Sunteți pe pagina 1din 33

Evoluţia relaţiilor internaţionale la începutul războiului rece

(1948-1953)

Anul 1947 a marcat un moment de răscruce în evoluţia relaţiilor internaţionale postbelice,


caracterizat prin renunţarea la speranţa unei colaborări atât din partea Statelor Unite, cât şi din
partea Uniunii Sovietice. Politicile de sovietizare din Europa răsăriteană, puse în practică de
către Moscova, au creat în rândul factorilor de decizie americani convingerea că Uniunea
Sovietică reprezintă o ameninţare reală la adresa democraţiei, că urmăreşte extinderea
comunismului la nivel mondial şi prin aceasta reprezintă un risc major la adresa securităţii
Statelor Unite. Pe de altă parte, opoziţia americană faţă de sovietizarea ţărilor central şi est-
europene, precum şi divergenţele existente în alte privinţe (eşecul soluţionării problemei
germane, eşecul negocierilor financiare sovieto-americane) au creat la Moscova convingerea că
politica externă americană este în mod fundamental ostilă Uniunii Sovietice.
La 11 martie 1947, printr-un discurs susţinut în faţa Congresului Statelor Unite,
preşedintele Harry Truman făcea public angajamentul american de a se opune expansiunii
comunismului în lume, în primul rând prin a acorda ajutor Greciei şi Turciei, confruntate cu
ameninţarea comunistă şi pe care Marea Britanie nu le mai putea susţine (Londra anunţase
anterior SUA că îşi va retrage trupele din Grecia din cauza costurilor ridicate de întreţinere).
Aşa-numita „doctrină Truman” a reprezentat baza politicii externe americane în războiul rece,
politică ce a vizat împiedicarea extinderii regimurilor comuniste în lume sau – în termenii lui
George Kennan – „îndiguirea” comunismului. Dincolo de componenta militară, politica de
„îndiguire” a comunismului a cunoscut şi o componentă economică, manifestată sub forma
planului Marshall. Acesta viza acordarea de asistenţă financiară nerambursabilă ţărilor europene
în vederea reconstrucţiei postbelice şi pleca de la premisa că doar ţări stabile şi prospere din
punct de vedere economic se pot opune cu succes agresiunii comunismului.
Pe de altă parte, reacţia sovietică la adresa doctrinei Truman a fost ostilă, aceasta fiind
interpretată ca o manifestare făţişă de agresivitate faţă de URSS. Stalin a refuzat planul Marshall
şi a impus ţărilor central şi est-europene aflate sub ocupaţie militară sovietică să respingă la
rândul lor ajutorul american. Reacţia sovietică a urmărit consolidarea controlului asupra a ceea
ce Stalin considera sfera sa de influenţă (Polonia, România, Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia,
zona de ocupaţie sovietică din Germania). Controlul a fost intensificat prin mijloace ideologice şi
de partid. Astfel, în septembrie 1947 a fost convocată întrunirea constitutivă a Biroului
Informativ al Partidelor Comuniste, organizaţie ce urmărea trasarea unei linii comune pentru
toate partidele comuniste în domeniul politicii externe. În cadrul conferinţei, Andrei Jdanov din
partea URSS a susţinut un raport asupra situaţiei internaţionale, care afirma că lumea este
împărţită între „lagărul imperialist”, care urmărea distrugerea socialismului şi democraţiei şi
subjugarea acestora de către capitalurile americane, şi „lagărul socialist”, care urmărea eliberarea
clasei muncitoare de sub jugul imperialismului şi triumful socialismului. În aceste condiţii,
sarcina care revenea partidelor comuniste era să dea dovadă de unitate şi disciplină, să se opună
tendinţelor imperialiste americane şi să asigure succesul construcţiei socialismului.
Pe parcursul anilor 1947-1948, relaţiile sovieto-americane au cunoscut o permanentă
înrăutăţire, care a dus în final la blocada Berlinului. În cadrul conferinţei de la Postdam din
1945, aliaţii hotărâseră ca Germania să fie temporar divizată în patru zone de ocupaţie: sovietică,
americană, engleză şi franceză. Aceeaşi soartă a cunoscut-o şi oraşul Berlin, însă acest din urmă
aspect a determinat numeroase complicaţii derivate din faptul că sectoarele aparţinând aliaţilor
occidentali se aflau în adâncimea zonei sovietice de ocupaţie. Deoarece negocierile privind
încheierea regimului de ocupaţie desfăşurate între aliaţi au eşuat din cauza opoziţiei sovietice, la
fel ca şi negocierile pentru reforme economice şi monetare care să stabilizeze Germania, SUA şi
Marea Britanie au luat decizia unirii zonelor lor de ocupaţie, decizie la care s-a raliat şi Franţa,
ducând astfel la crearea a ceea ce s-a numit „Trizonia”. Aplicarea planului Marshall în Trizonia a
accentuat ostilitatea sovietică, la fel ca şi decizia anglo-americană de a implementa totuşi o
reforma monetară în zonele lor de ocupaţie.
Din aceste motive, în iunie 1948 Stalin a decis să blocheze accesul rutier şi feroviar al
aliaţilor occidentali către sectoarele lor de ocupaţie din Berlin. Oraşul a fost înconjurat de trupe
sovietice, ceea ce implica riscul unei confruntări armate între trupele anglo-americane şi cele
sovietice. În aceste condiţii, Statele Unite împreună cu aliaţii săi au luat decizia de a organiza un
pod aerian, transportând pe calea aerului alimente, combustibili şi alte mărfuri de strictă
necesitate pentru locuitorii sectoarelor vestice din Berlin. Podul aerian a decurs în condiţii bune,
ceea ce a pus Uniunea Sovietică într-o postură jenantă, deoarece ilustra incapacitatea sa de a
exercita presiune asupra occidentului. În mai 1949, Stalin a decis să ridice blocada, ceea ce a pus
capăt crizei.
Cu toate acestea efectele sale politice s-au făcut simţite la scurt timp. Blocada Berlinului
dovedise imposibilitatea unui dialog sovieto-american asupra problemei germane, motiv pentru
care Statele Unite au luat decizia de a acţiona pe cont propriu în sensul creării unui stat german
din zonele occidentale de ocupaţie. La 23 mai 1949, Konrad Adenauer, preşedintele Consiliului
Parlamentar, proclamă Republica Federală Germania ca stat independent, de sine-stătător. Ca
reacţie la această decizie, la 7 octombrie 1949 Wilhelm Pieck, liderul comunist est-german, a
proclamat Republica Democrată Germană ca stat independent, după care autorităţile sovietice de
ocupaţie şi-au transferat atribuţiile către noul guvern est-german. Crearea celor două state
germane a marcat oficializarea şi permanentizarea divizării Europei în războiul rece şi ele vor
continua să existe ca state independente până la căderea comunismului în Europa, care a făcut
posibilă reunificarea acestora.
Percepţia ameninţării sovietice a determinat apropierea statelor vest-europene de Statele
Unite, în care vedeau singura garanţie a securităţii lor. Afinităţile culturale, ideologice,
economice etc, dublate de interese politice comune, au dus la formarea blocului occidental.
Principala formă juridică şi instituţională sub care s-a manifestat existenţa unui bloc al ţărilor
occidentale a fost Pactul Nord-Atlantic (NATO). Problema unei alianţe defensive a occidentului
preocupase de mai mult timp guvernele vest-europene, motiv pentru care în martie 1948, Franţa,
Anglia şi ţările Benelux au semnat Tratatul de la Bruxelles, care prevedea apărarea comună în
cazul unei agresiuni. Însă exista convingerea fermă că ameninţarea sovietică nu poate fi
contracarată în mod realist decât prin implicarea directă a Statelor Unite în Europa, convingere
amplificată de blocada Berlinului. Pe acest fond, în martie 1949, cât timp Berlinul de Vest se afla
încă sub blocadă, la Washington a fost semnat Pactul Nord-Atlantic, care includea pe lângă ţările
Tratatului de la Bruxelles şi SUA, Canada, Portugalia, Italia, Norvegia, Danemarca şi Islanda.
Principala clauză a pactului era că orice atac din exterior la adresa unui stat membru va fi
considerat ca un atac la adresa tuturor statelor membre.
În cursul anilor 1949-1950, atenţia lumii s-a îndreptat către Asia, din cauza a două
evenimente majore. Primul dintre acestea a fost victoria comuniştilor în războiul civil chinez,
care a dus la crearea Republicii Populare Chineze. În 1912 fusese proclamată Republica China,
sub conducerea Partidului Naţionalist Chinez (Kuomintang) însă în 1927 a izbucnit un război
civil între Kuomintang şi Partidul Comunist Chinez, care urmărea să obţină puterea şi să-i
înlăture la naţionalişti. Iniţial, Uniunea Sovietică a acordat puţine şanse de reuşită comuniştilor
chinezi conduşi de Mao Zedong, preferând să reglementeze relaţiile sovieto-chineze prin
intermediul autorităţilor legale, respectiv Kuomintang. Cu toate acestea, după un lung şi
distrugător război civil, comuniştii lui Mao au obţinut victoria, proclamând Republica Populară
Chineză, la 1 octombrie 1949 şi forţând naţionaliştii conduşi de Ciang Kaişek să se retragă în
insula Formosa (Taiwan), unde Republica Chineză (proclamată în 1912) continuă să existe până
în zilele noastre.
Acesta reprezenta o lovitură strategică majoră pentru Statele Unite, având în vedere atât
dimensiunile cât şi poziţia geografică a Chinei. SUA susţinuseră Kuomintang-ul în războiul civil
şi a continuat să acorde această susţinere şi după 1949, refuzând să recunoască Republica
Populară Chineză. Pe de altă parte, Uniunea Sovietică şi ţările comuniste au recunoscut China
populară şi s-au grăbit să-i acorde sprijin, deşi limitat. Suspiciunea lui Stalin faţă de un regim
comunist aflat în afara controlului său, dar şi lipsa ajutorului în timpul războiului civil vor
reprezenta ulterior surse ale diferendelor sino-sovietice.
În acest context, au fost trasate noi linii directoare ale politicii externe americane, odată
cu emiterea Raportului nr. 68 al Consiliului Naţional de Securitate din Statele Unite (NSC-80).
Documentul venea să răspundă provocărilor cu care se confruntau Statele Unite pe plan mondial,
în condiţiile extinderii regimurilor comuniste, adăugând o solidă componentă militară politicii de
„îndiguire”. Dacă iniţial, „îndiguirea” – în accepţiunea lui George Kennan – implica mai degrabă
componente politice, diplomatice şi economice, NSC-80 reinterpretează „îndiguirea” în termeni
militari. Raportul recomanda dezvoltarea capacităţilor militare ale Statelor Unite până la nivelul
la care ar fi fost capabile să apere pe cont propriu „emisfera vestică”, o susţinere mult mai
intensă a aliaţilor occidentali din punct de vedere militar şi o atitudine agresivă, de descurajare,
faţă de blocul comunist, inclusiv pe plan militar. Deşi NSC-80 a fost sursa unor polemici intense
în guvernul american, referitoare la costurile implicate dar şi la necesitatea sau riscurile unei
abordări militare a relaţiei cu blocul comunist, raportul a stat totuşi la baza reacţiei americane
faţă de evoluţiile internaţionale. În acest sens, pot fi citate decizii precum cea de reînarmare a
Germaniei occidentale şi de cooptare a acesteia în NATO, dar mai ales intervenţia militară din
Peninsula Coreeană.
Victoria lui Mao în China reprezentase o înfrângere a politicii de „îndiguire” a
comunismului însă, câteva luni mai târziu, Statele Unite s-au confruntat cu perspectiva unei noi
astfel de înfrângeri, odată cu izbucnirea războiului din Coreea. Peninsula Coreeană fusese parte
a Imperiului Japonez începând din 1910 până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când
trupe americane au ocupat partea de sud şi trupe sovietice partea de nord, stabilindu-se o linie de
demarcaţie de-a lungul paralelei de 38 grade. Alegerile libere care trebuiau organizate în 1948 n-
au mai avut loc din cauza neînţelegerilor sovieto-americane şi în aceste condiţii în partea de nord
a fost organizat un guvern comunist. La 25 iunie 1950, trupele nord-coreene au invadat sudul,
încălcând linia de demarcaţie, cu scopul reunificării Coreei sub regimul comunist. Consiliul de
Securitate al Naţiunilor Unite s-a reunit în şedinţă de urgenţă, somând Coreea de Nord să-şi
retragă trupele din sud, lucru care a fost posibil în absenţa reprezentatului sovietic. Moscova se
retrăsese din Consiliul de Securitate al ONU în ianuarie 1950, în semn de protest faţă de faptul că
poziţia Chinei în Consiliu era încă ocupată de reprezentantul naţionalist al lui Ciang Kaişek,
Republica Populară nefiind recunoscută.
Câteva zile mai târziu, preşedintele Harry Truman a decis să trimită trupe americane
pentru apărarea Coreei de Sud, impunând totodată o altă decizie a Consiliului de Securitate prin
care era solicitată constituirea trimiterea de trupe sub egida Naţiunilor Unite pentru a se
împotrivi agresiunii nord-coreene. În toamna anului 1950, primele trupe internaţionale debarcă în
Coreea de Sud, determinând retragerea nord-coreenilor, însă situaţia s-a complicat câteva
săptămâni mai târziu când primele trupe chineze se alătură nord-coreenilor în conflict.
Comandantul trupelor americane din Extremul Orient, gen. Douglas MacArthur, a solicitat în
aceste condiţii permisiunea de a lansa un atac împotriva Chinei, însă Washington-ul nu a permis
aceasta. Din această cauză, o polemică publică va izbucni între MacArthur şi administraţia
Truman. Pe parcursul anului 1951, implicarea militară a Chinei în războiul din Coreea se va
intensifica, dar cu toate acestea trupele Naţiunilor Unite vor reuşi să-i respingă pe nord-coreeni
dincolo de paralela de 38 grade.
În conjunctura favorabilă ivită, preşedintele Truman l-a demis din funcţie pe gen.
MacArthur. În iunie 1951, după noi victorii ale Naţiunilor Unite, Moscova propune adoptarea
unei soluţii negociate în Coreea privind încetarea focului, propunere la care s-au raliat atât
chinezii cât şi nord-coreenii. Negocierile care s-au desfăşurat în perioada următoare - mai ales în
condiţiile relativei destinderi care a urmat morţii lui Stalin – au dus la semnarea, în iulie 1953, a
unui acord pentru încetarea permanentă a focului. Războiul de Coreea a reprezentat cel mai
periculoasă criză a războiului rece, fiind pentru prima dată când trupe americane au fost
implicate în operaţiuni militare contra unui regim comunist, iar riscul a fost intensificat atât de
implicarea Chinei, cât şi de presiunile exercitate asupra Casei Albe de către MacArthur personal
şi alţi factori militari în general.
Problema Europei de Est în relaţiile sovieto-americane

Relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi aliaţii săi occidentali au cunoscut o puternică deteriorare
pe parcursul anului 1945, lucru care se va accentua mult în următorii ani. Intenţiile şi planurile
lui Stalin pentru perioada care a urmat războiului au constituit obiectul a numeroase dezbateri,
care au încercat să identifice dacă sovietizarea Europei răsăritene a fost plănuită de Stalin de la
bun început sau a fost doar consecinţa deteriorării relaţiilor cu foştii aliaţi. În percepţia
Moscovei, Uniunea Sovietică se confruntase încă de la revoluţia bolşevică cu o gravă criză de
securitate la graniţele sale de vest, determinată de izolarea internaţională în care se găsea şi care
o făcea vulnerabilă în faţa unor eventuale planuri agresive occidentale, prezumţie concretizată,
de altfel, în 1941. Remedierea acestui deficit de securitate, mai mult sau mai puţin motivat la
momentul respectiv, pare a fi fost principalul obiectiv al lui Stalin după război .
Stalin a văzut securitatea Uniunii Sovietice mai ales în termeni teritoriali. Europa răsăriteană
era privită drept vitală în planurile sovietice de securitate deoarece Stalin nu se temea atât de
mult de ţările capitaliste dezvoltate, cât de vecinii săi, cu care avusese numeroase conflicte în
trecut, şi de Germania, ale cărei tendinţe expansioniste au vizat în trecut spaţiul est-european .
Edificarea unei sfere de influenţă în Europa de Est era deci o prioritate fundamentală a politicii
sovietice, încă înainte de izbucnirea războiului . În timpul celui de-al doilea război mondial,
Moscova s-a confruntat cu refuzul constant al Statelor Unite de a discuta orice chestiune
teritorială sau de influenţe până după încheierea operaţiunilor militare. Această atitudine l-a
determinat pe Stalin să ia unele măsuri unilaterale de asigurare a intereselor sale în zonă. Tocmai
refuzul aliaţilor de a discuta sau garanta interesele sovietice în Europa de Est l-au convins pe
Stalin să acţioneze unilateral pentru a-şi consolida pe cont propriu ceea ce considera a fi sfera sa
de influenţă .
Politica sovietică de edificare şi consolidare a unei sfere de influenţă în Europa răsăriteană în
anii 1944-1947 a fost percepută de Statele Unite drept o ameninţare, o politică de expansiune
mondială a comunismului, aşa cum fusese profeţită aceasta de Comintern în anii interbelici. Pe
de altă parte, refuzul constant al aliaţilor de a recunoaşte pretenţiile sovietice asupra Europei de
Est a fost percepută la Moscova drept o dovadă a caracterului agresiv al imperialismului
occidental. Europa de Est trebuia, în viziunea lui Stalin, să servească drept scut de apărare
contra unei agresiuni, în scopul garantării integrităţii teritoriale a Uniunii Sovietice.
Transformarea acestui spaţiu într-un „glacis strategic” fusese urmărită de Stalin şi în cursul
colaborării sale anterioare cu Hitler (1939-1941) .
Dezvoltarea unui conflict cu foştii aliaţi occidentali nu putea fi însă un scop pentru Stalin,
având în vedere situaţia catastrofală în care se găsea Uniunea Sovietică după război , dar dorinţa
de a păstra pacea şi colaborarea nu a putut fi reconciliată cu necesitatea consolidării sferei de
influenţă. Imediat după război, Roosevelt a murit iar Churchill a pierdut alegerile, astfel încât
Stalin a rămas să trateze problemele păcii şi reorganizării Europei cu doi aliaţi necunoscuţi . Mai
mult, bombele atomice utilizate de către SUA în Japonia au tulburat echilibrul militar care exista
între părţi . Implicarea SUA în lume nu fusese luată în considerare la Washington dincolo de
necesităţile impuse de război, însă agresivitatea politicilor sovietice a impus prelungirea
staţionării în Europa şi asumarea unor sarcini politico-militare tot mai mari pe continent, mai ales
în condiţiile în care fostele mari puteri europene nu mai dispuneau de potenţialul necesar pentru
a se opune unei ipotetice expansiuni sovietice.
Scopurile politicii sovietice au ieşit în evidenţă şi din scrupulozitatea cu care Stalin a înţeles
să respecte ceea ce el a văzut ca sfera de influenţă sovietică, aşa cum a fost aceasta definită şi în
acordul cu Churchill de la Moscova, în octombrie 1944. Molotov a recunoscut mai târziu că, deşi
Moscova putea intervenii pentru sovietizarea Finlandei, a preferat să nu o facă, deoarece anumite
limite, considera acesta, trebuiau respectate . Nici comuniştii greci, şi nici cei chinezi, nu au
primit sprijin de la Moscova, din aceleaşi considerente. Stalin părea însă dornic să-şi păstreze
bunele relaţii cu aliaţii şi să evite un conflict . Această abordare provenea mai degrabă din
precauţie, decât din dezinteresul pentru expansiune, şi ilustrează dorinţa de a păstra relaţii bune
cu aliaţii. Atenţia mare acordată necesităţilor sovietice de securitate nu trebuie să excludă cu
totul rolul fundamental jucat de ideologie în formularea politicilor sovietice.
S-a apreciat mult timp că expansiunea sovietică a avut la rădăcini proiectul imperial ţarist,
revitalizat de Stalin, apreciere provenită mai ales din coincidenţa deosebită dintre fostele teritorii
ţariste pierdute în urma revoluţiei bolşevice şi teritoriile pe care Moscova le-a anexat sau inclus
în sfera sa de influenţă după război. Acest proces a fost însoţit şi de o moderată renaştere a
retoricii naţionaliste ruse în timpul războiului. Aici, aprecierile lui George Kennan în această
privinţă au avut un impact deosebit asupra factorilor de decizie americani şi au sfârşit prin a se
impune în cele din urmă şi în literatura de specialitate, pentru mai multe decenii după război.
Kennan considera că pentru sovietici, ideologia nu determină acţiunile, ci le justifică post-factum
şi de aceea, scopul politicilor americane trebuie să fie îngrădirea expansiunii sovietice, pentru
care comunismul internaţional nu este decât un instrument.
Abordarea realistă în relaţiile internaţionale a perpetuat acest punct de vedere, conform
căruia interesul primează asupra ideologiei. Relevanţa ideologiei nu trebuie oricum subestimată.
Marxism-leninismul afirma că istoria evoluează inevitabil către socialism iar contradicţiile din
sânul lumii imperialiste vor duce în cele din urmă la prăbuşirea sistemului capitalist. O bună
parte din fermitatea politicilor sovietice poate fi explicată, în acest sens, prin disocierea între
scopurile finale ale politicii externe, care sunt ideologice, şi mijloacele non-ideologice cu care
sunt urmărite tactic aceste scopuri . Stalin mai era convins şi că Uniunea Sovietică nu va
beneficia de securitate reală, atâta timp cât va continua încercuirea capitalistă. Conflictul său cu
Troţki privind construirea socialismului în URSS nu implica faptul că Stalin nu credea în
revoluţia mondială, ci era vorba doar de ordinea priorităţilor. În realitate, Stalin a susţinut
întotdeauna, fără excepţie, caracterul inevitabil al revoluţiei mondiale şi importanţa fundamentală
a acesteia pentru garantarea securităţii statului sovietic .
Convingerea lui Stalin în superioritatea sistemului socialist este confirmată şi de mărturiile
lui Viaceslav Molotov şi Milovan Djilas. Refuzul de a acorda sprijin comuniştilor greci sau
chinezi nu reprezintă neapărat o dovadă a caracterului non-ideologic al politicii externe sovietice,
ci poate fi văzută la fel de bine ca o manevră temporară. Strategia pasului înapoi care să permită
alţi doi paşi înainte fusese enunţată de Lenin şi aplicată de Stalin şi cu alte ocazii . Astfel, putem
aprecia că politica sovietică a fost ezitantă şi datorită celor două premise antagonice de la care
pleca: pe de o parte, necesitatea de a păstra relaţii bune cu foştii aliaţi cât timp ţara nu era
refăcută de pe urma războiului, iar pe de altă parte, convingerea în caracterul inevitabil al
victoriei socialismului în lume şi prăbuşirea viitoare a sistemului capitalist, care sporea hotărârea
şi asumarea de riscuri în luarea deciziilor.
Iniţial, Stalin a optat pentru instalarea în ţările ocupate a unor guverne de coaliţie, după
modelul fronturilor populare, din care să facă parte atât comuniştii, cât şi alte grupări politice cu
orientare de stânga. Strategia frontului popular consta în alcătuirea unor coaliţii prin care micile
partide comuniste să poată fi promovate la putere, unde cu sprijin sovietic să exercite o tot mai
mare influenţă, păstrând totuşi aparenţele democraţiei burgheze . Acesta era cel mai potrivit mod
de a atinge ambele scopuri ale lui Stalin: păstrarea relaţiilor bune cu aliaţii şi consolidarea sferei
sale de influenţă. După cum arată istoricul american Eduard Mark, Stalin nu a optat niciodată
pentru Europa de Est în defavoarea relaţiilor cu aliaţii, ci a urmărit ambele scopuri. Acest model
oferea Moscovei posibilitatea de a ţine sub control situaţia din aceste ţări, prin intermediul
comuniştilor şi al Armatei Roşii, menajând în acelaşi timp susceptibilităţile aliaţilor în privinţa
regimului politic . În 1945, Tito a fost aspru criticat pentru că a permis ca mişcarea partizană să
capete un caracter comunist tot mai pronunţat, în loc să accepte şi alte formaţiuni politice
necomuniste . În mai 1945, într-un discurs susţinut în faţa aparatului de propagandă al PC
maghiar, Mathias Rakosi a făcut o caracterizare a situaţiei internaţionale în care arăta că epoca
postbelică va fi dominată de prăbuşirea Imperiului Britanic şi de o slăbire a relaţiilor anglo-
americane, ceea ce va favoriza expansiunea mondială a sistemului socialist. Totuşi, pentru a
preveni o mobilizare a lumii capitaliste contra comuniştilor, este necesar ca această expansiune
să evite caracterul radical şi revoluţionar, pentru a lăsa impresia compromisului . În septembrie
1946, Stalin îi sfătuia pe comuniştii bulgari că era necesară unificarea mişcării muncitoreşti, însă
în jurul unui program minimalist .
Tactica frontului popular a eşuat în mai puţin de trei ani. În intervalul 1945-1947, relaţiile
sovieto-americane au devenit din ce în ce mai tensionate, datorită neînţelegerilor privind
organizarea postbelică a lumii, mai ales datorită refuzului american de a-i satisface lui Stalin
toate pretenţiile pe plan internaţional. În interiorul zonei, procesul de sovietizare a continuat,
ajungând să determine puternice ciocniri de poziţii între cele două tabere, mai ales în privinţa
României. Refuzul american de a se implica totuşi activ în susţinerea acestor ţări contra
presiunilor sovietice nu a însemnat în acelaşi timp că SUA au recunoscut statu-quo-ul în zonă .
Dacă iniţial a existat tendinţa de a tolera dreptul URSS de a-şi asigura guverne prietene în zonă,
tonul american devine din ce în ce mai critic pe măsură ce se dezvoltă noi focare de tensiune
internaţională iar abuzurile sovietice în Europa răsăriteană se înmulţesc . În cadrul şedinţelor
Consiliului Miniştrilor de Externe de la Paris, care pregătea tratatele de pace cu foştii sateliţi ai
Germaniei, neînţelegerile dintre sovietici şi anglo-americani privind clauzele politice şi
economice ale tratatelor cu aceste ţări devin tot mai acute. După lansarea planului Marshall,
deteriorarea relaţiilor se accentuează, căpătând un caracter ireversibil. Acesta este momentul
abandonării strategiei de front popular în favoarea unei linii mult mai dure .
Schimbarea strategiei este anunţată de prima întrunire a Biroului Informativ al Partidelor
Comuniste, când Jdanov enunţă faimoasa teorie a „lagărelor”. Divizarea lumii şi rivalitatea
ireversibilă dintre cele două „lagăre” impunea necesitatea coordonării şi disciplinei între
partidele comuniste, pentru a face faţă ameninţării imperialismului. Acest fapt implica stabilirea
unei ierarhii stricte în rândul partidelor comuniste, în care rolul decisiv nu-l putea avea decât
PCUS . Sub această formă este lansat conceptul modelului unic spre socialism, adică cel sovietic.
Strategia era valabilă pentru toate ţările din sfera de influenţă sovietică, însă pentru comuniştii
din occident, abordarea a fost diferită. Stalin nu a solicitat radicalizarea activităţii acestora sau
trecerea la lupta deschisă, revoluţionară, contra orânduirii burgheze, ci dimpotrivă, a solicitat
multă prudenţă în această privinţă. Principalul reproş adus comuniştilor francezi şi italieni la
întrunirea Cominform din septembrie 1947 a fost neconsultarea Moscovei în acţiunile întreprinse
de aceştia . Noua strategia nu implica însă o schimbare de conţinut, ci una de formă, respectiv o
reglare diferită a mecanismelor de control, fără a mai ţine seama de restricţiile impuse de
colaborarea cu occidentul. Ruptura cu occidentul pleca de la premisa că sferele de influenţă vor
rămâne aşa cum se conturaseră la acel moment, de aceea Stalin nu a recomandat trecerea la luptă
deschisă în apus. După cum Moscova respecta sfera de influenţă apuseană, avea pretenţia ca şi
foştii aliaţi să respecte propria sa sferă de influenţă.
Relaţiile internaţionale (1953-1956)

