TEMA 1.

Regatul dac

a) Naşterea unei civilizaţii

 Geto-dacii trăiau organizaţi în triburi şi uniuni de triburi, conduse de un şef militar şi aveau drept
centru o aşezare al cărei nume conţinea adesea terminaţia „dava”. Herodot, a făcut cea mai cunoscută
apreciere despre geţi, cum că aceştia ar fi „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Alături de aceste
menţiuni, Herodot mai oferă şi alte informaţii despre geţi, în special despre credinţele lor eligioase.
 Geto-dacii au intrat de timpuriu în contact cu alte popoare, preluând o serie de elemente de cultură şi
civilizaţie de la acestea. Ei au avut contacte durabile cu grecii stabiliţi pe malurile Pontului Euxin
(Marea Neagră) şi mai târziu cu romanii.
 Colonizarea greacă din zona bazinului pontic i-a adus pe geţi în legătură directă cu grecii. Contactele
dintre autohtoni şi locuitorii coloniilor Histria, Tomis şi Callatis au fost în general paşnice. Aceste
contacte au fost mai ales de natură economică şi au contribuit la dezvoltarea geto-dacilor.
 Începând cu secolul al IV-lea î.Hr., sursele greceşti menţionează mai mulţi regi ai geţilor. Aceşti şefi de
uniuni tribale se războiesc între ei, dar opun şi rezistenţă unor atacuri externe sau încercau să îşi impună
dominaţia asupra coloniilor greceşti de pe ţărmurile Pontului Euxin. Cel mai cunoscut dintre aceşti regi
geţi este DROMICHETE, căpetenia unei uniuni tribale cu centrul în Câmpia Română. Acesta s-a
luptat în două rânduri cu regele macedonean Lisimah, unul dintre urmaşii lui Alexandru cel Mare.

Religia geto-dacilor se caracteriza prin politeism, nemurirea sufletului şi reîncarnare. Geto-dacii credeau în mai
mulţi zei dar zeul suprem era Zalmoxis. Dupii unii istorici antici, Zalmoxis era o divinitate a pământului şi a
rodniciei, după alţii o zeitate cerească. Geto-dacii credeau că, după moarte, viaţa lor continua în cer, alături de
Zalmoxis. Locurile sfinte unde se oficiau ceremoniile religioase se numeau sanctuare care aveau o formă
patrulateră şi circulară. Centrul religios era pe Muntele Dealul Grădiştei pe care geograful grec Strabon îl
numeşte Muntele Sfânt. După spusele lui Herodot exista obiceiul ca, la fiecare 5 ani, să se facă sacrificii umane,
trimiţând pe cel mai vrednic dintre ei la Zalmoxis.

Organizarea socială a geto-dacilor cuprindea aristocraţia (tarabostes) şi oamenii de rând (comati);

a) Statul dac în timpul lui Burebista ( 82 – 44 î. Hr. )

 Statul dac a fost întemeiat de Burebista în anul 82 î.Hr. Au existat o serie de factori interni şi externi
care au favorizat formarea statului dac:
 dezvoltarea economică;  pericolul celtic dinspre apus;
 unitatea etnică şi lingvistică;  pericolul roman dinspre sud;
 unitatea religioasă;

Unirea triburilor geto-dacice s-a realizat pe două căi:

 pe cale paşnică (diplomatică); pe această cale au fost unite triburile ai căror conducători au înţeles
necesitatea unirii forşelor lor în faţa pericolelor externe;
 pe calea armelor (prin război); pe această cale au fost unite triburile ale căror căpetenii doreau să-şi
păstreze vechile privilegii;

 Burebista, ajutat de marele preot Deceneu, a pus bazele unui stat al cărui centru se afla la
Sarmizegetuza în zona Munţilor Orăştiei (sudul Transilvaniei). În zona Munţilor Orăştiei, Burebista a
ridicat un puternic sistem de cetăţi: Costeşti., Blidaru, Piatra Roşie, Băniţa, Căpâlna.
 Burebista a cucerit teritoriile locuite de celţi, sciţi, bastarni, precum şi toate coloniile greceşti de pe
ţărmul Mării Negre. Unele colonii de pe malul Mării Negre i s-au supus lui Burebista de bună voie,
altele au fost supuse pe calea armelor. În urma acestei politici externe active, Burebista a pus bazele
unui stat întins care avea următoarele graniţe:
 în Nord: Carpaţii Păduroşi,
 în sud: Munţii Balcani;
 în vest: confluenţa Moraviei cu Dunărea (pe teritoriul de azi al Slovaciei);
 în este: gurile Bugului;
1
 Istoricul grec Strabon aprecia statului lui Burebista ca fiind o „mare stăpânire”, argumente în acest
sens fiind: întinderea teritorială a statului dac, capacitatea sa militară (Strabon afirma că armata dacilor număra
până la 200 000 de soldaţi), relaţiile cu statul dac.

 Deoarece pericolul roman ameninţa linia Dunării, Burebista a intervenit în războiul civil dintre Cezar şi
Pompei (48 î.Hr.) Burebista s-a decis să-l ajute pe Pompei dar Cezar a ieşit victorios şi intenţiona să
pornească un război împotriva lui Burebista. Această expediţie nu a mai avut loc deoarece Cezar a fost
ucis de duşmanii săi politici (44 î.Hr.). Tot în acest an a fost asasinat şi Burebista. Burebista a fost ucis
de o parte din aristocraţia nemulţumită de tendinţele sale de a accentua prea mult puterea centrală.

Caracterul statului dac. Statul dac a fost o monarhie aristocratică militară, uneori cu un caracter teocratic
(religios). În cadrul regatul dac, aristocraţia reprezenta categoria dominantă. În jurul regelui se afla un consiliu
de sfetnici, aşa cum aflăm din inscripţia lui Acornion. Mâna dreaptă a regelui este marele preot, un fel de vice
rege. În timpul domniei lui Deceneu (care era rege, mare preot şi judecător suprem), statul dac va avea şi un
caracter teocratic.

c) De la Burebista la Decebal
 După moartea lui Burebista, marea sa stăpânire s-a destrămat: coloniile greceşti, celţii, sciţii,şi bastarnii
şi-au proclamat independenţa, iar teritoriul geto-dacilor a fost împărţit în 4,apoi în 5 formaţiuni
politice, cea mai importantă având centrul în zona Munţilor Orăştiei. Urmaşii lui Burebista au fost:
Deceneu, Comosicus, Scorillo, Duras, Diurpaneus ( Decebal ).

d) Statul dac în timpul lui Decebal ( 87–106 )

 Unitatea statului dac a fost refăcută de regele Decebal. Statul condus de Decebal nu a atins întinderea
celui din timpul lui Burebista. Totuşi, teritoriul rămas era mult mai bine organizat din punct de vedere
al centralizării politice şi administrative. Din această perioadă datează cele mai grandioase construcţii
ale Sarmisegetuzei, cele mai bogate locuinţe şi cele mai numeroase unelte din fier. La Grădiştea
Muncelului se găseau cele mai mari ateliere metalurgice din afara lumii greco-romane.

Conflictele dintre Decebal şi împăratul roman Domiţian

 În iarna anului 85-86 d.Hr., dacii lui Duras au atacat provincia Moesia. Însuşi împăratul Domiţian a venit la
Dunăre, a respins oştile lui Duras şi, pt. mai multă sigurană a împărţit Moesia în 2 părţi. În anul 87, Domiţian l-a
trimis împotriva Daciei pe generalul Cornelius Fuscus. Romanii au trecut Dunărea şi au fost atacaţi prin
surprindere când treceau prin defileul Porţile de Fier ale Transilvaniei, în locul numit Tapae. Romanii au suferit o
mare înfrângere. În fruntea dacilor s-a aflat Diurpaneus care şi-a luat supranumele Decebal („cel puternic”, „cel
viteaz”). În anul 87, Duras a cedat tronul lui Decebal care, sub ameninţarea romană, a reuşit să refacă unitatea
statului dac.
 În anul 88, Domiţian a trimis o nouă armată, condusă de generalul Tettius Iulianus. Acesta a urmat acelaşi drum ca
şi Fuscus şi lupta s-a dat tot la Tapae, dar victoria a aparţinut romanilor. Deşi victorios, Tettius Iulianus nu şi-a
putut continua înaintarea spre Sarmizegetusa, deoarece unele populaţii germanice au învins restul armatei romane.
 În acesta condiţii, Domiţian s-a grăbit să încheie pace cu Decebal. Astfel, deşi învins, în anul 89, Decebal a
încheiat o pace avantajoasă cu Domiţian. Decebal devenea client al Romei. În schimbul unor anumite avantaje
(bani, instructori militari, maşini de război), Decebal a recunoscut autoritatea Imperiului Roman. Ca urmare a
avantajelor obţinute în urma păcii din anul 89, forţa economică şi militară a statului dac a crescut şi mai mult.

