Sunteți pe pagina 1din 57

Introducere

Tema acestei lucrării presupune „Evaluarea psihologică și consilierea tulburării


fobice” și cuprinde atât aspecte teoretice (în prima parte), cât și de cercetare (în a doua
parte). Astfel, în prima parte, cea teoretică, am studiat Evaluarea psihologică,
Consilierea și Tulburarea fobică. De asemenea, la fiecare dintre acestea am adăugat sub
forma unor subcapitole diverse aspecte ce prezintă interes pentru problema studiată:
Definirea evaluării psihologice, Importanța evaluării psihologice, Definirea consilierii,
Importanța consilierii, Delimitări conceptuale, Cauzele fobiilor, Manifestări de natură
fobică, Tratament și intervenție în tulburarea fobică.
Pornind de la informațiile din literatura de specialitate, am putut realiza în cea
de-a doua parte a acestei lucrări, o cercetare care să vizeze diverse manifestări
simptomatice ale tulburării fobice.
Astfel, ipotezele au fost formulate pornind de la studiile din literatura de
specialitate și vizează un studiu comparativ între manifestările fobice înainte și după
terapie specifică (Presupun că se vor înregistra diferențe semnificative în ceea ce
privește manifestările fobice înainte și după terapie specifică), două studii corelaționale,
unul între anxietate și stimă de sine (Presupun că anxietatea corelează negativ cu stima
de sine la persoanele cu fobie) și altul, între anxietate și depresie (Presupun că
anxietatea corelează direct și pozitiv cu depresia la persoanele cu fobie).
Cercetarea a implicat extragerea unor concluzii relevante în acest domeniu,
astfel încât prima ipoteză a dovedit faptul că există diferențe semnificative în ceea ce
privește manifestările fobice înainte și după terapie specifică, cea de-a doua ipoteză a
demonstrat faptul că între anxietate și stimă de sine există o corelație negativă, astfel
încât, cu cât cresc valorile anxietății, cu atât scade nivelul stimei de sine, iar ultima
ipoteză de asemenea, confirmă faptul că între anxietate și depresie există o relație,
ambele valori crescând în același timp, corelând pozitiv. Astfel, toate cele trei ipoteze
formulate în cadrul acestei cercetări s-au confirmat prin rezultatele obținute.
Consider că, prin tema acestei lucrări, am reușit să surprind aspecte teoretice
importante despre tulburările fobice. De asemenea, prin cea de-a doua parte a lucrării
consider că am putut să contribui în susținerea ipotezelor dezbătute și analizate în
literatura de specialitate. Pornind de la această cercetare, se poate aprofunda studiul
incluzând o analiză mult mai detaliată a aspectelor teoretice, privind și alte manifestări

6
ale tulburării fobice, precum și introducerea unor noi obiective și ipoteze de cercetare
care să poată conduce la noi rezultate și concluzii pe această temă.

7
CAPITOLUL 1. ASPECTE TEORETICE PRIVIND PROBLEMATICA
STUDIATĂ

1.1. Evaluarea psihologică


Evaluarea psihologică reprezintă un proces care presupune un scop clar stabilit,
un ansamblu de instrumente, dar și un set de variabile specifice contextului. Pe baza
evaluării psihologice se pot face predicții ținându-se cont de numeroase surse de
informație. Evaluarea psihologică este aplicabilă tuturor categoriile de vârstă, prin
utilizarea unor instrumente specifice, în raport cu particularitățile fiecărui individ: teste,
interviu sau alte instrumente pe care le deține psihologul clinician.
Procesul de evaluare psihologică și diagnosticare poate fi unul de durată,
presupunând aplicarea mai multor mijloace de evaluare, precum: interviul clinic și
observația clinică, teste, chestionare etc.
Noțiunea de interviu clinic este legată de lucrările lui Carl Rogers, care a
fundament o serie de noțiuni care alcătuiesc cadrul desfășurării practice a interviului
clinic: acceptarea celuilalt, centrarea pe persoană, empatie, non-directivitate,
comprehensiune.
Interviul clinic, structurat sau nestructurat, nu este un schimb de informaţii şi
impresii, ci un demers mult mai complex, prin intermediul căruia se oferă posibilitatea
cunoașterii subiectul într-un mod mai amănunţit, secvenţe din istoria sa de viaţă, relaţii
şi comportamente în contextul unor trăiri emoţionale, ce pot explica dificultăţile din
prezent. Examenul psihologic – este un act de investigaţie, un proces ce constă în a
culege date prin intermediul testelor psihologice, chestionarelor şi altor metode şi
tehnici specifice ariilor investigate, în scopul de a contribui la confruntarea,
reasamblarea, structurarea şi în final interpretarea informaţiilor obţinute ca urmare a
acţiunilor de evaluare.
Interviul reprezintă „o situație socială de schimb conversațional între două
persoane cu scopul culegerii de informații într-un cadru specificat” (Weil-Barais, A.,
1997, p.99).
Mucchielli, R. (1994) și Guittet, A. (1990) susțin că interviul nu este monolog,
interogatoriu, interviu jurnalistic, dezbatere de idei și nici o confesiune.
Conform lui Dafinoiu, I. (2002) „interviul este o metodă dificil de însușit și
practicat deoarece presupune reflexii teoretice aprofundate, îndeosebi, cu privire la

8
raportul dintre limbaj și gândire, limbaj și afectivitate, limbaj și inconștient, limbaj și
procesele de influență socială etc.” (p.101).
Modul în care se desfășoară efectiv un interviu clinic se reportează la o serie de
factori (Dafinoiu, I., 2002):
- „obiectivele interviului: diagnostic, terapie, cercetare etc.;
- modele teoretice și formarea profesională a clinicianului;
- personalitatea, vârsta subiecților și aspectele particulare ale interacțiunii în cursul
interviului;
- cine formulează cererea, cui îi aparține inițiativa interviului: subiectului, familiei,
instituției, cercetătorului etc.;
- momentul și condițiile în care se desfășoară interviul: prima convorbire sau
următoarele, mediul spitalicesc sau consultație externă, context de criză sau nu etc.”
(p.167).
Observația se poate defini ca „acțiunea de a privi cu atenție ființele, lucrurile,
evenimentele, fenomenele pentru a le studia, supraveghea și a trage concluzii asupra
acestora” (Petit Larousse, 1998, p.214).
Ca și metodă de natură științifică, observația presupune „înregistrarea
sistematică, prin simțuri, a caracteristicilor și transformărilor obiectului studiat” (Doron,
Parot, 1999, p.547). Definiția subliniază faptul că observația se extinde la un
comportament reflexiv, de clasificare și sistematizare.
Conform lui Bernard, C. (1984) „observatorul trebuie să fie fotograful
fenomenelor”, reducând în acest mod la o simplă înregistrare, furnizând informații
obiective (p.113).
„A observa nu înseamnă a vedea, ci mai degrabă a înțelege, a analiza și a
organiza realitatea care intră sub incidența simțurilor” (Dafinoiu, I., 2002, p.65). Atunci
când vedem, obiectele se impun privirii; când observăm, dezvăluim o atitudine activă,
căutăm, selectăm. Observația presupune și interogații în legătură cu ceea ce se observă.
Psihodiagnoza reprezintă o acţiune prin care se administrează teste, care au obiective
clare și exacte. Evaluarea psihologică este apreciată ca având, mai ales, o latură
preponderent calitativă, comparativ cu psihodiagnoza care are o latură preponderent
cantitativă (Mitrofan, N., 2007).
Dacă este nevoie să se cunoască nivelul de dezvoltare intelectuală, se aplică teste
de inteligență, dacă este nevoie să se cunoască nivelul de dezvoltare a capacităţilor
mnezice, se aplică teste de memorie etc. Așadar, testarea psihologică şi

9
psihodiagnosticul au aproximativ acelaşi înţeles. A măsura din punct de vedere
psihologic reprezintă mai mult decât a testa psihologic, deoarece acest lucru se poate
realiza nu doar aplicând teste psihologice, ci şi prin aplicarea altor modalităţi de
măsurare, precum: chestionare, scale etc.
Evaluarea psihologică presupune activități de testare şi măsurare, însă, pe lângă
acestea, în mod absolut necesar, impune și o interpretare a rezultatelor, precum și de
inserare a lor într-un complex de date care să contureze cât mai clar şi cât mai precis
starea pacientului.
Astfel, chiar dacă nu în totalitate, testarea şi măsurarea psihologică se focusează
în special asupra caracteristicilor cantitative, pe când evaluarea psihologică se
concentrează predominant asupra caracteristicilor calitative.

1.1.1. Definire evaluării psihologice

Evaluarea reprezintă o noțiune generală și foarte des utilizată în diverse domenii


de activitate.
Noizet (1978) consideră că „într-o accepțiune mai largă, termenul de evaluare
desemnează actul prin care (...) se emite o judecată având ca referință unul sau mai
multe criterii” (p.125).
Hadji, C. (1990) susține că „a evalua poate să însemne: a verifica, a estima, a
situa, a reprezenta, a determina, a da un verdict” (p.21).
Evaluarea reprezintă formularea „într-un scop determinat, a unor judecăți asupra
valorii anumitor idei, lucrări, situații, metode, materiale etc.” (Bloom, B., Hasting, J. TH
și Madaus, G.S., 1971, p.85)
Evaluarea, în accepțiunea sa etimologică, desemnează „o interogație cu privire la
valori” (Ardoino, J., Berger, G., 1989, p.15).
„Practica evaluării implică o colectare sistematică a informațiilor despre
activitățile, caracteristicile și obiectivele programelor, pentru a fi utilizate de către
anumiți specialiști în scopul reducerii gradului de relativitate, pentru a îmbunătăți
eficiența și pentru a lua decizii cu privire la ce realizează aceste programe sau la
realitățile pe care le afectează” (Quinn, P.M., 2002, p. 15).

10
1.1.2. Importanța evaluării psihologice

Evaluarea psihologică și-a dovedit eficiența de-a lungul timpului prin


următoarele:
- a permis identificarea potențialului psihic al tuturor clienților;
- a evidențiat dificultățile existente în structura personalității clienților sau abaterile de
la normalitate;
- a condus la stabilirea unui anumit tip de terapie pentru a îmbunătăți semnificativ
funcționarea proceselor psihice sau comportamentul.
Astfel, în general, evaluarea psihologică investighează comportamente și funcții
psihice, identifică funcționarea deficitară, abaterile și tulburările existente, dar permite
și alegerea unei terapii adecvate pentru depășirea dificultăților întâmpinate de client.
Evaluarea psihologică reprezintă o etapă premergătoare intervenției sub forma
consilierii sau psihoterapiei. Informațiile primite de la client conduc la formularea unor
ipoteze și obiective ale unei posibile intervenții terapeutice.
Astfel, persoana care se prezintă pentru o evaluare identifică anumite simptome
care îi afectează viața. Evaluatorul are sarcina de a analiza foarte bine simptomele
evidente, dar și pe cele mascate, pentru a putea stabili cu certitudine diagnosticul.
Diagnosticul de fobie se fixează numai în momentul în care, odată cu expunerea
la situația declanșatoare, apare și o anxietate puternică ce perturbă evident buna
desfășurare a activităților obișnuite. Este necesară o evaluare și diagnosticare cât mai
devreme, deoarece fobia are un caracter dezadaptativ și provoacă un disconfort în toate
aspectele vieții (ocupațional, social, familial etc.).
La finalul evaluării, persoana primește un raport cu rezultatele evaluării,
descrierea acestora și eventuale recomandări astfel încât să poată interveni adecvat cu
ajutorul unor specialiști.

