Sunteți pe pagina 1din 6

Râuri și fluvii: elemente caracteristice ale bazinului și ale rețelei hidrografice

Râul este un sistem deschis alcătuit dintr-un curs cu caracter permanent şi natural ce ocupă
albii prin care curge apa datorită înclinării generale a profilului longitudinal, din punctele
înalte ale reliefului, spre cele mai joase.
Forma principală pe care o creează un râu este ​valea​.
Râurile transportă materialele erodate până la lacul de vărsare; când acesta este
reprezentată de o mare sau ocean nu se mai formează un con de dejecţie ci o deltă sau
estuar.
Mai multe ​categorii​ de râuri:
● râuri (cursuri) cu caracter permanent
● cu secare foarte rară - decenii
● cu secare rară - câțva ani
● cu secare anuală
Izvoare​, confluenţa a două sau mai multor pâraie: Dunărea (Brieg şi Brigach), Lotru (două
pâraie care îşi au originea în lacurile Zănoaga şi Gâlcescu), Someşul Mic (confluenţa
Someşului Rece cu Someşul Cald).
Râurile au fost divizate în t​rei sectoare​:
Cursul superior (alpin) - ​o pantă mare, curentul de apă este rapid, depăşind adesea 3 m/s,
prezentând numeroase repezişuri, praguri, cascade, marmite. Poziţionarea sa în regiunile
muntoase sau deluroase. Poziţia îi determină şi forma cursului: rectiliniu sau slab meandrat.
Cursul mijlociu - ​stadiul fundului relativ plat al unei văi de mari dimensiuni; albia se
lărgeşte, debitul creşte, se diminuează viteza, în general la mai puţin de 1 m/s. Tendinţa de
formare a meandrelor. Eroziunea verticală (liniară) se substituie eroziunii laterale; malurile
sunt din ce în ce mai puţin abrupte; creşterea sedimentării.
Cursul inferior - î​ n zona dealurilor joase sau la câmpie; transportă o mare cantitate de apă,
cu viteze foarte mici, uneori doar de câţiva centimetri pe secundă. Formarea meandrelor sau
despletirea albiei în mai multe braţe. Forma generală a albiei este de U larg deschis.

Variaţiile termice anuale ale apei cresc gradual din amonte spre aval.

Gura de vărsare

Sunt cazuri particulare când un râu nu poate ajunge la colector deoarece se pierde prin
evaporare sau prin infiltrare. Extremitatea din aval, sau ​gura falsă poartă numele de ​capăt
orb​, iar râul în sine este considerat ​râu orb.​ Aceste râuri se găsesc, de obicei, în deşerturi:
Tarim (Pod. Tibet), Zervaşan, Tedjeu, Murgab (Asia Centrală Sovietică) etc. sau în mlaştinile
Okawango (Africa).
În cele mai frecvente cazuri un râu se varsă în altul, de obicei mai mare. Locul de contact
poartă denumirea de ​confluenţă.
Un tip important de gură de vărsare, care ia naştere în mările deschise unde mareea are o
amplitudine importantă, poartă numele de ​estuar​.
Estuarele constituie o categorie aparte de forme litorale; penetrarea, prin intermediul
mareelor, a apelor marine în cursul aval al organismelor fluviale.
Sistemul deltaic - ​aluvionare fluvială care se produce la gurile de vărsare ale marilor fluvii
încărcate cu o mare cantitate de aluviuni şi care debuşează în ape liniştite, de obicei saline
(mări şi oceane) ce prezintă ape puţin adânci şi un şelf extins, unde mareele (în cele mai
multe din cazuri) sunt de mică intensitate şi unde curenţii litorali, cu sensuri diferite, sunt
slabi, permiţând apariţia, submersibilă sau la zi, a unor bare sau a unui con de dejecţie cu
suprafaţa plană pe care fluviul îşi împrăştie apele într-un păienjeniş de gârle, canale şi lacuri.

