SUBIECT UL 1

SUGESTII ŞI RECOMANDĂRI PRIVIND REZOLVAREA CERINŢELOR DE LEXIC

Exemple de cerinţe:
• Menţionează câte un sinonim potrivit pentru sensul din text al cuvintelor ...

• Precizează câte un antonim pentru sensul din text al cuvintelor ...

• Transcrie din text două arhaisme/ regionalisme/ neologisme.

• Scrie două locuţiuni/expresii care conţin cuvântul ...

• Construieşte un enunţ în care să foloseşti o locuţiune/expresie care să conţină

substantivul/verbul ...

• Transcrie din text două cuvinte care aparţin câmpului semantic al ...

• Transcrie din text un cuvânt cu sens denotativ şi un cuvânt cu sens conotativ.

• Transcrie din text două cuvinte a căror formă nu mai este acceptată ca literară.

1. Sinonime = cuvinte cu formă diferită, dar cu sens asemănător.

Atenţie! Uneori, într-un anumit context, sensul unui cuvânt poate căpăta şi alte nuanţe.

De exemplu: a plânge = a lăcrima, dar şi a suferi, a jeli; freamăt = foşnet, dar şi agitaţie, emoţie;dalb = alb, dar şipur, inocent.

2. Expresie/locuțiune = grup de cuvinte cu un înțeles global, dar structură sudată (nu pot fi înlocuite cu alte cuvinte, pentru că
expresia îşi pierde sensul unitar)

Exemple:

- locuțiuni/expresii conținând cuvântul „ochi”: a pune ochii pe cineva; a da ochii peste cap; a face ochi dulci; a lua la ochi
- locuțiuni/expresii conținând cuvântul „apă”: a da apă la moară cuiva; a se duce pe apa sâmbetei; apă de ploaie; a intra la apă; a
bate apa-n piuă

Atenție! Citiți cerința şi observați dacă se cere alcătuirea unor enunțuri cu expresii/locu țiuni. Dacă da, atunci formula ți o
propoziție cu o expresie găsită de voi care să conțină cuvântul indicat în cerin ță. De exemplu, cu expresia „a se duce pe apa
sâmbetei” se poate formula următorul enunţ: Toată munca lui s-a dus pe apa sâmbetei din cauza neaten ției.

3. Omonime = cuvinte cu aceeaşi formă, dar cu înțeles total diferit.De exemplu: tură = piesă de şah; schimb; ocol;

4. Cuvinte polisemantice = cuvinte care au mai multe sensuri înrudite între ele(sensurile se actualizează în diferite contexte).

Exemple: coadă - Vulpea are coada stufoasă.

Şi-a prins părul în coadă. Coada măturii s-a rupt.

5. Antonime = cuvinte cu sens opus.

De exemplu: frumos – urât; încreți – descreți; normal – anormal

6. Familia lexicală = cuprinde cuvinte înrudite ca formă şi sens cu cel dat.

De exemplu: floare – floricică, florar, florăreasă, înflori, înflorit, înflorire, înfloritor

7. Câmp semantic/lexical = cuprinde cuvinte care au o legătură de sens cu cuvântul dat.

De exemplu: floare – grădină, petală, trandafir, narcisă, lujer, miros, corolă

8. Arhaisme = cuvinte vechi, dispărute din uz.

De exemplu: carte = cu sens de „scrisoare” (arhaism semantic); medelnicer, paharnic, logofăt, stolnic (arhaisme lexicale)

Atenție! Există forme arhaice ale unor cuvinte, neacceptate de normele literare actuale.

De exemplu: împle (umple) – arhaism fonetic; aripe (aripi), inime (inimi) – arhaisme morfologice.

9. Regionalisme = cuvinte folosite numai în anumite zone ale țării.

De exemplu: harbuz, lubeniță = pepene; păpuşoi, cucuruz = porumb; bai = necaz, supărare;
10. Neologisme = cuvinte noi, împrumutate din alte limbi.

De exemplu: opac, computer, kitsch, fairplay;

11. Sens denotativ = sensul propriu (de bază) al cuvântului; sensul obişnuit, comun,lipsit de conotaţii. De exemplu: stea =
astru;

12. Sens conotativ = sensul figurat al cuvântului, influenţat de context şi rezultat dinexperienţa personală a vorbitorului. De
exemplu: stea = vedetă.

SUGESTII ŞI RECOMANDĂRI PRIVIND REZOLVAREA CERINŢELOR DE TEORIE LITERARĂ

Exemple de cerinţe:

• Precizează două teme/motive literare prezente în fragmentul citat.

• Menționează tipul de perspectivă narativă din textul citat.

• Ilustrează, cu exemple din text, două trăsături ale genului epic/liric/dramatic.

• Explică rolul indicaţiilor scenice în textul dramatic citat.

• Identifică două mărci lexico-gramaticale ale subiectivită ții în textul citat.

• Explică semnificaţia a două figuri de stil diferite din textul citat.

• Transcrie două structuri care conţin două imagini artistice diferite.

• Identifică tipul rimei/ritmului în textul dat.

• Precizează măsura versurilor.

1. Temă literară = aspectul general alrealitățiii înfă țişat în opera literară într-un mod artistic, într-o viziune personală.

Exemple de teme: natura, iubirea, creația, moartea, timpul, copilăria, războiul, satul etc.

2. Motiv literar = aspect concret al unei teme evidențiat în opera literară.

De exemplu, motive legate de tema naturii: lacul, izvorul, codrul, iarna, vara, marea, luna, stelele, soarele etc.
3. Eu liric = individualitate creatoare diferită de persoana reală a autorului, prin intermediul căreia acesta îşi face simţită prezenţa
în textul poetic.

Mărci ale eului liric = cuvinte şi forme gramaticale ale unui cuvânt prin care se manifestă subiectivitatea în text (de exemplu:
pronume la persoana I – eu, mă, mie, mine, m- sau la persoana a II-a–tu, tine, te, ție; verbe la persoana I–plec, aduc, las;
interjecții –ah, oh, vai; substantive în cazul vocativ care arată adresarea directă; adjective posesive –mea, ta).

