PARTEA ÎNTÎI

ESEUL
PEDAGOGIA NEGATIVĂ
Contraexemplul, oricît ne-am feri de el, oricît am căuta, eventual eufemistic, să-l
ocolim, există. Ceea ce numesc pedagogie negativă este educaţia pe dos, făcută doar în
aparenţă întîmplător, dînd chiar impresia de haotic, în esenţă fiind vorba de sistemă şi
discernămînt, de încăpăţînare şi insistenţă, relaţia tripartită emiţător-mesaj-receptor fiind
completată printr-o diversitate de canale, între care, din nefericire, televiziunea, presa şi
radioul excelează. Îndeobște, orientarea pedagogică despre care mi s-a propus a medita e
hedonistă. Cum luptăm cu acest flagel al timpurilor desacralizate pe care le trăim constituie,
deopotrivă, atît problema Bisericii şi a Şcolii, cît şi a fiecărei familii normale în parte. De aici
necesitatea imperioasă a armonizării raporturilor interinstituţionale şi interindividuale.
Definiția acestei concepții filosofice1 ascunde esențialul: lipsa lui Dumnezeu din viața
adepților. Or această absență înseamnă, cum știm, prezența răului.
E banal, dar trebuie să afirm că răul „prinde” mult mai uşor decît binele, îndeosebi la
copii şi la tineri. Nu vreau să intru în amănuntele acestui fenomen general pe care l-au
cunoscut, desigur, toate civilizaţiile lumii, din antichitate pînă astăzi. De ce este astfel ne
răspunde Evanghelia, cu binecunoscutele vorbe ale lui Iisus Hristos despre puterea diavolului,
denumit, deloc metaforic stăpînitorul acestei lumi (pămîntene). Pe cît e de tulburător, pe-atît
este de adevărat: binele se află în condiţii de exil pe pămînt, în timp ce răul e la el acasă! Arta
– îndeosebi literatura – ne oferă, la rîndul ei, explicaţii foarte aproape de acest adevăr.
Se ştie că omul, spre deosebire de celelalte vieţuitoare, are o disponibilitate în plus,
ontologică, datorată cu siguranţă acelei asemănări ab initio cu Tatăl ceresc, către Care el tinde
mereu, întors cu faţa, cu braţele, cu toate simţurile sale, precum plantele către soare; mă refer
anume la faptul că omul este educabil. Unii gînditori concep educabilitatea ca permanentă;
alţii o văd ca variabilă în funcţie de timp. Oricare punct de vedere l-am accepta, cert e că
nevoia de modele este imensă la vîrstele fragede, neputînd fi comparată decît cu foamea ori cu
setea. Sintagma devenită demult zicală cei şapte ani de-acasă atestă această realitate
pedagogică.
Pînă aici totul e limpede şi nimeni n-ar avea, cred, ceva de obiectat. „Normal!“ – vă
veţi spune, probabil, în sinea dv., stimaţi cititori adulţi – „că doar de aceea ne şi dăm copiii la
grădiniţă, la şcoală!” Numai că pragul normalităţii a glisat, de-a lungul feluritelor epoci, în
sus, în jos, la dreapta ori la stînga, după cum au dictat-o împrejurările sociale, economice şi
mai ales culturale. De aceea, s-a vorbit, în Renaştere despre uomo universale, văzut în centrul
universului creat anume de Dumnezeu pentru om, acesta fiind măsura tuturor lucrurilor; mai
apoi, în clasicism, s-au impus acele două reguli aristoteliene ale artei cărora prin analogie, li
s-a adăugat a treia – de loc, de timp şi de acţiune –, ca reflectări ale omului raţional, culminînd
cu a patra: finalitatea morală a operei; or, în romantism, s-a obţinut, după o luptă destul de
dură – cearta dintre antici şi moderni – libertatea absolută a creaţiei artistice şi umane în
general, urmată de revolta împotriva divinităţii... În fine, secolul care s-a încheiat, după un
început promiţător – prelungire a curentelor născute în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
început subliniat mai ales prin ceea ce s-au numit în artă simbolism şi realism – a fost zguduit
de un model uman antihristic impus de doctrina bolşevică de prin 1917, ajuns ca un tăvălug
şi-n România, după 1947, cu ecou şi în artă – amintiţi-vă de acel proletcultism ori realism
socialist! –, doctrină răsturnată definitiv de revoluţiile europene culminînd cu aceea