 Confruntările dintre daci şi romani au reînceput în timpul împăratului Traian (98-117). Principalele
cauze ale războaielor dintre Decebal şi Traian sunt:
 dorinţa lui Traian de a opri creşterea puterii statului dac;
 Dacia era renumită pentru aurul său şi romanii doreau să pună mâna pe aceste
bogăţii;
 Dispreţul manifestat de Decebal faţă de romani cu prilejul păcii din anul 89 şi
după aceea;
 Între Decebal şi Traian au avut loc 2 războaie (101-102 și 105-106) a căror desfăşurare este redată pe
basoreliefurile Columnei lui Traian. Acesta este monumentul triumfal ridicat la Roma pt. a comemora
războaiele purtate de acesta împotriva dacilor. Este opera lui Apollodor din Damasc.

2
Primul război daco-roman (101-102)
În primăvara anului 101, Traian a trecut Dunărea şi s-a îndreptat spre Sarmizegetusa. Lupta s-a dat la
Tapae. Victoria a aparţinut lui Traian. După obţinerea vistoriei de la Tapae Traian sşi-a continuat drumul spre
capitala statului dac. Dar înaintarea se realiza lent şi venirea iernii l-a determinat să amâne atacarea
Sarmizegetusei. Traian a coborât la Dunăre, dar o mare parte din soldaţi a rămas în Dacia.
Decebal a profitat de faptul că Traian a coborât la Dunăre cu o parte a ramatei sale şi, dorind să mute
teatrul operaţiunilor militare departe de zona capitalei, a atacat garnizoanele romane din Dobrogea. Traian a fost
nevoit să aducă numeroase trupe din Dacia. Au avut loc lupte câştigate de romani, deşi cu pierderi foarte multe.
În cinstea acestei victorii şi în memoria celor căzuţi, Traian a ridicat la Adamclisi locul unde s-a dat lupta
decisivă) un complex numit Tropaeum Traiani.
În primăvara anului 102, romanii au reluat înaintarea spre Sarmizegetusa. Romanii au pătruns în M-ţii
Orăştiei şi au loc mai multe bătălii pe care dacii le-au pierdut. Printre altele, romanii cueresc şi cetatea unde se
aflau trofeele luate de la armata distrusă a lui Cornelisu Fuscus. Văzând că primejdia este din ce în ce mai mare,
decebal a cerut pace.
Pacea s-a încheiat în anul 102 şi cuprindea prevederi dezavantajoase pt. Decebal. Regele dac a pierdut
unele teritorii, trebuia să dărâme zidurile cetăţilor, să predea armele şi maşinile de război pe care le primise de
la Domiţian, se angaja să nu mai primească în armata sa fugarii romani. De asemenea, Decebal a fost nevoit să
renunţe la o politică externă proprie, trebuind să recunoască de prieteni şi duşmani pe prietenii şi duşmanii
poporului roman

Al doilea război daco-roman (105-106)

Nici pt. Traian, nici pt. Decebal pacea nu avea un caracter definitiv. Ambii s-au pregătit pt. o nouă
confruntare. Decebal a trimis solii la triburile germanice vecine în vederea încheierii unor alianţe antiromane.
Pacea din 102 îi interzicea lui Decebal să încheie alianţe fără acordul romanilor. Traian i-a cerut lui Decebal să
renunţe la asemenea solii. Fără a lua în seamă acest avertisment, Decebal a atacat trupele romane care staţionau
în teritoriile pierdute în 102. Drept urmare, în vara anului 105, Traian a declarat din nou război lui Decebal. Încă
de la începutul expediţiei, unele triburi dacice se supu romanilor.
Armata romană s-a îndreptat direct spre Sarmizegetusa şi a atacat pe mai multe direcţii cetăţile din M-
ţii Orăştiei. Cetăţile din jurul Sarmizegetusei au fost cucerite, apoi a fost asediată capitala. Războiul a continuat
şi după distrugerea Sarmizegetusei. Decebal, împreună cu câţiva oameni de încredere, s-a retras în munţi pt. a
organiza o nouă rezistenţă. Decebal a fost urmărit de trupele romane şi, pt. a nu cădea prizonier a preferat să se
sinucidă.
 Principalele urmari ale războaielor daco-romane a fost transformarea Daciei în provincie romană (106)
şi începutul etapei oficiale a procesului de romanizare.

TEMA 2. Etnogeneza românească

a) Ce este etnogeneza românească ?
 Etnogeneza românească reprezintă procesul de formare a poporului şi a limbii române. Etnogeneza
românească s-a desfăşurat în secolele I-VIII, la nord şi la sud de Dunăre, în spaţiul romanităţii orientale
sau răsăritene.
 Poporul român reprezintă singurul moştenitor al romanităţii orientale.
 Etnogeneza românească este rezultatul a două sinteze:
 prima sinteză a fost aceea dintre daci şi romani;
 a doua sinteză s-a realizat între populaţia daco-romană şi migratorii care au trecut pe
teritoriul de astăzi al României;
 Elementul esenţial al etnogenezei îl constituie romanizarea.
b) Dacia - provincie romană
 Dacia romană a cuprins numai o parte din teritoriul fostului stat dac, şi anume Banatul, Oltenia şi
Transilvania fără colţul sud-estic. Alte teritorii din fostul stat dac au fost integrate Moesiei Inferioare;
este vorba despre sud-estul Transilvaniei, Muntenia, sudul Moldovei. Tot Moesiei Inferioare fusese
integrată şi Dobrogea ( în anul 46 î.Hr.). Alte teritorii au rămas în continuare sub stăpânirea dacilor
liberi (centrul şi nordul Moldovei, Crişana; Maramureş). Dacia a fost o provincie de rang imperial şi
era condusă de un guvernator numit legatus augusti. Capitala Daciei romane era Ulpia Traiana
Sarmizegetusa.
 De-a lungul timpului, Dacia a cunoscut mai multe reorganizări administrativ-teritoriale:
3
  în 117-118, din cauza revoltelor dacilor şi atacurilor unor populaţii vecine, împăratul Hadrian a
părăsit unele teritorii de la nord de Dunăre (sudul Moldovei, şi Muntenia până la Olt) iar Dacia
a fost împărţită în două provincii: Dacia Superioară şi Dacia Inferioară.
 această împărţire a durat puţin timp, căci necesităţi economice şi noile atacuri ale dacilor liberi
şi ale altor populaţii vecine, l-au determinat pe Hadrian ( în anul 123) să procedeze la
desprinderea nordului Daciei Superioare ca provincie separată, numită Dacia Porolissensis
 Romanizarea este procesul prin care dacii au preluat cultura materială şi spirituală a romanilor, în
special limba latină. Etapele romanizării sunt:
 etapa preliminară sau iniţială (înainte de 106);
 etapa oficială (106-271);
 etapa ulterioară stăpânirii romane (după 271);
 Principalii factori ai romanizării sunt:
 limba latină;  coloniştii;  viaţa economică;
 administraţia;  urbanizarea (colonii şi  viaţa religioasă;
 armata; municipii);

