Sunteți pe pagina 1din 53

UNIVERSITATEA DE STAT „ALECU RUSSO” DIN BĂLŢI

FACULTATEA DE FILOLOGIE
CATEDRA DE LIMBA ROMÂNĂ

SINTAXA PROPOZIŢIEI: DEFINIŢII, TIPOLOGII

(Suport de curs)

Autor: Adela NOVAC, conf.univ.,dr.

2012

1
Extras din procesul-verbal nr. 10
al şedinţei Catedrei de limba română
17 mai 2012

Ordinea de zi:
1. Discutarea şi aprobarea materialelor pentru publicare
Raportor: A. Sainenco

S-a discutat:
1. Sintaxa propoziţiei: definiţii, tipologii (suport de curs).
Autor: A. Novac, conf.univ.,dr.
Recenzenţi: L. Trinca, conf.univ.,dr.
Z. Tărîţă, conf.univ.

S-a hotărît:
A recomanda suportul de curs Sintaxa propoziţiei: definiţii, tipologii pentru depunere la
Biblioteca Universităţii de Stat „Alecu Russo” din Bălţi

Preşedinte A. Sainenco, conf.univ.,dr.

Secretar R.Cincilei, laborant superior

2
AVIZ
la suportul de curs Sintaxa propoziţiei: definiţii, tipologii,
autor Adela Novac, conf. univ.,dr.

Suportul de curs Sintaxa propoziţiei: definiţii, tipologii e un suport bine structurat,


gîndit ca instrument de lucru la însuşirea compartimentului Sintaxa pentru studenţii
secţiei zi şi cu frecvenţă redusă.
Suportul se axează pe definiţii şi tipologii, care comportă, de fapt, esenţa
fenomenelor sintactice. Orice definiţie înglobează în sine un algoritm al fenomenului
sintactic analizat, care se cere a fi descoperit cu studenţii pas cu pas. Autoarea propune
mai multe definiţii, care se cer a fi analizate, suprapuse, precizînd, astfel, natura lor
(semantică sau gramaticală ) şi ,descoperind ,în acest mod, un anume volum de
cunoştinţe despre fenomenul sintactic analizat. Sursele din care s-au selectat definiţiile
sînt variate, autoarea, străduindu-se să invoce păreri ale sintaxiştilor notorii ca Dumitru
Irimia, Valeria Guţu Romalo, Corneliu Dimitriu, Vasile Şerban, Ion Diaconescu ş.a.
Sistematizările, pe care le încearcă autoarea, denotă, de fapt, viziunea dînsei
asupra problemelor de sintaxă. De exemplu, plasarea noţiunii de enunţ după noţiunea de
frază punctează ideea că enunţul poate fi atît propoziţie, cît şi frază, şi dezminte părerea
cum că el, enunţul, ar fi sinonim cu noţiunea de propoziţie. Includerea noţiunii sintactice
de sintagmă, text în inventarul definiţiilor denotă o bună înţelegere şi aranjare a onticului
şi gnosticului la nivelul sintaxei (textul fiind o unitate a onticului, iar discursul al
gnosticului; îmbinarea de cuvinte unitate a onticului, iar sintagma a gnosticului).
A doua latură a suportului ţine de tipologia fenomenului sintactic. În acest sens,
autoarea propune mai multe clasificări, lăsîndu-l pe student să decidă care ar fi cea mai
raţională clasificare şi în baza cărui principiu s-a realizat aceasta. Autoarea încearcă o
bună sistematizare a materialului de sintaxă, încadrînd materialul în anumite scheme (de
exemplu, la tema relaţia de subordonare la nivelul propoziţiei (acord, recţiune, aderare);
tipologia subiectului, tipologia predicatului, tipologia atributului şi complementului etc.).
Materialul de sintaxă este bine aranjat, bine sistematizat şi ierarhizat şi vine să- l
susţină pe student la structurarea reflecţiilor asupra problemelor de sintaxă.
3
Reieşind din cele menţionate mai sus, recomand suportul de curs Sintaxa
propoziţiei: definiţii, tipologii pentru depunere la bibliotecă.

Recenzent: L.Trinca, conf. univ., dr.

4
Sintaxa este partea gramaticii care cuprinde regulile de îmbinare a cuvintelor în
propoziţii şi a propoziţiilor în frază [Gramatica Academiei, vol. II, 1963, p. 7; M. Avram,
Gramatica pentru toţi, 1997, Bucureşti, p. 299]).
Sintaxa denumeşte partea gramaticii care studiază cuvintele sub aspectul funcţiei lor
în comunicare (ca părţi de propoziţie sau „cuvinte sintactice”), enunţurile, fragmentele de
enunţuri, sintagmele, grupurile coordonative, propoziţiile, frazele şi relaţiile ce se
stabilesc între acestea în cadrul comunicării [Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii
române, Bucureşti, 1998, p. 17-18].
Sintaxa este a doua secţiune a gramaticii clasice, care are ca obiect de studiu
îmbinarea cuvintelor în unităţi sintactice, acestea (unităţile sintactice) implicînd – în afara
„detaliilor” (topica, continuitatea / discontinuitatea, afirmaţia / negaţia) – raporturile
sintactice şi funcţiile sintactice [C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române.
Sintaxa, Iaşi, 2002, p. 857].

Îmbinarea de cuvinte este cea mai mică unitate sintactică în interiorul căreia se
poate stabili un raport sintactic [Gramatica Academiei, vol. II, 1963, p. 17].

Îmbinarea de cuvinte este unitatea sintagmatică care poate fi integrată într-o unitate
superioară, respectiv într-o propoziţie [I.Diaconescu, Sintaxa imbii române. I.Unităţile
sintactice,Bucureș ti,1992, p.78].

Sintagma este o construcţie cu un număr minim de elemente care se caracterizează


prin autosuficienţă semantică și structurală [A.Dîrul, Schiţe de gramatică funcţional-
semantică a limbii române, Chișinău,2002, p.188].

Îmbinările de cuvinte

libere stabile cuvinte cu determinare


5
obligatorie
(fiecare element constitutit (echivalente cu (treaptă intermediară
transmite o informaţie obiectivă un singur cuvînt, între îmbinările libere şi
semantică: copilă harnică; neputînd fi analizate stabile, analizabile, unii
băiat deştept) separat şi nici comu- termeni fiind şi comuta-
tate: bate cîmpii, bili: (bun / rău la inimă,
papă-lapte). Facultatea de Litere /
Istorie ).
[C. Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii româ-
ne. Sintaxa, vol. II, Bucu-
reşti, 2002, p. 869].

Propoziţia este cea mai mică unitate a sintaxei care poate apărea de sine stătătoare și
care comunică prin cuvinte cu indici de predicaţie o judecată logică sau o idee cu caracter
afectiv sau voliţional [Gramatica Academiei, vol. II, 1963, p. 17].

Propoziţia este cea mai mică unitate logico- sintactică cu ajutorul căreia se exprimă
o comunicare [ V. Şerban, Sintaxa limbii române , Bucureşti, p.14] .

Propoziţia este cea mai mică unitate sintactică, delimitată de existenţa unui singur
nucleu predicaţional [D. Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, p. 330].
Fraza este o unitate sintactică superioară , care este alcătuită din două sau mai multe
propoziţii gata constituite, cu condiţia ca acestea să contracteze între ele cel puţin unul
dintre raporturile sintactice posibile în frază în română
[C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, vol. II, Bucureşti, 2002, p.
883].

Fraza este o unitate sintactică superioară, alcătuită din două sau mai multe
propoziţii relativ independente, care contractează între ele diferite raporturi sintactice şi
constituie un ansamblu unitar, gramatical şi intonaţional, servind pentru transmiterea unor
informaţii complexe.
Fraza se caracterizează prin următoarele trăsături:
- este o unitate sintactică superioară de comunicare;
- conţine două sau mai multe propoziţii, dintre care unele sunt independente
din punct de vedere gramatical şi comunicativ( propoziţiile principale), iar
6
altele sînt relativ independente din punct de vedere comunicativ
(propoziţiile subordonate);
- luate separat, propoziţiile din cadrul frazei sînt sinsemantice
(nonsemantice), deoarece sensul unei propoziţii e condiţionat de sensul altei
propoziţii.
Unitatea sintactică alcătuită din două sau mai multe propoziţii independente
una faţă de alta din punct de vedere gramatical şi intonaţional se numeşte frază formată
prin coordonare ( Elevul învaţă bine şi participă la întrunirile ştiinţifice).

Unitatea sintactică alcătuită din două sau mai multe propoziţii independente
din punct de vedere gramatical şi din propoziţii subordonate se numeşte frază formată
prin subordonare (Studentul ia note bune, cînd studiază temele).

Din punct de vrdere al raporturilor sintactice ce se stabilesc între propoziţiile frazei,


deosebim:
Fraze formate prin coordonare, care conţin numai propoziţii principale în raport de
coordonare.
Fraze formate prin subordonare , care conţin o propoziţie principală şi una sau mai multe
propoziţii subordonate. Propoziţiile subordonate pot fi : omogene, neomogene şi
consecutive.
De la părinţi am învăţat cum să-i respect pe cei vîrstnici, cum să- mi iubesc limba ș i
neamul.
Cănd am venit acasă,el povestea cum s-a făcut director.
Am cumpărat casa care ne-a plăcut tare mult , de cînd am văzut-o.

Enunţul este unitatea de bază a limbii în desfăşurarea ei ca act de comunicare şi


cunoaştere, care se caracterizează prin:
- unitate de înţeles (componentele planului său semantic se înscriu în
continuitate şi simultaneitate pe temeiul principiului coerenţei);
- unitate de structură (termenii componenţi dezvoltă între ei relaţii sintactice
în temeiul coerenţei logico-semantice şi al coeziunii structurale);

7
- unitate prozodică (este delimitat prin pauze şi are o singură desfăşurare
intonaţională) [D. Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, p. 353].

Prin enunţ se înţelege o secvenţă fonică (un flux sonor), limitată prin pauze şi
caracterizată printr-un contur intonaţional şi care poartă o anumită informaţie semantică,
reprezintă deci o comunicare [V. Guţu-Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme şi
interpretări, Bucureşti, 1973, p. 29].