1.2. Consilierea
Persoana care apelează la un consilier sau psihoterapeut poate prezenta variate
probleme, iar Holdevici, I. (1996), le-a grupat în două categorii principale:
- „stări subiective de disconfort: tensiune psihică, sentimente de inferioritate, anxietate,
timiditate, depresie, sentimente de culpabilitate, nehotărâre (...);

11
- probleme comportamentale: comportament exagerat de retras, incapacitatea de a se
impune, de a se pune în valoare, comportament impulsiv, agresiv etc.” (p.162).
Nelson, J. (1983) este de părere că sunt necesare anumite calități ale consilierilor
pentru a putea avea succes, și anume:
- empatia;
- respectul;
- concretețea;
- autocunoașterea și autoaprecierea;
- autenticitatea;
- congruența.
Astfel, empatia presupune înțelegerea clientului, a problemelor cu care acesta se
confruntă, trăirile în raport cu situațiile critice. Este important ca să se depună un efort
din partea consilierului pentru a se putea cunoaște lumea prin ochii clientului.
Respectul venit din partea consilierului pentru clientul său este foarte important.
De asemenea, consilierul trebuie să manifeste încredere că respectivul client va putea să
își rezolve problemele, folosindu-se de toate resursele de care dispune.
Concretețea/specificitatea constă în abilitatea consilierului de a-l determina pe
client să iasă din starea de confuzie cu care se prezintă de obicei la acesta.
Autocunoașterea și autoaprecierea consilierului presupun o anume formare în
acest domeniu și dezvoltare personală, astfel încât acesta să nu devină subiectiv în
cadrul ședințelor, să nu își transpună propriile stări și trăiri în cazurile pe care le are,
menținându-și poziția obiectivă și realistă asupra problemelor identificate la clienți.
Autenticitatea consilierului derivă din relațiile cu clienții săi, din tactul și
capacitățile acestuia de a fi eficient în raport cu clienții.
Congruența implică un raport adecvat, clar între limbajul verbal exprimat de
consilier și limbajul nonverbal al acestuia. Sincronizarea acestor forme de limbaj
conduc la o înțelegere mai bună a mesajelor de către client.
Sandu, A. (2002) consideră consilierea a fi un proces treptat ce implică trei etape
fundamentale:
- „constituirea relației;
- explorarea problemei;
- explorarea soluțiilor alternative” (p.105).

12
În prima etapă, este necesară crearea unei atmosfere non-directive. Astfel,
consilierul este orientat spre obținerea încrederii de la client. Pentru acest lucru,
consilierul trebuie să empatizeze cu clientul, să se transpună în locul acestuia, să îl
înțeleagă. În cadrul consilierii, clientul trebuie respectat, să nu fie judecat, să fie tratat cu
egalitate, să i se adreseze un limbaj accesibil, printr-un vocabular adecvat, ușor de
înțeles etc.
În cea de-a doua etapă, consilierul trebuie să identifice toate aspectele problemei
existente, nu doar pe cele sesizate de client. Pentru o analiză în profunzime, consilierul
trebuie să identifice persistența problemei, cauzele acesteia, trăirile clientului față de
problemă, starea fizică și emoțională a acestuia, ce metode de rezolvare au fost adoptate
și ce impact sau efecte au avut.
În ultima etapă, consilierul, alături de client, se concentrează pentru a găsi soluții
de rezolvare a problemei și modalități de aplicare concretă a acelor soluții identificate.
De asemenea, trebuie să ia în calcul și care ar putea fi efectele și consecințele
respectivelor soluții. Alegerea finală îi revine exclusiv clientului.
De asemenea, Rogers împarte procesul de consiliere în următoarele etape (apud.
Dafinoiu, I., 2005, p.91):
1. „clientul vine și cere ajutor”;
În această etapă, clientul se decide să meargă la consilier. În mod responsabil,
este interesat de a-și rezolva problemele pe care acesta le identifică.
2. „situația de ajutor este definită”;
În această etapă, se stabilesc limitele relației de consiliere pentru a putea fi clar
înțelese de către client. Astfel, se va limita timpul, agresivitatea și afecțiunea. De
asemenea, clientul este înștiințat de faptul că găsirea unor soluții la problemele
semnalate în aparține în totalitate. Pentru acest lucru, consilierul doar îl va sprijini în a
se manifesta liber pentru a își descoperi singur răspunsurile la propriile întrebări și
pentru a alege cea mai bună soluție.
3. „clientul este încurajat să își exprime liber sentimentele privind problema sa”;
Pe tot parcursul ședinței de consiliere, clientul este rugat să fie autentic, să își
exprime sentimentele în mod real, fără rețineri, să și le clarifice verbal și să le accepte.
În acest sens, consilierul își păstrează obiectivitatea, fără a emite judecăți și fără a cauza
anumite sentimente de natură negativă.

13
4. „exprimarea unor sentimente pozitive”;
În situația în care clientul exprimă și sentimente pozitive, consilierul trebuie să
își mențină obiectivitatea și să asculte manifestările acestuia.
5. „clientul începe să își schimbe imaginea de sine”;
Atunci când clientul ajunge să se simtă acceptat și înțeles de consilier, acesta
începe să își schimbe imaginea despre sine, ajungând să se perceapă, să se înțeleagă și
să se accepte diferit. Din acest punct, consilierul poate să înceapă să îi dezvolte
capacitatea decizională pentru acțiunile viitoare și problemele existente.
6. „clientul inițiază acțiuni pozitive, adaptative minore”;
Încet-încet, clientul începe să prindă curaj, să inițieze acțiuni pozitive minore.
Acestea, îl ajută să se înțeleagă mai bine și să se accepte așa cum este.
7. „clientul face acțiuni pozitive din ce în ce mai importante”;
În această etapă, clientul devine tot mai sigur pe sine și nu mai permite
problemelor să îl afecteze.
8. „nevoia de ajutor scade”
Este ultima etapă a consilierii, iar în aceste momente, clientul realizează că
trebuie încheiată consilierea.
De asemenea, mai există și alți specialiști care împart procesul consilierii, astfel:
- Mearns, Thorne (1988), partea de început, de mijloc și de încheiere;
- Egan (1994), ajutorarea clienților în identificarea și clarificarea situațiilor
problematice, dezvoltarea programelor pentru o schimbare constructivă, implementarea
scopurilor;
- Brammer, L.M., Shostom, E.L. (apud. Enăchescu, 1988), întâlnirea, clarificarea,
reflectarea, confruntarea, interpretarea profundă.
Pentru a soluționa o problemă, consilierii ar trebui să aibă în vedere următoarele
principii (Manciaux, M., 2002):
- să nu eticheteze familiile;
- să nu îi facă pe părinți să se simtă neputincioși sau să le dea impresia că nu-i poate
ajuta în rezolvarea problemei;
- să nu le inducă celor mici sentimentul că adulții sunt potențiali agresori și că sunt
periculoși;
- să identifice problemele cu care se confruntă familia respectivă;
- să le valorizeze aptitudinea de a fi părinte;
- să corecteze imaginea negativă pe care și-au făcut-o părinții despre proprii copii;

14
- să-i determine să-și exprime sentimentele;
- să-i informeze pe membrii familiei asupra drepturilor și obligațiilor pe care aceștia le
au.

1.2.1. Definirea consilierii

De-a lungul timpului, au fost formulate numeroase teorii și definiții în ceea ce


privește consilierea.
Carl Rogers (1961) este unul dintre specialiștii renumiți în acest domeniu,
deoarece acesta a fost adeptul ideii conform căreia consilierea se fundamentează în
special pe concepțiile psihologiei umaniste, în strânsă legătură cu personalitatea.
Carl Rogers este cel care și-a numit activitatea consiliere, din cauza interdicțiilor
legislative (Thorne, 1984), însă, cu toate acestea, inventatorul termenului de consiliere
este Frank Parson.
Termenul de consiliere face referire la relația dintre specialist și client, adică o
persoană specializată și o persoană care solicită asistență (Egan, 1990).
Brearley J. (1991) consideră consilierea a fi „una dintre cele două activități de
bază ale asistenților sociali, cealaltă fiind activitatea de planificare a îngrijirii” (p.30).
Stephen Murgatroyd (1985, apud. Bond, T., 2000, p.178) consideră
profesionalizarea consilierii prin instruire și certificare ca fiind „o cerință pentru un
număr select de persoane care lucrează ca specialiști”. Cu toate acestea, în concepția lui,
strategiile folosite în consiliere nu trebuie restrânse la acest grup mic. El argumentează
în favoarea deprofesionalizării consilierii cu scopul de a face metodele ei disponibile cât
mai multor persoane diferite cu putință. Ca urmare, consilierea și ajutorul oferit sunt
sinonime.
„În timp ce consilierea este în primul rând non-directivă și non-consultativă,
unele situații cer o îndrumare concretă prin intermediul informațiilor și al sfaturilor”
(Hoxter, 1998, p.145, apud. Bond, T., 2000, p.195).
Fancis Bacon (1625) susține că „încrederea cea mai mare între om și alt om este
încrederea de a consilia” (p.94). Acesta utiliza cuvântul a consilia gândindu-se la
sfătuire, deoarece atunci când își dezvoltă argumentul, identifică inconvenientele
consilierii ca reprezentând „pericolul de a fi sfătuit neloial și mai mult pentru binele
celor ce sfătuiesc, decât ale celui sfătuit” (p.95).

15
Philip Burnard (1989) ajunge la o concepție asemănătoare cu privire la
semnificația termenului consiliere, dar oferă o explicație diferită, care se bazează pe
experiența sa în domeniul medical. Astfel, acesta definește consilierea ca „o folosire
eficientă a intervențiilor verbale care implică o consiliere centrată pe client și mai
prescriptivă” (p.78).
Inskipp și Johns (1984) definește consilierea ca fiind „o cale de a relaționa și de
a răspunde unei alte persoane, astfel încât aceasta este ajutată să-și exploreze gândurile,
emoțiile și comportamentul ca să-și câștige o înțelegere de sine mai clară și apoi învață
să găsească și să utilizeze propriile sale resurse, pentru a se putea confrunta cu viața cât
mai eficient, luând decizii adecvate sau acționând corespunzător” (p.19).
British Association for Counselling (1989) definește consilierea ca fiind
„utilizarea pricepută și principală a relației interpersonale pentru a facilita
autocunoașterea, acceptarea emoțională și maturizarea, dezvoltarea optimă a resurselor
personale. Scopul general este acela de a furniza ocazia de a lucra în direcția unei vieți
mai satisfăcătoare și plină de resurse. Relațiile de consiliere variază în funcție de cerere,
dar pot fi centrate pe aspecte ale dezvoltării, pe formularea și rezolvarea unor probleme
specifice, luarea de decizii, controlul stărilor de criză, dezvoltarea unor insight-uri
personale, pe lucrul asupra trăirilor afective sau a conflictelor interne, ori îmbunătățirea
relațiilor cu ceilalți” (BAC, 1989, apud. Clarkson, Pokorny, 1994, p.8).
Thorne, F.C. (1984) definește consilierea ca „formă de susținere psihologică,
similară psihoterapiei, pentru persoanele normale cu probleme de viață” (apud.
Enăchescu, C., 1998, p. 286).
Barker (1999) vede consilierea ca procedură de lucru în domeniul asistenței
sociale, dar și în alte domenii, cu scopul îndrumării indivizilor către activități adecvate.
Pop, L.M. (2002) definește consilierea „în contextul teoriilor psihosociale, se
referă la suportul imediat acordat indivizilor într-o situație de criză sau într-un moment
de schimbare care necesită o adaptare la condiții de viață cu care nu sunt familiarizați”
(p.134).
Consilierea este o acţiune destul de complexă care „urmăreşte sugerarea
modului de a proceda sau a modului de comportare ce trebuie să fie adoptat într-o
situaţie dată sau, în general, în viaţă şi activitatea cotidiană” (Tomşa, 1996, p.58).
Consilierea psihologică se poate defini și ca „un proces intensiv de acordare a
asistenței psihologice pentru persoane normale care doresc să-și atingă obiectivele și să
funcționeze mai eficient. (...) în numeroase situații, consilierea presupune, pe lângă

16
suportul emoțional oferit de psiholog și furnizarea de informații concrete, utile pentru
soluționarea problematicii prezente a clientului” (Ionescu, A., 2005, p.12).

