CUPRINS

1
ARGUMENT

2
 CAPITOLUL I

NOTIUNI DE ANATOMIE SI FIZIOLOGIE CARDIOVASCULARA

1.1 Noţiuni de anatomie

Inima – este un organ situat în mediastin, orientat cu vârful la stânga în jos şi înainte, cu
baza în sus la dreapta şi înapoi. Din punct de vedere anatomic şi fiziologic se
deosebeşte inima dreaptă (atriul şi ventricul drept) şi inima stângă (atriul şi ventricul
stâng).

Inima stângă este alcătuită din atriul şi ventriculul stâng, separate prin orificiul
atrioventricular. Atriul stâng primeşte sânge arterial, care vine din plămân prin cele patru
vene pulmonare. Orificiul atrioventricular stâng sau mitral este prevăzut cu doua valve
care îl închid în timpul sistolei şi îl lasă deschis în timpul diastolei. Vetriculul stâng
primeşte în diastolă sângele care vine din atriul stâng iar în sistolă îl evacuează în
artera aortă prin orificiul aortic, prevăzut cu trei valve de aspect semilunar (valvula
sigmoidă aortică). Orificiul mitral şi cel aortic constituie sediul de elecţie al cardiopatiilor
reumatismale (stenoza mitrală şi insuficienţa aortică).

Inima dreaptă este alcătuită din atriul şi ventriculul drept, separate prin orificiul
atrioventricular drept.

Atriul drept primeşte sânge venos din marea circulaţie, prin orificiile venei cave
superioare şi ale venei cave inferioare.

Orificiul atrio-ventricular drept – sau orificiul tricuspid este prevăzut cu trei valve care
închid orificiul în sistolă şi îl deschid în diastolă. Ventriculul drept primeşte sângele din
atriul drept în timpul diastolei şi îl evacuează în timpul sistolei în artera pulmonară, prin
orificiul pulmonar, prevăzut – ca şi orificiul aortic – cu trei valve de aspect semilunar.

Inima dreaptă este motorul micii circulaţii. Există deci o mare circulaţie sau circulaţie
sistemică şi o mică circulaţie sau circulaţie pulmonară. Pereţii atriilor şi ai ventriculilor se
contractă ritmic: mai întâi cele două atrii, apoi cei doi ventriculi, sincron, expulzând
aceaşi cantitate de sânge pe care o primesc. Atriul drept primeşte sângele venos din
întreg organismul prin venele cave şi îl împinge în ventriculul drept, de unde, prin
arterele pulmonare, ajunge în atriul stâng, de unde trece în ventriculul stâng şi de aici –
prin artera aortă – este distribuit în toate ţesuturile şi organele.

Inima este alcatuită din trei tunici:

3
 Endocardul

Miocardul

Pericardul

Endocardul – sau tunica internă căptuşeşte interiorul inimii, iar pliurile sale formează
aparatele valvulare.

Miocardul – sau muschiul cardiac este tunica mijlocie, fiind alcătuit din miocardul
propriu-zis sau miocardul contractil şi din ţesutul specific sau excitoconductor. Miocardul
contractil are o grosime diferită în cei doi ventriculi. Astfel, ventriculul stâng, cu rolul de
a propulsa sângele în tot organismul, are un perete mult mai gros decât cel drept, care
împinge sângele numai spre cei doi plămâni. Atriile au un perete mult mai subţire decât
al ventriculilor.

Ţesutul specific este alcătuit dintr-un muşchi cu aspect embrionar foarte bogat în celule
nervoase şi cuprinde:

Nodulul sino-atrial Keith Flack – situat în peretele atriului drept aproape de orificiul de
vărsare a venei cave superioare;

Sistemul de conducere atrio-ventricular alcătuit din:

•Nodulul atrio-ventricular Aschoff-Tawara,

•Fasciculul His – care ia naştere din nodulul Aschoff-Tawara, coboară în peretele

interventricular, şi se împarte în două ramuri, dreaptă şi stângă, care se termină prin
reţeaua anastomotică Purkinje în miocardul ventricular.