Unitatea sintactică alcătuită din două sau mai multe propoziţii independente
din punct de vedere gramatical şi din propoziţii subordonate se numeşte frază formată
prin subordonare (Studentul ia note bune, cînd studiază temele).

Din punct de vrdere al raporturilor sintactice ce se stabilesc între propoziţiile frazei,


deosebim:
Fraze formate prin coordonare, care conţin numai propoziţii principale în raport de
coordonare.
Fraze formate prin subordonare , care conţin o propoziţie principală şi una sau mai multe
propoziţii subordonate. Propoziţiile subordonate pot fi : omogene, neomogene şi
consecutive.
De la părinţi am învăţat cum să-i respect pe cei vîrstnici, cum să- mi iubesc limba ș i
neamul.
Cănd am venit acasă,el povestea cum s-a făcut director.
Am cumpărat casa care ne-a plăcut tare mult , de cînd am văzut-o.

Textul este o unitate sintactică superioară care are în structură două sau mai multe
fraze gata constituite… fiind obligatorie contractarea unui raport sintactic între aceste
elemente constitutive [C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxă,vol.II,
Bucureşti, 2002, p.883].

Textul este unitatea lingvistică superioară propoziţiei sau frazei [I.Diaconescu,


Sintaxa limbii române, Bucureşti, Editura Enciclopedică,1995, p.219]

8
Tipologia propoziţiilor

I. după scopul comunicării


1. asertive (Mi s-a spus că voi merge la conferinţă)
2. interogative (Ce vreai să-mi spui?)
3. imperative (raportul emiţător, mesaj, destinatar; raportul e dominat de
destinatar: Dormi! Nu spera!)
4. exclamative (raportul emiţător, mesaj, destinatar; raportul e dominat de
emiţător: La mulţi ani, Ioane! Vai de mine şi de mine!) [D. Irimia, Gramatica limbii
române, Iaşi, 2002, p. 357].

1. enunţiative
2. interogative
3. imperative [C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa,
vol. II, Iaşi, 2002, p. 935-952].

1. enunţiative
2. interogative [Gh. Constantinescu- Dobridor, Sintaxa limbii române,
Bucureşti, 1998, p. 55]
1. enunţiative
2. interogative
3. imperative
4. exclamative [Gramatica limbii române, vol. II., Enunţul, Bucureşti, 2005].

II. după structură

1. după absenţa sau prezenţa părţilor secundare:


a. propoziţii simple (Copacii înfloresc; Fructele sînt coapte.)
b. propoziţii dezvoltate (Fructele pomilor sînt coapte; Copiii culeg flori

9
frumoase.)
2. după absenţa sau prezenţa ambelor părţi principale:
a. [monomembre (Plouă. Ninge. Se înserează.)
b. propoziţii bimembre (Mergi prea încet. Ştie lucruri frumoase.)
3. după existenţa sau inexistenţa în structura lor a unui verb la un mod predicativ:
a. propoziţii verbale
b. propoziţii nominale ( Primăvară! Nimeni pe stradă!) [Gh. Constantinescu
Dobridor, SLR, 1998, p. 64-68].

1.enunţuri situaţionale
a. enunţuri- fragment (A fost pe aici !/Cînd ?[ a fost pe aici ]
b.enunţuri eliptice (Trecere pietoni [ Aici este ] )
2.enunţuri autonome
a. sintetice enunţuri adverbiale (Ai cumpărat cărţi?- Da.)
enunţuri interjecţionale ( Hai în codrul cu verdeaţă…)

b. analitice enunţuri verbale( Am învăţat lecţia )


enunţuri nominale ( Bun şi frumos adăpost ! )
enunţuri infinitivale (A nu se fuma aici!)
[D. Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, 2002, p. 354- 355].
Memoria tenete!

Propoziţia monomembră / bimembră

Monomembră este propoziţia în care una din părţile principale lipseşte .

Se clasifică în:
1. monomembră cu predicat ( impersonală )
Ninge. Se desprimăvărează.
Predicatul propoziţiei impersonale stă întotdeauna la pers.III şi poate fi exprimat prin:
- verbe impersonale (se întunecă, se desprimăvărează etc.)
- verbe personale reflexive ( se cere, se vede, se vorbeşte etc. )
- verbe personale nereflexive( a mirosi, a reieşi etc. )
10
2. monomembră cu subiect ( nominativă )
Cer senin. Dimineaţă caldă.
Propoziţia nominativă poate fi clasificată în :
- calificativă ( Frumos băiat! )
- imperativă ( La masă ambii! )
- demonstrativă ( Iată caietul )
- numitoare( revista Semn )
- evocativă ( Pădure , verde pădure…)

[Gramatica limbii române, vol. II. Enunţul, Bucureşti, 2005].


Bimembră este propoziţia în care sunt ambele părţi principale sau pot fi uşor subînţelese.
Se clasifică în:
1. personală hotărîtă (Subiectul poate fi exprimat sau neexprimat ( subînţeles sau
inclus): Studenţii au participat la conferinţa ştiinţifică. Au ocupat locuri premiante.
2. personală nehotărîtă ( subiectul este necunoscut şi se exprimă prin pers.III:
Pe Ion l-au chemat la director)
3. personală generalizatoare( Subiectul nu este exprimat, predicatul este la
pers.II: Nu săpa groapă altuia…)

Propoziţia simplă/ dezvoltată

Propoziţia alcătuită din una sau din ambele părţi principale ( fără părţi secundare) se
numeşte simplă ( nedezvoltată).
Eleva scrie. Studentul învaţă.
Propoziţia alcătuită din părţi principale şi părţi secundare se numeşte dezvoltată.
Eleva scrie un eseu. Studentul învaţă temele.

Propoziţia completă/ incompletă (eliptică)

Propoziţia care exprimă un înţeles deplin se numeşte completă.


Studentul se pregăteşte de ore.
Propoziţia în care sunt omise unele părţi ale ei este eliptică.
- Cîţi ani aţi studiat la facultate?
- Cinci.

11
Tipologia raporturilor (relaţiilor) sintactice

Relaţia sintactică este un factor de coeziune, care asigură îmbinarea unităţilor


sintactice inferioare în unităţi sintactice superioare, şi anume îmbinarea părţilor de
propoziţie în propoziţie şi a propoziţiilor în frază.
Prin raporturi sintactice înţelegem relaţiile/ legăturile- marcate lingvistic- ce apar la
nivelul unităţilor sintactice ( propoziţia, partea de propoziţie, fraza, substitutul de
propoziţie/ frază, textul) [C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbi române.Sintaxă,vol.II,
Bucureşti, 2002, p.1122].
Relaţiile sintactice se stabilesc între unităţi de aceeaşi importanţă: între două
subiecte / propoziţii subiective, între două atribute / propoziţii atributive etc. sau între
unităţi de importanţă inegală: verb – complement / propoziţie completivă etc .
Deosebim următoarele tipuri de relaţii sintactice:
1. relaţia de dependenţă.
2 . relaţia de nondependenţă sau de coordonare.
3. relaţia de echivalenţă sau apozitivă [Gramatica limbii române, vol. II. Enunţul,
Bucureşti, 2005, p. 16-24].

1. raportul de inerenţă (Copiii învaţă. Noi luptăm.)


2. raportul de coordonare (Elevii citesc lecţia şi povestesc fragmente)
3. raportul de subordonare (Am cumpărat o carte ce mă interesa)
4. raportul mixt (Năpădiră asupra lui şi-l loviră cu bolovani şi cu ce-au mai
apucat)
5. raportul explicativ (Maria, profesoara, a plecat)
6. raportul de dublare ( Maria citeşte bucuroasă)
7. raportul de incidenţă (Nicu – aşa îi spunem fratelui meu – s-a căsătorit) [C.
Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, 2002, p. 1112-1243].

1. relaţia de interdependenţă
2. relaţia de dependenţă

12
3. relaţia de coordonare
4. relaţia intermediară explicativ- justificativă (E frig, pentru că nu-i nimeni pe
stradă)
5. relaţia apozitivă
6. relaţia de incidenţă [A. Merlan, Sintaxa limbii române. Relaţii sintactice şi
conectori, Iaşi, 2001, p. 7-283].

1. raportul de coordonare
2. raportul de subordonare
3. raportul apozitiv
4. raportul predicativ (dintre subiect şi predicat) [Gh. Constantinescu-Dobridor,
Sintaxa limbii române, Bucureşti, 1998, p. 80-88].

1. relaţia de coordonare
2. relaţia de subordonare
3. relaţia mixtă bipropoziţională (Mi-a rămas în minte din pricina figurii lui
deosebite și pentru că atunci am auzit întîia lui povestire)
4. relaţia apozitivă
5. relaţia zero (sau incidentă! –n.n.)
6. relaţia de interdependenţă [Gh. Trandafir, Probleme controversate de
gramatică a limbii române actuale, Craiova, 1982, p. 11].

