Capitolul I.

Familia

1. Încă de la apariţia vieţii pe pământ, oamenii au ales să trăiască în grupuri,

indiferent care era legătura dintre membrii acestora: teritoriul ocupat, zeitatea căreia i
se închinau, descendenţa din acelaşi strămoş pe linie maternă sau paternă şi, mai
târziu, filiaţia, rudenia şi căsătoria.
Dumnezeu a spus: „Nu este bine ca omul să fie singur” (Geneza I, 18) şi a făcut
pe bărbat şi pe femeie, astfel că majoritatea civilizaţiilor au adoptat căsătoria mo-
nogamă heterosexuală ca bază a familiei şi, în final, a societăţii, pentru că aproape
toată viaţa umană se desfăşoară în cadrul unei familii, pornind de la familia în care
ne naştem şi ajungând la familia în care aducem pe lume propriii copii.

2. Din punct de vedere sociologic, familia se clasifică astfel:

– familia nucleu – constă în doi adulţi de sex opus care întreţin o relaţie sexuală
aprobată de societate, împreună cu copiii lor, fireşti sau adoptaţi. Acest tip de familie,
la rândul său, poate fi de orientare, respectiv familia în care ne naştem şi în care
ocupăm statutul de copil, şi familia de procreare, familia pe care o creăm prin căsă-
torie şi obţinem statutul de adult;
– familia extinsă sau consangvină – reuneşte două sau mai multe familii nucleare
unite prin legătura părinte-copil şi include legăturile între fraţi şi surori;
– familia poligamă sau poliandră – forma de căsătorie în care un bărbat/o femeie
are dreptul să se căsătorească cu mai multe femei/bărbaţi în acelaşi timp. Poliandria
este o formă de căsătorie puţin răspândită, cercetările antropologice rezumându-se
la citarea doar a două societăţi poliandre (Nayar şi Toda din India) şi a unor grupuri
din Nepal[1].
În schimb, poligamia este mult mai răspândită, ea fiind o practică a populaţiilor
musulmane[2] care s-a extins şi în unele ţări occidentale. În România, bigamia şi

[1]Pahari din Nepal practică o poliandrie fraternă: o femeie se căsătoreşte cu fratele cel mai

vârstnic, iar fraţii mai mici pot avea relaţii sexuale cu ea. Ea îi consideră pe toţi fraţii ca fiindu-i
soţi şi niciunul nu poate revendica drepturi exclusive asupra ei. Copiii recunosc toţi fraţii ca
fiindu-le taţi şi moştenesc în comun proprietatea deja comună a acestora. Dacă familia se
divizează, copiii sunt împărţiţi între fraţii-taţi, prin tragere la sorţi, în funcţie de rangul naşterii
sau cum decide mama. Etnologii şi antropologii consideră poliandria drept un mijloc de a
suprima partajul dintre fraţi, de a restrânge numărul moştenitorilor şi de a suprima certurile
ivite cu ocazia partajului sau un mijloc de a suplini absenţa bărbaţilor (în societăţile în care
bărbaţii petrec o bună parte din viaţă în grupuri militare izolate de femei sau participă la lungi
procese de transhumanţă) (www.dictsociologie.netfirms.com/.../poliandrie.htm).
[2] Trebuie subliniat că musulmanii nu practică poligamia ca regulă, singura obligaţie pentru

aceştia fiind de a se căsători. Chiar în societăţile poligame, între 60 şi 80% dintre căsătorii
sunt monogame. Coranul limitează şi condiţionează poligamia, iar învăţaţii musulmani spun:
„Este nerecomandat ca un bărbat care are o soţie virtuoasă, modestă şi care este de ajuns
pentru el să se căsătorească cu alta. Aceasta îl expune la ceea ce este interzis”. De altfel,
poligamia a existat în toate religiile, prima familie poligamă apărând în Vechiul Testament la
Lameh, un urmaş al lui Cain, care şi-a luat două femei, pe Ada şi pe Sela (Facerea 4, 17).Mai
mult, după lucrările celui de-al doilea Consiliu al Vaticanului, denumite Vatican II, din anii
1962-1965, numeroşi teologi catolici au arătat că monogamia nu este impusă de doctrina
poligamia sunt considerate infracţiuni sancţionate de Codul penal cu pedeapsa închi-
sorii de la 1 la 5 ani. Nu este pedepsită persoana care, conform legii sale naţionale,
poate practica această formă de mariaj, însă ea nu poate încheia legal o căsătorie în
România decât dacă are statut de persoană necăsătorită, divorţată sau văduvă.
Societăţile occidentale, deşi recunosc anumite forme de poligamie, respectiv
poligamia succesivă (sequentialpolygamy sau serial polygamy,cum este denumită în
SUA), realizată prin acceptarea divorţului, cu procedură tot mai simplificată, şi posibi-
litatea practic nelimitată de a se recăsători, condamnă poligamia şi poliandria.
În ceea ce priveşte forma familiei, în societatea românească actuală, cel mai des
se întâlneşte familia nucleu, familia extinsă continuând să existe doar pe arii re-
strânse, în comunităţile rurale. Chiar şi familia nucleu cunoaşte un fenomen de dege-
nerare şi de restrângere, pentru că a apărut un nou tip, respectiv familia mono-
parentală, compusă din copil/copii şi unul dintre părinţi. Aceasta poate proveni dintr-o
căsătorie destrămată sau care a încetat ca urmare a decesului unuia dintre soţi sau
dintr-o relaţie naturală, din afara căsătoriei, a unuia dintre părinţi.

creştină, ci o consecinţă a imperialismului cultural occidental şi, ca urmare, Biserica ar trebui

să recunoască validitatea uniunilor poligame în Africa şi Asia, pentru că acolo ele reprezintă o
realitate ancestrală (www.roportal.ro/articole/495.htm). În prezent, poligamia este practicată în
mai multe ţări ale lumii (Turcia, Senegal, Mali etc.) şi s-a extins şi în Europa şi America dato-
rită emigraţiei. În Franţa se afirmă că ar exista peste 30.000 de familii poligame, iar în Marea
Britanie peste 1000 de astfel de familii; de asemenea, ele există în Germania, Norvegia etc.
Întrucât poligamia face parte din cultura mai multor popoare, în ţările europene se discută sau
chiar există reglementări care asigură recunoaşterea acestui statut dobândit legal într-un stat
ce acceptă poligamia. În România, poligamia este tolerată la cetăţenii unui stat care, conform
legii naţionale, permite poligamia, însă aceste persoane nu se mai pot căsători legal pe terito-
riul ţării noastre. În schimb, alte state europene recunosc şi anumite efecte ale poligamiei, în
special în domeniul asigurărilor sociale, locuinţei, statutului refugiaţilor, emigraţiei şi copiilor.
Astfel, în Marea Britanie, Ministerul Muncii şi Pensiilor plăteşte poligamilor până la 92,80 de
lire pe săptămână în prestaţii sociale şi pentru fiecare „soţie adiţională” mai primesc încă 33,65
de lire. Ministerul Economiei este de părere că, „dacă un bărbat şi o femeie sunt căsătoriţi sub
o lege care permite poligamia, iar capul familiei îşi ia o soţie adiţională, Legea Reglementării şi
Deducerii din 2003 îi autorizează să prezinte declaraţii comune ca uniune poligamă”. Pe de
altă parte, haremurile au dreptul să locuiască în case adiţionale, beneficiind de protecţie
oficială, pentru a răspunde astfel nevoilor apărute în domiciliile mai mari. În Olanda, se susţine
că uniunile poligame de origine musulmană nu trebuie să fie abordate din punctul de vedere al
sistemului legal, ci prin intermediul dialogului. În Belgia, Curtea Constituţională a luat măsuri
pentru a facilita reunificarea haremurilor formate în afara ţării. În Italia, un tribunal din Bologna
a permis introducerea în ţară a mamelor a doi copii de imigrant musulman, sub argumentul că
uniunile poligame au fost contractate în mod legal în statul de origine. În Australia, presa
susţine că poligamia este „ilegală”, dar se supune legislaţiei britanice, motiv pentru care recu-
noaşte relaţiile contractate legal în exterior (http://www.9am.ro/stiri-revista-pre-
sei/Wow!/5765/Poligamia-tolerata-in-Europa-.html; http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/In-
ternational/83106/Poligamia-subventionata-de-stat-in-Marea-Brita-
nie.html;http://www.catholica.ro/stiri/show.asp?id=11398&lang=r; http://www.flu.ro/ ar-
ticole/Controverse/Poligamia_solutie_sau_amenintare_.html). Recunoaşterea poligamiei ia
uneori forme ciudate. Aşa, de exemplu, în decembrie 2008, un judecător scoţian a permis unui
bărbat care circula cu o viteză mult superioară celei legale să îşi păstreze carnetul de
conducere, deşi sancţiunea legală era suspendarea dreptului de a conduce, pentru că
avocatul a explicat excesul de viteză al clientului său prin aceea că are două soţii în oraşe
diferite şi locuieşte câte o zi cu fiecare.
 Referitor la natura juridică a familiei, în literatura juridică[1] s-a avansat chiar ideea
că ar trebui să i se acorde sau să i se recunoască personalitate juridică.
Modul în care familia este privită de societate şi de sistemul juridic a cunoscut
transformări spectaculoase în ultimul secol, începând cu egalizarea tratamentului
copiilor legitimi şi naturali[2] şi continuând cu instituirea principiului egalităţii în drepturi
a soţilor, liberalizarea divorţului[3], favorizarea uniunilor libere şi, în unele state, chiar
a uniunilor homosexuale.

3. Din punct de vedere etimologic, termenul de familie provine din limba latină,
din cuvântul familia, -ae, care la început desemna toţi sclavii care trăiau sub acelaşi
acoperiş sau sub puterea aceluiaşi pater familias.

4. Din punct de vedere juridic, trebuie să analizăm mai întâi legislaţia şi apoi
doctrina şi jurisprudenţa în materie. Legislaţia actuală nu defineşte familia în general,
ci doar aplicaţiile practice ale ei în diferite domenii, sensul fiind mai extins sau mai
restrâns, după caz. Uneori, legiuitorul vizează înţelesul restrâns al noţiunii de familie,
cum s-a întâmplat în dispoziţiileart. 1-44, 100-112 C. fam. (în prezent abrogat), însă,
de cele mai multe ori sensul este unul lărgit. Așa, de exemplu în art.177 C. pen., care
arată ce se înţelege, în concepţia legii penale, prin „membru de familie”, şi în Titlul
VIII, Capitolul I al Codului penal, intitulat „Infracţiuni contra familiei”.
Și în alte legi speciale, noţiunea de familie[4] primeşte accepţiuni mai largi. Aşa, de
exemplu, potrivit dispoziţiilor Legii locuinţeinr. 114/1996[5] (art. 17), „prin familie (…)
se înţelege soţul, soţia, copiii şi părinţii soţilor, care locuiesc şi gospodăresc împreu-
nă”. Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 a fondului funciar [6], „prin familie se înţelege
soţii şi copiii necăsătoriţi, dacă gospodăresc împreună cu părinţii lor” [art. 8 alin. (4)
din lege].
O altă accepţiunea noţiunii de familie şi care are ca principal criteriu de
circumscriere ideea de domiciliu, se regăseşte în dispoziţiile Legii nr. 416/2001
privind venitul minim garantat[7] (art. 2). Aceasta cuprinde și un sens restrâns, în care

[1]R. SAVATIER, Unepersonne morale méconnue: la famille en tantque sujet de droit, apudJ.
CARBONNIER,Droitcivil, P.U.F., Paris, 1972, p. 10-11 (sunt citate aici şi opiniile contra, precum
şi alte trei teorii privind natura familiei, respectiv: teoria relaţiilor interindividuale bazate pe
căsătorie şi familie, concepţia societară şi concepţia alimentară, ultima susţinând că familia se
bazează pe asigurarea subzistenţei).
[2] Copii născuţi în afara căsătoriei şi care au avut de-a lungul istoriei o situaţie inferioară

copiilor legitimi.
[3] Noul Cod civil prevede posibilitatea desfacerii căsătoriei, când există acordul ambilor soţi

şi nu există copii minori născuţi din căsătorie, prin simpla declarare a consimţământului în faţa
ofiţerului de stare civilă sau a unui notar public.
[4] Pentru un amplu articol privind noţiunea de familie, a se vedea T. BODOAŞCĂ, Contribuţii

la definirea juridică a familiei şi la stabilirea conţinutului acesteia, în Dreptul nr. 12/2004,

p. 123-143. Autorul face o analiză interesantă, corelând termenii cu legislaţia internaţională,
totuşi, unele propuneri delege ferenda făcute în studiul menţionat sunt criticate ca fiind con-
trare normelor Constituţiei şi Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului (I. IMBRESCU,
Reflecţii în legătură cu folosirea eronată a unor temeni din sfera dreptului familiei, în Dreptul
nr. 8/2005, p. 110-115).
[5] Republicată în M. Of. nr. 393 din 31 decembrie 1997.
[6] Republicată în M. Of. nr. 1 din 5 ianuarie 1998.
[7] M. Of. nr. 401 din 20 iulie 2001.
se cuprind soții și copii, dar și un sens extins, în care se cuprind frații fără copii, care
gospodăresc împreună şi care nu au domiciliul1 sau reşedinţa comună cu părinţii.

5. Articolul 258 NCC prevede că familia se întemeiază pe căsătoria liber con-

simţită între soţi, pe egalitatea acestora, precum şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor
de a asigura creşterea şi educarea copiilor lor. Alineatul (4) al aceluiaşi articol arată
că, în sensul prezentului Cod civil, prin soţi se înţelege bărbatul şi femeia uniţi prin
căsătorie. Prin această prevedere, reluată şi în capitolele referitoare la căsătorie,
adopţie şi reproducerea umană asistată medical cu terţ donator, se stabileşte
expressisverbis că în sistemul nostru juridic nu se recunosc căsătoriile şi parte-
neriatele între persoane de acelaşi sex. În acelaşi timp, s-a pus capăt controverselor
doctrinare, respectiv au rămas fără obiect susţinerile că, întrucât legea nu interzice
expres aceste căsătorii, ele ar putea fi considerate permise[2].
Se observă că acest act normativ îmbrăţişează sensul restrâns al noţiunii de
familie, incluzând în această noţiune soţii şi copiii acestora. Credem că legiuitorul a
ales această soluţie, pentru că, practic, familia nucleu este cel mai des întâlnită, însă
definiţia nu mai concordă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care
s-a pronunţat în legătură cu viaţa de familie atunci când a fost sesizată cu încălcări
ale art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului[3]. Prin deciziile sale, Curtea a
impus o sferă mai largă pentru noţiunea de familie, respectiv includerea în aceasta şi
a bunicilor şi, în unele situaţii, a concubinilor, deci a persoanelor care alcătuiesc o
familie în afara căsătoriei. Aşa de exemplu, în cauza Marckx c. Belgiei din anul 1979
s-a arătat că, „în ochii Curţii, viaţa familială în sensul art. 8 înglobează cel puţin
raporturile între rudele părinţilor, care pot juca un rol considerabil, de exemplu, între
bunici şi nepoţi. (…) Dezvoltarea vieţii de familie a unei mame celibatare şi a copilului
recunoscut de ea ar fi împiedicată dacă cel din urmă nu ar intra în familia celei
dintâi”[4].
În ceea ce priveşte concubinajul, hotărârea-pilot trebuie a fi considerată cea pro-
nunţată în cauza Kroon c. Olandei. Prin această hotărâre din anul din 1994, Curtea a
decis că interdicţia, instituită de legea naţională, femeii căsătorite de a tăgădui pater-
nitatea soţului este contrară prevederilor art. 8 din Convenţia pentru apărarea drep-
turilor omului şi a libertăţilor fundamentale, articol care reglementează dreptul la
respectarea vieţii private şi de familie. Argumente pentru teza indicată anterior se

1
Pentru definirea noțiunii de domiciliu, O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil.
Persoanele în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, 2013, p.221.
[2]T. BODOAŞCĂ, Contribuţii la definirea...,p. 123-143
[3]
Art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 (M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994), prevede că:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului
său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în
măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o
societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăsta-
rea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a
moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.
[4] Prin această hotărâre a fost condamnată Belgia, stat care limita drepturile succesorale

ale unui copil natural. Această hotărâre poate fi considerată hotărârea-pilot, respectiv
hotărârea care a marcat extinderea noţiunii de „familie” în practica Curţii Europene.
regăsesc în considerentele hotărârii, în care se arată că este mai demnă de protecţie
familia de fapt existentă între mamă, concubin şi copiii lor pe care îi cresc şi îngrijesc
împreună, decât familia de drept, născută din căsătorie, dar care în fapt nu mai
există, dintre mamă şi soţul său.
Limba română modernă consacră noţiunii de familie un sens restrâns, definind-o
ca formă socială de bază, întemeiată pe căsătorie şi care constă din soţ, soţie şi din
descendenţii acestora, şi un sens larg, conform căruia familia reprezintă totalitatea
persoanelor care se trag dintr-un strămoş comun; neam, descendenţă[1].

6. În ceea ce ne priveşte, considerăm că legislaţia şi jurisprudenţa română ar

trebui să consacre sensul extins al noţiunii de familie, aşa cum acesta se des-
prinde din hotărârile C.E.D.O., întrucât jurisprudenţa instanţelor europene constituie
izvoare ale dreptului intern.
Concluzionând, considerăm că familia poate fi definită ca un grup restrâns de
persoane legate prin căsătorie, rudenie, afinitate sau fără nicio legătură juridică şi
care trăiesc efectiv împreună2.

[1]
DEX, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 366.
2
În același sens, că familia poate fi întemeiată pe simple legături de fapt, M. Avram,
Drept civil. Familia, Editura Hamangiu, București, 2013, p.6. Într-o altă lucrare s-a arătat că,
faptul că legiuitorul român nu a definit riguros familia nici în noul Cod civil este urmarea
dificultății acestui demers, dificultate care a făcut ca și CEDO să nu ofere o definiție a
noțiunii de familie și nici să nu manifeste o protecție privilegiată pentru un anume grup
familial rezultat din căsătorie sau de alt fel, ci să prefere a da sintagmei ˝viață familială˝
sensul de ˝raporturi între indivizi˝. Aceeași autoare arată că ˝familia, în sine, nu posedă
personalitate – în înșeles juridic, nu este, ea însăși, subiect de drept˝. ˝Căsătoria și filiația sunt,
așadar, sursa și axele familiei˝. E. Florian, Dreptul familiei, ediția 5, Editura C.H.Beck,
București, 2016, p.1-2.
Capitolul al II-lea. Dreptul familiei

§1. Noţiune
7. Dreptul familiei este ramura sistemului de drept care cuprinde totalitatea nor-
melor juridice care reglementează relaţiile de familie şi cele asimilate acestora, in-
diferent de caracterul patrimonial sau nepatrimonial.
Această ramură de drept este într-o strânsă legătură cu morala, multe dintre prin-
cipiile sale fiind o preluare a regulilor morale1.
Dreptul familiei este o ramură de drept privat, chiar dacă modernizarea societăţii
a dus la creşterea numărului de situaţii şi modalităţi de intervenţie a statului asupra
familiei, ceea ce pare a-l împinge spre dreptul public. Totuşi, în pofida acestei evoluţii
şi a tendinţei de a considera că familia este subordonată interesului social general,
credem că dreptul familiei aparţine dreptului privat şi că acest caracter este de esen-
ţa sa, întrucât relaţiile reglementate sunt între particulari, iar interesele ocrotite sunt
personale.
În vechiul Cod civil, relaţiile de familiei erau cuprinse în Cartea I, intitulată „Despre
persoane”, aşa cum ele se regăsesc şi în Codul civil francez. Doctrina vremii a con-
siderat că raporturile de familie îşi găsesc locul în mod firesc în Codul civil, întrucât
căsătoria este un acord de voinţe ce produce obligaţii care îi atribuie caracter con-
tractual şi, în plus, „căsătoria este un contract care interesează mai mult persoanele
decât bunurile, a cărui importanţă întrece chiar interesele soţilor şi se întinde la
societatea întreagă şi despre care s-a zis că este întotdeauna parteîn toate că-
sătoriile, cu toate că ele sunt contractate între particulari”[2].
Prin adoptarea Codului familiei din 1954, relaţiile de familie au fost scoase com-
plet din Codul civil, consacrându-se autonomia dreptului familiei, deşi s-a admis
constant că interferenţele dreptului familiei cu dreptul civil sunt atât de numeroase,
încât este de neconceput un drept al familiei fără suportul dreptului civil[3].
Adoptarea Codului familiei a marcat individualizarea şi delimitarea relaţiilor de
dreptul familiei de cele civile, însă scoaterea lor din Codul civil a fost nefirească şi
făcută pentru a promova o legislaţie de tip sovietic [4], ca urmare, reintroducerea lor în
noul Cod civil reprezintă o reîntoarcere la tradiţia noastră juridică şi o acceptare a
realităţii că cele două ramuri sunt interdependente, au un obiect de reglementare

1
Despre normele dreptul familiei s-a spus că ˝atunci când intervin (…) s-au dovedit a fi
relativ rigide, inflexibile, tehnice și imprevizibile, în raport cu așteptările commune ale
oamenilor. Este un paradox, o capcană a dreptului familiei care, în pofida aparențelor, nu este
întotdeauna familiar˝, M. Avram, Dreptul familiei…op.cit., p.1.
[2]A. COLIN, H. CAPITANT, Curs elementar de drept civil francez,traducere de V.G. CĂDERE, I.
MILOAIE, Ed. Monitorul Oficial şi Imprimeria Statului, Bucureşti, 1940, p. 141. De altfel, aceiaşi
autori au subliniat că dreptul privat este numit drept civil în special atunci când reglementează
raporturile de familie şi cele patrimoniale care se formează între indivizi priviţi în calitatea lor
de membrii ai cetăţii, de unde provine şi atributul civil (idem, p. 9).
[3]E. FLORIAN, Dreptul familiei, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 6.
[4]V.D. ZLĂTESCU, Consideraţii în legătură cu instituţia prescripţiei, în Dreptul nr. 2/1999,

p. 15.
înrudit şi aceeaşi metodă de reglementare, cea a egalităţii părţilor[1]. În plus, prin noul
Cod civil s-a urmărit ca dispoziţiile legale în această materie să fie compatibilizate cu
cerinţele unor acte normative internaţionale din domeniul drepturilor omului[2], cum
sunt Declaraţia universală a drepturilor omului, Pactul internaţional cu privire la drep-
turile civile şi politice, Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, Convenţia cu privire la drepturile copilului, Convenţia ONU privind
consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi înregistrarea căsă-
toriilor, Convenţia europeană în materia adopţiei de copii.
Deşi dreptul familiei este pe deplin conturat ca ramură distinctă a sistemului
nostru juridic, includerea reglementării în actul normativ unic referitor la raporturile
juridice de drept privat este salutară, pentru că va elimina necorelările şi formulările
redundante existente în reglementarea anterioară. Această asimilare a legislaţiei nu
va însemna sfârşitul dreptului familiei ca ramură de drept, ci va facilita o regle-
mentare unitară a familiei în sânul dreptului civil.

