Copiii si divortul: doua case, doua educatii

Autor: psychologies
Atitudine prea laxa la tata, rigiditate la mama… In urma unei
despartiri, principiile educative se regasesc adesea in centrul
conflictului. In ciuda divergentelor de valori si a lipsei de
iubire din sanul cuplului, important este sa se pastreze
legatura parentala, iar copiii sa fie protejati de razboiul dintre
fosti. Un divort, e clar, separa sotii. Nu si parintii. In
teorie cel putin.
Practica insa ne arata ca, adesea, acordul educativ care ar
trebui sa primeze in fata divortului se dizolva. Diferentele
dintre punctele de vedere, valori si principii devin, in acest
caz, tot atatea surse de conflict, fiind alimentate de
ranchiuna sau rivalitate.

„Este cert ca, in mod ideal, educatia copiilor este o munca de

echipa a parintilor. In general, noi suntem rodul educatiei
adultilor cu care am interactionat de-a lungul vietii noastre,
de la parinti si pana la vecini. Este o realitate faptul ca, de
cele mai multe ori, atunci cand parintii divorteaza, cel caruia
ii este
incredintat copilul se ocupa mai mult de educatia lui. Acest
lucru se intampla si pentru ca, de obicei, mama, primind
custodia, se considera cea mai potrivita pentru aceasta
misiune.
Deseori, tatii se retrag, partial sau total, justificandu-se
prin motive care nu au nimic de-a face cu copilul. Cele
mai frecvente «pretexte» sunt legate de lipsa de timp
(«muncesc mult»), dar, din pacate, aceste atitudini sunt determinate de fapt, de cele mai multe ori, de
calitatea proasta a relatiei dintre cei doi parinti“, ne explica psihoterapeutul Cristina F¼l¶p, Clinica „Pragul
alb“. Confruntati in mod brutal cu realitatea despartirii, uneori prinsi in mijlocul disputelor acestor adulti ce-si
continua razboiul, copiii sunt si mai afectati de cele doua moduri opuse de educatie.

Diferente inevitabile

„Pentru ca ceea ce «pleaca» de la noi spre copil sa fie perceput corect, inteles si integrat corespunzator,
este important sa avem o relatie armonioasa cu el. Daca vrem sa educam, este de asemenea important
sa intelegem cine si cum este copilul, adica sa-l cunoastem, iar pentru a-l cunoaste este necesar sa
ii alocam timp, si nu oricum, ci timp de calitate.
Doar asa ii putem face educatie, dupa ce il cunoastem, stim ce nevoi are, ce–i place si ce nu-i place, ce
interese are, la ce viseaza, ce-si doreste“, completeaza psihoterapeutul. Iata principiile de baza. Insa, in
realitate, exista anumite puncte foarte precise sau moduri de a actiona care determina aparitia
divergentelor.

Unul ii reproseaza celuilalt faptul ca cel mic merge prea tarziu la culcare, teme care n-au fost controlate,
permisuni de a iesi in oras generos acordate. Sau opusul, o atitudine prea protectoare sau prea
manipulatoare sunt, fara indoiala, cele mai frecvente acuzatii.

Iar Cristina F¼l¶p le explica: „Atitudinea prea laxa poate aparea datorita unui sentiment de vinovatie –
nevoia de supracompensare sau datorita timpului si interesului scazut alocate copilul, din diferite motive. Pe
de alta parte, atitudinea rigida poate fi determinata de o stare tensionata a parintelui. Se teme «sa nu
greseasca si in privinta copilului, dupa ce a ratat casnicia» sau a acumulat multe frustrari, iar relatia cu
copilul este cea mai la indemana pentru a se «descarca»“.
Fiecare este convins ca are dreptate si, in mod curios, nu este fals, intrucat, intr-un cuplu, exista mereu un
parinte emancipat si unul protector, iar copilul beneficiaza de echilibru. Pastrarea acestei linii dupa divort
este un lucru bun.
Daca din diferentele educative copilul incearca sa traga foloase, de genul „dar la tata ( sau la mama
) am voie sa… “, nu este cazul sa te pierzi in lungi explicatii sau justificari. Este suficient sa-i raspunzi:
„La tatal tau, ai voie sa faci asta, aici nu ai voie!“ . Important este sa inteleaga un cadru gandit si stabilit
pentru el in fiecare camin. Asta il linisteste si il formeaza.
Din acel moment in care nu mai exista excese, nici dintr-o parte, nici din cealalta, copilul nu mai este afectat
si putin mai conteaza daca un cadru familial este prea slab intr-un caz si prea inchis in celalalt. Sa incerci sa
te intelegi in privinta aspectelor educative importante si nu asupra detaliilor este ceea ce se recomanda
cuplurilor separate.