Coordonarea este relaţia ce se stabileşte între unităţi sintactice de aceeaşi


importanţă, care nu depind nici semantic, nici structural una de cealaltă. De
exemplu: zîmbete şi flori; frumoasă, dar tristă; ba un vers, ba un cîntec etc.
Relaţia de coordonare se poate stabili:
a) la nivel propoziţional:

13
- între elementele constitutive ale părţilor de propoziţie multiple (subiecte multiple,
nume predicative multiple, atribute multiple):
Studenţii şi profesorii sînt antrenaţi în procesul de instruire.
Fata împăratului era harnică, frumoasă şi înţeleaptă.
Vremea e frumoasă, dar rece.
- între părţi de propoziţie secundare (complemente directe, indirecte şi
circumstanţiale):
El studiază dreptul şi filozofia.
Le-au dăruit cadouri copiilor şi părinţilor.
Vorbea calm şi convingător.
b) la nivel frastic:
- între propoziţii principale care nu depind una de alta:
Am participat la conferinţa ştiinţifică şi am prezentat un referat.
Părinţii îşi iubesc copiii, dar îi şi pedepsesc.
- între propoziţii interdependente (subiective, predicative):
Ceea ce ştia şi ce văzuse era foarte important.
Omul acela era cum nu mai văzuse şi cum nu mai auzise nimeni.
- între propoziţii subordonate:
Ştim că va veni, dar va pleca repede.
Înţelesese de ce nu vine pe la ea şi nu o deranjează.
Relaţia de coordonare se poate stabili nu numai între părţi de propoziţie sau numai
între propoziţii, ci şi între o parte de propoziţie şi o propoziţie, avînd aceeaşi funcţie
sintactică sau funcţii sintactice diferite. Astfel, coordonarea se poate realiza:
- între un subiect şi o propoziţie subiectivă:
Maria şi cine mai erau prezenţi au participat la concurs.
Cărţile şi ceea ce mai avea l-ea lăsat la rude.
- între complementul indirect şi propoziţia completivă indirectă.
Îi povestise despre copii şi despre ceea ce se întîmplase.
Am mers în ospeţie la părinţi şi la cine ne invitase.
- între un complement circumstanţial şi o propoziţie circumstanţială:

14
Nu puteam s-o suport nu numai pentru obrăznicie, dar şi pentru că mă deranja
permanent.
N-am venit la ore din cauza bolii şi pentru că nu m-am pregătit.
- între un circumstanţial instrumental şi o propoziţie circumstanţială
instrumentală:
L-au lovit cu arma şi cu ce mai găsiseră pe acolo.
- între un complement circumstanţial de timp şi o circumstanţială modală:
Vor da ajutor la vreme şi cum se cuvine.
Relaţia de coordonare se realizează:
a) prin joncţiune care constă în îmbinarea unităţilor sintactice cu ajutorul
conjuncţiilor coordonatoare (copulative, adversative, disjunctive, concluzive).
Bolnava scînci acoperindu-şi ochii cu degetele subţiri, prelungi şi scheletice (C.
Petrescu).
b) prin juxtapunere (parataxă), adică prin alăturarea unităţilor sintactice de acelaşi
fel (omogene).
M-a privit veselă, gînditoare, tăcută. Vorbea calm, răspicat, convingător.
Subordonarea este relaţia ce se stabileşte între termeni de importanţă inegală: un regent
sau determinat şi un termen subordonat sau determinant.
Relaţia de subordonare se realizează ca relaţie:
a) bilaterală sau de interdependenţă, relaţie care reprezintă o formă specială de
dependenţă între doi termeni care se presupun reciproc. Acest tip de relaţie se stabileşte
între subiect şi predicat.
b) unilaterală, relaţie care se realizează între doi termeni: unul care nu poate fi omis
(regentul) şi unul care poate fi omis fără să dezorganizeze comunicarea (subordonatul):
casă mare, vine repede etc.
La nivelul propoziţiei, relaţia de subordonare se realizează prin acord, recţiune şi
aderare.
Acordul este legătura prin subordonare a cuvintelor în care cuvîntul determinativ ia
forma de gen, număr şi caz a cuvîntului determinat. În cazul acordului, cuvîntul determinat
întotdeauna este un substantiv, iar cel determinativ poate fi un adjectiv (roman interesant),

15
un pronume demonstrativ, posesiv sau nehotărît (casa aceasta, casa mea, fiecare casă), un
numeral ordinal (copacul al doilea), un participiu sau gerunziu (luna răsărită, luna
răsărindă).
Deosebim trei feluri de acord:
a) gramatical (total şi parţial), b) semantic şi c) prin atracţie.
Acordul gramatical este o astfel de relaţie sintactică cînd cuvîntul
determinativ ia forma de gen, număr şi caz a cuvîntului determinat.
Acordul gramatical total se stabileşte cînd cuvîntul determinativ se acordă în gen,
număr şi caz cu cuvîntul determinat: buze tremurînde, crengi înflorite; poveştile acestea).
Acordul gramatical parţial se stabileşte între subiect şi predicat. Predicatul verbal
se acordă cu subiectul în număr şi persoană.
Iar copilaşii veseli cu pieptul dezgolit.
Aleargă-i sar în cale şi-i zic:
Bine-ai sosit!
(V. Alecsandri)
Recţiunea este relaţia sintactică cînd un cuvînt cere de la determinantul său o
anumită formă de caz oblic cu sau fără prepoziţie.
În dependenţă de categoria morfologică a cuvîntului determinat, deosebim:
a) recţiune verbală: cînd cuvîntul (determinat) este verb: a intra în casă, a rezolva o
problemă.
b) recţiune nominală: cînd cuvîntul (determinat) este un nume: pornirea trenului, o lecţie
de gramatică.
Din punct de vedere al gradului de subordonare dintre cuvîntul determinat şi determinativ
deosebim:
a) recţiune puternică, cînd cuvîntul determinant se leagă de cel determinat numai
cu o anumită prepoziţie sau fără prepoziţie: a se îmbrăţişa cu cineva, a da
fratelui o scrisoare etc.
b) recţiune slabă, cînd cuvîntul determinant se leagă de cel determinat numai cu
ajutorul prepoziţiilor: a cădea din, pe, de pe, peste ceva etc.
Datorită naturii morfologice a cuvîntului determinat, recţiunea poate fi:

16
- substantivală: gîndul mamei, viitorul copilului
- pronominală: nimeni din noi, fiecare dintre ei;
- adverbială: departe de tine, veşnic în mişcare;
- numeralică: nici unul din patru;
- verbală: povesteşte adevărul, scrie cărţi.
Din punct de vedere al formei elementului determinativ, recţiunea poate fi:
a) neprepoziţională (casa vecinei)
b) prepoziţională (casă de piatră).
Recţiune: Regent - verb - povesteşte mamei
- pronume - nimeni din ei
- substantiv - grija tatei
- adverb - veşnic în mişcare
- numeral - nici unul din noi

Aderarea este legătura prin subordonare în care cuvîntul determinativ se leagă de


cel determinat numai după sens, fără a-şi modifica forma gramaticală.
Cuvîntul determinat poate fi un substantiv, un verb, un adjectiv (uşor de zis; greu de
făcut; maşină de spălat; plăcerea de a dormi etc.), iar determinativul este un adverb (a
umbla repede, a scrie frumos), un infinitiv (dorinţa de a învăţa), gerunziu (merge
şchiopătînd, venea plîngînd), supin ( a terminat de scris).
Memoria tenete!
Acordul este legătura prin subordonare a cuvintelor în care cuvîntul determinativ ia
forma de gen, număr şi caz a cuvîntului determinat.

adj. (fată harnică)


total pron. (cartea aceasta)
gramatical partic. (creangă înflorită)
gerunz. (mînă tremurîndă)
parţial în număr şi persoană
(acord între subiect şi predicat)

Acord semantic verbul-predicat ia forma de număr şi persoană


în funcţie de înţelesul colectiv al substantivului-subiect:
17
S-au ivit o mulţime de probleme.

prin atracţie verbul- predicat se acordă numai cu primul termen al


subiectului multiplu care e postpus: Căci era odată o babă şi un
moşneag; Doarme turma şi mioara, şi ciobanul Andrieş.

Recţiunea este legătura prin subordonare în care cuvîntul determinat cere de la


cuvîntul determinativ o anumită formă de caz ( cu sau fără prepoziţie).

puternică determinativul se leagă de cuv. determinat cu o anumită


prepoziţie sau fără prepoziţie: a se îmbrăţişa cu cineva; a
da fratelui o scrisoare
verbală
slabă determinativul se leagă de cuv. determinat cu ajutorul
prepoziţiei a cădea din / pe /de pe / peste ceva.

Recţiune nominală cuvîntul determinat este un nume (pornirea trenului; lecţie


de gramatică)

adverbială cuvîntul determinat este un adverb: strict personal, veşnic


în mişcare, aproape de oraş, obligatoriu pentru toţi.

Aderarea este legătura prin subordonare în care cuvîntul determinativ se leagă de


cuvîntul determinat numai după sens, fără a- şi modifica forma gramaticală.

cuvîntul determinat poate fi:

substantiv [carte de citit, vorbe de auzit]


verb [vorbeşte rar, pleacă plîngînd ]

Aderare

cuvîntul determinativ poate fi:

adverb [merge repede,vorbeşte încet]


gerunziu [ merge şchiopătînd, vine strigînd]
18
supin [termină de scris, maşină de spălat]
verb la infinitiv [ plăcerea de a citi, dorinţa de a învăţa

19
Subiectul

Subiectul este „partea de propoziţie care arată cine săvîrşeşte acţiunea exprimată de
predicatul verbal sau cui i se atribuie o însuşire ori o caracteristică exprimată prin numele
predicativ”; “ cînd predicatul este un verb la pasiv, subiectul arată pe cel care suferă
acţiunea exprimată de predicat…” [GLR,vol.II,1966, p.87].

“ Subiectul apare ca o expansiune a verbului , deci ca o unitate sintactică


dependentă, ca şi complementul direct”,dar, ca “element”al relaţiei de “dependenţă
bilaterală”, pe de o parte, suportă regimul cazual impus de verb(nominativul), iar, pe de
altă parte, impune, prin acord verbului trăsăturile sale de expresie ( numărul şi persoana)
[I.Diaconescu, Sintaxa limbii române ,1995,p.260].

Funcţia de subiect este aceea de “principal complement semantic al verbelor


personale şi al verbelor impersonale relativ” [D.Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi,
2000, p.385].

Subiectul “impune verbului predicat sau din structura predicatului mărcile sale de
persoană, de număr şi de gen”, despre el” se comunică ceva prin intermediul predicatului
“, “este elementul cunoscut de interlocutor”şi “ reprezintă punctul de plecare( logico-
semantic) al relaţiei de interdependenţă , precedînd predicatul” [ A.Merlan, Sintaxa limbii
române. Relaţii sintactice şi conectori, Iaşi,2001, p.37-38].

„Subiectul propoziţiei este partea de propoziţie principală – imaginabilă numai în


legătură cu predicatul( ceea ce înseamnă că există doar în propoziţia bimembră ) şi
concretizabilă principial doar în „ nume”- despre care se face o comunicare prin predicat
şi cu care ( ca expresie a raportului de inerenţă) se acordă “ predicatul” în categoriile
gramaticale comune părţilor de vorbire prin care se exprimă aceste două părţi principale
ale propoziţiei ( subiectul şi predicatul)” [ C.Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii
române. Sintaxa, Iaşi, 2002,p. 1256].