8. Ceea ce distinge dreptul familiei de alte ramuri de drept este:

a) Metoda de reglementare, care este în principal metoda egalităţii în drepturi a
părţilor, specifică dreptului privat. De asemenea, regăsim şi metode specifice de
reglementare:
– metoda subordonării drepturilor persoanelor care ocrotesc interesului persoa-
nelor ocrotite[3], ce guvernează relaţiile dintre părinţi şi copii şi alte relaţii de ocrotire;
– metoda „statut legal”, potrivit căreia normele juridice au un caracter imperativ. În
raporturile juridice supuse unei astfel de reglementări, părţile au libertatea de a în-
cheia sau nu actul juridic respectiv, dar după încheierea lui trebuie să se supună
regimului instituit de lege (o astfel de reglementare întâlnim în cazul căsătoriei sau al
adopţiei).
b) Obiectul de reglementare al dreptului familiei include relaţiile sociale ocrotite
prin normele acestei ramuri, respectiv:
– relaţiile de căsătorie, dreptul familiei prevăzând reguli referitoare la încheierea,
desfiinţarea şi desfacerea căsătoriei, precum şi raporturile personale şi patrimoniale
dintre soţi;
– raporturile rezultate din rudenie. Rudenia este de două feluri: de sânge şi civilă,
rezultată din adopţie. Toate relaţiile dintre aceste persoane constituie obiect de
studiu al dreptului familiei;
– relaţiile privitoare la autoritatea părintească, ce se referă totalitatea drepturilor şi
a obligaţiilor pe care părinţii le au pentru realizarea intereselor personale şi patri-
moniale ale copiilor, precum şi cele relative la creşterea şi educarea lor;
– alte relaţii asimilate celor de familie, care formează obiect de reglementare al
dreptului familiei. De altfel, am arătat deja că noţiunea de familie poate include, în
anumite condiţii, cuplurile necăsătorite, persoanele între care există un raport de

[ 1 ]P. PERJU, Consideraţii generale asupra noului Cod civil (Titlul preliminar, Persoane,

Familie, Bunuri), în Dreptul nr. 9/2009, p. 23.

[2]T. BODOAŞCĂ, Examen de ansamblu şi observaţii critice privind familia şi căsătoria în

reglementarea noului Cod civil,în Dreptul nr. 11/2009, p. 13.

[3] A se vedea I. ALBU, Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 33;

AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU,Dreptul familiei, ed. a 7-a, Ed. C.H. Beck, Bucu-
reşti, 2012, p. 6.
ocrotire etc. În această categorie se includ: obligaţia de întreţinere între foştii soţi,
raporturile care se nasc în legătură cu plasamentul, concubinajul etc.

§2. Izvoarele dreptului familiei

9. a) Normele dreptului european constituie izvorul primordial, iar dintre acestea
trebuie să indicăm Convenţia europeană a drepturilor omului şi jurisprudenţa Curţii
Europene în această materie, care sunt obligatorii pentru instanţele române.
b) Constituţia României constituie izvor fundamental al dreptului familiei, întru-
cât cuprinde o parte dintre principiile acestei ramuri de drept, cum sunt principiul
egalităţii femeii cu bărbatul, al ocrotirii de către stat a căsătoriei şi a familiei, precum
şi al intereselor mamei şi ale minorilor.
c) Codul civil[1] constituie izvorul organic principal al dreptului familiei. Structura
acestuia, în linii mari, a fost prezentată atunci când s-a abordat problema obiectului
de reglementare a dreptului familiei, aşa încât se mai impune doar precizarea că
acest act normativ a fost pus în aplicare la data de 1 octombrie 2011 (prin Legea
nr. 71/2011).
d) Alte acte normative ce cuprind dispoziţii cu privire la relaţiile de familie sunt [2]:
– Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată;
– Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului;
– Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, republicată.

§3. Principiile generale ale familiei şi ale căsătoriei

10. Din analiza Titlului I al Cărţii intitulate „Despre familie”din Codul civil putem
desprinde principiile care guvernează familia, căsătoria, principii care trebuie să fun-
damenteze orice act normativ sau administrativ şi orice decizie judiciară referitoare la
aceasta.
În ordinea în care sunt prevăzute de textele legale, aceste principii sunt:
– principiul căsătoriei liber consimţite între soţi [art. 258alin. (1) şi art. 259
alin. (1)];
– principiul egalităţii în drepturi a soţilor [art. 258 alin. (1)];
– principiul ocrotirii familiei de către societate şi stat prin măsuri economice şi
sociale [art. 258 alin. (2) şi (3)];
– principiul monogamiei [art. 258 alin. (4) şi art. 259 alin. (1)];
– principiul interzicerii căsătoriilor între persoane de acelaşi sex [art. 258 alin. (4)
şi art. 259 alin. (1) şi (2)];
– principiul încheierii căsătoriei în scopul întemeierii unei familii şi dreptul de a se
căsători [art. 259 alin. (2)];

[1] Codul familiei a fost abrogat după intrarea în vigoare a noului Cod civil, care include

prevederi cuprinse până atunci în: Codul familiei; Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în apli-
care a Codului familiei şi a decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (De-
cretul nr. 31/1954); Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă; Legea nr. 272/2004
privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului; Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic
al adopţiei.
[2] Toate actele normative indicate în această secţiune au fost modificate la data intrării în

vigoare a noului Cod civil.

 – principiul caracterului laic al căsătoriei sau caracterul subsecvent al căsătoriei
religioase [art. 259 alin. (3)];
– principiul solemnităţii căsătoriei [art. 259 alin. (4)];
– principiul egalităţii în drepturi a copiilor din afara căsătoriei cu cei din căsătorie
(art. 260);
– principiul interesului superior al copilului [consacrat expres în art. 263 şi reluat
în art. 258 alin. (1), art. 261, art. 262 şiart. 264].

11. Principiul căsătoriei liber consimţite între soţi [art. 258 alin. (1) şi art. 259
alin. (1) NCC] este unul dintre principiile constituţionale ale dreptului familiei, ceea ce
subliniază importanţa pe care statul o acordă acestei instituţii. Articolul 48 alin. (1) din
Constituţie prevede că „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi
(...)”, iar ideea liberului consimţământ se regăseşte şi în actele internaţionale privind
drepturile omului care consacră acest element fundamental al familiei şi căsătoriei
[Declaraţia universală a drepturilor omului în art. 25 şi art. 26, Pactul internaţional
privind drepturile civile şi politice în art. 23 alin. (3), Pactul internaţional privind drep-
turile economice, sociale şi culturale în art. 10 alin. (1) şi Convenţia ONU privitoare la
consimţământul la căsătorie, vârsta minimă a căsătoriei şi înregistrarea căsătoriei
adoptată la 7 noiembrie 1962[1]].
Încheierea căsătoriei prin exprimarea liberă a consimţământului viitorilor soţi
reprezintă o aplicare specifică a condiţiilor generale de încheiere a actelor juridice,
întrucât căsătoria este, fără dubiu, un act juridic. Articolul 1169 NCC consacră liber-
tatea de a contracta, iar art. 1179 prevede că o condiţie esenţială pentru validitatea
contractului este consimţământul valabil al părţilor. Ca urmare, şi în cazul căsătoriei,
lipsa materială sau psihică a consimţământului ori vicierea consimţământului unuia
dintre soţi duce la desfiinţarea căsătoriei.
Libertatea încheierii căsătoriei reprezintă mai mult decât libertatea de a contracta,
fiind indestructibil legată de drepturile persoanei umane, iar necesitatea consacrării
exprese a acesteia îşi are originea în istorie, pentru că mult timp încheierea căsăto-
riei a reprezentat o afacere de familie, consimţământul părinţilor fiind considerat mai
important sau cel puţin la fel de important ca şi cel al soţilor.
În reglementarea actuală, soţii sunt cei care trebuie să consimtă la încheierea
căsătoriei în mod liber, iar dacă viitorii soţi sunt minori, căsătoria trebuie încuviinţată
de părinţii acestora.
Exprimarea liberă a consimţământului la căsătorie are legătură şi cu scopul
căsătoriei, care este întemeierea unei familii. Căsătoria trebuie să se încheie numai
dacă are la bază respectul şi afecţiunea reciprocă între soţi, în caz contrar nu va
rezulta o familie, iar căsătoria va fi lovită de nulitate absolută, fiind fictivă.

12. Principiul egalităţii în drepturi a soţilor, atât între ei, cât şi în relaţia cu
copiii lor, a fost consacrat constituţional încă din anul 1948 şi se reflectă în nume-
roase texte referitoare la familie şi căsătorie. Articolul 483 NCC prevede că drepturile
şi îndatoririle care compun autoritatea părintească aparţin în mod egal ambilor părinţi
şi se exercită împreună şi în mod egal de aceştia (art. 503 NCC).
Anterior anului 1948, în regimul vechiului Cod civil, puterea părintească aparţinea
în principiu ambilor părinţi, dar era exercitată în timpul căsătoriei numai de tată, în

[1] Ratificată de România prin Legea nr. 116/1992 (M. Of. nr. 330 din 24 decembrie 1992).
calitatea sa de şef al familiei. În caz de divorţ, puterea părintească era exercitată prin
ambii părinţi, dar tatăl nu putea pierde dreptul de a supraveghea educaţia copiilor
săi, chiar dacă minorul nu i-ar fi fost încredinţat spre creştere şi educare şi chiar dacă
divorţul s-ar fi pronunţat din vina sa. În privinţa copilului din afara căsătoriei, puterea
părintească aparţinea numai mamei acestuia, datorită faptului că stabilirea pater-
nităţii din afara căsătoriei se putea face în condiţii extrem de restrictive.

13. Principiul ocrotirii familiei de către societate şi statprin măsuri econo-

mice şi sociale [art. 258 alin. (2) şi (3) NCC]. Obligaţia statului de a sprijini prin
măsuri economice şi sociale încheierea căsătoriei, precum şi dezvoltarea şi consoli-
darea familiei este consacrată şi prin actele internaţionale privind drepturile omului
care consideră familia ca fiind elementul natural şi fundamental al societăţii [Decla-
raţia universală a drepturilor omului în art. 16 alin. (3), Pactul internaţional privind
drepturile civile şi politice în art. 33 alin. (1), Pactul internaţional privind drepturile
economice, sociale şi culturale în art. 10 alin. (1)].
Modul în care legiuitorul a înţeles să reglementeze încheierea sau desfacerea
căsătoriei, relaţiile dintre părinţi şi copii sau ajutoarele materiale sau sociale pe care
familiile sau copiii le primesc în anumite condiţii reprezintă o formă de executare a
acestei obligaţii a statului.

14. Principiul monogamiei [art. 258 alin. (4) şi art. 259alin. (1) NCC] rezultă din
formularea textelor indicate, fiind consacrat expres numai în partea referitoare la
condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei, în art. 273. Fiind un principiu izvorât
din tradiţia poporului român, considerăm că trebuie să îşi găsească locul în rândul
regulilor fundamentale care guvernează familia. Conform acestui principiu, persoana
căsătorită nu mai poate încheia o nouă căsătorie, iar dacă această regulă se încalcă,
cea de-a doua căsătorie este lovită de nulitate absolută. În afara acestei sanc-
ţiuni civile, persoana vinovată poate fi sancţionată şi penal, întrucât bigamiaeste o
infracţiune contra familiei.

15. Principiul interzicerii căsătoriilor între persoane de acelaşi sex [art. 258
alin. (4) şi art. 259 alin. (1) şi (2)] este un alt principiu a cărui consacrare expresă a
fost făcută în partea referitoare la condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei, în
art. 277 alin. (1). Refuzul recunoaşterii relaţiilor dintre persoanele de acelaşi sex este
unul general şi categoric şi vizează logodna, parteneriatele în vederea reproducerii
umane medical asistate sau a adoptării unui copil[1].

16. Principiul încheierii căsătoriei în scopul întemeierii unei familii coroborat

cu dreptul de a se căsători recunoscut bărbatului şi femeii [art. 259 alin. (2)] nu a
fost prevăzut expres în Codul familiei, cu toate acestea, doctrina şi practica judiciară
au admis fictivitatea căsătoriilor încheiate pentru realizarea unor interese pe care
viitorii soţi nu le-ar fi atins în alt mod[2].
Dreptul de a se căsători este cuprins, în aceeaşi formă, şi în art. 12 din Convenţia
europeană a drepturilor omului, iar Curtea Europeană, prin jurisprudenţa sa, veghea-

[1]E. FLORIAN, în F.A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI (coord.), Noul Cod

civil. Comentariu pe articole,Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 254.

[2] Astfel de căsătorii se pot încheia, de exemplu, din interes material, pentru obţinerea

dreptului de şedere, de muncă sau cetăţenia altui stat etc.

ză ca legiuitorul intern să nu aducă atingere substanţei acestui drept [1]. Dreptul de a
se căsători cuprinde trei atribute principale: dreptul de a se căsători, dreptul de a-şi
alege partenerul şi dreptul de a refuza o căsătorie. Toate acestea sunt de ordine
publică, nicio autoritate nu poate interzice unei persoane să se căsătorească, aceas-
tă interdicţie nefiind permisă nici ca sancţiune, indiferent de natura sa. Curtea Euro-
peană a Drepturilor Omului a decis că refuzul autorităţilor de a permite unor per-
soane aflate în detenţie să se căsătorească cu partenerele lor aduce atingere
esenţei înseşi a dreptului reclamanţilor de a se căsători. În decizie s-a subliniat că,
dacă cei deţinuţi sunt privaţi de libertate şi de anumite drepturi, aceasta nu înseamnă
că ei nu au dreptul de a se căsători, iar alegerea unui partener şi decizia de a se
căsători sunt hotărâri strict private şi personale, fiind indiferent dacă ele sunt sau nu
acceptabile pentru autorităţi[2]. În principiu, Curtea Europeană garantează dreptul la
căsătorie în forma sa clasică, deci căsătoria dintre două persoane de sex biologic
diferit, ca fundament juridic al familiei[3], art. 12 din Convenţie instituind în sarcina sta-
telor obligaţii pozitive esenţiale cu caracter general de a reglementa condiţiile exerci-
tării acestui drept şi obligaţii pozitive concrete pentru unele situaţii particulare[4]. Abia
după unele ezitări, Curtea a recunoscut şi dreptul la căsătorie al transsexualilor[5],
însă pare departe de a adopta o soluţie similară şi în cazul homosexualilor[6].
Articolul 12 din Convenţie are în vedere numai căsătoria civilă[ 7], monogamă,
pentru că poligamia este exclusă de cultura statelor contractante[8], şi nu cuprinde în
conţinutul său dreptul la o căsătorie postumă, care poate fi dorită de o persoană care
supravieţuieşte aceleia cu care intenţiona să se căsătorească[9].
Dreptul de a se căsători este de ordine publică, astfel că orice clauză de celibat,
indiferent de actul în care este cuprinsă (testament, contract de muncă etc.), este
lovită de nulitate absolută, având o cauză ilicită[10] şi imorală. De asemenea, este lo-

[1] Curtea Europeană a condamnat Elveţia pentru o prevedere legală, astăzi abrogată, care

permitea judecătorului ca, la divorţ, să instituie în sarcina soţului vinovat de desfacerea căsă-
toriei sancţiunea de a nu se recăsători timp de până la doi ani, termenul putând fi prelungit în
caz de adulter (Hotărârea din 18 decembrie 1987), şi Marea Britanie, a cărei legislaţie inter-
zicea căsătoria între tatăl vitreg şi fosta soţie a fiului său (Hotărârea din 13 septembrie 2005),
ambele citate de A. BÉNABENT, Droit civil. Droit de la famille,Ed. Montchrestien, Paris, 2010,
p. 26-27.
[2] Hotărârile din 5 ianuarie 2010 în cauzele Frasik c. Poloniei şi Jaremowicz c. Poloniei,

rezumate în C.J. nr. 3/2010, p. 171-172.

[3] Hotărârea din 17 octombrie 1986 în cauza Rees c. Regatului Unit şi Hotărârea din 27

septembrie 1990 în cauza Cossey c. Regatului Unit.

[ 4 ]C. BÎRSAN, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I.

Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 849.

[5]
Cauza Christine Goodwin c. Regatului Unit, Hotărârea din 11 iulie 2002.
[6]PH. MALAURIE, L. AYNÈS, La famille, Ed. Defrénois, Paris, 2004, p. 50.
[7] Fosta Comisie a reţinut că obligaţia de a încheia căsătoria în formele prevăzute de lege

în locul unui ritual religios specific nu reprezintă un refuz de recunoaştere a dreptului la că-
sătorie (Decizia din 18 decembrie 1974 în cauza X. c. Republicii Federale Germania, citată de
C. NICOLESCU, Conţinutul dreptului la căsătorie şi la întemeierea unei familii reflectat în juris-
prudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în Dreptul nr. 3/2009, p. 54).
[8] Hotărârea C.E.D.O. din 18 decembrie 1986 în cauza Johnston şi alţii c. Irlandei.
[9] Decizia din 13 decembrie 1984 în cauza M. c. Republicii Federale Germania, citată de

C. NICOLESCU, Conţinutul dreptului la căsătorie…,p. 55.

[ 10 ] În sensul că în astfel de cazuri ar fi incidentă sancţiunea caducităţii, a se vedea

A. BÉNABENT, op. cit., p. 26 şi practica judiciară citată, notele 7 şi 8.

vită de nulitate clauza care interzice căsătoria cu o anumită persoană sau cu o per-
soană de o anumită rasă, religie sau provenienţă socială[1].

17. Principiul caracterului laic al căsătoriei sau caracterul subsecvent al

căsătoriei religioase rezultă din art. 259 alin. (3) NCC. Acest text, spre deosebire de
articolul corespondent din Codul familiei[2], face referire expresă la celebrarea reli-
gioasă a căsătoriei, care poate fi făcută numai după încheierea căsătoriei civile [3].

18. Principiul solemnităţii căsătoriei [art. 259 alin. (4) NCC] rezultă din faptul că
toate condiţiile de încheiere şi cauzele de nulitate se stabilesc prin Codul civil. Ca
orice act solemn, încheierea valabilă a căsătoriei şi naşterea efectelor sale specifice
au loc numai dacă sunt îndeplinite toate condiţiile de fond şi de formă prevăzute de
lege. Solemnitatea căsătoriei presupune o serie de condiţii anterioare şi concomi-
tente încheierii acesteia, dintre care cea mai importantă este cea a prezenţei ambilor
soţi în faţa ofiţerului de stare civilă şi a exprimării consimţământului liber al acestora.

19. Principiul egalităţii în drepturi a copiilor din afara căsătoriei cu cei din
căsătorie (art. 260 NCC) este un principiu care a făcut deja istorie în dreptul nostru
şi înseamnă că cele două categorii au exact aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii în
raporturile cu părinţii lor, în ceea ce priveşte numele, autoritatea părintească, între-
ţinerea şi vocaţia succesorală. Singura deosebire ce se menţine şi sub noul Cod civil
este stabilirea paternităţii. În cadrul acestei acţiuni, copilul din afara căsătoriei are
sarcina de a proba paternitatea, în timp ce copilul din căsătorie este scutit de
această sarcină, fiind beneficiarul prezumţiei de paternitate. Dacă însă mama copi-
lului a convieţuit cu pretinsul tată în perioada timpului legal al concepţiei, şi copilul din
afara căsătoriei beneficiază de o scutire de dovadă (prezumţia filiaţiei faţă de
pretinsul tată – art. 426 NCC).
Protecţia acordată de stat şi întinderea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti sunt
egale, indiferent dacă un copil este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din
adopţie.
Egalitatea este firească, întrucât faptul sângelui este identic, iar în privinţa adop-
ţiei, legislaţia actuală consacră un singur tip, al adopţiei cu efecte depline, prin care
se naşte o legătură de filiaţie identică cu cea de sânge. Acest principiu este con-
sacrat şi prin Constituţie şi concură la asigurarea interesului copilului.
Vechiul Cod civil numea copilul din afara căsătoriei copil natural sau nelegitim, iar
situaţia sa era asimilată cu aceea a copilului din căsătorie numai faţă de mamă, pe

[ 1 ] Jurisprudenţa franceză a acceptat o scurtă perioadă ca valabilă concedierea unui

angajat pentru că s-a căsătorit cu angajatul unui concurent, însă poziţia a fost revizuită, iar în
prezent astfel de concedieri sunt considerate ilegale. O decizie relativ recentă a recunoscut ca
valabil un legat făcut sub condiţia ca legatarul să se căsătorească, întrucât lipsea orice indi-
caţie referitoare la alegerea partenerului (A. BÉNABENT, op. cit., p. 27-28).
[2] Art. 3 C. fam. prevedea că numai căsătoria încheiată în faţa ofiţerului de stare civilă dă

naştere drepturilor şi obligaţiilor de soţi prevăzute în cod. Se observă că lipseşte orice referire
la ceremonia religioasă, lucru firesc, dacă ne raportăm la contextul politic în care a fost
adoptat Codul familiei.
[3] Există state în care încheierea căsătoriei este atribuţia exclusivă a autorităţilor religioase

şi state în care căsătoria poate fi încheiată atât de reprezentanţii cultelor, cât şi de funcţionarii
învestiţi de stat în acest sens (această a doua variantă este consacrată de Codul civil Québec
în art. 366 şi urm.).
când faţă de tată, chiar dacă a fost recunoscut, nu avea niciun drept. Codul familiei
din 1954 a înlăturat toate diferenţele de regim juridic între aceste categorii de copii,
cu excepţia modului de stabilire a legăturii de filiaţie, care a rămas mai anevoioasă în
cazul copilului din afara căsătoriei. Încă înainte de adoptarea noului Cod civil, în
această materie s-a remarcat o liberalizare, în sensul că au fost înlăturate toate con-
diţiile pentru introducerea acestor acţiuni, chiar şi termenul de prescripţie de 1 an
fiind înlăturat.
Noul Cod civil păstrează această direcţie de liberalizare a contenciosului pater-
nităţii din afara căsătoriei, prevăzând în plus şi o prezumţie legală care simplifică
sarcina probatorie a reclamantului în aceste categorii de acţiuni.

