru solidarizarea şcolii cu Biserica. 144
Activitatea profesorului de religie nu se întrerupe o dată cu finalul orei ci continuă şi
dincolo de catedră. Învăţăturile pe care le predă trebuie să fie în concordanţă cu învăţăturile
Bisericii: ,,Ca membru al Bisericii profesorul trebuie să menţină legătura cu Biserica prin
participarea permanentă la slujbe, pelerinaje, acte caritabile, activităţi catehetice. Astfel,
şcoala în care acesta se află devine nu doar spaţiu strict didactic sau un loc de muncă, ci şi
unul misionar”.145
Ca membru al Bisericii profesorul devine, într-un fel, purtător de cuvânt al acesteia în
şcoală. Din acest motiv, el trebuie să aibă mare grijă cu privire la atitudinea sa, atât faţă de
elevi, cât si faţă de colegii săi profesori, pentru că orice cuvânt sau gest considerat nepotrivit
nu va afecta numai persoana sa, ci se va răsfrânge – mai ales pentru cei mai slabi în credinţă
sau în capacitatea de a înţelege – asupra întregii Bisericii, precum si asupra tuturor celorlaţi
profesori de Religie: ,,Astăzi profesorul de religie are menirea de a continua strădaniile
cărturăreşti ale luminaţilor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe româneşti. Profesorul trebuie însă să
fie un continuator al misiunii învăţătoreşti a preotului. Înainte de toate profesorul trebuie sa fie
el însuşi un model, să aplice permanent în viaţa sa, învăţătura creştină”.146

V.2.4 Principiul hristocentric

Principiul hristocentric cere ca educaţia să se orienteze în jurul Persoanei Domnului

Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Prezenţa Lui în lume este de ,,la

142
Ibidem, p. 59.
143
I. P. S. Prof. Dr. Nifon Mihăiţă, Misiologie Creştină, curs pentru Facultãţile de Teologie, ediţia a II-a, Editura
Asa, Bucureşti, 2005, p. 72.
144
Constantin Cucoş, Educaţia religioasă…, p. 56.
145
Ibidem, pp. 56-57.
146
Carmen-Maria Bolocan, Catehetica şi Didactica Religiei. Interferenţe şi deosebiri. Editura Performantica,
Iaşi, 2005, p. 22.
62
inceput’’( In 1. 1) şi toate prin El s-au făcut ( In 1, 3). Vechiul Testament prezintă diferite
simboluri care au preînchipuit întruparea, viaţa, jertfa de pe Cruce, învierea, arătările de după
înviere, înălţarea la cer, trimiterea Duhului Sfant în lume şi prezenţa Lui reală în Sfânta
Euharistie. El s-a înnomenit pentru a ridica firea noastră cea căzută prin păcat şi pentru a se
face nouă pildă şi model de urmat’’.147
Dacă omul în rai s-a sustras educaţiei lui Dumnezeu, după cum afirmau unii Pãrinţi ai
Bisericii, iată că acum Modelul Fiului lui Dumnezeu este manualul după care se creşte
omenirea, cum afirmă Mihai Eminescu: ,,Iată 2000 de ani aproape de când această mărturie a
lui Iisus (a jertfei şi a Învierii Lui) a ridicat popoare din întuneric, le-a constituit pe principiul
iubirii aproapelui. 2000 de ani de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se
creşte omenirea.148
Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrate, principiile stoicilor, cărarea spre virtute a
chinezului Lao-Zi, deşi asemănătoare cu învăţăturile creştineşti, n-au avut atâta influienţă, nu
au ridicat atât pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului
samarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu
pentru El, ci pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar
le-ar fi suferit cu mândrie şi cu dispreţ pentru semenii lui. Şi Socrate a băut paharul de venin
dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii.
Nu nepăsare, nu dispreţ, ci suferinţa şi amărăciunea întreagã a morţii au pătruns inima
Mielului sfinţitor şi, şi-n momentele supreme, a încolţit iubirea în inima Lui. Şi Şi-a încheiat
viaţa pământească cerând de la Tatăl Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a Se
sacrifica pe Sine pentru semenii Sãi, nu din mândrie, nu din sentimentul de datorie civică
doar, ci din iubire, a rămas de atunci, cea mai înaltă formă a existenţei umane, acest sâmbure
de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei, ce bântuie natura întreagă. Omul
trebuie să aibă înaintea lui un Om atins de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi
faptele… Creşterea lumii noi se datoreazã Prototipului omului moral, Iisus Hristos”.149

