Sunteți pe pagina 1din 3

Virtuţile teologice şi cele morale

Virtutea este una singura?

Dupa nazuinta launtrica spre bine, virtutea este una singura. Intrucat insa trebuintele vietii omenesti si
legaturile dintre oameni sunt multe si felurite, este firesc ca si virtutea cea una, care calauzeste
trebuintele si legaturile vietii omenesti, sa ia mai multe infatisari si astfel sa vorbim de mai multe virtuti.

Cum se impart virtutile?

Sfanta noastra Biserica Ortodoxa imparte virtutile in: virtuti teologice (religioase) si virtuti morale.

Ce sunt virtutile teologice?

Virtutile teologice sunt acelea care prind tarie in sufletul credinciosului cu ajutorul harului dumnezeiesc
si sunt indreptate nemijlocit catre Dumnezeu, apropiindu-l pe credincios de izvorul vietii religioase, care
este Dumnezeu. Virtutile teologice le sadeste Dumnezeu in suflet impreuna cu harul sfintitor; de aceea
ele sunt virtuti suprafiresti sau insuflate. Ele indreapta viata crestinului catre Dumnezeu si-i intaresc
pornirea fireasca de a implini fapte bune. Fara ele nimeni nu se poate mantui. Virtutile teologice sunt:
credinta, nadejdea si dragostea (I Cor. 13, 13). Despre ele s-a vorbit mai inainte.

Ce sunt virtutile morale?

Virtutile morale sunt acelea care calauzesc viata crestinului fata de sine si fata de semenii sai. Ele au
drept scop moralizarea credinciosului si a raporturilor cu semenii lui, adica intocmirea vietii si a
randuielilor dintre oameni dupa legile morale. Aceste virtuti se mai numesc si cardinale, fiindca ele stau
la temelia celorlalte virtuti si deci pe ele se reazema viata cinstita. Virtutile morale se pot castiga si prin
puterile firesti cu care este inzestrat omul; de aceea ele se mai numesc virtuti firesti sau castigate.

Radacina acestor virtuti sta in legea morala fireasca, sadita in firea omului chiar de la creare. Dupa
invatatura Bisericii noastre, insa, aceasta fire slabind prin pacatul stramosesc, a adus cu sine si slabirea
puterii morale firesti a omului. De aceea, virtutile rasarite din ea sunt firave si slabe si au nevoie de
intarire prin harul dumnezeiesc, pentru a rodi fapte bune, necesare mantuirii.

Care sunt virtutile morale?

Virtutile morale cele mai de seama sunt: intelepciunea, dreptatea, cumpatarea si barbatia.
Virtuţile cardinale

Virtuţile cardinale sunt cunoscute în creştinism destul de timpuriu, dar în mod amănunţit vorbesc despre
ele abia Părinţii şi scriitorii bisericeşti din secolul al III-lea şi al IV-lea şi anume: Clement Alexandrinul,
Origen, Grigorie Taumaturgul, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur etc. În Apus de ele se ocupă Ieronim,
Ambrozie, Augustin şi alţii. La Fericitul Augustin ele nu stau numai alături de virtuţile teologice, ci se
găsesc într-o strânsă legătură şi dependenţă intimă faţă de acestea, fiind socotite ca exteriorizări ale
lor[1]. Potrivit părerii Fericitului Augustin, ele constituie sinteza tuturor virtuţilor morale, fapt pentru
care el le aseamănă cu cele patru fluvii ale raiului.

a) Înţelepciunea
b) Dreptatea

1. Forme ale dreptăţii astăzi

a) Dreptatea comutativă. În cazul ei subiectele de drept sunt persoanele particulare (sau o


colectivitate înţeleasă ca persoană morală). Scopul său este apărarea bunăstării individului. Ea cere
schimbul de valori egale. Ea interzice uzurparea drepturilor altuia sau furtul, frauda, paguba nedreaptă.

b) Dreptatea legală se limitează la o activitate legislativă şi executivă şi la observarea legilor


comunităţii. Aici subiectul de drept este comunitatea, iar scopul dreptului este binele comun.
Responsabilii de drept sunt toţi cei care trebuie să slujească comunitatea, guvernanţi şi guvernaţi. Cei
care deţin puterea exercită această dreptate făcând legi favorabile binelui comun. Subiectele practică
această dreptate când respectă fidel şi conştient legile date în vederea binelui comun.