20. Principiul interesului superior al copilului [consacrat expres în art. 263 şi

reluat în art. 258 alin. (1), art. 261, art. 262 şi art. 264 NCC]. Interesul superior al co-
pilului este o noţiune preluată din Convenţia privind drepturile copilului[1], dar care nu
este definită nici de aceasta şi nici de legislaţia noastră internă.
Interesul superior al copilului trebuie să fie unicul scop al tuturor acţiunilor
părinţilor şi măsurilor întreprinse de stat în legătură cu un copil. Având în vedere că
dreptul şi psihologia nu sunt ştiinţe exacte, aprecierea acestui interes este deosebit
de dificilă. El trebuie evaluat în funcţie de datele sociale, economice şi politice ale
unei ţări şi epoci, dar şi de situaţia concretă a copilului respectiv.
În doctrină s-a subliniat că prin interes al copilului legiuitorul desemnează, pe de o
parte, un interes social, superior, conform căruia părinţii au obligaţia să crească şi să
educe copilul în conformitate cu regulile şi principiile generale ale societăţii, iar, pe de
altă parte, un interes personal concret al minorului, în acest sens părinţii având obli-
gaţia de a se îngriji de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, dar şi de educarea şi pre-
gătirea profesională potrivit cu însuşirile sale. Cele două laturi ale noţiunii se între-
pătrund şi se influenţează reciproc, iar exercitarea lor trebuie să se facă numai în
limitele create de dreptul pozitiv[2].
Utilizarea noţiunii de „superior”indică faptul că interesul copilului trebuie preferat,
în caz de conflict, altor interese implicate. Articolul 2 din Legea nr. 272/2004 arată că
principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile
şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi legali ai săi, precum şi
altor persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal[3].

[1] Adoptată de Adunarea Generală a ONU la 20 noiembrie 1989 şi ratificată de România

prin Legea nr. 18/1990 (republicată în M. Of. nr. 314 din 13 iunie 2001).
[2] Pentru o analiză mai aprofundată, a se vedea AL. BACACI, Precizări privind instituţia

ocrotirii părinteşti, în Dreptul nr. 10/2000, p. 58-61.

[3] Deşi Legea nr. 272/2004 şi Legea nr. 273/2004 au fost adoptate ca părţi ale pachetului

legislativ destinat ocrotirii copilului, între acestea există deosebiri terminologice nejustificate şi
care stabilesc domenii de aplicare diferite. În acelaşi sens, a se vedea T. BODOAŞCĂ, Unele
aspecte critice referitoare la necorelarea unor dispoziţii din Legea nr. 272/2004 privind pro-
tecţia şi promovarea drepturilor copilului cu anumite norme din Legea nr. 273/2004 privind
regimul juridic al adopţiei, în Dreptul nr. 5/2005, p. 85-94.
Capitolul al III-lea. Căsătoria

21. Căsătoria reprezintă o instituţie extrem de importantă în economia dreptului

familiei, pentru că majoritatea relaţiilor sociale ocrotite de această ramură de drept îşi
au izvorul în căsătorie. Analiza acestei instituţii va fi precedată de scurte consi-
derente privind logodna şi concubinajul.

Secţiunea 1. Logodna

§1. Noţiune şi condiţii

22. Includerea logodnei între instituţiile reglementate de Codul civil, după ce Co-
dul familiei nu făcea nicio referire la ea, reprezintă o întoarcere în timp nejustificată,
pentru că fenomenul nu este atât de răspândit pentru a beneficia de un întreg capitol
în Codul civil, în timp ce concubinajul este abia amintit[1]. Modul de reglementare a
logodnei pare a fi inspirat de art. 90 C. civ. elveţian sau de art. 79 C. civ. italian.
Etimologic, cuvântul provine din limba slavonă, în care lagoditi înseamnă a se
înţelege, a trata ceva[2],iar în dreptul roman era numită sponsalia. Sistemele juridice
au oscilat între a acorda putere obligatorie şi a nu recunoaşte niciun efect acestei
promisiuni de a se căsători. După ce romanii şi vechiul drept românesc atribuiau
logodnei forţă obligatorie izvorâtă din stipulaţia reciprocă a părţilor de a se căsători [3],
vechiul Cod civil a înlăturat orice caracter obligatoriu al acesteia, păstrându-se doar
obligarea la daune-interese a celui din a cărui culpă s-a rupt logodna, cu condiţia ca
cealaltă parte să dovedească faptul că i s-a cauzat un prejudiciu. Codul familiei a
ignorat această instituţie şi nu i-a acordat nicio dispoziţie, iar practica judiciară nu a
cunoscut litigii întemeiate pe răspunderea logodnicilor pentru ruperea intempestivă a
logodnei sau pe restituirea darurilor.

[1] Desuetudinea acestei instituţii face ca ea să nu fi fost inclusă în Codul civil al regiunii

Québec, cel mai modern cod de inspiraţie franceză şi care a fost folosit ca sursă de inspiraţie
şi de legiuitorul român, chiar dacă nu neapărat în partea referitoare la familie. Logodna nu este
reglementată nici de Codul civil francez, dar se regăseşte în Codul civil italian şi în cel elve-
ţian. Introducerea prevederilor privind logodna a fost motivată de redactori ca fiind „o realitate
tradiţională în România”. În doctrină s-a pus întrebarea dacă instituţionalizarea logodnei nu a
reprezentat soluţia onorabilă a legalizării concubinajului, această idee fiind mai lesne de ac-
ceptat şi de segmentul de opinie publică mai puţin tolerant faţă de legitimarea uniunii faptice. A
se vedea E. FLORIAN, Consideraţii asupra logodnei reglementată de noul Cod civil român,în
C.J. nr. 11/2009,p. 634. Chiar dacă nu aceasta a fost intenţia legiuitorului, unele soluţii refe-
ritoare la logodnă ar putea fi folosite şi pentru concubini, aşa cum se întâmplă în jurisprudenţa
franceză care, deşi defineşte concubinajul, nu dă dreptul la despăgubiri concubinului părăsit
abuziv, astfel că se aplică dispoziţiile referitoare la logodnă (P. MURAT, Droit de la famille,
Ed. Dalloz, Paris, 2007, p. 446).
[2] În limba franceză se foloseşte termenul de fiançailles,care provine din limba latină în

care fido, -ere înseamnă a încredinţa, a da încrederea sa.

[3]C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, Tratat de drept civil român, vol. I,

Ed. All, Bucureşti, 1996, p. 188.

 Concluzionând, deşi în istoria noastră a existat o tradiţie în ceea ce priveşte lo-
godna, întrucât lipsa ei din reglementarea ultimilor ani nu a creat ideea de vid juridic,
susţinem că reglementarea ei nu era necesară1.
Logodna2 este definită ca promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria, ea
fiind considerată un acord sentimental şi intelectual asupra unei căsătorii viitoare, un
timp de gândire[3] în care logodnicii îşi încearcă sentimentele şi învaţă să se cunoas-
că. Pentru a se putea încheia logodna, este necesar să fie îndeplinite aceleaşi con-
diţii de fond ca pentru căsătorie, cu excepţia avizului medical şi a autorizării instanţei
de tutelă[4].
În ceea ce priveşte natura sa juridică, logodna este un act juridic, deşi particu-
larităţile sale nu se conciliază în unele privinţe cu teoria clasică a actului juridic civil,
în special pentru că încheierea logodnei nu naşte efecte juridice, încheierea căsă-
toriei nefiind obligatorie pentru niciunul dintre parteneri[5].

23. Condiţiile de fond pentru încheierea valabilă a logodnei sunt vârsta de 18

ani pentru ambii viitori soţi, voinţa de a se logodi exprimată prin consimţământul lor
liber, viitorii soţi să nu fie rude (fireşti sau din adopţie) în linie dreaptă sau în linie
colaterală până la al patrulea grad inclusiv, să nu fie căsătoriţi, să nu fie alienaţi sau
debili mintal şi să nu existe un raport de tutelă între ei. De altfel, tutela este exclusă
între persoanele majore şi nepuse sub interdicţie.
Tot o condiţie de fond este şi necesitatea diferenţierii sexuale între cei doi par-
teneri care se logodesc. Alineatul (5) al art. 266 NCC prevede expres, ca şi în cazul
căsătoriei, că logodna se poate încheia doar între bărbat şi femeie.
Referitor la condiţiile de fond, credem că se mai impun următoarele precizări:
– minorii între 16 şi 18 ani se pot logodi cu încuviinţarea părinţilor, căsătoria ur-
mând să se încheie cu respectarea tuturor cerinţelor de fond sau de formă şi doar
dacă există motive temeinice care să o justifice sau după ce viitorii soţi împlinesc 18
ani;
– în ceea ce priveşte existenţa unei căsătorii anterioare, credem că logodna nu se
poate încheia în timpul procesului de divorţ, chiar dacă actul căsătoriei s-ar încheia
după rămânerea definitivă a hotărârii de desfacere a primei căsătorii, întrucât nu sunt
îndeplinite condițiile de fond pentru căsătorie, așa cum prevede art.266 alin.2 Cod
civil, respectiv persoana să nu fie căsătorită.
Pentru încheierea logodnei nu este necesară îndeplinirea niciunei formalităţi,
dovada putându-se face cu orice mijloc de probă[6]. Ca şi în alte procese privitoare la

1
În sens opus, că reglementarea este benefică, a se vedea, C.Roșu și A.Fanu-Moca,
Reglemenarea logodnei în noul Cod civil, în Dreptul nr.1/2012, p.83.
2
Pentru o abordare mai amplă a reglementării logodnei, vezi T. Bodoașcă, A. Csakany,
Opinii privind reglementarea logodnei în Codul civil român,în Dreptul nr.5/2015, p.9-24.
[3]PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 56.
[4] În forma iniţială a Codului se menţiona autorizarea organului administrativ competent,
ceea ce era evident o eroare, întrucât între condiţiile de fond sau de formă cerute pentru
încheierea căsătorie nu se regăseşte o astfel de autorizare.
[5] Pentru o analiză aprofundată a naturii juridice a logodnei şi a argumentelor care o exclud

din rândul faptelor juridice, a se vedea E. FLORIAN, Consideraţii asupra..., p. 629-630 şi 632-
633.
[6] Libertatea probei şi lipsa oricărei formalităţi pentru încheierea logodnei nu înseamnă că

se va naşte dreptul la despăgubiri în urma oricărei legături amoroase sau a tuturor relaţiilor de
concubinaj care sfârşesc prost.
raporturi de familie, se vor putea asculta ca martori rudele şi afinii până la gradul a
treilea inclusiv, în afară de descendenţi. Deşi textele legale care reglementează re-
gimul probator nu se referă expres şi la soţ, fostul soţ, logodnic şi concubin, credem
că şi aceste categorii de persoane pot fi martori în procesele izvorâte din ruperea
logodnei, pentru aceleaşi motive pentru care pot fi şi celelalte categorii, însă instan-
ţele judecătoreşti trebuie să manifeste vigilenţă în aprecierea acestor depoziţii şi să
le înlăture pe acelea care ar suferi de părtinire[1].

24. Încheierea logodnei este facultativă, căsătoria nefiind condiţionată de

aceasta. Având în vedere că logodna nu este obligatorie şi nici nu obligă practic la
încheierea căsătoriei, în literatura juridică franceză s-a pus în discuţie natura juridică
a acestei „obligaţii care nu obligă la nimic” [2]. În ceea ce ne priveşte, considerăm că
logodna este o instituţie sui generis, pentru încheierea căreia sunt necesare condiţiile
cerute în cazul contractelor, însă temeiul juridic pentru neîndeplinirea obligaţiilor asu-
mate este răspunderea civilă delictuală, respectiv fapta ilicită cauzatoare de preju-
dicii, conform art. 1357 NCC[3]. Logodna are deci o natură hibridă, fiind exclusă ca-
racterizarea sa ca un contract[4], întrucât s-ar afecta libertatea dreptului la căsătorie.
Logodna naşte pentru logodnici doar o obligaţie negativă de a se abţine să
rupă logodna abuziv, obligaţia fiind identică cu cea din dreptul comun de a nu
comite nicio faptă ilicită, cu intenţie sau din culpă, care să creeze altuia un prejudiciu.

§2. Ruperea logodnei

25. Aşa cum arătat anterior, dacă unul dintre logodnici rupe logodna, indiferent
dacă are un motiv serios sau nu are niciun motiv şi indiferent cât de aproape este
proiectata căsătorie, el nu poate fi constrâns să încheie căsătoria, întrucât din în-
cheierea logodnei nu se naşte o astfel de obligaţie, ea fiind contrară dreptului per-
soanei de a refuza să se căsătorească.
Ruperea logodnei este posibilă oricând şi în orice condiţii, clauza penală
stipulată pentru ruperea logodnei fiind considerată nescrisă. Termenul „nescrisă” se
referă la sancţiunea nulităţii absolute a clauzei respective[5]. Ca urmare, părţile nu pot
stabili, din momentul încheierii logodnei, cuantumul despăgubirilor ce se datorează în
cazul ruperii acesteia, pentru că o clauză penală extrem de oneroasă ar obliga părţile
să se căsătorească împotriva voinţei lor, constituind astfel o încălcare a dreptului la
căsătoria liber consimţită.

[1]AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, Dreptul familiei, ed. a 6-a, Ed. C.H. Beck,

Bucureşti, 2009, p. 207.

[2]PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 55.
[ 3 ] De altfel, acordarea daunelor-interese pe baza art. 998 C. civ. 1864 s-a regăsit şi

în practica judiciară creată sub acest act normativ (C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU,
AL. BĂICOIANU, op. cit., p. 188 şi practica judiciară acolo citată).
[4] Pentru a explica această contradicţie internă a logodnei, care este, dar nu este, un

contract, unii autori au încercat o comparaţie cu alte contracte care lasă părţilor libertatea de a
se elibera de contractul încheiat, aşa cum sunt contractul de muncă încheiat pe durată nede-
terminată sau vânzarea-cumpărarea pe gustate. Comparaţia a fost considerată nepotrivită,
pentru că există o diferenţă majoră: logodna nu naşte nicio obligaţie dacă nu este ruptă de o
manieră incorectă (PH. MALAURIE,L. AYNÈS, op. cit., p. 59 şi opiniile acolo citate).
[5]E. FLORIAN, Consideraţii asupra..., p. 630.
 Ruperea logodnei, ca şi încheierea ei, nu este supusă niciunei formalităţi, fiind
aplicabil principiul mutuusconsensus, mutuusdissensus, iar dovada se face cu orice
mijloc de probă.

§3. Efectele logodnei

26. Din punct de vedere al efectelor, distingem între efectele logodnei şi efectele
ruperii acesteia.
În primul rând, am arătat că logodna nu produce efecte patrimoniale şi nici nu
obligă la încheierea căsătoriei. În schimb, logodna naşte obligaţia negativă de a
nu rupe logodna în mod abuziv şi, în anumite condiţii, credem că poate constitui o
dovadă a existenţei convieţuirii dintre cei doi logodnici, deci o bază pentru prezumţia
de paternitate faţă de tatăl din afara căsătoriei (art. 426 NCC).Nicio analogie cu
dispozițiile din materia căsătoriei nu este permisă, cu excepția condițiilor de fond la
care legea face referire expresă1.

27. În al doilea rând, efectele ruperii logodnei sunt doar de natură patrimo-
nială şi constau în restituirea darurilor, despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin
ruperea abuzivă a logodnei şi caducitatea donaţiilor făcute de un terţ viitorilor soţi
sau unuia dintre ei, sub condiţia încheierii căsătoriei (art. 1030 NCC).
Primul efect pe care ruperea logodnei îl produce este restituirea darurilor pe
care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în ve-
derea căsătoriei. Se observă că legiuitorul nu condiţionează restituirea de existenţa
unui abuz, ca urmare, aceasta se datorează indiferent care a fost motivul despărţirii,
dacă a existat sau nu un motiv şi care parte a avut iniţiativa ruperii logodnei.
Partea care, înainte de încheierea logodnei sau în timpul acesteia, a făcut celei-
lalte părţi daruri în considerarea logodnei sau a căsătoriei ce ar fi trebui să urmeze
poate cere restituirea lor, inclusiv pe calea unei acţiuni formulate la instanţa compe-
tentă. În cadrul acesteia trebuie să dovedească, prin orice mijloc de probă, în-
cheierea logodnei, ruperea acesteia şi existenţa darului făcut celeilalte părţi.
Întrucât legiuitorul a folosit termenul „daruri”atunci când a reglementat obligaţia
de restituire, s-ar putea crede că s-au avut în vedere numai darurile manuale, nu şi
donaţiile făcute înainte sau în timpul logodnei. În sprijinul acestei opinii vine şi prin-
cipiul irevocabilităţii donaţiilor, consacrat în art. 1015 NCC, ale cărei excepţii sunt
prevăzute expres şi limitativ în art. 1020[2]. Totuşi, considerăm că interpretarea co-
rectă a textului este cea sistematică, iar din coroborarea acestui articol cu art. 1030,
rezultă soluţia contrară.
Articolul 1030 NCC prevede că donaţiile făcute viitorilor soţi sau unuia dintre ei,
sub condiţia încheierii căsătoriei, nu produc efecte în cazul în care căsătoria nu se
încheie. Acest text se referă la donaţiile făcute de un terţ viitorilor soţi, indiferent dacă
sunt sau nu logodiţi, însă considerăm că aceeaşi raţiune trebuie să existe şi în cazul
în care donaţia a fost făcută de unul dintre logodnici celuilalt, în vederea încheierii
căsătoriei.

1
E. Florian, Dreptul familiei, ediția 5...op.cit., p.25.
[2] Donaţia poate fi revocată pentru ingratitudine şi pentru neexecutarea culpabilă a sar-
cinilor din partea donatarului.
 Concluzionând, arătăm că, în cazul ruperii logodnei, principiul este restituirea
darurilor făcute reciproc de logodnici în considerarea logodnei sau a căsătoriei, iar
excepţia sunt darurile obişnuite, pe care logodnicii sunt îndreptăţiţi să le păstreze.
Darurile obişnuite sunt bunurile de valoare mică sau medie, în funcţie de nivelul de
trai al persoanei care le-a făcut, remise cu ocazii cum ar fi ziua de naştere sau săr-
bătorile de peste an, ocazii cu care se fac de obicei cadouri, chiar şi în cazul în care
logodna nu ar fi fost încheiată.
Credem că o situaţie specială este cea a inelului de logodnă, care trebuie inclus
în categoria darurilor ce trebuie restituite, mai ales că acesta poate avea pentru cel
ce l-a dăruit o valoare sentimentală, în cazul în care este o bijuterie de familie[1].
Darurile se restituie în natură sau, dacă aceasta nu mai este cu putinţă, în
măsura îmbogăţirii. Imposibilitatea restituirii în natură poate rezulta din pieirea, for-
tuită sau culpabilă, ori din înstrăinarea bunului. Considerăm că restituirea în echi-
valent nu trebuia limitată la măsura în care patrimoniul logodnicului obligat la resti-
tuire a cunoscut o îmbogăţire şi că era echitabil să se restituie valoarea reală a bunu-
lui imposibil de restituit. Aceasta, întrucât, în ambele situaţii (pieire sau înstrăinare),
logodnicul este culpabil, în primul caz de neglijenţă, iar în al doilea de ingratitudine,
pentru că a înstrăinat un bun primit în dar de la logodnicul său.
Nu vedem care a fost justificarea legiuitorului pentru forma în care a reglementat
restituirea în echivalent, mai ales că restituirea darurilor se impune indiferent care a
fost motivul ruperii logodnei. În plus, această reglementare va crea situaţii inechita-
bile. De exemplu, dacă logodna se rupe din vina logodnicei care a primit un dar de la
logodnicul său, iar aceasta dovedeşte că bunul primit în dar a pierit, deci nu a
cunoscut nicio îmbogăţire, va fi exonerată de obligaţia de restituire.
Obligaţia de restituire nu există dacă logodna a încetat prin moartea unuia dintre
logodnici. Reglementarea este urmarea firească a caducităţii logodnei în cazul dece-
sului unuia dintre logodnici. Împărtăşim opinia conturată în jurisprudenţa franceză că,
în cazul în care decesul a fost provocat, accidental sau intenţionat, de un terţ, logod-
nicul rămas în viaţă are dreptul să ceară de la acesta despăgubiri materiale constând
în cheltuielile făcute în vederea căsătoriei şi daune morale pentru pierderea şansei
pe care ar fi avut-o, după căsătorie, de a beneficia de obligaţia de ajutor şi de între-
ţinere ce ar fi existat în sarcina soţului său[2].