1
HEDONÍSM (‹ fr. {i}; {s} gr. hedone „plăcere”) s. n. (ETICĂ) Concepție care proclamă plăcerea, desfătarea
drept binele suprem, iar năzuința de a o obține, principiu al comportamentului; cult al plăcerii. Întemeiat de
Aristipp din Cirene (care a pus accentul pe plăcerile senzuale), a fost dezvoltat pe baze raționaliste de Epicur,
apoi de umaniștii Renașterii, de materialiștii și iluminiștii secolului al XVIII-lea (cu accente antireligioase,
individualiste). (Cf. DEX on line).
românească din anul 1989 în conformitate cu aşa-numitul principiu al domino-ului, după cum
au explicat politologii. Din păcate, modelul antihristic, dominant în a doua jumătate a
secolului al XX-lea, nu a fost încă depăşit…
Desigur, frămîntările politico-ideologice, carenţele economice, meandrele culturale îşi
pun amprenta asupra indivizilor, asupra instituţiilor şi organismelor sociale, repercutîndu-se
fatalmente asupra mentalului colectiv, conştient ori inconştient.
Trecînd de la aceste generalităţi la lucrurile concrete, care cred că interesează pe
toată lumea într-o mai mare măsură, voi apela la un caz relatat într-o revistă săptămînală,
anume „Magazin“ (nr. 4 / 25 ianuarie 2001, p. 11). Rezum: belgianca Agnes G. a trăit pînă
la 28 de ani coşmarul unei psihoze grave, manifestate prin ura irepresibilă, teribilă şi
nejustificată atît faţă de părinţi, cît şi faţă de cei trei fraţi mai mari. Psihoterapeutul ei a
descoperit, după ani de cercetări, că ea fusese în copilărie şi adolescenţă victima unui
„incest simbolic”. Despre ce era vorba? Părinţii ei, convinşi că „revoluţia sexuală”,
caracteristică modei hippie din anii ’60, era un „adevăr ştiinţific”, îşi educaseră copiii în
spiritul sloganului „sexul nu e o ruşine”. Prin urmare, nu numai că umblau goi în faţa
odraslelor prin casă, ci aveau şi relaţii sexuale fără urmă de discreţie în prezenţa copiilor.
Nici fraţii mai mari ai lui Agnes nu aveau cameră separată, ei umblînd, de asemenea, goi în
prezenţa ei pînă ce fata a împlinit 16 ani. Strict juridic, totul nu fusese decît exhibiţionism,
fără nuanţe de agresiune sexuală. Însă inconştientul pacientei resimţise ca „relaţii
incestuoase“ comportamentul indecent al familiei sale. Odată cauza depistată, tratamentul
psihiatric a făcut un pas înainte, dar aceasta nu înseamnă că Agnes G. se va şi vindeca în
curînd… Cum vă imaginaţi, ea a rămas marcată pentru întreaga viaţă…
Mă întreb, atent la ştirile devenite obişnuinţe cotidiene, cu monstruozităţi de toate
felurile: nu cumva asta s-a întîmplat cu mulţi dintre aceşti violatori şi criminali de astăzi şi se
întîmplă în continuare cu o bună parte a copiilor din România ultimilor ani? Nu cumva
diagnosticul socio-psihologic al timpurilor noastre este lipsa de ruşine extinsă epidemic la
scară planetară?
Nu vreau să afirm că la români ruşinea a dispărut cu desăvîrşire, deşi, mai ales în anii
din urmă, s-a făcut o gravă confuzie între libertate şi libertinaj. Nici nu mă voi referi la
incredibilele cuvinte pe care, probabil înadins, le răstesc unii tineri pe stradă, prin mijloacele
de transport în comun ş.a.m.d. fără a se sinchisi de prezenţa copiilor, adulţilor şi bătrînilor din
preajmă. Ei constituie – vrem – nu vrem – exemple în carne şi oase de pedagogie negativă,
sînt „modelele“ pentru ţîncii, care, privindu-i şi ascultîndu-i pe cei mai mari, consideră că aşa
este normal să se vorbească. În autobuzul cu care circul înspre liceu, un copilaș de patru ani,
aflat pe o bancă alături de mama lui, jucîndu-se cu niște monstrișori din plastic, n-a prins de
veste la timp că șoferul frînează și s-a lovit cu capul de fereastră. Ce-am putut auzi din gurița
acelui copil cu acel prilej (înjurături grele, de om matur, la adresa șoferului!) nu suportă nici
pagina virtuală și nici hîrtia să reproduc! Se uita lumea la el ca la o arătare de pe altă planetă.
După ce și-a deșertat tot bagajul de sudalme, imperturbabil, și-a reluat jocul, dar mama lui se
făcuse verde-roșie la față. A și coborît la stația imediat următoare, smucindu-l de mînuță și
făcîndu-l să scape pe jos unul dintre monștrii de plastic pe care-i avea cu el drept jucării.
Asemănător celor satirizate în schițele caragialiene, am priceput că educația bietului copil era,
pînă-n acel moment, negativă; așa reacționau membri familiei lui în situații similare, violența
limbajului devenind normalitatea cotidiană pentru el.
Cumpărarea fără discernămînt a jucăriilor (în cazul relatat erau „eroi“ încornorați din
filme de groază; dar multor alți băieți li se iau tot felul de arme, care induc violență, în timp ce
fetițelor li se procură seturi de rujuri, farduri ori păpușele fardate și îmbrăcate ca femeile
ușoare), a îmbrăcăminții copiilor (unele imagini și expresii de pe tricouri nu sînt deloc
întîmplător satanice!) constituie forme de pedagogie negativă.
 E îngrijorător dar, iarăși, deloc întîmplător, că 90% dintre emisiunile tv actuale
promovează indecenţa, grosolănia, incultura, violenţa fizică ori verbală. Un pseudo-cîntăreţ
american de 28 de ani – un ratat, de fapt, în pofida banilor săi – precum „Eminem“, laureatul
nu mai ştiu căror premii, cu texte promovînd făţiş violenţa, drogarea, crima şi, atenţie: chiar
incestul, este un alt exemplu viu de pedagogie negativă. E drept că individul – cu siguranţă
dezaxat – a compărut dinaintea unui tribunal pentru mesajul negativ al cîntecelor sale; dar
culmea e că programul 1 al Televiziunii Naţionale Române i-a consacrat spaţii largi de emisie!
Nu mai amintesc de o cîntăreață, care în pofida protestelor și a petițiilor on-line împotrivă, a
concertat în România. Moda manelelor cu substrat pornografic şi texte dezgustătoare întrecînd
în urîţenie orice închipuire n-a trecut, judecînd după ceea ce lasă ostentativ să se propage din
boxele automobilelor unii compatrioți...
Nu-mi amintesc o discuţie în ultima vreme prin care cineva să-mi fi spus: văzînd sau
auzind la radio aşa orori, am închis imediat televizorul ori radioul... Rîzînd, mai mult sau mai
puţin blazat, românul de rînd de vîrstă medie continuă să privească asemenea emisiuni,
continuă să accepte asemenea spectacole spre a fi în pas cu mulțimea, crezînd, poate, în sinea
lui, că el e scutit de intoxicare, invocînd drept scuză bunul său simţ, care-l va opri, în cele din
urmă, să treacă de la realităţile virtuale, ale micului ecran ori ale scenei, la cele din cotidian…
De unde această indiferenţă sau „imunitate“ quasi-generală la urît – mă întreb? Nu cumva –
îmi zic – asemenea grozăvii transmise masiv, aproape non-stop, au şi forţat limitele
normalităţii şi a ajuns depăşit, anormal tocmai unul ca mine, care cere artei, în continuare,
fiorul prelucrat estetic izvorît din revelaţia Frumosului? Nu cumva, mă întreb aproape cu
îngrijorare, mergînd zi de zi la școală, printre elevii mei tot mai delăsători, tot mai obraznici,
tot mai agresivi, unul ca mine, care insistă ca mesajul artistic umanist de odinioară să fie
împletit cu valorile pe care le consideram eterne religioase, ecologiste, patriotice este, vorba
unora, „expirat“?…
Să admitem că asupra dv., ascultătorii acestor fraze, emisiunile la care mă refer nu au
influenţă negativă imediată. Dar oare imaginea tv lăsată „să curgă“, să vă scalde ambientul
familial fără întrerupere, adoptată, adică, de mulţi dintre dv., ca un veritabil membru al
familiei cu drepturi depline, nu va avea, mai devreme ori mai tîrziu, măcar asupra fraţilor,
surorilor mai mici un impact comparabil cu acela căruia i-a căzut victimă belgianca Agnes G.?
Unde se vor găsi specialiştii şi banii necesari tratamentului psihiatric ulterior? Sau, cumva, ne
este indiferent dacă urmaşii noştri sînt sortiţi a deveni psihopaţi ori indivizi normali, inşi
dependenţi de tot soiul de tranchilizante ori oameni echilibraţi fizic şi psihic?
În cartea L’ogre interieur. De la violence personelle et familiale (Monstrul lăuntric.