Moartea lui Stalin în martie 1953 a reprezentat un moment de cotitură în relaţiile sovieto-
americane şi, prin aceasta, în evoluţia relaţiilor internaţionale la nivel global. Principala
transformare a constat în deschiderea Uniunii Sovietice către dialog cu occidentul şi renunţarea
la politica agresivă specifică lui Stalin. Acest fapt a fost determinat de cel puţin doi factori:
- conştientizarea riscurilor implicate atât de o confruntare continuă şi progresivă, pe de o parte,
cât şi de continuarea politicilor de înarmare şi industrializare în statele satelit;
- succesiunea lui Stalin şi luptele pentru putere de la Kremlin, care a diminuat momentan
agresivitatea sovietică pe plan internaţional.
De asemenea, în 1953 s-a produs o altă schimbare majoră, de cealaltă parte a Cortinei de
Fier: preşedintele Harry Truman şi-a încheiat ultimul mandat fiind înlocuit în funcţia executivă
de Dwight Eisenhower.

La 15 martie 1953, premierul sovietic Gheorghi Malenkov a făcut o declaraţie în faţa


Sovietului Suprem care a stârnit numeroase speranţe în lumea occidentală şi nu numai: între
Uniunea Sovietică şi Statele Unite, susţinea acesta, nu exista la momentul respectiv nici o
dispută/controversă care să nu poată fi soluţionată paşnic. Moscova a realizat în perioada
următoare mai mulţi paşi în direcţia de-tensionării relaţiilor cu Statele Unite: schimbul de
prizonieri în Coreea, acceptarea candidaturii lui Dag Hammarskjold ca secretar general al ONU
(candidatură căreia i s-a opus anterior). Cu toate acestea, după cum indica un editorial publicat în
Pravda în aprilie 1953, Uniunea Sovietică nu intenţiona să-şi schimbe politica externă, ci doar să
ajungă la compromis asupra unor aspecte precum războiul din Coreea sau tratatul de stat cu
Austria, fără a accepta însă compromisuri în probleme precum Europa de Est sau problema
germană.
Cea mai spinoasă problemă în relaţiile sovieto-americană s-a dovedit a fi din nou
Germania. În contextul agravării războiului rece, numeroase voci americane şi vest-europene s-
au exprimat în favoarea unei implicări active a Germaniei de Vest în efortul militar comun de
apărare împotriva comunismului şi a unei potenţiale agresiuni sovietice, însă Franţa s-a opus cu
hotărâre unor asemenea demersuri. Ca o soluţie de compromis a fost lansat în 1950 aşa-numitul
„plan Pleven” (Rene Pleven era prim ministru al Franţei) care viza crearea unei Comunităţi
Defensive Europene, respectiv o armată comună din care să facă parte trupe din Franţa, Italia,
Benelux şi RFG, în speranţa că în acest fel va putea fi controlată reînarmarea Germaniei de Vest
şi că trupele sale ar putea fi plasate sub comandă franceză (sau străină). Planul Pleven s-a
concretizat într-un tratat pe care părţile menţionate l-au semnat în 1952, însă n-a putut fi finalizat
deoarece Adunarea Naţională franceză a refuzat ratificarea acestuia în 1954.
Pe parcursul anului 1954, Uniunea Sovietică a depus mari eforturi pentru a preveni
reînarmarea Germaniei de Vest, în mod special prin identificarea unei soluţii comune, între
sovietici şi occidentali, la problema germană, printr-o posibilă reunificare condiţionată. În
ianuarie 1954 problema germană a fost discutată în cadrul unei conferinţe la Berlin, dar nu s-a
putut ajunge la o soluţie deoarece americanii insistau asupra organizării de alegeri libere în
întreaga Germanie în timp ce Moscova susţinea că un asemenea pas ar trebui precedat de o
înţelegere între RDG şi RFG. Din partea Uniunii Sovietice, V. Molotov exprimase
disponibilitatea Uniunii Sovietice de a participa la un pact de securitate general european, dar
care ar fi trebuit să excludă SUA. Acesta ar fi plasat evident ţările vest-europene sub influenţa
Moscovei. Ulterior, în martie, Molotov a revenit cu o nouă propunere: URSS ar fi dispusă să
intre inclusiv într-o alianţă din care făcea parte SUA. Cu alte cuvinte, cum corect s-a interpretat
în epocă, Moscova cerea implicit să facă parte din NATO. Puterile occidentale au respins ideea
ca „nerealistă”, deşi pe parcursul anului demersurile sovietice vor continua, în direcţia convocării
unei conferinţe europene.
Cu toate acestea, în octombrie 1954, la Londra, puterile occidentale au căzut de acord
asupra lichidării statutului de ocupaţie din Germania şi - în contextul eşecului planului Pleven -
s-a decis admiterea Germaniei de Vest în NATO, acordurile în acest sens fiind semnate ulterior
la Paris („Acordurile de la Paris”, 1954). Acesta reprezenta un eşec major pentru politica
externă sovietică, ceea ce a generat reacţii dure din partea Moscovei. Principala măsură adoptată
de Uniunea Sovietică a fost convocarea unei conferinţe la Varşovia, în scopul constituirii unei
alianţe militare în estul continentului, drept contra-pondere la reînarmarea Germaniei. Pactul de
la Varşovia, care includea Uniunea Sovietică şi sateliţii săi europeni, semnat la 15 mai 1955,
prevedea ajutorul reciproc împotriva oricărei agresiuni externe, inclusiv şi în mod special
împotriva unei agresiuni declanşată sau susţinută de Germania. În acelaşi timp, Uniunea
Sovietică a acceptat şi un compromis: semnarea Tratatului de stat cu Austria. Această ţară se
afla, de la sfârşitul războiului, sub ocupaţia celor trei mari puteri iar Moscova condiţionase
lichidarea ocupaţiei şi semnarea unui tratat de soluţionarea problemei germane. Puterile
occidentale oferiseră neutralizarea Austriei, ceea ce părea insuficient din punctul sovietic de
vedere. În condiţiile reînarmării RFG însă, exista posibilitatea ca teritoriul austriac să fie folosit
pentru manevre NATO, situaţie în care URSS a apreciat ca fiind mai convenabil statutul de
neutralitate.
Cu toate acestea, dorinţa ambelor părţi de destindere internaţională n-a fost diminuată. În
contextul agravării diferendelor sovieto-americane la începutul războiului rece, Winston
Churchill a militat în mod insistent pentru o conferinţă între cele trei mari puteri, despre care el
credea că va contribui în mod semnificativ la relaxarea tensiunii internaţionale. Eforturile sale s-
au lovit în mod constat de refuzul atât al americanilor, cât şi al sovieticilor, determinat de
neîncrederea reciprocă. În vara lui 1955, Churchill a reuşit să obţină acordul părţilor pentru o
astfel de întâlnire. Conferinţa de la Geneva (iulie 1955) a adus la aceeaşi masă pe D. Eisenhower
şi N. Hruşciov, alături de premierii şi miniştrii de externe din Anglia, Franţa şi URSS. În cadrul
conferinţei au fost discutate aspecte precum dezarmarea, comerţul Est-Vest, securitatea
internaţională. Deşi conferinţa nu a reuşit să adopte nici o hotărâre asupra problemelor esenţiale,
ea a ilustrat totuşi dorinţa tuturor părţilor de a ajunge la soluţii negociate, paşnice, asupra tuturor
problemelor în suspensie, cât şi dorinţa comună sovieto-americană pentru destindere
internaţională („spiritul de la Geneva”).
În februarie 1956, cu ocazia celui de-al XX-lea Congres al PCUS, N. Hruşciov a lansat
cunoscuta teză a coexistenţei paşnice, conform căreia războiul între lagărul socialist şi cel
imperialist nu era inevitabil şi cele două sisteme puteau să coexiste în pace mult timp, urmând ca
victoria finală a socialismului să se poată produce şi fără conflicte armate. Coexistenţa paşnică a
fost pentru prima dată enunţată ca principiu guvernând relaţiile dintre state în 1954, cu ocazia
unui acord încheiat între India şi China cu privire la Tibet (comerţ, liberă circulaţie). Acordul
preciza că cele două state îşi bazează relaţiile pe cinci principii: respectarea suveranităţii şi
integrităţii teritoriale, neagresiune, neamestecul în treburile interne, egalitate şi avantaj reciproc,
coexistenţă paşnică. În februarie 1955, Sovietul Suprem al URSS îşi exprimase, printr-o
declaraţie, sprijinul pentru aceste principii, pentru ca un an mai târziu Hruşciov să le includă în
programul partidului, nu doar ca principii, ci ca linii directoare ale politicii externe sovietice.
Principiile coexistenţei paşnice, îmbrăţişate de Uniunea Sovietică, şi-au găsit însă un
puternic răsunet în ţările lumii a treia, care au văzut în acestea o garanţie împotriva agresiunilor
şi imixtiunilor marilor puteri. O trăsătură specifică a deceniului al şaselea a fost, de altfel,
afirmarea statelor subdezvoltate sau aflate în curs de dezvoltare, cu precădere cele din Africa şi
Asia, ca voci distincte pe arena mondială, care îşi susţineau drepturile specifice la suveranitate,
dezvoltare şi egalitate pe plan internaţional, împotriva pretenţiilor de dominaţie ale marilor puteri
sau ale fostelor puteri coloniale. Prima manifestare de solidaritate a acestor ţări a fost
reprezentată de Conferinţa de la Bandung. La conferinţă au participat 29 de ţări din Africa şi
Asia, care şi-au exprimat dorinţa de a coopera din punct de vedere economic, politic şi cultural
pentru a se opune dominaţiei marilor puteri. Conferinţa a reprezentat un prim pas către formarea
mişcării de nealiniere la nivel mondial.
Uniunea Sovietică a încercat în acest context să se apropie de aceste ţări, în speranţa de a
le folosi împotriva occidentului, de unde proveneau fostele puteri coloniale. În special în timpul
lui Hruşciov, Uniunea Sovietică a încercat să se apropie de mişcările de eliberare naţională din
lumea a treia, chiar dacă nu erau de inspiraţie comunistă, pentru a exploata orientarea anti-
occidentală a acestora. În toamna anului 1955, Hruşciov şi Bulganin au efectuat o lungă călătorie
în ţările asiatice, cu opriri speciale în India şi Afganistan, unde au oferit asigurări privind
sprijinul sovietic pentru independenţa şi dezvoltarea acestora. Uniunea Sovietică a oferit credite
unor numeroase ţări din lumea a treia, precum şi asistenţă tehnică, încurajând sateliţii săi
europeni să procedeze în acelaşi fel. Aceste ţări, dincolo de capitalul politic pe care îl
reprezentau pentru Moscova, mai ofereau blocului comunist şi un alt avantaj: pieţe de desfacere
pentru industria est-europeană proaspăt dezvoltată.
O astfel de apropiere a fost cea sovieto-egipteană. Egiptul s-a proclamat republică în
urma unei lovituri de stat condusă de Mişcarea Ofiţerilor Liberi, condusă de Muhammad Naguib
şi Gamal Abdel al Nasser, în 1953, condiţii în care Naguib a devenit primul preşedinte al
Egiptului. El a fost înlocuit în iunie 1956 de Nasser, care s-a remarcat în mod special prin
politica sa îndreptată împotriva blocurilor politico-militare, însoţită de o retorică naţionalistă şi
anti-imperialistă. Uniunea Sovietică a încercat să se apropie de Egipt, în primul rând prin
furnizări de tehnologie şi armament, dar şi prin asistenţă financiară. Unul dintre cele mai
ambiţioase proiecte ale lui Nasser, pe linia dezvoltării economice şi a modernizării ţării sale, a
fost construirea barajului de la Assuan, pentru a obţine astfel energia electrică necesară
industrializării. Construirea barajului necesita însă resurse financiare imense, de care Egiptul nu
dispunea, iar negocierile desfăşurate cu potenţiali creditori americani n-au putut oferi condiţii
acceptabile pentru Egipt. În aceste condiţii, Nasser a încercat o apropiere de Uniunea Sovietică,
care urmărea fie obţinerea unor condiţii de creditare mai favorabile, fie şantajarea Statelor Unite
pentru a acorda totuşi finanţarea necesară. Acest gest, dublat de recunoaşterea pe care Nasser a
acordat-o Chinei populare, a stârnit numeroase nemulţumiri la Washinton, care au culminat cu
retragerea ofertelor de finanţare a barajului de la Assuan.
În aceste condiţii, la 26 iulie 1956, Nasser a anunţat în mod public naţionalizarea
Canalului de Suez, declanşând astfel criza Suezului. Construit de un consorţiu dominat de
anglo-francezi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, canalul era administrat de o companie
în care acţionari majoritari erau englezii şi francezii. Decizia lui Nasser era una de forţă, menită a
intimida, şi afecta în mod special comerţul Angliei şi Franţei, ceea ce a stârnit reacţii vehemente
din partea acestor guverne. Premierul britanic Anthony Eden îl numea chiar pe Nasser „un nou
Mussolini”. Presiunile internaţionale nu l-au convins pe Nasser să cedeze, situaţie în care
guvernele englez şi francez au recurs la o soluţie extremă în încercarea de a prelua prin forţă
controlul asupra canalului. În octombrie 1956, prin protocolul de la Sevres, Anglia şi Franţa au
convins Israelul să lanseze un atac asupra Egiptului, cu promisiunea unor achiziţii teritoriale,
urmând ca trupele engleze şi franceze să intervină şi, sub pretextul asigurării păcii, să ocupe
canalul. La sfârşitul lui octombrie 1956, armata israeliană a lansat o ofensivă puternică împotriva
Egiptului, ocupând peninsula Sinai şi inclusiv canalul. Conform cu aranjamentul anterior, Parisul
şi Londra au trimis un ultimatum către Israel şi Egipt pentru oprirea ostilităţilor, după care s-a
trecut la intervenţia armată directă. Oraşele egiptene din zonă au fost supuse unui intens
bombardament (cu precădere Port Said) după care trupe de uscat au debarcat în Egipt, preluând
controlul asupra canalului.
Uniunea Sovietică a reacţionat deosebit de vehement, ameninţând inclusiv cu utilizarea
armei atomice împotriva agresorilor. Organizaţia Naţiunilor Unite a condamnat de asemenea
agresiunea dar elementul hotărâtor a fost refuzul Statelor Unite de a susţine Anglia şi Franţa în
demersul lor aventurist. Washingtonul şi-a somat aliaţii să se retragă din zona Suezului, ceea ce
nu le mai lăsa acestora nici o opţiune. Trupele anglo-franceze s-au retras (deşi cele israeliene şi-
au întârziat retragerea), constituindu-se în schimb o forţă multinaţională sub egida ONU care a
intervenit în zona canalului Suez pentru menţinerea păcii. Intervenţia a reprezentat în final o
înfrângere jenantă pentru Anglia şi Franţa, cu consecinţe importante pe termen lung. Se
apreciază în general că refuzul Statelor Unite de a oferi sprijin a determinat pe de o parte Londra
să încerce să se apropie şi mai mult de SUA, iar pe de altă parte Franţa să-şi promoveze o
politică independentă, care implica inclusiv dezvoltarea bombei atomice pe cont propriu. De
asemenea, Franţa a impulsionat procesul de integrare economică europeană, demarat în 1951
prin constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, în încercarea de a construi o
alternativă europeană la dominaţia americană asupra occidentului. În acelaşi timp, se poate
aprecia că reticenţa aliaţilor vest-europeni de a sprijini, câţiva ani mai târziu, Statele Unite în
Vietnam, s-a datorat implicit experienţei suferite de aceştia în timpul crizei Suezului. Pe de altă
parte, Uniunea Sovietică nu a putut exploata momentul politic favorabil deoarece, în timp ce se
desfăşurau evenimentele din Egipt, în Ungaria izbucnise deja prima mişcare populară cu caracter
anti-comunist, pe care Moscova a înăbuşit-o în sânge. În concluzie, criza Suezului a ilustrat
faptul că blocul occidental nu era atât de omogen pe cât părea, ci existau numeroase interese
divergente greu de reconciliat, în timp ce lumea a treia se profila tot mai distinct ca o voce de
sine stătătoare în politica internaţională, încurajând în final apariţia mişcării de ne-aliniere.
Destalinizarea în blocul comunist