1.2.2. Importanța consilierii

Pornind de la obiectivul acceptat de majoritatea autorilor in domeniu - cel de a-


i ajuta pe oameni sa se ajute singuri, chiar dacă uneori clienții își doresc alte rezultate
care nu se suprapun celor de consiliere (informații, noi abilități sau ajutor de ordin
practic) – de regulă, clienții doresc rezultate în:
- creșterea înțelegerii de sine și a situațiilor din jur;
- dobândirea unei schimbări în modul în care aceasta este dorită și simțită;
- eficientizarea procesului decizional personal;
- oferirea unui sprijin pentru o decizie și confirmarea acesteia;
- capacitatea de a schimba o situație;
- adaptarea la o situație care nu se poate schimba;
- eliberarea de sentimente;
- examinarea opțiunilor și alegerea uneia.
Dintre formele consilierii, consilierea și orientarea educaţională/vocaţională și
profesională este specifică tinerilor și este foarte important ca aceștia să beneficieze de
ea. Aceste forme de consiliere apar ca fiind forme de asistenţă continuă acordată
tinerilor în procesul complex de susţinere vocaţională/profesională pentru a fi pregătiți
să depășească barierele de adaptare referitoare la percepţia despre accesarea unui loc de
muncă.
Consilierea ajută tinerii să îşi descopere interesele, calităţile, oportunităţile,
aptitudinile sau preferinţele pentru a urma o anumită profesie sau să aibă capacitatea de
decizie în alegerea profesiei. Tinerii trebuie ajutați de consilierul specializat să își
cunoască aptitudinile şi interesele personale pentru practicarea cu succes a meseriei şi să
îşi evalueze într-un mod realist șansele de reuşită.
Consilierea ajută de cele mai multe ori la creşterea gradului de a lua decizii, la
planificarea şi punerea în practică a acţiunilor şi metodelor de utilizare în mod
corespunzător a tehnicilor de căutare şi accesare a unui loc de muncă, la
autocunoașterea profesională, la valorificarea informațiilor despre sine şi în relaţia cu
ceilalți.

17
De multe ori, consilierea suportivă, cea de criză, uneori chiar și cea de
dezvoltare personală se identifică cu consilierea familială, care are ca scop modelarea
stilurilor nepotrivite de comunicare şi de relaţionare în cadrul familiei.
Această formă de consiliere poate obţine de la cei doi parteneri stiluri mai
eficiente de comunicare, poate și este recomandat să promoveze un mediu mai bun și
sănătos în cadrul familiei prin clarificarea şi înţelegerea de către cei doi a propriului
comportament. Consilierea de familie este un fel de psihoterapie, care se poate face
pentru unul sau mai multe motive sau obiective.
Este foarte important ca pacea și armonia să existe într-un cuplu și pentru
aceasta trebuie să existe o relație bună între membri. În astfel de cazuri, consilierea
familială devine importantă deoarece elimină nivelurile de stres. barierele şi
promovează comunicarea, sortează și elimină neînțelegerile și îndoielile, dar cel mai
important, ajută la eliminarea violenței în familie. Consilierea de familie ajută în a face
membrii familiei se simtă mai pozitivi și mai bine, le dă speranță și puterea de a ieși din
această fază dificilă, eliminând reacții ca ura, depresia, furia, tristețea etc.
Tot în cadrul acestor forme de consiliere poate fi regăsită și consilierea
persoanelor în vârstă, mai ales persoanelor cu vârste avansate la care există posibilitatea
apariției unor lente dezorganizări mentale, unor modificări ale caracterului şi
afectivității, unor insensibilități şi a egoismului, chiar și unor disoluții ale conştiinței de
sine
Consilierea acestor persoane îi sprijină în adaptarea la un nou orar de activități
familiale, sociale şi profesionale, în găsirea unei ocupații care să suplinească pe cea
profesională pierdută, și în crearea sentimentului de utilitate socială.
Aceste persoane pot fi consiliate și li se poate recomanda, ținând cont însă de
posibilitățile fizice ale fiecăruia, să se ocupe de îngrijirea nepoților, activitate ce
reprezintă o sublimare a nevoii de afirmare profesională (reprimată în urma pensionării)
acesta fiind un lucru benefic pentru sănătatea lor psihică și care poate le poate oferii un
plus de energie fizică şi psihică.
Consilierea trebuie să se axeze pe terapia ocupațională, mai ales în cazul
persoanelor a căror caracteristicile reproductive încetează, care manifestă un
comportament aberant reprezentat prin părăsirea temporară a domiciliului, vagabondaj
şi fuga de colectiv, adeseori asociate cu consumul de alcool, tentative de viol asupra
persoanelor tinere (de preferință minore).

18
Consilierea poate recomanda protejarea vârstnicilor împotriva intemperiilor
mediului extern, o alimentație bogată în vitamine şi proteine, o hidratarea adecvată a
organismului sau consulturi medicale regulate, ținând cont de faptul că în organismul
acestora se produc o serie de modificări biochimice (hormonale), trofice, de consistență
şi funcționale ale structurilor biologice ale organismului, se produc evidente modificări
ale aspectului pielii, apare și se amplifică procesul de încărunțire și pot apărea diferite
boli sau afecțiuni.
Consilierea în cazul persoanelor de vârsta a treia, este foarte importanta pentru
ca reușește să creeze un mediu familial optim, recomandă activități specifice acestei
vârste, combate și elimină fenomenele de dezadaptare, elimină ideea de inutilitate (care
duce la sentimente de frustrare şi teama de moarte), recomandă terapii ocupaționale
variate modificate periodic pentru a nu se ajunge la rutină, le ajută la crearea
sentimentului de independență socială oferind posibilității de a-şi dovedi utilitatea
socială, rezolvă amiabil conflictele familiale sau recomandă practicarea în mod
consecvent a unei activități fizice pentru a sublima energiile negative acumulate
Consilierea religioasă este o formă unică de consiliere care foloseşte în egală
măsură resurse spirituale şi psihologice pentru a ajuta la vindecarea şi confortul psihic al
oamenilor. Ea este oferită de către un consilier pastoral autorizat, care nu este doar un
specialist în tulburări mentale, ci are şi o pregătire religioasă profundă.
Pentru a-şi onora misiunea, consilierul pastoral trebuie să deţină toate calităţile
unui bun consilier psihologic,cărora li se mai adaugă exigenţele speciale existente în
raport cu un om performant în „cele ale credinţei” şi bine pregătit din punct de vedere
teologic.
În acest context, consilierea sprijină vindecarea, redobândirea echilibrului şi
împăcării cu sine și cu cei din jur și ajută procesul intim şi complex al prefacerii omului
firesc în om duhovnicesc. Ea presupune cercetarea şi descoperirea de sine prin care
subiectul se aşează în raporturi scripturale şi ştiinţifice cu el însuși, cu Dumnezeu, cu
semenii şi cu mediul natural şi social. Consilierea îl fortifică, îi conferă supleţea
adaptării, îl capacitează să se bucure de pace, fericire şi echilibru, îl face stăpânul şi
slujitorul înţelepciunii profunde, a spiritualităţii autentice, care vine de sus ...
Pentru familie, consilierea trebuie să readucă echilibrul în cadrul acesteia,
ştiind să reconfere credit respectului reciproc, să accentueze rolul copilului de a uni şi
mai mult destinul celor doi, soţia transformându-se în mamă, iar soţul, la rândul său, în
tată, noile responsabilităţi transfigurându-le statutul.

19
La nivel școlar, consilierea religioasă se raportează, cu rezultate pozitive, în
ceea ce priveşte abuzul emoţional (în mediul şcolar) şi în disciplinarea pozitivă (să
disciplinezi fără să răneşti) a tinerilor.
Activitatea de consiliere religioasă se desfăşoară nu doar în biserică, familie şi
şcoală, ci şi în comunitate, în general, respectiv în ONG-uri, spitale, penitenciare etc.
Intervențiile/consilierea in cadrul ONG-urilor sprijină subiectul, pentru
recuperarea sa bio-psiho-socială integrală printr-o intervenţie complexă,
multidimensională şi profesionistă sub toate aspectele, realizată, de cele mai multe ori
de o echipă formată, de regulă, din medic, asistent social, preot/consilier pastoral,
psiholog.
În spitale, consilierul religios sau preotul care poate face o astfel de consiliere,
nu se pronunţă asupra bolii, nu garantează vindecare, dar contribuie la confortul psihic
al bolnavului, comunică cu acesta, depune eforturi pentru crearea unei atmosfere optime
pentru însănătoşirea lui.
De asemenea, în penitenciare, actul de consiliere se desfăşoară în condiţii
speciale (loc, timp, atmosferă) şi de aceea comunicarea şi relaţionarea cu deţinutul sunt
esenţiale pentru reuşita iniţiativei. Consilierul religios nu asigură eliberarea deţinutului,
ci-l ajută să depăşească situaţiile „problemă” „cu” Dumnezeu, dându-i acestuia
siguranţa că în frământările sale nu este singur.
Consilierea școlară si psihopedagogică se derulează ca un proces de dezvoltare,
are un rol proactiv si de prevenire, abordează o mare varietate de probleme (ex.:
probleme personale, educaționale, sociale, de orientare școlară și profesională) și
vizează optimizarea modului în care elevul interacționează cu școala. Finalitatea
consilierii este de a-l ajuta pe elevul aflat în dificultate, sa devină apt pentru a-si rezolva
singur problemele cu care se confruntă.
Importanța consilierii psihopedagogice derivă din faptul că în final, persoana
consiliată și-a însușit practicile specifice necesare depășirii situațiilor de criză, și-a
dezvoltat încrederea în sine, este capabilă să-și asume responsabilitatea propriilor
acțiuni, și-a dezvoltat abilitățile de rezolvare și depășire a unui conflict, cunoaște care
sunt tehnicile de învățare eficientă, este capabilă să depășească cu succes o criză de
dezvoltare, și-a optimizat capacitatea de adaptare și integrare socială și nu in ultimul
rând, poate lua o decizie corectă privind orientarea sa profesională.

20
Prin demersurile impuse, consilierea sprijină individul să reziste în fața stresului
și sarcinilor cotidiene, îmbunătățindu-și astfel calitatea vieții. De asemenea, consilierea
contribuie la obținerea unui nivel optim de funcționare, într-un mod mai facil. O altă
caracteristică esențială a consilierii este interesul deosebit pentru prevenirea apariției
unor probleme care ar putea influența dezvoltarea și funcționarea normală a
personalității. Prin strategiile de prevenție elaborate, se pot identifica acele contexte și
grupuri cu risc ridicat, dar și se poate interveni la timp astfel încât dificultățile să nu aibă
un impact negativ și să ajungă să declanșeze crize. În ansamblu, consilierea este un
proces amplu, cu accent pe prevenire a unor tulburări la nivel emoțional și
comportamental, pe dezvoltare personală și pe soluționare a problemelor.

1.3. Tulburarea fobică

Tulburarea fobică se încadrează grupul tulburărilor de personalitate anxioase și


este descrisă prin frica de evaluarea celor din jur, de respingere, ajungându-se la
retragerea din grupurile sociale. Persona cu tulburare fobică este foarte sensibilă,
nesigură, evitantă.
Deși majoritatea persoanelor consideră că tulburările fobice au o natură
organică, se pare că tulburările fobice sunt de natură psihologică. Astfel, se pune
problema existenței unei relații cauză-efect. În psihologie, se pune accent pe analiza
trecutului pacientului, așa încât, nu este necesar să se descopere modalitatea prin care au
apărut aceste tulburări și nici cum s-au dezvoltat în timp, ci este important modul în care
sistemele de percepții și reacțiile disfuncționale funcționează, în raport cu anumiți
stimuli, cu scopul găsirii unor soluții.
În lipsa unui tratament specializat, fobia poate să determine apariția altor
probleme:
- izolarea socială. Pacientul poate ajunge să evite contactul social și spațiile publice,
poate să aibă probleme financiare, profesionale sau interpersonale.
- depresia. Pacientul evită tot mai multe activități firești în viața personală și
profesională.
- abuzul de substanțe. Există pacienți cu fobie care consumă alcool, fumează excesiv
sau consumă droguri, cu scopul de a rezista stresului.
- bulimia sau anorexia. Anumiți pacienți abuzează sau renunță la alimentație.