Despre violenţa personală şi familială) scrisă de Christine Olivier şi apărută în 1998 la
Editura Fayard (cf. „Adevărul literar şi artistic“ nr. 555 / 13 februarie 2001, p. 15) se face o
nemiloasă descriere a realităţilor lumii contemporane din perspectiva francezului comun, nu
departe de realităţile ce-l iau cu asalt şi pe român: adolescenţii formează o adevărată clasă de
vîrstă a tinerilor – de la 13 la 25 de ani – care trăiesc la părinţii lor, opunîndu- li- se dacă sînt
în stare! Şi, mai ales, refuzînd să se identifice cu ei. Situaţia familială devine cu atît mai
încordată şi mai explozivă cu cît părinţii de astăzi, prea puţin siguri de viitorul copiilor lor,
nu sînt pregătiţi să accepte reproşuri în privinţa şomajului pe care- l suportă şi ei şi care
aduce atingere atît de marcată imaginii lor de părinţi atotputernici. La acestea, adaug eu,
volumul tot mai mare de cunoştinţe de acumulat în şcoală îi surclasează pe părinţi încă din
ciclul gimnazial! (Iată o posibilă explicaţie pentru proliferarea a ceea ce s-a numit
„învăţămîntul paralel“). Între altele, ar mai fi de reţinut din cartea franţuzoaicei citate un
aspect psihologic îndeobşte ignorat la noi: Părinţilor delincvenţilor şi ai drogaţilor li se
reproşează adesea că n- au fost atenţi la relaţiile copiilor lor, dar cum ar fi putut s-o facă
odată ce copiii fac totul pentru a- i ţine departe de viaţa lor intimă, rupînd brusc legătura
oedipiană cu ei, pentru a se ralia unui grup care le dă siguranţă de sine şi le permite „să se
implice“ în afara familiei care nu acceptă revolta lor adolescentină? Numai că, „din păcate,
grupul îi constrînge adesea la conduite total patologice ţinînd de delincvenţă, criminalitate,
droguri sau apartenenţa la o sectă“. În aceste condiţii, ce ne revine nouă, adulţilor de astăzi,
să facem pentru a conduce pe căile socotite încă, de comun acord, „normale“ pe copiii de care
vom da socoteală în faţa lui Dumnezeu şi a semenilor?
În familie nu băţul educă temeinic – deşi se mai spune că „bătaia e ruptă din rai“ –, ci
vorba şi fapta. Cînd e doar una – adică vorba, mai ales în cazul pedagogilor, care prin cuvînt
pot educa în cele 5-7 ore de cursuri desfăşurate cinci zile pe săptămînă, ori alta – adică fapta,
în cazul părinţilor, care, prin absenţa lor îndelungată de acasă, mai mult lasă faptele să
vorbească, respectiv, hrana, îmbrăcămintea, confortul casnic etc. –, educaţia se poate spune că
şchioapătă! Abia din momentul cînd cele două, vorbă şi faptă, se armonizează pedagogic (fără
false declaraţii de independenţă – de fapt atitudini contraproductive în plan pedagogic – gen:
„ia mai lasă-l încolo pe profu’ / dirigu’ vostru! El le ştie pe-ale lui, eu le ştiu pe-ale mele!“)
acel „tramvai numit dorinţă”, adică educaţie normală, începe să nu mai deraieze… Concret,
n-ar trebui lăsată să treacă nici măcar o săptămînă fără ca eu – mamă ori tată al/a
elevului/elevei X – să nu trec pe la şcoală să mă interesez ce-a mai făcut, bun sau rău, copilul
meu! Nicio oră din programul fiului/fiicei mele n-ar trebui să-mi rămînă ascunsă!… Nu mai
vorbesc de aspectul fizic, trupesc, pe care, teoretic pînă la pubertate, tot părintele sau tutorele,
trebuie să i-l inspecteze periodic şi sistematic, spre a evita posibilele maladii – unele cu
urmări grele pentru restul vieţii… Or, dacă educaţia e lăsată mereu, sub varii motive, să
şontîcăie, cum să mai avem pretenţia să obţinem campioni la „maratonul“ vieții? Las de o
parte deocamdată marele neajuns că psihologul, la noi, românii, lipseşte aproape cu
desăvîrşire din instituţii, iar din această cauză copilul nesupravegheat are mari şanse de
alienare şi de ratare, urmînd, aşadar, să şchioapete toată viaţa, întrucît nefiind pus nici măcar
diagnosticul, nici remediile nu pot fi prompte!… De asemenea, nu menționez decît în treacăt,
dar cu durere, faptul că suferim îndeajuns la capitolul „calificare pedagogică“. De pildă, cum
aș putea numi altfel decît pedagogie negativă, de data aceasta la nivelul sistemului național,
tentativele de fraudă la diversele examene, inclusiv de definitivat și titularizare (la probele
scrise de anul acesta aflu din presă că, din acest motiv, au fost eliminați din săli 28 de
candidați ce doreau să devină cadre didactice cu contract pe o perioadă nedeterminată!). La
fel, din păcate, atîrnă în același negru sac aș zice fără fund al pedagogiei negative
contraexemplele de la nivel local pînă la nivel central – mă refer concret la parlamentari
deferiți justiției pentru diverse matrapazlîcuri și chiar la primul ministru aflat în funcție, avînd
la activ un plagiat în regulă, dar care nu-l stînjenește deloc, din moment ce vrea să candideze
și la președinția țării?!
De reţinut ar fi, în concluzie, că responsabilitatea de adult, în general, de părinte și de
pedagog în special presupune o vocaţie şi nimeni nu-şi poate permite concedii ori perioade de
relaxare; obligaţia eliminării contraexemplului, altfel spus, anihilarea pedagogiei negative
potenţiale din familie și din societate constituie o permanenţă. O ceartă, o scenă violentă, o
demonstraţie de ceea ce pot „muşchii“ într-o împrejurare scăpată de sub controlul raţiunii, o
scenă erotică indiscretă, înjurăturile, fumatul, alcoolismul constituie contraexemple familiale
extrem de periculoase pentru copil. Accentuez: chiar dacă vîrsta pruncului este fragedă, nu am
voie să glisez, să-mi dau în petec, sub motivul că „e încă mic! Ce ştie el?“ Studii serioase au
relevat demult faptul că, încă din stadiul fetal, micii oameni sînt „ochi şi urechi“, înregistrînd
tot, ca nişte miniaturale benzi video-magnetice şi stocînd datele undeva, în creier, în zonele pe
care Freud sau Jung le-au denumit, generic, inconştient/subconştient. Revin la televizor: oare,
dacă nu se poate arunca la gunoi aparatul în întregime, nu se poate măcar confisca
telecomanda, ori nu se poate debranşa aparatul de la tabloul electric spre a se îndepărta
tentaţia copilului de a viziona cînd e nesupravegheat filmele scabroase – unele prezentate şi în
reluare dimineţile! –, peliculele împănate cu violenţe şi trimiteri subliminale la fărădelegi, pe
nedrept socotite „artistice”, pe care oameni iresponsabili, incompetenţi şi fără credinţă în
Dumnezeu le programează mereu, cu gîndul la profit imediat („rating” e termenul magic
invocat de cei de meserie), dar fără a lua seama la avertismentele pedagogilor şi ale
psihologilor privind urmările nefaste asupra personalităţii copilului, urmări comensurabile
doar peste ani? Nu cred că ţine cont cineva de tipul bulinei din colţul ecranului – deşi
occidentalii consideră găselniţa o infailibilă soluţie! –; totuşi, dacă televizorul a devenit deja
membru al familiei, măcar acest indiciu ar trebui respectat, la sfîrșit de săptămînă, cînd se
presupune că toți ai casei sînt împreună. Comparativ cu reuniunea dinaintea micului ecran,
cred, infinit mai mult valorează o masă cu o rugăciune comună începătoare, cu
dialoguri-bilanţ de zi sau de sfîrşit de săptămînă, cu puţină muzică (dacă s-ar putea,
interpretată de chiar membrii familiei aşa cum se obişnuieşte la germani!) ori cu așa-numite
jocuri de societate (un exemplu am dat în cele ce urmează).
Închei apelînd, simetric faţă de cele afirmate la început, la armonizarea celor trei
componente esenţiale ale educaţiei copiilor: Biserica, Şcoala, Familia. Participarea la slujbele
religioase duminicale ar putea constitui o cale sigură de alianţă între aceste componente.
Familiile participînd, alături de dascăli, la liturghie, fiecare în bisericile de care aparţin cu
domiciliul, ascultînd aceeaşi Evanghelie şi predici asemănătoare se pot regăsi prin rugăciuni
comune, aproximativ la aceleaşi ore, pe calea comună către Dumnezeul din ceruri Care ne-a
proiectat buni, deştepţi şi frumoşi, nu aşa cum diavolul se luptă să ne schimonosească: răi,
proşti, urîţi şi fără rușine…