Limba latină a devenit limba oficială în provincia Dacia. Dacii au început să înveţe limba latină
numai după declanşarea romanizării oficiale. Într-o primă etapă, dacii nu au învăţat limba latină scrisă, folosită
de oamenii de cultură romani, ci latina „ populară”. Romanizarea lingvistică în dacia a fost rapidă. Latina este
limba administraţiei, a armatei, a comerţului. Este, în acelaşi timp, limba comună pentru diferite grupuri etnice
din Dacia.
Armata–Soldaţii romani au avut un rol important în procesul de romanizare. Pt. apărarea acestui
teritoriu , au fost aduse în Dacia romană numeroase trupe: legiuni şi trupe auxiliare. Legiunea a XIII-a Gemina
a staţionat în Dacia de-a lungul întregii stăpâniri romane, avându-şi sediul la Apulum. Unii din soldaţii romani,
după ce erau lăsaţi la vatră, rămâneau în Dacia.
Castrele erau taberele situate de-a lungul frontierelor imperiului roman. În apropierea castrelor se
înfiinţau aşezări civile (canabae). Serviciul militar dura 25 de ani, după care erau lăsaţi la vatră, bucurându-se
de dreptul de cetăţenie şi putând exercita magistraturi în administraţia locală. Veteranii constituie unul dintre
factorii cei mai puternici ai romanizării, deoarece erau vorbitori de limba latină, cunoşteau şi aplicau legile
romane etc.
Coloniştii reprezintă un alt factor important pt. romanizarea dacilor. Colonizarea Daciei a fost
organizată de stat. Toţi aceşti colonişti vorbeau latina. Ei au fost aduşi din toată lumea romană pt. a valorifica
bogăţiile din zonă, în special aurul din M-ţii Apuseni. Colonizarea a avut un caracter oficial şi organizat,
desfăşurându-se sub directa supraveghere a autorităţilor imperiale. În al doilea rând, colonizarea a avut un
caracter masiv.
Romanizarea s-a realizat şi printr-o intensă urbanizare. Oraşele erau de 3 categorii:
a) municipii (Porolissum, Ampelum, Tibiscum, Singidunum)
b) colonii (Napoca, Potaissa, Apulum, Romula)
c) metropolis (Sarmizegetusa).
În Dacia au fost înfiinţate 12 oraşe: 7 colonii iar 4-5 municipii. În timpul lui Traian a existat un
singur oraş: colonia Dacica, întemeiat pe la 107–110. A fost singurul oraş roman din Dacia care nu a trecut prin
stadiul de municiupium, devenind direct colonie. Oraşele întemeiate de romani în dacia şi Dobrogea au o
organizare care imită modul de administrare şi conducere de la Roma. Ele constituie focare de romanizare
pentru zonele învecinate, de răspândire a culturii şi civilizaţiei romane.
Viaţa religioasă se caracterizează printr-o mare diversitate a cultelor (orientale, greceşti, romane).
Însă predomină adorarea divinităţilor romane. Pe plan religios se constată 2 fenomene importante:
 interpretatio romana (adorarea divinităţilor dacice sub nume romane);
 sincretism religios (fenomen ce constă în contopirea unor divinităţi asemănătoare, dar
de origine diferită, într-una singură).

 Retragerea aureliană (271). Atacurile populaţiilor migratoare l-au determinat pe împăratul Aurelian
să părăsească provincia Dacia. Aurelian a retras din Dacia armata, autorităţile, marii proprietari de
pâmânt, adică pe cei care erau legaţi direct de stăpânirea romană. La nord de Dunăre, a rămas o
populaţie numeroasă care a continuat procesul de romanizare. Urmări ale retragerii aureliene:
 desfiinţarea provinciei romane Dacia;
 extinderea romanizării şi asupra dacilor liberi datorită amestecului lor cu daco-romanii
din fosta provincie romană;
4
  ruralizarea în Dacia din cauza decăderii oraşelor, atacate de migratori şi retragerii
populaţiei în zone mai ferite;
c) Perioada migraţiilor
 Între secolele III-VII, pe teritoriul românesc s-au succedat mai multe populaţii migratoare ( hunii, goţii,
gepizii, avarii, slavii ) Aceşti migratori sunt trecători pe teritoriul românesc, dar influenţa lor asupra
populaţiei autohtone a fost redusă. Între daco-romani şi migratori au existat, în cea mai mare parte,
relaţii paşnice, limitate la plata tributului. Autohtonii erau mai numeroşi iar cultura lor superioară,
motiv pentru i-au asimilat , motiv pentru care i-au asimilat pe migratori.
 Influenţe mai durabile au avut slavii care în 602 s-au stabilit la sud de Dunăre, fapt care a rupt unitatea
romanităţii de pe cele două maluri ale Dunării. Slavii care au rămas la nordul Dunării au fost şi ei
asimilaţi de către autohtoni, dar au impus o serie de termeni limbii române. Influenţele slave nu s-au
exercitat asupra limbii latine populare, ci asupra limbii române, şi ele n-au reuşit să-i modifice structura
gramaticală care a rămas în esenţă latină. Slavii au mai influenţat organizarea politică şi religioasă ( mai
ales transmiterea limbii slavone utilizată ca limbă de cult şi de cancelarie în Evul Mediu în Ţările
Române).
 Influenţele slave individualizează limba română în rândul limbilor romanice.

d) Sinteza spirituală a etnogenezei româneşti: creştinismul

 Etnogeneza românească cuprinde şi o sinteză spirituală: trecerea de la vechile divinităţi la creştinism.
Răspândirea creştinismului a fost influenţată de politica împăraţilor romani. Unii împăraţi ( Nero,
Domiţian, Diocleţian) au luat măsuri foarte aspre împotriva creştinilor, făcând numeroşi martiri.
Reprimarea creştinilor a atins apogeul în timpul lui Diocleţian care, prin edictele din 303 şi 304, a
condamnat la muncă silnică sau la moarte mulţi misionari. Numele unor martiri se păstrează pe
inscripţii descoperite în Dobrogea. După Edictul de la Milano (313), care acordă libertate de cult
creştinismului în Imperiul Roman, numărul comunităţilor creştine creşte. Drept urmare, Dobrogrea
cunoaşte o bogată viaţă creştină, mai ales după ce împăratul teodosiu cel mare interzice cultele păgâne
şi transformă creştinismul în religie unică.
 Un rol important în răspândirea creştinismului l-au jucat soldaţii, coloniştii şi negustorii.
 Intensa viaţă creştină de la nord de Dunăre este atestată de numeroase dovezi precum:
 ruinele bisericilor creştine de la Tomis, Histria, Callatis;
 numele martirilor creştini din secolul al IV-lea aflate pe inscripţii descoperite în Dobrogea;
 descoperirea unui număr mare de obiecte cu simboluri creştine. La Biertan (jud. Sibiu) au fost
descoperite 2 piese ce provin probabil de la un candelabru: un donariu cu o tăbliţă votivă ce
conţine inscripţia în limba latină „Ego Zenovius votum posui” (Eu, Zenovie, am făcut acest dar)
şi un disc de bronz provenit din Italia care are in interior monograma lui Iisus Hristos, redată cu
litere greceşti (X, P).
La nord de Dunăre, creştinismul s-a răspândit în limba latină. Din limba latină provin în limba
română şi termenii de bază ai religiei creştine: biserică (basilica), a boteza, creştin, cruce, Dumnezeu, înger,
paşte, sfânt.

e) Limba română
 Limba română s-a format paralel cu poporul român. La formarea acesteia au contribuit trei elemente:
 substratul (daco-moesic) - cuvintele dacice reprezintă 10% din vocabularul limbii române;
 stratul (latin) – caracterul fundamental romanic al limbii române este demonstrat de fondul
principal de cuvinte (fondul latin în proporţie de 60% cuprinde termeni pentru noţiunile de bază
legate de viaţă, religie, ocupaţii) şi de structura gramaticală latină.
 adstratul (slav) - cuvintele slave reprezintă 20 % din vocabularul limbii române;
 În cele mai vechi izvoare medievale, românii sunt desemnaţi cu termenii valah, vlah, voloh, olah etc.
Toate aceste cuvinte sunt echivalente, fiind folosite de populaţii neromanice (germani, slavi, maghiari)
pentru a arăta că este vorba de un popor romanic. În secolele VII-VII, au apărut primele menţiuni
istorice despre români.

Etnogeneza românilor apare astfel ca având trei componente fundamentale: substratul geto-dac,
stratul roman şi adstratul slav. O dată cu încheierea etnogenezei românilor, în secolele VIII-IX, apar şi primele
menţiuni în izvoare esterne despre români. Ei sunt denumiţi vlahi, valahi, volohi.

5
 TEMA 3. State medievale în spaţiul românesc
a) Factori interni şi externi care au favorizat contituirea formaţiunilor politice româneşti

Începând din secolul al IX-lea, în spaţiul românesc s-au constituit primele formaţiuni politice pe
baza cărora, în secolele următoare, s-au întemeiat statele medievale Transilvania, Ţara Românească, Moldova şi
Dobrogea. Constituirea acestor formaţiuni politice a fost favorizată de următorii factori interni:
 constituirea obştilor săteşti şi unificarea acestora în uniuni de obşti, pe baza cărora se vor forma
cnezatele şi voievodatele. Din rândul obştilor s-au desprins cnezii şi juzii care se situează în fruntea
formațiunilor politice și care vor fi inițiatorii acțiunilor de centralizare statală.
 creşterea populaţiei;
 viața economică tot mai dinamică care accelerează apariția târgurilor și orașelor, dezvoltarea
schimburilor comerciale, circulația monedei, dezvoltarea drumurilor comerciale. Spațiul românesc era
străbătut de importante drumuri comerciale care porneau din nordul și centrul Europei și ajungeau până
la gurile Dunării și la Marea Neagră. Drumul moldovenesc lega Marea Baltică de Marea Neagră.