Noul Curs
Implementarea „noului curs” a început în RDG. Liderul comunist est-german, Walter
Ulbricht, împreună cu premierul, Otto Grotewohl, au fost chemaţi la Moscova la 2 iunie, unde au
fost supuşi unor aspre critici privind politica lor de construire forţată a socialismului. La 9 iunie
1953, Biroul Politic al Partidului Unităţii Socialiste din Germania a hotărât să renunţe la
construirea forţată a socialismului, să aloce fonduri mult mai mari pentru industria bunurilor de
larg consum, să înceteze colectivizarea forţată şi persecuţiile religioase. Măsurile adoptate în
RDG au venit prea târziu şi nu au fost complete şi de aceea nu au putut preveni răscoala
muncitorilor berlinezi din 16-17 iunie, care a determinat intervenţia în forţă a trupelor sovietice.
La 13 iunie, grupuri de muncitori în construcţii au alcătuit un mesaj adresat premierului
Grotewohl, în care cereau anularea normelor sporite de muncă pe un ton ultimativ. Situaţia a
evoluat la 17 iunie într-o demonstraţie de masă, care a dobândit caracter politic. Zeci de mii de
muncitori de la diferite fabrici berlineze au declanşat grevă şi au ieşit în stradă. Demonstranţii au
cerut alegeri libere, formarea de partide politice non-comuniste, au vandalizat statuia lui Stalin
din Berlin. Au fost scandate, de asemenea, sloganuri anti-sovietice. Reacţia timidă a regimului
lui Ulbricht a determinat intervenţia trupelor sovietice. Graniţa cu Berlinul de Vest a fost închisă,
a fost decretată legea marţială. Sovieticii au insistat ca intervenţia contra protestatarilor să
aparţină Miliţiei Populare est-germane, asistată doar de trupele sovietice.
La 12 iunie, conducerea maghiară a fost la rândul său chemată la Moscova, unde a fost
nevoită să suporte o critică similară cu cea adresată est-germanilor, foarte severă, însă în cazul
maghiar nu s-a cerut renunţarea la construirea socialismului, ca în Germania de Est, ci reducerea
ritmului acesteia. Alături de Germania de Est, Ungaria era una dintre cele mai mari probleme ale
sovieticilor, din cauza abuzurilor extraordinare la care s-a dedat regimul lui Rakosi. Beria a
criticat represiunile masive din Ungaria, arătând că este anormal ca dintr-o populaţie de 9,5
milioane de locuitori, 1,5 milioane să fie arestaţi sau cercetaţi pentru crime politice. Totodată,
acesta a accentuat responsabilitatea personală care îi revenea lui Rakosi în această privinţă,
deoarece el fusese acela care condusese aparatul de represiune.
Noul prim-ministru desemnat, Nagy anunţa un program de reforme, în acelaşi spirit al
îmbunătăţirii nivelului de trai şi al reducerii presiunii propagandistice şi represive asupra
societăţii, după cum se discutase la Moscova. O Rezoluţie a Comitetului Central fusese adoptată
în acest sens, criticând greşelile trecutului şi propunând măsuri ferme pentru remedierea acestora.
În ciuda criticilor aspre la care a fost supus Rakosi şi politica sa, la vârful conducerii de partid nu
s-a produs o schimbare radicală.
Reconcilierea cu Iugoslavia
Decizia de normalizare a relaţiilor cu Iugoslavia a fost luată probabil în cursul anului
1954, reprezentând subiectul unor aprigi dispute între Molotov, pe de o parte, care susţinea
reluarea relaţiilor doar la nivel de stat, şi Hruşciov şi Malenkov, de cealaltă parte, care susţineau
o normalizare deplină a relaţiilor. O delegaţie sovietică compusă din Hruşciov, Bulganin,
Mikoian, Şepilov şi Gromîko (în locul lui Molotov) a vizitat Belgradul între 26 mai şi 2 iunie
1955, marcând astfel în mod oficial reconcilierea. Încă de la primul discurs, Hruşciov şi-a
exprimat interesul pentru reluarea relaţiilor la nivel de partid. Cu această ocazie a fost semnată
„Declaraţia de la Belgrad”, la nivel de stat, prin care cele două ţări se angajau să se abţină de la
amestec în afacerile interne şi îşi promiteau respect reciproc. În concepţia lui Hruşciov,
principiile Declaraţiei erau valabile pentru relaţiile URSS cu Iugoslavia, nu cu toţi sateliţii;
ulterior, Hruşciov nu va oferi aceleaşi condiţii şi concesii tuturor democraţiilor populare . La
sfârşitul lui iunie 1955 însă, PCUS va trimite tuturor „partidelor frăţeşti” textele unor schimburi
de scrisori pe care le avusese cu Uniunea Comuniştilor Iugoslavi, cu intenţia de a nuanţa
impactul reconcilierii cu Iugoslavia şi de a atrage atenţia asupra unor principii „bolşevice” la care
Tito nu adera întru totul . Era implicit un avertisment transmis sateliţilor, care, la rândul lor,
căutau reconcilierea cu Tito. Scrisoarea lui Hruşciov atenţiona asupra anumitor aspecte ale
abordării iugoslave, precum colaborarea cu toate forţele ce militau pentru pace şi socialism, o
abordare ce amintea de strategia „frontului naţional”. Totodată, Tito insista foarte mult asupra
diferenţelor care existau între ţări în ceea ce privea calea de urmat în construcţia socialismului.
Hruşciov comenta în mod critic aceste aserţiuni, arătând că, deşi reconcilierea cu Iugoslavia era
foarte importantă pentru a lua o armă propagandistică din mâinile „duşmanilor”, totuşi, partidele
comuniste „frăţeşti” trebuie să înţeleagă diferenţele care despărţeau Uniunea Sovietică de
Iugoslavia . Cu alte cuvinte, Hruşciov avertiza sateliţii să nu considere titoismul ca un curs
acceptabil în evoluţia politică.
Destalinizarea
Discuţii referitoare la cultul personalităţii şi consecinţele sale negative au avut loc încă
din 1953, când Malenkov a propus într-o şedinţă a Prezidiului CC al PCUS încetarea politicii
cultului personalităţii. Către sfârşitul anului, Hruşciov a cerut procurorului general al URSS, R.
Rudenco, să investigheze materialele referitoare la represiunile din anii 30, cerere urmată, în
lunile următoare, de mai multe reabilitări politice. La sfârşitul lui 1955 Hruşciov a exprimat
pentru prima oară critici deschise, destul de severe, la adresa lui Stalin şi a practicilor sale.
Prezidiul CC al PCUS a decis înfiinţarea unei comisii pentru investigarea crimelor lui Stalin,
condusă de P. Pospelov .
Aşa numitul „raport secret” prezentat de Hruşciov se baza pe concluziile „Comisiei
Pospelov” şi aducea grave critici lui Stalin pentru cultul personalităţii pe care acesta l-a cultivat
atâta timp şi pentru abuzurile deosebite ale aparatului de represiune. Termenul propriu-zis de
„destalinizare” nu a fost folosit niciodată în retorica publică hruşciovistă, ci au fost folosite
expresii precum „denunţarea cultului personalităţii”. În occident, în schimb, termenul a dobândit
o largă răspândire, cu multiple semnificaţii. Pentru Hruşciov, distanţarea de Stalin era necesară
pentru a justifica propriile politici, care implicau liberalizarea culturii politice autoritare a
stalinismului, mutarea accentului asupra bunăstării, nuanţări ale aşa-numitului „şovinism
autarhic” al stalinismului post-belic . Legarea cultului personalităţii doar de persoana lui Stalin
încerca în acelaşi timp şi o salvare a marxismului din punctul de vedere al credibilităţii ideologiei
.
Raportul, după cum se ştie, era destinat numai liderilor de partide şi Moscova a impus
restricţii chiar la difuzarea lui. Cu toate acestea, tezele raportului au fost publicate la 10 martie
1956 într-un ziar din Polonia, iar în iunie 1956 este publicat inclusiv în presa americană.
Hruşciov intenţiona să determine o schimbare de atitudine, mai degrabă decât de persoane în
conducerile PC-urilor, însă dezbaterea tezelor Raportului au devenit prilejul unor lungi lupte
pentru putere în partidele comuniste.
Revoluţia maghiară
În vara lui 1956, pe fondul criticii stalinismului, Ungaria devine scena unor tulburări
sociale deosebite. Hruşciov îl trimite la Budapesta pe Anastas Mikoian, pentru a supraveghea
situaţia. Intenţia lui Mikoian a fost doar de a păstra liniştea, îndemnând la prudenţă şi la găsirea
unui modus vivendi cu Nagy şi susţinătorii săi, însă când a devenit clar că sunt necesare măsuri
mai radicale a sprijinit decizia înlocuirii lui Rákosi. La 18 iulie, o şedinţă Plenară a partidului a
decis sacrificarea lui Rákosi şi înlocuirea sa cu Ernő Gerő . Aceasta nu era o soluţie prea fericită,
din cauza trecutului noului lider, trecut ce era puternic legat de Rákosi şi de crimele perioadei
staliniste. Prin această alegere s-a încercat însă evitarea unor schimbări majore. Mikoian nu era
nici el mulţumit de alegerea lui Ernő Gerő, însă în acelaşi timp se opunea hotărât unei intervenţii
în forţă în Ungaria, şi în lipsa altui lider mai convenabil, Ernő Gerő reprezenta echilibrul între
schimbare şi concesii pe de o parte, şi conservarea controlului de cealaltă parte.
Ernő Gerő s-a dovedit însă total incapabil să administreze criza din ţară. O serie de
măsuri şi de evenimente petrecute în toamna lui 1956 au accelerat drumul spre revolta făţişă, însă
conducerea maghiară de partid nu a avut nici intuiţia de a le anticipa, nici abilitatea de a le
preveni. Organizarea funeraliilor lui Lászlo Rajk, care tocmai fusese reabilitat, la 6 octombrie, a
avut darul de a aprinde spiritele în mod deosebit. La eveniment au participat în jur de 300 000 de
persoane, ca manifestare a simpatiei faţă de victimele represiunii staliniste. La 23 octombrie,
studenţii din Budapesta au organizat un mare miting de solidaritate cu poporul polonez, după ce
se aflase de realegerea lui Wladislaw Gomulka în fruntea partidului din Polonia, ocazie cu care a
fost semnată o rezoluţie ce solicita democratizarea vieţii politice, îmbunătăţirea condiţiilor de
muncă, reorganizarea economiei şi evacuarea trupelor sovietice din Ungaria.
Trupele de securitate ale Guvernului au intrat însă în acţiune şi au deschis focul asupra