4. Rima = potrivirea ultimelor silabe ale versurilor. Tipuri de rimă: împerecheată(rimează versul 1 cu 2), îmbră țişată (rimează
versurile 1 cu 4 şi 2 cu 3), încrucişată (rimează versurile 1 cu 3 şi 2 cu 4), monorimă (aceeaşi rimă la sfârşitul mai multor versuri
la rând), vers liber (fără rimă, fără ritm, fără măsură constantă).

5. Măsura versului = numărul de silabe dintr-un vers. Atenție! Cratima scurtează versulcu o silabă: Pe un picior de plai = 6
silabe; Pe-un picior de plai = 5 silabe). Nu se adună numărul silabelor din fiecare vers, ci fiecare vers are măsura lui.

6. Ritmul = alternarea regulată a silabelor accentuate şi neaccentuate dintr-un vers.

Tipuri de ritm: trohaic (prima silabă este accentuată, iar a doua neaccentuată: „Doină, doină, cântic dulce.” - Folclor); iambic
(prima silabă este neaccentuată, iar a doua accentuată: „A fost odată ca-n poveşti” – M. Eminescu); amfibrahic (prima şi a treia
silabă sunt neaccentuate, iar cea din mijloc este accentuată: „Pe vodă-l zăreşte călare trecând...” – G. Coşbuc); coriambic (prima
şi a patra sunt accentuate, iar a doua şi a treia sunt neaccentuate: „Sara pe deal...” – M. Eminescu).

7.

Figuri de stil: epitet (buze dulci, noapte neagră, nuferi galbeni), personificare (pădurea tace,codrul suspină, trunchiurile poartă
suflete sub coajă), metaforă (corola de minuni a lumii,leoaică tânără, iubirea), compara ție (fa ța-i roşie ca mărul, fulgii zbor,
plutesc în aer ca un roi de fluturi albi), enumera ție (Tot e alb: pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare), inversiune(vesela,
verde câmpie, duioasele-amintiri)

8. Narator = vocea care relatează acțiunea într-o operă epică; nu trebuie confundat cu autorul, care este o persoană reală,
creatorul operei; naratorul aparține operei literare şi este un mediator între autor şi cititor.

Tipuri de narator:

– omniscient: povesteşte la persoana a III-a fără să se implice în faptele relatate; ştie totul despre personajele operei, le
cunoaşte gândurile, intenţiile, emoţiile; exemple de opere în care naratorul este omniscient: Ion de Liviu Rebreanu, Baltagul de
Mihail Sadoveanu, Moara cu noroc de Ioan Slavici, Enigma Otiliei de George Călinescu;

– narator-personaj: relatează la persoana I şi participă la ac țiune; se implică în ceea ce povesteşte, are o perspectivă subiectivă
asupra întâmplărilor relatate; exemple de opere în care naratorul este personaj: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război de Camil Petrescu, Patul lui Procust de Camil Petrescu, Maitreyi de Mircea Eliade;
– narator-martor: un personaj care a asistat la evenimentele narate, poate fi atât obiectiv, neimplicat (relatează la persoana a III-
a), cât şi subiectiv (relatează la persoana I), atunci când îşi exprimă părerea cu privire la faptele prezentate; de exemplu în unele
povestiri din volumul Hanu Ancuţei de Mihail Sadoveanu, cum ar fi Negustor lipscan.

9. Perspectivă narativă (punct de vedere, viziune, focalizare) – punctul de vedere din care naratorul povesteşte, unghiul din care
priveşte şi interpretează faptele relatate.

Perspectiva poate fi: subiectivă – când se povesteşte la persoana I, iar naratorul se implică afectiv în faptele relatate; obiectivă –
când se povesteşte la persoana a III-a, iar naratorul nu se implică în faptele relatate, ci rămâne detaşat, impersonal.

10. Descrierea – mod de expunere prin care se înfățişează trăsăturile unui peisaj (descriere de tip tablou) sau ale unui
personaj (descriere de tip portret) cu ajutorul unor imagini artistice vizuale, auditive, de mişcare, olfactive. Într-o descriere
literară, autorul îşi exprimă viziunea proprie, foloseşte un limbaj expresiv (expresivitatea este dată de folosirea figurilor de stil, a
sensurilor conotative). Din punct de vedere lexical, într-o descriere predomină substantivele şi adjectivele, acestea având rol de
epitete sau intrând în alcătuirea unor metafore sau personificări.

11. Narațiunea – mod de expunere predominant al genului epic, implicând existen țaunui narator care prezintă fapte la care
participă personaje.

12. Textul narativ (genul epic)– are ca mod principal de expunere naraţiunea, îmbinatăcu descrierea, dialogul, monologul. Într-un
astfel de text există acțiune, personaje, narator, indici spa țiali şi temporali. Din punct de vedere lexical, predomină verbele.
Narațiunea poate fi obiectivă (la pers. a III-a) sau subiectivă (la pers. I).

13. Textul dramatic (genul dramatic)–are ca mod de expunere predominant dialogul care organizează textul sub forma unor
replici ale personajelor; textul este împărţit în acte, iar acestea în scene; prezintă indica ții scenice şi de regie numite didascalii
(textul din paranteze) care arată intenția autorului ca piesa să fie jucată pe scenă; poate apărea şi monologul dramatic; prin
personaje şi acțiune autorul îşi exprimă indirect ideile, sentimentele, viziunea despre lume.

14. Textul liric (genul liric) – autorul îşi exprimă direct ideile, sentimentele prin vocea eului liric; este în versuri; modurile de
expunere specifice sunt: descrierea (în pasteluri) şi/sau monologul; limbajul este expresiv, are valenţe artistice, prin folosirea
folosirea figurilor de stil, imaginilor artistice.

15. Imagine artistică – forma concretă a unei idei artistice; în literatură, este o reflectare artistică a realităţii prin cuvinte din
perspectiva subiectivă a autorului. În funcţie de natura elementelor senzoriale implicate, imaginile artistice pot fi: vizuale,
auditive, olfactive, tactile, gustative, motorii.
16. Indicaţii scenice – informaţii date de autor cu privire la locul şi timpul acţiunii, la decoruri, informaţii necesare reprezentării pe
scenă. Ele se referă la modul în care actorul ce interpretează rolul unui personaj trebuie să rostească replica, la mişcarea
scenică a acestuia, dar pot conţine şi comentarii asupra unor evenimente, caracterizări ale personajului.