V.3 Rolul educaţiei într-o lume secularizată

Şcoala reprezintă pentru fiecare persoană etapa importantă în definirea personalităţii

lui, după rolul pe care îl are familia. În consecinţă, rolul şi implicarea misionară în educaţia
tinerilor astăzi reprezintă o direcţie pastorală atent urmărită de Biserică. De altfel, după

147
Pr. Prof. Univ. Dr. Şebu Sebastian, Prof. Monica Opriş, Prof. Dorin Opriş, op. cit., pp. 58-59.
148
Ibidem, p. 59.
149
Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, Editura Humanitas, Bucureşti, 1985, p. 134.
63
învăţătura creştină, educaţia este un dar de la Dumnezeu, o acţiune specifică omului şi, de
aceea, educaţia începe odată cu omul.
„Viitorul unei naţiuni este hotărât de modul în care aceasta îşi pregăteşte tineretul“,
afirma, încă din secolul al XVII-lea, marele umanist olandez Erasmus. Prin calitatea
educaţională, Şcoala şi Biserica reprezintă locurile de păstrare şi transmitere a valorilor
identitare. Şcoala astăzi este pusă în situaţia de a răspunde provocărilor moderne, prin
promovarea unor categorii de valori în rândul tinerilor.
În lucrarea sa Puncte cardinale în haos, Nichifor Crainic arăta că: „Vremea noastră
este vremea tineretului. În timp ce o lume se destramă, o altă lume îşi caută formele de viaţă,
pulsul ei zvâcneşte în venele tineretului. Neliniştea generaţiei vechi se transformă în suspine
după lume care asfinţeşte, de aceea tineretul de astăzi constituie una dintre preocupările
constante ale pastoraţiei Bisericii. Copiii de astăzi nu mai seamănă cu părinţii sau bunicii
noştri, cei care eram copii acum 40-50 de ani. Dacă ar fi să căutăm şi să stabilim pe ce cărări
tainice a pornit prefacerea de sub ochii noştri şi cum părinţii sunt independenţi şi rămân totuşi
solidari cu copiii lor, ar fi să rămânem prea mult într-un domeniu nesigur, despre care Sfânta
Scriptură dă următoarea sentinţă: părinţii au mâncat aguridă şi s-au sterpezit dinţii copiilor. Aş
putea spune că toată dezordinea şi răutatea date pe faţă de actuala generaţie sunt, parţial, o
moştenire, dar provin şi din jalnicul materialism contemporan”.
Ajutarea elevilor pentru viaţa în comun prin condiţiile pe care le oferă Biserica
constituie un antidot pentru lipsa de interes a tinerilor faţă de şcoală, ajută la îndepărtarea
stresului lor şcolar, întrucât asigură posibilităţile unei corecte coexistenţe a profesorilor şi
elevilor şi oferă şansele creării unui climat uman.
Una din prioritățile prezentului ar trebui sa fie situația tineretului și măsurile ce se
impun pentru rezolvarea problemelor tineretului. O națiune nu se poate preocupa de viitorul ei
fără sa își educe tineretul, care de fapt reprezintă viitorul. Pentru a prezenta tineretul in
prezent este necesar să-i definim patrimoniul spiritual si material care il formeaza. În drumul
către desăvârşire, fiecare tânăr caută, în familie, în şcoală sau în comunitate, modele de
comportament ca repere în formarea personalităţii lor. Alegerea modelului trebuie să aibe
drept criterii valorile creştine şi practicarea învăţăturii creştine în viaţa personală şi în viaţa cu
semenii.