c) Dreptatea distributivă. În cazul ei subiectul de drept este individul în raportul să cu comunitatea,


iar scopul dreptului în cazul dreptăţii distributive este bunăstarea indivizilor unei comunităţi.
Responsabilă de drept este comunitatea ce acţionează prin reprezentanţii săi oficiali. Individul are vis-à-
vis de comunitate drepturi fundamentale şi aceasta trebuie să i le garanteze. Individul exercită dreptatea
distributivă ca virtute, într-o manieră pasivă, în măsura în care se mulţumeşte cu o împărţire corectă a
responsabilităţilor şi privilegiilor şi nu are revendicări exagerate faţă de comunitate. Într-o constituţie
democratică, în care fiecare poate să-şi susţină drepturile şi să-şi fixeze datoriile, dreptatea distributivă
este o virtute extrem de necesară cetăţeanului. Ea trebuie să stăpânească propaganda politică prin
dreptul de a vota. Această dreptate este rănită atunci când se încurajează egoismul unui grup sau al unei
clase.

d) Dreptatea socială. Obiectul ei este constituit mai puţin din drepturi întemeiate pe legi, cât pe
drepturile naturale ale comunităţii şi membrilor săi. Dreptatea socială are ca şi condiţie prealabilă
dreptatea comutativă, dar problemele pe care ea le pune depăşesc acest cadru. Dreptatea socială
consideră totdeauna antreprenorul şi muncitorul ca membri a două grupuri diferite: muncitorul este
remunerat ca membru şi susţinător al familiei. De cealaltă parte, salariile şi beneficiile trebuie calculate
ţinând cont de bunăstarea întreprinderii şi a economiei generale.
e) Dreptatea vindicativă. Este voinţa de a restabili dreptatea nerespectată, printr-o pedeapsă
proporţională cu vina. Este virtutea celui care conduce, care atunci când pedepseşte nu trebuie să aibă
ca scop decât binele comun (ordinea publică, siguranţa, încrederea generală în dreptate).

2. Curajul sau bărbăţia

Curajul este virtutea care ne face capabili să înfruntăm suferinţa sau chiar moartea dacă o cauză
dreaptă o cere. Această virtute înlătură sentimentele de spaimă şi mişcările de frică sau de repulsie pe
care le trezeşte perspectiva morţii şi a suferinţei. Evident că această virtute nu suprimă total frica, însă
aceasta nu mai paralizează voinţa sa de a lupta pentru bine. Omul apatic, cel insensibil la suferinţă şi
persecuţii nu poate fi numit curajos, ca şi disperatul care nu mai pune nici un preţ pe viaţa aceasta. În
principiu, cel curajos nu va apăra Binele cu mijloace violente, doar dacă duşmanul va folosi violenţa. Deci
curajul trebuie să slujească iubirii de Dumnezeu pentru a fi o virtute desăvârşită. Curajul fără iubire şi
dreptate este un instrument al răului. Iubirea şi dreptatea sunt virtuţi prin ele însele. Curajul nu este
virtute decât slujind lor. Curajul nu trebuie să fie imprudent. Nu trebuie pusă viaţa în pericol atâta timp
cât se poate lupta pentru dreptate şi cu alte mijloace. Temeritatea orgolioasă care se asumă într-un
pericol este opusă adevăratului curaj. Adevăratul curaj are izvorul său în rugăciune. De aceea în viaţa
creştină această virtute devine o tărie şi o statornicie sufletească în faţa tuturor primejdiilor vieţii, în
vederea înfăptuirii idealului moral, căruia i se opun puterile răului (cf. Efes. 6,19 ş.u.). De aceea, bărbăţia
creştină se manifestă deopotrivă şi în învingerea poftelor şi a dorinţelor proprii care-l îndepărtează pe
creştin de la realizarea binelui, precum şi în înfruntarea pericolelor externe care se opun realizării binelui
în lume. Curajul creştin se arată în suferinţă şi în răbdare, deoarece „cel ce va răbda până la sfârşit acela
se va mântui” (Mt. 24,13).

3. Cumpătarea

Cumpătarea este virtutea prin care omul se ocupă de sine însuşi. Există însă două forme de
preocupare de sine: una dezinteresată, alta egoistă. Prima este binefăcătoare, a doua este nocivă.
Cumpărtarea este deci o păstrare a sinelui, prin uitarea de sine.

Pentru păstrarea şi ocrotirea vieţii fizice individuale există instinctul de nutriţie (mâncare şi
băutură); pentru păstrarea speciei există instinctul sexual. Amândouă sunt subordonate unui scop. Când
se neglijează această subordonare, când se transformă ele în mijloc pentru un scop, ca plăcerea
biologică, aceste instincte devin puteri distructive, ruinând viaţa fizică individuală şi ameninţând specia,
răvăşind viaţa spirituală, compromiţând mântuirea.

Prin virtutea cumpătării se menţin în ordine aceste afecte profunde, slujitoare ale vieţii trupeşti şi
ale speciei, ca şi ale scopului ultim al omului.