28. Cel de-al doilea efect patrimonial al ruperii logodnei este acela că partea
care rupe logodna în mod abuziv sau care în mod culpabil l-a determinat pe celălalt
să rupă logodna poate fi obligată la despăgubiri.
Acţiunea poate fi pornită fie de cel ce a avut iniţiativa ruperii logodnei, fie de cel
părăsit şi se formulează împotriva celuilalt logodnic. Din punct de vedere al calităţii
procesuale active, se observă că oricare dintre logodnici poate introduce acţiunea,

[1] În doctrina franceză s-a susţinut că inelul de logodnă nu ar trebui restituit dacă vina

ruperii logodnei revine celui ce a oferit inelul, cu excepţia cazului în care acesta este o bijuterie
de familie. Credem că, în lipsa unei prevederi exprese, această distincţie în funcţie de culpă
nu se aplică şi în dreptul nostru, deci inelul de logodnă se va restitui în toate cazurile în care
restituirea este solicitată, la fel ca celelalte daruri.
[2]PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 63 şi jurisprudenţa acolo indicată. În plus, se arată că

jurisprudenţa este ezitantă în a recunoaşte acelaşi drept la despăgubiri morale şi în cazul

concubinilor.
indiferent dacă a fost părăsit nejustificat sau a fost determinat, în mod culpabil, de
celălalt logodnic să rupă logodna.
Întrucât în ceea ce priveşte sarcina probei nu sunt prevăzute dispoziţii speciale,
urmează a se aplica regula generală actor incumbitprobatio. Ca urmare, partea care
formulează cerere de despăgubiri trebuie să dovedească delictul sau cvasi-delictul
celeilalte părţi şi prejudiciul ce i-a fost cauzat. Fapta ilicită a celui obligat la despăgu-
biri poate consta fie în ruperea abuzivă a logodnei, fie în aceea că l-a determinat pe
celălalt, în mod culpabil, să rupă logodna. Credem că poate fi considerată culpă şi
ruperea total nejustificată a logodnei, mai ales dacă aceasta intervine atunci când
căsătoria este iminentă.
În cadrul acestei acţiuni se poate solicita restituirea cheltuielilor făcute sau con-
tractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu împrejurările,
precum şi pentru orice alte prejudicii cauzate. Existenţa şi întinderea cheltuielilor şi a
celorlalte prejudicii se pot dovedi cu orice mijloc de probă, pentru că între părţi au
existat relaţii care împiedică preconstituirea înscrisurilor. Aceste reguli de probaţiune
se aplică însă numai între foştii logodnici; dacă despăgubirile, inclusiv cele contrac-
tate în vederea căsătoriei, sunt solicitate de terţe persoane, chiar şi de părinţii unuia
dintre logodnici, se aplică dreptul comun.

§4. Termenul de prescripţie

29. Acţiunea în restituirea darurilor pe care logodnicii le-au primit în considerarea
logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, precum şi acţiunea în des-
păgubiri formulate în temeiul articolului anterior sunt supuse unui termen special de
prescripţie, mai scurt decât cel din dreptul comun.
Termenul este de un an şi curge de la ruperea logodnei. Data la care a fost
ruptă logodna se dovedeşte cu orice mijloc de probă. Termenul de un an este un
termen de prescripţie supus dispoziţiilor privind repunerea în termen, suspendarea şi
prescripţia (art. 2522, art. 2532-2543 NCC). Termenul mai scurt a fost prevăzut, în
principal, în scopul prezervării probelor. Fiind admis orice mijloc de probă, cel mai
adesea se va folosi dovada cu martori, iar aceasta este extrem de perisabilă, pentru
că se bazează pe percepţia şi memoria persoanelor apropiate logodnicilor.

Secţiunea a 2-a. Concubinajul

30. Termenul de concubinaj, utilizat în limbajul juridic pentru a desemna o relaţie
stabilă între două persoane de sex diferit care nu sunt legate prin căsătorie, provine
din expresia latină cum cubare,care înseamnă a dormi împreună. Evident că sensul
actual al concubinajului este mult mai larg, neputând fi redus doar la relaţia intimă
între persoane. Concubinajul presupune o convieţuire stabilă, o locuinţă comună,
participarea la cheltuielile comune şi chiar creşterea şi întreţinerea unui copil, deose-
birea faţă de căsătorie constând în lipsa actului juridic, deci a consimţământului de a
se căsători şi, totodată, a statutului legal de persoană căsătorită, cu toate efectele
acestuia, respectiv comunitatea de bunuri, cu scutirea de dovadă pentru bunurile co-
mune, prezumţia de paternitate, obligaţia legală de întreţinere între soţi etc.
 În societatea actuală, un număr tot mai mare de persoane renunţă la căsătorie şi
trăiesc în concubinaj[1], sociologii punând acest fenomen în special pe seama intrării
masive a femeilor pe piaţa muncii şi pe creşterea independenţei lor financiare.
Concubinajul este cunoscut sub diferite denumiri, cum ar fi uniune liberă, uniune
în afara căsătoriei, coabitare, uniune stabilă, căsătorie de fapt, cvasi-căsătorie etc. În
esenţă, concubinajul reprezintă o stare de fapt, chiar dacă o serie de efecte juridice
se nasc din acesta, iar percepţia societăţii româneşti continuă să rămână una ne-
gativă, situând partenerii necăsătoriţi la limita unei situaţii legale. Credem că această
situaţie este întreţinută artificial şi de legiuitor, care nu acceptă nici în anul 2009
existenţa acestui fenomen, pentru că nu foloseşte nicăieri în noul Cod civil acest
termen, ci doar face referire la convieţuirea în afara căsătoriei.
Sensul extins al acestei noțiuni este consacrat și de Curtea Europeană a
Drepturillor Omului care, într-o hotărâre relativ recentă 2 a decis că o relaţie de
coabitare între persoane de acelaşi sex reprezintă, în realitate, o viaţă de familie, iar
nerecunoașterea acestei uniuni reprezintă o încălcare a art.8 CEDO care garantează
respectarea vieții private și de familie. Curtea a reținut că Italia nu şi-a îndeplinit
obligaţia de a asigura cetăţenilor un cadru juridic specific care prevede
recunoaşterea şi protecţia uniunii lor. Pe de altă parte, Curtea a menținut poziția sa
din deciziile anterioare în care judecătorii au arătat că nu există obligaţia ca statele
membre să asigure dreptul la căsătorie, ci doar o o uniune civilă.
Pentru prima oară în România au fost recunoscute anumite efecte concu-
binajului prin noul Cod civil, astfel:
– art. 426 introduce prezumţia de paternitate şi între concubini, cu condiţia dove-
dirii convieţuirii în perioada timpului legal al concepţiei şi
– art. 441 prevede că reproducerea umană asistată medical cu terţ donator poate
fi solicitată şi de părinţi (un bărbat şi o femeie) care nu sunt căsătoriţi. Este adevărat
că nu se solicită existenţa unei perioade de convieţuire anterior cererii, aşa cum pre-
vede, de exemplu, legislaţia franceză, dar credem că legiuitorul a avut în vedere
cuplurile căsătorite sau cele de concubini, pentru că doar acestea pot asigura sta-
bilitatea necesară copilului ce se va naşte prin aplicarea acestei proceduri.
Legislaţia specială recunoaşte, de asemenea, unele efecte concubinajului. Astfel,
Legea nr. 273/2004 reglementează o excepţie de la interdicţia adopţiei multiple şi
permite adoptarea unui copil adoptat de o persoană singură de către persoana de
sex opus cu care primul adoptator are o relaţie stabilă.

[1] În România, conform datelor obţinute de Institutul Naţional de Statistică (INS), 828.000
de persoane au recunoscut că trăiesc în concubinaj. De asemenea, în Marea Britanie, Ger-
mania şi Franţa, numărul acestor cupluri a crescut foarte mult, ceea ce a dus la recunoaşterea
legislativă a acestei forme de convieţuire, cu scopul declarat de a proteja copiii născuţi din
concubinaj, dar şi pe partenerii acestei uniuni. De exemplu, în Franţa şi Germania, numărul
uniunilor libere a depăşit 2,5 milioane. În Grecia în schimb, numărul cuplurilor care trăiesc în
concubinaj a rămas relativ mic şi, cu toate acestea, Guvernul elen a înţeles să promoveze o
iniţiativă legislativă cu scopul de a recunoaşte concubinilor aceleaşi drepturi ca şi cuplurilor
căsătorite în ceea ce priveşte moştenirea şi întreţinerea. Înregistrarea concubinajului ar urma
să se facă prin act notarial.
Oliari ș.a. contra Italiei, cererea nr.18766/11 și 36030/11 din 2015.
2
 Din punct de vedere doctrinar, se observă că autorii definesc şi analizează con-
cubinajul extrem de sumar, mai ales prin prisma asemănărilor şi deosebirilor ce
există în raport cu căsătoria.
Deşi anterior Codului civil din 2009 nu existau în legislaţie referiri la concubinaj
sau la efectele acestuia, Constituţia şi Codul familiei au prevăzut egalitatea de trata-
ment juridic al copilului născut din afara căsătoriei cu copilul născut din căsătorie
(egalitatea priveşte dreptul la nume, la întreţinere, drepturile succesorale etc.), sin-
gura deosebire fiind cea referitoare la stabilirea paternităţii. Ca urmare a acestei dife-
renţe, doar copilul din căsătorie era beneficiarul prezumţiei de paternitate. Sub in-
fluenţa noului Cod civil, şi această diferenţă este parţial înlăturată, pentru că, aşa
cum am arătat, art. 426 permite şi copilului născut de o femeie care a convieţuit cu
presupusul tată în perioada timpului legal de concepţie să invoce beneficiul acestei
prezumţii.
Situaţia copiilor naturali nu a fost întotdeauna identică cu cea a copiilor legitimi. În
Evul Mediu, sub influenţa dreptului canonic, care avea ca scop eradicarea concubi-
najului şi menţinerea supremaţiei căsătoriei, garanţie a păstrării averilor şi a autori-
tăţii părinteşti asupra copiilor, copiii naturali aveau un statut inferior, iar concubinajul
era pedepsit.
Codul civil român din 1864 nu recunoştea concubinajul, dar nici nu îl incrimina,
singura piedică în dezvoltarea acestuia fiind menţinerea situaţiei de inferioritate
juridică pentru copiii naturali. Evident că această formă de ignorare a concubinajului
însemna, indirect, un mijloc de luptă împotriva sa, pentru că un copil născut din afara
căsătoriei nu avea nicio cale de a se apăra împotriva părintelui care nu dorea să îl
recunoască.
În doctrina franceză[1] s-a arătat că legea are şi rolul de a trasa anumite reguli
morale, în sensul că, atunci când încetează să condamne ceea ce este imoral, multe
persoane vor considera că acea activitate este nevinovată. Aşa fiind, ceea ce legea
nu sancţionează, în timp, devine moral, fapt ce s-a întâmplat cu avortul şi cu con-
cubinajul. Mai mult, s-a susţinut că asimilarea copiilor naturali cu copiii din căsătorie
a acţionat puternic împotriva căsătoriei.
În prezent, faţă de amploarea fenomenului, credem că ignorarea nu mai este
posibilă[2], pentru că se produc numeroase consecinţe, în principal prin naşterea unor
copii, dar şi în planul bunurilor dobândite de concubini şi al altor aspecte ale vieţii în
comun.
Concubinajul nu este interzis de lege, dar nici nu i se pot aplica, prin analogie,
dispoziţiile legale referitoare la căsătorie[3]. Între concubini se pot face convenţii, dacă
acestea respectă condiţiile de valabilitate din dreptul comun.
O distincţie importantă s-a conturat în doctrină[1] cu privire la cauza imorală sau
ilicită a contractelor încheiate în scopul începerii sau menţinerii unei relaţii de concu-

[1]PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 19. De reţinut este faptul că în Franţa abia în anul

1972 s-a realizat asimilarea copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie.
[ 2 ] Aceeaşi concluzie apare în doctrina franceză – L.A. BARRIÈRE, Penser le(s) concu-

binages: la doctrine française et la concubinagedepuis le Code Napoléon,în Des concu-

binages, droit interne, droitinternational, droitcomparé,studii grupate de J. RUBELLIN-DEVICHI,
Ed. Litec, Paris, 2002, p. 143.
[ 3 ] Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1047/1981, în R.R.D. nr. 2/1982, p. 60; Trib. Mun.

Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 22/1990, în Dreptul nr. 3/1992, p. 64; C.S.J., s. civ., dec.
nr. 2426/1992, în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 22.
binaj. Astfel, s-a subliniat că, în cazul contractelor cu titlu oneros, pentru a putea
atrage nulitatea absolută, cauza ilicită trebuie să fi fost cunoscută de cocontractant în
momentul încheierii contractului, protejând astfel partea de bună-credinţă[2]. În cazul
contractelor cu titlu gratuit, se consideră că nu este necesar ca cel gratificat să fi cu-
noscut cauza ilicită. Practica judiciară a apreciat, aproape unanim, că un contract
încheiat între concubini are o cauză ilicită şi a constatat nulitatea absolută, fie că a
fost vorba despre contracte oneroase, fie cu titlu gratuit[3], deşi credem că se impu-
neau soluţii nuanţate, în funcţie de fiecare situaţie în parte.
Bunurile dobândite împreună de concubini fac obiectul proprietăţii comune
pe cote-părţi, iar proba calităţii acestor bunuri şi a cotelor ce revin exclusiv fiecăruia
se va face conform dreptului comun, atât între concubini, cât şi între aceştia şi terţi[4].

Secţiunea a 3-a. Căsătoria

§1. Precizări prealabile

31. Una dintre cele mai vechi instituţii pe care le-a cunoscut societatea umană şi
care a căpătat cele mai diverse forme în funcţie de religie, teritoriu sau epocă istorică
este căsătoria. De la căsătoria impusă de familie şi desfăşurată ca o adevărată
ceremonie sacră, religioasă până la căsătoria liberă (în unele state chiar între per-
soane de acelaşi sex) şi pur consensuală de astăzi s-a parcurs un drum lung şi ane-
voios. Astăzi, legislaţia română reglementează o formă a căsătoriei care are caracter
liber consimţit, laic (civil), bazat pe egalitatea în drepturi a soţilor atât între ei, cât şi în
raporturile faţă de copiii născuţi din căsătorie, iar forma în care se încheie este
considerată de doctrină a fi solemnă, pentru că presupune o serie de formalităţi
cerute pentru validitatea actului juridic.
Căsătoria reprezintă un concept al cărui conţinut s-a modificat fundamental de-a
lungul istoriei. Dacă în dreptul roman esenţa căsătoriei, adică elementul care făcea
distincţia între această instituţie şi concubinaj, era egalitatea de rang social pe care
căsătoria o crea între bărbat şi femeie, pe de o parte, şi între părinţi şi copii, pe de
altă parte, în epoca modernă, esenţa căsătoriei se regăsea în caracterul de indiso-
lubilitate a contractului încheiat între soţi, în sensul că o căsătorie încheiată cu res-

[1] A se vedea I.F. POPA, Discuţii privind cauza morală şi licită în raporturile juridice con-

tractuale dintre concubini, în Dreptul nr. 10/2001, p. 48. Jurisprudenţa recentă pare a se înde-
părta de la linia clasică în care contractele încheiate între concubini erau considerate a avea
cauză imorală; în acest sens, C.A. Piteşti, s. civ., mun. şi asig. soc., min. şi fam., dec. nr. 26
din 22 ianuarie 2007, www.justitie-ag.ro/ca_pit/ca_app/.
[2] În jurisprudenţa franceză mai nouă s-a subliniat că un contract, chiar oneros, poate fi

desfiinţat pentru cauză ilicită, chiar dacă una dintre părţi nu a cunoscut caracterul ilicit sau
imoral al cauzei (Cass., 1er civ., 7 octobre 1998, apud A. BÉNABENT, Droit civil. Lesobligations,
Ed. Montchrestien, Paris, 1999, p. 132).
[3] Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1912/1955, în I. MIHUŢĂ, AL. LESVIODAX, Repertoriu de

practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii
1952-1969, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 198; C.A. Ploieşti, s. civ., dec. nr. 211/1998, în
C.P.J. 1998, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 198-199.
[4] A se vedea F. POPESCU, I. VIDU, Proprietatea comună a concubinilor asupra bunurilor

imobile dobândite împreună prin acte cu titlu oneros. Proba acesteia, în Dreptul nr. 11/2001,
p. 62-68.
pectarea condiţiilor de fond şi de formă era socotită ca fiind încheiată pentru întreaga
viaţă, neputând fi desfăcută prin simplul consimţământ al părţilor, ci numai pentru
cauze determinate şi cu intervenţia instanţei de judecată [1]. Legiuitorul contemporan
atentează şi la acest principiu al căsătoriei, care pierde tot mai mult teren şi primeşte
o lovitură puternică prin reglementarea divorţului prin consimţământ pe cale admi-
nistrativă şi prin procedura notarială.

32. Căsătoria a fost definită ca fiind un contract solemn, prin care bărbatul şi
femeia stabilesc între ei o uniune sancţionată de lege, cu scopul de a trăi îm-
preună[2], însă referirea la contract a fost criticată, pentru că între cele două instituţii
există deosebiri fundamentale[3]. Chiar dacă deosebirile încep să se estompeze prin
contractualizarea accentuată pe care o cunoaşte căsătoria, rămâne mai potrivită
definirea căsătoriei ca fiind uniunea liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie,
încheiată cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege, în scopul
întemeierii unei familii.

33. De lege lata, pentru încheierea valabilă a unei căsătorii, legea prevede nece-
sitatea îndeplinirii următoarelor condiţii: vârsta matrimonială, consimţământul viito-
rilor soţi şi diferenţierea sexuală. Acestor condiţii generale li se adaugă condiţiile spe-
ciale, prevăzute numai pentru anumite categorii sociale: minori, cetăţeni străini.
Condiţiile de fond la încheierea căsătoriei pot fi clasificate în biologice şi psiholo-
gice. Sunt condiţii biologice vârsta matrimonială, diferenţierea sexuală şi comunica-
rea sănătăţii, iar la condiţiile psihologice se încadrează consimţământul viitorilor soţi.

§2. Vârsta matrimonială (vârsta legală minimă cerută pentru încheierea

valabilă a unei căsătorii)
34. Această condiţie pentru încheierea unei căsătorii este reglementată de
art. 272 NCC[4], care stabileşte vârsta matrimonială sau vârsta minimă de la care o
persoană, indiferent de sex, se poate căsători la 18 ani. Stabilirea unei vârste matri-
moniale unice, indiferent de sex, este dublu fundamentată juridic, pentru că urmă-
reşte transpunerea în dreptul intern a unor acte internaţionale, dar şi pentru că asi-
gură respectarea Constituţiei care, prin art. 16 alin. (1), instituie principiul egalităţii
cetăţenilor în faţa legii[5]. La aceasta se mai adaugă preocuparea legiuitorului ca
ambii viitori soţi să aibă, în momentul încheierii căsătoriei, capacitate deplină de

[1]M.B. CANTACUZINO, Elementele dreptului civil,Ed. All, Bucureşti, 1998,p. 655.

[2]C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. I, p. 183.
[3]
Pentru o comparaţie între căsătorie şi contract, a se vedea AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE,
C.C. HAGEANU, op. cit., p. 14.În ceea ce privește natura juridică a căsătoriei, în literatura
juridică s-a susținut că aceasta este un act juridic bilateral nepatrimonial și o instituție, adică
un statut juridic caracterizat prin drepturi și obligații specifice și reciproce ale soților, atât în
plan personal, cât și patrimonial. M. Avram, Drept civil...op.cit., p.26.
[4] Art. 272 NCC este reproducerea aproape fidelă a art. 4 C. fam. Textulart. 4 C. fam. a

fost modificat prin Legea nr. 288/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 4/1953 –
Codul familiei (M. Of. 749 din 5 noiembrie 2007). Anterior, vârsta minimă pentru încheierea
căsătoriei era diferită, bărbatul putându-se căsători doar de la 18 ani, iar femeia de la 16 ani
şi, pentru motive temeinice, chiar de la 15 ani. Noul Cod civil a preluat deci această dispoziţie
care a înlăturat discriminarea pe motiv de sex ce exista la încheierea căsătoriei.
[5]T. BODOAŞCĂ, Examen de ansamblu...,p. 24.
exerciţiu, pentru a exprima un consimţământ valabil şi a înţelege numeroasele şi
importantele consecinţe care se desprind din încheierea căsătoriei[1].
Prevederea unei vârste minime este necesară din raţiuni de ordin biologic şi
social-moral, urmărind a se asigura încheierea căsătoriei între persoane mature din
punct de vedere fizic, biologic şi intelectual. Se apreciază că persoanele care nu au
împlinit această vârstă sunt incapabile să exprime un consimţământ valabil, dar şi să
realizeze finalitatea căsătoriei, aceea a întemeierii unei familii. Vârsta minimă pentru
căsătorie se stabileşte în relaţie directă cu pubertatea reală, care depinde de diferiţi
factori, printre care şi cei de ordin climateric sau fiziologic [2].
Legea nu prevede o vârstă maximă până la care se poate încheia căsătoria,
astfel că este posibilă chiar şi încheierea unei căsătorii in extremis,înainte de
moarte, prin care de regulă se legalizează o convieţuire anterioară. Pentru ca o astfel
de căsătorie să fie valabilă, este necesară îndeplinirea tuturor condiţiilor legale,
inclusiv exprimarea unui consimţământ conştient de către ambii soţi.
Legea nu stabileşte nici o diferenţă maximă de vârstă între soţi, de unde conclu-
zia că încheierea căsătoriei poate avea loc indiferent de diferenţa de vârstă
care există între ei. Unii autori[3] apreciază însă că o diferenţă de vârstă prea mare
între viitorii soţi poate fi un indiciu că se voieşte încheierea unei căsătorii fictive.

35. Regula care stabileşte vârsta matrimonială la 18 ani cunoaşte şi o excepţie.

Astfel, pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate
căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a
tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are
domiciliul. În cazul în care unul dintre părinţi refuză să încuviinţeze căsătoria, instan-
ţa de tutelă hotărăşte şi asupra acestei divergenţe, având în vedere interesul supe-
rior al copilului.
Acest text permite căsătoria minorului între 16 şi 18 ani, indiferent de sex, cu
îndeplinirea cumulativă a unor condiţii speciale, care se adaugă condiţiilor generale
de fond şi de formă prevăzute pentru încheierea căsătoriei. În primul rând, este ne-
cesar să existe motive temeinice care să justifice încheierea căsătoriei înainte de
împlinirea vârstei matrimoniale. Acestea nu sunt indicate de legiuitor, rămânând
instanţei de tutelă sesizate în vederea autorizării acestor căsătorii să le stabilească.
În practica administrativă anterioară, care a evaluat aceste motive temeinice pentru
căsătoria unei femei de 15 ani[4], sarcina femeii sau naşterea unui copil au fost cel
mai des întâlnite, aceste motive dovedind şi că viitorii soţi au atins vârsta pubertăţii,
deci pot procrea[5].
A doua condiţie presupune eliberarea unui aviz medical. În tăcerea legii, care nu
indică ce anume trebuie să conţină acest aviz, considerăm că medicul trebuie să
ateste atingerea vârstei nubile de către cei doi viitori soţi, starea generală a sănătăţii

[1]T. BODOAŞCĂ, Contribuţii la studiul cerinţelor legale referitoare la vârsta minimă pentru

încheierea căsătoriei, în C.J. nr. 2/2008, p. 57.