64
 Concluzii

Formele prin care oamenii din trecut au căutat să intre în grațiile Divinității sunt printre
cele mai diverse. Oprindu-ne atenția la poporul evreu, după cum am menționat în lucrare,
cultul propriu-zis își are începutul după ieșirea din pământul Egiptului, perioada dezolantă
pentru Israel și marcantă până astăzi. Urmând linia celor enunțate, am evidențiat două
concepte ce fac front comun: alegerea și consacrarea. Prin acțiunea proniatoare a lui
Dumnezeu, poporul evreu își capătă libertatea, conștiința de popor și totodată statutul în lume.
De remarcat este că toate acestea se datorează Creatorului, la inițiativa Căruia istoria a luat o
întorsătură favorabilă lui Israel.
Prin urmare, după cum o faptă își are repercursiunile în prezent și viitor, tot așa se
cădea ca și poporul evreu în dimensiunea sa comunitară, să mulțumească Celui Care le făcuse
un atât de mare bine. Astfel, intrăm în miezul lucrării. Doar conștientizând misiunea sa la care
au fost chemați, de a se sfinți, puteau rămâne în comuniune cu Cel Care îi chemase la acest
deziderat.
Educaţia religioasă a constituit una dintre cele mai importante elemente în dezvoltarea
şi creionarea personalităţii omului de-a lungul istoriei. Importanţa cărţilor vetero-testamentare
rezidă şi din locul lor în reabilitatea Vechiului Testaent ca sursă de cultură într-o lume
marcată de secularizare ca fenomen ce tinde să scoată divinitatea din sfera normalităţii şi să o
înlocuiască cu un surogat. Părintele Constantin Necula afirma în această privinţă faptul că:
,,În faţa noului val de ignoranţă culturală reaşezarea Vechiului Testament printre lecturi de
prim rang este o necesitate imediată nu doar pentru teolog ci şi pentru cei care, în faţa
paradigmelor educaţionale noi, trebuie să-şi reaşeze fundamentul spiritual al demersului
educaţional pedagogic sau sociologic”.150
În ceea ce priveşte educaţia copiilor, Sfânta Scriptură a Vechiului Testament cuprinde
numeroase pasaje privind modul şi scopul tinerelor vlăstare. Prin însăşi structura ei, cartea
Vechiului Testament este o carte eminamente educativă, una din preocupările constante ale
autorilor biblici constând în a-i învăţa pe copiii şi pe adulţi mai întâi de toate Legea lui
Dumnezeu. Scopul major al educaţiei la evrei era pe de o parte învăţarea Legii divine, iar pe
de altă parte, supunerea faţă de această Lege, în sensul conformării vieţii cotidiene preceptelor
religioase prezente în tradiţia scrisă şi cea orală care circula printre masele de evrei şi care, a
întipărit în sufletul generaţiilor dragostea şi ataşamentul faţă de tot ceea ce reprezintă tradiţiile
şi participarea la cultul religios.