Pericardul – este tunica externă a inimii şi are două foi: viscerala care acoperă miocadul
şi parietala care vine în contact cu organele din vecinătate. Între cele două foi se află
cavitatea pericardiacă.

În stare patologică, cele trei tunici pot fi afectate separat (miocardită, endocardită sau
pericardită) sau simultan (pancardită).

Vascularizaţia inimii este realizată prin cele două artere coronare: artera coronară
stângă care irigă atriul drept, două treimi din septul interventricular, cea mai mare parte
a ventriculului stâng şi o porţiune mică a ventricului drept şi de artera coronară dreaptă,
al cărei teritoriu este atriul drept, o treime din septul interventricular şi o porţiune mică
din ventriculul stâng. Obstrucţia uneia din ramurile arterelor coronare determină
ischemia şi necroza teritoriului irigat de aceasta (infarct miocardic acut).

4
Sângele venos al inimii este colectat de venele coronare ce urmează traiectul arterelor
şi se varsă în atriul drept prin sinusul coronar.

Circulaţia coronariana asigură oxigenul şi substanţele nutritive şi îndepartează produşii

metabolici rezultaţi. Dintre aceste funcţii, aportul de oxigen eclipsează prin importanţă
pe celelalte, adaptarea extrem de promtă a acestui aport la necesităţile variabile impuse
de activitatea cardiacă constituind o particularitate de bază a fiziologiei coronariene.

Inima este singurul organ care îşi asigură propria perfuzie, un deficit de irigaţie
producând un deficit de contracţie, acesta accentuând deficitul de irigaţie. Perfuzia
miocardică se produce predominant în diastolă, invers decât la toate celelalte organe.

Cordul are o capacitate limitată de adaptare la hipoxie, care se realizează exclusiv prin
creşterea debitului coronarian, miocardul neputând contracta datorie la oxigen. În
anoxie orice activitate cardiacă încetează în maximum 2 minute.

Necesarul de oxigen miocardic reprezintă aproximativ 11% din consumul total de

oxigen al organismului, inima asigurându-şi suplimentul de oxigen printr-o extracţie mult
mai mare din sângele arterial, comparativ cu alte organe.

Dezechilibrul cronic dintre necesarul de oxigen si debitul coronarian, duce la apariţia

cardiopatiilor ischemice, care se manifestă în formele uşoare prin ischemie miocardică
(angina pectorală), iar în formele grave prin necroză miocardică (infarct miocardic acut)
sau aritmii fatale (moarte subită).

Inervaţia inimii se face prin firişoare nervoase primite de la sistemul simpatic şi

parasimpatic.

1.2 Noţiuni de fiziologie

Revoluţia cardiacă: reprezintă trecerea sângelui din atrii în ventriculi şi apoi în arborele
vascular împreună cu fenomenele care determină şi însoţesc această deplasare de
sânge.

Revoluţia cardiacă durează 0.8 secunde şi cuprinde:

Contracţia atriilor sau sistola atrială ce durează 0.1s

Contracţia ventriculilor sau sistola ventriculară ce durează 0.3s

Relaxarea întregii inimi sau diastola ce durează 0.4s.

Inima lucrează ca o pompă aspiro-respingătoare, circulaţia sângelui fiind posibilă

datorită contracţiilor ei ritmice. Revoluţia cardiaca începe cu umplerea atriilor în timpul

5
diastolei atriale, sângele venos din venele cave pătrunzând în atriul drept, iar sângele
din venele pulmonare, în cel stâng.