[2]AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 19.
[3] A se vedea I.P. FILIPESCU ş.a., Încheierea căsătoriei şi efectele ei,Ed. Academiei, Bucu-

reşti, 1981, p. 30.

[4] Căsătoria femeii între 15 şi 16 ani, pentru motive temeinice, cu încuviinţarea primarului

general al municipiului Bucureşti sau preşedintele consiliului judeţean de la domiciliul femeii.

[ 5 ] În acelaşi sens, A.G. GAVRILESCU, Capacitatea de a încheia căsătoria, în Dreptul

nr. 1/2009, p. 119.

lor făcând obiectul condiţiei generale prevăzute de art. 278 NCC, care impune comu-
nicarea reciprocă a stării sănătăţii. Întrucât textul noului Cod civil nu a mai reluat
formularea anterioară a Codului familiei care prevedea ca avizul să fie dat de un
medic oficial, credem că este întemeiată opinia conform căreia formularea succintă a
legii impune concluzia că este necesar avizul unui medic cu drept de practică [1],
nefiind necesară opinia unui medic specialist sau a unei comisii medicale.
Cea de-a treia condiţie este încuviinţarea părinţilor. Condiţia analizată nu este o
noutate în legislaţia noastră. Articolul 131 C. civ. 1864 prevedea necesitatea ca tatăl
şi mama minorului ce urmează a se căsători să îşi dea consimţământul la încheierea
acelei căsătorii. În perioada cât textul a fost în vigoare (1906-1954)[ 2], consimţă-
mântul părinţilor acoperea un număr mai mare de situaţii, întrucât vârsta majoratului
era de 21 de ani.
În opinia noastră, trebuie să distingem planul etic, moral de cel juridic. Astfel, din
punct de vedere moral, considerăm oportun a se cere încuviinţarea părinţilor pentru
încheierea căsătoriei de către un minor, pentru că „este natural să fie aşa. Părinţii
sunt mai în măsură să judece oportunitatea căsătoriei decât viitorii soţi, care sunt
foarte tineri, abia ieşiţi din copilărie şi adesea orbiţi de pasiune. Căsătoria este un act
generator de obligaţii trainice şi îndelungate: părinţii îşi pot da seama dacă persoana
aleasă de copilul lor este demnă să îi devină tovarăş de viaţă şi sunt în măsură să îl
îndrume prin sfaturile şi experienţa lor, cumpănind prezentul şi viitorul. Aprobarea
părinţilor este deci o garanţie căreia legea îi acordă cea mai mare importanţă”[3].
Din punct de vedere juridic, considerăm că impunerea acestei condiţii reprezintă
o limitare nejustificată a capacităţii de exerciţiu a persoanei minore ce doreşte să se
căsătorească, atât timp cât aceasta va dobândi capacitate deplină de exerciţiu ime-
diat după căsătorie, iar dreptul de a se căsători este unul strict personal. În plus, noul
Cod civil, prin art. 40, prevede posibilitatea recunoaşterii capacităţii de exerciţiu anti-
cipate minorului care a împlinit 16 ani, iar pentru aceste persoane, apreciem, că nu
se impun cerințele speciale referitoare la avizul medical, încuviințarea părinților sau
instanței de tutelă, chiar în lipsa unei dispoziții legale exprese care să excludă
categoria minorilor emancipați de la aceste cerințe, întrucât ei au dobândit
capacitatea deplină de exercițiu4
Dreptul părinţilor de a încuviinţa căsătoria copiilor lor minori nu poate fi exercitat
abuziv, astfel că, dacă părinţii refuză să încuviinţeze căsătoria, persoana interesată
poate suplini sau înlătura acest refuz prin intermediul instanţei de tutelă, care hotă-
răşte asupra acestei divergenţe având în vedere interesul superior al copilului.Cu

[ 1 ]F.A. BAIAS, M. AVRAM, C. NICOLESCU, Modificările aduse Codului familiei prin Legea

nr. 288/2007, în Dreptul nr. 3/2008, p. 14.

[2] Anterior anului 1906, consimţământul părinţilor era cerut, sub sancţiunea nulităţii, până

la vârsta de 25 de ani pentru bărbaţi şi până la 21 de ani pentru femei. Reducerea vârstei
până la care se cerea consimţământul părinţilor pentru bărbat de la 25 la 21 de ani a fost
criticată la vremea respectivă, întrucât s-a arătat că „nu ţine seamă nici de gravitatea actului,
nici de primejdiile la care tinerii pot fi expuşi” (M.B. CANTACUZINO, op. cit., nr. 675, p. 670).Este
important de reținut că, în acea reglementare se vorbea despre consimțământul părințiilor, iar
lipsa lui atrăgea nulitatea absolută a căsătoriei, iar în actuala reglementare este vorba despre
încuviințarea părinților, iar lipsa acesteia atrage nulitatea relativă a căsătoriei.
[3]C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. I, p. 188.
4
Această opinie a fost déjà exprimată în dotrină, iar pentru dezvoltarea considerentelor,
vezi M. Avram, Drept civil…op.cit., p.44-46 și E. Florian, Dreptul familiei, ediția 5, …op.cit.,
p.37.
toate că încuviințarea este un act unilateral, în principiu, irevocabil, aceastapoate fi
revocată până la data încheierii căsătoriei, însă revocarea abuzivă poate fi cenzurată
de instanță1.
Ultima condiţie prevăzută pentru căsătoria minorului între 16 şi 18 ani este
autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul[2].
Aceasta are ca scop protejarea interesului superior al copilului care, uneori, poate să
nu fie concordant cu interesul părinţilor săi. Astfel, de exemplu, părinţii ar putea
încuviinţa căsătoria copilului lor minor numai din considerente financiare, iar instanţa
abilitată ar putea aprecia că acea căsătorie nu este în interesul copilului. Pentru a
aprecia în acest sens, instanţa de tutelă va ţine seama şi de faptul că după încheie-
rea căsătoriei persoana dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu şi nu mai bene-
ficiază de ocrotirea specială prevăzută pentru persoanele cu capacitate de exerciţiu
restrânsă.
Apreciem că actuala formă a legii este superioară celei celei care se regăsea în
Codul familiei anterior anului 2007, întrucât permite căsătoria unui minor în condiţii
mai restrictive şi nu mai cuprinde nicio dispoziţie discriminatorie în funcţie de sexul
persoanei. În schimb, aceasta prezintă şi un minus, anume acela că permite ca,
pentru motive temeinice, bărbatul să se căsătorească de la 16 ani, deci cu doi ani
mai devreme decât era permis în legislaţia anterioară. Această scădere a vârstei
minime legale pentru căsătorie la bărbat, chiar şi numai ca excepţie, este contrară
recomandărilor Comitetului pentru Drepturile Copilului, care a susţinut constant că
egalizarea vârstei minime legale pentru căsătorie trebuie să se facă prin ridicarea
vârstei în cazul femeilor, şi nu prin scăderea ei în cazul bărbaţilor [3].
În situaţia în care unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de
a-şi manifesta voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă. De asemenea, în
cazul în care după divorţ instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exer-
citată numai de unul dintre părinţi, este suficientă încuviinţarea părintelui care exer-
cită autoritatea părintească. Această dispoziţie cuprinsă în art. 398 este criticabilă,
întrucât asimilează părintele divorţat cu cel decăzut din drepturi şi reprezintă o
sancţiune injustă faţă de acesta. Autoritatea părintească aparţine în mod natural, prin
faptul sângelui, ambilor părinţi şi, potrivit art. 503 NCC, părinţii o exercită împreună şi
în mod egal. Chiar şi după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor
părinţi, doar prin excepţie instanţa putând decide exercitarea unilaterală (art. 397
NCC). În aceste condiţii, este firesc ca acest părinte să fie informat şi consultat
asupra lucrurilor importante din viaţa copilului său, iar încheierea unei căsătorii la
vârsta minorităţii este unul dintre lucrurile cele mai importante.
O situaţia specială are copilul lipsit de ocrotire părintească şi care nu a fost pus
sub tutelă. În acest caz, pentru că nu există nici părinţi, nici tutore care să poată
încuviinţa căsătoria, este necesară încuviinţarea persoanei sau a autorităţii care a

1
M. Avram, Drept civil…op.cit., p.48-49. În sensul că până în momentul autorizării prin
actul instanței de tutelă, retractarea ar avea semnificația unui refuz, E. Florian, Dreptul
familiei, ediția 5, …op.cit., p.39.
[2] Art. 4 C. fam. prevedea necesitatea obţinerii autorizării direcţiei generale de asistenţă
socială şi protecţia copilului.
[3] Parag. 16 al Instrucţiunilor generale privind forma şi conţinutul Concluziilor Finale ale

celui de-al Doilea Raport prezentat de Yemen, ţară în care vârsta minimă legală pentru căsă-
toria bărbaţilor a fost scăzută de la 18 la 15 ani.
fost abilitată să exercite drepturile părinteşti. Aceasta poate fi, potrivit dispozițiilor din
Legii nr. 272/2004, preşedintele consiliului judeţean sau primarul sectorului muni-
cipiului Bucureşti, persoana, familia, asistentul maternal sau şeful serviciului de tip
rezidenţial care a primit copilul în plasament.
În cazul nerespectării acestei condiţii de fond, căsătoria încheiată de un minor
fără consimţământul părinţilor este lovită de nulitate relativă, care se acoperă prin
împlinirea vârstei matrimoniale, sarcină sau naşterea unui copil.

§3. Diferenţierea de sex

36. Articolul 277 NCC prevede expres că este interzisă căsătoria între persoane
de acelaşi sex, dar şi dispoziţia că în România aceste căsătorii sau parteneriatele
civile încheiate în străinătate nu sunt recunoscute, indiferent de cetăţenia parte-
nerilor1.
Nici Codul civil anterior şi nici Codul familiei nu cuprindeau o astfel de condiţie
pentru încheierea căsătoriei, considerând-o evidentă[2]. De altfel, diferenţierea de sex
a fost considerată evidentă şi de către redactorii Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului şi ai Convenţiei europene a drepturilor omului, care, în art. 16, respectiv
art. 12 nu au simţit nevoia să o prevadă expres, limitându-se la o exprimare implicită.
Cu toate acestea, jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg în legătură cu art. 12 din Con-
venţie a fost la debutul său neechivocă, în sensul că acesta vizează „căsătoria tra-
diţională între două persoane de sex biologic diferit”[3].
Sfârşitul secolului al XX-lea a fost marcat de o puternică mişcare în favoarea re-
cunoaşterii juridice a cuplurilor homosexuale, care s-a materializat prin consacrarea
parteneriatelor civile de acest gen în numeroase state: Danemarca în 1989, Nor-
vegia în 1993, Suedia în 1994, Islanda în 1996, Olanda şi Belgia în 1998, Franţa în
1999. S-a deschis astfel calea spre căsătoriile homosexuale, a căror recunoaştere
legală a intervenit în primii ani ai secolului al XXI-lea în Olanda (2000), Belgia (2003),
Canada şi Spania (2005).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, deşi acuzată că promovează o filozofie
individualistă[4], s-a menţinut pe o poziţie prudentă şi a refuzat să tranşeze această
problemă în continuă schimbare, lăsând-o, deocamdată, în competenţa statelor.

1
În sensul că apariția legislațiilor care legiferează căsătoria între persoane de același sex a
generat apariția unor noi arii de protecție în sfera intimității vieții private, anume
homosexualitatea și transsexualismul, C. Jugastru, Dreptul persoanelor. Dreptul obligațiilor
secvențe în actualitatea Codului civil, Editura Hamangiu, București, 2013, p.73 și urm.
[2]Trib. Suprem, dec. civ. nr. 974/1972, în I.G. MIHUŢĂ, Repertoriu de practică judiciară în

materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975, Ed. Ştiin-
ţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 16; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1196/1972, în C.D.
1972, p. 199. În doctrină s-a susţinut că lipsa unei prevederi exprese a diferenţierii sexuale ca
o condiţie de fond pentru căsătorie poate genera ambiguitate în legătură cu prohibirea, în
sistemul de drept românesc, a căsătoriilor dintre persoanele de acelaşi sex. S-a concluzionat,
totuşi, că astfel de căsătorii sunt lovite de nulitate absolută, bazându-se pe textele actelor nor-
mative internaţionale (T. BODOAŞCĂ, Aspecte critice sau controversate în legislaţia şi doctrina
românească din domeniul dreptului familiei cu privire la condiţiile încheierii căsătoriei, în Drep-
tul nr. 5/2004, p. 129 şi urm.).
[3] Hotărârea C.E.D.O. din 17 octombrie 1986 în cauza Rees c. Regatului Unit şi Hotărârea

din 30 iulie 1998 în cauza Sheffield şi Horsham c. Regatului Unit.

[4]PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 71.
 În schimb, în ceea ce priveşte transsexualii şi posibilitatea lor de a se căsători
după realizarea schimbării de sex şi efectuarea cuvenitelor rectificări în actele de
stare civilă, jurisprudenţa instanţei europene a trecut de la respingerea acestor cereri
motivat de indisponibilitatea statutului persoanei (cauza Rees c. Regatului Unit[1]) la a
admite că un transsexual poate să îşi modifice statutul civil şi să se căsătorească cu
o persoană care are acelaşi sex cu cel pe care transsexualul l-a avut la naştere (cau-
za Christine Goodwin c. Regatul Unit[2]), pentru că soluţia contrară ar atinge însăşi
esenţa dreptului la căsătorie3. Pentru cazul în care operaţia de schimbare de sex
intervine în timpul căsătoriei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a trimis pentru
soluţionarea acestei probleme la competenţa statelor şi a refuzat să condamne un
stat care obligă la divorţ în cazul schimbării sexului unui soţ, pentru că soţii nu pot
rămâne căsătoriţi dacă sunt de acelaşi sex[4].

37. Mergând împotriva curentului creat prin practica judiciară expusă, legiuitorul
român a enunţat sobru că este interzisă căsătoria între persoane de acelaşi
sex, consfinţind astfel tradiţia de secole a dreptului nostru şi punând capăt oricăror
ezitări doctrinare sau tentaţii jurisprudenţiale. Înţelegând că în contextul actual dife-
renţierea sexuală a soţilor nu mai este de domeniul evidenţei şi nu mai poate fi sub-
înţeleasă sau implicită, legiuitorul român a prevăzut-o expres şi a subliniat-o şi în alte
texte legale [art. 258 alin. (4) şi art. 259 alin. (1) şi (2)]. Ca urmare, este fără dubiu că
legiuitorul a dorit să consacre diferenţierea sexuală ca un element constitutiv, ca o
condiţie de fond pentru încheierea căsătoriei[5].

[1] Hotărârea C.E.D.O. din 17 octombrie 1986.

[2] Hotărârea C.E.D.O. din 11 iulie 2002. În speţă, este vorba despre un bărbat căsătorit şi
tată a patru copii, care divorţează şi efectuează operaţia de schimbare de sex. În faţa Curţii
Europene, reclamanta s-a plâns de absenţa recunoaşterii noii sale identităţi sexuale în materie
de securitate socială şi pensie, dar şi de încălcarea art. 12 din Convenţie, pentru că nu i s-a
permis căsătoria cu bărbatul cu care trăia de mai mulţi ani. Prin această hotărâre, Curtea a
afirmat că „nu e convinsă că astăzi putem continua să admitem că termenii art. 12 din Con-
venţie implică determinarea sexului după criterii pur biologice. Curtea a observat că, atât timp
cât un stat (Marea Britanie – n.n.) autorizează tratamentele şi intervenţiile asupra unei per-
soane transsexuale, finanţează tot sau o parte din operaţii şi consimte chiar la inseminarea
artificială a unei femei care trăieşte cu un transsexual (…), este ilogic să refuze a recunoaşte
implicaţiile juridice ale rezultatului la care a condus tratamentul”. În continuare s-a subliniat că,
„în fapt, nu s-a dovedit că modificarea condiţiei transsexualilor riscă să antreneze dificultăţi
concrete sau notabile sau aduce atingere interesului public. Cât despre alte consecinţe
eventuale, Curtea consideră că se poate cere, în mod rezonabil, societăţii să accepte anumite
inconveniente cu scopul de a permite acestor persoane să trăiască în demnitate şi respect,
conform identităţii sexuale alese de ele cu preţul unor mari suferinţe”. În final s-a arătat că
marja de apreciere a statului nu poate merge până la a interzice practic exerciţiul dreptului de
a se căsători şi a condamnat Marea Britanie pentru că lega dreptul de a se căsători de sexul
biologic avut la naştere.
3
Pentru o prezentare a evoluției jurisprudenței CEDO în materia dreptului la căsătorie
vezi, Al. M. Popescu, O nouă abordare a dreptului la căsătorie în jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului,în Dreptul nr.7/2012, p. 138-144.
[4] Decizia din 28 noiembrie 2006, pronunţată în cauza Parry c. Regatului Unit. O altă

soluţie propusă pentru această situaţie a fost caducitatea căsătoriei (PH. MALAURIE, L. AYNÈS,
op. cit., p. 72) sau introducerea unei noi cauze de divorţ (a se vedea doctrina franceză citată
de A. BÉNABENT, op. cit., p. 40).
[5] De altfel, Curtea Europeană se menţine încă pe aceleaşi poziţii, subliniind că deschi-

derea anumitor state spre căsătoria între persoane de acelaşi sex reflectă viziunea proprie a
 Pentru a verifica îndeplinirea acestei condiţii, ofiţerul de stare civilă trebuie să ţină
cont de menţiunile din actele de stare civilă[1] ale viitorilor soţi şi să refuze încheierea
căsătoriei dacă, în conformitate cu aceste menţiuni, cei doi au acelaşi sex. Având în
vedere modul în care legislaţia noastră reglementează rectificarea actelor de stare
civilă (art.43 lit.i din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă), este
posibilă schimbarea menţiunii privind sexul din actele de stare civilă ale unei
persoane pentru a le pune în acord cu starea de fapt modificată medical. Această
schimbare se poate face numai prin hotărâre judecătorească definitivă. De
asemenea, persoana își poate schimba și prenumele, pentru a fi în acord cu noul
sex. Ca urmare, aceasta se va putea căsători cu o persoană având același sex pe
care ea l-a avut la naștere, dar de sex opus celui dobândit pe cale chirurgicală și,
ulterior, a rectificării actelor de stare civilă. Dacă nu admitem această ipoteză, se
poate ajunge la negarea dreptului de a se căsători al unei persoane şi deci la
încălcarea art. 12 din Convenţie. Totuși, în doctrină s-a exprimat opinia în sarcina
persoanei care și-a schimbat sexul există obligația de comunicare a acestei
împrejurări viitorului soț, în lipsă, căsătoria fiind anulabilă pentru dol 2.
În cazul în care schimbarea sexului intervine în timpul căsătoriei, aceasta devine
caducă întrucât legea română nu permite căsătoriile între persoane de același sex 3.
În cazul insuficientei determinări sexuale a unei persoane, încheierea căsă-
toriei este posibilă numai după pronunţarea unei soluţii medicale. Încheierea căsă-
toriei fără îndeplinirea acestei condiţii atrage sancţiunea nulităţii absolute.

38. În România nu sunt recunoscute căsătoriile dintre persoane de acelaşi

sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetă-
ţeni străini. Se consacră astfel caracterul de ordine publică al acestei condiţii, care
devine de esenţa căsătoriei[4].
De asemenea, legiuitorul a mers mai departe şi a stabilit că nici parteneriatele
civile dintre persoane de sex opus sau de acelaşi sex încheiate sau contractate
în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu sunt recunoscute
în România. Dacă înţelegem în oarecare măsură refuzul de a recunoaşte parte-
neriatele civile dintre persoane de acelaşi sex, nu înţelegem intransigenţa cu care se
înlătură orice efect al parteneriatelor între persoane de sex opus, despre care nu se
poate susţine că ar aduce atingere ordinii de drept din ţara noastră. Dimpotrivă, cre-

acelor state asupra căsătoriei, pe care ea nu înţelege să o adopte; ca urmare, a reţinut că

refuzul autorităţilor austriece de a oficia căsătoria între două persoane de acelaşi sex nu
reprezintă o încălcare a art. 12 din Convenţie (Hotărârea din 24 iunie 2010 în cauza Schalk şi
Kopf c. Austriei, în Semainejuridique nr. 1-2/2011).
[1]AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU,op. cit., p. 24.
2
M. Avram, Drept civil…op.cit., p.43 și autorii citați (nota1).
3
E. Florian, Dreptul familiei, ediția 5, op.cit., p.47.
[ 4 ] Faţă de legalizarea în unele state a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, în

doctrina franceză s-a arătat că „Putem face orice cu o lege, pentru că dreptul nu este decât un
instrument pus în serviciul aspiraţiilor individuale şi a mişcărilor colective mai mult sau mai
puţin gândite. Dar care e sensul unei astfel de uniuni (...), cine nu vede că părăsim câmpul
naturii pentru cel al artificialului (artificiu juridic – adopţia sau artificiu biologic – inseminarea
medical asistată) şi că această familie constituită din doi taţi sau două mame care cresc copilul
lor nu este decât ficţiune?” (PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 36).
dem că în această materie era indicat să se recunoască anumite efecte [1], de exem-
plu, în ce priveşte posibilitatea de a adopta sau de a apela la tehnicile de reprodu-
cere medical asistată etc.