21
1.3.1. Delimitări conceptuale

Etimologia cuvântului fobie provine din grecescul phobos, care se referă la fugă,
dar mai provine și de la zeul grec, pe nume Phobos, ce avea puterea de a provoca
teroare și panică în fața vrăjmașilor săi și implică o teamă irațională și persistentă față
de o persoană, un lucru, context, senzație sau stimul.
Fobia reprezintă o spaimă puternică, irațională, asociată cu manifestări de natură
psihofiziologică, ce se declanșează doar în prezența unui anume stimul sau context,
teamă ce în timp îndelungat, poate să conducă la o inadaptare din punct de vedere
interpersonal, profesional sau social. Persoana nu găsește o explicație și nici nu poate să
înțeleagă fobia. De asemenea, nu își poate controla reacțiile pline de teamă. În cazul
adulților, aceștia conștientizează natura fobiei, însă nu o consideră justificată, ba chiar o
vede ca fiind excesivă, iar acest lucru diferențiază clar fobia de tulburările anxioase
precum: tulburarea anxioasă generalizată, atacul de panică.
Conform Manualului de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale DSM IV
(2000), principalul aspect al fobiei îl reprezintă frica intensă și persistentă față de lucruri
și contexte care se pot distinge clar.
Fobia se încadrează în categoria tulburărilor anxioase. DSM IV, clasifică
tulburările anxioase astfel (în Mitrofan, L., Dumitrache, S.D., 2012):
- „atacul de panică;
- agorafobia;
- panica: panică cu agorafobie și panică fără agorafobie;
- agorafobia fără istoric de panică;
- tulburarea de panică;
- fobia specifică;
- fobia socială;
- tulburarea obsesivo-compulsivă;
- stresul posttraumatic;
- stresul acut;
- anxietatea generalizată;
- tulburarea anxioasă cauzată de o condiție medicală generală;
- tulburarea anxioasă indusă de o substanță;
- anxietatea excesivă a copilăriei” (pp.10-11).

22
Fobia se definește întotdeauna printr-o teamă profundă și fără fundament
experimentată de o persoană în situația confruntării cu stimulul care declanșează fobia,
chiar dacă există și situații în care persoana experimentează doar panică la ideea de a se
confrunta cu obiectul temerii, la imaginarea situației anxiogene.
Enăchescu, C. (2005) așează fobia în categoria nevrozelor, mai concret, la
nevroze fobice.
Fobia poate să fie văzută ca o tulburare de sine stătătoare, un simptom care se
regăsește și la alte fobii sau un simptom al unor tulburări de personalitate. În anumite
contexte, fobia poate să reprezinte chiar un simptom al unor boli psihice.
Numeroase fobii se asociază cu tulburarea obsesiv - compulsivă, și anume:
teama de mizerie, contaminare cu viruși, viermi, germeni, dezordine, imperfecțiune etc.
Dacă persoana nu admite că are o teamă excesivă și nejustificată, aceasta poate
să aibă o tulburare de tip delirant, nu fobie specifică.
Există, de asemenea, fobii care se pot manifesta ca și simptome ale unor boli
psihice severe, precum schizofrenia, unde se regăsesc ca și simptome dismorfofobia
(teama de diformitate, disproporționare) sau catoptrofobia (teama de oglinzi).
Potrivit lui Kendler, K.S., Myers, J., Prescott, C.A, Nale, M.C. (2001), există
cinci subtipuri de fobii identificate în studiile realizate pe gemeni:
- fobii sociale;
- agorafobia;
- frica de situații;
- frica de animale;
- frica de sânge/injecții/plăgi.
Manualul de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale (DSM IV, 2000),
grupează fobiile în următoarele categorii:
- de animale;
- de mediul natural;
- de sânge, injecții, plăgi;
- de situații;
- de alt tip.
Conform Holdevici, I. (1998), fobiile se împart astfel:
- fobii de obiecte, locuri, situații;
- fobii sociale sau frici cu caracter interpersonal;
- fobia de propriile stări și frici interioare;

23
- fobia de gânduri;
- fricile secundare.

1.3.2. Cauzele fobiilor

Mitrofan, L. și Dumitrache, S.D. (2012) identifică următoarele cauze ale


fobiilor:
- „cauze biologice (moștenirea genetică și anumiți factori de mediu - fumatul);
- cauze psihologice (părinți hiperprotectivi și superintruzivi față de copii);
- cauze sociale (viața stresantă-vulnerabilitate)” (pp.15-19).
Din perspectiva biologică, există numeroase studii care demonstrează faptul că
„moștenim o tendință de a fi tensionați” (Clark, 2005, Gray, McNaughton, 1996). Ca și
în cazul celor mai multe tulburări psihice, nu se poate considera doar o genă cauzatoare
de anxietate, existând cercetări care subliniază o legătură între gene pe arii
cromozomiale care predispun la anxietate, mai ales când intervin și factori psihologici și
sociali (Kendler, 2006, Plomin, DeFries, McClearn, Rutter, 1997, Rutter, 2006).
Conform lui Barlow (2002) panica se transmite de la membrii familiei, aceasta
având la bază o componentă genetică. Pe de altă parte, există cercetători care
demonstrează faptul că există diferențe în ceea ce privește influența factorului genetic în
caz de panică și anxietate (Kendler, 1995). Vulnerabilitatea genetică poate determina
panică, însă nu este cauza directă pentru apariția acesteia.
Studiile realizate pe animale și pe oameni au evidențiat faptul că sistemul
noradrenergic are legătură cu anxietatea (Daekin, Graeff, 1991, Lesch, 1996, Maer,
1997).
De asemenea, anxietatea este asociată și cu sistemul limbic de la nivelul
creierului (Charney, Drevets, 2002, Gray, McNaughton, 1996, LeDoux, 1996).
Din perspectivă psihologică, anxietatea este considerată a fi un rezultat al
condiționării clasice, al modelării sau al altor forme de învățare (Bandura, 1986).
Numeroși cercetători apreciază că există un model complex și integrat în cazul anxietății
care implică foarte mulți factori.
Încă din copilărie se conștientizează faptul că anumite situații sau evenimente nu
pot fi sub controlul nostru. În această conștientizare, acțiunile părinților dețin un rol
deosebit (Chorpita, Barlow, 1998).

24
O serie de cercetători susțin faptul că dacă părinții sprijină copiii pentru a
explora mediul înconjurător și pentru a rezista evenimentelor neașteptate, practic îi
învață să dețină un control mai sănătos. În schimb, dacă părinții sunt hiperprotectivi,
aceștia le vor împiedica dezvoltarea, transformându-i în neîncrezători, temători în
privința controlului asupra mediului (Barlow, 2002, Chorpita, Barlow, 1998, Lieb,
2000, Nolen-Hoeksema, Wolfson, Mumme, Guskin, 1995, White, Brown, Somers,
Barlow, 2006).
Astfel, deținerea sau nu a controlului are rădăcinile în experiențele trăite în
copilărie, acesta fiind factorul psihologic principal care determină sau nu
vulnerabilitatea la fobii pe parcursul vieții.
Din perspectivă socială, se consideră că o viață cu stres poate să declanșeze o
vulnerabilitate biologică și psihologică, și poate reprezenta și un factor important în
apariția anxietății.
Barlow (2000) a elaborat o teorie a triplei vulnerabilități în ceea ce privește
apariția anxietății, astfel:
- vulnerabilitate biologică generalizată;
- vulnerabilitate psihologică generalizată;
- vulnerabilitate psihologică specifică (pp.17-18)
Barlow (2009) consideră cauze ale fobiilor următoarele:
- experimentarea directă a unei situații traumatizante (de exemplu, sufocarea);
- experimentarea unui atac de panică într-o situație specifică;
- observarea unei alte persoane care trăiește o frică puternică;
- implementarea fricii de către o altă persoană (pericol învățat).
Holdevici, I. (1998) a identificat principalele teorii explicative ale cauzelor
declanșării fobiilor:
- teoria comportamentalistă;
Se abordează condiționarea pentru eliberarea de fobie, pornind de la premisa că
aceasta a fost învățată (Mary Cover Jones, apud. Holdevici, I., 1998).
- teoria psihanalitică;
Se pornește de la ideea conform căreia oamenii sunt lipsiți de ajutor până când
descoperă toate conflictele inconștiente. Freud, S. susținea că fobiile protejează
împotriva anxietății inconștiente sub forma unor mecanisme de apărare.

25
1.3.3. Manifestări de natură fobică

În Manualul de Diagnostic și Statistică al Tulburărilor Mentale (2000), ediția a


patra, fobia este caracterizată de simptome clinice specifice anxietății experimentată ca
răspuns la anumite obiecte sau situații de temut.
Expunerea la stimuli amenințători se concretizează într-un răspuns imediat de
anxietate pe care individul îi recunoaște ca fiind în exces. Frica de obiecte sau situații
conduce la anxietate atunci când apariția este anticipată, cauzând evitarea expunerii la
obiectul sau situația amenințătoare. În general, fobia este asociată cu distres
semnificativ sau interferența cu funcționarea individuală. (Hofmann, S., Reinecke, M.,
2010)
În ceea ce privește formele de fobie, în cele mai multe cazuri implică: panică,
anxietate, pierdere a controlului, leșin.
Simptomele inițiale ale fobiei apar în copilărie spre adolescența timpurie, cu
vârsta medie de debut variind în funcție de tip. Astfel, teama de un obiect sau o situație
trebuie să fie suficient de stresantă înainte de a putea fi considerată o fobie reală. Fără o
intervenție adecvată fobia persistă mult timp.
Se consideră că genul și diferențele etnice se asociază cu diagnosticul de fobie.
Cu siguranță, fobiile sunt mai des raportate de femei decât de bărbați.
În literatura de specialitate se disting 3 categorii ca simptome ale tulburărilor
fobice (Mitrofan, L., Dumitrache, S.D., 2012, pp.21-25):
 Simptome fiziologice: accelerare a ritmului de respirație, transpirație excesivă,
senzație de sufocare, tremur, sau dureri de cap, în piept, înroșire la nivelul feței
și a pielii, amețeală, greață, vomă, tulburări ale somnului;
 Simptome psihologice, mentale: gânduri și trăiri de rușine, anxietate, evitare,
securizare, moarte iminentă etc.
 Simptome comportamentale: formele pe care le ia conduita individului din punct
de vedere intim, relațional, socio-profesional. Enăchescu, C. (2005) abordează
fobiile sub forma unor comportamente pe care persoana le adoptă pentru că
dorește să se protejeze de situația fobică, evitând astfel stările anxiogene. Aceste
comportamente apar ca și conduite de evitare, conduite de asigurare și conduite
de fugă.

26
Fobiile sunt tulburări care influențează semnificativ viața individului deoarece
acestea pot intra în spațiul intim, al relațiilor interpersonale, cu accent pe viața
emoțională și socială. Astfel, persoana care suferă de fobie trece de la stări de tensiune
la dificultăți în adaptare la mediul social, ajungând izolată și marginalizată.
În general, fobiile se găsesc într-o mare măsură invalidante, de la fobia socială
care îl face pe individ auto-exclus social, la o frică ce poate să influențeze doar anumite
laturi ale vieții sociale.
În cazul în care persoanele suferă de tulburări fobice, apar dificultăți în a
socializa cu cei din jur. Dacă fobia se declanșează devreme, impactul asupra dinamicii
interpersonale este mai mare.
Studiile realizate de Weiller et al. (1996) au demonstrat că aproximativ 30%
dintre persoanele care suferă de fobie socială nu au fost căsătorite niciodată, comparativ
cu 21% dintre cei fără fobie socială. Persoanele care manifestă fobie (aproximativ
11,2%) au o rată a divorțului de două ori mai mare decât cei care nu suferă de fobie
socială (6%).
Spitzer, R.L., Gibbon, M., Williams, J.B.W. (1995) au realizat studii și au
constatat că fobia socială afectează indivizii și din punct de vedere sexual, mai ales pe
bărbați.
Leary, Dobbins (apud.Okasha, A., 2004), de asemenea, au analizat
comportamentul sexual , și au demonstrat că persoanele cu fobie se implică mai puțin în
relațiile care presupun și sexualitate.
Printre persoanele cu fobie, s-a identificat și un număr mare al consumului de
alcool și droguri. Studiile (Magee, W.J., Eaton, W.W., Wittchen, H.U., McGonagle,
K.A., Kessler, R.C., 1996, Blazer, D.G., 1993, Weissman, M.M., 1992) evidențiază o
dependență ridicată pentru substanțe și alcool, la persoanele cu sociofobie, comparativ
cu persoanele care nu au fobii.
Smail, P., Stockwell, T., Canter, S., Hodgson, R. (1984) susțin că aproximativ
jumătate din persoanele dependente de alcool sunt agorafobe, sociofobe sau ambele. De
asemenea, aceștia au identificat o corelație semnificativă între nivelul fobiei și nivelul
dependenței de alcool.
Există și studii care subliniază că persoanele cu fobie simplă, nu sunt atât de
predispuse la dependența de alcool comparativ cu persoanele care suferă de agorafobie
sau sociofobie (Chambless, D., 1986, Nesse, R.M., 1986 etc.).