150
Pr. Univ. Lect. Drd. Necula Constantin, Ascultă, Israel…Activitatea învăţătorească a Profeţilor în Vechiul
Testament, Editura Tehnopress, Iaşi, 2004, p. 6.
65
 Mamei îi revenea obligaţia instruirii copiilor pentru a deprinde cele dintâi elemente
morale folosind metode diverse şi prezentate în Scriptură drept bune, folositoare şi necesare în
instruirea copiilor (Pilde 1, 8; 6, 20; 13, 24; 22, 15; 29, 15). Dacă rolul tatălui era de a ajuta pe
viitorul stâlp al familiei elementele necesare deprinderii unei meserii şi importanţa urmării
poruncilor mozaice, preoţii de la Templu, leviţii iar mai târziu învăţaţii din sinagogă şi şcoli
aveau o responsabilitate compleentară celei primite în sânul familiei evreieşti. Ei trebuiau să
direcţioneze spiritul tânăr al evreilor pe calea însuşirii unei educaţii şi elemente culturale care
îi vor ajuta în viaţă, formându-i şi oferindu-le o bază sine qua non nu puteau să se
împlinească.151 Ba mai mult, preoţii şi leviţii îndrumau pe copiii evrei şi îi motivau în a
participa la cultul religios mazaic, prin ajutorul textelor sfinte care îi lumina şi îi apropia de
Dumnezeul tuturor.
Texte din Ugarit şi din cultura canaanită par să arate (cf. Calendarului de la Gezer)
faptul că învăţarea presupunea memorizarea textelor ascultate cu ocazia participării la slujbele
oficiate la Templu Sfânt şi mai apoi la sinagogă (în special la marile sărbători, anuale sau
ocazionale prilejuite de evenimente extraordinare la care se adăuga familia, comunitatea sau
întregul Israel). Participarea la cult implica învăţarea prin repetiţie şi aducerea aminte, de unde
avem şi caracterul anamnetic: ,,Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima
ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca
in călătorie, când te vei culca şi când te vei scula. Să le legi ca un semn de aducere aminte la
mâini şi să-ţi fie ca nişte fruntare între ochi. Să le scrii pe uşorii casei tale şi pe porţile tale”
(Dt 6, 6-9).
Actul învăţării prezentat voalat în cartea Proverbelor însuma observarea cu grijă şi
analiza tendenţioasă, având ca scop formularea teologică şi plină de înţeles a concluziilor.
Modul prin care acest proces era prezentat în Israel este necunoscut însă literatura biblică
conţine o serie de observaţii care fac referire la actul învăţării. Probabil cel mai important
factor al educaţiei la evrei nu era o anumită programă sau un anumit fel de a-i învăţa pe
israeliţi ci mai cu seamă, înţelegerea şi aprofundarea valorilor care stăteau la baza societăţii
poporului evreu. Aceste valori în care rezidă educaţia primită, au stat la baza dezvoltării
cultice, administrative, politice. Tradiţiile amintesc de practica orală ca mod prin care se
preluau învăţăturile şi erau transmise din generaţie în generaţie de-a lungul timpului fiind
asociate cu palatul regal, cultul sau curtea sfântă. Mai mult ca sigur, familia avea un aport
semnificativ în împărtăşirea învăţăturilor şi a dobândirii unei educaţii proprii poporului sfânt.
Relaţiile dintre comunităţile iudaice din Diaspora au fost complexe. Riscând să-şi
piardă identitatea din cauza lipsei de coeziune şi a lipsei de interes a fiecărui individ evreu
151
Iidem, p. 7.
66
pentru păstrarea propriului sistem de valori religioase, culturale şi morale dobândite de-a
lungul timpului, se impunea o strategie naţională prin care evreii de pretutindeni puteau fi
readuşi la unitate. Mai mult, cele expuse mai sus erau completate de teritoriul străin în care
coexistau evreii şi de faptul că unele comunităţi iudaice acţionau în calitate de grupuri sociale
minoritare.
În multe perioade din istorie se poate observa pericolul fragrant de a fi asimilaţi de