demonstranţilor. În acelaşi timp, trupele sovietice care staţionau în România au trecut graniţa în
Ungaria, apropiindu-se de Budapesta. În noaptea de 23 spre 24 octombrie, Imre Nagy a fost
numit premier, iar la iniţiativa Kremlinului, Ernő Gerő a fost înlăturat de la conducerea partidului
şi înlocuit cu János Kádár. La 24 octombrie, au fost convocaţi la Kremlin reprezentanţi ai
democraţiilor populare pentru a discuta problemele din Polonia şi Ungaria, unde Hruşciov şi-a
exprimat îngrijorarea în legătură cu evenimentele din Polonia, unde o mulţime de oameni de
încredere pentru Moscova fuseseră înlăturaţi. Gomulka afirmase în faţa unor delegaţi sovietici că
nu va permite amestecul în treburile interne ale Poloniei. Hruşciov se arată însă conciliant,
explicând dificultăţile economice ale Poloniei, care provocau nemulţumiri sociale. Cât privea
Ungaria, Hruşciov i-a informat pe cei prezenţi că Gerő ceruse ataşatului militar sovietic de la
Budapesta să intervină cu armata pentru a linişti lucrurile. Ambasada sovietică de la Budapesta
confirmase gravitatea situaţiei şi de aceea gen. Jukov primise ordin să intervină în Budapesta
pentru a restabili ordinea. Conform rapoartelor, grupuri de „bandiţi” ocupaseră câteva staţii de
tren şi două posturi de radio, dar situaţia până la urmă nu era chiar atât de gravă la faţa locului,
precum se crezuse.
Guvernul maghiar condus de Nagy a lăsat iniţial impresia că este total dezorientat şi
depăşit de evenimente, motiv pentru care popularitatea lui Imre Nagy se afla în vădită scădere.
Populaţia s-a dovedit foarte activă, trecând la organizarea de comitete revoluţionare şi consilii
muncitoreşti în uzine, în încercarea de a prelua efectiv puterea politică . Premierul Nagy, arăta
Hruşciov la întâlnirea din 24 octombrie, încerca să lase impresia că există o deplină unitate de
vederi între el şi Ernő Gerő şi făcea apeluri dese la calm. Într-o serie de discursuri radiodifuzate,
el a cerut populaţiei să părăsească străzile şi a anunţat instituirea unui tribunal militar pentru a-i
judeca pe cei vinovaţi. După părerea lui Hruşciov, între demonstranţi se răspândise deja zvonul
că Nagy a trădat revoluţia.
Schimbarea s-a produs abia la 28 octombrie, când Imre Nagy a hotărât să treacă de partea
revoluţiei în desfăşurare. Se va adopta astfel hotărârea desfiinţării regimului cu partid unic şi
reintroducerea sistemului pluralist, ca şi desfiinţarea partidului comunist şi înlocuirea sa cu
Partidul Muncitoresc Socialist Maghiar. Guvernul a anunţat retragerea trupelor sovietice din ţară
şi, mai mult, la 1 noiembrie Nagy a făcut publică dorinţa guvernului său de a se retrage din
Tratatul de la Varşovia şi a-şi proclama neutralitatea. Premierul maghiar l-a convocat pe
ambasadorul sovietic, Yuri Andropov pentru a-l informa că guvernul maghiar nu a autorizat
intrarea de noi trupe sovietice pe teritoriul ţării sale şi că acest fapt reprezintă o încălcare a
Tratatului de la Varşovia, situaţie în care Ungaria va fi nevoită să denunţe tratatul, dacă aceste
trupe nu sunt retrase. În aceeaşi zi, Nagy a trimis o telegramă Naţiunilor Unite, prin care a
solicitat retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul Ungariei şi repudia Tratatul de la Varşovia,
declarând Ungaria neutră . Consiliul de Miniştri adoptă tot în aceeaşi zi declaraţia de neutralitate.
A doua zi, alte note trimise către Moscova solicitau începerea negocierilor privind retragerea
acestor trupe.
Premierul Nagy l-a convocat din nou pe ambasadorul sovietic, Yuri Andropov,
protestând faţă de atitudinea guvernului sovietic, care continua mobilizările de trupe şi
operaţiunile militare pe teritoriul maghiar, lucru pe care guvernul maghiar îl considera un gest de
ostilitate. Nagy i-a pus în vedere lui Andropov chiar faptul că nu crede că va putea stăpâni
trupele maghiare, dacă acestea vor încerca să opună rezistenţă armată trupelor sovietice. În
acelaşi timp, Nagy a încercat şi imposibilul, arătând că deşi este dorinţa guvernului său să se
retragă din Organizaţia Tratatului de la Varşovia, ar vrea ca acest lucru să se întâmple într-o
atmosferă amiabilă, care să nu pericliteze relaţiile ţării sale cu Uniunea Sovietică.
Decizia de lichidare a focarului revoluţionar din Ungaria a fost probabil una dintre cele
mai dificile decizii ale lui Hruşciov. Aceasta trebuia să ţină cont de foarte mulţi factori, printre
care sensibilitatea lui Tito în chestiunile de la graniţele sale, mai ales când venea vorba de
intervenţia militară sovietică într-o democraţie populară, lucru pe care Tito nu-l putea susţine,
fiind el însuşi ameninţat cu aceasta cu câţiva ani în urmă.
De asemenea, era vorba de prestigiul politicii externe hruşcioviste, pe care o astfel de
intervenţie militară l-ar fi compromis deplin. Destalinizarea şi lărgirea spaţiului de manevră al
democraţiilor populare erau piloni de bază ai politicii coexistenţei. Hruşciov a încercat
instituţionalizarea relaţiilor cu sateliţii, pentru a dovedi viabilitatea sistemului şi acceptarea unui
eşec al acestei politici l-ar fi compromis la Kremlin şi în lume. În acelaşi timp, însă, exista
temerea reală că tolerarea unor astfel de evoluţii ar fi putut slăbi poziţiile altor lideri est-europeni
şi, mai mult, s-ar fi putut răspândi în întreg spaţiul de influenţă sovietic, subminând întreaga
construcţie politică sovietică.
„Declaraţia Guvernului Sovietic” din 30 octombrie admitea că în relaţiile dintre URSS şi
democraţiile populare existaseră abuzuri mai ales din partea Moscovei. Declaraţia enunţa intenţia
Uniunii Sovietice de a respecta în viitor o serie de principii, precum egalitatea tuturor statelor şi
neamestecul în treburile interne. Dacă iniţial Hruşciov era dispus să tolereze o oarecare
liberalizare a sistemului şi exprimarea anumitor frustrări socio-politice într-un cadru restrâns, cu
limite variabile – atâta timp cât se păstra controlul, cum a fost cazul cu Gomulka – ceea ce l-a
speriat în mod special în cazul Ungariei au fost două decizii luate de guvernul Imre Nagy:
instituţionalizarea sistemului pluralist şi decizia de retragere din Tratatul de la Varşovia, care ar
fi riscat să conducă la o reală pierdere a Ungariei pentru „lagărul socialist”.
Intervenţia a fost decisă pe baza rapoartelor ambasadei, unde se afla Yuri Andropov, a
ofiţerilor de la comanda trupelor care staţionau în Ungaria, dar şi a informatorilor din interiorul
partidului comunist maghiar. Pravda a fost cea care a schimbat tonul în numerele sale din 2-3
noiembrie, prezentând totul în culori sumbre, ca o contrarevoluţie, fără să explice schimbarea de
atitudine. Se presupune că decizia de a interveni în Ungaria fusese luată în cursul zilei de 31
octombrie. Într-o şedinţă a Prezidiului CC al PCUS, Hruşciov s-a exprimat atunci pentru prima
dată despre necesitatea de a interveni imediat pentru restabilirea ordinii în Ungaria. După ce
obţinuse acordul lui Tito pentru intervenţie, în urma întâlniri de la Brioni, Hruşciov l-a convocat
pe Kádár la Kremlin la 3 noiembrie, unde a încercat şi cu greu a reuşit să-l convingă pe acesta să
conducă un guvern maghiar nou, rezultat din înlăturarea lui Nagy .
Intervenţia militară propriu-zisă a început în dimineaţa zilei de 4 noiembrie. În jur de 200
000 de soldaţi sovietici şi 2000 de tancuri pătrund în Budapesta şi deschid focul asupra
populaţiei şi demonstranţilor, făcând un număr foarte ridicat de victime. Armata sovietică a
„cucerit” efectiv stradă cu stradă şi mai ales instituţiile importante, în pofida rezistenţei
înverşunate opuse de populaţia oraşului. Au fost necesare doar câteva zile pentru ca armata
sovietică să lichideze în sânge toate focarele de revoluţie din ţară, utilizând focul împotriva
civililor, fără nici o restricţie. Atitudinea dură era menită să ofere un exemplu, să contribuie prin
efectul psihologic la restabilirea situaţiei.
Premierul Imre Nagy a fost înlocuit cu János Kádár, care fusese plecat la Moscova şi a
revenit odată cu trupele sovietice de intervenţie. Se pare că acesta alcătuise deja lista unui viitor
guvern la Moscova, împreună cu sovieticii, înainte chiar de începerea intervenţiei. János Kádár a
alcătuit un guvern intitulat „guvern revoluţionar muncitoresc-ţărănesc” şi a organizat miliţii
formate din ofiţeri şi cadre de partid cu care a pornit o represiune generală împotriva tuturor
participanţilor la revoluţie, care a făcut la rândul ei, alte mii de victime. Miliţiile au deschis focul
asupra civililor în repetate rânduri, pentru a opri focarul revoluţionar. Consiliile muncitoreşti au
fost dizolvate şi toţi membrii arestaţi.
Imre Nagy s-a refugiat la ambasada iugoslavă unde a rămas până la 17 noiembrie.
Prezenţa sa acolo la pus într-o situaţie extrem de dificilă pe Tito, care deşi a condamnat prima
intervenţie sovietică în virtutea principiului drumurilor diferite către socialism, a susţinut totuşi a
doua intervenţie, când devenise limpede că revoluţia maghiară nu se îndrepta către un drum
specific spre socialism, ci tocmai împotriva socialismului. Nagy şi grupul său a părăsit ambasada
iugoslavă sub promisiunea că nu va fi arestat, atâta timp cât renunţa de bunăvoie la conducere.
Nagy a cedat, însă imediat după ce a părăsit incinta ambasadei a fost arestat şi deportat în
România.
Intervenţia sovietică a fost o înfrângere implicită pentru Tito. Ca artizan al naţional-
comunismului, el s-ar fi văzut pe sine ca un model pentru democraţiile populare, pe care mulţi
lideri precum Gomulka sau Nagy păreau să-l imite. Intervenţia sovietică a dovedit că modelul
titoist nu este acceptabil pentru democraţiile populare.
Crize în relaţiile sovieto-americane (1958-1962)