27
Adesea, la cei care au fobii, apar gânduri și tentative de suicid. Rata suicidului
la persoanele cu sociofobie este mult mai mare, asemănător cu cazurile de depresie
(Katzelnick, Schneier, F.R., 2001).
De obicei, apare gândul morții la persoanele cu sociofobie (40%), apoi o
imagine de sine foarte scăzută, insatisfacția și inadecvarea (24%), dorința de a nu mai
trăi (18%) și tentative efective de suicid (8%) (Maj, M., Akiskal, H., Lopez-Ibor, J.J.,
Okkasha, A., 2004).

1.3.4. Tratament și intervenție în tulburarea fobică

Literatura de specialitate evidențiază faptul că dintre persoanele care suferă de


fobie, un procent destul de mic este interesat de rezolvarea problemei. Din punct de
vedere medical, fobiei nu i se acordă o semnificație, considerându-se a fi un simptom al
timidității, adică o problemă de natură emoțională, care nu necesită un anumit tratament.
Peste 10 milioane de adulți din Statele Unite suferă de diverse forme de fobie,
conform Institutului Național de Sănătate Mentală. Aceste temeri exagerate de
păianjeni, șerpi, înălțimi, situații sociale sau spații publice etc. pot deveni parte din viața
cotidiană.
În ultimii ani, psihologii și alți cercetători au dezvoltat anumite comportamente
eficiente și tratamente farmacologice pentru fobie, precum și intervenții tehnologice.
Mitrofan, L. și Dumitrache, S.D. (2012) subliniază că majoritatea indivizilor nu
cred că au o problemă somatică, fiziologică, ci una emoțional-psihologică. În plus, lipsa
informării asupra fobiilor conduce pe mulți indivizi la o tendință în a bănui prezența
unei boli somatice.
De asemenea, există și persoane care confundă fobia cu nebunia, dat fiind fondul
psihologic. Multe persoane ajung să nu solicite ajutor din rușine sau pentru a nu fi
etichetate de cei din jur. De cele mai multe ori, solicitarea unui ajutor specializat vine
din partea familiei, nu a subiectului în cauză.
Patel et al. (2002) studiază modalitățile prin care se poate cere ajutorul în caz de
sociofobie: aceștia solicită și primesc mai multe servicii de îngrijire, apelează la ajutor
terapeutic, cer informații despre afecțiunea lor înainte de a urma vreun tratament etc.

28
Pentru tratarea fobiei se utilizează numeroase tehnici, exerciții, metode, iar
beneficiile acestor eforturi variază la fiecare persoană. Există persoane care răspund mai
ușor la tratament, dar și persoane care răspund mai greu sau chiar deloc.
Scopul principal al tratamentului fobiei este reducerea anxietății și fricii, dar și
sprijinirea persoanei pentru a face față mai bine obiectelor și situațiilor care determină
simptomele.
Destul de puține studii s-au concentrat asupra fobiilor, conform lui Rauch
„datele sunt mai puțin dezvoltate, iar rezultatele sunt mai puțin coerente” (Rauch, S.L.,
Shin, L.M., & Wright, C.I., 2003, p.390).
Cele mai cunoscute tratamente aplicate în cazul fobiilor sunt: tratamentul
farmacologic și tratamentul prin terapie/psihoterapie.
Tratamentul farmacologic necesită o asociere cu psihoterapia pentru a putea fi
eficient.
Se administrează diverse substanțe cu rolul de a diminua anxietatea, de a reduce
tensiunea psihică, de a induce somnul, dar și de a-l menține, de readuce echilibrul la
nivel emoțional, precum și de relaxare a mușchilor.
Substanțele se administrează mai întâi în doze mici, iar apoi, lent și treptat, se va
crește doza. Efectele vor apărea după câteva săptămâni și se vor evidenția în timp.
Trebuie avut în vedere că aceste substanțe administrate în cazul fobiilor au și efecte
adverse, nedorite, printre care se numără: amețeală, dificultăți de concentrare, tulburări
ale ritmului cardiac.
Astfel, farmacoterapia este o abordare des întâlnită în tratamentul fobiilor, care
conlucrează cu ședințele de psihoterapie.
În cazul terapiilor, primele studii, începând cu 1990 au constat în provocarea
unor simptome. Astfel, cercetătorii arătau, de exemplu, un șobolan unei persoane cu
fobie de șobolani, și apoi utilizau scanarea PET pentru a examina reacția creierului.
Cel mai des utilizată terapie în tratarea fobiilor este terapia cognitiv-
comportamentală. Se consideră a fi o terapie cu eficiență de peste 90% din cazuri.
Holdevici, I. (2010) afirmă că „psihoterapia cognitiv-comportamentală a fobiilor își are
originea în lucrările lui Wolpe referitoare la desensibilizarea sistematică și se bazează pe
faptul că atât comportamentul normal cât și cel anormal sunt învățate”.
Anumiți terapeuți se folosesc de realități virtuale sau alte imagini pentru a
desensibiliza indivizii de obiectul fricii. Acestea fac parte din categoria terapiilor de
desensibilizare sistemică.

29
Desensibilizarea subiectului față de stimulul fobogen se realizează prin metoda
expunerii progresive la stimulii care produc teamă. Cu cât fobia este mai complexă, cu
atât tratamentul va dura mai mult. De obicei, terapia durează câteva ședințe, după care
individul poate practica singur metoda cu un ajutor minim.
Mai există o metodă, EMDR (Eye Movement Desensitization and Reprocessing)
care și-a demonstrat eficiența în tratarea simptomelor fobice, care sunt urmare a unei
anumite traume. Această abordare psihoterapeutică a fost descoperită de Francine
Shapiro, în 1989.
De asemenea, hipnoterapia, asociată cu programarea neuro-lingvistică poate fi
aplicată cu succes pentru tratarea fobiei.
În general, toate aceste tratamente nu se exclud reciproc, iar terapeutul face apel
la mai multe forme de tratament.
Toate fobiile sunt tulburări de anxietate, concentrate în aceeași clasă ca
tulburarea de stres post-traumatic și tulburarea de panică, printre altele. Anxietatea se
bazează, în mod fundamental pe frică.
Cele mai noi studii abordează tehnicile neuro-imagistice precum tomografia cu
emisie de pozitroni (PET) și imagistica prin rezonanță magnetică funcțională (fMRI)
pentru a înțelege circuitul creierului care stă la baza fobiei și ce se întâmplă în creier în
timpul tratamentului.
Cu ajutorul PET și fMRI s-a reușit o mai bună înțelegere a numeroaselor
tulburări de anxietate, mai ales în cazul tulburării obsesiv-compulsive și tulburării de
stres post-traumatic.
S-a constatat că amigdala – o structură mică în formă de migdală în mijlocul
lobilor temporali ai creierului – reprezintă o piesă cheie și că disfuncționalitățile
amigdalei și ale structurilor creierului asociate, pot da naștere la multe fobii.
LeDoux și colaboratorii au descoperit că există o cale dublă care duce spre și de
la amigdală. O cale duce direct la un stimulent senzațional înfricoșător – cum ar fi
vederea unui șarpe sau sunetul unui accident puternic – la amigdală în doar câteva
secunde. A doua cale este mai lentă și se deplasează mai întâi la cortexul superior
înainte de a ajunge la amigdală.
Studiile realizate de aceștia au condus la ideea conform căreia fobiile și alte
tulburări de anxietate sunt cauzate de un anumit tip de disfuncție în amigdală și în
zonele legate de creier.

30
Rauch a susținut inițial faptul că „tulburările fobice ar fi legate de anomalii ale
rapidității prin amigdală”, însă, mai târziu, în 1995, în lucrarea „Arhive ale psihiatriei
Generale” (Vol. 52, nr. 1, pp.20-28), a descris studii care nu au evidențiat nici o dovadă
de activare a amigdalei.
Deoarece tehnicile de măsurare și experimentare s-au dezvoltat în ultimul
deceniu, au sporit și constatările. De exemplu, s-a constatat faptul că fMRI funcționează
mai repede decât scanează PET-ul, astfel că, se poate examina reacția creierului la
stimuli într-o scară mai strânsă.
În 2003 (vol. 348, nr.1, pp.29-32), Miltner, W. și colaboratorii au realizat un
studiu prin care au folosit fMRI pentru examinarea fobiei de păianjeni, șerpi și ciuperci.
De data aceasta cercetătorii au descoperit că amigdala a fost mai activă în fobia
păianjenilor.
Alți cercetători au descoperit că „mascarea” stimulului fobiei produce rezultate
interesante. Astfel, într-un studiu efectuat în 2004, publicat în lucrarea „Emoție” (Vol.4,
nr.4, pp.340-353), Ohman și colaboratorii au vizat 16 fobii de șarpe și păianjen cu
imagini ale unor șerpi sau păianjeni, fiecare urmată de o imagine neutră.
Prezentarea a fost atât de rapidă încât participanții nu știau conștient că au văzut
șarpele sau păianjenul. Apoi, cercetătorii au așteptat suficient timp pentru ca
participanții să înregistreze conștient stimulii temători înainte de a-i prezenta pe cei
neutri.
S-a constatat că atunci când s-a permis conștientizarea, amigdala a răspuns doar
stimulilor fobici. Acest lucru sugerează, conform lui Ohman, că amigdala răspunde
imediat la orice ar putea fi amenințător, și durează mai mult timp pentru a procesa alte
zone ale creierului suprimând răspunsul inițial al amigdalei.
Ulterior, unii cercetători au analizat mult mai atent ce se întâmplă în creier în
timpul și după tratamentul pentru fobie.
Tomas Furmark, Mats Fredrikson și alții au folosit scanări PET pentru a examina
activitatea creierului a 18 persoane cu fobie socială, în timp ce oamenii au vorbit în fața
unui grup. Apoi, o treime dintre participanți au primit 9 săptămâni de terapie cognitiv-
comportamentală, o treime au primit inhibitor selectiv al recaptării serotoninei și restul
nu a primit niciun tratament.
S-au testat din nou pacienții folosind aceeași sarcină de vorbire în public, la 9
săptămâni și apoi după 1 an. Ei au descoperit că activarea în amigdală și zonele