alte popoare, sub oprobiul cărora se şi aflau din cauza contextelor istorice, politice şi
economice incerte şi frecvente. Desigur, cauza acestora era enunţată de către profeţii evreii
drept îndepărtarea de Dumnezeu exprimată prin idolatrie, neascultare faţă de poruncile
mozaice, asuprirea văduvelor şi a copiilor, ataşarea de culturile păgâne şi pe scurt schimbarea
statutului de popor sfânt cu cel de sclav, supus patimilor şi a poftelor trupeşti. Fiind doar trup,
poporul risca să fie repudiat din starea de filiaţie, ajungând sub supunerea celorlalte popoare
idolatre şi politeiste.
Pe plan lingvistic şi cultural se putea constata receptivitatea evreilor, în special al celor
din Diaspora alexandrină faţă de elementele gândirii şi filosofiei greceşti. Pe plan religios, se
căuta înlocuirea valorilor morale şi sociale ale iudaismului tradiţional cu impunerea
sacrificiilor omeneşti, ale animalelor necurate, închinarea şi adorarea idolilor. Poate mai mult
ca oricând, aceste încercări de subminare evreiască s-au putut observa începând cu domnia lui
Tiberius şi până în timpul împăratului bizantin Iustinian. Ele au continuat cu aceeaşi fervoare
de-a lungul secolelor, culminând cu teroarea din perioada războaielor mondiale prin instalarea
lagărelor de concentrare având rolul vădit de exterminare a tuturor evreilor. Această luptă
antisemită nedreaptă şi directă era îndreptată împotriva poporului evreu, lor imputându-se
toate lucrurile negative pentrecute în istorie.
Despre menirea părinţilor de a-şi educa copiii aminteşte şi cartea Facerii în contextul
în care Avraam a fost chemat ,,...ca să înveţe pe fiii şi casa sa după sine să umble în calea
Domnului şi să facă judecată şi dreptate (Fc 18, 19). Venind în pământul Făgăduinţei, exista
teama îndreptăţită ca nu cumva evreii să se abată de la calea vieţii şi să urmeze calea celor 7
popoare vecine cu ei (hetei, gherghesei, amorei, canaanei, ferezei, hevei şi iebusei), vestite
pentru imoralitatea lor.
Atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, între părinţii şi copii, exista o
legătură puternică, ce a permis societăţii să se dezvolte după bunul plac şi a încurajat pe
mădularele ei la menţinerea unei comuniuni strânse cu Dumnezeu şi aproapele. Datoriile
copiilor faţă de părinţi şi reciproc şi-au avut principiile în raportul dintre Dumnezeu, Creatorul
şi omul, creaţia. Ele au pătruns în conştiinţa credincioşilor prin intermediul cultului divin şi au
o importanţă covârşitoare în viaţa cotidiană. În familie se deprind disciplina şi spiritul de
67
iniţiativă, fiind un sanctuar prin excelenţă. Raporturile dintre soţi sunt bazate pe egalitate şi
dragoste reciprocă. Bărbatul având aceeaşi origine cu femeia şi o natură identică, nu e
îndreptăţit să o dispreţuiască, pentru că ,,nimeni nu şi-a urât trupul său” (Efeseni 5, 29). De
familie depinde în cea mai mare măsură educaţia copiilor, mama fiind prin excelenţă
educatoarea copiilor. Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a iubit copii, toată dragostea Sa
dumnezeiască a revărsat-o asupra lor: ,,luându-i în braţe, i-a binecuvântat, punându-şi mâinile
peste ei” (Marcu 10, 16), această iubire trebuie să o transmită părinţii copiilor şi reciproc
pentru a dăinui familia care are o inestimabilă valoare în cadrul societăţii şi nu numai.
Ea a stat la baza familiei, fiind considerat liantul inseparabil care ne leagă de
Dumnezeu şi ne întreţine în comuniune continuă cu Acesta. Iubirea este eternă, o taină adâncă
a lumii, doar o familie bazată pe iubire va rezista. ,,Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8), iar
cine iubeşte, este mai aproape de Dumnezeu.