Începând cu anii 60, relaţiile internaţionale au cunoscut schimbări majore, din cauza
apariţiei unor factori noi de influenţă, precum afirmarea mişcării de nealiniere, schisma sino-
sovietică, primele semne de fisură în omogenitatea celor două blocuri politico-militare (revoluţia
maghiară, criza Suezului). Un rol important l-a jucat şi criza rachetelor din Cuba, care a tras un
mare semnal de alarmă cu privire la riscurile continue ale unui război nuclear, riscuri care, în
contextul „spiritului de la Geneva”, erau considerate a fi fost diminuate.
A doua criză a Berlinului (1958-1961)
În noiembrie 1958, liderul sovietic Nikita Hruşciov a lansat un ultimatum adresat
puterilor occidentale, prin care solicita transformarea Berlinului într-un oraş liber, demilitarizat;
în caz contrar, ameninţa nota, Uniunea Sovietică avea să predea autoritatea liniilor de
comunicaţie către Berlinul de Vest autorităţilor est-germane. În acest caz, orice negocieri sau
înţelegeri între puterile occidentale şi autorităţile est-germane ar fi reprezentat o implicită
recunoaştere a RDG, stat pe care occidentul nu-l recunoscuse încă. Principala cauză a emiterii
acestui ultimatum, în afara cunoscutelor nemulţumiri sovietice privind prezenţa occidentală în
Germania de Vest precum şi reînarmarea acestui stat, a fost reprezentată de continua emigraţie
est-germană către sectorul occidental al Berlinului, în căutarea libertăţii şi a unei vieţi mai bune.
Problema era delicată deoarece punea atât guvernul est-german, cât şi Uniunea Sovietică în
general, într-o postură jenantă.
În mai 1959, când au expirat cele şase luni de ultimatum, Hruşciov a fost de acord să
retragă ultimatumul în favoarea demarării unor negocieri pe acest subiect. Conferinţa miniştrilor
de externe ai celor patru mari a durat trei luni de zile, fără a ajunge la nici un rezultat. Cu toate
acestea, negocierile desfăşurate la acest nivel au pregătit calea pentru un alt gest spectaculos de
politică externă al lui Hruşciov, respectiv vizita sa în Statele Unite. Hruşciov devenea astfel
primul lider sovietic care vizita SUA, fapt care avea o semnificaţie politică şi mediatică
deosebită. Hruşciov s-a aflat în SUA în septembrie 1959, purtând mai multe runde de discuţii cu
preşedintele D. Eisenhower la Camp David. Fără a ajunge la un rezultat concret, discuţiile au
confirmat dorinţa ambelor părţi de a detensiona relaţiile bilaterale, în discursurile publice fiind
punctată, de ambele părţi, importanţa deosebită a dezarmării.
În aceste condiţii s-a convenit pentru un summit al celor patru mari, care s-a întrunit la
Paris, în mai 1960. La summit participau N. Hruşciov, D. Eisenhower, premierul englez Harold
MacMillan şi preşedintele francez Charles de Gaulle, iar pe ordinea de zi, printre alte probleme,
figura la loc de frunte problema Berlinului. Summit-ul a eşuat însă în condiţiile în care, la
începutul lunii mai 1960, s-a produs incidentul U2. Un avion american de spionaj U2, care
survola teritoriul sovietic, a fost doborât şi pilotul capturat, ceea ce a provocat mari tensiuni în
relaţiile sovieto-americane. Hruşciov a făcut public incidentul şi a solicitat scuze formale din
partea preşedintelui american, ceea ce Eisenhower a refuzat să ofere. În aceste condiţii, liderul
sovietic a părăsit summitul de la Paris.
În decizia de a construi zidul Berlinului, se pare că un rol important a revenit regimului
est-german. Cercetări arhivistice recente confirmă faptul că liderul est-german Walter Ulbricht a
exercitat mari presiuni asupra Moscovei pentru soluţionarea prin forţă a problemei emigraţiei
ilegale, presiuni în faţa cărora Hruşciov a cedat, în contextul eşecului negocierilor inter-aliate.
Construcţia zidului a început în noaptea de 12 spre 13 august 1961, izolând sectorul răsăritean al
Berlinului de cel occidental. Zidul Berlinului a creat numeroase probleme umanitare, pe lângă
cele politice, deoarece numeroase familii au rămas astfel izolate până în 1989, când zidul a fost
demolat în contextul prăbuşirii regimului comunist est-german.
Criza cubaneză 1962
În august 1962, în urma unui acord sovieto-cubanez, Uniunea Sovietică a demarat
lucrările de construire a unor rampe de lansare a rachetelor cu rază scurtă şi medie de acţiune în
Cuba. Acordul a venit în contextul încercărilor americane de a răsturna regimul Fidel Castro, dar
şi al amplasării de rachete americane cu rază medie de acţiune în Italia şi Turcia, rachete ce
aveau posibilitatea de a lovi chiar Moscova. Criza a fost declanşată la 14 octombrie 1962, când
un avion american de spionaj U2 a efectuat o serie de fotografii aeriene care au dezvăluit
existenţa rampelor. Preşedintele american J.F. Kennedy a constituit un consiliu de urgenţă
(ExCom Comitet Executiv) cu scopul de a analiza opţiunile existente, iar prima variantă luată în
calcul a fost cea a unui răspuns militar, o lovitură îndreptată împotriva bazelor sovietice din Cuba
sau chiar o invadare a Cubei. În cele din urmă s-a optat în favoarea unei soluţii moderate,
respectiv instituirea unei blocade navale în jurul Cubei, însoţită de lansarea unui ultimatum către
Uniunea Sovietică pentru demontarea rampelor.
La 22 octombrie 1962, Kennedy a anunţat într-un discurs televizat această decizie,
inclusiv hotărârea guvernului american de a recurge chiar la război în cazul în care această
încercare va eşua, iar blocada navală a început a doua zi. Criza a atins apogeul în zilele
următoare, în condiţiile în care un alt avion american de spionaj a fost doborât în Cuba, situaţie
în care factorii de decizie militari cereau insistent o replică militară împotriva Cubei. La 26
octombrie 1962, liderul sovietic Nikita Hruşciov transmite pe canale neoficiale Casei Albe
disponibilitatea Moscovei de a se retrage în schimbul unor garanţii privind ne-invadarea Cubei,
însă a doua zi, într-un discurs radiodifuzat, Hruşciov declară că rachetele vor fi retrase doar dacă,
în plus faţă de garanţiile menţionate, SUA va retrage la rândul său rachetele pe care le avea în
Turcia. Istoricii apreciază că această modificare de atitudine a fost cauzată de presiunea factorilor
militari, care insistau pentru soluţii mai radicale şi care presiuni erau exercitate atât la
Washington cât şi la Moscova.
Pentagonul s-a împotrivit ideii de a retrage rachetele americane din Turcia pe motiv că
aceasta ar fi subminat autoritatea acestui important membru NATO, cât şi soliditatea alianţei în
ansamblu. Cu toate acestea, Kennedy a fost de acord cu retragerea rachetelor din Turcia, lucru
care a fost de altfel comunicat Moscovei. La 28 octombrie 1962, într-un nou discurs radiofonic,
Hruşciov a anunţat că Uniunea Sovietică va începe demontarea rampelor de lansare cât şi
retragerea rachetelor din Cuba. Implicit, acesta gest a reprezentat sfârşitul crizei şi începutul
detensionării situaţiei. Demontarea rampelor a început imediat, fără acordul lui Fidel Castro, care
s-a considerat trădat, iar în cursul lunii noiembrie americanii au ridicat blocada navală.
Criza rachetelor din Cuba a reprezentat o victorie morală pentru americani, cu atât mai
mult cu cât decizia de retragere a rachetelor din Turcia nu a fost făcută publică, fiind doar o
înţelegere secretă între Hruşciov şi Kennedy, ceea ce a lăsat întregii lumi impresia unei victorii
americane în această confruntare. În acelaşi timp însă, criza a condus şi la alte concluzii: în
primul rând, riscul unui război nuclear rămânea în continuare foarte mare, în ciuda progreselor
înregistrate în relaţiile sovieto-americane. În al doilea rând, criza cubaneză a ilustrat totuşi
dorinţa ambelor părţi de a evita acest tip de război, în primul rând prin faptul că factorii civili şi
consideraţiile de ordin politic au primat asupra celor militare. Această voinţă de evitare a
războiului de fost demonstrată de asemenea de instalarea celebrului „fir roşu” între Moscova şi
Washington, care făcea posibilă comunicarea directă, în orice moment, între cei doi mari lideri ai
lumii. Totodată, criza cubaneză a facilitat demararea negocierilor privind ne-proliferarea
nucleară.
Alte concluzii care au devenit evidente în perioada următoare au fost: pe de o parte,
şubrezirea poziţiei lui Hruşciov în cadrul conducerii sovietice, unul dintre reproşurile care i s-au
adus acestuia la înlăturarea din funcţie doi ani mai târziu fiind legat tocmai de slaba administrare
a crizei, iar pe de altă parte a ieşit în evidenţă rolul secundare jucat de Organizaţia Naţiunilor
Unite, care pe întreaga derulare a crizei nu a avut nici un cuvânt de spus şi nu a fost implicată în
negocieri în nici o formă, în ciuda apelului lansat de secretarul general U Thant.
Războiul din Vietnam în contextul disputei sino-sovietice