I. Subiectul se clasifică în gramatical şi logic.


Subiectul gramatical poate indica:
a) agentul acţiunii: Elevul citeşte o carte;
b) purtătorul unei însuşiri sau caracteristici, exprimate
de numele predicativ: Copila era veselă;
c) un obiect asupra căruia se răsfrînge acţiunea verbului-predicat dintr-o
construcţie pasivă: Cartea este citită de student etc.

20
Subiectul logic este obiectul gîndirii noastre. De cele mai multe ori, subiectul
logic corespunde cu cel gramatical (Ion citeşte;Pasărea zboară etc.). Există însă şi
cazuri specifice de utilizare a subiectului logic:
a) În construcţii cu verbul- predicat la diateza pasivă, subiectul logic (agentul
acţiunii) e reprezentat prin complementul de agent al propoziţiei, aflat la cazul
acuzativ. La transformarea construcţiei active, fostul subiect logic devine subiect
gramatical, iar fostul subiect gramatical devine obiectul direct.
Fata moşneagului era horopsită de mama vitregă şi de sora cea de scoarţă (I.
Creangă). Subiectul gramatical e substantivul fata, iar subiectul logic substantivele de
mamă şi de soră, agenţii acţiunii.
b) Subiectul logic apare şi în propoziţii impersonale, ce indică diferite stări
fiziologice (mi-e foame, mi-e sete, mi-i somn, ni-i a mînca etc.). În aceste propoziţii
subiectul logic e redat prin pronumele personal în D (mi), care indică şi persoana (mi-e
foame = eu sînt înfometat).
c) Subiectul logic, redat prin pronumele personale în cazul dativ, se mai întîlneşte şi
în propoziţii de tipul: îi merge bine, le vine a rîde, îi este frig, îţi vine a plînge etc.
II. Subiectul gramatical se clasifică în simplu şi compus.
Subiectul simplu poate fi exprimat prin:
1. Substantive (comune sau proprii la cazul N):
Copiii sînt cele mai scumpe podoabe ale unei femei.
2. Substantiv la cazul G. sau A.
Ai casei credeau că toţi au plecat.
S-au adunat cu toţii în jurul mesei să-l cinstească cu o vorbă bună.
3. Pronume (personale, demonstrative, posesive, nehotărîte, negative )la cazul N.:
Fiecare este făuritorul soartei sale. Acesta îşi aminti că trebuie să plece. Nimeni
nu-ţi poate înlocui părinţii.
4. Adjective sau participii adjectivizate: Tot păţitul este priceput. Leneşul mai mult
aleargă. Zgîrcitul mai mult păgubeşte.
5. Numerale substantivizate: Şapte pe unul nu-l aşteaptă. Şase este un număr par.
6. Verb la infinitiv: A trăi înseamnă a lupta. A iubi înseamnă viaţă.

21
7. Adverb substantivizat: Binele nu se uită niciodată. Răul se ţine minte.
8. Părţi de vorbire auxiliare substantivate (prepoziţie, conjuncţie, particulă,
interjecţie): Ori e o conjuncţie coordonatoare disjunctivă.
Subiectul compus poate fi exprimat prin:
a) Îmbinări din două sau mai multe substantive ce denumesc instituţii, organizaţii
obşteşti, asociaţii etc.: Universitatea de Stat „Alecu Russo” joacă un rol important în
pregătirea cadrelor pedagogice din Republica Moldova. Romanul „Adela” l-am recitit de
cîteva ori.
b) Substantiv sau pronume la c. N. şi un alt substantiv sau pronume la cazul A. cu
prepoziţia cu (uneori înaintea prepoziţiei cu apare şi conjuncţia şi): Eu şi cu Maria vom
participa la olimpiadă. Mama şi cu tata sînt cele mai scumpe fiinţe din lume.
c) Numeral sau pronume la cazul nominativ şi un alt substantiv sau pronume la
cazul acuzativ cu prepoziţiile de, din, între: Mii de fluturi roiau în văzduh. Fiecare dintre
voi se gîndeşte la ziua de mîine.
După prezenţa sau absenţa expresiei sale lexicale, subiectul se clasifică în subiect exprimat
şi subiect neexprimat.
Subiectul exprimat poate fi:
- simplu (alcătuit numai dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient): Părinţii îşi
iubesc copiii.
-multiplu (alcătuit din două sau mai multe părţi de vorbire cu sens lexical suficient, aflate
în raport de coordonare): Copiii şi părinţii alcătuiesc o familie.
-complex (alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un
adverb de mod, de precizare, de întărire etc.): Chiar Maria a plecat la olimpiadă. Numai
Maria a pregătit tema.
Subiectul neexprimat se caracterizează prin absenţa expresiei sale în propoziţie. El
poate fi dedus din forma verbului- predicat sau se conţine în propoziţia care- l anticipă.
Subiectul neexprimat poate fi clasificat în:
-inclus este subiectul forma căruia se conţine în desinenţele verbului-predicat: Citește
romanul și vei descoperi o nouă viziune asupra lucrurilor.

22
-subînţeles e subiectul forma căruia e cunoscută din propoziţiile anterioare şi e reprezentat
prin pronumele personal de persoana a III-a singular şi plural.
Ana a învăţat bine tema. Este o elevă harnică.
Memoria tenete!
Subiectul se clasifică în:
- simplu
- compus

Subiectul simplu este alcătuit dintr-un singur cuvînt la cazul Nominativ.


Subiectul simplu poate fi exprimat prin:
-substantiv ( Colegii mei se pregătesc de concurs)
- pronume (Ai mei s-au întors acasă)
- numeral (Ambii au luat examenul pe 10)
- verb la infinitiv ( A iubi înseamnă a trăi)
- adverb substantivizat ( Răul nu se uită).
Subiectul compus este alcătuit din mai multe cuvinte care au un singur sens
noţional.Subiectul compus poate fi exprimat prin:
- o îmbinare de cuvinte ( Republica Moldova e un colţ de rai).
- substantiv sau pronume la caz.N.+ un substantiv sau pronume la caz.Ac.
cu prepoziţia cu ( Eu şi cu fiica mea sîntem cele mai bune prietene).
- numeral sau pronume la cazul N. + substantiv sau pronume la caz.Ac. cu
prepoziţiile de, din, dintre ( Sute de colegi activează ca profesori).

Subiectul exprimat/ neexprimat


Subiectul exprimat poate fi :
- simplu: Părinţii îşi iubesc copiii.
- multiplu: Copiii şi părinţii alcătuiesc o familie.
-complex: Chiar Maria a plecat la olimpiadă.
Subiectul neexprimat poate fi:
- inclus (forma se conţine în desinenţele verbului-predicat): Iubiţi-vă ţara şi neamul.
- subînţeles (forma e cunoscută din propoziţiile anterioare ) : Ion a citit romanul.
Va putea să-l analizeze.
- inexprimabil (caracteristic verbelor impersonale ce exprimă fenomene ale naturii):
Tună . Fulgeră.

23
Predicatul

este “partea principală a propoziţiei care spune ceva despre subiect : ce face, ce este,
cumeste obiectul sau fenomenul al cărui nume serveşte drept subiect al propoziţiei”
[GA,vol.II,p.95]

“Predicatul este partea principală a propoziţiei prin care se spune ceva despre
subiect, arătîndu-se ce face, cum este sau ce(cine) este subiectul” [ V.Şerban, Sintaxa
limbii române, Bucureşti, 1970, p.91].

“Predicatul este partea principală de propoziţie care arată ce face, cine este, cum este
subiectul sau ce se spune despre subiect” [M.Goian, Limba română. Probleme de sintaxă,
Bucureşti, 1995,p.43].

“Predicatul primeşte de la subiect persoana, numărul, uneori şi genul”; “predicatul


comunică ceva despre subiect” [A.Merlan, Sintaxa limbii române . Relaţii sintactice şi
conectori, Iaşi, 2001, p.55].

C.Dimitriu consideră necesară o clasificare a realizărilor funcţiilor sintactice de


predicat în tipuri de predicat:

a) predicatul tip,care este partea principală de propoziţie, apare numai în


propoziţia bimembră şi se defineşte prin subiect, cu care contractează
raportul sintactic de inerenţă;

b) predicatul analogic, parte principală de propoziţie care se întîlneşte doar


în propoziţia monomembră , nu se poate defini prin subiect (pentru că
acesta nu există) şi nici prin raportul sintactic de inerenţă ; acest tip de
predicat se acceptă ca atare numai prin asemănări/analogii cu predicatul
tip;

c) corespondentul/ echivalentul semantic al predicatului, care este


“partea de frază”(propoziţie predicativă), nu contractează cu subiectul
raportul sintactic de inerenţă) [ C.Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii
române. Sintaxa, Iaşi, 2002,p. 1290].

24
Tipologia predicatului

În gramatica românească, predicatul poate fi clasificat în:

1.Predicat verbal ( simplu şi compus)


2. Predicat nominal
3. Predicat adverbial
4. Predicat interjecţional

[V.Şerban, Sintaxa limbii române, Bucureşti, 1970, p.92-115 ]

I.Structural:

1.Predicat sintetic simplu (Vorbeşte.Mi-i frică.)


dezvoltat (Şi merge el merge ; merge cît merge)
multiplu( Ştie şi tace ; cade, dar şi se ridică)

2. Predicat analitic Predicatul nominal (eşti un înger; pare un om bun)

Predicatul compus verbal ( trebuie să plec)


nominal (trebuie să fii înţelept)

II.Semantic Predicatul absolut (Lumea există ; Omul gîndeşte)

Predicatul referenţial narativ( Bătrînul s-a îmbolnăvit)


descriptiv (starea subiectului în sens
larg
Bătrînul boleşte de 3 ani)

Predicatul stării ( E frig. Ninge. Mi- e frig.)