31
corticale aferente la 9 săptămâni ar putea prezice simptomele persoanelor care s-ar
îmbunătăți după 1 an.
Tulburările de anxietate reprezintă cea mai frecventă tulburare de sănătate
mintală diagnosticată de medicii de îngrijire primară. Expunerea și desensibilizarea in
vivo față de scenariul de provocare a anxietății sunt de obicei tratamente eficiente, dar
prezintă o serie de dificultăți practice atât pentru terapeut, cât și pentru pacient
(Wiederhold, B.K., Wiederhold, M.D., 2005).
În ultimii ani s-au înregistrat progrese enorme în înțelegerea și tratamentul
tulburărilor fobice. Autorii prezintă protocoale de tratament flexibile și detaliate pentru
fiecare tulburare care include frecvența și durata sesiunii, secvențierea strategiilor
cognitive și comportamentale, biblioterapia, temele și formularele de monitorizare
pentru urmărirea progresului pacienților (Antony, M.M., Swinson, R.P., 2000).
Pentru anumite fobii terapia cognitiv-comportamentală este alegerea cea mai
potrivită ca și tratament. O fobie sau o teamă extremă față de o situație sau un obiect
specific, care are ca rezultat o anxietate severă sau un comportament evitant în jurul
acelor obiecte sau situații, poate interfera cu funcționarea zilnică. Folosind strategii de
restructurare cognitivă cu expunere graduală la obiectul temut, terapeutul îl ajută pe
client să corecteze greșelile care evocă anxietatea și să le înlocuiască cu interpretări și
predicții mai realiste (Tompkins, M.A., 2013).
Terapia cognitiv-comportamentală bazată pe expunere este un tratament
pentru fobiile specifice, precum și alte tulburări de anxietate (de exemplu, tulburarea de
anxietate socială, tulburarea obsesiv-compulsivă, tulburarea de panică, tulburarea de
anxietate generalizată).
Astfel, intervențiile cognitive și alte strategii de gestionare a anxietății sunt în
slujba expunerii graduale și includ învățarea clienților pentru corectarea greșelilor care
evocă anxietatea și le înlocuiesc cu interpretări și predicții mai realiste cu privire la
situațiile în care se tem.
„Analiza cauzei exacte a fobiilor reprezintă o „arie critică de cercetare pentru
viitor” (Rauch, S.L., 2003).
Pornind de la studiile care au fost realizate în domeniu, Cojocaru, Ș. (2005) a
realizat o clasificare a formelor de intervenție:
a) Intervenția personalizată;
b) Intervenția structurală;
c) Intervenția sistemică;

32
d) Dezvoltarea socială locală;
e) Intervenția la nivelul mediului de origine;
f) Intervenția participativă;
g) Intervenția planificată;
h) Intervenția centrată pe oportunități;
i) Intervenția globală;
j) Intervenția parțială;
k) Intervenția apreciativă;
l) Intervenția de grup vs. intervenția individualizată.

Intervenția prin consiliere psihologică se dovedește necesară în ameliorarea și


rezolvarea problemelor clientului. Tehnicile de consiliere existente provin în principal
din tot atâtea forme de psihoterapie, adaptate necesităților diverselor tipologii de clienți.
Consilierea psihologică vizează în principal congruența sistemului cognitiv
comportamental și atitudinal al clientului, în concordanță cu realitatea în care clientul
există. Problemele pentru care clientul poate solicita consiliere pot fi de natură afectivă,
emoțională, incongruențe cognitive, inadaptări motivaționale etc.
Fobiile blochează în proporții diferite individul, astfel încât, unele fobii pot
afecta doar viața personală, altele relaționarea cu ceilalți sau chiar viața profesională.
De asemenea, există și fobii care influențează întreaga arie psiho-
comportamentală a persoanei sau pot genera spaimă și inadaptare. Din cauza fobiilor,
persoanele pot ajunge să evite anumite locuri, sau obiecte, animale, de teama de a nu le
face rău sau de teama de a nu se simți amenințate.
Pentru depășirea acestor situații neplăcute și deloc confortabile este indicat
apelul la un specialist care ar putea evalua adecvat și pune un diagnostic în acest sens.
În continuare, în cazul fobiei, persoana trebuie să urmeze un anumit număr de ședințe
de psihoterapie, în funcție de intensitatea fobiei pe care o are și de recomandarea
psihoterapeutului.

33
CAPITOLUL 2. METODOLOGIA CERCETĂRII

2.1. Obiectivele cercetării

Cercetarea are ca obiectiv principal evidențierea particularităților specifice fobiei


pentru o mai bună delimitare și înțelegere a acestei tulburări.

2.1.1 Obiectivul teoretic al cercetării îl constituie investigarea simptomelor


manifestate de persoanele cu fobie.

2.1.2. Obiectivele practice formulate pornind de la teoria studiată sunt:

1. Evidențierea relației strânse între efectele fobiei și stima de sine.

2. Studiu corelațional între anxietate și stimă de sine.

3. Studiu corelațional între anxietate și depresie.

În formularea obiectivelor s-a ținut cont de principalele simptome ale fobiei, și


anume: anxietatea, depresia și stima de sine scăzută, iar prin ipoteze se va verifica în ce
măsură corespund acestea.

2.2. Ipotezele cercetării

Pornind de la teoria studiată, în cadrul acestei cercetări am urmărit evidențierea


relației dintre simptome și cum corelează acestea pentru a ajunge la fobie.

Astfel, pentru investigarea obiectivelor propuse, am formulat ca și ipoteze de


lucru, următoarele:

a. Ipoteză principală
Presupun că efectele fobiei (anxietatea și depresia) sunt în relație foarte strânsă cu
stima de sine scăzută.

b. Ipoteze secundare
I1. Presupun că anxietatea corelează negativ cu stima de sine la persoanele cu fobie.
I2. Presupun că anxietatea corelează pozitiv cu depresia la persoanele cu fobie.

34
2.3. Subiecții/participanții cercetării
Cercetarea s-a desfăşurat în decursul a 2 luni calendaristice, iar lotul ales spre
cercetare a fost format din 30 de subiecţi, persoane cu fobie sub diferite forme. Subiecții
au fost aleși aleator, având vârsta cuprinsă între 25-45 ani (Tabel 2.1). De asemenea,
subiecții au fost incluși în cercetare după ce și-au exprimat acordul scris în acest sens.

Tabel 2.1. Vârsta minimă și maximă a subiecților

 Repartizarea lotului de subiecţi, în funcţie de vârstă (Tabel 2.2), este prezentată


în tabelul următor:
NUME VÂRSTĂ

SD 25

DGS 28

JT 32

IO 37

RT 41

MI 26

CB 29

AMN 34

AER 27

AC 41

FG 44

HGF 29

35
IL 25

DDS 36

CA 45

SD 38

AC 29

AB 33

ML 37

IP 39

UO 31

TE 33

UI 26

SI 28

OL 41

RT 42

VB 39

CA 36

SA 44

DE 34

Tabel 2.2. Repartizarea lotului de subiecţi, în funcţie de vârstă

2.4. Metode și instrumente utilizate

Instrumentele utilizate în cadrul acestei cercetări au fost: Scala de anxietate


Burns BDC, Scala pentru evaluarea stimei de sine (Rosenberg) și Scala de depresie
Beck (varianta scurtă).

36
 Scala de anxietate Burns BAI (Anexa 2)
Cuprinde itemi grupați pe 3 secțiuni: trăiri anxioase, idei anxioase și simptome
psiho-somatice.

 Scala pentru evaluarea stimei de sine (Rosenberg) (Anexa 3)


Instrumentul a fost elaborat de Rosenberg în anul 1965. Fiecare item are 4
variante de răspuns: total de acord, de acord, dezacord și total dezacord.

 Scala de depresie Beck (varianta scurtă) (Anexa 4)


Acest instrument a fost elaborat de A.T. Beck & Colaboratorii. Imaginea globală
a instrumentului indică intensitatea simptomatologiei depresiei. Subiecții
completează singuri în funcție de fiecare item, așa cum le corespunde.

37
CAPITOLUL 3. REZULTATELE CERCETĂRII ȘI
INTERPRETAREA LOR
Ipotezele au fost verificate, pe rând, pentru a fi sau nu confirmate de date
statistice.

Ipoteza 1. Presupun că efectele fobiei (anxietatea și depresia) sunt în relație foarte


strânsă cu stima de sine scăzută.

b. Ipoteze secundare

I1. Presupun că anxietatea corelează negativ cu stima de sine la persoanele cu fobie,


încât subiecții cu un nivel ridicat al anxietății vor manifesta un nivel scăzut al stimei de
sine.
Această ipoteză a fost testată cu ajutorul scalei de anxietate și scalei pentru
evaluarea stimei de sine.
În primă fază s-au obținut indicii de start cu ajutorul programului statistic SPSS,
și anume: media și abaterea standard (Tabel 3.1). Astfel, media este 67.57, abaterea
standard este 16.09 pentru anxietate, iar pentru stima de sine media este 31.03, abaterea
standard este 5.16 .

Tabel 3.1. Indicii de start pentru anxietate și stimă de sine

38
Apoi, s-a realizat o histogramă pentru fiecare variabilă (anxietate și stimă de
sine) (Figura 3.1 și Figura 3.2).

Figura 3.1. Histograma pentru anxietate

39
Figura 3.2. Histograma pentru stimă de sine

În continuare, s-a realizat norul de puncte (Figura 3.3.) pentru relația dintre
anxietate și stimă de sine la persoanele cu fobie. S-a constatat că nu există nicio
influență nedorită a valorilor. Astfel, punctele de date de pe diagrama de corelație sunt
împrăștiate în jurul linei drepte. Acest lucru aproximează că valorile anxietății cresc, în
timp ce valorile stimei de sine scad.

40
Figura 3.3 Norul de puncte pentru variabilele anxietate și stimă de sine

Coeficientul de corelație Pearson presupune o relație în linie dreaptă între cele


două variabile.

Conform tabelului de corelație (Tabel 3.2), obținut prin aplicația de analiză de


date SPSS 21, coeficientul de corelație între anxietate și stimă de sine este de -0,875.
Pentru că se rotunjește la două zecimale, coeficientul devine -0,88. Pragul de
semnificație este de 0,01. Se consideră așadar, o corelație negativă semnificativă
statistic între anxietate și stima de sine la persoanele cu fobie (r= -0.88, df=28, p<0.01).

41
Tabel 3.2. Coeficientul de corelație Pearson pentru anxietate și stimă de sine

Ipoteza formulată a fost confirmată. Se demonstrează astfel, faptul că persoanele


cu fobie manifestă un nivel scăzut al stimei de sine și un nivel ridicat de anxietate.
Aceste două variabile apar sub forma unei corelații inverse, întrucât, în timp ce valorile
stimei de sine scad, cresc valorile anxietății.

I2. Presupun că anxietatea corelează pozitiv cu depresia la persoanele cu fobie.

Această ipoteză a fost testată cu ajutorul scalei de anxietate și scalei de depresie.


Astfel, s-au obținut indicii de start cu ajutorul programului statistic SPSS, și anume:
media și abaterea standard (Tabel 3.3). Astfel, media este 67.57, abaterea standard este
16.09 pentru anxietate, iar pentru depresie media este 30.13, abaterea standard este 5.01.

Tabel 3.3. Indici de start pentru anxietate și depresie

42
În continuare, pentru fiecare variabilă s-au realizat histograme (Figura 3.4 și
Figura 3.5).

Figura 3.4. Histograma pentru anxietate

43
Figura 3.5. Histograma pentru depresie

S-a realizat apoi norul de puncte pentru relația dintre anxietate și depresie la
persoanele cu fobie. S-a constatat că valorile anxietății cresc odată cu valorile depresiei.

44
Figura 3.6. Norul de puncte pentru variabilele anxietate și depresie

Coeficientul de corelație Pearson presupune o relație în linie dreaptă între cele


două variabile.

Conform tabelului de corelație, obținut prin aplicația de analiză de date SPSS 21,
coeficientul de corelație între anxietate și depresie este de 0,877. Pentru că se rotunjește
la două zecimale, coeficientul devine 0,88. Pragul de semnificație este de 0,01. Se
consideră așadar, o corelație pozitivă semnificativă statistic între anxietate și depresie la
persoanele cu fobie (r=0.88, df=28, p<0.01).

45
Tabel 3.4. Coeficientul de corelație Pearson pentru anxietate și depresie

Ipoteza formulată a fost confirmată. S-a demonstrat prin calcule statistice faptul
că persoanele cu fobie manifestă un nivel ridicat de anxietate, dar și un nivel ridicat de
depresie. Astfel, valorile celor două variabile cresc în același timp.