Pericolul extern (lupta împotriva tătarilor și a regatului ungar) a determinat concentrarea

formațiunilor politice prestatale în jurul uneia mai puternice. Criza dinastică din Ungaria de la începutul
secolului al XIV-lea și decăderea puterii tătarilor au favorizat unificarea formațiunilor prestatale de la sud de
Carpați. La est de Carpați, un factor favorizat a fost rivalitatea dintre Ungaria și Polonia pentru dominația
spațiului de la est de Carpați. Cumanii și mai târziu tătarii au împiedicat extinderea stăpânirii Ungariei dincoace
de Carpați, oferind astfel populației locale posibilitatea de a-și crea structuri și instituții statale.
La sfârşitul secolului al X-lea, stăpânirea bizantină a revenit la Dunăre, fapt care a avut urmări
multiple. Astfel, teritoriile de la stânga Dunării au reintrat în sfera de influenţă a Imperiului Bizantin.

b) Formarea statului medieval Transilvania

Cele mai vechi formaţiuni politice româneşti au fost semnalate în interiorul arcului carpatic.
Voievodatul Transilvania s-a constituit o dată cu cucerirea maghiară prin unificarea formaţiunilor prestatale sub
autoritatea unui voievod. În formarea statului medieval Transilvania se pot deosebi două etape:
 constituirea formaţiunilor politice româneşti (secolele IX-XI);
 cucerirea maghiară (secolele XI-XIII). În secolul al XIII-lea, cucerirea şi
organizarea Transilvaniei de către maghiari sunt încheiate.
Pentru sfârşitul secolului al IX-lea, cronicarul Anonymus menţionează în lucrarea sa „Gesta
Hungarorum” („Faptele ungurilor”) voievodatele conduse de Menumorut, Gelu, Glad. Informaţiile transmise
de Anonymus sunt completate de cronica lui Simon de Keza (secolul al XIII-lea) numită „Faptele hunilor şi
ungurilor”. Simon de Keza relatează şi despre colonizarea secuilor în Transilvania.

Într-un pasaj din cronica lui Anonymus este relatat conflictul dintre Menumorut şi regele maghiar
Arpad. Acesta din urmă i-a cerut lui Menumorut prin intermediul a doi soli să-i cedeze pământurile
stăpânite. Menumorut a respins această cerere dar a fost învins de Arpad. Menumorut a trimis o solie la
Arpad, spunându-i acestuia că se supune şi i-a dat fiica de soţie pentru fiul său. În anul următor, Menumorut
a murit fără urmaşi şi ţara a rămas ginerelui său.
Cronica relatează şi despre Gelu, „ducele românilor”. La cererea căpeteniei maghiare Tuhutum, a
fost trimis un sol în ţara lui Gelu. Acest spion a relatat la întoarcere despre bogăţiile ţării lui Gelu, care era
locuită de români şi slavi. În continuare, este relatată bătălia dintre trupele maghiare şi cele ale lui Gelu.
După victorie, Tuhutum s-a stabilit în ţara lui Gelu. Cronicarul menţionează urmaşii lui Tuhutum până la
Gyla care a fost capturat de regele maghiar Ştefan cel Sfânt.
Cronica „Faptele ungurilor” reprezintă cea mai completă relatare despre situaţia Transilvaniei în
momentul aşezării maghiarilor în Pannonia şi în timpul cuceririi Transilvaniei. Cronicarul atestă existenţa
voievodatelor lui Gelu, Glad şi Menumorut şi conflictele acestora cu maghiarii precum şi existenţa
românilor în Transilvania la venirea maghiarilor.

Pentru prima jumătate a secolului al XI-lea, lucrarea „Legenda Sfântului Gerard” menţionează
voievodatele conduse de Gyla și Ahtum. ”Legenda Sfântului Gerard” și ”Cronica pictată de la Viena” ne spun
că Ștefan I a înfrânt aceste două căpetenii locale, Ahtum și Gyla, cucerindu-le țara.

6
 Cucerirea și integrarea formațiunilor politice locale s-au desfășurat lent, timp de mai bine de uns ecol.
Către 1200, ungurii ating linia Carpaților. Rezistenţa din partea nobilimii maghiare, dornice să-şi păstreze
autonomia, şi a elementului românesc i-au determinat pe regii maghiari să colonizeze în Transilvania alte
neamuri, precum saşii şi secuii.
Secuii au fost așezați pe linia Carpaților pentru a apăra granițele răsăritene ale regatului maghiar. Secuii
se bucurau de privilegii similare cu cele ale sașilor, fiind organizați în trei scaune (trei Scaune, Ciuc, Odorhei)
conduse de un jude. În 1222 este menționată în documente ”Țara Secuilor”, iar în 1280 apare funcția de șpan al
secuilor, numit de rege. Scaunele se bucurau de autonomie.
Sașii au fost aduși în Transilvania din motive similare, dar și din rațiuni economice. Aceștia se așează în
Transilvania începând cu a doua jumătate a secolului al XII-lea. Erau în majoritate țărani, dar și meșteșugari și
negustori. Sașii s-au organizat în așezări care se bucurau de privilegii conform dreptului germanic și erau
conduse de un greav. Colonizări masive s-au făcut în jurul Sibiului, pe vealea Târnavei mari, în jurul Bistriței,
în Rodna și în Țara Bârsei. În anul 1224, regele maghiar Andrei al II-lea le acordă noi privilegii, iar zona
Sibiului este organizată ca teritoriu autonom. După invazia tătară din 1241, regele Bela al IV-lea aduce în
Transilvania și orășeni. Ei au fondat orașe precum Sibiu, Sighișoara, Mediaș, Bistrița, Brașov, Orăștie.
Tot din rațiuni militare în Transilvania au fost colonizați și cavalerii teutoni în Țara Bârsei. Dorința
acestora de a crea în zonă o stăpânire autonomă față de regatul ungar a dus însă la expulzarea acestora în 1225.
Dacă zonele centrale ale Transilvaniei sunt cuprinse în structura instituţiilor regalităţii maghiare, în
regiunile mărginaşe supravieţuiesc autonomiile româneşti (Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului, Ţara Maramureşului).
Regele maghiar recunoştea autonomia acestor regiuni în schimbul serviciilor militare (apărarea graniţelor) şi a
fidelităţii faţă de Ungaria.
Până în anul 1541, Transilvania a fost voievodat autonom sub suzeranitate maghiară. Din anul 1541,
Transilvania de devenit principat autonom sub suzeranitate otomană.

c) Formarea statului medieval Ţara Românească

Ţara Românească s-a format la începutul secolului al XIV-lea prin unificarea formaţiunilor politice
care existau între Carpaţi şi Dunăre. Formarea statului medieval Țara Românească prin unificarea formațiunilor
politice prestatale de la sud de Carpați a fost grăbită de politica Ungariei din secolele XIII-XIV de înlăturare a
autonomiei formațiunilor politice românești din zonele mărginașe ale Transilvaniei (ȚaraFăgărașului) și de
tendințele sale de dominație în regiunea de la sud de Carpați. De asemenea, unificarea formațiunilor politice
prestatale de la sud de Carpați a fost favorizată și de următorii factori externi:
 decăderea puterii tătarilor;
 criza dinastică din Ungaria de la începutul secolului al XIV-lea.

Etapele formării statului medieval Ţării Româneşti:

 Prima etapă este reprezentată de constituirea formaţiunilor politice prestatatale unele fiind menţionate
în documentul „Diploma cavalerilor ioaniţi”, emis de regele maghiar la 2 iunie 1247. În document sunt
menţionate 5 formaţiuni politice: voievodatele lui Litovoi și Seneslau, cnezatele lui Farcaş și Ioan, Ţara
Severinului (în 1230 devine Banatul de Severin). Ultimele 3 formațiuni menționate erau anexate la
Ungaria, în timp ce voievodatele lui Litovoi și Seneslau erau lăsate românilor în condiții de dependență
față de Ungaria.
 A doua etapă a constat în unificarea cnezatelor locale într-un voievodat de către Litovoi care a încercat
să elimine suzeranitatea maghiară. Pe la 1272-1275, un urmaş al lui Litovoi, purtând acelaşi nume, a
făcut pun pas spre unificare, refuzând suzeranitatea maghiară. În 1277 a avut loc o luptă care s-a
terminat cu moartea lui Litovoi şi cu luarea ca prizonier a lui Bărbat, fratele său. Acesta s-a răscumpărat
în schimbul unei mari sume de bani şi a păstrat stăpânirea.
 A treia etapă a constat în unificarea formaţiunilor politice sub conducerea lui Basarab I Întemeietorul
(1310–1352) şi obţinerea independenţei de sub dominaţia maghiară (1330). Capitala noului stat, centrul
său politic şi religios, se afla la Argeş.
 Formarea principalelor instituţii laice şi ecleziastice.