[ D.Irimia,Gramatica limbii române, Iaşi, 2000, p.369- 385 ]

25
1. predicatul tip verbal simplu ( Doarme.Scrie.)
compus(ar putea merge, aş vrea să spun)

nominal propriu- zis (este înţelept, devine bun)


compus( nu poate fi obraznică)

2. predicatul analogic verbal( Fulguieşte.Ninge.)


adverbial ( poate/ că va pleca ;sigur că vine)

3. corespondentul/ echivalentul semantic al predicatului - propoziţia predicativă


( Mama mea e/ cum e o zînă bună)

[ C.Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, 2002, p. 1286- 1325].

1. predicatul semantic este predicatul care stabileşte o relaţie determinată între două sau
trei entităţi (Este un vinovat.El este Ion. Copilul rîde.)

2. predicatul sintactic este centrul unui grup sintactic aşezat într-o poziţie semantic
predicativă ( GV), dar şi centrul unui grup în poziţie de nume predicativ( NP).Predicatele
sintactice cer asocierea cu actanţi/ argumente ( Agent, Pacient, Experimentator, Sursă,
Ţintă, Locativ, Beneficiar).

3. predicat al enunţării este predicatul care la calitatea de predicat semantico- sintactic şi


trăsătura predicativităţii, trăsătură legată de enunţare, de nivelul pragmatic.( Ion învaţă
lecţia).

[ Gramatica limbii române.Enunţul,vol.II,Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005 ]

26
Predicatul verbal simplu

Predicatul verbal simplu îi atribuie subiectului o acţiune în sens larg şi arată ce face
sau ce se întîmplă cu acesta și e alcătuit dintr-un singur verb autonom semantic sau dintr-o
locuţiune verbală echivalentă cu un verb sinonim.
Predicatul verbal simplu poate fi exprimat prin:
a) verb la unul din modurile personale: Să fi venit la mine, mergeam în ospeţie.
b) locuţiuni verbale şi expresii frazeologice: Omul să rămînă om, adică să n-o ia
razna împotriva altora (M. Preda);
c) blocuri formate din reluarea verbului (sau a interjecţiei): Iar Trăsnea … rabdă el
cît rabdă… (I. Creangă)
d) blocuri formate din verbele a lua, a se apuca + şi + un verb la unul din timpurile
modului indicativ. Primele elemente ale blocului, verbele a lua, a se apuca îşi pierd sensul
şi indică marcherii gramaticali (persoana, timpul etc.), imprimînd verbului al doilea o idee
de început al acţiunii:Pe la cîntatul cocoşilor, se ie Sfînta Duminică împreună cu Harap
Alb şi se duc în pădurea Cerbului (I. Creangă).
e) blocuri formate dintr-un verb la supin, reluat de acelaşi verb la un mod personal,
elementul al doilea comportînd indicii gramaticali: De dormit nu dormea, de mîncat nu
mînca trăia ca neoamenii.
f) interjecţii cu valoare verbală: Pupăza zbîrrr! pe o dugheană (I. Creangă)
g) forme verbale nepersonale: A nu se rupe florile! A nu se face zgomot!
De învăţat de la pagina 5 la 25! De rezolvat primele trei exerciţii!
h) adverbe cu valoare predicativă: Fireşte că voi veni.

Predicatul verbal compus

Predicatul verbal compus este alcătuit dintr- un verb semiauxiliar + un verb de bază.
Predicatul verbal compus poate fi: bimembru și trimembru.
Predicatul verbal compus bimembru poate fi clasificat în predicat verbal compus
bimembru cu sens modal şi predicat verbal compus bimembru cu sens aspectual.
I. A) PVC bimembru (PVCB) cu sens modal este alcătuit dintr-un verb
semiauxiliar modal şi un verb de bază (la conjunctiv, mai rar infinitiv, supin, participiu).
27
Verbele semiauxiliare modale pot arăta:
a) posibilitatea: a putea, a reuşi, a izbuti, a (nu) fi în stare, a (nu) fi în
putere etc.: Studentul acesta poate să înveţe.
b) necesitatea: a trebui, a se cere, a se impune, a rămîne, etc.: Studentul acesta
trebuie să înveţe.
c) dorinţa: a vrea, a voi, a dori, a pretinde, a se necăji, etc.: Studentul acesta
doreşte să înveţe.
d) capacitatea: a şti, a se pricepe, a se dumeri, a (nu) fi capabil, etc.: Studentul
acesta ştie să înveţe.
e) stimularea: a se face, a se preface, etc.: Studentul acesta se face a învăţa bine.
f) confirmarea: a se dovedi, a se arăta: Studentul acesta se arată a învăţa bine.
g) îndrăzneală: a îndrăzni, a se încumeta, a se îndura, a cuteza: Studentul acesta
cuteză să înveţe foarte bine.
h) preferinţa: a prefera, a-i plăcea, a iubi etc.: Studentul acesta preferă să înveţe
bine.
B) PVC bimembru (PVCB) cu sens aspectual este alcătuit dintr-un verb
semiauxiliar aspectul şi un verb de bază (la conjunctiv, supin, infinitiv).
Verbele semiauxiliare aspectuale indică:
- începutul desfăşurării acţiunii (incoative): a începe, a porni, a prinde, a se apuca,
a se pune, a da, etc.: Studentul acesta a început a învăţa bine.
- continuarea desfăşurării acţiunii (durative): a continua, a prelungi, a urma, a se
ţine, etc. : Studentul acesta continuă să înveţe bine.
- terminarea desfăşurării acţiunii (finitive): a termina, a sfîrşi, a înceta, a conteni, a
mîntui, a isprăvi, a se opri, etc.: Studentul acesta a încetat să înveţe bine.

II. PVC trimembru (PVCT) este alcătuit din trei elemente componente: două
semiauxiliare (unul modal, iar altul aspectual) şi un verb de bază. Primul semiauxiliar are
misiunea de a indica o modalitate a acţiunii de bază (pot să încerc a desena), cel de-al
doilea semiauxiliar (aspectual) indică o modalitate aspectuală a acţiunii (vreau să termin
de scris).

28
PVCT de tipul I are următoarea structură: primul semiauxiliar modal e din categoria
celor ce exprimă o necesitate (a trebui); al doilea semiauxiliar modal poate indica o dorinţă
(a dori), o posibilitate (a putea), o capacitate (a şti) etc.: trebuie să ştii a învăţa, trebuie să
poţi citi etc.
Tipul II al PVCT exprimă o modalitate aspectuală a acţiunii. Are următoarea
structură: semiauxiliar modal + semiauxiliar aspectual + verb (la infinitiv sau conjunctiv):
trebuie să începem a vorbi; trebuie să continuăm a lucra.
Tipul III al PVCT exprimă o idee aspectuală a modalităţii de efectuare a unei acţiuni.
Structura predicatului este: semiauxiliar de aspect + semiauxiliar de mod + verb de bază:
continuă să poată a lucra, a început să vree a pleca, am terminat să doresc a cînta etc.
Predicatul nominal

Predicatul nominal este alcătuit dintr-un verb copulativ sau semicopulativ şi un


nume predicativ.

PN = verb copulativ/semicopulativ + nume predicativ

Verbul copulativ/ semicopulativ: a fi, a deveni, a ajunge, a se face, a rămîne , a se


considera, a se numi, a se crede, a se preface et.

Verbele semicopulative se clasifică în:

a) Verba deveniendi ( verbele devenirii) arată trecerea subiectului dintr-o stare în


alta: a deveni, a ajunge, a se face, a ieşi etc.: Ea a devenit romantică.
b) Verba constandi (stării) arată rămînerea subiectului în aceeaşi stare: a
rămîne, a se menţine etc. : Ea a rămas romantică.
c) Verba declarandi (declaraţiei) arată că subiectul se declară în calitate de
cineva sau ceva: a se declara, a se proclama, a se alege, a se pune etc. : Ea s-a declarat
romantică.
d) Verba nominandi (denominării) arată că subiectul capătă un nume: a se numi,
a-i spune, a boteza, a porecli etc.: Colegul meu îşi zice romantic.
e) Verba considerandi (considerării) arată că subiectul atribuie sau îşi atribuie
diferite caracteristici: a se considera, a se crede, a se socoti, a se număra etc. : Colegul
meu s-a considerat romantic.

29
f) Verba sentiendi arată că subiectul se consideră posesorul anumitor caracteristici:
a se simţi, a se şti, a se pomeni etc.: Colegul meu se ştie romantic.
g) Verba transformandi (transformării) arată trecerea subiectului dintr-o stare în
alta: a se transforma, a se preface, a se schimba: Colegul meu se preface în romantic.
h) Verba simulandi ( simulării) arată că subiectul simulează caracteristici , pe care
nu le posedă: a se face, a se preface, a simula etc.: Colega mea se preface romantică.
Trăsăturile distinctive ale verbelor semicopulative sînt:
a) Semicopulativele stabilesc legătura dintre subiectul propoziţiei şi numele
predicativ, altfel spus, subiectului i se atribuie o caracteristică de către numele predicativ
prin intermediul semicopulativelor.
b) Semicopulativele comportă marcherii gramaticali ai predicatului (persoana,
numărul, timpul, modul).
c) Semicopulativele imprimă binomului predicativ o serie de nuanţe semantice,
precizînd caracteristicile ce i se atribuie subiectului: Ion este deştept; Ion se consideră
deştept.
d) Fiecare semicopulativ manifestă anumite cerinţe de ordin distributiv atît faţă de
subiect, cît şi faţă de numele predicativ. Astfel, unele semicopulative cer numai subiecte
animate: Ion se crede inteligent; Maria se ţine mîndră. În acelaşi timp, semicopulativele
sînt “neutre” faţă de caracteristica animat – inanimat: Copilul se numeşte Ion; Maşina se
numeşte „Riga”.
Numele predicativ face parte din structura predicatului analitic şi, după
D. Irimia, poate fi: a) simplu, b) dezvoltat, c) analitic, d) complex, e) propoziţional
şi f) multiplu [Irimia, 378-379].
a) numele predicativ simplu se realizează prin:
- adjectiv:
Studenta este deşteaptă.
- substantiv:
Podoabele mele sînt copiii.
- Pronume:
Fata nu mai era ea.