SUGESTII ŞI RECOMANDĂRI PRIVIND REZOLVAREA CERINŢELOR DE ORTOGRAFIE ŞI PUNCTUAŢIE

Exemple de cerinţe:

• Prezintă rolul cratimei în structura ...

• Explică rolul virgulei în structura ...

• Motivează folosirea punctelor de suspensie în textul dat.

• Prezintă rolul semnului exclamării/ întrebării/punctului în enunţul ...

1. Virgula

– În propoziție are rolul de a izola: substantive sau pronume în cazul vocativ (– Mamă, mi-e foame!); interjec ții(– Măi, dar frumos
îți şade!); cuvinte incidente (Am rezolvat, iată, corect problema.); apozi ții simple sau dezvoltate (Colegul meu, Radu, e cel mai
bun.);complemente circumstanțiale de loc, de timp, de mod aşezate înaintea verbelor (Seara, în parc, cântă o privighetoare.).
Virgula leagă termenii unei enumerații sau ai unei repetiții (Fata moşului era harnică, bună, cuminte. / „Care vine, vine, vine,
calcă totul în picioare.” – M. Eminescu)

– În frază, virgula leagă propoziții de acelaşi fel în raport de coordonare (Vine, se uită, pleacă.; Nu ştie să scrie, să citească, să
socotească.); separă o propoziție subordonată de regenta ei (Era atât de obosit, încât a adormit pe loc.); o propozi ție incidentă
de restul enunţului (– Hai acasă, zise mama.)

– Virgula se foloseşte înaintea unor conjuncții adversative (dar, iar, însă, ci), a unor conjunc ții conclusive (deci, aşadar), înaintea
unor conjuncții care se repetă (Fie pleci, fie rămâi.; Nici eu, nici tu nu suntem aşa.)

2. Cratima = semn de ortografie care marchează rostirea împreună a două cuvinte alăturate şi uneori elidarea/căderea unei
vocale: să-(î)ţi trimit; c(ă)-a venit; nu-(î)mi pasă; cratima leagă obligatoriu un pronume cu formă neaccentuată de un verb la o
formă compusă: m-a ajutat; s-a supărat; v-ar da; în cazul versurilor, contribuie la men ținerea măsurii constante şi a ritmului; în
proză, conferă un ritm mai rapid rostirii.

3. Punctele de suspensie = marchează întreruperea şirului vorbirii şi pot sugera:incoeren ța, surpriza, emo ția, incertitudinea (în
funcţie de textul dat).

4. Punctul = se foloseşte la sfârşitul unei propoziții enunțiative propriu-zise.

5. Semnul exclamării = se foloseşte la sfârşitul unei propozi ții exclamative în care seexprimă admira ția, surpriza (Ce frumoasă
eşti!), după o interjecție (A! A! Mi-ai scos alta!), după un enun ț imperativ (Citeşte cartea!), după substantive în cazul vocativ (Goe!
Goe!).

6. Semnul întrebării = se foloseşte la sfârşitul unui enun ț interogativ (Cine vine?).

7. Două puncte = anunță vorbirea directă, o enumera ție, o explica ție, o concluzie.

8. Ghilimelele = reproduc întocmai spusele cuiva, încadrează titlurile operelor atuncicând sunt reproduse într-un context,
încadrează cuvinte cu sens ironic sau depreciativ.

9. Linia de dialog = introduce vorbirea directă a unei persoane/a unui personaj.

10. Linia de pauză = marchează lipsa unui cuvânt, încadrează o apozi ție, o construc țieincidentă, având rol asemănător cu
virgula.

11. Apostroful = semn de ortografie care marchează grafic căderea accidentală a unorsunete sau a unor silabe sau absen ța
primelor cifre din notația unui an ( ’Neața!, ’80).

Teoria Semnelor de puctuație te ajuta la rezolvarea Subiectului I. Poți obține cu ușurință 2puncte daca cunoști semnele de
punctuație.

SEMNELE DE PUNCTUAȚIE:
[ . ] PUNCTUL este semnul grafic de punctuaţie care marchează pauza ce se face între propoziţii/ fraze independente ca sens.
Se pune la sfârşitul propoziţiilor enunţiative (afirmative sau negative).

Exemple:
Maria citeşte. Maria nu citeşte.

„Marele istoric îşi potolea respiraţia accelerată cu câteva spirite, căuta neliniştit prin sală, fulgera uşa cutremurată de spatele
staţionarilor pe culoar, se aprindea, vocifera, decapita cu degetul prin aer un duşman nevăzut.” (G. Călinescu, Istoria literaturii
române de la origini până în prezent)
„Numai Helene m-a despăgubit; abia 15 ani, dar o blondă frumoasă - cred că o iubesc; nu acea iubire desăvârşită, cum mi-o
imaginez, nu, căci lipseşte stima strictă - dar iubire totuşi — datorită amabilităţii ei, firii ei deschise şi naive, simpatiei ei pentru
mine!” (Titu Maiorescu, Jurnal)

[ ? ] SEMNUL ÎNTREBĂRII este semnul grafic de punctuaţie care marchează intonaţia propoziţiilor/ frazelor interogative
(afirmative sau negative).
Exemple:
- Unde mergi?
- Nu ai învăţat?
„- Dar tu ştii pentru ce loc e concurs, Ghiţă?” (I. L. Caragiale, Triumful talentului)
„- Şi... nu te doare capul când citeşti?” (Max Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată)

[ ! ] SEMNUL EXCLAMĂRII este semnul grafic de punctuaţie care marchează intonaţia propoziţiilor/ frazelor exclamative sau
imperativ e(afirmative sau negative).

Se foloseşte şi după interjecţii sau vocative care exprimă stări afective.