46
CAPITOLUL 4. CONCLUZIILE CERCETĂRII

Prin cercetarea referitoare la tulburarea fobică, am încercat să investighez


simptomele manifestate de persoanele cu fobie,.
Obiectivele cercetării au constat în evidențierea relației strânse între efectele
fobiei și stima de sine, demonstrarea unei corelații negative între anxietate și stimă de
sine și unei corelații pozitive între anxietate și depresie, cu ajutorul unor instrumente de
evaluare adecvate.
Prin analiza şi corelarea datelor rezultate la probele aplicate eşantionului stabilit
şi formularea concluziilor, am ajuns la concluzii ce au confirmat ipotezele de la care am
pornit, conform cărora efectele fobiei, anxietatea și depresia, au o legătură strânsă cu
stima de sine a subiecților.
Rezultatele obţinute au dus la următoarele concluzii:
1. La majoritatea subiecţilor din eşantionul studiat, manifestarea anxietății este
asociată cu o stimă de sine scăzută.
2. Anxietatea și depresia sunt într-o strânsă relație la persoanele cu tulburări
fobice.
3. Am constatat faptul că, atât anxietatea, stima de sine scăzută, cât și depresia
sunt prezente în cazul tulburării fobice.
4. Cele mai frecvente manifestări ale tulburării fobice întâlnite pe parcursul
cercetării au fost: neliniște, teamă, tensiune, nervozitate, dificultăți de concentrare,
îngrijorare, încordare, tremur, amețeală, dificultăți de respirație, simț al inutilității,

Concluzia generală care se poate desprinde este că tulburarea fobică reprezintă o


problemă serioasă și foarte importantă. Aceasta necesită o evaluare timpurie, un
diagnostic adecvat și un tratament specializat pentru a putea fi depășită. În acest caz,
persoana își va putea recăpăta confortul, controlându-și propriile temeri.

47
Anexa 1

BAZA DE DATE

NUME VÂRSTĂ ANXIETATE DEPRESIE STIMĂ

SD 25 31 23 40

DGS 28 90 38 25

JT 32 48 30 38

IO 37 57 30 37

RT 41 66 31 29

MI 26 79 35 27

CB 29 40 20 39

AMN 34 69 32 31

AER 27 73 35 27

AC 41 73 31 26

FG 44 89 38 26

HGF 29 94 37 25

IL 25 58 24 35

DDS 36 67 27 36

CA 45 59 21 34

SD 38 94 36 26

AC 29 78 30 26

AB 33 66 29 30

ML 37 80 32 32

IP 39 46 23 39

UO 31 49 26 37

TE 33 56 25 36

UI 26 52 26 38

48
SI 28 74 32 30

OL 41 79 33 29

RT 42 65 30 27

VB 39 69 30 27

CA 36 60 29 28

SA 44 79 35 26

DE 34 87 36 25

49
Anexa 2

SCALA DE ANXIETATE BURNS

BAI

I. Trăiri anxioase
Subiectul/pacientul manifestă următoarele stări, trăiri, afirmate în cursul
interviului psiho-clinic.
1. Nelinişte, nervozitate, îngrijorare, teamă, nemotivate de circumstanţele de viaţă.
Niciodată Uneori Des Foarte des
(0) (1) (2) (3)
2. Bruşte, neaşteptate stări de panică, agitaţie comportamentală (se agită fără rost, nu-şi
găseşte locul)
Niciodată Uneori Des Foarte des
(0) (1) (2) (3)
3. Teama declanşată de impresia că se va întâmpla ceva rău, o nenorocire; că el sau
cineva apropiat sunt în pericol.
Niciodată Uneori Des Foarte des
(0) (1) (2) (3)
4. Stare de tensiune, de încordare; că este un “pachet de nervi”
Niciodată Uneori Des Foarte des
(0) (1) (2) (3)
5. Impresia de schimbare a eului; că nu mai sunt ei, stare de “gol sufletesc”, de “vid
interior” – depersonalizare
Niciodată Uneori Des Foarte des
(0) (1) (2) (3)
6. Sentimentul de stranietate a lumii exterioare, că este “pierdut în spaţiu” (derealizare)
Niciodată Uneori Des Foarte des
(0) (1) (2) (3)

50
7. Impresia de detaşare de propriul corp – “propriul corp îmi este străin”. Alterarea
sentimentului de corporalitate (desomatizare)
Niciodată Uneori Des Foarte des
(0) (1) (2) (3)

II. Idei anxioase


1. Dificultăţi de concentrare; că-şi “pierde şirul”, “nu ştie ce a citit”, pierde ritmul în
activitate.
Niciodată Uneori Des Foarte des
(0) (1) (2) (3)
2. Succedarea rapidă a gânsurilor, desfăşurare în ritm accelerat a ideaţiei (ritmul este
obositor pentru subiect, îi provoacă dificultăţi în activitatea psihică)
Niciodată Uneori Des Foarte des
(0) (1) (2) (3)
3. Suspiciuni, presupuneri, temeri neîntemeiate determinate de: fapte, vorbe ale celor
din jur, cu sens distorsionat; situaţii prin care a trecut, cotidiene, dar cu semnificaţie
exagerată acordată de pacient
Niciodată Uneori Des Foarte des
(0) (1) (2) (3)
4. Gândul că este la limită, că-şi poate pierde controlul, că poate face ceva necugetat
Niciodată Uneori Des Foarte des
(0) (1) (2) (3)
5. Frica de a ceda nervos, de a se îmbolnăvi grav de nervi (de a-şi “pierde minţile”)
Niciodată Uneori Des Foarte des
(0) (1) (2) (3)
6. Teama de a leşina sau de a-şi pierde cunoştinţa (încordare psihică atât de puternică
încât ar putea genera stare de leşin)
Niciodată Uneori Des Foarte des
(0) (1) (2) (3)
7. Teama de o boală fizică gravă (eventual incurabilă), de atacuri de inimă, de moarte
Niciodată Uneori Des Foarte des
(0) (1) (2) (3)

51
8. Îngrijorare, preocupări legate de faptul că se va comporta nepotrivit situaţiilor (că se
va face de râs, că nu va face faţă, că nu va răspunde aşteptărilor)
Niciodată Uneori Des Foarte des
(0) (1) (2) (3)
9. Frică de singurătate sau de a nu rămâne singur, de a fi abandonat de cei din jur
Niciodată Uneori Des Foarte des
(0) (1) (2) (3)
10. Teamă de critici, reproşuri, dezaprobare, legate de ceea ce va spune sau va face
(comportamentul verbal şi manifestările în activitate)
Niciodată Uneori Des Foarte des
(0) (1) (2) (3)
11. Teamă că ceva teribil, groaznic se va întâmpla (ceva vag, nedefinit)
Niciodată Uneori Des Foarte des
(0) (1) (2) (3)

III. Simptome psihosomatice


1. Bătăi rapide, accelerate, puternice ale inimii (palpitaţii)
Niciodată Uneori Des Foarte des
(0) (1) (2) (3)
2. Dureri, apăsare (presiune) în zona toracică
Niciodată Uneori Des Foarte des
(0) (1) (2) (3)
3. Înţepături sau amorţeli în zona extremităţilor (degete, mâini şi picioare)
Niciodată Uneori Des Foarte des
(0) (1) (2) (3)
4. Tensiune, nelinişte sau disconfort (jenă) în zona stomacală (epigastru)
Niciodată Uneori Des Foarte des
(0) (1) (2) (3)
5. Tulburări digestive diverse
Niciodată Uneori Des Foarte des
(0) (1) (2) (3)
6. Stări de insomnie
Niciodată Uneori Des Foarte des
(0) (1) (2) (3)

52
7. Încordare, tensiune musculară (globală sau localizată)
Niciodată Uneori Des Foarte des
(0) (1) (2) (3)
8. Frisoane, tremor, ca în senzaţia de frig
Niciodată Uneori Des Foarte des
(0) (1) (2) (3)
9. Nesigur în mers, senzaţia de lipsă de energie în picioare (ca de cauciuc)
Niciodată Uneori Des Foarte des
(0) (1) (2) (3)
10. Senzaţii de căldură, transpiraţii, independente de temperatura exterioară
Niciodată Uneori Des Foarte des
(0) (1) (2) (3)
11. Senzaţii de ameţeală, de confuzie şi nesiguranţă
Niciodată Uneori Des Foarte des
(0) (1) (2) (3)
12. Senzaţii de sufocare, asfixie, dificultăţi de respiraţie (impresia de “lipsă de aer”)
Niciodată Uneori Des Foarte des
(0) (1) (2) (3)
13. Dureri de cap, spate, ale cefei
Niciodată Uneori Des Foarte des
(0) (1) (2) (3)
14. Senzaţie de “nod în gât”, dificultăţi de înghiţire
Niciodată Uneori Des Foarte des
(0) (1) (2) (3)
15. Senzaţii bruşte de scurt-circuit, alternanţa de senzaţii calde/reci ca “de gheaţă”
Niciodată Uneori Des Foarte des
(0) (1) (2) (3)
16. Senzaţii de oboseală, de lipsă de energie (fără vlagă, fără putere) sau tendinţa de a
obosi uşor
Niciodată Uneori Des Foarte des
(0) (1) (2) (3)

53
Anexa 3

Scala stimei de sine Rosenberg

Vă prezentăm mai jos 10 propoziţii care descriu sentimente despre propria


dumneavoastră persoană. Vă rugăm citiţi cu atenţie fiecare propoziţie şi notaţi
răspunsul care vi se potriveşte cel mai bine.

1 = Sunt în total dezacord

2 = Nu sunt de acord

3 = De acord

4 = Sunt perfect de acord

Sunt în Nu De Sunt
total sunt de acord perfect
dezacord acord de
acord

1 Simt că am mai multe calităţi bune.

2 Câteodată mă simt nefolositor (nefolositoare).

3 Simt că sunt o persoană de valoare cel puţin la


egalitate cu ceilalţi.

4 Aş dori să am mai mult respect faţă de mine


însumi.

5 Sunt capabil să fac lucruri la fel de bine ca şi


ceilalţi oameni.

6 Câteodată mă gândesc că nu sunt bun (bună)


deloc.

7 Am o atitudine pozitivă faţă de persoana mea.

8 Simt că nu prea am motive să fiu mândru


(mândră) de persoana mea.

9 În general sunt satisfăcut(ă) de mine însumi.

1 În general sunt înclinat(ă) să cred despre mine


0 însumi că dau greş în ceea ce întreprind.

54
Anexa 4

CHESTIONARUL BECK
- Autor: A-T. Beck
(varianta scurtă - autoevaluare)

Chestionarul cuprinde mai multe serii de 4 propoziţii. Pentru fiecare serie, citiţi
cele 4 propoziţii, apoi alegeţi acea propoziţie care descrie cel mai bine starea dvs.
Actuală. Încercuiţi numărul care corespunde propoziţiei alese. Dacă într-o serie, mai
multe propoziţii vă apar ca fiind convenabile, încercuiţi numerele corespunzătoare
propoziţiilor respective.

1 0 – nu sunt trist
1 – sunt trist sau am o dispoziţie apăsătoare
2 – tot timpul sunt trist şi nu pot ieşi din starea aceasta
3 – mă simt atât de trist şi de nefericit încât nu mai pot să suport

2 0 – viitorul nu mă sperie în mod deosebit


1 – viitorul mă sperie
2 – simt că nu pot să aştept nimic de la viitor
3 – cred că viitorul meu este fără speranţă şi că situaţia mea nu se va schimba

3 0 – nu simt că aş fi eşuat
1 – am impresia că am mai multe nereuşite decât alţii
2 – făcând un bilanţ al vieţii mele, îmi văd şirul eşecurilor
3 – ca om, consider că am eşuat total ( în relaţia cu părinţii, partenerul, copiii).

4 0 – lucrurile mă mulţumesc la fel de mult ca altădată


1 – nu ştiu să profit în mod adecvat de circumstanţe
2 – ca să fiu sincer, nimic nu mă mai mulţumeşte
3 – sunt nemulţumit sau indiferent faţă de toate

55
5 0 – nu mă învinovăţesc în mod deosebit
1 – mă simt vinovat
2 – aproape întotdeauna mă învinovăţesc pentru ceva
3 – tot timpul mă învinovăţesc şi am impresia că nimic nu merge.