PARTEA A DOUA
1. Adaosuri din lucrarea lui Augusto Cury Părinți străluciți, profesori
fascinanți

Din Prefață:

Există o lume care aşteaptă să fie descoperită în fiecare copil şi în fiecare

tînăr. Numai cel care nu se află închis în propria sa lume, reuşeşte s-o
descopere.
Generaţia noastră a vrut să dea copiilor şi tinerilor tot ce e mai bun. Am
avut vise mari pentru ei. Am căutat să le dăm cele mai bune jucării, haine,
plimbări şi şcoli. Nu voiam ca ei să umble prin ploaie, să li se întîmple ceva
pe stradă, să se rănească cu jucăriile făcute în casă şi să treacă prin
dificultăţile prin care am trecut noi.
Am pus un televizor în sufragerie. Unii părinţi, cu mai multe posibilităţi, au
luat cîte un televizor şi un calculator în camera fiecărui copil. Alţii au
umplut timpul copiilor lor cu multe activităţi, înscriindu-i la cursuri de limbi
străine, informatică, muzică.
Aţi avut o intenţie excelentă, doar că nu ştiaţi că aceşti copii aveau nevoie
şi de copilărie, aveau nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să sufere
decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă. Nu v-aţi imaginat
ce mult depind creativitatea, fericirea, îndrăzneala şi siguranţa adultului
de matricele memoriei şi de energia emoţională a copilului. N-aţi înţeles că
televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi excesul de activităţi blocau
copilăria copiilor voştri.
Am creat pentru copii o lume artificială şi am plătit scump pentru asta. Am
creat o serie de consecinţe în domeniul emoţiilor lor, în amfiteatrul gîndirii
lor şi în planul memoriei lor. (...)
Copiii şi tinerii învaţă cum să opereze cu fapte logice, dar nu ştiu cum să
abordeze
eşecurile şi insuccesele. Învaţă să rezolve probleme de matematică, dar nu
ştiu să-şi
rezolve conflictele existenţiale. Sînt antrenaţi să calculeze fără să
greşească, dar
viaţa este plină de contradicţii, chestiunile emoţionale nu pot fi calculate şi
nici nu au socoteală exactă.
Sînt tinerii pregătiţi pentru a se confrunta cu o decepţie? Nu! Ei sînt
antrenaţi doar
pentru succes.
Este imposibil să trăieşti fără probleme. Suferinţa ne poate construi sau
distruge.
Trebuie să ne folosim de suferinţă pentru a construi înţelepciunea. Dar cui
îi pasă de
înţelepciune în era informaticii?
Generaţia noastră a produs mai multă informaţie ca oricare alta, dar nu
ştim ce să facem cu ea. Rareori folosim această informaţie pentru
îmbunătăţirea calităţii vieţii.
Dumneavoastră faceţi, în timpul liber, ceva care să vă facă plăcere?
Căutaţi să vă
administraţi gîndurile ca să aveţi mai multă pace în minte? Ne-am
transformat în maşini de muncit şi ne transformăm copiii în maşini de
învăţat. (...)
Memoria noastră s-a transformat într-un depozit de informaţie inutilă.
Cea mai mare parte a informaţiei pe care o acumulăm nu va fi organizată
în memorie şi utilizată în activităţile intelectuale. Imaginaţi-vă un zidar
care a adunat toată viaţa pietre, ca să construiască o casă.
După ce a construit-o, nu ştie ce să facă cu grămezile de pietre care i-au
rămas. Şi-a
consumat cea mai mare parte a timpului în mod inutil.
Cunoaşterea s-a amplificat şi numărul de şcoli a crescut ca în nici o altă
epocă, dar nu producem persoane care gîndesc. Majoritatea tinerilor,
inclusiv studenţii, acumulează grămezi de „pietre”, dar construiesc foarte
puţine idei strălucite.
Nu e întîmplător că au pierdut plăcerea de a învăţa. Şcoala a încetat să
mai fie o
aventură plăcută. În paralel, mediile de informare i-au sedus cu stimuli
rapizi şi gata preparaţi. Au devenit iubitori de fastfood emoţional.
Televiziunea îi transportă pe tineri, fără ca ei să facă vreun efort, în
mijlocul unei incitante partide sportive, în interiorul unei aeronave, în
miezul unui război şi în mijlocul unui conflict politic.
Acest bombardament de stimuli nu e inofensiv. El acţionează asupra unui
aspect al
subconştientului, care în domeniul meu de cercetare este numit psiho-
adaptare, mărind nevoia de plăceri în viaţa reală.
Cu timpul, copiii şi tinerii nu mai găsesc plăcere în micii stimuli ai rutinei
zilnice.
Ei trebuie să facă multe lucruri ca să aibă un pic de plăcere, ceea ce
generează
personalităţi fluctuante, instabile, nemulţumite.
Avem o industrie complexă de petrecere a timpului liber. Ar trebui să avem
cea mai
fericită generaţie de tineri care a călcat vreodată pe Pămînt. Dar am creat
o generaţie de nemulţumiţi.
Informăm şi nu formăm
Nu educăm emoţia şi nici nu stimulăm dezvoltarea celor mai importante
funcţii ale
inteligenţei, cum ar fi: contemplarea frumosului, deprinderea de a gîndi
înainte de a
acţiona, de a expune şi nu de a impune ideile, administrarea gîndurilor,
spiritul
întreprinzător. Îi informăm pe tineri – nu le formăm personalitatea. (...)
Educaţia a devenit seacă, rece şi fără ingredientul emoţional. Tinerii ştiu
rareori să ceară iertare, să-şi recunoască limitele, să se pună în locul
celorlalţi. Care este rezultatul?
Niciodată pînă acum cunoaşterea medicală şi psihiatrică nu a fost atît de
dezvoltată şi niciodată oamenii nu au avut atîtea tulburări emoţionale şi
atîtea boli psihosomatice.
Depresia rareori atingea copiii. Astăzi sînt mulţi copii deprimaţi şi fără
bucuria de a trăi. Preadolescenţii şi adolescenţii dezvoltă obsesii,
sindroame de panică, fobii, timiditate, agresivitate şi alte tulburări
anxioase.
Milioane de tineri se droghează. Nu înţeleg că drogurile pot să ardă etape
din viaţa lor, să-i facă să îmbătrînească rapid pe plan emoţional.
Plăcerile de moment ale drogurilor distrug emoţia care oferă atît de multe
trăiri. Am
cunoscut şi tratat nenumăraţi tineri consumatori de droguri, dar n-am
întîlnit pe nimeni care să fie fericit.
Şi stresul? Nu este ceva neobişnuit să depistăm adulţi stresaţi, dar întîlnim
şi tineri şi
copii copleşiţi de stres. Ei au în mod frecvent dureri de cap, gastrite, dureri
musculare, transpiraţie excesivă, oboseală constantă pe fond emoţional.
Trebuie să reţinem această frază şi să n-o uităm niciodată: „În acest secol,
rolul
psihiatriei va fi cu atît mai important, cu cît este mai slabă calitatea
educaţiei.” (...)

Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc

propria lor
fiinţă
Această deprindere a părinţilor inteligenţi contribuie ca în copiii lor să se
dezvolte autostima, protecţia emoţiei, capacitatea de a prelucra pierderi şi
frustrări, de a filtra stimuli care produc stres, de a dialoga şi de a asculta.
Părinţii buni au grijă să satisfacă, în măsura posibilităţilor lor economice,
dorinţele
copiilor lor. Fac petreceri pentru aniversări, le cumpără pantofi, haine,
produse
electronice, organizează excursii.
Părinţii inteligenţi dau copiilor ceva incomparabil mai valoros. Ceva ce nu
se poate cumpăra cu toţi banii din lume: fiinţa lor, povestea vieţii lor,
experienţele lor, lacrimile lor, timpul lor. (...)
Ce anume înregistrează copiii despre dumneavoastră? Imaginile negative,
sau pozitive?
Pe toate.
Ei arhivează zilnic comportamentele voastre – fie ele inteligente sau
prosteşti. Voi nu vă daţi seama, dar ei vă fotografiază în fiecare clipă. (...)
Prin fenomenul RAM (registrul automat al memoriei). În cazul
calculatoarelor, noi hotărîm ce înregistrăm; în memoria umană,
înregistrarea nu depinde de voinţa omului. Toate imaginile pe care le
captăm sunt înregistrate automat. Toate gîndurile şi emoţiile – negative
sau pozitive – sînt înregistrate în mod involuntar, prin fenomenul RAM. (...)
Una dintre cauzele individualismului printre tineri este aceea că părinţii
nu-şi
încrucişează parcursul vieţii cu cel al copiilor lor. Chiar dacă munciţi mult,
faceţi din puţinul timp disponibil frumoase momente de convieţuire cu
copiii voştri.
Rostogoliţi-vă cu ei pe podea. Faceţi poezii. Jucaţi-vă, zîmbiţi, faceţi ce vă
vine în minte. Faceţi totul cu plăcere.
Odată, un băieţel de nouă ani l-a întrebat pe tatăl său, care era medic, cît
primea pentru o consultaţie. Tatăl îi spuse valoarea. După o lună, copilul se
apropie de tatăl său, scoase cîteva bancnote din buzunar, îşi goli puşculiţa
şi-i spuse cu ochii plini de lacrimi: „Tată, demult vreau să vorbesc cu tine,
dar tu nu ai niciodată timp. Am reuşit să strîng contravaloarea unei
consultaţii. Poţi să stai de vorbă cu mine?” (...)

Aici fac o paranteză amintindu-vă de un părinte inteligent pe

gustul acestui psihopedagog: Tudor Arghezi. Iată un fragment
dintr-o poezie pilduitoare, mai puțin cunoscută, pe care elevii
claselor a IX-a o pot studia din manualul lor:

Prefață

Într-o zi, pe înserat,

Ce să vezi? Ne-am apucat,
Doi părinți și doi copii,
Din Cartea cu jucării,
Să mințim, să povestim
Ce-am știut și ce nu știm,
Pentru alți copii, mai mici,
Nici chiar mici de tot, dar nici,
Mari, ca de însurătoare,
Și făcurăm și-o prinsoare,
Cine poate scri mai iute
Stihuri vreo cîteva sute,
Și ne-am așternut pe scris.
Ochii ni s-au cam închis,
Mîna ne-a cam amorțit
 Și-a ieșit ce a ieșit.
Am citit în adunare
Ce crisese fiecare,
Și din toate, vrea nu vrea,
S-a ales povestea mea.
Rămășagul fu: „Se poate
Scri pe nerăsuflate?”
Vorba e c-am cîștigat
Și-n sfîrșit, am răsuflat.
Partea mea, într-adevăr,
Am avut un sfert de măr,
Împărțind un măr crețesc;
Nu cumva ca să jignesc
Pe tovarășii de coate,
Mîncînd sferturile toate (...)