Exemple:
- Ce frumoasă eşti!
- Nu este adevărat!
- Vino, băiatule!
„ - Nu se poate, domnule director! v-aţi înşelat!” (I. L. Caragiale, Triumful talentului)
„ - Ho,ho! Câţi pofteşti.” (I. Creangă, Ivan Turbincă)

[ , ] VIRGULA este semnul grafic de punctuaţie care marchează o pauză mai mică decât punctul. Ea delimitează propoziţii în
cadrul frazei şi părţi de propoziţie în cadrul propoziţiei, pe baza raporturilor sintactice dintre ele. Virgula redă grafic ritmul vorbirii
şi al intonaţiei.

1. În acest caz, este folosită pentru a despărţi termenii unei enumeraţii.

Exemplu: Am cumpărat cireşe, mere, pere şi banane.
2. În acest caz, este folosită pentru a despărţi un substantiv de o apoziţie/ apoziţia de restul propoziţiei.
Exemplu: A venit Maria, vecina, în vizită.
3. În acest caz, este folosită pentru a despărţi substantivul în vocativ de restul propoziţiei.
Exemplu: Vino, băiatule!
4. În acest caz, este folosită pentru a despărţi vorbirea directă de vorbirea indirectă.
Exemplu: „-Se întoarce Sia, zise Lina.”(Hortensia Papadat-Bengescu,Concert din muzică de Bach)1
5. În acest caz, este folosită pentru a marca lipsa unui verb.
Exemplu: „Adesea, puse alături, caietul lui ai fi zis că este modelul de caligrafie, scris de mână...” (I. L.
Caragiale, Triumful talentului)
6. În acest caz, este folosită pentru a despărţi construcţia participială/gerunzială aflată la începutul propoziţiei.
Exemple: „Schimbând ceea ce-i de schimbat, N. Iorga a jucat în cultura română, în ultimele patru decenii,rolul lui Voltaire.” (G.
Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent)
„Străpunşi de degetul răzbunător al lui N. Iorga, duşmanii invizibili se prăbuşeau surd pe duşumele...”
(idem)
7. În acest caz, este folosită pentru a despărţi construcţia incidentă de restul propoziţiei.
Exemplu: „Subt influenţele mahomedane şi veneţiene şi chiar, poate, sub clima nordică...”(Al.Odobescu, Pseudo-kynegetikos)
8. În acest caz, este folosită pentru a despărţi adverbele de negaţie şi afirmaţie(dacă au valoare de propoziţie!) de restul
propoziţiei.
Exemplu: „Da, răspunse acesta cu glasul stins.” (G. Călinescu,Enigma Otiliei)
9. n acest caz, este folosită pentru a marca raportul de coordonare/ subordonare dintre propoziţiile frazei.
Exemple:A venit, dar nu a spus nimic.
Că eşti un om onest, o ştie oricine.

[ ; ] PUNCTUL ŞI VIRGULA este semnul grafic care marchează o pauză mai mare decât cea redată prin virgulă şi mai mică
decât cea redată prin punct. Folosirea acestui semn grafic depinde de cel care scrie textul, pentru că este mai mult un mijloc
stilistic decât gramatical.
Exemplu:
„Dar a noaptei neagră mantă peste dealuri se lăţeşte,/ La apus se adun norii, se întind ca un veşmînt;/ Peste unde şi-n tărie
întunerecul domneşte;/ Tot e groază şi tăcere… umbra intră în mormînt.” (Grigore Alexandrescu, Umbra lui Mircea. La Cozia)

[ : ] DOUĂ PUNCTE este semnul grafic de punctuaţie care marchează o pauză, în general, mai mică decât pauza indicată prin
punct.
1. În acest caz, semnul este folosit pentru că urmează o enumerarea.
Exemplu: Lucrurile importante pentru ea erau: familia, învăţătura, adevărul şi cinstea.
2. În acest caz, semnul este folosit pentru că urmează vorbirea directă. Exemplu: „Cu gândurile astea frumoase, repetă mai
aspru:
— Tanti, sună!” (Hortensia Papadat-Bengescu, Concert din muzică de Bach)
3. În acest caz, semnul este folosit pentru că urmează o explicaţie.
Exemplu: Adevărul este acesta: am uitat sa învăţ!
4. În acest caz, semnul este folosit pentru că urmează o concluzie.
Exemplu: Concluzia este următoarea: trebuie să învăţ mai mult!

[„”] SEMNELE CITĂRII (GHILIMELELE) sunt semnele grafice de punctuaţie care semnalează reproducerea unui enunţ spus
sau scris de cineva. Se pune la începutul şi la sfârşitul unei citări, închizând vorbirea directă.

!!! Deşi punctuaţia românească foloseşte atât [„ ”], cât şi [« »], se vor folosi ca ghilimele de introducere a citatelor ghilimelele
rotunde. Pentru citatele din interiorul unui alt citat se vor folosi ghilimelele unghiulare (franţuzeşti).
Exemplu:
„A-i opri pe elevi să vorbească este ca în poezia: «În zadar sunt 5 budinci,/ Pisicel, să nu le atingi!/ Şi cârnaţi sunt tot vreo 5,/
Pisicel, să nu-i atingi!».” (Carmen Baciu,Dimensiuni psihologice ale limbajului educaţional)

[ - ] LINIA DE DIALOG ŞI DE PAUZĂ (acelaşi semn de punctuaţie are două funcţii cu totul diferite):

Linia de dialogeste semnul grafic de punctuaţie care marchează începutul vorbirii directe (intervenţia fiecărei persoane care ia
parte la conversaţie).
Exemplu:
„— Tanti, sună!” (Hortensia Papadat-Bengescu, Concert din muzică de Bach)
Linia de pauzăeste semnul grafic de punctuaţie care marchează, la fel ca şi alte semne de punctuaţie, pauza dintre diferitele
părţi ale propoziţiei, dintre propoziţii şi fraze.

1. În acest caz, semnul este folosit pentru a delimita cuvântul/ construcţia incidentă.
Exemplu: „O singură alica l-a ajuns la aripă. N-a picat, a putut zbura până în lăstar; dar acolo, demişcarea aripii, osul — la
început numai plesnit — s-a crăpat de tot, şi puiul a căzut cu o aripa moartă.” (Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti, Puiul)
2. În acest caz, semnul este folosit pentru opoziţia explicativă/ atributul izolat.
Exemplu:„Răni ducem- izvoare -/ deschise subt haină.”(Lucian Blaga,Cântăreţi bolnavi)
3. În acest caz, semnul este folosit pentru a marca lipsa predicatului sau a verbului copulativ (în acest caz se poate utiliza şi
virgula, obligatorie fiind semnalarea grafică a construcţiei eliptice).
!!! Nu se confundă cu cratima.