§4. Consimţământul la căsătorie

39. Articolul 271 NCC cuprinde un singur alineat, care prevede că la baza căsă-
toriei care se încheie între bărbat şi femeie stă consimţământul personal şi liber al
acestora. Textul reia într-o formă prescurtată dispoziţiile art. 16 C. fam.[2] şi se com-
pletează cu dispoziţiile art. 287 alin. (1) NCC, care prevăd că viitorii soţi sunt obligaţi
să se prezinte împreună la sediul primăriei, pentru a-şi da consimţământul la căsă-
torie în mod public, în prezenţa a doi martori, în faţa ofiţerului de stare civilă.
Ca în cazul oricărui act juridic, consimţământului valabil exprimat la încheierea
căsătoriei este o condiţie de fond dirimantă, iar absenţa lui este sancţionată cu nuli-
tatea absolută. Importanţa exprimării libere a consimţământului la căsătorie rezultă
şi din faptul că această condiţie este inserată încuprinsulDeclaraţiei universale a
drepturilor omului (art. 16 pct. 2), care stipulează: „căsătoria nu poate fi încheiată
decât cu consimţământul liber şi deplin al viitorilor soţi”, dar şi înConvenţia ONU pri-
vitoare la consimţământul la căsătorie, vârsta minimă a căsătoriei şi înregistrarea
căsătoriei[3], care în art. 1 consacră necesitatea prezenţei viitorilor soţi în faţa ofiţe-
rului de stare civilă pentru exprimarea consimţământului.
Consimţământul reprezintă exprimarea de către viitorii soţi a voinţei de a se căsă-
tori, ca element fundamental pentru legarea căsătoriei, şi se exprimă prin răspunsul
afirmativ pe care îl dau viitorii soţi la întrebarea ofiţerului de stare civilă sau a celui
care oficiază căsătoria dacă doresc să se căsătorească unul cu celălalt. În cazul per-
soanelor care nu pot vorbi, el se poate exprima şi în alt mod, însă trebuie să fie neîn-
doielnic. Pentru atestarea consimţământului în cazul surdo-muţilor sau al persoa-
nelor care vorbesc o altă limbă, este necesară prezenţa unui interpret, împrejurare
în legătură cu care se încheie un proces-verbal. Persoanele care aparţin minorităţilor
naţionale pot solicita celebrarea căsătoriei în limba lor maternă, cu condiţia ca ofiţerul
de stare civilă sau cel care oficiază căsătoria să cunoască această limbă.
Pentru ca actul juridic al căsătoriei să fie valabil încheiat, consimţământul:
– trebuie să fie dat personal de viitori soţi în faţa ofiţerului de stare civilă.
Prezenţa personală a soţilor la încheierea căsătoriei este deci obligatorie, nefiind
îngăduită reprezentarea legală sau convenţională. În doctrină s-a susţinut că soţii
trebuie să exprime consimţământul simultan, ceea ce înseamnă că el urmează a fi

[1] După modelul francez, care recunoaşte anumite efecte căsătoriilor poligame, atenuând
regula de ordine publică potrivit căreia aceste uniuni sunt interzise în Franţa.
[2] Art. 16 alin. (1) C. fam. avea următorul cuprins: „Căsătoria se încheie prin consimţă-

mântul viitorilor soţi. Aceştia sunt obligaţi să fie prezenţi împreună, însoţiţi de doi martori, la
sediul primăriei, pentru a-şi da consimţământul personal şi în mod public în faţa ofiţerului de
stare civilă”.
[3] Convenţia a fost adoptată la data de 7 noiembrie 1962. România a aderat la această

convenţie prin Legea nr. 116/1992 (M. Of. nr. 330 din 24 decembrie 1992), cu rezerva art. 1
pct. 2, respectiv nu a acceptat posibilitatea încheierii căsătoriei prin reprezentant nici chiar în
situaţii excepţionale.
exprimat de către ambii soţi la data celebrării căsătoriei, prin răspunsuri consecutive,
la întrebarea ofiţerului de stare civilă dacă doresc să se căsătorească [1];
– trebuie să fie liber, adică neviciat. Ca în cazul oricărui act juridic, consim-
ţământul trebuie să nu fie viciat prin eroare, dol[2] sau violenţă, o astfel de căsătorie,
potrivit dispoziţiilorart. 298 NCC, fiind lovită de nulitate relativă. În practică, viciul de
consimţământ cel mai des întâlnit este dolul prin omisiune, respectiv ascunderea de
către femeie a stării de graviditate rezultată din relaţiile intime avute înainte de căsă-
torie cu alt bărbat decât soţul ei[3] ori ascunderea unei boli grave incompatibile cu
desfăşurarea normală a vieţii de familie[4] etc. Eroarea constituie viciu de consim-
ţământ numai atunci când priveşte identitatea fizică a viitorului soţ [art. 298 alin. (2)
NCC], iar viciul violenţei poate apărea sub forma constrângerii fizice sau morale a
unuia dintre viitorii soţi. Constrângerea poate fi exercitată de către partener, de către
părinţi sau de alte persoane. Violenţa fizică este greu de conceput, datorită faptului
că exprimarea consimţământului se face în faţa ofiţerului de stare civilă, care verifică
existenţa şi libertatea acestuia, însă în practica judiciară regăsim nulitatea căsătoriei
determinată vicierea consimţământului prin constrângere morală, de exemplu, în
cazul în care consimţământul unuia dintre soţi a fost viciat prin violenţa exercitată de
tatăl acestuia[5]. O astfel de situaţie trebuie analizată având în vedere dispoziţiile
art. 1219 NCC, care prevede că simpla temere izvorâtă din respect, fără să fi fost
violenţă, nu atrage anularea contractului. Această dispoziţie se aplică şi în cazul
căsătoriei, astfel că, pentru a exista constrângere morală, tatăl sau ascendenţii unuia
dintre soţi trebuie să fi exercitat efectiv o ameninţare cu un pericol grav şi iminent
pentru viaţa, persoana, onoarea sau bunurile soţului respectiv sau ale unor persoane
apropiate (art. 1216 NCC)[6];
– trebuie să fie dat în mod public, în prezenţa a doi martori, în faţa ofiţerului
de stare civilă. Această cerinţă relativă la consimţământ se regăseşte în secţiunea
referitoare la formalităţile pentru încheierea căsătoriei, în art. 287 NCC, întrucât
consimţământul constituie în acelaşi timp o regulă de formă şi una de fond[ 7 ].
Momentul în care trebuie dat consimţământul este cel al celebrării căsătoriei, nicio
promisiune sau formalitate anterioară, logodnă sau declaraţie de căsătorie neavând
valoare juridică.
Lipsa consimţământului la căsătorie ar putea apărea sub forma lipsei materiale
sau a lipsei psihice. Lipsa materială a consimţământului nu poate apărea în practică,
pentru că ar însemna încheierea unei căsătorii, chiar dacă unul sau ambii soţi nu

[1]AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 22.

[2] În această materie, noul Cod civil nu s-a inspirat din Codul civil francez care, în art. 180,
a omis intenţionat să înscrie dolul ca viciu de consimţământ, motivat de dificultatea de a
distinge între artificiile normale ce intră în arta de a seduce şi a place şi manoperele dolosive,
dar şi din dorinţa de a nu sufoca instanţele. Oricum, în practică, dacă inducerea în eroare vi-
zează calităţile esenţiale, anularea căsătoriei este pronunţată pe motivul vicierii consim-
ţământului prin eroare. Excluderea dolului dintre viciile de consimţământ la căsătorie are în
Franţa o tradiţie veche, consacrându-se chiar adagiul că „în căsătorie, înşeală cine poate”
(„dans le mariage, il trompe quipeut”) – A. BÉNABENT, op. cit., p. 54.
[3] Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1049/1976, în C.D. 1976, p. 160.
[4] Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2042/1976, în R.R.D. nr. 5/1977, p. 67.
[5] Trib. jud. Cluj, col. I, dec. nr. 1246/1961, în L.P. nr. 12/1961, p. 103-104.
[ 6 ] O astfel de interpretare a fost dată art. 1114 C. civ. francez, care are o redactare

asemănătoare cu cea a art. 1216 NCC.

[7]PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 74.
şi-au exprimat consimţământul, respectiv nu au răspuns sau au declarat expres că
nu doresc să se căsătorească. În ceea ce priveşte lipsa psihică a consimţământului,
aceasta poate apărea în cazul alienaţilor şi al debililor mintali, precum şi al celor
lipsiţi vremelnic de facultăţile mintale. Aceste persoane ar putea răspunde afirmativ
la întrebarea ofiţerului de stare civilă, dar consimţământul nu este valabil, pentru că
aceste persoane sunt lipsite de discernământ. Potrivit art. 276 NCC, este interzis să
se căsătorească alienatul mintal şi debilul mintal. Întrucât interdicţia este absolută,
aceste persoane nu se pot căsători nici în momente de luciditate şi chiar dacă nu
sunt puse sub interdicţie, pentru că nu pot atinge scopul pentru care se încheie
căsătoria, acela al întemeierii unei familii, iar descendenţa lor este nesănătoasă.
Persoana majoră pusă sub interdicţie nu se poate căsători, întrucât nu are
discernământ, iar art. 164 NCC prevede că punerea sub interdicţie vizează persoa-
nele care nu se pot îngriji de interesele lor din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale.
Noul Cod civil nu a preluat dispoziţia din art. 9 C. fam. care interzicea căsătoria
celor lipsiţi vremelnic de facultăţile mintale cât timp cât nu au discernământ, dar
art. 299 NCC prevede că este anulabilă căsătoria încheiată de persoana lipsită vre-
melnic de discernământ. Oricum, era evident că aceste persoane nu se pot căsători
valabil, întrucât, în acele perioade, nu au posibilitatea de a-şi manifesta un con-
simţământ conştient. Se află într-o asemenea situaţie cei aflaţi în stare de ebrietate
totală, hipnoză, sugestie etc.
Lipsa intenţiei de a întemeia o familie şi încheierea căsătoriei cu alt scop decât
cel firesc nu echivalează cu lipsa sau cu vicierea consimţământului, ci atrage nuli-
tatea căsătoriei ca fictivă sau simulată[1].

§5. Căsătoria postumă

40. Căsătoria postumă este prevăzută în art. 171 C. civ. francez, care a genera-
lizat şi permanentizat această formă de căsătorie apărută în Franţa în perioada
interbelică, cu scopul legitimării copiilor născuţi după decesul tatălui lor în război.
Condiţiile cerute pentru a se putea încheia căsătoria cu un mort sunt:
– certitudinea existenţei consimţământului dat în vederea căsătoriei de către lo-
godnicul decedat, dovedit prin îndeplinirea formalităţilor oficiale. Doctrina a arătat că,
cel mai adesea, aceste formalităţi constau în publicarea intenţiei de a se căsători [2];
– dispensa acordată de Preşedintele Republicii, care are scopul de a verifica
existenţa consimţământului, a motivelor temeinice care justifică cererea, precum şi
inexistenţa unor condiţii familiale care fac inoportună această căsătorie;
– existenţa unor motive temeinice, acestea fiind, de cele mai multe ori, sarcina
logodnicei sau un copil din afara căsătoriei a cărei legitimare se impune.

[1] Această problemă nu este extrem de acută în ţara noastră, spre deosebire de ţările în

care imigraţia este masivă, iar căsătoriile fictive, având drept unic scop dobândirea unei cetă-
ţenii, sunt atât de numeroase, încât au dus la reformarea legislaţiei şi a practicii judiciare. De
exemplu, în Franţa, necesitatea împiedicării acestor căsătorii a impus adoptarea unor măsuri
legislative deosebite: prelungirea termenului după care se obţine dreptul de rezidenţă în urma
căsătoriei la 4 ani, incriminarea ca infracţiune a faptei persoanei care se căsătoreşte în acest
scop (art. L 623-1 din Codul străinilor) şi deschiderea unui drept de opoziţie pentru Ministerul
Public (art. 175-2 C. civ. francez).
[2]PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 64.
 Această căsătorie nu produce efecte patrimoniale între soţi, ci doar dreptul de a
purta numele soţului decedat. Efectele care încearcă să justifice această căsătorie
se referă la legitimarea copiilor naturali.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că această instituţie este inacceptabilă, ea
fiind contrară scopului căsătoriei, acela de a întemeia o familie, şi oricărei reguli
referitoare la consimţământ, care trebuie să fie personal şi actual. Ea nu ar avea
nicio raţiune în conjunctura legislativă actuală din ţara noastră, care creează un
statut identic pentru copilul născut în căsătorie şi cel născut în afara căsătoriei [1]. De
altfel, legiuitorul român, a instituit în noul Cod civil o reglementare care ar putea solu-
ţiona cel puţin o parte dintre cazurile în care se impune legitimarea unui copil. Astfel,
prin art. 426 s-a extins prezumţia de paternitate şi faţă de pretinsul tată, respectiv
aceasta se aplică dacă se dovedeşte că pretinsul tată a convieţuit cu mama copilului
în perioada timpului legal al concepţiunii. Prezumţia este înlăturată dacă pretinsul
tată dovedeşte că este exclus ca el să îl fi conceput pe copil.

§6. Impedimente la încheierea căsătoriei

41. Impedimentele sunt condiţii de fond formulate negativ, ele sunt expres pre-
văzute în art. 273-276 NCC, iar în prezenţa lor căsătoria nu se poate încheia[2].

6.1. Bigamia sau existenţa unei căsătorii anterioare în fiinţă

42. Existenţa unei căsătorii anterioare constituie un impediment la încheierea
căsătoriei menit a realiza principiul monogamiei, ca unul dintre principiile fun-
damentale ale căsătoriei. Interdicţia a fost cuprinsă în art. 273 NCC, care prevede că
„Este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită”.
În concluzie, persoanele care doresc să se căsătorească trebuie să fie celibatare,
divorţate sau văduve.
Nesocotirea acestei interdicţii este sancţionată cu nulitatea absolută[3] a celei
de-a doua căsătorii, atrăgând însă şi sancţiuni penale, întrucât fapta constituie infrac-

[1] În Franţa, regimul nu este identic, dar este comparabil, multe dintre diferenţele de regim

existente de-a lungul timpului fiind eliminate. Doctrina franceză critică această instituţie, care
nu mai există în nicio altă legislaţie, arătând că esenţa ei este condamnabilă: „ce semnificaţie
matrimonială are căsătoria cu un mort, care încetează în momentul în care se încheie?
Căsătoria este o instituţie a vieţii, nu a morţii. Este o diferenţă esenţială între căsătoria in
articulomortisşi căsătoria cu un mort. Oricât ar fi de scurtă, căsătoria in extremis se face cu o
persoană vie. (…) Căsătoria postumă este fără îndoială ultima manifestare a legăturii stabilite
de mult timp între legitimare şi căsătorie (ibidem).
[2] În literatura juridică (I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, Tratat de dreptul familiei, ed. a 8-a,

Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 27) se amintea despre un alt impediment la căsă-
torie, şi anume „lipsa aprobării Ministerului Apărării Naţionale”. Acesta era reglementat de dis-
poziţiile art. 29 lit. f) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, prin care se sta-
tuează că este condiţionată încheierea căsătoriei unei persoane apatride sau a uneia care nu
are exclusiv cetăţenia română cu un cadru militar în activitate de obţinerea aprobării prealabile
a ministrului apărării naţionale. Aceeaşi interdicţie era stabilită şi în ceea ce-i priveşte pe
preoţii militari. În literatura juridică a fost criticată această dispoziţie ca fiind neconstituţională şi
contrară dispoziţiilor actelor normative internaţionale la care România este parte. Pentru dez-
voltări, a se vedea T. BODOAŞCĂ, Unele aspecte critice sau controversate din doctrina şi legis-
laţia românească din domeniul dreptului familiei, în Dreptul nr. 3/2004, p. 107-109. Textul legal
indicat a fost abrogat prin Legea nr. 81/2007 (M. Of. nr. 236 din 5 aprilie 2007).
[3] C.S.J., s. civ., dec. nr. 1572/1995, înB.J. 1995, Ed. Proema, Baia Mare, 1996, p. 67-71.
ţiunea de bigamie (art. 303 C. pen.). Nulitatea absolută a celei de-a doua căsătorii
nu este înlăturată nici de desfacerea primei căsătorii prin divorţ, pentru că starea de
persoană căsătorită interesează la data încheierii celei de-a doua căsătorii. Ca urma-
re, vor fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de bigamie dacă încheierea
celei de-a doua căsătorii are loc înainte de a fi desfăcută prima căsătorie prin divorţ.
Nu va exista bigamie atunci când prima sau cea de-a doua căsătorie a fost declarată
nulă, dar pentru alt motiv decât bigamia.
În cazul în care soţul unei persoane declarate moartă 1 s-a recăsătorit şi, după
aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne vala-
bilă, dacă soţul celui declarat mort a fost de bună-credinţă. Prima căsătorie se con-
sideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii. Această soluţie a fost adoptată de
legiuitor prin art. 293 alin. (2) NCC tocmai pentru evitarea bigamiei. Întrucât principiul
monogamiei este unul de ordine publică, impedimentul izvorât din existenţa unei că-
sătorii anterioare se impune şi străinilor care ar dori să se căsătorească pe teritoriul
ţării noastre, chiar dacă, după legea lor naţională, se admite căsătoria poligamă sau
poliandră. Cei căsătoriţi cu mai multe persoane (legea naţională permiţând aceasta
în temeiul dispoziţiilor de drept internaţional privat, statutul familial fiind reglementat
de lexpatriae) nu vor fi consideraţi bigami în sensul legii române[2].

6.2. Rudenia
43. Articolul 274 NCC interzice încheierea căsătoriei între rudele în linie
dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.
Reglementarea unei căsătorii exogene este urmarea faptului, demonstrat ştiinţific,
că descendenţa din rude apropiate este nesănătoasă. Totodată, impedimentul are şi
raţiuni de ordin moral, fiindcă astfel de relaţii incestuoase între rudele apropiate ar
influenţa în mod negativ familia.
Interdicţia vizează rudele în linie dreaptă, care nu se pot căsători indiferent de
gradul de rudenie, şi rudele în linie colaterală până la gradul al patrulea inclusiv,
adică fraţii şi surorile, unchii sau mătuşile, pe de o parte, şi nepoţii, pe de alta, şi, de
asemenea, verii primari. Impedimentul subzistă indiferent dacă rudenia este din
căsătorie sau din afara căsătoriei. De asemenea, este indiferent dacă fraţii sunt fraţi
buni, uterini sau consangvini, căsătoria între ei nu se poate încheia.
O problemă viu discutată în doctrină a fost cea a rudeniei de fapt, nestabilită în
condiţiile prevăzute de lege. Este această legătură de sânge neevidenţiată în actul
de stare civilă al persoanei un impediment la căsătorie sau nu? Într-o primă opinie,
s-a susţinut că filiaţia din afara căsătoriei nestabilită legal nu constituie impediment la
căsătorie, pentru că ofiţerul de stare civilă nu are atribuţia de a o stabili cu ocazia
celebrării căsătoriei[3].
În opinia devenită azi majoritară, se susţine soluţia contrară, conform căreia
legătura de rudenie, chiar nestabilită legal, constituie impediment la căsătorie, cel
puţin atunci când legătura de rudenie este de notorietate şi concordă cu folosirea

1
Pe larg despre declararea decesului unei persoane,O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit.,
p.128.
[2]AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 28.
[3] În sensul că rudenia din afara căsătoriei trebuie constatată regulat pentru a constitui
impediment la încheierea căsătoriei, a se vedea D. ALEXANDRESCO, Explicaţiunea teoretică şi
practică a dreptului civil român în comparaţie cu legile vechi, tom I, partea a II-a, Iaşi, 1886,
p. 21.
stării civile a acelei persoane[1]. Această opinie este mult mai raţională şi conformă
cu scopul pentru care impedimentul a fost instituit. A permite o căsătorie între rude
foarte apropiate, numai pentru că această legătură nu a fost stabilită legal, ar avea
consecinţe negative asupra întregii ordini de drept, relaţiile incestuoase fiind interzise
de lege, dar şi asupra copiilor ce ar rezulta din această căsătorie. Nici faptul că opi-
nia acordă ofiţerului de stare civilă o competenţă mult mai extinsă decât are în mod
firesc nu reprezintă un argument împotriva acestei soluţii, pentru că orice abuz al său
va fi adus la cunoştinţa instanţei de tutelă de către părţile interesate, iar aceasta va
avea ultima decizie.
Prin excepţie, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea poate
fi autorizată de instanţa de tutelă în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul cel care
cere încuviinţarea, dacă există motive temeinice. Instanţa se va putea pronunţa pe
baza unui aviz medical special dat în acest sens.
După ce în sistemele juridice medievale, în care Biserica juca un rol important,
căsătoriile între rude erau interzise până la un grad foarte îndepărtat [ 2 ], tendinţa
legislaţiilor moderne este aceea de a restrânge cercul persoanelor care nu se pot
căsători doar la rudele în linie dreaptă şi la gradele foarte apropiate în linie cola-
terală. Ca urmare, s-a instituit şi această excepţie, conform căreia rudele în linie
colaterală de gradul patru se pot căsători doar dacă sunt îndeplinite, pe lângă con-
diţiile generale, şi condiţiile speciale cuprinse în textul analizat. Acestea sunt: exis-
tenţa unor motive temeinice, un aviz medical special dat în vederea căsătoriei şi
autorizarea instanţei de tutelă pronunţată pe baza avizului medical. De asemenea,
nu mai există impedimentul la căsătorie rezultat din afinitate, impediment cuprins în
Codul civil de la 1864, dar abrogat de Codul familiei 3.
Regulile privind interzicerea căsătoriei între rude se aplică şi la rudenia din
adopţie. În Codul familiei, interdicţia de a se căsători a persoanelor legate prin
adopţie era cuprinsă în art. 7 şi era mult mai restrânsă, limitându-se la rudenia în
linie dreaptă şi la rudenia în linie colaterală de gradul al doilea. Noul Cod civil a
extins impedimentul la căsătorie şi la rudele din adopţie, ca urmare, cei deveniţi prin
adopţie rude în linie dreaptă sau în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv,
nu se pot căsători. Prin excepţie, se pot căsători cei deveniţi prin adopţie veri primari,
deci rude de gradul al patrulea în linie colaterală, însă numai dacă există motive
temeinice, un aviz medical special şi autorizarea instanţei de tutelă. Interzicerea
căsătoriei este incidentă şi în raporturile dintre adoptat şi rudele sale fireşti, impe-
dimentul la căsătorie fiind singurul efect al rudeniei fireşti care se păstrează după
încheierea adopţiei.
Asimilarea rudeniei din adopţie cu cea de sânge este firească, având în vedere
că adopţia reglementată de Codul civil este una cu efecte depline de filiaţie, aşa cum

[ 1 ] A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit.,p. 197;

I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 36; AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op.
cit., p. 28; H., L. MAZEAUDşi J. MAZEAUD, Leçons de droit civil, vol. II, Ed. Montchrestien, Paris,
p. 772.
[2]Ibidem.
3
Jurisprudența CEDO este în același sens, respectiv că interdicția de căsătorie între afini
(socri și noră sau ginere) nu vizează vreun scop util ordinii publice și reprezintă o violare a
art.12. Cauza B. și L. contra Marii Britanii, hotărârea din 13 septembrie 2005 citată de M.
Avram, Drept civil…op.cit., p.42 nota 1.
rezultă din dispoziţiile art. 470. Pe de altă parte, raţiunile morale subzistă şi în cazul
adopţiei, pentru că relaţiile intime între persoanele devenite prin adopţie fraţi sau alte
rude apropiate ar putea tulbura familia, având efecte negative asupra copiilor ce ar
putea rezulta din această căsătorie.
În ceea ce privește reproducerea umană asistată medical, nu se poate stabili
nicio legătură de filiație nu se poate stabili între terțul donator și copil. Pentru a
preveni posibilitatea încheierii unor căsătorii între rude în grad prohibit de lege cu
toate efectele negative posibile moral, etic și medical, susținem opinia exprimată în
doctrină că aceasta este una dintre situațiile de excepție în care confidențialitatea
datelor donatorului poate și trebuie să fie nesocotită, cu mențiunea că aceste date ar
trebui transmise în baza autorizării instanței și numai autorității competente, respectiv
ofițerului de stare civilă care oficiază căsătoria1

6.3. Tutela
44. Potrivit art. 275 NCC, căsătoria este oprită între tutore şi persoana minoră
care se află sub tutela sa. Impedimentul rezultat din tutelă este instituit din raţiuni
morale şi de protecţie a minorului pus sub tutelă. Tutorele are asupra minorului pus
sub tutela sa toate drepturile şi îndatoririle ce intră în conţinutul autorităţii părinteşti,
ca urmare, va avea şi un ascendent moral asupra acestuia, ascendent de care ar
putea profita pentru a capta şi sugestiona voinţa minorului spre o căsătorie care i-ar
produce prejudicii morale sau materiale. După ce ocrotitul devine major sau după ce
a încetat tutela, iar instanţa de tutelă a dat tutorelui descărcarea de gestiune,
căsătoria se poate încheia, cu respectarea condiţiilor generale de fond şi de formă.