Revin la sfaturile specialistului:

Eliberaţi copilul fericit din voi. Eliberaţi tînărul vesel care trăieşte în emoţia
pe care o
trăiţi, chiar dacă părul vi s-a albit. E posibil să recuperaţi anii. Lăsaţi-i pe
copiii voştri să vă descopere lumea.
Deschideţi-vă, plîngeţi şi îmbrăţişaţi-i. E mai important să plîngeţi şi să-i
îmbrăţişaţi,
decît să le daţi averi sau să-i criticaţi de nenumărate ori. (...)
Hrăniţi personalitatea copiilor voştri cu înţelepciune şi linişte. Vorbiţi de
peripeţiile
voastre, de momentele de ezitare, de căderile emoţionale pe care le-aţi
traversat. Nu
lăsaţi ca memoria lor să se transforme într-un ţinut de coşmaruri.
Transformaţi-o
într-o grădină de vise.
Nu uitaţi niciodată că ne împiedicam de pietrele mici şi nu de munţi. Micile
pietre din
subconştient se transformă în stînci uriaşe.
Pesimismul este cancerul sufletului
Puteţi să nu aveţi bani, dar, dacă sînteţi dotaţi din plin cu bun simţ, veţi fi
un tată sau o mamă strălucit/ă.
Dacă vă veţi molipsi copiii cu visele şi entuziasmul vostru, viaţa va fi
înălţată. Dacă
sînteţi un specialist în a vă lamenta, dacă vă e frică de viaţă, de ziua de
mîine, dacă
sînteţi preocupaţi excesiv de boli, le veţi paraliza inteligenţa şi emoţia. (...)
Pe lîngă gunoiul social pe care mass-media îl depozitează în mintea
tinerilor, mulţi părinţi le prevăd un viitor sumbru – totul este greu şi
periculos, îşi pregătesc copiii să se teamă de viaţă, să se închidă într-un
cocon, să trăiască fără poezie.
Alimentaţi-vă copiii cu un optimism solid!
Nu trebuie să formăm supra-oameni, aşa cum preconiza Nietzche. Părinţii
inteligenţi nu formează eroi, ci fiinţe umane care îşi cunosc limitele şi
forţele. (...)

Acum iată și cîteva sfaturi pentru profesorii fascinanți care, în

opinia lui Augusto Cury, se opun profesorilor buni:

Profesorii buni corectează comportamente,

profesorii fascinanţi rezolvă conflicte în sala de clasă
Această deprindere a profesorilor fascinanţi contribuie la dezvoltarea
capacităţii de a
depăşi starea de anxietate, de a rezolva crizele inter-personale, de a fi o
persoană
sociabilă, de a te proteja emoţional, de a ajuta sinele să preia conducerea
în situaţii de tensiune.
Profesorii buni corectează comportamentele agresive ale elevilor. Profesorii
fascinanţi rezolvă conflicte în sala de clasă. Între a corecta comportamente
şi a rezolva conflicte în sala de clasă este o distanță mai mare decît îşi
imaginează nobilul nostru sistem de educaţie.
Rezolvarea conflictelor în sala de clasă este o temă nouă în multe ţări.
Abia acum cîteva ţări europene şi SUA încep să se gîndească la asta. De
ceva timp eu vorbesc deja la conferinţe despre faptul că părinţii şi
profesorii trebuie să se pregătească pentru a rezolva conflictele dintre ei şi
copiii sau elevii lor. (...)
Profesorii trebuie să-şi protejeze emoţia în faţa intensităţii conflictelor
elevilor.
În caz contrar, fricţiunile îi pot afecta profund. Atunci, şcoala se va
transforma într-un loc imposibil şi profesorii vor număra zilele pe care le
mai au pînă la pensie. (...)
În faţa oricărei fricţiuni, supărări sau crize dintre elevi, sau dintre elevi şi
profesori, cel mai bun răspuns este să nu se dea niciun răspuns.
În primele treizeci de secunde în care suntem tensionaţi, comitem cele mai
mari greşeli, cele mai mari grozăvii.
În momente de mare tensiune, fiţi prieten cu tăcerea, respiraţi adînc.
Care este raţiunea de a folosi instrumentul tăcerii?
Emoţia intensă închide capacitatea de a ne accesa memoria, blocînd
raţiunea şi
capacitatea de a gîndi.
Astfel, reacţionăm din instinct, ca animalele – şi nu ne folosim inteligenţa.
Căutaţi să nu-i daţi agresorului o lecţie de morală.
Acest procedeu se foloseşte încă din epoca de piatră şi nu este eficient, nu
generează un moment educaţional, căci emoţia agresorului este
tensionată, iar inteligenţa sa, blocată.
Ce e de făcut? (...)
Încîntaţi-vă clasa cu gesturi neaşteptate. Surprindeţi-vă elevii. Procedînd
astfel, veţi rezolva conflictele în sala de clasă. Cum? Faceţi-i să gîndească,
să privească în interiorul lor, să se confrunte cu ei înşişi. Nu e o sarcină
uşoară, dar e posibil. Să vedem cum.
O lovitură blîndă, direct în inimă
Odată, nişte elevi vorbeau în fundul sălii. Profesoara de limbi străine Ie-a
cerut să facă linişte, dar ei au continuat. Ea a atenţionat un elev care
vorbea tare. El a reacţionat agresiv, strigînd: „Să nu-mi spuneţi
dumneavoastră ce să fac! Eu vă plătesc ca să munciţi!” Atmosfera a
rămas tensionată. Toţi se aşteptau ca profesoara să ţipe la elev sau să-l
dea afară din clasă. În schimb, ea a rămas tăcută, s-a relaxat, şi-a redus
starea tensionată şi a dat liber imaginaţiei. Apoi, Ie-a povestit ceva ce,
aparent, nu avea nici o legătură cu atmosfera de agresivitate.
A povestit despre nişte copii şi adolescenţi evrei, care fuseseră închişi în
lagăre de
concentrare naziste şi-şi pierduseră toate drepturile. Nu puteau să meargă
la şcoală, să se joace pe stradă, să-şi viziteze prietenii, să doarmă într-un
pat confortabil şi să
mănînce o hrană decentă. Mîncarea era stricată şi dormeau îngrămădiţi
claie peste
grămadă. Cel mai rău lucru era că nu-şi puteau îmbrăţişa părinţii. Lumea
se prăbuşea în jurul lor. Plîngeau şi nimeni nu-i mîngîia. Le era foame şi
nimeni nu-i sătura. Îşi strigau părinţii, dar nimeni nu-i auzea, în faţa lor
erau doar cîini, soldaţi şi garduri de sîrmă ghimpată. Profesoara Ie-a vorbit
despre ceea ce a fost una dintre cele mai mari crime comise în istorie.
Drepturile umane şi viaţa acelor tineri au fost furate. Peste un milion de
copii şi adolescenţi au murit.
După ce a povestit toate acestea profesoara a privit spre clasă şi a spus:
„Voi aveţi şcoală, prieteni, profesori care vă iubesc, dragostea părinţilor,
alimente gustoase la masă – dar oare preţuiţi toate acestea?”
A rezolvat un conflict în sala de clasă, făcându-i să se pună în locul
celorlalţi şi să se
gîndească la importanţa drepturilor oamenilor.
Nu a trebuit să-l admonesteze pe elevul care o jignise. Ştia că nu folosea la
nimic să-i corecteze comportamentul – şi voia să-l facă să gîndească. El
tăcea. S-a dus acasă şi niciodată n-a mai fost acelaşi, căci a înţeles că
avea multe lucruri frumoase pe care nu le preţuia. (...)