( ) PARANTEZELE ROTUNDE marchează un adaos în interiorul unei propoziţii sau al unei fraze.
!!! Dacă o frază este complet redată între paranteze, semnul de punctuaţie va fi pus înainte de închiderea parantezei.
Exemple: în piesele de teatru se dau întreparanteze rotundeindicaţiile scenice.
„CHIRIŢA: Da veniţi azi de mă coborâţi de pe cal... Ce, Doamne, iartă-mă!... aţi adormit cu toţii? (Ion se pune dinaintea calului şi-
l apucă de zăbale ca să-l ţie. Ceilalţi se adună împrejurul Chiriţei.)” „CHIRIŢA (cochetând): În braţele d-tale, monsiu Şarlă?... Eşti
foarte galant... însă mă tem...” (Vasile Alecsandri,Chiriţa în provinţie)

[ ] PARANTEZELE DREPTE/ PĂTRATE marchează un adaos în interiorul unei propoziţii sau al unei fraze. !!! Dacă o frază
este complet redată între paranteze, semnul de punctuaţie va fi pus înainte de închiderea parantezei.
1.În acest caz, semnul se utilizează pentru a insera un text care conţine deja o intercalare între paranteze rotunde.
Exemplu: „Actul vizat a fost modificat [a se vedea Regulamentul (CEE) nr. 3600/85].”
2.În acest caz, semnul se utilizează pentru a încadra o intervenţie în interiorul unui text citat.
Exemplu: „Curtea [Europeană a Drepturilor Omului] poate fi sesizată printr-o cerere de către oricepersoană fizică.”
3.În acest caz, punctele de suspensie încadrate de paranteze pătrate marchează lipsa unui cuvânt sau a unui fragment dintr-un
text citat.
Exemplu: „Şi mai întâi poezia este un product de lux al vieţii intelectuale, une noble inutilité, cum a zisaşa de bine Mme de Staël.
[…]” (Titu Maiorescu, O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867)
[ … ] PUNCTELE DE SUSPENSIE/ PUNCTE-PUNCTE este semnul grafic de punctuaţie care marchează o pauză mare în
cursul vorbirii. Punctele de suspensie nu marchează sfârşitul unei propoziţii sau al unei fraze, ci indică, în general, o întrerupere
în şirul vorbirii.
1.În acest caz, semnul este folosit pentru a marca vorbirea incoerentă.
Exemplu: Nu ştiu ce să spun… cred că are dreptate…pate că… sau nu…, dar, totuşi….
2.În acest caz, semnul este folosit pentru a marca intenţia eului liric de a ne lăsa pe noi să terminăm gândul, ideea.
Exemplu: „Sâmburele crud al morţii e-n viaţă... Şi-n mărire/ Afli germenii căderei. […]” (Mihai
Eminescu, Memento mori)
3.În acest caz, semnul este folosit pentru a marca lipsa unor propoziţii sau a unor fraze(pentru că se află între paranteze drepte/
rotunde) din acest citat.
Exemplu: „Şi mai întâi poezia este un product de lux al vieţii intelectuale, une noble inutilité, cum a zisaşa de bine Mme de Staël.
[…]” (Titu Maiorescu, O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867)

[ - ] CRATIMA (LINIUŢA DE UNIRE SAU DE DESPĂRŢIRE) este semnul grafic de punctuaţie care se foloseşte pentru
repetiţii, unele expresii sau numerale(care arată aproximaţia numerică).
Exemple:
- în repetiţii: încet-încet a început să meargă.
- în expresii: tura-vura, talmeş-balmeş etc.
- între două numerale, pentru a arăta aproximaţia numerică: două-trei zile, şapte-opt copii etc.

SEMNELE DE PUNCTUAŢIE ŞI DE ORTOGRAFIE

( SCHIŢĂ RECAPITULATIVĂ )

SEMNUL UTILIZARE EXEMPLIFICARE

Punctul ·Marchează sfârşitul unei propoziţii · Citeşte mult.

. sau fraze enunţiative. Citeşte / şi rezolvă probleme. /

·Se pune după o prescurtare. · M.S. ( Maiestatea sa )

Semnul întrebării ·Marchează sfârşitul unei propoziţii · Cine vorbeşte?

? sau fraze interogative. Îmi spuneţi / cine vorbeşte? /

·Se pune după un cuvânt interogativ. · Unde?

Semnul exclamării ·Marchează sfârşitul unei propoziţii ·Ce frumos e afară!

! / fraze exclamative. Priveşte / cât e de înalt muntele! /

·Marchează sfârşitul unei propoziţii · Fii atent!
/ fraze imperative. Fii atent / şi nu te mai juca! /
·Desparte un vocativ sau o ·Ionel! astâmpără-te!
interjecţie de restul enunţului. Of! mă deranjezi!

Punctele de suspensie ·Marchează o întrerupere în cursul · Te rog să...

... / [...] vorbirii (al gândirii).

·Indică lipsa unui fragment din text. · „În vremea veche, [...] pe când
Dumnezeu...

Două puncte ·Se folosesc înaintea unei enumerări. · Căutăm în text: epitete,
(:) ·Arată începutul vorbirii directe comparaţii, metafore, ...
(vorbirea unui personaj ). · I-a spus:
·Se pun înaintea unei explicaţii sau a - Adu-mi, te rog, o cană cu apă!
unei precizări. · Timp estimat: 12 minute.

Linia de pauză ·Delimitează o explicaţie, o · „ şi gura vetrei - cu flăcări şi cu

_ completare de restul enunţului. jar - îngână basmul...”

