Sunteți pe pagina 1din 16

Daţi-mi un trup, voi munţilor – L.

Blaga
Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,
şi totuşi
flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,
căci lutul tău slab
mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet
ce-l port.

Daţi-mi un trup,
voi munţilor,
mărilor,
daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia
în plin!
Pământule larg, fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei năprasnice inimi,
prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,
fii amfora eului meu îndărătnic!

Prin cosmos
auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi
şi-aş apare năvalnic şi liber
cum sunt,
pământule sfânt.

Când as iubi,
mi-aş întinde spre cer toate mările
ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,
spre cer,
să-l cuprind,
mijlocul să-i frâng,
să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aş urî,
aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă
bieţi sori
călători
şi poate-aş zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.

1
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii– L. Blaga
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

2
Lecţia despre cub- Nichita Stănescu
Se ia o bucată de piatră
se ciopleste cu o daltă de sânge,
se lustruieste cu ochiul lui Homer,
se răzuieste cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
si mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
si brusc se fărâmă un colt de-al cubului.
Toti, dar absolut toti zice-vor :
-Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colt sfărâmat!

3
Către Galateea – Nichita Stănescu
Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ce e mai departe de tine,


atât de departe, încât nu mai există aproape -
după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea...
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.


Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile - mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele - umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.

4
Poveste- Marin Sorescu
Sufletul tău funcţionează cu lemne,
Iar al meu cu electricitate.
Dragostea ta umple cerul de fum,
A mea e din flăcări curate.

Totuşi vom mai merge împreună


O bună bucată de pământ,
O bună bucată de cer,
O bună bucată de lună.

Vom fi fericiţi pentru iarbă


Şi pentru lac,
Vom râde pentru copac,
Vom slăvi drumul drept cu câte-o gură
Şi vom ţine un moment de reculegere
Pentru fiecare cotitură.

Ne vom lua după umbra mea


Care merge înainte,
Ne vom lua după primul gând,
Ne vom lua după două-trei cuvinte.

Până când ne va ieşi în cale


Sfânta Vineri
Să ne spună printre altele
Că nu mai suntem tineri.

Şi că ea n-o să ne mai dea de-acum


Nici electricitatea pentru flacără,
Nici lemne pentru fum.

5
Echerul - Marin Sorescu
Echerul, folosit și în matematică,
Devine tot mai mult
Un instrument literar.

Cu el poți citi cu succes


O mulțime de opere.

Îl așezi frumos
Pe prima pagină,
Și nu citești decât ce scapă
În afara liniilor lui
De lemn.

Împuținate,
Cuvintele se umflă
Ca niste broaște,
Sugând și sensul celor ascunse.
O jumătate de verb
Te face să urli
De acțiunea tuturor romanelor
Din viitorul deceniu.

Apoi echerul se poate extinde


Și în viața de toate zilele.

Sunetele, imaginile, sufletele


Sunt exagerat de mari,
Ascultați vorbele cu echerul,
Priviți spectacolele cu echerul.

Nu vă aventurați
Într-o dragoste adevarată
Fără un echer la butonieră.
Și de asemenea, seara, înainte de
culcare,
Puneți la capul patului un echer
Pentru visele voastre de aur.

6
Joc secund- Ion Barbu
Din ceas, dedus adancul acestei calme creste,
Intrata prin oglindă în mantuit azur,
Taind pe inecarea cirezilor agreste,
In grupurile apei, un joc secund, mai pur.

Nadir latent! Poetul ridică insumarea


De harfe resfirate ce-în sbor invers le pierzi
Si cantec istoveste: ascuns, cum numai marea,
Meduzele când plimba sub clopotele verzi.

7
Riga Crypto si Lapona Enigel

Menestrel trist, mai aburit La Crypto, mirele poienii.