Relaţiile sovieto-chineze au cunoscut încă de la jumătatea anilor 50 numeroase momente


de tensiune, generate în mod special de refuzul Uniunii Sovietice de a pune la dispoziţia Chinei
arma nucleară, dar şi de sprijinul pe care Uniunea Sovietică îl acordase Indiei în conflictul de
graniţă cu China, în speranţa de a-şi atrage de partea sa mişcarea de nealiniere, în rândul căreia
India era un membru proeminent. Hruşciov, care urmărea îmbunătăţirea relaţiilor sale cu Statele
Unite (politica de coexistenţă paşnică) nu privea în mod favorabil abordarea radicală şi agresivă
a Chinei în relaţiile cu SUA. De asemenea, Moscova nu agrea nici pretenţiile Chinei de a domina
mişcarea comunistă din Asia.
Divergenţele au îmbrăcat iniţial o formă ideologică. Mao era nemulţumit de modul în
care Moscova percepea relaţia sa cu China şi nemulţumirile sale au fost accentuate de de-
stalinizare. Mao privea dezvoltarea ţării sale şi consolidarea regimului său în termenii modelului
stalinist, motiv pentru care critica la adresa lui Stalin a fost înţeleasă şi ca o formă de subminare
a propriei poziţii. Disputa a fost lansată de Partidul Comunist Chinez şi s-a concentrat în jurul a
două mari acuze:
- revizionismul, adică încercarea de revizuire a ideologiei marxist-leniniste de
către conducerea sovietică, aceasta făcând referire în mod special la două
aspecte: politica de coexistenţă paşnică (Mao susţinând că nu este posibilă
coexistenţa socialismului cu capitalismul şi că aceasta reprezintă o trădare a
poziţiei luptei de clasă la nivel internaţional) şi de-stalinizare, critica cultului
personalităţii lui Stalin, care critică era considerată a fi contrară marxism-
leninismului, căruia Stalin i-a fost fidel;
- şovinismul de mare putere, adică pretenţiile Uniunii Sovietice de a domina alte
ţări şi mişcarea comunistă în general, plecând de la premisa existenţei unui
centru conducător al comunismului mondial (în stil cominternist); China
susţinea că mişcarea comunistă trebuie să fie multipolară, fiecare partid având
dreptul să opteze pentru propriul model socialist.
Disputa a devenit publică în 1960, cu ocazia celui de-al treilea Congres PMR care a avut
loc la Bucureşti, şi unde delegatul chinez a fost supus unor critici aspre pentru ceea ce
conducerea sovietică considera a fi dogmatismul şi deviaţionismul conducerii chineze şi
„aventurismul” său în relaţiile internaţionale, ceea ce a dus la părăsirea lucrărilor congresului de
către delegatul chinez. Confruntări publice de acest fel au avut loc de asemenea în noiembrie
1969, cu ocazia unei Consfătuiri internaţionale a partidelor comuniste, care a avut loc la
Moscova, dar şi în octombrie 1961, cu ocazia Congresului al XXII-lea al PCUS. În 1962,
Uniunea Sovietică a rupt relaţiile diplomatice cu Albania, care susţinea partea chineză în dispută,
iar Mao în schimb a criticat decizia lui Hruşciov de a se retrage din Cuba, drept capitulaţionism.
În anii următori, polemica publică s-a accentuat, presa sovietică şi cea chineză abundând în
articole şi declaraţii critice la adresa adversarului ideologic. Schimbarea lui Hruşciov în 1964 nu
a îmbunătăţit cu nimic climatul relaţiilor bilaterale, iar tonul chinez a devenit mult mai radical
începând cu 1966, când a fost declanşată Marea Revoluţie Culturală din China.
Disputa sino-sovietică a creat numeroase complicaţii Moscovei, contribuind la
subminarea poziţiei sale pe plan internaţional. Numeroase partide comuniste, în special cele
asiatice, s-au plasat pe poziţia chineză, alăturându-se criticilor maoiste, dar şi în Europa au
existat astfel de manifestări, în special cu privire la PC Albanez, dar şi PCR, aflat sub controlul
direct al URSS, a preferat, din raţiuni proprii, să se plaseze pe poziţii de neutralitate. Moscova a
depus în mod constat eforturi pentru a ralia mişcarea comunistă internaţională în jurul său,
împotriva Chinei, însă fără sorţi de izbândă, un rol important în sabotarea acestor încercări
revenind inclusiv PCR. Şubrezirea poziţiei internaţionale a Uniunii Sovietice, atât în urma crizei
rachetelor, cât şi în urma disputei cu China, a determinat echipa condusă de Leonid Brejnev să
caute destinderea în relaţiile cu Statele Unite şi reducerea presiunii asupra Moscovei.
În acelaşi timp însă, şi Statele Unite s-au confruntat cu o complicaţie majoră, care i-a
subminat autoritatea şi prestigiul la nivel mondial: războiul din Vietnam. Peninsula Indochina
fusese timp de un secol sub dominaţie colonială franceză, dar aceasta s-a încheiat în 1954-55,
prin retragerea trupelor franceze din peninsulă şi împărţirea Vietnamului în două state,
Vietnamul de Nord, sub un regim comunist, şi Vietnamul de Sud, susţinut de puterile
occidentale. Autorităţile din nord nu au făcut niciodată un secret din dorinţa lor de a reunifica
ţara sub un regim comunist.
Implicarea americană a început în 1964, când un vas american a fost lovit de rachete
nord-vietnameze în Golful Tonkin. Congresul l-a autorizat pe preşedintele american Lyndon
Johnson să desfăşoare operaţiuni militare în Asia de sud-est, ceea ce a dus la deplasarea primelor
trupe americane în Indochina. Unii cercetători susţin că acest atac nu s-a petrecut în realitate, ci a
fost folosit ca pretext de SUA pentru a se implica militar într-o zonă care era foarte vulnerabilă
în faţa unei potenţiale expansiuni comuniste. Războiul din Vietnam a implicat trei actori
principali: SUA, RDV şi FNL, o grupare paramilitară ce activa în Vietnamul de Sud şi care
urmărea comunizarea ţării, în colaborare cu RDV. În conflict s-au implicat, în grade diferite,
URSS şi China. În perioada 1965-1968, conflictul a fost puternic escaladat, în mod special din
cauza eşecului trupelor americane în a obţine victorii clare, ceea ce a determinat o continuă
sporire a efectivelor militare din zonă. Intensificarea prezenţei americane a determinat în schimb
o sporire proporţională a agresivităţii din partea RDV şi a NLF, ducând la numeroase pagube
umane mai ales.
Încă de la sfârşitul anului 1965, dar şi pe parcursul lui 1966, Statele Unite au încercat să-
şi limiteze prezenţa militară în Vietnam pe calea negocierilor, însă aceste încercări au eşuat din
cauza refuzului părţii vietnameze de a negocia. Aceste eşecuri au determinat de fiecare dată noi
ofensive americane, plecând de la ideea că înfrângerile militare vor determina partea vietnameză
să accepte negocierile; calculele s-au dovedit însă greşite. China, aflată în plină Revoluţie
culturală, a susţinut Vietnamul de Nord şi NLF, cu intenţia de a-şi consolida influenţa asupra
acestora. Mao i-a încurajat pe vietnamezi să refuze negocierile şi să lupte până la obţinerea unei
victorii militare decisive şi alungarea americanilor din Indochina prin forţă. În mod special NLF,
dar şi în cadrul conducerii nord-vietnameze, influenţa chineză era deosebit de mare. Pe de altă
parte, Uniunea Sovietică, ca stat comunist, se vedea obligată să sprijine poporul nord-vietnamez
în lupta sa împotriva „imperialiştilor” americani, însă această obligaţie era extrem de incomodă
pentru echipa lui Brejnev din cauza faptului că Moscova urmărea îmbunătăţirea relaţiilor sale cu
SUA. Moscova i-a sfătuit pe nord-vietnamezi să accepte negocierile de pace, dar în acelaşi timp
le-a acordat ajutor material şi militar, fiind în permanenţă expusă criticii chineze, care acuza
conducerea sovietică de faptul că trădează cauza socialismului în scopul colaborării cu
„agresorii” americani.
Acest blocaj a dus în final la prelungirea şi agravarea conflictului, cel mai important
moment fiind aşa-numita „ofensivă Tet”, organizată de forţele vietnameze în 1969 şi care a
provocat numeroase pierderi de vieţi omeneşti de ambele tabere. SUA au condiţionat destinderea
în relaţiile sovieto-americane şi negocierile pentru dezarmare de medierea sovietică în Vietnam,
însă Moscova a fost incapabilă să facă acest lucru din cauza opoziţiei Chinei. Războiul din
Vietnam a expus SUA unor numeroase critici pe plan intern şi internaţional, determinându-l pe
preşedintele Lyndon Johnson să renunţe la a mai candida pentru un nou mandat. Succesorul său,
Richard Nixon, a câştigat alegerile cu un program electoral ce promitea retragerea americană din
Vietnam. În primii ani ai deceniului următor, eşecul Uniunii Sovietice în media între nord-
vietnamezi şi americani a dus, în cele din urmă, la apropierea dintre SUA şi China.
Relaţiile internaţionale au cunoscut schimbări majore la începutul deceniului al optulea al
secolului trecut, în primul rând datorită faptului că apropierea sino-americană realizată de
administraţia Nixon a reprezentat un prim pas în schimbarea caracterului bipolar al războiului
rece.
După victoria lui Mao şi proclamarea Republicii Populare Chineze, relaţiile sino-
americane au continuat să se deterioreze, SUA nerecunoscând RPC ci, mai mult, acordând
deplină recunoaştere şi susţinere Taiwanului. În timpul războiului din Coreea (1950-1953),
China a susţinut tabăra nord-coreeană, iar în timpul războiului din Vietnam (1965-1973), China
s-a plasat de asemenea de partea comuniştilor din nord şi sud. În general, istoriografia acceptă
rolul important jucat de China în refuzul nord-vietnamez de a accepta negocieri de pace cu SUA,
dar şi în atitudinea radicală a Frontului Naţional de Eliberare. China a încurajat poporul
vietnamez să continue lupta până la victorie deplină împotriva SUA, deoarece se temea de mai
multe posibile evoluţii nefavorabile, precum o permanentizare a prezenţei americane în zonă în