ÎN FRAZĂ · Citesc lecţia, / desenez, / rezolv

Virgula ·Desparte propoziţii de acelaşi fel, probleme. /

(,) coordonate prin juxtapunere .
·Desparte o atributivă explicativă de ·Ziua aceea, / în care am aflat
regenta ei. rezultatul, / mi-a rămas vie în
amintire. /

·Desparte anumite subordonate de · Deşiplouă, / ies la plimbare./

regenta lor. (vezi tabelul
subordonatelor! ) · Merg afară, / zise ea, / după ce
·Desparte o incidentă de restul termin lecţiile. /
frazei.
· A cumpărat: mere, pere,
ÎN PROPOZIŢIE struguri.
·Desparte elementele unei · Este isteţ, harnic, ascul-tător.
enumeraţii.
·Desparte două părţi de propoziţie · Nepoata mea, Iulia, este
de acelaşi fel drăgălaşă.
( 2S, 2 np, 2A..., 2C... ).
·Desparte apoziţia simplă sau · Alergând,s-a împiedicat.
dezvoltată (A.s.ap. - N) de restul Ascultat,a fost notat cu zece.
propoziţiei.
·Desparte gerunziile şi participiile ·Mureşul, în câmpie, are cursul
aflate la începutul comunicării de lin.
restul propoziţiei.
·Desparte complementele · Da, ai dreptate.
circumstanţiale aşezate între subiect Nu, n-ai dreptate.
şi predicat.
·Desparte adverbele de afirmaţie sau · Ionel,astâmpără-te!
de negaţie ( egale cu o propoziţie ) de
restul enunţului. · Of,cât mă superi!
·Desparte substantivul în cazul
vocativ de restul propoziţiei. ·Eu am aflat din ziar, el, de la
·Desparte o interjecţie exclamativă radio.
 de restul propoziţiei.
·Marchează lipsa predicatului.

Punctul şi virgula ·Desparte o propoziţie sau un grup · Găsiţi apostroful şi cratima

; de propoziţii de restul frazei. folosite în text; explicaţi folosirea

lor.

Ghilimelele ·Închid între ele un citat sau un titlu. · „Peste vârfuri trece lună,” /

„...” ·Marchează cuvintele unui personaj „Lacul”

(în locul liniei de dialog ). · „Înţelepciunea e rară”, zise
·Indică folosirea unui cuvânt cu sens bunicul.
figurat.
·Indică existenţa unui citat în citat. ·A venit şi „deşteptul” de Gigel!
· „Vorba ceea: «Lasă-l, măi! L-aş
lăsa eu, dar...»”
«»

Linia de dialog ·Indică începutul vorbirii directe (a · -- Vino aici, a spus el.

__ fiecărui personaj).

Cratima ·Indică scrierea corectă a · gura-leului,

- unui cuvânt compus. galben-auriu,...

·Indică rostirea împreună a două sau ·te-am ( văzut )
mai multe cuvinte, cu / fără dispariţia într-o ( poveste )
unei silabe ( uneori şi dispariţia unui ducându-se
sunet / dispariţia hiatului ).
·Se pune între două numerale pentru
a exprima aproximaţia.
·Leagă desinenţa sau articolul · E nevoie de doi-trei oameni.
hotărât de abrevieri sau de unele
neologisme. ·C.F.R.-ul
· show-uri
show-ul

Apostroful ·Indică lipsa accidentală a unui sunet · pân’ diseară

’ sau a unui grup de sunete dintr-un · al’ dată

cuvânt.
·Indică lipsa unor cifre ( în scrierea · ’89
anilor ).
VALORILE EXPRESIVE ALE VERBELOR

Timpul prezent exprimă coincidenţa momentului vorbirii cu momentul desfăşurării procesului. Indicativul prezent poate avea
următoarele semnificaţii:

- iterativ(=care exprimă o acţiune repetată): „Toamna frunzele colindă.” (Mihai Eminescu)

- gnomic, aforistic: „Vasul cu doi cârmaci se îneacă.”

- istoric, narativ: „Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă; / Călăreţii împlu câmpul şi roiesc după un semn.”

- descriptiv: „Umbre mari răsar pe cale, / Ziua moare după culmi.”

Condiţional-optativul exprimă un proces posibil: „Astăzi chiar de m-aş întoarce / A-nţelege n-o mai pot.”

Viitorul se opune prezentului şi trecutului şi exprimă un proces posterior momentului vorbirii în două forme:

- viitorul I(propriu-zis) exprimă o posterioritate îndepărtată sau apropiată, raportată sau nu la momentul vorbirii („Vom bea
cât om putea şi-om plăti când om avea.”), uneori cu semnificaţie de imperativ („Dumneata numaidecât ai să iei din comoara
împărătească suta de mii de galbeni.”)

- viitorul apropiatexprimă un proces viitor situat între momentul vorbirii şi un alt proces viitor: „Voi fi bătrân şi singur, vei fi
murit de mult!”

Trecutul

- imperfectulexprimă un proces trecut, dar neterminat în momentul vorbirii („Dacă mă sculam , nu mai aşteptam să-mi deie
alţii de mâncare.”), dar poate să indice şi repetiţia acţiunii neterminate în trecut / imperfect iterativ („Torcea, torcea fus după
fus.”), poate avea semnificaţie de prezent / imperfectul modestiei („Ziceam ca să-mi aduc vreo două care de curăţitură.”), de
perfect compus / imperfect narativ (Era odinioară un neam de fraţi născuţi tot dintr-o mamă.”) şi imperfect istoric („Apoi murgul
mi-l scotea, / Slujile i-l ţesăla.”)

- perfectul simpluexprimă un proces trecut şi încheiat („No, Mitrule, văd că nu mai venişi pe la noi.”) şi se deosebeşte de
perfectul compus prin faptul că procesul se încheie momenten sau într-un interval de timp delimitat (El sări gardul / El a sărit
gardul”), este utilizat ca timp al realatării, la persoana a III-a („Grecul se deşteaptă din letargie şi, după ce luă seama bine la
poziţiunea localităţii, se îndreptă către curtea domnească.”)

- perfectul compus exprimă un proces trecut şi încheiat, dar neprecizat în timp: „Mie mi-a dat boierul ăl bătrân brevet de
cârciumar?”