Reţeaua hidrografică
În cadrul reţelei hidrografice sunt cuprinse, pe lângă apele curgătoare cu caracter permanent
şi văile seci ale torenţilor, ravenele şi ogaşele, diferitele canale etc.
Şiroirea creează forme de eroziune cu aspect alungit, începând de la şănţuleţe abia
perceptibile şi instabile, până la excavaţiuni alungite, uneori pe zeci sau sute de metri
(rigole).
Formele incipiente ale unui sistem de drenaj sunt reprezentate de ogaşe şi ravene.
Ogaşele reprezintă o formă mai avansată de eroziune decât rigola. Are o adâncime cuprinsă
între 0,30-2m (sau 0,5-3m), iar lăţimea cuprinsă între 0,5-8m.
Ravenele reprezintă o formă avansată a eroziunii în adâncime.Ravenele, au adâncimi
cuprinse între 3-30m şi lăţimi de 8-50m.
Valea este stadiul cel mai avansat al categoriilor morfologice de curgere. Este o formă
negativă de relief, îngustă şi alungită, cu pantă în descreştere pe sistemul amonte-aval,
formată în urma acţiunii erozive a apelor curgătoare.
Categoriile hidrologice ale curgerii
Torentul se manifestă numai în timpul ploilor şi se desfăşoară printr-o formă negativă: ogaş,
ravenă etc
Pârâul reprezintă o apă curgătoare de mici dimensiuni, care poate avea curgere
permanentă, dar şi perioade de secare.
Prin unirea mai multor pâraie ia naştere un râu.
​ ste o apă curgătoare cu caracter predominant permanent, care deţine o albie bine
Râul e
individualizată din punct de vedere morfologic. Alimentarea se face atât prin intermediul
apelor de suprafaţă, dar şi a celor subterane.
Fluviul desemnează, în limbaj geografic, un râu de mari dimensiuni, care se varsă într-o
mare sau ocean. ​Sistemele fluviale​ pot fi - independente - dependente.
Structura şi compoziţia reţelei hidrografice
a. Dentritică​. Este, pe departe, cea mai comună structură. Se caracterizează prin existenţa
unor afluenţi care au aceeaşi direcţie de curgere cu râul principal, cu unghiuri de confluenţă,
de regulă, mai mici de 90​0​. Se dezvoltă, cu precădere, în regiunile cu rezistenţă relativ
uniformă la eroziune: Nipru, Volga, Obi, Enisei, Amur, Vedea, Bârlad etc.
b. Rectangulară​. Faţă de cea dentritică are confluenţe cu unghiuri drepte sau apropiate de
90​0​. Structura este controlată de factorul geologic, mai ales reţeaua de fracturi tectonice.
Sunt adesea întâlnite în Scandinavia (mai ales pe coasta Norvegiei).
c. Radiară​. Este generată de prezenţa unor înălţimi dure, ale unor conuri vulcanice care, de
altfel, impun o drenare pe flancuri: văile din regiunile muntoase înalte, râurile din Pamir,
Peninsula Iberică, Africa Centrală etc.
d. Fluată​. Este atribuită, în general, râurilor ce curg prin văile situate între două masive
muntoase. Afluenţii sunt colectaţi de pe povârnişuri şi majoritatea lor se varsă direct în râul
principal, sub un unghi de 65-90​0​: Bistriţa, Lotru etc.
e. Centripetă​. Este generată de prezenţa unei mari arii depresionare care, ca nivel de bază,
concentrează drenarea curgerii. Cele mai multe râuri se întâlnesc în regiunile semiaride.
f. Multibazinală​. Este întâlnită în regiunile colinare cu înălţimi mici sau în regiunile carstice.
g. Zăbrelită ​(gratii)​. Dispune de unghiuri drepte de confluenţă (sau aproape de 90​0​). Cel
mai adesea se dezvoltă în regiunile puternic fracturate şi cu alternanţe litologice.
h. Paralelă​. Este tipică pentru formaţiunile litologice dispuse longitudinal: structurile de fliş
din Bucovina. Nu are o extindere regională deoarece intervenţia structurilor majore impune
modificări radicale.
i. Inelară​. Se dezvoltă pe înălţimi izolate, mai ales pe domuri, conuri vulcanice, cu alternanţe
de strate etc.
j. Deranjată​. Este impusă ca urmare a intervenţiei antropice, în scopul creerii unor
acumulări: Podişul Moldovenesc, Câmpia Transilvaniei etc. Se includ şi reţelele dezvoltate
din luncile marilor râuri, delte, câmpii slab drenate din nordul Europei etc.
k. Contorsionată​. Se datorează prezenţei alternanţelor litologice şi a unei tectonici
complicate: bazinul Putna-Vrancea.
Albia cursurilor de apă
Albia reprezintă partea inferioară a unei văi, ocupată permanent sau temporar de curentul de
apă ce provine din colectarea precipitaţiilor.
Albia unui curs de apă este determinată hidrografic prin profile transversale, longitudinale şi
forma în plan orizontal.
Una din cele mai generale clasificări pentru albiile de râu este în funcţie de alcătuirea
geologică a regiunii pe care o străbat cursurile de apă. În acest caz se disting: albii în roca în
loc; albii semicontrolate de roca în loc; albii aluviale.
Cele mai multe dintre albiile existente sunt aluviale.
Profilul transversal al albiei
De regulă, profilul transversal al cursurilor de apă este destul de neregulat, la el
distingându-se: albia minoră şi albia majoră.
Albia minoră (principală) reprezintă partea mai adâncă a văii, acoperită permanent cu apă,
şi părţile sale laterale care pot avea apă numai o anumită parte din an. Este săpată, de
obicei, în aluviuni şi mai rar în roca dură (parentală). Pe fundul său se află talvegul​. Linia
adâncimilor maxime pe firul albiei minore, în profil transversal şi longitudinal, poartă
denumirea de talveg.
Albia majoră (lunca) reprezintă părţile laterale ale văii, mai dezvoltate în suprafaţă şi care
sunt acoperite ​cu apă doar în timpul viiturilor​.
Albiile majore ale cursurilor de apă îndeplinesc funcţii hidrologice (atenuarea undelor de
viitură, stabilizarea liniei malului, reîncărcarea pânzei freatice etc.) şi contribuie la
îmbunătăţirea calităţii apei (reţinerea sedimentelor, absorbţia nutrienţilor)