LUPTA DE LA POSADA (9-13 NOIEMBRIE 1330)

 Un document al cancelariei maghiare din 1318 menționează un voievod Bazarad (Basarab) și ”țara
Bazarad” sau ”terra transalpină”. În 1324, Carol Robert de Anjou a ajuns la un acord prin care Basarab
recunoștea existența noului stat.
7
  Deoarece Basarab I a alipit Ţării Româneşti Banatul de Severin, regele maghiar Carol Robert de Anjou
a organizat o expediţie împotriva lui Basarab I în anul 1330. În plus, Basarab refuzase să mai plătească
tributul regelui maghiar.
 În septembrie 1330, Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, cu o puternică armată, a plecat din
Timişoara, a ocupat Banatul de Severin şi a înaintat prin Oltenia, spre Curtea de Argeş. Oltenia fusese
pustiintă în prealabil de către Basarab I, motiv pentru care armata maghiară începe să se confrunte cu o
foamete. Pe drumul către Curtea de Argeş, Carol Robert de Anjou a primit o solie din partea lui
Basarab, care îi aduce o ofertă de pace. Basarab îi oferea regelui maghiar plata a 7000 de mărci de
argint ca despăgubire, cedarea cetăţii Severnului şi trimiterea unui fiu la curtea maghiară ca garanţie.
Oferta lui Basarab a fost refuzată cu aroganţă de către regele maghiar. În cele din urmă, Carol Robert de
Anjou a ajuns la Curtea de Argeş, pe care a găsit-o pustie şi pe care a incendiat-o.
 Documentul intitulat „Cronica pictată de la Viena”(elaborat de Markus Kalt, în anul 1358) care
narează întreaga campanie spune că, în drumul ei de întoarcere, oştirea lui Carol Albert a trebuit să
traverseze o vale îngustă şi lungă. În acest defileu a fost atacată de armata lui Basarab I. Lupta s-a dat la
9–12 noiembrie 1330 în locul numit Posada. Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu, schimbând
hainele sale cu ale unui oştean pentru a nu fi recunoscut. Victoria din 1330 constituie un moment de
referinţă din istoria românilor, căci a asigurat independenţa ţării de sub suzeranitatea maghiară.

Descălecatul legendar al lui Negru Vodă din Făgăraș

 Întemeierea Ţării Româneşti a fost pusă de tradiţie pe seama descălecatului lui Negru Vodă din
Făgăraş (1290/1291). Negru Vodă era voievod în Țara Făgărașului. În momentul în care regele maghiar
Andrei al III_lea și-a manifestat tendința de a anihila autonomia Țării Făgărașului, Negru Vodă a
preferat să plece la sud de Carpați. Potrivit legendei, el s-a stabilit mai întâi la Cîmpulung unde a ridicat
o curte domnească, apoi s-a stabilit la Curtea de Argeș. De aici, puterea lui Negru Vodă s-ar fi extins
spre vest și est, punându-se astfel bazele unui nou stat.
 Această tradiţie a descălecatului lui Negru Vodă din Țara Făgărașului cuprinde şi un sâmbure de
adevăr, anume contribuţia populaţiei româneşti din Transilvania la procesul de întemeiere a statului
medieval Ţara Românească.

Statul medieval Ţara Românească s-a consolidat în timpul urmaşilor lui Basarab I:
 Nicolae Alexandru (1352-1364) care în 1359 a întemeiat Mitropolia Ortodoxă a Ţării
Româneşti cu sediul la Curtea de Argeş, fapt care a contribuit la consolidarea
independenței. El și-a luat titlul de ”domn autocrat”, simbolizând controlul absolut al
domnitorului asupra țării.
 Vladislav I (1364-1377) care a bătut primele monede;

e) Formarea statului medieval Moldova

Întemeierea Moldovei este asemănătoare, în mare parte, cu aceea a Ţării Româneşti. Întemeierea
Moldovei s-a realizat la mijlocul secolului al XIV-lea prin unificarea formaţiunilor politice prestatale existente
la est de Carpaţi:
 codri (Codrii Cosminului, Codrii Herţei)
 câmpuri (Câmpul lui Dragoş, Câmpul lui Vlad);
 cobâle (Neamţ, Vaslui, Bacău)
 ocoale (Câmpulung, Vrancea)
 ţări (Ţara Sipeniţului)
Asemenea formațiuni politice prestatale sunt menționate în documentul „Cronica lui Nestor” (sau
„Cronica de la Kiev” sau „Povestea vremurilor care au trecut”).

Formarea statului medieval Moldova prin unificarea formațiunilor politice prestatale de la est de
Carpați a fost grăbită de politica Ungariei din secolul al XIV-lea de înlăturare a autonomiei formațiunilor
politice românești din zonele mărginașe ale Transilvaniei (Țara Maramureșului) și de tendințele sale de
dominație în regiunea de la est de Carpați. De asemenea, unificarea formațiunilor politice prestatale de la est de
Carpați a fost favorizată și de următorii factori:
 slăbirea dominaţiei tătare

8
  rivalitatea dintre Ungaria şi Polonia pentru dominaţia spaţiului de la est de
Carpaţi.
În plus, formarea Țării Românești a exercitat o influență puternică în grăbirea procesului de închegare
a unui stat asemănător și la est de Carpați.
Etapele constituirii statului medieval Moldova:
 constituirea formaţiunilor politice prestatale de la est de Carpaţi;
 descălecatul lui Dragoş (1350);
 descălecatul lui Bogdan (1359);
 formarea principalelor instituţii laice şi ecleziastice.
 unificarea teritorială deplină sub urmaşii lui Basarab I.

DESCĂLECATUL LUI DRAGOŞ (1350) Dominaţia tătarilor la est de Carpaţi a slăbit. De această situaţie au
profitat regii maghiari, mai ales Ludovic I cel Mare care şi-a făcut un program din lichidare a dominaţiei tătare
la est de Carpaţi. În 1345 Ludovic I a organizat o expediţie împotriva lor la care au participat şi românii din
Maramureş sub comanda voievodului Dragoş. Expediţia a avut loc în sudul Moldovei şi s-a terminat cu un
succes. Tătarii au fost învinşi dar mai constituiau încă un pericol şi ameninţau încă Ungaria dinspre est. De
aceea, Ludovic I a hotărât să înfiinţeze aici o marcă de apărare a regatului în fruntea căreia l-a numit pe Dragoş.
Această marcă de graniţă se afla în nordul Moldovei, se numea Moldova Mică şi avea capitala la Baia. Dragoş a
acceptat suzeranitatea maghiară.

DESCĂLECATUL LUI BOGDAN (1359). Bogdan era stăpânul unui cnezat compus din 22 de sate, şi având
reşedinţă fortificată la Cuhea. Bogdan s-a opus presiunilor venite din partea regalităţii maghiare şi când nu a
mai putut rezista a trecut la est de Carpaţi. Venirea lui Bogdan la est de Carpaţi a coincis cu o revoltă a
boierimii locale răsculată împotriva dominaţiei maghiare. Bogdan i-a alungat pe urmaşii lui Dragoş, cu ajutorul
boierimii locale, şi a eliminat suzeranitatea maghiară. La 1365, regele maghiar Ludovic I de Anjou a
recunoscut independenţa Moldovei. Aceste evenimente sunt descrise într-o cronică scrisă de Ioan de Târnave,
secretarul regelui maghiar Ludovic de Anjou.

DEFINITIVAREA UNIFICĂRII TERITORIALE ŞI A ORGANIZĂRII INTERNE.

Formarea statului medieval Moldova nu s-a încheiat cu acţiunile lui Bogdan. Statul întemeiat în
partea de nord, nu cuprindea toate teritoriile Moldovei şi nici nu îşi desăvârşişe organizarea internă. Acest
lucruri vor fi realizate de către urmaşii lui Bogdan:
 Petru I Muşat (1375-1391) a bătut primele monede fapt ce indică dezvoltarea
economică a Moldovei şi a întemeiat Mitropolia Moldovei cu sediul la Suceava. De
asemenea, a mutat capitala Moldovei la Suceava. El a căutat sprijinul Poloniei pe care a
folosit-o ca o contrapondere la influența maghiară.
 Roman I (1391-1394) a eliberat Ţara de Jos, adică sudul Moldovei, de sub dominaţia
tătarilor;

e) Formarea statului medieval Dobrogea

Secolul al XIV-lea marchează şi formarea statului medival dobrogean prin unificarea formaţiunilor
politice existente între Dunăre şi Marea Neagră. Unificarea formațiunilor politice dintre Dunăre și Marea
Neagră a fost favorizată de următorii factori:
 viaţa economică prosperă;
 influenţele bizantine care se exercită, din nou, din secolul al X-lea. Între anii
971-1204, Dobrogea s-a aflat sub stăpânirea Imperiului Bizantin, având numele
de „Thema Paristrion”.
În teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, pentru secolele X-XIII, sunte atestate următoarele
formațiuni politice:
 pentru secolul al X-lea, inscripţiile îi menţionează pe jupanii Dimitrie şi
Gheorghe;
 pentru secolul al XI-lea, cronica prinţesei bizantine Ana Comnena, „Alexiada”,
menţionează următorii conducători: Tatos, Sestlav, Satza, Pudilă.
 pentru secolul al XIII-lea, documentele menţionează „Ţara Cavarnei”, nucleul
statului dobrogean.