30
Adverb:
- El a rămas aşa.
- Infinitiv:
A iubi înseamnă a visa.
- interjecţie:
Ea era phii!
b) numele predicativ dezvoltat se realizează prin sintagme alcătuite din cel puţin doi
termeni autonomi lexical, antrenaţi într-o relaţie de dependenţă:
Arald, tînărul rege, e-un rege singuratic (M. Eminescu).
c) Nume predicativ analitic e format din infinitivul unui verb copulativ şi un nume
(substantiv, adjectiv, pronume):
Toţi par a fi îngînduraţi.
Casele par a fi vechi.
d) Numele predicativ complex, foarte rar, are o structură analogă cu numele
predicativ analitic, cu deosebirea că infinitivul verbului copulativ intră în relaţie de
complementaritate cu o propoziţie:
Ion pare a fi rămas cum îl ştiam noi în studenţie.
Ion pare + a fi rămas + cinstit
+ cum îl ştiam noi
+ Noi îl ştiam cinstit
e) Numele predicativ propoziţional (propoziţia – nume predicativ) se caracterizează
prin dezvoltarea unui nucleu predicaţional/ propoziţional propriu:
Fata moşneagului era cum nu mai văzuse nimeni.
f) Numele predicativ multiplu este alcătuit din mai mulţi componenţi (unităţi
lexicale autonome sau unităţi propoziţionale), aflaţi în relaţie de coordonare copulativă sau
adversativă:
Copilăria este veselă şi nevinovată.
Fata moşneagului era frumoasă, dar săracă.

31
Predicatul verbal- nominal

Predicatul verbal- nominal este alcătuit din semiauxiliare de mod (ori de aspect) +
verb copulativ (sau semicopulativ) + nume predicativ, generînd următoarea formulă: V1 +
V2 + N. Aşa cum predicatul nominal e alcătuit dintr-un verb copulativ sau semicopulativ +
nume predicativ, am putea spune că PVN = verb semiauxiliar + PN.
PVN constituie o unitate lexico-semantică şi funcţională, care se caracterizează prin
următoarele trăsături:
a) primul verb indică marcherii gramaticali ai îmbinării (modul, timpul, persoana) şi
concomitent imprimă predicatului o coloratură modală sau aspectuală, și îndeplineşte
funcţia de copulă, deoarece leagă partea a doua a îmbinării (PN) de subiectul propoziţiei.
b) verbul al doilea împreună cu numele predicativ redă conţinutul material al
îmbinării.
c) elementele componente ale structurii date au un subiect comun: Dacă (1) (tu)
vrei (noi) să fim amici trebuie să asculţi sfaturile mele.
Deosebim două tipuri semantico- structurale de PVN: tipul I şi tipul II:
A) Predicatul verbal – nominal de tipul I.
De tipul I sînt predicatele verbale – nominale ce au în componenţa lor un verb semiauxiliar
modal: PVN = verb semiauxiliar modal + verb de legătură + nume predicativ: Ea trebuie
să devină ascultătoare; El trebuie să fie harnic; Ei vor să fie oameni; Fata ţine să
ajungă medic; Ea putea să devină profesoară bună.
B) Predicatul verbal-nominal de tipul II

De tipul II sînt PVN care au în componenţa lor un verb semiauxiliar de aspect, care
indică începutul, continuarea sau sfîrşitul existenţei unor situaţii, calităţi, stări etc.

ale subiectului, care se conţin în partea a doua a predicatului verbal- nominal: Fiica

începe a fi obraznică şi neascultătoare; Mama continuă să rămînă mereu tînără şi


frumoasă; Ea încetează să fie o enigmă pentru noi.

32
Elementul predicativ suplimentar

Partea secundară de propoziţie cu dublă subordonare ( faţă de verb şi faţă de nume)


ce exprimă o acţiune, o calitate, o însuşire sau o caracteristică , simultană cu acţiunea
exprimată de verb sau sugerată de interjecţia predicativă şi atribuită uneia sau mai multor
persoane se numeşte element predicativ suplimentar.

Partea secundară de propoziţie care însoţește un verb sau o interjecţie predicativă și


care face referire concomitent fie la verb, fie la un subiect, fie la un obiect direct sau
indirect, exprimînd o caracteristică a subiectului sau a obiectului, sau o acţiune simultană
cu acea a verbului sau a interjecţiei predicative se numeşte element predicativ
suplimentar[Gh.Constantinescu- Dobridor,Sintaxa limbii romăne, București, Editura
Știinţifică,1998, p.252].

Poziţia sintactică predicativ suplimentar poate fi definită ca fiind realizabilă printr-


un nominativ subordonat ocurent într-o structură derivată [V,Guţu Romalo, Sintaxa
limbii române. Probleme și interpretări, București, 1973, p.146 ]

Funcţia sintactică care determină un nume/ pronume, iar, pe de altă parte, un verb
sau o interjecţie și se exprimă prin adjective, substantive, pronume, propoziţii etc. se
numește predicativ suplimentar[ D.Irimia,Gramatica limbii române, Iaşi, 2000, p.486]

Predicativul suplimentar este o poziíe sintactică facultativă, realizată în structuri


ternare derivate, care se raportează sintactic și semantic concomitent la un verb ( sau o
interjecţie predicativă) și la un nominal [Gramatica limbii române. Enunţul,vol.II,
Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, p.295 ].

I. conform naturii morfologice a mijloacelor de exprimare deosebim:


a)EPS cu regent nominal:
Fetiţa aleargă voioasă.
Ea vine ostenită.
b)EPS cu regent verbal:
Ion vine zîmbind.
Copilul adoarme plîngînd.
II. conform structurii mijloacelor de exprimare EPS poate fi :
a)simplu [Îl vedeam obijduit.]
b) dezvoltat [Tăcea cu privirea pierdută în gol.]
c)multiplu[Îi văd speriaţi și nedumeriţi.]

III. Completiva predicativă poate fi :

a) nominală

33
La versurile nesubliniate Eminescu a renunţat, găsindu-le cu drept cuvînt că nu merită să
intre în opera sa definitivă..( G.Ibrăileanu)
I-am simţit că erau intrigaţi și curioși (O.Paler)

b) verbală

Eu aşa am bătut găina şi iacătă-o cum se ouă…( I.Creangă)


L-am văzut cum încerca să plece neobservat.

34
Atributul

Atributul este partea secundară de propoziţie care determină un substantiv sau un


substitut al lui şi răspunde la întrebările care?ce fel de?(al,a,ai,ale)cui?cîţi?cîte?
[V.Şerban, Sintaxa limbii române, Bucureşti, 1970, p.148]

Atributul este partea secundară de propoziţie care însoţește și determină un


substantiv, un pronume, un numeral [Gh.Constantinescu- Dobridor, Sintaxa limbii
romăne, București,EdituraȘtiinţifică,1998,p.165].

Atributul, ca parte secundară de propoziţie, în dependenţă obligatorie de un regent


de tip nominal ( substantiv, pronume, numeral întrebuinţat pronominal) exprimă cele mai
variate caracteristici semantice ale regentului: locul (pădurea de acolo), timpul (discuţia
actuală), modul (jocul rapid), cantitatea (vorba multă), agentul (activitatea studenţească)
etc. [ C.Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, 2002, p.1342].

Din punct de vedere semantic, atributul poate fi :


a) calificativ (studentă inteligentă)
b) de identificare ( povestea de atunci)
c) de clasificare (complementul de agent)
d) de complinire (dispariţia acestuia)
e) descriptive (fete tinere, cu părul răvășit)
[ D.Irimia,Gramatica limbii române, Iaşi, 2000, p.476-482]

Conform părţilor de vorbire prin care se exprimă, atributul poate fi :

a) variabil adjectival adj.propriu-zise


adj.participii
adj. numerale
adj.pronominale
gerunzii acordate

substantival în genitiv
în dativ
prepoziţional

pronominal în genitiv
în dativ
prepoziţional

b) invariabil verbal infinitiv


supin
gerunziu neacordat

35
adverbial adv. cu prepoziţie
adv. fără prepoziţie

interjecţional interjecţii
onomatopee
[V.Şerban, Sintaxa limbii române, Bucureşti, 1970, p.149]

Atributul se clasifică în atribut acordat şi neacordat.


Atributul acordat se acordă în gen, număr şi caz cu cuvîntul determinat.
Atributul acordat se exprimă prin :
a) adjective (copil harnic, casă frumoasă etc.);
b) participii adjectivizate (vorbă spusă,femeie supărată etc. );
c) pronume ( băiatul acesta,iubirea mea);
d) gerunzii adjectivizate (inimi arzînde,oameni suferinzi etc.);
e) numerale ( trei minute,banca a doua etc.).
Atributul neacordat nu se acordă în gen, număr şi caz cu cuvîntul determinat. El se leagă
de cuvîntul regent prin recţiune sau aderare.
Atributul neacordat se exprimă prin:
a) substantive (rochia mamei, carte a studentului etc.);
b) infinitive cu prepoziţia de (dorinţa de a învăţa, încercarea de a spune etc.);
c) supine (maşina de scris, curaj de invidiat etc.);
d) adverbe ( casa de alături, pragul de sus etc.).
După structură,deosebim atribut simplu, dezvoltat şi multiplu.
Atributul simplu este alcătuit dintr-o singură unitate:
Zgomotul puternic mă face să tresar.
Tînăra avea un zîmbet fermecător.
Atributul dezvoltat este alcătuit din multe unităţi:
Opoziţia este aceea dintre nou și vechi.
Am mîncat borș de trei zile.
Atributul multiplu este alcătuit din două sau mai multe unităţi legate prin conjuncţii
coordonatoare :
Glasul aspru şi ciudat impresionează.
Ochii ei mari şi albaştri luceau ca două stele.
Atributul poate fi antepus,cît și postpus cuvîntului regent.
Unii oameni uită binele făcut.
Apreciem contribuţia fiecăruia.

36
Apoziţia

Apoziţia este un atribut substantival pus în cazul nominativ, indiferent de cazul


termenului determinat, care reia, lămureşte, explicitează şi precizează obiectul denumit de
acest termen, cu care, logic, este pe acelaşi plan [Gh.Constantinescu- Dobridor, Sintaxa
limbii române, București,Editura Știinţifică, 1998,p.261].