Completez, din experiența mea de la catedră, și amendez

pasajul exemplificativ al lui Augusto Cury.
Românii, din păcate, au cunoscut traume mult mai profunde
și mai îndelungate decît evreii în al doilea război mondial. Luați,
de pildă, povestea vieții Aniței Nandriș-Cudla, despărțită de soț și
deportată în Siberia, împreună cu cei trei copii ai săi. A
supraviețuit prin vrerea lui Dumnezeu și s-a întors acasă după
douăzeci de ani împreună cu fiii săi... Găsiți aceste zguduitoare
amintiri în cartea ei 20 de ani în Siberia. De asemenea, le puteți
da exemplul deportaților din Bărăgan, cu nimic mai prejos în
grozăvii decît ceea ce li s-a întîmplat evreilor; sau referiți-vă la
oricare dintre deținuții politici azvîrliți de comuniști în temniță (un
auxiliar didactic am pregătit eu însumi, pe care-l folosesc la
clasele mari. Detalii vă voi oferi cînd voi mai avea ocazia – astăzi
sau în zilele următoare, cu acordul organizatorilor).
 Același psihopedagog mai scrie:

Pregătiţi elevii să exploreze necunoscutul, să nu se teamă de eşec, ci să se

teamă de renunţarea de a mai încerca, învăţaţi-i să dobîndească
experienţe originale, prin
observarea schimbărilor mici şi corectarea rutelor mari.
Stimulii noi stabilesc o relaţie cu structura cognitivă anterioară, generînd
experienţe noi (Piaget, 1996).
Experienţele noi duc la dezvoltarea intelectuală. Educaţi-vă elevii să aibă
flexibilitate în muncă şi în viaţă, căci numai cel ce e în stare să aibă idei,
poate să se şi răzgîndească. Învăţaţi-i să desprindă o lecţie de viaţă din
fiecare lacrimă.
Dacă nu reconstruim educaţia, societăţile modeme se vor transforma într-
un imens spital psihiatric.
Statisticile arată că normalul înseamnă să fii „stresat” – şi că este
anormal să fii sănătos.

2. Despre această generalizare a bolilor psihice consider că

cele mai clare concluzii vin dintr-o altă carte pe care e necesar să
o citiți, ca părinți și ca pedagogi, anume Efectele televiziunii
asupra minții umane de Virgiliu Gheorghe.
Redau cîteva paseje semnificative:

Televiziunea creează un peisaj care contribuie semnificativ la

generarea atmosferei trepidante în care trăiește omul modern. Oamenii
[activi], chiar și bătrînii sau copiii care nu sînt legați de un program, nu au
responsabilități sociale, familiale – grijă, alergătură, muncă etc. – nu mai
au răbdare, nu mai pot aștepta. Toată lumea se grăbește, ca la televizor și,
agitîndu-se, stimulează acțiunea. Se pare că, fiind conectați la ritmul și
viteza de desfășurare a evenimentelor de pe micul ecran cîteva ore zilnic,
telespectatorii își însușesc la nivel psihic sau nervos această dinamică pe
care nu o pot părăsi. Aceasta nu înseamnă că devin mai activi, ci,
dimpotrivă, cu nervii slăbiți de zbuciumul continuu la care sînt supuși, sînt
tot mai puțin capabili să se implice activ și concentrat într-o lucrare.
Totodată împrumută de la televizor tot ceea ce însoțește acțiunea de pe
micul ecran sau dă senzația de acțiune. Astfel, îi vedem pe oameni tot mai
agitați, mai nervoși și irascibili, lipsiți de îngăduință, răbdare și stăruință,
incapabili să mai aștepte, deoarece vor totul acum, ca și cum li s-ar
cuveni, precum învață de la televizor (...)

Bine informat, Virgiliu Gheorghe citează specialiști americani

precum Greenberg, Hirsch, Zobin, Smith, Hardy, care observaseră,
încă din 1984, că:

Cei care se uită la televizor cred că relațiile sexuale înaintea

căsătoriei, violul și prostituția sînt mult mai frecvente sau comune decît
sînt ele în realitate (...) În urma vizionării tv tinerii supraestimează numărul
celor de vîrsta lor care întrețin deja relații sexuale [avînd sentimentul că]
toată lumea a făcut-o, iar aceasta a contribuit în ultimii 20 de ani la o
scădere gradată, dar constantă, a vîrstei la care băieții și fetele au primul
act sexual (...)

Dependența de televizor – ca și aceea de telefonul mobil ori

de calculator – a creat un veritabil sindrom, afirmă cercetătorul. În
convorbirile sale cu cititorii ori cu ascultătorii conferințelor sale,
Virgiliu Gheorghe primește invariabil răspunsuri de genul:

– Da, înțelegem că televizorul ne face rău, dar totuși ce să facem ca

să scăpăm de el, ce soluții ne dați?
– Faceți ceea ce este firesc. Scoateți televizorul din casă, protejați-vă
sau adăpostiți-vă din fața tirului mediatic care vă fărîmițează, vă
înstrăinează și vă epuizează mintea, fără să vă aducă niciun folos. Reveniți
la o viață normală de familie, în care să petreceți mai mult imp cu cei
dragi, la comunicarea comunitară, la micile îndeletniciri de acasă, liniștiți-
vă mai mult și o să scăpați de televizor, întărindu-vă concomitent
sănătatea mentală și trupească (...)

Filosofic, subscriu că televizorul este instrumentul cel mai

bun al nihilismului contemporan. El devine – scrie același excelent
observator al fenomenului – „religia de serviciu” a omului care nu
trăiește o autentică viață religioasă. (...). Este prietenul celor lipsiți de
prieteni, sfătuitorul copiilor, familia celor singuri, tinerețea celor bătrîni,
puterea celor slabi, bogăția celor săraci, fereastra către lume a celor izolați
în locuințele-celulă ale marilor orașe. Televiziunea este, de asemenea,
povestea de dragoste a tuturor celor care caută iubirea ideală în imaginar
sau în simțurile trupești, dar care au ajuns incapabili să iubească pur și
simplu persoana concretă care se află lîngă ei, trecînd peste neputințele
celuilalt și chiar sacrificîndu-se. (...)