9
 Statul medieval Dobrogea s-a format la sfârşitul secolului al XIV-lea prin unificarea formaţiunilor
politice existente între Dunăre şi Marea Neagră în jurul Ţării Cavarnei. În fruntea acestei formaţiuni sunt
menţionaţi: Balica, Dobrotici, Ivanco. Dobrotici, la început, a fost vasal al Imperiului Bizantin, din partea căruia
a primit titlul de despot, mai târziu a devenit autonom. În împrejurările pericolului otoman, care urmărea
cucerirea Dobrogei, în 1389, Mircea cel Bătrân a alipit-o la Ţara Românească.

f) Structuri instituționale în Țările Române

Instituţiile politice ale voievodatului Transilvania aflat sub suzeranitatea maghiară erau:
 voievodul care era vasalul regelui Ungariei. Voievodul numea vicevoievodul şi comiţii (şefii
comitatelor maghiare). Primul voievod din Transilvania este atestat în anul 1176 (Leustachius). Regii
maghiari au încercat să înlocuiască voievodatul cu principatul. La 1111 în documente este menţionat
principele Mercurius iar la 1176 este menţionat voievodul Leustachius, ceea ce înseamnă că regalitatea
maghiară a fost nevoită să revină la vechea formă de organizare românească.
 vicevoievodul;
 Adunarea generală a nobililor (Adunarea Stărilor/Dieta) care era formată din reprezentanţii
categoriilor privilegiate (nobilii maghiari, fruntaşii saşilor şi secuilor). Aceasta îl ajuta pe voievod în
luarea deciziilor, fiind convocată pentru prima dată în 1288. La început, la aceste adunări participau şi
românii, alături de maghiari, saşi şi secui. După 1437 există informaţii certe că românii au fost definitiv
îndepărtaţi din viaţa politică a Transilvaniei. Un rol important în eliminarea românilor din cadrul acestei
instituții l-au jucat decretele emise de regele maghiar Ludovic I de Anjou în anul 1366 prin care
calitatea de nobil era condiţionată de apartenenţa la catolicism.
Sistemul politic al Transilvaniei s-a bazat, începând cu secolul al XV-lea, când a fost
încheiată alianţa „Unio Trium Nationum”, în urma răscoalei de la Bobâlna (1437), pe recunoaşterea
privilegiilor politice ale maghiarilor, saşilor şi secuilor şi pe excluderea românilor ortodocşi de la
conducerea voievodatului şi, mai târziu, a principatului.

Principalele instituţii medievale din Ţara Românească şi Moldova au fost: domnia, biserica, Sfatul
Domnesc, Adunarea Ţării, armata.

Domnia reprezintă instituţia centrală în Moldova şi Ţara Românească Domnul era stăpânul ţării iar în
calitate de „mare voievod” era comandantul suprem al armatei. Sistemul de succesiune la tron a fost electivo–
ereditar. Puteau fi aleşi din familia domnitoare toţi descendenţii pe linie bărbătească, chiar dacă era vorba
despre fii nelegitimi. S-a practicat des asocierea la domnie a fiului cel mare din timpul vieţii domnului. În Ţara
Românească, domnii erau aleşi de boieri din dinastia Basarab, iar în Moldova, din dinastia Muşat. Până în
primele decenii ale secolului al XVI-lea, domnii erau aleşi de Sfatul Domnesc în general sau de Adunarea Ţării
care era convocată. Principalele atribuţii ale domnului erau:
 Legislative: elabora legile;
 Executive: numea și revoca dregătorii;
 Judecătorești: era judecătorul suprem, putând pronunţa pedeapsa cu moartea, avea drept de grațiere;
 Militare: era comandantul suprem al armatei (mare voievod);
 Financiare: stabilea dările;
 Bisericești: decidea înfiinţarea mitropoliilor, episcopiilor şi mănăstirilor, numea și revoca episcopi,
numea mitropolitul;
 Politica externă (atribuții diplomatice): reprezenta țara în relațiile externe, încheia tratate, declara
război, hotăra încheierea păcii, primea și trimitea soli;

Biserica a fost un aliat de nădejde al domnilor români în Evul Mediu. Relaţiile dintre Biserică şi domn
au fost de colaborare. Biserica a fost puternic sprijinită de domnie, ceea ce a dus la întărirea poziţiei sale.
Domnul îi numea pe mitropolit şi pe episcopi. Aceştia au sprijinit politica domnească de protejare a ortodoxiei.
Şeful bisericii ortodoxe era mitropolitul; acesta era considerat al doilea demnitar în stat, cel mai important
sfetnic al domnitorului, conducător al unor solii politice şi locţiitor al domnului în caz de vacanţă a tronului.
Domnul era uns de mitropolit, dar mitropolitul la rândul său trebuia să fie recunoscut ca păstor al credincioșilor
de către domn.

10
 TEMA 4. Ţările Române şi statele vecine în Evul Mediu

În secolele XIII–XIV, politica statelor româneşti a fost dominată de relaţia cu Ungaria. Transilvania
dorea să-şi păstreze autonomia, iar Ţara Românească şi Moldova doreau să-şi consolideze independenţa. Dar la
sfârşitul secolului al XIV-lea, turcii au atins linia Dunării şi au intrat în contact direct cu Ţările Române.Ţările
Române, separat sau împreună cu statele creştine din zonă (Ungaria, Polonia, Austria) au luptat pentru a opri
înaintarea turiclor spre Europa Centrală.
Expediţiile militare organizate în secolele XIV-XVI împotriva turcilor sunt cunoscute sub numele de
„cruciade târzii”. Tactica de luptă a domnilor români: tactica pământului pârjolit.
La baza raporturilor româno-turceşti în epoca medievală s-au aflat capitulaţiile care reprezentau
diplome de privilegii acordate de sultanii otomani domnilor români. Capitulaţiile prevedeau respectarea
autonomiei Ţărilor Române care îşi păstrau propriile instituţii. În schimbul recunoaşterii autonomiei, Ţările
Române plăteau un tribut.

a) Mircea cel Bătrân (1386–1418 )-domn în Ţara Românească

Domnia sa poate fi împărţită în trei etape:
 în prima etapă, Mircea s-a orientat spre Polonia şi Moldova pentru a contracara pretenţiile de
suzeranitate ale Ungariei. În 1389, prin intermediul lui Petru I Muşat, Mircea a încheiat un tratat cu
Polonia. Prin acest tratat, cei doi conducători îşi promiteau sprijin reciproc în cazul unui atac din partea
Ungariei.
 a doua etapă este dominată de lupta antiotomană: Rovine (1395) şi Nicopole (1396); Cauzele care
determinaseră nemulţumirea turcilor au fost multiple: ocuparea Dobrogei, alianţele cu alte state
creştine, incursiunile la sud de Dunăre. În 1388, Mircea ocupase Dobrogea, în contextul unui atac
otoman asupra acestui teritoriu iar în 1389 a oferit ajutor militar sârbilor învinşi în lupta de la Câmpia
Mierlei. Sultanul Baiazid Fulgerul a organizat o expediţie la nordul Dunării prin care urmărea cucerirea
Ţării Româneşti. În ciuda tratatului de la Braşov, Sigismund nu i-a oferit ajutor militar lui Mircea.
Lupta s-a dat la un loc mlăştinos numit Rovine. Victoria a aparţinut lui Mircea. Succesul de la Rovine l-
a determinat pe Sigismund să formeze prima mare coaliţie antiotomană. Scopul acestei cruciade era
alungarea turcilor de la Dunăre şi chiar din Europa. Şi Mircea a luat parte la această cruciadă, dar
cruciaţii au fost învinşi la Nicopole (1396).
 a treia etapă este determinată de diverse acţiuni diplomatice şi militare: l-a susţinut pe Alexandru
cel Bun (1400-1432) să ocupe tronul Moldovei; a reînnoit alianţele cu Polonia şi Ungaria; a respins
atacuri otomane şi a organizat expediţii la sudul Dunării; s-a implicat în luptele pentru tron din Imperiul
Otoman; venirea pe tron a sultanului Mahomed I a însemnat o grea lovitură pentru Mircea care, după
1417 va plăti tribut anual care însemna răscumpărarea păcii şi nu afecta autonomia internă a ţării.