Apoziţia este partea secundară de propoziţie care are ca antecedent/ regent un


substantiv, un pronume, un numeral întrebuinţat pronominal, un adjectiv, un adverb sau o
interjecţie și indică, în chip de traducere prin sinonime sau prin descriere ( pentru
interlocutor) un alt nume pentru entitatea/ realitatea la care a trimis deja antecedentul/
regentul [ C.Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, 2002, p. 1518].

Apoziţia se clasifică în :

a) absolută (fiecare dintre termenii de apozare poate lipsi, fără a afecta în enunţ
poziţia termenului rămas sau își pot schimba locul)
Și lîngă ea- n genunche e Arald, mîndrul rege( M.Eminescu).
Și lîngă ea- n genunche e Arald...
Și lîngă ea- n genunche e ... mîndrul rege.
Și lîngă ea- n genunche e mîndrul rege, Arald.

b) relativă (termenul secund stă în alt caz decît termenul bază și pot fi separaţi unul
de altul, numai dacă termenul secund îi preia și poziţia cazuală).
I-au dat cartea lui Ion, colegul tău.
I-au dat cartea colegului tău.

Din punct de vedere semantic, apoziţia poate fi :

a) denominativă(e un pastel, adică o poezie)


b) descriptivă(Ion,bîlbîitul)
c) de identificare (boieroaica,doamna X)
d) interpretativă(Viaţa e dragoste, ceea ce nu se dă oricui)
[ D.Irimia,Gramatica limbii române, Iaşi, 2000, p.511- 514]

37
După structura formei sau expresiei sale, apoziţia poate fi :

a) simplă ( Maria, profesoara)


b) complexă(Concurenta, chiar colega mea)
c) multiplă( Nadea,colega și prietena mea)
d) dezvoltată(Verișoara mea, Elena Popescu)[Gh.Constantinescu- Dobridor, Sintaxa
limbii romăne, București,Editura Știinţifică,1998,p.264- 265].

Apoziţia poate fi exprimată prin:


a) substantive:
Cel mare, Mihai, era tehnician.
A fost făcut de pictor, de Ion.
b) adjective calificative:
Copiii, bieţii, nu ştiau nimic.
Ochii îi erau împăienjeniţi, adică obosiţi.
c) numerale cardinale, ordinale sau colective:
Ion şi Maria, doi, vor pleca la olimpiadă.
Maria, a treia, nu va pleca.
d) pronume personale, demonstrative sau nehotărîte:
Maria, ea, nu e vinovată.
Colegul lui, acela, a fost la noi.
e) prin verbe la infinitiv, gerunziu, participiu sau supin:
A început a defalca, adică a repartiza sumele.
Muncind mereu, adică trudind, viaţa va fi mai bună.
Pachetul expediat, adică trimis, l-am primit.
Avem de aranjat, adică de pus la punct nişte lucruri.
f) prin adverbe de loc, de timp sau de mod:
În grădină, aici, vin mulţi copii.
La ora 1700, astăzi, va veni mama.
Ca un copil, uşor, alerga înaintea mea.

Apoziţia se izolează.
38
1. Se izolează apoziţiile simple ce se referă la un pronume sau la un nume propriu (uneori
comun):
Ea, Maria, e prietena mea de şcoală.
A venit Ion, colegul meu.
2. Se izolează apoziţia desfăşurată, indiferent la ce parte de vorbire se referă şi ce
loc ocupă în propoziţie:
M.Eminescu, Marele nostru poet naţional, ne-a lăsat o operă nemuritoare.
Ceva mai tîrziu coboară spre pod lelea Artina, o femeie zdravănă, cu furca de
smuls paie subsuoară (I. Druţă).
Nota 1. Uneori apoziţiile dezvoltate se lămuresc una pe alta, înlănţuindu-se în
propoziţie. În acest caz ele se izolează.
Maria, fiica directorului, o fată frumoasă şi harnică, se îmbolnăvise.
Mama Dochiţa, baba lui moş Gavrilă, o femeie încă frumoasă şi grăsuleană, nu
bea vin deloc (A. Mateevici).
Nota 2. Apoziţiile se pot referi şi la un vocativ. În acest caz ele stau după vocative
şi se izolează:
Lună tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci
Şi gîndirilor dînd viaţă, suferinţele întuneci
(M. Eminescu)
3. Se izolează apoziţiile introduse cu ajutorul cuvintelor: adică, sau, ori, anume,
poreclit, zis, numit:
M-am întîlnit cu Ion, poreclit bîlbîitul.
A îndrăgit o fată, numită Ana.
Maria, adică profesoara, îşi continuă gîndul.
Nota 3. Uneori elementul adică nu deschide, ci închide construcţia apozitivă: O să
rămînă singură, vădană adică.

39
Complementul

Este partea secundară de propoziţie care determină un verb predicativ sau


nepredicativ, o locuţiune verbală, un adverb, o interjecţie cu funcţie de predicat.
În gramatica românească, atestăm următoarele clasificări ale complementului :

1.complementul direct (O văd pe Maria)


2.complementul secundar (Profesorul îl ascultă pe elev declinarea(- animat) )
3.complementul indirect ( Ţi-am dăruit volumele lui M.Eminescu)
4. complementul prepoziţional (Mă gîndesc la mama)
5. complementul de agent (A fost văzută de mama)
6.complementul posesiv (Şi- a dedicat cartea părinţilor săi)
7 complementul comparativ (Se zbătea ca peştele pe uscat)

( Gramatica limbii române, vol.II, Enunţul,Editura Academiei Române, 2005, p.371- 462)

1.Complemente ale obiectului (Am citit cartea; povestesc studenţilor)


2. Complemente de reciprocitate ( Se salută unul cu altul; se caută unul pe altul)
3. Complemente comparative (Înaintează ca racul ; a trecut ca o clipă)
4. Complemente de agent (A fost chemat de tata)
( D.Irimia, Gramatica limbii române , Iaşi, Polirom, 2000, p.408-426)

1.complementul direct ( Îl invit pe Ion)


2. complementul indirect (Dăruiesc mamei)
3. complementul de agent (A fost cumpărată de studenţi)
4.complementul intern (A dansa un dans; a hori o horă)
(C.Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Institutul European,
2002, p.1377-1406)

40
Complementul direct

Complementul direct este partea de propoziţie ce determină, de regulă, un verb


tranzitiv şi arată obiectul asupra căruia se exercită nemijlocit,direct acţiunea unui verb
tranzitiv, a unei locuţiuni verbale tranzitive sau conţinutul verbal tranzitiv al unei
interjecţii predicative [Gh.Constantinescu- Dobridor,Sintaxa limbii romăne,
București,Editura Știinţifică,1998, p.191].

Complementul direct este partea secundară de propoziţie care determină un verb


insuficient completiv sau o interjecţie considerată- prin analogie cu verbul- tranzitivă,
indicînd obiectul asupra căruia se exercită direct acţiunea sau obiectul ce reprezintă
rezultatul acţiunii[ C.Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, 2002,
p. 1377].

În funcţie de realizarea lui concretă, complementul direct poate fi:


a) simplu(Văd un student inteligent)
b) multiplu( I-a acoperit cu palma obrajii și sufletul)

Caracteristicile gramaticale care deosebesc complementul direct de alte poziţii


sintactice sînt:
a) realizarea printr-o formă neaccentuată (clitică) de pronume personal în acuzativ:
Mănînc fructe → Le mănînc, Ascult elevul → Îl ascult, Întreb pe elev → Îl întreb etc.
b) dubla exprimare, prin clitic (care reia sau anticipă nominalul) şi printr-o formă
pronominală personală prepoziţională accentuată sau prin forma substantivală /
pronominală de pronume nepersonal cu prepoziţie: Te văd pe tine, Pe el îl strig, O văd pe
Maria (pe profesoară).
c) ocurenţa în structuri pasivizabile, cu schimbarea calităţii de complement direct în
subiect: Profesorul a scris o carte → Cartea a fost scrisă de profesor.
Caracteristicile semantice ale complementului direct sînt:
a) complementului direct i se atribuie anumite roluri tematice: de tip agentiv, iar
rolul prototipic fiind Pacientul (Deschide uşa. Citesc o carte. Aranjează cărţile).
b) complementului direct i se atribuie şi rolul tematic de Beneficiar (Maria ajută pe
cineva / pe copil), de Experimentator (Mă ustură ochii), de Ţintă (El ne ajunge din urmă),
de Locativ (Copiii colindă satele) etc.
41
[Gramatica limbii române, vol.II, Enunţul,Editura Academiei Române,2005,p.371-372].

Complementul direct poate fi exprimat prin:

a) substantiv în acuzativ:
Moldova are şi ea analele sale, scrise pe frunzele codrilor (Al. Russo).
Pe bădiţa Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul (I. Creangă).
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat (M. Eminescu)
b) pronume personale, posesive, negative, nehotărîte, demonstrative):
Lacul codrilor albaştri / Nuferi galbeni îl încarcă (M. Eminescu)
Nu văd pe nimeni. Aştept pe cineva. Pe acela nu l-am mai văzut.
c) numerale:
Sbierea îi vînduse pe cîteştrei fie turcilor, fie polonilor (V. Eftimiu)
Îi mai sărută de cîteva ori pe amîndoi (I. Creangă)
Catrina îi crescuse cu trudă pe cei trei (M. Preda)
Pe primul l-am felicitat. Pe mulţi /toţi / puţini i-am invitat la mine.

42
Complementul indirect

Complementul indirect arată obiectul căruia i se atribuie o acţiune, o însușire sau o


caracteristică, determinînd un verb la orice diateză, o locuţiune verbală, un adverb sau o
interjecţie predicativă[Gh.Constantinescu- Dobridor,Sintaxa limbii romăne,
București,Editura Știinţifică,1998, p.195].

Complementul indirect este partea secundară de propoziţie care determină un verb,


un adjectiv, un adverb sau o interjecţie și indică în principiu beneficiarul sau obiectul
indirect vizat de acţiune sau de caracteristica determinată
[ C.Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Institutul European,
2002, p.1403].