6.4. Alienaţia şi debilitatea mintală

45. Raţiunile instituirii acestui impediment la încheierea căsătoriei sunt multiple
(art. 276 NCC). În primul rând, din punct de vedere biologic şi medical, s-a constatat
că aceste persoane au o descendenţă nesănătoasă, fapt ce poate avea consecinţe
negative asupra întregii familii. În al doilea rând, alienaţii sau debilii mintali nu expri-
mă un consimţământ valabil, pentru că ei nu au discernământ, iar aceste raţiuni de
natură psihică pledează pentru interzicerea căsătoriei. Nu în ultimul rând, se reţine şi
argumentul că persoanele afectate de o boală atât de gravă nu pot atinge scopul în
care se încheie căsătoria, acela al întemeierii unei familii.
Codul familiei prevedea acest impediment în art. 9, în care era inclusă şi inter-
dicţia de a se căsători a celui lipsit vremelnic de facultăţile mintale, cât timp nu avea
discernământul faptelor sale. Renunţarea la această dispoziţie nu aduce validitatea
căsătoriei încheiate de aceste persoane, pentru că în art. 299 NCC se prevede
expres că este lovită de nulitate relativă căsătoria încheiată de persoana lipsită vre-
melnic de discernământ. Separarea celor două dispoziţii este justificată de sanc-
ţiunea diferită aplicabilă fiecăreia. Astfel, dacă în cazul alienaţilor sau debililor mintali
căsătoria este lovită de nulitate absolută, căsătoria încheiată de o persoană lipsită
vremelnic de discernământ este afectată de nulitate relativă.

1
E. Florian, Dreptul familiei, ediția 5, …op.cit., p.43-44 și M. Avram, Drept civil…op.cit.,
p.58.
 Alienaţii sau debilii mintali nu se pot căsători indiferent dacă sunt puşi sub inter-
dicţie sau nu şi indiferent dacă se găsesc într-un moment de luciditate, pentru că
acesta nu este suficient pentru a susţine viaţa de familie.
Încheierea unei căsătorii de către alienatul sau debilul mintal atrage sancţiunea
nulităţii absolute, motivat de lipsa totală a discernământului.

§7. Condiţii de formă la încheierea căsătoriei

46. Formalităţile prevăzute pentru încheierea căsătoriei au un triplu rol: acela de a
atrage atenţia persoanelor implicate asupra importanţei actului încheiat, de a realiza
publicitatea care să permită persoanelor interesate să formuleze opoziţii şi să
împiedice orice căsătorie ce încalcă cerinţele legale şi asigurarea probei căsătoriei
prin intermediul actelor de stare civilă.
Codurile civile din Europa secolului al XIX-lea au reglementat pentru încheierea
căsătoriei o procedură solemnă, cu scopul de a suplini ceremonia religioasă, care a
fost mult timp singura obligatorie[1].
Condiţiile de formă prevăzute de noul Cod civil pentru încheierea căsătoriei sunt
cele reglementate de Codul familiei, singura noutate fiind includerea în declaraţia de
căsătorie a consimţământului părintelui sau tutorelui în cazul căsătoriei unui minor,
precum şi a regimului matrimonial ales de viitorii soţi. De asemenea, comunicarea
stării sănătăţii, consacrată ca o condiţie de fond în legislaţia anterioară, a fost inclusă
între condiţiile de fond.

7.1. Declaraţia de căsătorie

47. Articolul 280 NCC prevede că cei care vor să se căsătorească vor face
personal declaraţia de căsătorie, potrivit legii, la primăria unde urmează a se încheia
căsătoria.Declaraţia de căsătorie se face în scris şi personal, completarea sau
depunerea ei prin reprezentant legal sau convenţional nefiind posibilă. Declaraţia de
căsătorie nu produce efecte juridice în ceea ce priveşte căsătoria, încheiere ei fiind
subordonată exclusiv consimţământului exprimat în faţa ofiţerului de stare civilă la
data celebrării căsătoriei.
Textul urmează a fi coroborat cu dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 119/1996, care
permite întocmirea declaraţiei de căsătorie şi la serviciul public comunitar local de
evidenţă a persoanelor sau, după caz, la misiunea diplomatică ori oficiul consular
unde urmează a se încheia căsătoria. În declaraţia de căsătorie, viitorii soţi vor arăta
că nu există niciun impediment legal la căsătorie şi vor menţiona numele de familie
pe care îl vor purta în timpul căsătoriei, precum şi regimul matrimonial ales.
Pentru motive temeinice, dacă unul dintre viitorii soţi se află în imposibilitatea de a
se deplasa la sediul serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau,
după caz, al primăriei competente, declaraţia de căsătorie se poate face şi în afara
sediului, în faţa ofiţerului de stare civilă.
Ofiţerul de stare civilă care primeşte declaraţia de căsătorie solicită viitorilor soţi
să prezinte actele de identitate, certificatele de naştere, certificatele medicale privind
starea sănătăţii acestora, precum şi:

[1]A. BÉNABENT, op. cit., p. 59.

 a) autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul cel care
cere încuviinţarea pentru încheierea căsătoriei, în cazul existenţei unor impedimente
rezultate din rudenia firească sau adopţie, în condiţiile prevăzute de lege;
b) avizul medical, dovada încuviinţării părinţilor ori, după caz, a tutorelui şi autori-
zarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul pentru
încheierea căsătoriei, în cazul existenţei unor impedimente legate de vârsta matrimo-
nială;
c) hotărârea judecătorească de desfacere sau anulare a căsătoriei anterioare sau
certificatul de deces al soţului anterior;
d) certificatele medicale dovedind starea sănătăţii viitorilor soţi;
e) decizia pentru încuviinţarea căsătoriei înainte de expirarea termenului de 10
zile, prevăzut de lege, dacă este cazul [art. 283 alin. (4) NCC şi art. 27 din Legea
nr. 119/1996];
Declaraţia de căsătorie se poate face şi în afara sediului primăriei, în cazurile pre-
văzute de lege. O astfel de situaţie este cea în care, din motive temeinice, unul dintre
soţi se află în imposibilitate de a se prezenta. Art. 27 alin. (2) din Legea nr. 119/1996
prevede că în astfel de cazuri, cu aprobarea primarului, căsătoria se poate încheia în
afara sediului, deci cu atât mai mult se poate face în afara sediului primăriei declaraţia
de stare civilă, care nu produce consecinţe juridice atât de importante.
Atunci când viitorul soţ este minor, părinţii sau, după caz, tutorele vor face per-
sonal o declaraţie prin care încuviinţează încheierea căsătoriei. Dacă nu există nici
părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este necesară încuviinţarea per-
soanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti.
Sub reglementarea Codului familiei modificat prin Legeanr. 288/2007, s-a sus-
ţinut[1] că încuviinţarea părinţilor se poate da prin declaraţie la serviciul de stare civilă,
prin act autentic notarial sau verbal în timpul oficierii căsătoriei. De lege lata, această
aserţiune nu mai este valabilă, întrucât se prevede expres necesitatea ca părintele
sau tutorele să dea personal o declaraţie prin care încuviinţează căsătoria, în acelaşi
timp cu viitori soţi. În sprijinul acestei interpretări vine şi art. 283 alin. (2) NCC, care
arată că extrasul din declaraţia de căsătorie care se afişează în loc special amenajat
va cuprinde, în mod obligatoriu, şi încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui.
De regulă, declaraţia de căsătorie se întocmeşte de către cei care vor să se
căsătorească la serviciul de stare civilă unde urmează a se încheia căsătoria şi care
poate fi, la alegere, cel al domiciliului sau al reşedinţei oricăruia dintre viitorii soţi.
Dacă însă unul dintre viitorii soţi, părinţii sau tutorele nu se află în localitatea unde
urmează a se încheia căsătoria, ei pot face declaraţia la primăria în a cărei rază
teritorială îşi au domiciliul sau reşedinţa, care o transmite, în termen de 48 de ore, la
primăria unde urmează a se încheia căsătoria. Ca şi legislaţia anterioară, textul nu
acoperă toate situaţiile ce se pot ivi în practică, pentru că unul dintre viitorii soţi,
părinţii sau tutorele s-ar putea afla la data depunerii declaraţiei de căsătorie în altă
localitate care să nu fie localitatea în care au domiciliul sau reşedinţa, iar în acest caz
declaraţia nu se poate face în acea localitate. O interpretare raţională a legii, în
funcţie de scopul urmărit de legiuitor, acela de a simplifica procedura şi a reduce
costurile pe care aceasta le implică pentru participanţi, ar duce la concluzia că şi
într-o situaţie ca cea descrisă mai sus se poate face declaraţia în altă localitate,

[ 1 ]F.A. BAIAS, M. AVRAM, C. NICOLESCU, op. cit., p. 22; AL. BACACI,V.C. DUMITRACHE,

C.C. HAGEANU, op. cit., p. 32.

oricare ar fi aceea, iar declaraţia va fi trimisă la primăria unde se va închei căsătoria.
Cunoscând practica administrativă, credem că interpretarea va fi cea contrară, adică
una literală, strict formală.
Declaraţia de căsătorie trebuie să cuprindă:
– identificarea fiecărui viitor soţ pe baza actelor de stare civilă şi a datelor per-
sonale;
– manifestarea de voinţă a acestora în sensul că vor să se căsătorească;
– declaraţia viitorilor soţi în sensul că nu există niciun impediment legal la
căsătorie (o căsătorie anterioară nedesfăcută, nedesfiinţată sau care nu a încetat;
rudenia în grad prohibit; alienaţia sau debilitatea mintală ori tutela);
– menţionarea numelui de familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei[1];
– menţiunea regimului matrimonial ales, în cazul în care viitorii soţi au încheiat o
convenţie matrimonială;
– declaraţia viitorilor soţi că au luat cunoştinţă de starea sănătăţii lor în mod reci-
proc;
– indicarea locului şi a localităţii în care se va încheia căsătoria, în situaţia în care
declaraţiile au fost făcute în localităţi diferite.
Declaraţia soţilor că nu există niciun impediment legal la căsătorie este făcută pe
propria răspundere, în cazul în care aceştia ascund cu ştiinţă un impediment, săvâr-
şesc infracţiunea de fals în declaraţii. Prin această dispoziţie legală se realizează şi
departajarea probatorie între condiţiile de fond şi impedimentele la căsătorie. În timp
ce îndeplinirea condiţiilor de fond trebuie dovedite de viitorii soţi prin actele depuse
anexat declaraţiei de căsătorie, impedimentele, fiind împrejurări negative, nu trebuie
şi nu pot fi dovedite, ci este suficient ca soţii să declare că ele nu există. În măsura în
care o altă persoană invocă existenţa unei piedici legale la căsătorie, acea persoană
are sarcina probei.
Împreună cu declaraţia de căsătorie declaranţii vor prezenta dovezile cerute de
lege pentru încheierea căsătoriei. Acestea sunt: actele de identitate; certificatele de
naştere; hotărârea judecătorească de desfacere sau anulare a căsătoriei anterioare
sau certificatul de deces al soţului anterior; certificatele medicale; decizia pentru
încuviinţarea căsătoriei înainte de expirarea termenului de 10 zile; decizia de acor-
dare a dispensei de rudenie, dacă este cazul; iar în cazul minorilor între 16 şi 18 ani,
avizul medical şi autorizarea instanţei de tutelă în a cărei rază teritorială îşi are
domiciliul minorul.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 119/1996, în cazul în care căsătoria se încheie pe
teritoriul României, dar între cetăţeni străini, viitorii soţi trebuie să prezinte, în plus
faţă de actele necesare cetăţenilor români, dovezi eliberate de misiunile diplomatice
sau oficiile consulare ale ţărilor ai căror cetăţeni sunt, din care să rezulte că sunt în-
deplinite condiţiile de fond cerute de legea lor naţională pentru încheierea căsătoriei.
Întrucât în cuprinsul declaraţiei de căsătorie sunt inserate date care se pot
schimba (statutul civil de persoană necăsătorită, numele de familie, domiciliul sau
reşedinţa viitorilor soţi), legiuitorul a acordat o valabilitate limitată acestei declaraţii.
Astfel, în cazul în care căsătoria nu s-a încheiat în termen de 30 de zile de la data

[1] Această declaraţie nu mai poate fi făcută şi ulterior, până la încheierea căsătoriei,
urmând a fi anexată declaraţiei de căsătorie, aşa cum s-a considerat sub reglementarea din
Codul familiei, ca urmare a faptului că noul Cod civil nu a mai preluat integral art. 27 C. fam.
care prevedea că „La încheierea căsătoriei, viitorii soţi vor declara, în faţa delegatului de stare
civilă, numele pe care s-au învoit să-l poarte în căsătorie”.
afişării declaraţiei de căsătorie sau dacă viitorii soţi doresc să modifice declaraţia
iniţială, trebuie să se facă o nouă declaraţie de căsătorie şi să se dispună publicarea
acesteia.
În aceeaşi zi cu primirea declaraţiei de căsătorie, ofiţerul de stare civilă dispune
publicarea acesteia, prin afişarea în extras, într-un loc special amenajat la sediul
primăriei şi pe pagina de internet a acesteia unde urmează să se încheie căsătoria
şi, după caz, la sediul primăriei unde celălalt soţ îşi are domiciliul sau reşedinţa.
Extrasul din declaraţia de căsătorie cuprinde, în mod obligatoriu: data afişării, datele
de stare civilă ale viitorilor soţi şi, după caz, încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui,
precum şi înştiinţarea că orice persoană poate face opoziţie la căsătorie, în termen
de 10 zile de la data afişării.
Publicitatea declaraţiei de căsătorie este o cerinţă de formă pentru încălcarea
căreia Codul civil nu mai prevede sancţiunea nulităţii absolute a căsătoriei, aşa cum
prevedea art. 19 C. fam. Condiţia publicităţii şi cea a solemnităţii căsătoriei sunt înde-
plinite dacă sunt respectate cerinţele din art. 287 NCC referitor la consimţământul dat
de către cei doi soţi personal, în mod public şi în prezenţa a doi martori şi a ofiţerului
de stare civilă. Neîndeplinirea dispoziţiilor legale referitoare la afişarea declaraţiei de
căsătorie va fi sancţionată numai cu sancţiuni disciplinare pentru funcţionarul vinovat,
iar căsătoria va rămâne valabilă. Evident că, dacă neafişarea declaraţiei a fost făcută
la instigarea unuia sau a ambilor soţi, cu scopul de a evita o opoziţie întemeiată,
căsătoria poate fi sancţionată cu nulitatea absolută sau relativă, în funcţie de dispo-
ziţia legală încălcată.
Publicitatea declaraţiei de căsătorie se realizează cu maximă celeritate [1], ofiţerul
de stare civilă fiind obligat ca, în aceeaşi zi cu primirea declaraţiei de căsătorie, să
dispună publicarea ei. Afişarea se va face doar în localitatea în care are loc căsă-
toria, dacă ambii soţi locuiesc în raza acesteia, în ambele localităţi, dacă soţii au
domicilii sau reşedinţe diferite, dar căsătoria se încheie în una dintre acestea, şi în
trei localităţi, în cazul prevăzut de art. 279 alin. (2) NCC, în care soţii au domiciliul în
localităţi diferite, iar căsătoria se încheie, cu aprobarea primarului, în altă localitate.

7.2. Comunicarea stării de sănătate2

48. Obligaţia viitorilor soţi de a-şi comunica reciproc starea de sănătate a fost
instituită în scopul protecţiei soţilor, dar există şi raţiuni de ordine publică, medicale
sau eugenice, care impun prevenirea transmiterii şi răspândirii anumitor maladii. O
persoană bolnavă, cu puţine excepţii prevăzute expres de lege (alienaţia şi debili-
tatea mintală), se poate căsători, dar legiuitorul a dorit ca celălalt soţ să fie informat
şi să poată aprecia în cunoştinţă de cauză dacă doreşte să încheie căsătoria în
aceste condiţii sau nu.
Codul civil se referă în art. 293-303 la nulitatea căsătoriei şi enumeră limitativ
cazurile de nulitate, fără a cuprinde în această enumerare şi necomunicarea stării de
sănătate. Ca urmare, necomunicarea sănătăţii rămâne şi în actuala reglementare o

[1] Dispoziţia este asemănătoare cu cea cuprinsă în art. 13 1 C. fam., diferenţa fiind aceea

că noul Cod prevede şi obligativitatea afişării declaraţiei pe pagina de internet a primăriilor

implicate.
2
Unii autori au susținut că, deși textul este plasat în secțiunea privind formalitățile pentru
încheierea căsătoriei, comunicarea reciprică a stării sănătății este o veritabilă condiție de fond
pozitivă, M. Avram, Drept civil…op.cit., p.52.
condiţie prohibitivă, a cărei încălcare atrage doar sancţiuni disciplinare pentru ofiţerul
de stare civilă care a încheiat căsătoria în lipsa certificatelor medicale.
Dacă însă prin neîndeplinirea acestei condiţii s-a urmărit ascunderea unei boli
grave şi care afectează desfăşurarea normală a relaţiilor de familie, se poate pro-
nunţa nulitatea căsătoriei motivat de dolul prin reticenţă[1]. În cazul unor afecţiuni
minore, obişnuite şi vindecabile, care nu afectează viaţa, sănătatea soţului sau fina-
litatea căsătoriei, omisiunea comunicării nu este relevantă[2].
Comunicarea stării sănătăţii se realizează cu certificatul medical, ce urmează a fi
anexat declaraţiei de căsătorie şi care se eliberează în temeiul dispoziţiilor art. 23
lit. d) şi e) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii [3]. Necesitatea
prezentării certificatelor medicale care să ateste starea sănătăţii viitorilor soţi este
prevăzută, ca obligaţie, şi în cuprinsul art. 25 alin. (3) din Legea nr. 119/1996 cu
privire la actele de stare civilă.
Teza a II-a a art. 278 NCC prevede că dispoziţiile legale prin care este oprită
căsătoria celor care suferă de anumite boli rămân aplicabile. În prezent, legislaţia
română nu opreşte expres decât căsătoria alienaţilor sau debililor mintali, însă există
anumite prevederi speciale în privinţa obligativităţii declarării tratamentului sau a
internării pentru unele boli transmisibile.

7.3. Localitatea în care se încheie căsătoria

49. Căsătoria se încheie în localitatea în a cărei rază teritorială domiciliază sau îşi
au reşedinţa viitorii soţi.
Întrucât legea nu distinge, urmează a se înţelege că este suficient ca cel puţin
unul dintre soţi să aibă domiciliul sau reşedinţa într-o localitate, pentru a se putea
căsători în localitatea respectivă. În situaţia de excepţie în care căsătoria se încheie
în altă localitate, declaraţia de căsătorie completată de cei doi soţi va fi afişată şi la
sediul acestei primării, dar va fi comunicată şi primăriei de la domiciliul sau reşedinţa
soţilor în vederea publicării, aşa cum prevede art. 283 NCC. Domiciliul sau reşedinţa
soţilor se dovedeşte cu actele de identitate ale celor doi.
Prin excepţie, căsătoria se poate celebra, cu aprobarea primarului, de către un
ofiţer de stare civilă de la o altă primărie decât cea în a cărei rază teritorială domi-
ciliază sau îşi au reşedinţa viitorii soţi, cu obligativitatea înştiinţării primăriei de
domiciliu sau de reşedinţă a viitorilor soţi, în vederea publicării.