Acumularea sângelui în ventriculi duce la creşterea presiunii intraventriculare şi

începerea sistolei ventriculare (contracţia ventriculilor). În timpul sistolei ventriculare,
datorită presiunii ridicate din ventriculi, care depăşeşte presiunea din artera pulmonară
şi aortă, se închid valvele sigmoide. După expulzarea sângelui din ventriculi, pereţii
acestora se relaxează şi începe diastola ventriculară, când, datorită presiunii scăzute
din ventriculi, se închid valvele sigmoide şi se deschid cele atrio-ventriculare.

La începutul diastolei ventriculare, sângele este aspirat din atrii de către ventriculi. La
sfârşitul diastolei ventriculare, contracţia atrială (sistola atrială) contribuie la vărsarea în
ventriculi a restului de sânge din atrii.

Rezultă că, în timpul revoluţiei cardiace, atriile şi ventriculii prezintă sistole (contracţii) şi
diastole (relaxări) succesive, care se efectuează în acelasi timp în cavitaţile drepte şi
cele stângi. Diastola generală, adică relaxarea întregii inimi, se suprapune pe diastola
ventriculară, dar durează mai putin decât aceasta, din cauza sistolei atriale care începe
în ultima perioada a diastolei ventriculare.

La individul normal au loc 70-80 de revoluţii cardiace-minut, care reprezintă de fapt

bătăile inimii.

Acţiunea de pompă a inimii este suficientă pentru a asigura întoarcerea sângelui.

6
 CAPITOLUL II

DESCRIEREA AFECTIUNII

2.1 Definiţia bolii

Infarctul miocardic este o necroză ischemică a unei porţiuni din muşchiul cardiac,
consecinţă de cele mai multe ori a ocluziei complete a unei artere coronare, urmată de
formarea unei cicatrici fibroase în cazurile cu evoluţie favorabilă.

După 30 minute de la ocluzia coronară totală se instalează necroza miocardică. Ea

progresează şi devine completă în următoarele 6-12 ore.

Ischemia miocardică acută şi extensivă are ca rezultate instabilitatea electrică

generatoare de aritmii ventriculare maligne, adeseori letale, reducerea cantităţii de
miocard contractil urmată de disfuncţia sistolică a ventriculilor şi remodelarea cavităţii
ventriculare stângi, care se poate termina cu ruptura cardiacă.

2.2 Etiopatogenie

Infarctul miocardic acut (IMA) este una din cele mai frecvente şi în orice caz cea mai
gravă boală cardiacă. Peste 25% din totalul deceselor cardiovasculare sunt datorate
infarctului miocardic acut.

Factori de risc în afecţiunile cardiace

Infarctul miocardic acut se produce sub influenţa unor factori, şi anume:

a)Factori determinant:

-În peste 90% din cazuri, infacrtul miocardic acut este produs de ateroscleroză
coronariană;

-Compresiunile sau traumatismele arterelor coronare.

b)Factori predispozanţi

-Vârsta. Este în general o afecţiune a adultului, având o incidenţă maximă la bărbaţi în

jurul vârstei de 65 ani. În ultimele decenii există o tendinţă de deplasare spre vârste mai
tinere.

-Sexul. Ca orice cardiopatie ischemică se produce mai frecvent la bărbaţi într-un raport
B-F de 3/1.

7
-Profesia. Profesiile care se desfăşoară în condiţii de stres si suprasolicitare fizică si
psihică generează un număr mare de pacienţi cu infarct miocardic acut.

-Ereditatea. În anumite familii există o tendinţă mai mare de apariţie a infarctului

miocardic acut. Incidenşa acestuia creşte de asemenea cu vârsta, iar barbaţii au risc
mai mare decât femeile de a suferi un infarct miocardic la o vârstă mai scăzută.

c) Factori favorizanţi

Hipertensiunea arterială

Diabetul zaharat

Toxice

Hiperlipoproteinemia

Obezitatea

Sedentarismul

Fumatul

Stresul

d) Factori declanşatori

Tensiunea nervoasă

Efortul fizic

Mesele copioase

Intervenţiile chirurgicale

Infecţiile acute ale tractului respirator

Şocul hipovolemic

Factorii meteorologici