În funcţie de realizarea lui concretă, complementul indirect poate fi:


c) simplu ( I-au dăruit celui venit)
d) multiplu ( Mă tem de ei și de mine)
e) dezvoltat (Poţi să alegi între lucrurile tale)

Termenul regent al complementul indirect poate fi:

a) un verb sau o locuţiune verbală (a da, a oferi, a mulţumi, a se adresa, a-


şi bate capul): Niciodată ... nu mi-a fost dor de vreo idee (N. Stănescu); ne- am bătut
capul cu lucrarea asta; Am trimis copiilor un cadou; El a dat citire lucrării.
b) un adjectiv de tipul apt, avid, predispus, ferice etc.: Ferice de părinţii
care l- au născut (I. Creangă); Era un lucru asemănător cu acesta.
c) un adverb de tipul departe, aproape etc.: Departe sînt de tine şi singur lîngă foc
(M. Eminescu); Zbura paralel cu maşina.
d) O interjecţie predicativă de tipul na, bravo, hai etc.: Na-vă de cheltuială,
ghiavoli ce sînteţi (I. Creangă); Vai ţie, omule!
Complementul indirect se exprimă prin:
- substantiv în cazul dativ:
Plîngerea a fost înaintată Ministerului Mediului; I-a procurat Mariei bilete
la concert; Firescul pe care îl dă unei întîlniri este îndelunga ei aşteptare; Am dat la copii
multe cărţi.
- pronume personale sau reflexive neaccentuate în cazul dativ:

43
Dumnezeu nu ni se comunică pentru a rămîne inabordabil. Mă chemase să-i
ţin tovărăşie. Şi-a pus în lăzi tot ce era personal. Ei îşi sunt simpatici unul altuia.
- pronume (de diverse tipuri):
Spuneam odată cuiva că ţărăncile îmbătrînesc repede. A povestit tuturor
cele întîmplate. A povestit alor mei de mizeria de acolo. Această simplă sfidare nu face
rău nimănui.
- numerale (cardinale, ordinale, colective etc.):
Amîndurora le place literatura. Se poate oferi bursă numai unuia. Are două fete,
dar numai primei i-a mers bine în viaţă.

44
Complementul de agent

Complementul de agent determină un verb la diateza pasivă (construcţia cu a fi,


modul participiu sau reflexivul cu valoare pasivă), arătînd de cine este făcută acţiunea
[Gramatica limbii române, București, 1966, p.169].
Complementul de agent este partea secundară de propoziţie care determină un verb
la diateza pasivă, un adjectiv sau chiar un adverb provenit dintr-un „verb la supin”.. şi
indică elementul activ („autorul”) în legătură cu „acţiunea” sau „caracteristica” regentă
[C.Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Institutul European,
2002, p.1393].

Complementul de agent este expresia sintactică a autorului acţiunii verbale, din


planul extralingvistic al enunţului, atunci cînd subiectul gramatical (sau alte funcţii
sintactice) reprezintă expresia lingvistică a obiectului pasiv al aceleiaşi acţiuni
[ D.Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, 2000, p.424].

După structura formei sau expresiei sale, complementul de agent poate fi:
a) simplu, exclusiv sintetic, exprimat prin substantive, prin pronume sau
prin numerale (în cazul acuzativ cu prepoziţia de sau de către):
Un rănit e sprijinit pe genunchi de către un soldat (C. Petrescu)
Fusese lovit de el, era clar acum.
Fiind hipnotizată de ochii şarpelui, căzu (V. Voiculescu).
b) coordonat (constituit din termeni coordonaţi copulativ, disjunctiv şi
adversativ):
Vine însoţit de părinţi şi de prieteni.
E răsfăţată deopotrivă de bunici şi de noi.
Era favorizat ba de director, ba de secretară.
Era strivit de gînduri şi de emoţii negative.
Era tachinat nu de profesor, ci de colegi.

Complementul de agent poate fi exprimat prin:

45
- substantiv şi părţi de vorbire cu valoare de substantiv în cazul acuzativ
(precedat de prepoziţiile de şi de către):
Partea răsăriteană a Italiei de nord este locuită de veneţi.
Semnele care ne stau la dispoziţie pentru a nota sunetele unei limbi ne sînt impuse de
societate (Al. Rosetti). Vocea umană e provocată de inflexiuni ale nervului recurent
transmise laringelui (Al. Rosetti).
- pronume în cazul acuzativ (precedat de prepoziţiile de şi de către):
Religia – o frază de dînşii inventată (M. Eminescu).
Păsări, fiare şi lighioane trăiau de el oropsite.
Poetul era cunoscut de toţi.
Aceste scrisori nu ajunseră pînă la ei, fiind prinse de ai noştri.
Trebuia să fie bătut de cineva.
Au fost însoţiţi la hotel de aceştia.
Neîndrumată de nimeni, mulţimea se răzvrătea .
- numerale cu valoare substantivală în cazul acuzativ (precedat de
prepoziţiile de şi de către):
Romanul a fost citit de ambii.
A fost apreciat de puţini.
Răspunsul a fost trimis numai de cîţiva.
Textul a fost interpretat de doi dintre actori.
Premiul i se va înmîna de (către) primul dintre sponsorii concursului.
Vine însoţit de părinţi şi de prieteni.
E răsfăţată deopotrivă de bunici şi de noi.
Era favorizat ba de director, ba de secretară.
Era strivit de gînduri şi de emoţii negative.
Era tachinat nu de profesor, ci de colegi.

Complementul de agent îşi marchează identitatea sa specifică prin:


a) prepoziţii de şi de către:
Ajungînd seara acasă, am fost întîmpinat de ai mei.

46
Îngînat de glas de ape.
Cînt-un corn cu-nduioşare (M. Eminescu).
b) regentul exprimat, de cele mai dese ori, prin verb la diateza pasivă
(pasivul participial sau pronominal):
Romanul este citit de către studenţi.
Romanul se citeşte de către studenţi.
c) regentul un verb la supin:
Lucrul acesta e uşor de observat de către toţi.
Problema este uşor de rezolvat de către copii.

47
48
49
Elementul predicativ suplimentar

Sumar
1.Definiţie. Caracteristici.Mijloace de exprimare.
2.Clasificarea elementului predicativ suplimentar
2.1.conform naturii morfologice a mijloacelor de exprimare:
a)de tip nominal
b) de tip verbal
2.2. conform structurii mijloacelor de exprimare:
a)simplu
b)complex
c)multiplu
d)dezvoltat
3.Confundarea elementului predicativ suplimentar cu:
a)circumstanţialul de mod
b)circumstanţialul de loc

4.Topica şi punctuaţia
5.Propoziţia predicativă suplimentară
6.Concluzii

Referinţe bibliografice:

1.Gh.Constantinescu- Dobridor, Sintaxa limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,


1998,p.252-260

2.T.Hristea, În sprijinul elementului predicativ suplimentar//SCL,nr.1-2,1998,p.157-161

3.D.Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, Polirom, 1997, p.486-491

4.C.Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Institutul European,


2002, p.1489- 1492( atributul circumstanţial completiv)

M.Rădulescu, Numele predicativ circumstanţial// SG, vol.II, 1957,p.121- 129.

50
Propoziţia predicativă este propoziţia care îndeplineşte funcţia de nume predicativ pe
lîngă verbul copulativ a fi sau un verb semicopulativ din propoziţia regentă şi răspunde la
întrebările cum este? ce este? subiectul.
Propoziţia predicativă nu este o subordonată veritabilă, pentru că ea nu se subor-
donează propoziţiei regente,dar ,în acelaşi timp,nu poate funcţiona fără regentă,
deoarece ea nu este suficientă semantic.
Astfel, statutul predicativelor este :
a)predicativele nu sînt subordonate propriu-zise;
b) predicativele se află în raport de inerenţă faţă de regentă;
c) predicativele ,din punct de vedere al conţinutului, sînt sinsemantice;
d) predicativele atribuie calificative subiectului regentei;
e) predicativele nu se despart prin virgulă de regentă.
Regent al propoziţiei predicative este considerat verbul copulativ sau semi -copulatuv.
Propoziţia predicativă poate fi introdusă în frază prin urmatoarele categorii de mijloace:
a) conjuncţii subordonatoare:
Problema este / să-i ajutăm pe părinţi .
Problema este /că nu ştiu adevărul.
Problema este /de vine degrabă.
b) locuţiuni conjuncţionale subordonatoare:
Norocul este / după cum şi-l face omul.
Aceasta este / ca şi cum ai visa.
c) pronume relative sau adjective pronominale relative:
Problema e /cine va pleca la olimpiadă.
Problema e /ce vei spune părinţilor.
A ajuns /ce a dorit.
d) adverbe relative:
A rămas / cum îl ştiam.
A rămas /precum îl ştiam.
Predicativele se clasifică după conţinutul pe care-l exprimă în raport cu subiectul regentei ,
în predicative de calificare şi predicative de identificare.
Predicativele de calificare atribuie subiectului din regentă o însuşire, o calitate sau o
calificare:
Mama a rămas / cum a fost (= frumoasă, harnică).
Ei ajung / ce-şi doresc (= medici,profesori).
El este /ce vrei(= bun) / şi / ce nu vrei (= rău).
Predicativele de identificare atribuie subiectului din regentă o noţiune singulară, a cărei
sferă se suprapune sferei acestui subiect :
Adevărul e /că nu-şi pregăteşte temele.
Întrebarea e / cu cine vorbim.
Propoziţia predicativă stă după regentă :
Aceasta înseamnă / că n-ai obraz.
Propoziţia predicativă poate sta şi înaintea regentei, dacă are ca element corelativ un
adverb:
Problema e / cînd mergem acasă.
Cînd mergem acasă / e problema.
51
Propoziţia predicativă nu se desparte prin virgulă de regentul ei , indiferent de topică.
El este / cum l-am visat.
Ce facem / este problema.
Propoziţia predicativă poate fi redusă prin contragere la echivalentul ei sintactic –
numele predicativ.
Ea este / cum o ştii.
Ea este obraznică.
El este / cum mi l-am dorit.
El este înţelept.

52
53