68
 Bibliografie

Izvoare

1. Sfânta Scriptură, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2002

Dicţionare, Enciclopedii

2. Dicţionar biblic, Societatea Misionară Română, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1995
3. Enciclopedia iudaismului, trad. de Viviane Prager, C. Litman și Țicu Goldstein, Editura
Hasefer, București, 2000
4. E. Mangenot, Enfant, în ,,Dictionnaire de la Bible”, 1791, vol. 2
5. Jean-Cristopher, Attias; Ester, Benbassa Dictionnairede civilisation Juive, pentru
traducerea în limba română toate drepturile aparțin Editurii Univers Enciclopedic, Larousse,
Bordas, 1997
6. Martin, Bocian, Dicționar enciclopedic de personaje biblice, Editura Enciclopedică, Cluj,
1996

Cărţi

7. Anderson, Helene, Holidays, festivals and celebrations of the World Dictionary, Third
edition, Omnigraphics, Detroit, 2005
8. Carmen-Maria Bolocan, Catehetica şi Didactica Religiei. Interferenţe şi deosebiri.
Editura Performantica, Iaşi, 2005
9. Cătălin, Diac. Dr. Vatamanu, Educația la poporul ales, Editura Doxologia, Iași, 2011
10. Constantin, Cucoş, Educaţia religioasă-repere teoretice şi metodice, Editura Polirom,
Iaşi, 1999
11. Idem, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 2002
12. Constantin, Necula, Ascultă, Israel... Activitatea învăţătorească a profeţilor în Vechiul
Testament, Editura Tehnopress, Iaşi, 2004
13. Natalia-Manoilescu, Dinu, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii,
Editura Bizantină, București, 2004
14. Dumitru, Pr. Prof. Dr. Abrudan; Emilian, Pr. Prof. Dr. Cornițescu, Arheologia biblică,
ediția a II- a, Editura IBMBOR, Sibiu, 2002
15. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, Editura I.B.M.B.O.R,
Bucureşti, 1978, vol. 3
16. Eavey, C.B, History of Christian Eduation, Chicago, Moody, 1964
69
17. Elmer H. Wilds and Keneth V. Lottich, The foundations of modern education, 3-ed
edition, New York, 1961
18. Eric, H. Cline, Jerusalem Besieged. From Ancient Canaan to Modern Israel, The
University of Michigan Press, Ann Arbor, 2004
19. Flavius, Josephus, Antichităţi iudaice II. Cărţile XI-XX De la refacerea Templului până la
răscoala împotriva lui Nero, traducere, note şi indice de nume de Ion Acsan, Editura
Hasefer, Bucureşti, 2001
20. Flavius, Josephus, Antichităţi iudaice I. Cărţile I-X De la facerea Lumii până la
captivitatea babiloniană, prefaţă de Răzvan Theodorescu, cuvânt asupra ediţiei, traducere
şi note de Ion Acsan, Editura Hasefer, Bucureşti, 2002
21. Gheorghe, Pr. Popa, Lege și iubire. Coordonate biblice și hermeneutice pentru Teologia
Morală, Editura Trinitas, Iași, 2002
22. Ioan-Valentin, Pr. Dr. Istrati, Taina veacurilor. Unirea timpului cu eternitatea în
rugăciunile Bisericii, Editura Doxologia, Iași, 2010
23. I. P. S. Prof. Dr. Nifon Mihăiţă, Misiologie Creştină, curs pentru Facultãţile de Teologie,
ediţia a II-a, Editura Asa, Bucureşti, 2005
24. Iulian, Moga, Evrei și prozeliți în Europa (secolele I-VI d. Hr.) Interacțiuni entice și
culturale, Trad. din limba greacă a inscripțiilor și a textelor literare de Ștefan Teofil Grosu
și Iulian Moga, Editura Stef, Iași, 2011
25. Leonard, Swidler; Khalad, Duran; Reuven, Firestone, Trialog. Evrei, creştini şi
musulmani în dialog, traducere din limba engleză de Emilian-Iustinian Roman, Geanina-
Elena Roman, Gabriel-Viorel Gârdan, Paula Bud, ediţie şi studiu introductiv de Ioan-
Vasile Leb şi Gabriel-Viorel Gârdan, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2013
26. Marcel, Poorthuis; Joshua, Schwartz, A holy people. Jewish and christian perspectives on
religious communal identity, vol. 12, Brill, Leiden – Boston, 2006
27. Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, Editura Humanitas, Bucureşti, 1985
28. Nicoleta Adriana Florea, Cosmina Florentina Surlea, Procesul instructiv-educativ în
şcoala modernă, Editura Arves, (s.l), 2008
29. Paula, Bud Șabatul: istorie și eshatologie, Editura Limes,Cluj-Napoca, 2008
30. Petre, Semen, Arheologia biblică în actualitate, Editura Trinitas, Iași, 2008
31. Petre, Pr. Conf. Dr. Semen, Învățătura despre sfânt și sfințenie în cărțile Vechiului
Testament, Teză de doctorat, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993
32. Popescu, Pr. I. Mălăieşti, Studii şi comentarii, în revista ,,Proverbele lui Solomon”,
Bucureşti, 1930