b) Iancu de Hunedoara (1441–1456) – voievod al Transivaniei

Politica sa externă a fost dominată de două obiective principale: lupta antiotomană şi atragerea celor
două ţări române în frontul antiotoman. În anul 1438, Iancu a fost numit de Albert de Habsburg, regele
Ungariei, ban al Severnului. Iancu și-a consolidat poziția politică prin susținerea lui Vladislav Igello, regele
Poloniei, la tronul Ungariei (1440), astfel că va fi numit voievod al Transilvaniei.
Principalele lupte cu turcii:
 1441-1442 – Iancu a obţinut unele victorii împotriva turcilor care au atras atenţia Europei. În 1442,
turcii atacă Transilvania, Iancu, înfrânt inițial la Sântimbru, reușește să obțină o victorie decisivă la
Sibiu (12 martie 1442), apoi intră în Țara Românească și înfrânge din nou armatele otomane. Statele
catolice (Ungaria, Polonia, Veneţia, statul papal) au plănuit o cruciadă împotriva turcilor în fruntea
căreia a fost numit Iancu.
 1443-1444 – „Campania cea mare”; a fost denumită aşa deoarece Iancu a condus operaţiunile militare
la sud de Dunăre timp de 6 luni, pătrunzând pe teritoriul controlat de otomani în Balcani pe o distanţă
de 300 km. Iancu a obţinut unele victorii, dar a fost nevoit să întrerupă campania. Sultanul a încheiat
pacea de la Seghedin, pe 10 ani. Dar această pace a fost încălcată de tânărul rege al Ungariei la
insistențele papei și datorită promisiunilor Veneției (interesată de siguranța comerțului din Marea
Neagră) de a bloca oastea principală a sultanului în Asia Mică.
 1444–lupta de la Varna (10 noiembrie 1444). Cruciaţii au fost învinşi la Varna (o localitate de pe malul
Mării Negre, azi în Bulgaria) de către sultanul Murad.

11
  1448 – sprijinit de Țara Românească și de albanezi, Iancu încearcă să pătrundă spre Constantinopol, dar
este înfrânt la Kossovopolje (1448).
 1456–apărarea oraşului Belgrad („cheia Europei Centrale”), aflat în stăpânirea maghiarilor, de atacurile
turcilor conduşi de Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. La puţin timp după această
victorie, Iancu a murit de ciumă la Zemun (localitate în apropiere de Belgrad, unde se afla tabăra
militară).

c) Vlad Ţepeş (1456–1462)

 Vlad Ţepeş a fost domn în Ţara Românească în trei rânduri: 1448, 1456-1462, 1476. Principalul
obiectiv al politicii sale externe a fost lupta antiotomană. Cauzele care l-au determinat pe sultanul
Mahomed al II-lea să organizeze o expediţie împotriva Ţării Româneşti în vara anului 1462: refuzul
de a mai plăti tributul (1459), încheierea unui tratat antiotoman cu regele maghiar Matei Corvin,
expediţia la sud de Dunăre din iarna 1461-1462.
 Domnul muntean a adoptat tactica hărţuielii, pustiind totul în calea năvălitorilor, silindu-i să sufere de
foame şi de sete. În noaptea de 16-17 iunie 1462, Vlad Ţepeş a atacat prin surprindere armata
otomană care staţiona în apropiere de Târgovişte. Sultanul adusese şi un pretendent la tron, pe Radu
cel Frumos, fratele domnului. O parte din boieri l-a părăsit pe Ţepeş, trecând de partea lui Radu cel
Frumos. Părăsit de boieri, Ţepeş a trecut munţii în Transilvania, sperând să primească ajutor militar
din parte lui Matei Corvin. Dar regele ungar, luând în considerare unele scrisori care îl acuzau pe
Ţepeş de trădare, l-a închis.
 La intervenţia lui Ştefan cel Mare, Ţepeş a fost eliberat în 1476 şi reînscăunat în Ţara Românească.
Nu a domnit decât 2 luni, fiind ucis de boierii nemulţumiţi de stilul său autoritar de conducere.

d) Ştefan cel Mare (1457–1504) – domn al Moldovei

 12 aprilie 1457-Ștefan îl învinge pe domnul Moldovei Petru Aron (1455-1457) în lupta de la Doljești
(Dolhești) în Neamț. Petru Aron fusese cel care, în anii 1455-1456, acceptase plata tributului. A fost
ucigașul tatălui lui Ștefan.
 1457 - Ștefan a fost recunoscut domn de Adunarea Țării (mica boierime, cler) în locul numit Direptate
(câmpie pe malul Siretului, în apropiere de Suceava) și uns domn. Ceremonia a fost prezidată de
Mitropolitul Teoctist.
 Principalele obiective ale politicii sale externe au fost:
 emanciparea de sub suzeranitatea otomană;
 înlăturarea pretenţiilor de suzeranitate al Ungariei şi Poloniei;
 unirea Ţărilor Române în lupta antiotomană;
 să nu lupte în acelaşi timp cu doi duşmani;
 Luptele cu otomanii:
 lupta de la Podul Înalt - Vaslui (10 ianuarie 1475);
 lupta de la Războieni (1476);
 Cătlăbuga, Şcheia (1485, 1486);
 Ştefan cel Mare a purtat lupte şi cu:
 maghiarii care au fost învinşi în lupta de la Baia (1467) şi astfel a pus capăt tendinţelor
regelui maghiar Matei Corvin de a-şi impune suzeranitatea asupra Moldovei;
 polonezii care au fost învinşi în lupta de la Codrii Cosminului (1497). În anul 1497,
regele Poloniei (Ioan Albert) a organizat o expediţie împotriva Moldovei, pe tronul
căreia dorea să instaleze un membru a familiei sale. Regele polon a fost învins în lupta
de la Codrii Cosminului (pădure situată în apropiere de Cernăuţi). În anul 1499 s-a
încheiat tratatul cu Polonia, care recunoştea independenţa Moldovei.

4 aprilie 1459 - Ștefan a încheiat tratatul de la Overchelăuți cu regele Poloniei Cazimir al IV-lea. În schimbul
acceptării suzeranităţii regelui polon Cazimir al IV-lea, Ştefan a obţinut recunoaşterea sa ca domn al Moldovei
şi angajamentul regelui de a nu-l sprijini pe Petru Aron (fostul domn al Moldovei) să reocupe tronul. Tratatul
prevedea obligaţia ambelor părţi de a-şi acorda reciproc asistenţă militară împotriva turcilor. Concesii făcute de
Ștefan: lăsa cetatea Hotin (în regiunea Cernăuți/Ucraina) în stăpânirea Poloniei.

Lupta de la Baia (1467). Ştefan a intrat în conflict cu regele Ungariei, Matei Corvin, din cauza alianţei cu
Polonia şi a faptului că domnul Moldovei luase în stăpânire Chilia (1465). În anul 1467, Matei Corvin a
organizat o expediţie împotriva Moldovei. Lupta decisivă a avut loc la Baia (14–15 decembrie 1467) şi s-a
12
încheiat cu victoria lui Ştefan. Regele maghiar a fost rănit şi cu mare greutate a reuşit să se întoarcă în
Transilvania. Campania regelui Matei Corvin în Moldova, încheiată cu un eșec, a constituit ultima mare
încercare a coroanei ungare de a reinstititui pe cale militară suzeranitatea asupra Moldovei.