- mai mult ca perfectulexprimă un proces trecut, încheiat înaintea altui proces trecut şi încheiat, fiind întâlnit mai ales în
naraţiuni: „Caii speriaţi o tuliră la fugă de unde veniseră.”
Valori expresive: frecvenţa verbelor într-un context poate constitui un indiciu asupra dinamicii prezentării faptelor: cu cât
frecvenţa este mai ridicată cu atât dinamica faptelor este mai intensă. Imperfectul este un timp al evocării, folosit de obicei în
scrierile în care se povestesc evenimente din trecut (Ex: Hanu Ancuţei de Mihail Sadoveanu).

Timpurile indicativului menţin diferenţa dintre planul naratorului şi planul personajelor (planul replicii). Mai mult ca perfectul este
utilizat pentru evenimentele petrecute înainte de începutul istorisirii, iar imperfectul pentru momentul iniţial al povestirii.

Folosirea concomitentă a imperfectului şi a perfectului simplu diferenţiază discursul narativ: imperfectul este folosit în pasaje
descriptive, perfectul rămâne timpul predilect al relatării.

ELEMENTE DE COMPOZIŢIE ÎN TEXTUL EPIC

1. PERSPECTIVA NARATIVĂ

Se referă la perceperea de către un subiect (narator sau personaj) a universului ficţional prezentat în textul narativ, la relaţia care
se stabileşte între cel care povesteşte şi povestire. Desemnează raportul dintre narator şi universul ficţional prezentat în textul
narativ:

- narator omniscient şi omniprezent: ştie tot ce se întâmplă, nu se implică în acţiune, relatează evenimentele
fără a-şi exprima o opinie în legătură cu ele, prezintă toate personajele; Ex: Ion de Liviu Rebreanu

- narator-personaj: prezintă doar acţiunile la care participă în mod direct, prezintă din propria sa perspectivă
celelalte personaje, cititorul nu are o imagine globală asupra evenimentelor; Ex: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război de Camil Petrescu

- narator-martor: nu participă la acţiuni, dar asistă şi le relatează; Ex: Hanu Ancuţei de Mihail Sadoveanu,
Concert din muzică de Bach de Hortensia Papadat-Bengescu

În funcţie de aceste tipuri de narator, există trei perspective narative / viziuni narative:

- viziunea „dindărăt” / perspectiva obiectivă: naratorul ştie totul despre personajul său

- viziunea „împreună cu” / perspectiva subiectivă: naratorul este personajul, ştie exact cât personajul

- viziunea „din afară”: naratorul ştie mai puţin decât personajele, este martor al întâmplărilor

2. MODURI DE EXPUNERE

NARAŢIUNEA este un mod de expunere literară specific genului epic, prin care se relatează fapte şi întâmplări, în succesiune
temporală.

Caracteristici:

- existenţa naratorului care povesteşte la persoana I sau a III-a

- existenţa acţiunii (totalitatea faptelor şi a evenimentelor narate)

- încadrarea acţiunii într-un anumit timp şi spaţiu

- prezenţa personajelor implicate în acţiune

- temporalitatea: succesiunea în timp a întâmplărilor narate

- exprimarea indirectă a atitudinii autorului

DESCRIEREA este un mod de expunere ce constă în prezentarea sugestivă a particularităţilor spaţilului fizic sau ale înfăţişării
personajelor. Este predominantă în operele literare lirice.

Descrierea subiectivă: oferă informaţii care constituie impresii personale ale celui care face descrierea. Limbajul este mai puţin
specializat, folosind mai ales persoana I, dar şi a III-a şi uneori a II-a. Apar expresii care transmit o impresie personală: mi se
pare că..., cred că... etc. Frecvent, apar figuri de stil. Este prezentă în textele literare, dar şi în comunicarea cotidiană, în textele
publicitare etc.

Descrierea obiectivă oferă înformaţii conforme cu realitatea, fără implicarea celui care face descrierea. Limbajul este neutru,
folosind termeni de specialitate, utilizând numai persoana a III-a.

Figurile de stil sunt aproape absente. Apare numai în texte non-literare.

Portretul este descrierea unui personaj, scoţându-se în evidenţă trăsăturile fizice şi morale ale acestuia.

Tabloul este o formă a descrierii în care se prezintă un aspect din natură, dar şi interioare, cu scopul de a pune în evidenţă
trăsăturile morale ale unui personaj.

DIALOGUL este un mod de expunere care constă într-o secvenţă de replici produse alternativ de cel puţin doi emiţători care se
adresează unul celuilalt. Este dominant în operele dramatice. Dialogul ajută la caracterizarea personajelor deoarece ele
reprezintă modalitatea prin care acestea se descoperă, se exteriorizează.

3. MODALITĂŢI DE CARACTERIZARE A PERSONAJELOR

Caracterizarea directă:

- caracterizarea realizată de către narator

- de alte personaje

- autocaracterizarea

Caracterizarea indirectă:

- realizată prin fapte

- comportament

- atitudini
- limbaj

- mimică

- relaţii cu alte personaje

- vestimentaţie

- statut social

- nume

4. ORALITATEA

Oralitatea este calitatea stilului unor opere literare de a părea vorbit, prin folosirea unor elemente de limbă vorbită, care dau
expunerii un caracter spontan şi viu atât în dialogurile dintre personaje, cât şi naraţiunea propriu-zisă. Oralitatea este
caracterizată prin prezenţa interjecţiilor, interogaţiilor retorice, exclamaţiilor, expresiilor şi a zicerilor populare, colocviale sau prin
mărci ale dialogului. În dialogul dramatic, oralitatea este sugerată pe baza unei selecţii din trăsăturile specifice limbii vorbite.

ELEMENTE DE COMPOZIŢIE ÎN TEXTUL LIRIC

1. INCIPITUL

Secvenţa de început a poemului influenţează lectura şi interpretarea unui text liric.

Ex: Când Mihai Eminescu foloseşte la începutul Luceafărului formula din basm, impune o lectură alegorică, sugerând că de fapt
întâmplarea spune de fapt altceva.

2. FINALUL

Finalul textului poetic este totdeauna deschis în cazul în care aparţine genului liric. De asemenea, finalul realizează o relaţie de
simetrie cu incipitul, generatoare de semnificaţie.