7.4. Locul încheierii căsătoriei

50. Alineatul (1) al art. 279 NCC prevede că locul încheierii căsătoriei este sediul
primăriei. Textul trebuie coroborat şi cu cel al art. 287 NCC, care arată că viitorii soţi
sunt obligaţi să se prezinte împreună la sediul primăriei, pentru a-şi da consim-
ţământul la căsătorie în mod public, în prezenţa a doi martori, în faţa ofiţerului de
stare civilă. Cu toate acestea, în cazurile prevăzute de lege, ofiţerul de stare civilă
poate celebra căsătoria şi în afara sediului serviciului de stare civilă, cu respectarea
celorlalte condiţii legale. Încheierea căsătoriei în afara sediului primăriei este deci o
situaţie de excepţie, permisă numai în cazurile prevăzute de lege.

[1] C.S.J., s. civ., dec. nr. 324/1990, în V. BOGDĂNESCU ş.a., Probleme de drept din deciziile

Curţii Supreme de Justiţie (1990-1992), Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1993, p. 161.

[2]AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 23.
[3] M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006.
 Articolul 24 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă prevede o
astfel de situaţie în care căsătoria se va putea încheia şi în afara sediului autorităţii
administraţiei locale, aceea în care, pentru motive temeinice, unul dintre viitorii soţi
se află în imposibilitatea de a se prezenta. Pentru ca ofiţerul de stare civilă să se
deplaseze şi să încheie o căsătorie în afara sediului primăriei, este nevoie de apro-
barea primarului.
O altă situaţie de excepţie este cea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 119/1996
privitoare la actele de stare civilă, care se referă la cazul în care viitorii soţi au
cetăţenie română, iar căsătoria lor se poate încheia şi la bordul unei nave sub pavi-
lion românesc aflate într-o călătorie în afara graniţelor ţării. În acest caz, coman-
dantul navei poate acorda, pentru motive temeinice, dispensa de termen şi încheia
căsătoria. La sosirea în ţară, comandantul este obligat să trimită o copie certificată
de pe înregistrarea făcută, prin căpitănia portului de înscriere a navei, organului local
al administraţiei publice competent, respectiv cel al sectorului 1 Bucureşti.
Căsătoria nu se poate încheia la bordul unei aeronave, întrucât orice fel de călă-
torie cu acest mijloc de transport durează puţin, iar încheierea căsătoriei în aceste
condiţii nu îşi găseşte justificarea celerităţii.

7.5. Competenţa ofiţerului de stare civilă

51. Competenţa materială a încheierii căsătoriei aparţine ofiţerului de stare civilă,
iar competenţa personală şi teritorială se suprapun, revenind, ca regulă, ofiţerului de
stare civilă în a cărei rază teritorială domiciliază sau îşi au reşedinţa viitorii soţi.
Căsătoria încheiată de o persoană care nu are calitatea de ofiţer de stare civilă
este lovită de nulitate, întrucât se încalcă normele de competenţă materială care sunt
de ordine publică. Cu toate acestea, actele de stare civilă întocmite de o persoană
care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea pre-
vederilor legale, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate, în
afară de cazul în care beneficiarii acestor acte au cunoscut, în momentul întocmirii
lor, lipsa acestei calităţi. Dispoziţia amintită este cuprinsă în art. 102 NCC şi repre-
zintă o aplicaţiune a principiului errorcommunisfacitius,astfel că, pentru a fi incidentă,
este necesar ca modul în care acea persoană a exercitat atribuţiile de stare civilă să
creeze convingerea generală că acea persoană are calitatea de ofiţer de stare civilă.
În doctrina creată sub incidenţa Codului familiei s-a arătat că încălcarea normelor
de competenţă personală sau teritorială referitoare la încheierea căsătoriei nu atrage
nulitatea căsătoriei[ 1 ]. Aceste opinii îşi păstrează actualitatea şi după intrarea în
vigoare a noului Cod civil, cu atât mai mult cu cât acesta, înart. 279 alin. (2), prevede
posibilitatea încheierii căsătoriei de către un ofiţer de stare civilă de la o altă primărie
decât cea în a cărei rază teritorială domiciliază sau îşi au reşedinţa viitorii soţi. Sigura
condiţie este obţinerea aprobării primarului din localitatea în care se va încheia
căsătoria. Ca urmare, o căsătorie încheiată în altă localitate decât cea stabilită
potrivit normelor de competenţă teritorială expuse va fi valabilă, însă ofiţerului de
stare civilă care a încheiat căsătoria i se pot aplica sancţiuni disciplinare dacă nu a
obţinut aprobarea primarului în acest sens.
Celebrarea căsătoriei în afara serviciului de stare civilă este posibilă numai în
cazurile prevăzute de lege. Aceste cazuri sunt cele reglementate de art. 24 şi art. 7
din Legea nr. 119/1996: dacă, pentru motive temeinice, unul dintre viitorii soţi se află

[1]AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 34.

în imposibilitatea de a se putea prezenta şi situaţia încheierii căsătoriei la bordul unei
nave sub pavilion românesc aflate într-o călătorie în afara graniţelor ţării, între doi
cetăţeni români.

7.6. Termenul în care se încheie căsătoria

52. Căsătoria se încheie după 10 zile de la afişarea declaraţiei de căsătorie.
Termenul este unul material, care se calculează pe zile pline, întrucât în el se cu-
prind atât data afişării, cât şi data încheierii căsătoriei. În acest interval, persoanele
interesate pot formula opoziţii la căsătorie. Termenul este unul dilatoriu, căsătoria
neputându-se încheia înainte de expirarea acestuia.
Pentru motive temeinice, primarul municipiului, al sectorului municipiului Bucu-
reşti, al oraşului sau al comunei unde urmează a se încheia căsătoria poate să încu-
viinţeze încheierea căsătoriei înainte de împlinirea termenului de 10 zile. Această
încuviinţare este condiţionată de existenţa unor motive temeinice, care trebuie dove-
dite de solicitanţi, iar căsătoria încheiată înainte de expirarea termenului menţionat,
fără încuviinţare, rămâne valabilă, însă atrage sancţiuni disciplinare pentru ofiţerul de
stare civilă care a încheiat-o. Încuviinţarea încheierii căsătoriei înainte de împlinirea
acestui termen poate fi dată şi de comandantul navei pe care se încheie căsătoria.

7.7. Opoziţia la căsătorie

53. În procedura căsătoriei este reglementat termenul dilatoriu de 10 zile în care
un extras din declaraţia de căsătorie depusă de viitorii soţi se afişează la sediul pri-
măriei din localitatea în care se va încheia căsătoria, dar şi din localităţile de do-
miciliu ale declaranţilor. Căsătoria se încheie numai după trecerea termenului de 10
zile de la afişarea declaraţiei de căsătorie, termen instituit ca o perioadă de gân-
dire[1], dar şi pentru ca orice persoană să poată face opoziţie la căsătorie, dacă
există un impediment legal sau dacă alte cerinţe ale legii nu sunt îndeplinite.
Opoziţia la căsătorie este actul prin care o persoană, fără a fi nevoită să dove-
dească un interes, informează ofiţerul de stare civilă cu privire la existenţa unui impe-
diment legal sau la neîndeplinirea unei cerinţe a legii pentru încheierea căsătoriei[2].
Pentru a fi valabilă, opoziţia trebuie:
– să fie făcută în scris;
– să arate dovezile pe care se întemeiază;
– autorul opoziţiei nu trebuie să facă dovada existenţei vreunui interes, legea
acordând acest drept oricărei persoane.
Opoziţia care nu îndeplineşte aceste condiţii, opoziţia neregulată, are valoarea
unei informaţii pe care ofiţerul de stare civilă este obligat să o verifice [3], iar în cazul

[1]I.P. FILIPESCU ş.a., op. cit., p. 42.

[2] În doctrină s-au formulat definiţii asemănătoare: „Opoziţia la căsătorie este actul prin
care o persoană aduce la cunoştinţa ofiţerului de stare civilă existenţa unei împrejurări de fapt
sau de drept care nu permite încheierea căsătoriei”(I.P. FILIPESCU ş.a., op. cit., p. 42); „Opoziţia
sau opunerea la căsătorie este (...) actul prin care o persoană aduce la cunoştinţa ofiţerului de
stare civilă existenţa unei împrejurări care constituie impediment la căsătorie sau neîn-
deplinirea unei condiţii de fond pentru încheierea valabilă a căsătoriei” (AL. BACACI,
V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 33).
[3] În doctrina veche s-a arătat, nu fără temei, că ofiţerul de stare civilă nu este obligat să ia în

seamă opoziţia neregulată şi acesta nu va avea nicio culpă dacă va încheia căsătoria, întrucât,
în care informaţiile se confirmă, să refuze încheierea căsătoriei. Dacă după efec-
tuarea verificărilor necesare ofiţerul de stare civilă constată că opoziţia sau informaţia
respectivă este neîntemeiată, se respinge opoziţia şi se va încheia căsătoria.
Ofiţerul de stare civilă care a primit declaraţia de căsătorie este obligat să efec-
tueze verificări pentru a vedea dacă sunt sau nu îndeplinite cerinţele legale pentru
încheierea valabilă a căsătoriei. În acest sens, trebuie să se adreseze serviciului de
stare civilă de la locul naşterii celor doi viitori soţi, întrucât pe marginea actului de
naştere se efectuează menţiuni referitoare la căsătoria persoanei respective, dar şi
cu privire la desfacerea, desfiinţarea sau încetarea căsătoriei ori la adopţie. În plus,
dacă se primesc opoziţii sau informaţii, există obligaţia verificării lor, indiferent de
forma în care au fost făcute. Diferenţa este că, în cazul unei opoziţii formulate cu res-
pectarea condiţiilor prevăzute de lege, este necesară pronunţarea unei soluţii de ad-
mitere sau de respingere a opoziţiei, iar în cazul informaţiilor, nu este necesară da-
rea unui răspuns oficial, ci doar efectuarea verificărilor. Ofiţerul de stare civilă trebuie
să folosească şi informaţiile pe care le deţine, în măsura în care acestea sunt notorii.
Termenul de „notoriu” înseamnă cunoscut de multă lume, ştiut de toţi, iar astfel de
fapte nu trebuie dovedite, în general, în procesele civile.
În cazul în care opoziţia este întemeiată sau din informaţiile deţinute sau primite
rezultă că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, ofiţerul de stare civilă va
refuza celebrarea căsătoriei şi, potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 119/1996 pri-
vind actele de stare civilă, la cererea părţii, va înainta actele judecătoriei competente
a hotărî, de urgenţă, asupra refuzului de încheiere a căsătoriei. În urma adoptării
noului Cod civil, sintagma „judecătorie competentă”trebuie înţeleasă ca referindu-se
la instanţa de tutelă.
Deşi Codul civil se remarcă printr-o reglementare detaliată a procedurii încheierii
căsătoriei, în ceea ce priveşte opoziţia la căsătorie se constată o abordare redusă,
întrucât nu se prevede nicio sancţiune pentru persoanele care, cu rea-credinţă, au
formulat o opoziţie şi au determinat o întârziere a încheierii căsătoriei[1]. Chiar dacă
dispoziţia specială lipseşte, autorul unei opoziţii respinse poate fi obligat la des-
păgubiri în condiţiile art. 1349 NCC, dacă sunt îndeplinite cerinţele pentru antrenarea
răspunderii civile delictuale.

7.8. Celebrarea căsătoriei

54. Încheierea căsătoriei are loc la data fixată de viitorii soţi prin declaraţia de
căsătorie, după expirarea termenului de 10 zile de la afişarea declaraţiei de căsă-
torie, la sediul primăriei din localitatea stabilită tot prin declaraţia de căsătorie. La
acea dată, viitorii soţi sunt obligaţi să se prezinte împreună la sediul primăriei, pentru
a-şi da consimţământul la căsătorie în mod public, în prezenţa a 2 martori, în faţa
ofiţerului de stare civilă.

prin arătarea amănunţită a formelor opoziţiei, legiuitorul a avut în vedere să înlesnească

celebrarea căsătoriei (C. HAMANGIU,I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. I, p. 203).
[1] Codul civil francez, prin art. 172-179, reglementează dreptul de opoziţie la căsătorie,

limitând cercul persoanelor care o pot formula la ascendenţi, Ministerul Public, soţul nedivorţat
al unuia dintre soţi în caz de bigamie, anumite rude colaterale în grad apropiat şi tutore. De
asemenea, art. 179 prevede expres posibilitatea condamnării la daune-interese a autorului
unei opoziţii respinse. Limitarea cercului persoanelor care pot face opoziţie la ascendenţi,
colaterali şi tutore se regăsea şi în art. 157 C. civ anterior.
 Neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de alin. (1) al art. 287 este sancţionată cu
nulitate absolută a căsătoriei [art. 293 alin. (1) NCC], întrucât prin intermediul
acestora se realizează publicitatea şi solemnitatea căsătoriei[1]. Aceste condiţii de
formă au rolul de a asigura încheierea căsătoriei doar dacă sunt respectate toate
condiţiile de fond.
Solemnitatea căsătoriei este asigurată prin prezenţa viitorilor soţi în faţa ofiţe-
rului de stare civilă, împreună cu doi martori, la data stabilită, la sediul autorităţii com-
petente, prin exprimarea simultană a consimţământului la căsătorie şi prin declararea
încheierii căsătoriei de către ofiţerul de stare civilă după ce constată îndeplinirea
tuturor condiţiilor pentru încheierea valabilă a acesteia (în completarea dispoziţiilor
analizate, este necesar să fie avut în vedere şi art. 28 din Legea nr. 119/1996).
Publicitatea căsătoriei este prevăzută distinct de solemnitate şi presupune ca
accesul publicului în locul încheierii căsătoriei să fie liber, chiar dacă nu este pre-
zentă nicio persoană în afara celor implicate.
Şi în cazurile prevăzute de lege în care ofiţerul de stare civilă poate celebra căsă-
toria în afara sediului serviciului de stare civilă este necesară respectarea condiţiilor
privind solemnitatea şi publicitatea. În acest sens, este important ca ofiţerul de stare
civilă care oficiază căsătoria să se asigure că s-au creat condiţii pentru accesul
publicului, chiar dacă nu sunt prezente alte persoane în afara viitorilor soţi şi a celor
doi martori. Tot pentru ca actul căsătoriei să nu fie afectat de clandestinitate, se
impune ca încheierea căsătoriei în afara sediului primăriei să se facă numai dacă,
aşa cum prevede art. 24 din Legea nr. 119/1996, din motive temeinice, unul dintre
soţi se află în imposibilitate de a se prezenta. Această imposibilitate trebuie înţeleasă
în sens obiectiv, deci trebuie să fie determinată de o boală gravă, vârstă foarte
înaintată sau, eventual, de executarea unei pedepse privative de libertate de către
unul sau ambii soţi.
Persoanele care aparţin minorităţilor naţionale pot solicita celebrarea căsă-
toriei în limba lor maternă, cu condiţia ca ofiţerul de stare civilă sau cel care oficiază
căsătoria să cunoască această limbă. Această dispoziţie cuprinsă în alin. (3) al
art. 287 NCC a fost instituită în scopul asigurării dreptului cetăţenilor români ce
aparţin minorităţilor naţionale la respectarea identităţii etnice, culturale şi lingvistice,
drept consacrat prin Constituţia României. În cazul în care ofiţerul de stare civilă nu
cunoaşte limba viitorilor soţi, iar aceştia nu cunosc limba română, se va apela la
serviciile unui interpret.

7.9. Martorii la căsătorie

55. Instituţia martorilor la încheierea căsătoriei are tradiţie în dreptul nostru, ea
fiind consacrată prin art. 61 C. civ. 1864. Tradiţia a fost întreruptă la data adoptării
Codului familiei, care nu cuprindea această cerinţă, şi a fost reluată în anul 1999, în
urma unei modificări aduse acestui act normativ[2]. Potrivit legislaţiei actuale, la cele-

[1] Solemnitatea şi publicitatea căsătoriei sunt condiţii de formă pentru încheierea căsă-

toriei, iar lipsa lor atrage nulitatea căsătoriei.

[2] Necesitatea prezenţei martorilor la încheierea căsătoriei a fost semnalată în literatura de

specialitate anterior modificărilor intervenite în Codul familiei (a se vedea C.L. POPESCU,

Instituţia martorilor la încheierea căsătoriei, în Dreptul nr. 11/1996, p. 51-56), urmărindu-se ali-
nierea legislaţiei naţionale la Recomandarea privind consimţământul la căsătorie, vârsta mi-
nimă pentru căsătorie şi înregistrarea căsătoriilor, adoptată prin Rezoluţia nr. 2018 (XX) din
1 noiembrie 1965 a Adunării Generale a ONU.
brarea căsătoriei este obligatorie prezenţa a doi martori. Martorii atestă faptul că
soţii şi-au exprimat consimţământul potrivit art. 287 NCC, adică personal şi în mod
public, în faţa ofiţerului de stare civilă.
Nu pot fi martori la încheierea căsătoriei incapabilii, precum şi cei care, din cauza
unei deficienţe psihice sau fizice, nu sunt apţi să ateste consimţământul exprimat.
Sunt incapabili cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu, adică minorul care nu a împlinit
14 ani şi interzisul judecătoresc. Dacă ofiţerul de stare civilă are dubii asupra stării
psihice a persoanei care are calitatea de martor, poate solicita soţilor să înlocuiască
martorul respectiv sau să refuze încheierea căsătoriei.
Martorii pot fi şi rude sau afini, indiferent de grad, cu oricare dintre viitorii soţi.

7.10. Momentul încheierii căsătoriei

56. Momentul încheierii căsătoriei este acela în care ofiţerul de stare civilă ia
consimţământul fiecăruia dintre viitorii soţi şi îi declară căsătoriţi. Înregistrarea
căsătoriei constituie numai un mijloc de probă (nefiind o condiţie cerută ad vali-
ditatem).

7.11. Formalităţi ulterioare încheierii căsătoriei

57. Condiţiile izvorâte din caracterul solemn al căsătoriei se continuă şi dincolo de
momentul încheierii căsătoriei, cu o serie de formalităţi care constau în întocmirea
actului de căsătorie în registrul de stare civilă şi semnarea lui de către cei doi soţi, de
cei doi martori şi de ofiţerul de stare civilă. Întocmirea actului de căsătorie se face de
îndată de către ofiţerul de stare civilă, care eliberează soţilor şi certificatul de căsă-
torie. Înregistrarea nu este o condiţie de validitate a căsătoriei, ci are un scop mul-
tiplu: este mijlocul de dovadă a căsătoriei, forma socială de recunoaştere a acesteia,
mijlocul de evidenţă statistică cu privire la starea civilă a populaţiei [1] şi realizează
publicitatea convenţiei matrimoniale. Prin solemnitatea căsătoriei se preconstituie un
mijloc de probă privilegiat, înscrisul constatator al căsătoriei, care are statut de
înscris autentic.
Neînregistrarea căsătoriei în registrele de stare civilă sau nesemnarea actului [2]
nu atrage nulitatea acesteia. Căsătoria a fost valabil încheiată prin luarea consimţă-
mântului soţului şi declaraţia ofiţerului de stare civilă că sunt căsătoriţi, iar actul de
stare civilă poate fi întocmit ulterior, în condiţiile art. 53 din Legea nr. 119/1996,
culpa aparţinând funcţionarului competent.
Ofiţerul de stare civilă face menţiune pe actul de căsătorie despre regimul matri-
monial ales. El are obligaţia ca, din oficiu şi de îndată, să comunice la registrul pre-
văzut la art. 334 alin. (1), adică la Registrul naţional notarial al regimurilor matrimo-
niale, precum şi, după caz, notarului public care a autentificat convenţia matrimonială
o copie de pe actul de căsătorie. Această dispoziţie are rol de protecţie a terţilor care
intră în relaţii contractuale cu soţii şi ar putea fi prejudiciaţi în cazul existenţei regi-
mului separaţiei de bunuri sau a unor clauze speciale din regimul comunităţii con-
venţionale.

7.12. Dovada căsătoriei

[1]AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 35.

[2]I.P. FILIPESCU ş.a., op. cit., p. 47.
 58. Căsătoria este un act de stare civilă, astfel că dovada sa se face, aşa cum
prevede art. 99 NCC, cu actul întocmit potrivit legii în registrele de stare civilă,
precum şi prin certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora. În cazul în care
actul de stare civilă nu s-a întocmit din vina ofiţerului de stare civilă, deşi registrele au
existat, actul se poate întocmi ulterior în bazaart. 53 din Legea nr. 119/1996, iar
dacă registrul a fost pierdut sau distrus, se va face reconstituirea actului de căsă-
torie, potrivit dispoziţiilor art. 52 din Legea nr. 119/1996. Aceeaşi procedură este
incidentă în cazul în care actul a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat.
Starea civilă poate fi dovedită înaintea instanţei judecătoreşti prin orice
mijloace de probă (art. 103 NCC) dacă:
a) nu au existat registre de stare civilă;
b) registrele de stare civilă s-au pierdut sau au fost distruse în tot sau în parte;
c) nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a
extrasului de pe actul de stare civilă;
d) întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată.
În concluzie, proba căsătoriei se face numai prin certificatul de căsătorie, atunci
când se urmăresc efecte de stare civilă. Potrivit legii, atunci când dovada căsătoriei
este necesară pentru întocmirea ulterioară sau reconstituirea actului de stare civilă,
ea se poate realiza prin orice mijloc de probă. În practica judiciară s-a susţinut că se
poate folosi orice mijloc de probă şi în situaţia în care se urmăresc alte scopuri decât
cele de stare civilă, caz în care căsătoria este considerată un simplu fapt juridic. Aşa
fiind, în materie de moştenire, fostul Tribunal Suprem a stabilit că instanţa poate „(…)
încuviinţa şi alte probe pentru stabilirea raportului de rudenie, dacă partea trebuie să
dovedească naşteri sau căsătorii vechi sau întâmplate în localităţi necunoscute ori
îndepărtate sau când, pentru obţinerea lor, ar întâmpina alte piedici, găsite întemeia-
te, cu condiţia ca aceste probe să nu fie contrare certificatelor de căsătorie prezen-
tate”[1].

[1] Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 2013/1953, în C.D. 1954, vol. I, p. 31.