LUPTELE DINTRE ŞTEFAN CEL MARE ŞI IMPERIUL OTOMAN

 Ştefan a refuzat să mai plătească tributul şi a intervenit în Ţara Românească instalând domnitori
favorabili politicii sale, declanşând astfel conflictul cu Imperiul Otoman. Sultanul i-a trimis un
ultimatum. Lui Ştefan i se cerea să se prezinte personal la Constantinopol cu tributul restant şi să cedeze
cetăţile Chilia şi Cetatea Albă. În caz contrar, Ştefan risca un conflict cu sultanul. Refuzul domnitorului
l-a determinat pe sultanul Mahomed al II-lea să-l trimită pe Soliman Paşa împotriva Moldovei. Armata
otomană număra aproape 120 000 de soldaţi, la care se adăuga şi un corp de oaste al lui Radu cel
Frumos, domnul Ţării Româneşti. Ştefan cel Mare dispunea doar de circa 40 000 de oameni.
 Lupta s-a dat la Vaslui (Podul Înalt) în ziua de 10 ianuarie 1475. Prin buna folosire a terenului, unde
turcii nu-şi pot valorifica superioritatea numerică, profitând şi de vremea ceţoasă, oştirea
moldovenească a obţinut victoria.
 Pentru că se aştepta la o nouă confruntare cu turcii, Ştefan a trimis o scrisoare conducătorilor politici
din Europa prin care anunţa victoria de la Vaslui, şi solicita ajutor. În această scrisoare, referindu-se la
lupta antiotomană, Ştefan aprecia că Moldova este „poarta tuturor creştinilor” şi dacă Moldova va fi
cucerită de turci, atunci toate statele creştine din Europa vor fi în pericol. Prin această expresie, Ştefan a
arătat rolul de apărătoare a Creştinătăţii deţinut de Moldova.
 În vara anului 1475, Ştefan a încheiat un tratat antiotoman cu Matei Corvin. În anul 1476, sultanul
Mahomed al II-lea a organizat o nouă expediţie împotriva Moldovei. Lupta s-a dat la Războieni (Valea
Albă), dar victoria a fost de partea turcilor. De la Războieni, armata otomană s-a îndreptat direct spre
Suceava. Intrat fără luptă în Suceava, Mahomed al II-lea a găsit oraşul pustiu. Foamea, ciuma care
izbucnise în armata de invazie, formarea unei noi oşti şi apropierea de pasul Oituz a armatei ardelene au
determinat retragerea turcilor. Campania lui Mahomed al II-lea s-a soldat cu un eşec politic, dar
Moldova a suferit mari distrugeri materiale şi pierderi umane însemnate.

e) Mihai Viteazul (1593–1601) – domn al Ţării Româneşti

Contextul extern și intern

 Situaţia internaţională în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, s-a caracterizat prin politica
expansionistă a celor trei mari puteri: Imperiul Otoman, Polonia şi Imperiul Habsburgic. În anul 1526,
Ungaria a fost înfrântă de turci şi o mare parte a teritoriului a fost transformat în Paşalâcul de la Buda,
iar din 1541 Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană. În aceste condiţii,
ideea de cruciadă a pierdut din intensitate. Dar, la sfârşitul secolului al XVI-lea, ea a fost readusă în
actualitate în spaţiul românesc de către Mihai Viteazul.

 Papa Clement al VIII-lea iniţiase formarea unei alianţe antiotomane numită Liga Creştină sau Liga
Sfântă. Scopul acestei alianţe era alungarea turcilor din Europa. Din această alianţă făceau parte statul
papal, Spania, Imperiul Habsburgic, unele state italiene. În anul 1594, Mihai a aderat la Liga Creştină
din proprie iniţiativă. Tot în anul 1594, dar înaintea lui Mihai au aderat la Liga Creştină Moldova
condusă de Aron Vodă şi Transilvania condusă de Sigismund Bathory. Mihai Viteazul fusese ocolit de
solii Ligii Sfinte deoarece preluase tronul Ţării Româneşti cu ajutorul otomanilor, fiind considerat omul
acestora. Aflând de tratativele care se purtau în vederea unui război împotriva otomanilor, el a trimis
soli în Transilvania şi în Moldova pentru a-şi comunica decizia de a se alătura Ligii Creştine.
Lupta antiotomană
 Mihai a declanşat conflictul cu turcii în toamna anului 1594. Până în primăvara anului 1595, Mihai a
cucerit mai multe cetăţi de pe linia Dunării, cu excepţia Giurgiului.
 În mai 1595 s-a încheiat un tratat de alianţă la Alba Iulia între Mihai Viteazul şi Sigismund Bathory.
Tratatul conţinea prevederi nefavorabile pt. Mihai şi acest fapt ilustrează raporturile tensionate dintre
Mihai şi boieri (tratatul a fost semnat la Alba Iulia de o delegaţie de boieri). Potrivit tratatului, Mihai
era considerat un locţiitor al principelui Transilvaniei. În iunie 1595, Mihai a încheiat un tratat de
alianţă cu Aron Vodă şi astfel s-a format un front comun antiotoman al celor trei ţări române.

Luptele de la Călugăreni și Giurgiu (1595)

 În vara anului 1595, infidelitatea lui Mihai a determinat revolta Porţii. Încă de la 14 mai 1595, sultanul
13
 declarase Moldova şi Ţara Românească provincii turceşti şi numise la conducerea lor paşale.
Otomanii conduşi de Sinan Paşa, au trecut Dunărea pe la Giurgiu (14–17 august 1595). Sprijinit de
unii boieri munteni în frunte cu frații Buzeşti, Mihai şi-a organizat o armată proprie, de mercenari.
Mihai nu putea să angajeze lupta în teren deschis din cauza superiorităţii forţelor turceşti. A căutat o
poziţie nefavorabilă armatelor numeroase şi a găsit-o în satul Călugăreni, între Giurgiu şi Bucureşti.
Dealuri cu păduri, valea mlăştinoasă a Neajlovului formau un teren potrivit pentru tactica domnului.
Mihai avea 15 000 de oameni, era ajutat de o oaste din Transilvania, condusă de Albert Kiraly. Lupta
s-a dat la 13/23 august 1595. Mihai a câștigat lupta dar nu a putut valorifica această victorie, fiind
nevoit să se retragă spre Transilvania, aștepâtnd ajutor din partea lui Sigismund Bathory.
 Între timp, Sinan Paşa a ocupat oraşul Bucureşti, începând organizarea ţării în paşalâc. Mihai aşteaptă
ajutor. În luna septembrie, 20 000 de ostaşi trimişi de Sigismund, împreună cu un contigent de
artilerişti toscani, se unesc cu oastea refăcută a lui Mihai. Au participat şi moldoveni. Mihai întâi a
eliberat oraşul Târgovişte (8 octombrie), apoi Bucureşti (12 octombrie). Trupele otomane au fost
urmărite până la Giurgiu, unde s-a dat o luptă decisivă. Mihai a ocupat Giurgiul.
 Campania antiotomană a adus mari distrugeri ţării: sate devastate, recolte nestrânse etc. Mihai va
adopta o măsură nepopulară: a desfiinţat dreptul de liberă strămutare a ţăranilor, legându-i de glie
(1595–1596). Prin acest act, Mihai a servit interesele boierimii.

În 1597 a încheiat pacea cu turcii, obţinând recunoaşterea domniei pe viaţă şi înjumătăţirea tributului.
În 1598, Mihai a încheiat un tratat cu Rudolf al II-lea, împăratul Austriei la Mănăstirea Dealu
(Târgovişte). Rudolf se obliga să pună la dispoziţia lui Mihai, lunar, o sumă echivalând cu plata a 5 000
de mercenari şi, eventual, să dubleze subvenţia. Mihai îşi asuma, în schimb, răspunderi militare:
„îndepărtarea turcilor din Transilvania, Ţara Românească şi părţile Ungariei”. Mihai îl recunoştea de
suzeran pe Rudolf, care recunoştea domnia ereditară în familia lui Mihai.

Unirea Ţărilor Române

 În perioada următoare, frontul antiotoman comun al Ţărilor Române s-a destrămat deoarece în Moldova
şi Transilvania fuseseră instalaţi conducători fideli polonezilor (care erau adepţii păcii cu turcii) şi,
respectiv, turcilor. Mihai a dorit să refacă frontul antiotoman prin unirea celor 3 ţări române.
 Etapele unirii:
o cu acordul împăratului austriac Rudolf al II-lea, Mihai a intrat în
Transilvania. Andrei Bathory a fost înfrânt în lupta de la Şelimbăr
(octombrie 1599). La 1 noiembrie 1599, Mihai a intrat în Alba Iulia şi
s-a proclamat principe al Transilvaniei.
o în primăvara anului 1600, armatele lui Mihai au trecut în Moldova.
Ieremia Movilă a fost alungat din Moldova şi astfel s-a realizat unirea
celor trei ţări române sub sceptrul lui Mihai;
 Unirea nu a durat mult timp. La prăbuşirea unirii au contribuit Polonia, Imperiul Habsburgic, Imperiul
Otoman şi nobilimea maghiară din Transilvania. În Transilvania, nobilii maghiari au trecut de partea
generalului Basta, reprezentantul împăratului austriac. Mihai a fost înfrânt în lupta de la Mirăslău
(septembrie 1600) şi a pierdut Transilvania.
 Paralel, cu ajutorul Poloniei, în Moldova şi Ţara Românească au fost instalaţi Ieremia şi Simion
Movilă. În aceste condiţii, Mihai s-a dus la Curtea de la Praga pt. a solicita ajutorul împăratului Rudolf
al II-lea. Cu ajutorul primit de la împărat, Mihai l-a învins în 1601 pe Sigismund Bathory care revenise
pe tronul Transilvaniei. Dar în august 1601 Mihai a fost asasinat pe Câmpia Turzii din ordinul lui Basta.

14
15