70
33. Rabbi. Dr. H. Freedman, B. A., Ph. D, Shabbath, Translated into English with notes,
glossary and indices under the editorship of Rabbi Dr I. Epstein, The Soncino Press,
London, 1938
34. B. Iucu, Instruirea şcolară, Perspective teoretice şi aplicative, Editura Polirom, Iaşi, 2002
35. Samuel, Schultz, Călătorie prin Vechiul Testament, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2008
36. Sebastian, Pr. Prof. Univ. Dr. Şebu, Monica, Prof. Opriş, Dorin, Prof. Opriş, Metodica
predării religiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000
37. Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântul 44- Pentru creşterea copiilor, pag. 410-425 şi Cuvântul
46- Pentru ce fel de clironomii trebuie să lăsăm copiilor noştri, p. 426-431 în vol. „Puţul
şi împărţire de grâu”, Bacău, 1995
38. Sfântul Grigorie de Nyssa, Viaţa fericitei Macrina, traducere de Teodor Bodogae, Editura
Deisis, Sibiu, 1947
39. Steven M. Cohen and Gabriel Horencznk, National variations in jewish identity.
Implications for jewish education, State University of New York Press, Albany, 1999
40. Tilea, Gheorghe, Familia creştină, Editura Eparhială Curtea de Argeş, 1947
41. Timuş, Gheorghe, Consideraţii la psalmi, volumul 2 (s.e), Bucureşti, 1986
42. Valeriu, Pr. Dr. Dumitru, Concepţia lui Vasile Băncilă privind educaţia religioasă în
şcoală, teză de doctorat, coordonator ştiinţific Prof. Univ. Dr. Viorel Nicolescu –
Universitatea din Bucureşti, 2002
43. Vasile, Coman, Hristos în familie, Editura Renaşterea, Braşov, 1945
44. William B. Eerdmans, Dictionary of the Bible, Editura Grand Rapids, Michigan, U.S.A,
2000

Articole, studii, reviste

45. Alexandru, Prof. Univ. Dr. Roz, Religia evreilor, în „Studii Teologice”, anul IV (2000),
nr. 4
46. Atanasie, Pr. Lect. Negoiță, Instituții sociale în Vechiul Testament, în „Studii Teologice”,
anul II (1950), nr. 7-8
47. Constantin, Pr. Lect. Univ. Dr. Rus, Fenomenul secularizării, în „Teologia”, anul (IV)
2000, nr. 4
48. Călin, Diac. Taloș, Atitudinea profeților față de cultul sacrificial, în „Mitropolia
Ardealului”, anul XIV (2004), nr. 3
49. Constantin, Pr. Lect. Univ. Dr. Rus, Fenomenul secularizării, în „Teologia”, anul (IV)
2000, nr. 4

71
50. Mihai, Pr. Prof. Chialda, Învăţături moral-sociale în Proverbele lui Solomon, în ,,Studii
teologice”, VII (1955), nr. 1-2
51. Petre, Pr. Conf. Dr. Semen, Personalitatea lui Moise și valoarea poruncilor date prin el,
în „Teologie și Viață”, anul VI (1996), nr. 1-6
52. Idem, Trăirea autentică a redinței în viziunea biblică, în „Teologie și Viață”, anul VI
(1996), nr. 7-12

72
 Curriculum Vitae
INFORMAŢII Brumar Constantin
PERSONALE

Str. Codrescu, cămin C 11, Iaşi

0757665960

brumar_costy1993@yahoo.com

Sexul Bărbătesc | Data naşterii 13 a lunii mai 1993 | Naţionalitatea

Română

LOCUL DE MUNCĂ
PENTRU CARE SE
CANDIDEAZĂ

EXPERIENŢA
PROFESIONALĂ

1 decembrie 2016 – Consultant vânzări la raionul Mobilă

prezent

26. iulie 2016 – 30. Lucrator comercial la raionul vinuri/bauturi spirtoase

Noiembrie 2016

20. iunie 2015 – 18. Painter (zugrav)

Septembrie 2015
Property 247 Solutions (Ben Haik)

15. iunie 2012 – 12. Zugrav necalificat

septembrie 2012
Tridex Botoșani (România)

EDUCAŢIE ŞI
FORMARE
1. octombrie 2016 – prezent Master T.P.F.R

1. oct 2012 - 27. iunie 2016 Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Dumitru Stăniloae”, din Iaşi