Repezişurile ​sunt sectoare ale cursului de apă, cu pante accentuate, cauzate de structura
geologică, unde scurgerea este rapidă.
Pragurile sunt sectoare ridicate de pe fundul albiei minore, care produc o creştere a
vitezei de curgere din cauza reducerii adâncimii. Apar în locurile cu roci dure sau de
depunere a materialului aluvionar.
Configuraţia în plan a râurilor
a. Albiile rectilinii
Convenţional, se consideră rectilinie, albia cu indicele de sinuozitate mai mic de 1,1; deşi
albia, în plan, este dreaptă, talvegul are un traseu sinuos.
b. Albiile meandrate
Traseele în plan relativ stabil al albiilor de râu, formate într-un pat aluvionar, este traseul
meandrat determinat de acţiunea eroziunii laterale. Sinuozităţile formate de râuri poartă
denumirea de meandre şi se formează datorită râurilor care în deplasarea lor lovesc
malurile; repetabilitatea fenomenului determină eroziunea malurilor, transportul materialului
desprins şi depunerea acestuia. Prin ​eroziune ​se generează concavităţi​, iar prin
acumulare​, bancuri de nisip sau pietriş în ​malul convex​.
c.​ ​Albiile împletite
“un râu care curge prin mai multe albii ce se despart şi se reunesc, asemănându-se cu
şuviţele unei funii, cauza diviziunii fiind obstrucţia prin depunerea de aluviuni de către un
râu”.