3. SECVENŢA POETICĂ

Este constituită de o succesiune de imagini care formează un tot unitar.

4. EXPRESIVITATEA TEXTULUI POETIC

IMAGINEA ARTISTICĂ reprezintă o reflectare subiectivă a realităţii, fiind un produs al imaginaţiei. Aceasta sugerează, nu descrie
o realitate, având calitatea de a particulariza generalul şi de a generaliza particularul.
După simţurile implicate în realizarea unei imagini artistice, acestea pot fi:

- imagini vizuale

- imagini auditive

- imagini olfactive

- imagini chinestezice

- imagini gustative

- imagini sinestezice (asocierea de senzaţii diferite)

Imaginile artistice sunt realizate, uneori, prin CÂMPURI SEMANTICE, ansambluri de cuvinte care se raportează la aceeaşi idee,
oricare ar fi radicalul termenilor. Identificarea câmpurilor semantice într-un text poate oferi sugestii de interpretare a acestuia.

Ex: câmpul semantic al corpurilor cereşti: lună, soare, stea, luceafăr, planetă etc.

SENSUL CONOTATIV este sensul neobişnuit al unui cuvânt, folosit cu valoare expresivă pentru a forma o imagine poetică.
(tropii)

SENSUL DENOTATIV este sensul cel mai curent al unui cuvânt, cunoscut de toţi vorbitorii şi legat de un aspect al realităţii.

Un text poetic are AMBIGUITATE, care constă în capacitatea de a exprima mai multe sensuri posibile, ce se desprind în funcţie
de receptor. Acest tip de text reprezintă o ABATERE de la sensul obişnuit al cuvântului, al construcţiei fireşti a discursului. Un
text poetic are EXPRESIVITATE, capacitate de a impresiona receptorul, şi putere de SUGESTIE, care constă în modul de
comunicare aluziv, care nu spune direct un lucru.

5. TEMA

Tema este reprezentată de semnificaţia generală a textului. Tema va fi desemnată de un substantiv ce denumeşte ideea
generală.

6. TITLUL

Titlul este un cuvânt, un grup de cuvinte sau chiar un enunţ care se plasează în fruntea unei lucrări. Titlul poate face trimitere la:

- conţinutul operei: O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale

- tipul de personaj: Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon

- numele personajului: Ion de Liviu Rebreanu

- locul de desfăşurare a acţiunii: Moara cu noroc de Ioan Slavici

- specia literară: Glossă de Mihai Eminescu

- un simbol: Patul lui Procust de Camil Petrescu

7. MOTIVUL

Motivul este unitatea structurală minimală constituită ca situaţie sau element tipic, sombolic, purtător de semnificaţie.

Ex: luna, lacul, luceferii, floarea albastră – romantism; muzica, florile, instrumentele muzicale, oglinda – simbolism

Motive cu circulaţie internaţională: soarta schimbătoare (fortuna labilis), trăieşte clipa (carpe diem), timpul ireversibil (fugit
irreparabile tempus), viaţa ca vis, viaţa ca teatru.

8. LAITMOTIVUL

Laitmotivul este un motiv care se repetă frecvent într-o operă.

Ex: poezia Plouă de George Bacovia are ca laitmotiv versul Oh, plânsul tălăngii când plouă! Care se repetă după fiecare strofă.

9. EUL LIRIC

Eul liric este instanţa care emite un discurs poetic pentru a exprima o serie de emoţii, sentimente, atitudini.

Mărci lingvistice ale eului liric sunt, în general, pronumele personale de persoana I şi verbele la indicativ la persoana I (Ex: Eu nu
strivesccorola de minuni a lumii – Lucian Blaga). Se poate vorbi de eu liric şi când se produce o dedublare a acestuia şi poate fi
desemnat de persoana a II-a, eul liric devenind o alternativă a vocii care este emiţătorul textului sau un receptor omaginar al
poezie.
Ex: Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri

Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri

Cu mâne zilele-ţi adaogi,

Cu ieri viaţa ta o scazi

1O. TIPURI DE LIRISM

LIRISMUL SUBIECTIV este înţeles ca exprimare directă a sentimentului, mediat sau nu de o mască sau de un rol. Altfel spus, nu
persoana gramaticală indică subiectivitate, ci gradul în care discursul poetic dezvăluie subiectivitatea emiţătorului. Lirism
subiectiv întâlnim şi în pastelurile lui Vasile Alecsandri, scrise la persoana a III-a, pentru că percepţia este personalizată.
LIRISMUL OBIECTIV suspendă exprimarea directă a sentimentului. Subiectivitatea este disimulată şi apar o serie de personaje
lirice, afirmând o trăire străină eului liric. Eul liric în această situaţie nu se dezvăluie direct pe sine, ci îi dezvăluie pe alţii. Ex:
Mânioasă de George Coşbuc.

10. ELEMENTE DE PROZODIE

MĂSURA reprezintă numărul de silabe dintr-un vers.

RIMA constă în potrivirea sunetelor de la sfârşit de vers.

Rima poate fi:

- rimă împerecheată: primul vers rimează cu al doilea şi al treilea cu al patrulea.

- rimă încrucişată: primul vers rimează cu al treilea şi al doilea cu al patrulea

- rimă îmbrăţişată:primul vers rimează cu al patrulea şi al doilea cu al treilea

- monorimă:toate versurile rimează

RITMUL constă în succesiunea regulată şi armonioasă a silabelor accentuate şi neaccentuate dintr-un vers.

PICIORUL METRIC (METRUL) este unitatea ritmică alcătuită dintr-un număr constant de silabe accentuate şi neaccentuate care
se repetă într-un vers.

Picioarele metrice bisilabice sunt:

- troheul / ritmul trohaic: prima silabă este accentuată şi a doua este neaccentuată

- iambul / ritmul iambic:prima silabă este neaccentuată şi a doua este accentuată

Picioarele metrice trisilabice:

- dactilul: prima silabă este accentuată şi celelalte sunt neaccentuate

- amfibrahul:a doua silabă este accentuată şi celelalte sunt neaccentuate