15. sept. 2008 - 1. Seminarul Teologic Liceal Ortodox ,,Sfântul Gheorghe", Botoşani
iunie 2012
(România)

73
COMPETENŢE
PERSONALE

Limba(i) maternă(e) Română

Alte limbi străine ÎNȚELEGERE VORBIRE SCRIERE

cunoscute
Participare la
Ascultare Citire Discurs oral
conversaţie
Engleză B1 B2 B2 B2

Niveluri: A1/A2: Utilizator elementar - B1/B2: Utilizator independent -

C1/C2: Utilizator experimentat
Cadrul european comun de referinţă pentru limbi străine

Competenţe de - competenţe lingvistice (prin cursuri, activităţi extra-şcolare);

comunicare
- adaptare la mediile culturale (reprezentant al colegilor în cadrul
olimpiadelor).

Competenţe - experienţă în gestionarea de proiecte educaţionale (activitate bogată în

organizaţionale liceu);
manageriale - coordonator de excursii culturale şi sportive (desemnat de conducerea
şcolii).

Competenţe dobândite - o bună cunoaştere a calităţii în construcţie (în şantier ca muncitor

la locul de muncă necalificat)

Competenţe Cunoştinţe de bază a instrumentelor Microsoft Office™ (Word™, Excel™

informatice
şi PowerPoint™).

INFORMAŢII
SUPLIMENTARE

Distincţii Participant la olimpiada de Vechiul Testament, în clasa a-IX-a, etapa

judeţeană, cu nota 7. 80, menţiunea I
Participant la olimpiada de Dogmatică, în clasa a-XII-a, etapa naţională,
cu nota, 9. 30, menţiunea I

74
Permis de Categoria B, 2012, atestat certificat ISCIR pentru motostivuitor
conducere
Căsătorit, o fetiţă

ANEXE

1. Modul psihopedagogic nivel I obţinut, anul 2017 luna aprilie pentru predarea disciplinei
Religie Ortodoxă

2. Certificare Cambridge pentru nivelul B1 limba engleză obţinut în anul 2017 luna decembrie

75
 Anexa 1

Avizat,

Îndrumător Lucrare de Disertaţie

Pr Lect. Dr. Hârlăoanu Paul-Cezar

Data Semnătura

Declaraţie privind originalitatea conţinutului lucrării de disertaţie

Subsemnatul Brumar C. Constantin cu domiciliul în satul Tocileni, comuna Stăuceni,
judeţul Botoşani, născut la data de 13.05.1993, identificat prin CNP 1930513070015,
absolvent al Universităţii ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Facultatea de Teologie Ortodoxă
,,Dumitru Stăniloae”, specializarea Pastorală, promoţia 2016, declar pe propria răspundere,
cunoscând consecinţele falsului în declaraţii în sensul art. 326 din Noul Cod Penal şi
dispoziţiile Legii Educaţiei Naţionale nr. 1/2011 art. 143 al. 4 şi 5 referitoare la plagiat, că
lucrarea de disertaţie cu titlul: ,,Principii şi forme ale educaţiei întâlnite în cultura iudaică şi
aplicabilitatea lor în contemporaneitate”, elaborată sub îndrumarea Pr Lect. Dr. Hârlăoanu
Paul-Cezar pe care urmează să o susţin în faţa comisiei este originală şi îmi asum conţinutul
său în întregime.
De asemenea, declar că sunt de acord ca lucrarea mea de disertaţie să fie verificată
prin orice modalitate legală pentru confirmarea originalităţii, consimţind inclusiv la
introducerea conţinutului său într-o bază de date în acest scop.
Am luat la cunoştinţă despre faptul că este interzisă comercializarea de lucrări
ştiinţifice în vederea facilitării falsificării de către cumpărător a calităţii de autor al unei
lucrări de licenţă, de diplomă sau de disertaţie şi în acest sens, declar pe propria răspundere că
lucrarea de faţă nu a fost copiată ci reprezintă rodul cercetării pe care am întreprins-o.

Dată azi Semnătură student

76