6 0 – nu m-am dezamăgit pe mine însumi


1 – sunt dezamăgit de mine
2 – propria persoană mă dezgustă
3 – mă urăsc

7 0 – nici nu mă gândesc să-mi fac vreun rău


1 – cred că moartea mă va elibera
2 – am planuri precise pentru a mă sinucide
3 – m-aş sinucide dacă aş putea

8 0 – interesul meu faţă de alţii nu a scăzut


1 – acum ceilalţi mă interesează mai puţin decât înainte
2 – interesul meu faţă de ceilalţi a scăzut simţitor
3 – mi-am pierdut tot interesul faţă de ceilalţi şi ei îmi sunt total indiferenţi.

9 0 – mă decid la fel de repede ca altădată


1 – în ultimul timp îmi amân deciziile
2 – faţă de altădată, mă decid foarte greu
3 – nu mai pot lua decizii în nimic

10 0 – nu cred că arăt mai rău decât înainte


1 – mă tem că arăt bătrân şi urât
2 – simt că m-am schimbat în rău şi sunt mai puţin atrăgător
3 – cred că sunt urât

11 0 – lucrez la fel de bine ca şi altădată


1 – este un efort deosebit pentru mine să mă apuc de ceva
2 – este un efort foarte mare pentru mine să fac orice
3 – nu mă simt în stare să fac nimic

56
12 0 – nu obosesc mai repede decât înainte
1 – obosesc mai repede decât înainte
2 – aproape orice fac, mă oboseşte
3 – sunt mult prea obosit ca să mai fac ceva

13 0 – mănânc la fel de bine ca înainte


1 – nu mai am aşa poftă de mâncare ca înainte
2 – în ultimul timp, mi-a scăzut simţitor pofta de mâncare
3 – nu mai am deloc poftă de mâncare

57
Bibliografie

1. Antony, M.M., Swinson, R.P. (2000). Phobic disorders and panic in adults: A guide
to assessment and treatment. Washington, DC: American Psychological
Association.
2. Ardoino, J., Berger, G. (1989). D'une évaluation en miettes à une évaluation en
actes. Le cas des universités. Paris: Andsha.
3. Bacon, F. (1625). Of Studies, in „The Essayes or Counsels, Civil and Moral”, New
York.
4. Barlow, D.H. (2002). Anxiety and eats disorder: the nature and treatment of anxiety
and panic, 2nd ed., New York: Guilford Press.
5. Barlow, D.H., Durand, V.M. (2009). Abnormal Psychology, An Integrative
Approach, 5th ed., Wadsworth Cengace Learning.
6. Bernard, C. (1984). De l observation et de l experimentation, în Michiels-Philippe,
M.P., „L observation”, Delachaux & Niestle, Paris: Neuchâtel.
7. Bloom, B., Hasting, J. TH și Madaus, G.S. (1971). Handbook on formative and
summative evoluation of student learning, New York: Mc Graw-Hill Book
Company.
8. Bond, T. (2000). Etica și standardele consilierii, articol online, accesat februarie
2018 (https://www.scribd.com/document/50214581/Standards-and-Ethics-carte-de-
consiliere)
9. Brearley J. (1991). Counselling and Social Work. London: Routledge.
10. Burnard, P. (1989). Therapy in Practice Series, US: Springer.
11. Chorpita, B.F., Barlow, D.H. (1998). T„he development of anxiety: the role of
control in the early environment”, Psichiological Buletin 124.
12. Clarkson, P., Pokorny, M. (1994). The Handbook of Psychotherapy, New York:
Routledge.
13. Cojocaru, Ș. (2005). Metode apreciative în asistența socială. Ancheta,
supervizarea și managementul de caz, Iași: Editura Polirom.
14. Dafinoiu, I. (2002). Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observația și
interviul, Iași: Editura Polirom.
15. Dafinoiu, I. (2005). Psihoterapii scurte, Iași: Editura Polirom.
16. Doron, R., Parot, F. (1999). Dicționar de psihologie, București: Editura Humanitas.

58
17. DSM IV (2000). Manual de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale,
Asociația Psihiatrilor Liberi din România, București.
18. Egan, G. (1994). The skilled helper: A systematic approach to effective helping,
Monterey, CA: Brooks/Cole.
19. Enăchescu, C. (1988). Treaty of theory research, Iași: Editura Polirom.
20. Guittet, A. (1990). L entretien , Paris: ESF.
21. Hadji, C. (1990). Evaluation, les regles du jeu, ESF.
22. Hofmann, S., Reinecke, M. (2010). Cognitive - behavioral Therapy with Adults: A
Guide to Empirically Informed Assessment and Intervention, Cambridge University
Press.
23. Holdevici, I. (1996). Elemente de psihoterapie, București: Editura ALL.
24. Holdevici, I. (2010). Psihoterapia tulburărilor anxioase, București: Editura Ceres.
25. Hoxter (1998). Anna with the Devil Inside: Klein, Argento and The Stendhal
Syndrome ”, în Black, A. ( ed. ) „Necromniiicon Book Two”, London: Creation
Books.
26. Ionescu, A. (2005). Instrucție şi educație, Cluj: Editura PUC.
27. Kendler, K.S., Kesller, R.P., Eaves, J.P. (1995). „Stressful life events, genetic
liability, end on set of an episode of major depression in women”, American Journal
of Psychiatry, 152.
28. Kendler, K.S., Myers, J., Prescott, C.A, Nale, M.C. (2001). „The genetic
Epidemiology of irrational fears and phobias in men”, Arch.Gen.Psychiatry, 58.
29. LeDoux, J. (2003). The emotional brain, fear, and the amygdala. în „Cellular and
Molecular Neurobiology”, 23(4-5).
30. Manciaux, M. (2002). La resilience. Un regard qui fait vivre, 395(10).
31. Mearns, D., Thorne, B. (1988). Person-Centred Counselling in Action. Thousand
Oaks, CA, US: Sage Publications.
32. Mitrofan, N. (2001). Psihometria şi direcţiile ei de dezvoltare la început de
mileniu, în Zlate M. (coord.), „Psihologia la răspântia mileniilor”. Iaşi: Editura
Polirom.
33. Miltner, H.R., Straube, T., Glauer, M., Dilger, S., Mentzel, H.J. (2003). Effects of
cognitive behavioral therapy on brain activation in specific phobia. NeuroImage 29
34. Mitrofan, L., Dumitrache, S.D. (2012). Compendiu de fobii, București: Editura
SPER.
35. Mucchielli, R. (1994). Lenretien de face a face dans la relation d aide, Paris: ESF.

59
36. Noizet, G. (1978). Psychologie de l'evaluation scolaire. Paris: P.U.F.
37. Ohman, A., Mineka, S., 2003. Fears, phobias, and preparedness: toward an evolved
module of fear and fear learning. Psychol. Rev. 108
38. Patel, A., Knapp, M., Henderson, J., Baldwin, D. (2002). The economic
consequences of social phobia, J. Affect. Disord., 68
39. Petit Larousse (1998), Editions Larousse.
40. Pop, L.M. (2002). Dicționar de politici sociale, București: Editura Expert.
41. Quinn, P.M. (2002). Qualitative Research & Evaluation Methods. Ed. a 3-a,
London: SAGE publications.
42. Rauch, S.L., Shin, L.M., & Wright, C.I. (2003). Neuroimaging studies of amygdala
function in anxiety disorders. „Annals of the New York Academy of Sciences”, 985
43. Rauch, S.L. (1995). Arhive ale psihiatriei Generale, Vol. 52, nr. 1
44. Rogers, C. (1961). On Becoming a Person A Therapist's View of Psychotherapy.
Boston: Houghton Mifflin.
45. Sandu, A. (2002). Sociologia tranziției, București: Editura Staff.
46. Spitzer, R.L., Gibbon, M., Williams, J.B.W. (1995). User's Guide for the Structured
Clinical Interview for DSM-IV Axis II Personality Disorders (SCID-II),
Washington, DC: American Psychiatric Press.
47. Stephen Murgatroyd (1985). Counselling and Helping. Psychology in action, British
Psychological Society.
48. Thorne, B., Rogers, C. (1984). Understanding Counseling Theory, London: Sage
Publications.
49. Tomşa, Gh., (coord.). (1996). Dicţionar de orienatare şcolară şi profesională,
Bucureşti: Editura Afeliu.
50. Tompkins, M.A., (2013). Cognitive–Behavioral Therapy for Specific Phobias
51. Wiederhold, B.K., Wiederhold, M.D. (2005). Virtual reality therapy for anxiety
disorders: Advances in evaluation and treatment. Washington, DC, US: American
Psychological Association.
52. Weil-Barais, A. (1997). Les methodes en psychologie, Breal: Rosny.
53. Weiller, E., Bisserbe J.C., Boyer, P., Lepine, J.P., Lecrubier, Y. (1996). Social
phobia in general health care: an unrecognized, untreated, disabling disorder,
British Journal Psychiatry, 168.

60
Rezumatul lucrării

Tulburarea fobică se încadrează grupul tulburărilor de personalitate anxioase și


este descrisă prin frica de evaluarea celor din jur, de respingere, ajungându-se la
retragerea din grupurile sociale. Persona cu tulburare fobică este foarte sensibilă,
nesigură, evitantă.
Deși majoritatea persoanelor consideră că tulburările fobice au o natură
organică, se pare că tulburările fobice sunt de natură psihologică. Astfel, se pune
problema existenței unei relații cauză-efect. În psihologie, se pune accent pe analiza
trecutului pacientului, așa încât, nu este necesar să se descopere modalitatea prin care au
apărut aceste tulburări și nici cum s-au dezvoltat în timp, ci este important modul în care
sistemele de percepții și reacțiile disfuncționale funcționează, în raport cu anumiți
stimuli, cu scopul găsirii unor soluții.
În lipsa unui tratament specializat, fobia poate să determine apariția altor
probleme precum: izolarea socială, depresia, abuzul de substanțe, bulimia sau anorexia
etc.
Cercetarea are ca obiectiv principal evidențierea particularităților specifice fobiei
pentru o mai bună delimitare și înțelegere a acestei tulburări. Obiectivul teoretic al
cercetării îl constituie investigarea simptomelor manifestate de persoanele cu fobie.
Obiectivele practice formulate pornind de la teoria studiată sunt: Evidențierea relației
strânse între efectele fobiei și stima de sine; Studiu corelațional între anxietate și stimă
de sine; Studiu corelațional între anxietate și depresie. În formularea obiectivelor s-a
ținut cont de principalele simptome ale fobiei, și anume: anxietatea, depresia și stima de
sine scăzută, iar prin ipoteze se va verifica în ce măsură corespund acestea. În prima
ipoteză se demonstrează faptul că persoanele cu fobie manifestă un nivel scăzut al
stimei de sine și un nivel ridicat de anxietate, iar cea de-a doua ipoteză a demonstrat
faptul că persoanele cu fobie manifestă un nivel ridicat de anxietate, dar și un nivel
ridicat de depresie.
Cercetarea s-a desfăşurat în decursul a 2 luni calendaristice, iar lotul ales spre
cercetare a fost format din 30 de subiecţi, persoane cu fobie sub diferite forme. Subiecții
au fost aleși aleator, având vârsta cuprinsă între 25-45 ani.
Instrumentele utilizate în cadrul acestei cercetări au fost: Scala de anxietate
Burns BDC, Scala pentru evaluarea stimei de sine (Rosenberg) și Scala de depresie
Beck (varianta scurtă).

61
Prin analiza şi corelarea datelor rezultate la probele aplicate eşantionului stabilit
şi formularea concluziilor, am ajuns la concluzii ce au confirmat ipotezele de la care am
pornit, conform cărora efectele fobiei, anxietatea și depresia, au o legătură strânsă cu
stima de sine a subiecților. Tulburarea fobică necesită o evaluare timpurie, un diagnostic
adecvat și un tratament specializat pentru a putea fi depășită. În acest caz, persoana își
va putea recăpăta confortul, controlându-și propriile temeri.

62

S-ar putea să vă placă și