Ca vinul vechi ciocnit la nuntă,
De cuscrul mare dăruit Pe trei covoare de răcoare
Cu pungi, panglici, beteli cu funtă, Lin adormi, torcând verdeaţă:
Când lângă sân, un rigă spân,
Mult îndărătnic menestrel, Cu eunucul lui bătrân,
Un cântec larg tot mai încearcă, Veni s-o-mbie, cu dulceaţă:
Zi-mi de lapona Enigel
Şi Crypto, regele-ciupearcă! - Enigel, Enigel,
Ţi-am adus dulceaţă, iacă.
- Nuntaş fruntaş! Uite fragi, ţie dragi,
Ospăţul tău limba mi-a fript-o, Ia-i şi toarnă-i în puiacă.
Dar, cântecul, tot zice-l-aş,
Cu Enigel şi riga Crypto. - Rigă spân, de la sân,
Mulţumesc Dumitale.
- Zi-l menestrel! Eu mă duc să culeg
Cu foc l-ai zis acum o vară; Fragii fragezi, mai la vale.
Azi zi-mi-l strâns, încetinel,
La spartul nunţii, în cămară. -Enigel, Enigel,
Scade noaptea, ies lumine,
* Dacă pleci să culegi,
Începi, rogu-te, cu mine.
Des cercetat de pădureţi
În pat de râu şi-n humă unsă, -Te-aş culege, rigă blând...
Împărăţea peste bureţi Zorile încep să joace
Crai Crypto, inimă ascunsă, Şi eşti umed şi plăpând:
Teamă mi-e, te frângi curând,
La vecinic tron, de rouă parcă! Lasă. - Aşteaptă de te coace.
Dar printre ei bârfeau bureţii
De-o vrăjitoare mânătarcă, -Să mă coc, Enigel,
De la fântâna tinereţii. Mult aş vrea, dar vezi, de soare,
Visuri sute, de măcel,
Şi răi ghioci şi toporaşi Mă despart. E roşu, mare,
Din gropi ieşeau să-l ocărască, Pete are fel de fel;
Sterp îl făceau şi nărăvaş, Lasă-l, uită-l, Enigel,
Că nu voia să înflorească. În somn fraged şi răcoare.

În ţări de gheaţă urgisită, - Rigă Crypto, rigă Crypto,


Pe-acelaşi timp trăia cu el, Ca o lamă de blestem
Laponă mică, liniştită, Vorba-n inimă-ai înfipt-o!
Cu piei, pre nume Enigel. Eu de umbră mult mă tem,

De la iernat, la păşunat, Că dacă-n iarnă sunt făcută,


În noul an, să-şi ducă renii, Şi ursul alb mi-e vărul drept,
Prin aer ud, tot mai la sud, Din umbra deasă, desfăcută,
Ea poposi pe muşchiul crud Mă-nchin la soarele-nţelept.

8
Dar soarele, aprins inel,
Se oglindi adânc în el;
La lămpi de gheaţă, supt zăpezi, De zece ori, fără sfială,
Tot polul meu un vis visează. Se oglindi în pielea-i cheală.
Greu taler scump cu margini verzi
De aur, visu-i cercetează. Şi sucul dulce înăcreşte!
Ascunsa-i inimă plesneşte,
Mă-nchin la soarele-nţelept, Spre zece vii peceţi de semn,
Că sufletu-i fântână-n piept, Venin şi roşu untdelemn
Şi roata albă mi-e stăpână, Mustesc din funduri de blestem;
Ce zace-n sufletul-fântână.
Că-i greu mult soare să îndure
La soare, roata se măreşte; Ciupearcă crudă de pădure,
La umbră, numai carnea creşte Că sufletul nu e fântână
Şi somn e carnea, se dezumflă, Decât la om, fiară bătrână,
Dar vânt şi umbră iar o umflă... Iar la făptură mai firavă
Pahar e gândul, cu otravă,
Frumos vorbi şi subţirel
Lapona dreaptă, Enigel, Ca la nebunul rigă Crypto,
Dar timpul, vezi, nu adăsta, Ce focul inima i-a fript-o,
Iar soarele acuma sta De a rămas să rătăcească
Svârlit în sus, ca un inel. Cu altă faţă, mai crăiască:

- Plângi, preacuminte Enigel! Cu Laurul-Balaurul,


Lui Crypto, regele-ciupearcă. Să toarne-n lume aurul,
Lumina iute cum să-i placă? Să-l toace, gol la drum să iasă,
El se desface uşurel Cu măsălariţa-mireasă,
De Enigel, Să-i ţie de împărăteasă.
De partea umbrei moi, să treacă...