De dragul copilului…

Sotii continua sa-si regleze conturile asa-zis „de dragul copiilor“. Iar suferinta variaza, de la doua case,
doua lumi diferite, pana la culpabilizarea pentru divortul parintilor. „Cel mai important pentru copil este
sa stie, spunandu-i-se cat se poate de clar, ca el nu are nimic de-a face cu divortul si ca aceasta despartire
nu modifica sentimentele parintilor fata de el.
In ceea ce priveste cauzele divortului, este bine sa i se explice pe intelesul lui, adecvat varstei, fara
sa fie mintit. In felul acesta, mai tarziu, la adolescenta cel mai probabil, i se va putea completa imaginea de
ansamblu“, recomanda psihoterapeutul Cristina F¼l¶p.
Iar semnele prin care copilul va indica suferinta nu sunt foarte greu de identificat. El nu va pune concret in
cuvinte ceea ce simte, ci se va exprima printr-un comportament derutant pentru parinti: „stari de
apatie, iritabilitate si nervozitate, tulburari de somn (insomnii, somn neproductiv, pavor nocturn la copilul
mic), plans facil, enurezis la copilul mic, tulburari digestive cu sau fara scaderi in greutate (dureri gastrice,
scaderea apetitului, constipatie sau diaree-fara cauze alimentare), tulburari de concentrare a atentiei, iar in
situatii mai grave – tulburari de comportament si absenteism scolar“, completeaza aceasta. Ce ramane de
facut? Comunicarea si dialogul sunt cheia, fara teama de a apela la un specialist in cazurile foarte dificile.
E amuzant sa ai doua case – Elena 11 ani
„Parintii mei sunt divortati de mult timp, iar acum amandoi s-au casatorit cu altcineva. Eu stau cu
mama dar merg in vacante si cu tata si cu sotia lui sau stau in unele weekend-uri la ei. Este foarte
amuzant sa ai doua case, pentru ca in fiecare am camera mea si multe jucarii. Iar cand merg la tata
sunt rasfatata mult si ma inteleg foarte bine si cu sotia lui. Mama e mai severa si uneori ma
pedepseste iar atunci imi vine sa plec la tata, dar nu pot. Insa il sun, pe el sau pe bunica. Asta daca
am voie la telefon. Am multi prieteni care au parintii divortati, si multi prieteni care au parintii
impreuna. Dar pe mine nu ma deranjeaza situatia mea pentru ca asa a fost dintotdeauna si ma
iubesc amandoi“.