Clima şi regimul curgerii


Pentru evidenţierea raportului dintre regimul scurgerii râurilor şi condiţiile climatice
dintr-o anumită regiune geografică sau duntr-un anotimp, cel mai semnificativ indicator este
reprezentat de indicele de ariditate Martonne. Exemple concludente sunt Nilul şi Volga care,
pe parcurs, îşi pierd o parte din afluenţi şi totodată o anumită cantitate din debit. Pe
parcursul unui an se pot constata variaţii ale cantităţii de apă şi ale modului de manifestare.
Pe baza surselor de alimentare şi a distribuţiei volumului de apă pe parcursul anului
s-au identificat 12 tipuri principale de alimentare a râurilor (Lvovici, 1945):
Tipul amazonian (Amazon) cunoaşte o alimentare exclusivă din ploi, datorită zonei
climatice în care se află. Prezintă un volum mare de apă pe tot parcursul anului, dar cu
evidenţierea unui maxim în lunile mai-iunie. Deoarece Amazonul primeşte afleunţi
aproximativ egali ca număr, pe dreapta şi pe stânga, din cadrul climatelor subecuatoriale,
într-un anotimp recepţionează ape bogate din sud, iar în altul, din nord. Fenomenul amintit
determină existenţa unui debit relativ regulat tot anul. Se remarcă fluviile: Rio Negro, Nilul
Albastru, Zair etc.
Tipul Nigerian ​(Niger) cunoaşte o alimentare pluvială, cu ape mari în septembrie şi
mici în mai. Se remarcă fluviile: Lualaba, Nil etc.
Tipul mekongian ​(Mekong) are alimentare pluvială, cu excepţia sectorului superior
din Podişul Tibet. Prezintă ape mari în lunile august-septembrie şi ape mici în aprilie. Se
remarcă fluviile: Madeira, Maranon, Paraguay, Parana etc.
Tipul amurean ​(Amur) are alimentare pluvială. Prezintă ape mari vara (determinate
de musonul cu direcţie ocean-uscat) şi mici iarna. Se remarcă fluviile: Vitim, Iana etc.
Tipul mediteraneean cunoaşte o alimentare exclusiv pluvială, cu ape mari iarna şi
mici vara. Se remarcă fluviile: Agri (Italia), Fulmendosa (Sardinia), Cheliff (Algeria), Alma
(Crimeea) etc.
Tipul oderean (Oder) are alimentare pluvială, cu ape mari primăvara şi mici la
sfârşitul verii. Diferenţele dintre niveluri sunt mici. Se remarcă fluviile: Pad (Pô), Tisa, Ebro,
Ohio etc.
Tipul volgean (Volga) cu alimentare predominant nivală, caracteristică climatului
temperat-continental. Prezintă ape mari primăvara-vara (aprilie-iunie) şi ape mici vara şi
iarna. Se remarcă fluviile: Don, Ural, Tobol, parţial Mississippi etc.
Tipul yukonian (Yukon) are alimentare nivală, cu ape mari vara şi mici iarna. Se
remarcă fluviile: Athabaska, Viliui, Indighirca, Kolîma etc.
Tipul caucazian are alimentare de cca.50% din topirea zăpezilor, cu ape mari vara şi
mici iarna. Se remarcă fluviile: Kuban, Terek, Inn, Aar etc.
Tipul nurean (Nura) încadrează marile sisteme fluviale din partea nordică a
continentelor. Prezintă o alimentare nivală, cu ape mari vara. Se remarcă fluviile: Obi,
Enisei, Irtîş, Lena, Athabasca, Mackenzie etc.
Tipul groenlandez are alimentare glaciară (topirea gheţarilor), cu scurgere de scurtă
durată în timpul verii.
Tipul loanic (Loana) prezintă alimentare subterană şi scurgere uniformă pe tot
parcursul anului. Se remarcă fluviile: Loana (Chile), Ciu (Rusia), Casimcea etc.
Sunt foarte rare cazurile când sistemele fluviale mari se încadrează într-un singur tip
de regim. Spre deosebire de râurile cu orientare meridiană (Mississippi, Nil, Enisei, Lena,
Obi etc.) cele care se desfăşoară pe direcţia paralelelor au cele mai mari şanse să fie
unitare sub aspectul tipului de regim (Amazon , Niger, Amur etc.).