9
Plumb – George Bacovia

Dormeau adânc sicriele de plumb,


Şi flori de plumb şi funerar vestmânt -
Stam singur în cavou... şi era vânt...
Şi scârţâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb


Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort... şi era frig...
Şi-i atârnau aripile de plumb.

10
Lacustră– George Bacovia

De-atâtea nopţi aud plouând,


Aud materia plângând...
Sunt singur, şi mă duce un gând
Spre locuinţele lacustre.

Şi parcă dorm pe scânduri ude,


În spate mă izbeşte-un val -
Tresar prin somn şi mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se întinde,


Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc...
Şi simt cum de atâta ploaie
Piloţii grei se prăbuşesc.

De-atâtea nopţi aud plouând,


Tot tresărind, tot aşteptând...
Sunt singur, şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre.

11
De la străbunii mei până la tine,
Prin rapi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Aşeaz-o cu credinţa căpătâi.


Ea e hrişovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu săricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.

Ca să schimbăm, acum, intâia oară


Sapa-n condei şi brazda-n calimară
Bătrânii au adunat, printre plavani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagane urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni
Le-am prefacut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreaga dulcea lui putere
Am luat ocara, şi torcând uşure

Am pus-o când să-mbie, când să-njure.


Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzând în piscul datoriei tale.

Durerea noastra surdă şi amară


O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăveste-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din padure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.

Testament – de Tudor Arghezi Întinsă leneşă pe canapea,


Domniţa suferă în cartea mea.
Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, Slovă de foc şi slovă faurită
Decât un nume adunat pe o carte, Împarechiate-n carte se mărită,
În seara răzvrătită care vine Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte, Făr-a cunoaşte ca-n adîncul ei
Zace mania bunilor meï.

Flori de mucigai – Tudor Arghezi


Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.


Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiïle de la mâna stângă.
Floare albastră – Mihai Eminescu
- Iar te-ai cufundat în stele Şi de-a soarelui căldură
Şi în nori şi-n ceruri nalte? Voi fi roşie ca mărul,
De nu m-ai uita încalte, Mi-oi desface de-aur părul,
Sufletul vieţii mele. Să-ţi astup cu dânsul gura.

În zadar râuri în soare De mi-i da o sărutare,


Grămădeşti-n a ta gândire Nime-n lume n-a s-o ştie,
Şi câmpiile asire Căci va fi sub pălărie -
Şi întunecata mare; Ş-apoi cine treabă are!

Piramidele-nvechite Când prin crengi s-a fi ivit


Urcă-n cer vârful lor mare - Luna-n noaptea cea de vară,
Nu căta în depărtare Mi-i ţinea de subsuoară,
Fericirea ta, iubite! Te-oi ţinea de după gât.

Astfel zise mititica, Pe cărare-n bolţi de frunze,


Dulce netezindu-mi părul. Apucând spre sat în vale,
Ah! ea spuse adevărul; Ne-om da sărutări pe cale,
Eu am râs, n-am zis nimica. Dulci ca florile ascunse.

- Hai în codrul cu verdeaţă, Şi sosind l-al porţii prag,


Und-izvoare plâng în vale, Vom vorbi-n întunecime:
Stânca stă să se prăvale Grija noastră n-aib-o nime,
În prăpastia măreaţă. Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?
Înc-o gură - şi dispare...
Acolo-n ochi de pădure, Ca un stâlp eu stam în lună!
Lângă balta cea senină Ce frumoasă, ce nebună
Şi sub trestia cea lină E albastra-mi, dulce floare!
Vom şedea în foi de mure.
..............
Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă, Şi te-ai dus, dulce minune,
Eu pe-un fir de romaniţă Ş-a murit iubirea noastră -
Voi cerca de mă iubeşti. Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuşi este trist în lume!