Parinte, inainte de toate

Specialistii in copilarie sunt cu totii de acord in privinta unui aspect: singurele diferente educative care
perturba in profunzime echilibrul copilului sunt acelea care isi au originea in respingerea celuilalt
parinte. Este vorba de cazul in care cuplul parental dispare odata cu cuplul conjugal, iar reglarile de conturi
si rivalitatile primeaza asupra proiectului educativ.
Coparentalitatea inseamna sa faci sa supravietuiasca cuplul mama-tata in mintea si inima
copilului. Daca acest cuplu ramane viu, fie el si in conflict, copilul va face diferenta intre cele doua cupluri.
Dar sa ramai parinte in ciuda a tot ce s-a intamplat, impune pastrarea unui grad minim de conversatie.
Or, specialistii de familie constata ca, cel mai adesea, copilul este insarcinat cu pastrarea legaturii. Un rol
ale carui consecinte nu sunt mereu evaluate de parinti. Copilul mesager se crede responsabil de cuvantul
pe care il poarta, rareori fiind un compliment sau un salut amical.
El se simte responsabil de furia, tristetea sau enervarea provocataeprin transmiterea mesajelor si, cu
timpul, va ajunge sa creada ca orice cuvant spus de el este potential periculos. Sau va „erotiza“ aceasta
functie de intermediar, care ii va permite sa-si imagineze ca ia locul tatalui sau al mamei, ceea ce este la fel
de daunator pentru el.

O alta capcana este cand parintele transforma copilul in mod inconstient in partener sau confident,
lucru extrem de nefavorabil dupa cum ne explice Cristina F¼l¶p: „Corect si sanatos este sa nu
amestecam rolurile. Un copil nu trebuie sa fie confident si nici partener al vreunuia dintre parinti, nici cand
acestia sunt impreuna, nici cand sunt divortati. Pentru acest tip de relatii exista prietenii. Indiferent cat de
matur este un copil, rolurile mama-copil, tata-copil trebuie pastrate nealterate si nepoluate de alte roluri
sociale.“
Daca incercam totusi sa fim realisti este greu sa il intalnesti pe celalalt daca despartirea a fost foarte
dureroasa pentru amandoi. Pentru ca parintii sa se poata intelege in continuare, trebuie respectat
ritmul si munca de doliu a fiecaruia, fara a uita totusi ca a-l informa pe celalalt parinte despre tot
ceea ce priveste viata copilului este o obligatie si nu o favoare!
Esentialul este ca, dincolo de divergentele care ii separa, copilul sa simta ca tatal si mama lui pastreaza un
proiect comun: sa-i asigure cel mai bun prezent si cel mai bun viitor posibil. Cand aceasta certitudine vitala
ramane inradacinata in copil, atunci parintii isi pot spune ca si-au indeplinit misiunea bine.

Un mod de legatura

Iata un nou gen de agenda, destinata sa faciliteze dialogul dintre parintii divortati. Divortul parintilor
nu usureaza nicicum viata copiilor, mai ales atunci cand custodia alternata se amesteca. Pentru a-i
ajuta pe toti in a avea o organizare mai clara a cotidianului lor, o mama divortata a imaginat un
„carnet de legatura “ ce trebuie completat pe rand de fiecare parinte.
Un astfel de „insotitor “, ce-l va urmari pe copil de la o familie la cealalta, va fi o agenda cu
saptamanile la tata, cele la mama, detalierea organizarii weekend-urilor, a vacantelor etc. Care reia
toate informatiile practice din viata copilului: coordonatele parintilor, ale scolii, timpului liber,
istoricul medical…
Familiile pot sa-si creeze propriul carnet, adaptat, caci ii va permite copilului sa aiba mai putine
informatii in minte si sa-l linisteasca in privinta structurii vietii lui. Acest carnet este o idee buna mai
ales atunci cand cuplul parental se intelege bine.
In caz contrar, el risca sa devina un pretext in plus pentru reglarea conturilor, fiind utilizat pentru a-l
„supraveghea“ sau a-l infantiliza pe celalalt parinte. Principalul obstacol ce trebuie evitat este sa
faci sa cada in responsabilitatea copilului acest nou obiect.
Nu trebuie certat daca il uita la tata sau la mama, daca paginile nu au fost completate. Parintilor le
revine sarcina de a verifica daca se afla in ghiozdan, cel putin pana in clasa a patra. Dupa varsta de
10 ani, copilul este destul de organizat, astfel incat sa stie singur cine vine sa-l ia de la judo sau la
care parinte isi va petrece urmatoarea vacanta… Carnetul nu trebuie sa devina un obstacol al
autonomizarii copilului.