Poate că pentru majoritatea dintre dv. toate acestea sau o

bună parte dintre ele constituie lucruri comune. Probabil mai
importante ar fi experiențele personale.
Ei bine, ca om al școlii aflat la catedră de peste un sfert de
veac, pot să afirm că încerc la orele mele de literatură și limbă
română să relaționez textele pe care le am în programă cu viața
religioasă cotidiană. Pe lîngă rugăciunea comună pe care elevii
mei o fac regulat la începutul și la sfîrșitul programului școlar, pe
fiecare scriitor îl contextualizez religios, avînd în ajutor atît
biografia, cît și opera. Nu intru în detalii, căci nu acesta e scopul
întîlnirii noastre. Doar atît îmi permit a sublinia: avînd nevoie de
modele vii, dinaintea elevilor dv. trebuie să vă comportați
exemplar. Pentru mine, care predau și la clasele mari, „literatura
arestată“ cum am numit memorialistica apărută după 1989 și
operele interzise pînă la acea dată ale lui Radu Gyr, Nichifor
Crainic, Vasile Militaru, Vasile Voiculescu, Nicolae Steinhardt etc.
constituie un ajutor neprețuit. Ca diriginte, îi duc de cîteva ori pe
an pe elevi la slujbele săvîrșite la Biserica cu hramul Sfîntului Ioan
din proximitatea liceului unde predau.
 Fracturile dintre viață, literatură, pedagogie și Dumnezeu
sînt anihilate și mai bine în cursurile pe care le-am inițiat la
Biserica Sfinții Trei Ierarhi Grigorie, Vasile și Ioan de care aparțin
cu domiciliul. Acolo, cu sprijinul preotului paroh Sorin-Ovidiu
Mititean, am înființat „Școala din tinda Bisericii“. Pe lîngă
săptămînale recapitulări și consolidări specific școlare – eu la
literatura și limba română, soția mea la limba franceză și, în
funcție de solicitări, la limba engleză – prezint succint viețile
Sfinților zilei (elevii citesc fragmente pe care le discutăm ori pe
care facem analize gramaticale) și încerc consolidarea legăturii
familiilor cu Biserica. Recunosc: nu am obținut succese notabile,
unele familii care-și trimit copiii la cursuri nu participă regulat și
la slujbele duminicale; dar mă aflu în al treilea an de cînd am
propus ofensiva și lupta continuă!

București,
25-28 iulie 2014
Prof. Mihai FLOAREA

Addenda

precedenta urmatoarea

Maria IORDĂNESCU | Lasă-ţi copiii să vină la tine („Dilema veche“)

Cuvinte fără frontiere
E inevitabil ca, într-o lume în care cuvîntul scris sau spus se propagă rapid pe distanţe
ameţitoare, în care de la plugar la şef de stat, tot omul poate ajunge vedetă pe Facebook sau pe
prima pagină a ziarelor, într-o lume în care se scrie sau se vorbeşte pe canale multiple şi
despre orice îţi vine la îndemînă, să se discute tot mai apăsat, tot mai intens despre libertatea
cuvîntului. Despre libertatea de exprimare. Despre dreptul de a avea o opinie şi de a nu fi
sancţionat de lege pentru asta.

În contextul rubricii pe care o slujesc săptămînal, focalizînd asupra copiilor şi a educaţiei lor,
am de propus două teme de reflecţie pe subiectul libertăţii cuvîntului. Şi anume: 1) În general,
educaţia copilului, şcolară sau familială, dă ca limite ale libertăţii cuvîntului: discriminarea
rasială, etnică, de sex etc. Mai departe de atît, statul, legiuitorul nu sancţionează. Mai departe
de atît, normele exprimării în public ţin, deci, de cultura din care faci parte, de nivelul de
educaţie şi civilitate, de modele sau grupuri sociale adoptate etc. Pe scurt, de acel „asta nu se
face“, standardizat de comunitatea mică sau mare căreia îi aparţii. Pînă mai ieri, se ştia destul
de bine ce cuprinde acest „nu se cade“. Pînă mai ieri, graniţele comunităţii, codurile
grupurilor din care puteai face parte la un moment dat al vieţii tale erau destul de bine
conturate. Astăzi, graniţele au sărit în aer. Astăzi, acest „nu se cade“ este un subiect din ce în
ce mai greu de acoperit în dialogul cu nişte copii, cu milioanele de copii care au la îndemînă
zeci de căi de comunicare şi sute de interlocutori virtuali. Cum ar suna o lecţie despre cum să
vorbeşti pe Facebook? Dar pe blog? Ce ai voie să spui şi ce nu? Cum să te aperi de
agresivitatea unor duşmani pe care nu i-ai văzut, poate, niciodată? Ce mai înseamnă azi, de
exemplu, „nu ai voie să vorbeşti cu străinii“, în contextul în care cele mai multe jocuri pe
computer au jucători virtuali, aflaţi la mii de kilometri distanţă? Care sînt barierele dintre
discreţie şi indiscreţie, dintre familiaritate şi impoliteţe, dintre permis şi nepermis? La ce ne
foloseşte o reţea de socializare şi cînd devine ea inutilă sau ameninţătoare? Dar, mai ales, care
este, astăzi, diferenţa dintre public şi privat? 2) Se vorbeşte mult despre libertatea cuvîntului.
Dar foarte puţin despre responsabilitatea care însoţeşte orice formă de libertate. Nu cu mult
timp în urmă, un ziarist al unui post de televiziune, declarat neutru din punct de vedere
ideologic, a făcut, pe pagina sa privată de Facebook, nişte comentarii extrem de virulente
împotriva unui politician (citez: „Mai are cineva vreun dubiu că omul e bolnav, nesimţit şi
fără discernămînt?“). Ziaristul a fost demis. Pe de o parte, jurnalistul se poate socoti
îndreptăţit să protesteze în justiţie: libertatea de exprimare este garantată de Constituţie. Mai
mult, opinia lui a fost exprimată într-un spaţiu aşa-zis privat, nu într-unul oficial, al postului
de televiziune la care lucra. Pe de altă parte, postul de televiziune se poate simţi îndreptăţit să
demită un jurnalist care nu respectă codul deontologic: nu poţi ţine ziua lungi predici
împotriva alcoolismului, iar noaptea să încingi beţii cu enoriaşii. Ca să nu mai spunem că
Facebook-ul nu este tocmai masa din sufragerie, înconjurată doar de rude.

Pe scurt, nu cred că este productiv ca libertatea cuvîntului să rămînă la nesfîrşit, într-o

societate democratică, „doar“ un scop în sine. Lecţia pentru copii despre libertatea exprimării
ar trebui să meargă un pic mai departe: ce rost îi dai cuvîntului scris sau spus? Ce merită şi ce
se cuvine spus?

Maria Iordănescu este psiholog.