urma unui acord de pace sau o potenţială înţelegere sovieto-americană pe seama Chinei (co-
dominium mondial). Este cunoscut de asemenea faptul că eforturile sovietice de mediere între
nord-vietnamezi şi americani au eşuat în bună măsură din cauza opoziţiei Chinei, care avea o
mare influenţă la Hanoi.
Apropierea de China a fost o lovitură majoră în politica externă americană, schimbând
radical abordarea specifică războiului rece (doctrina îndiguirii) în favoarea a ceea ce s-a numit
realpolitik. Un rol important în elaborarea acestei schimbări a fost jucat de către consilierul de
securitate naţională al preşedintelui Nixon, Henry Kissinger. Din partea Statelor Unite, existau
numeroase voci care militau pentru apropiere de China: în mediul academic, argumentând în
favoarea unei abordări realiste, care ar fi condus la redistribuirea balanţei de putere la nivel
mondial, dar şi în mediul de afaceri, care avea în vedere piaţa de cca. 1 miliard de locuitori a
Chinei. Factorii favorizanţi au fost însă, de partea americană, dificultăţile sporite înregistrate în
Vietnam, iar de partea chineză, incidentele armate de la frontiera sino-sovietică, din primăvara
anului 1969.
Deblocarea relaţiilor s-a produs în 1971, prin aşa-numita „diplomaţie ping-pong”. În
cadrul unui turneu care a avut loc în Japonia, un sportiv chinez şi unul american au stabilit relaţii
prieteneşti, mult mediatizate, ceea ce l-a convins pe Mao să invite o echipă americană de ping
pong la un turneu în China, alături de alte echipe occidentale. Aceasta a reprezentat prima vizită
oficială a unei delegaţii americane în China, după 1949. Succesul public al demersului, precum şi
intermedierea secretă realizată de România şi Pakistan, au făcut posibilă organizarea unei vizite
secrete a lui Kissinger în China, în iulie 1971. Cele două părţi au convenit să lucreze împreună
pentru normalizarea relaţiilor, fără ca aceasta să implice abandonarea principiilor lor tradiţionale
de politică externă. Practic, rămânând pe poziţiile pe care se aflau, cele două părţi admiteau
oficial că un conflict între ele nu este dezirabil şi că vor depune toate eforturile pentru a-l evita.
Vizita lui Kissinger în China a pregătit terenul pentru vizita efectuată de preşedintele
american Richard Nixon în această ţară, între 21 şi 28 februarie 1972. Vizita a avut un impact
mediatic major, Nixon şi soţia sa vizitând printre altele, într-o atmosferă de prietenie, inclusiv
Marele Zid Chinezesc. Nixon şi Kissinger au purtat discuţii cu Mao Zedong şi Ciu Enlai, ambele
părţi reafirmându-şi hotărârea de a normaliza relaţiile şi de a coopera în viitor, deziderate
menţionate în Comunicatul de la Shanghai, semnat de ambele părţi. Apropierea sino-americană a
jucat un rol important în detensionarea relaţiilor internaţionale din războiul rece, deoarece a
reprezentat un câştig strategic major pentru Statele Unite în faţa Uniunii Sovietice. China a
obţinut de asemenea un câştig major în termeni de securitate, renunţând la periculoasa şi
costisitoarea politică a „dublului adversar”.
Războiul din Vietnam s-a încheiat în 1973, prin Acordurile de pace de la Paris. SUA au
depus eforturi majore pentru a obţine o retragere onorabilă din Vietnam, chiar dacă aceasta
implica renunţarea la o parte din obiectivele iniţiale. Acordurile de la Paris au prevăzut că între
Vietnamul de Nord şi Vietnamul de Sud se va opri focul, că prizonierii de război americani vor fi
eliberaţi şi că poporul vietnamez se va exprima în alegeri libere cu privire la propriul viitor
(eventualitatea unificări). În intervalul 1973-1975, SUA şi-au retras majoritatea trupelor din
Vietnamul de Sud, retragere care a continuat în ciuda faptului că în 1974 trupele nord-
vietnameze au reluat atacurile contra sudului. Congresul american a refuzat să mai acorde sprijin.
În aceste condiţii, în 1975, o ofensivă majoră condusă de forţele nord-vietnameze a dus la
căderea Saigonului, capitala sud-vietnameză, şi la ocuparea întregii ţări de către forţele nordului.
În planul relaţiilor internaţionale, victoria strategică obţinută de SUA a încurajat Uniunea
Sovietică să continue demersurile pe linia destinderii, fapt concretizat prin negocierile SALT
(Strategic Arms Limitation Talks). Statele Unite şi Uniunea Sovietică au negociat în perioada
1969-1971 limitarea numărului de rampe de lansare a rachetelor strategice (cu diferite raze de
acţiune), precum şi a întregului arsenal de arme strategice, după semnarea cu succes a Tratatului
de neproliferare nucleară din 1968. Acordul SALT 1 a fost semnat în mai 1972 la Moscova, în
cadrul unei vizite efectuate de Richard Nixon în URSS, prima vizită a unui preşedinte american
în Uniunea Sovietică. Momentul a reprezentat apogeul destinderii internaţionale până la acel
moment şi a îmbunătăţit condiţiile pentru organizarea unei conferinţe de securitate şi cooperare
în Europa, pentru care se desfăşurau negocieri dificile.
În anii următori, SUA şi URSS au continuat negocierile de dezarmare, pentru semnarea
unui acord SALT 2, care prevedea reducerea arsenalului nuclear şi strategic existent al ambelor
părţi, dar şi reducerea şi limitarea la anumite cifre a producţiei de arme strategice pe viitor.
Acordul a fost semnat în 1979 la Viena de către preşedintele american Jimmy Carter şi liderul
sovietic Leonid Brejenv, dar nu a mai fost aplicat deoarece Senatul american a refuzat ratificarea
acestuia câteva luni mai târziu, din cauza intervenţiei sovietice în Afganistan. Pe termen lung,
succesele obţinute în negocierea acordurilor SALT au creat premise favorabile pentru
aprofundarea discuţiilor, concretizată într-o nouă serie de tratate, START 1 şi START 2
(Strategic Arms Reduction Treaty). În concluzie, negocierile pentru dezarmare au fost stimulate
de o lungă serie de factori precum: riscurile implicate de înarmarea continuă, presiunea
economică deosebită exercitată de înarmare, schimbarea balanţei de putere prin apropierea sino-
americană dar şi succesul conferinţei de la Helsinki. Negocierile pentru dezarmare, şi succesul
acestora, au contribuit la îmbunătăţirea atmosferei în relaţiile internaţionale, exprimând dorinţa
ambelor părţi de a evita un nou război mondial şi de a colabora paşnic pe linie economică şi
politică.
Conflictele din Orientul Apropiat

Perioada postbelică s-a caracterizat, printre altele, prin apariţia şi dezvoltarea a


numeroase conflicte armate cu caracter regional, printre care cel mai reprezentativ a fost
conflictul arabo-izraelian din Orientul Apropiat. Rădăcinile acestuia se regăsesc în decizia de a
crea statul Israel. Populaţiile arabe din regiune au privit statul Israel ca pe o ameninţare iar
expansiunea teritorială a acestui stat, combinată cu emigraţia evreiască masivă în zonă, au intrat
în conflict cu mişcarea arabă de emancipare naţională şi colonială, care vedea în statul Israel doar
o creaţie a occidentului, a fostelor puteri coloniale, cu intenţia de a submina dezvoltarea
popoarelor şi statelor arabe.

Războiul de şase zile


Pentru perioada de referinţă (deceniile al şaptelea şi al optulea ale secolului trecut),
conflictul arabo-izraelian a atins apogeul în cadrul a două confruntări cu caracter militar,
cunoscute sub denumirile de „războiul de şase zile (1967)” şi „războiul de Yom Kippur (1973)”.
Egiptul, după obţinerea independenţei, s-a remarcat printr-o politică externă activă şi
uneori agresivă, caracterizată prin ne-aliniere şi promovarea mişcării pan-arabe. În special
preşedintele Gamal Abdel al Nasser a rămas cunoscut ca un mare promotor al pan-arabismului,
mişcare ce urmărea unirea tuturor arabilor într-un singur stat şi promovarea intereselor politice şi
economice, precum şi a specificului de cultură şi mod de viaţă arab, în faţa dominaţiei
occidentale, „imperialiste”. Aceste motive au atras, printre altele, simpatia deosebită a Moscovei,
care spera să poată folosi acest gen de mişcări în folosul său, îndreptându-le împotriva Statelor
Unite. Politica pan-arabă nu putea neglija problemele cu care se confruntau arabii din Palestina,
dar şi din statele învecinate cu Israelul, care se simţeau ameninţate de penetraţia israeliană în
zonă. La rândul său, statul izraelian a dovedit agresivitate în protejarea intereselor sale
ameninţate de vecini ostili, exemplu fiind intervenţia militară împotriva Egiptului, pusă la cale
împreună cu Franţa şi Marea Britanie în 1956, cu ocazia izbucnirii crizei Suezului.
Deşi conflictul între state arabe precum Egipt (Republica Arabă Unită), Siria, Iordania, pe
de o parte, şi Israel, pe de altă parte, a continuat într-un ritm latent după ciocnirea din 1956,
evenimentele s-au precipitat însă în mai 1967. Israelul a lansat un atac preventiv contra unor
poziţii iordaniene, ceea ce a atras critici la adresa Egiptului pentru neimplicarea sa. Preşedintele
Nasser al Egiptului a luat în aceste condiţii o serie întreagă de măsuri care au agravat criza
existentă. Astfel, el a solicitat retragerea trupelor UNEF ale Naţiunilor Unite care se aflau în
Peninsula Sinai din 1956 pentru a asigura pacea, aşezând în schimb în poziţiile respective trupe
egiptene, foarte aproape de graniţa cu Israelul. Solicitarea ONU, susţinută de SUA, ca trupele
UNEF să revină în Sinai, de partea israeliană a graniţei, au fost întâmpinate cu refuz la Tel Aviv.
Mai mult, în ciuda avertismentelor israeliene, Nasser a decis de asemenea să închidă strâmtoarea
Tiran pentru navigaţia israeliană, aceasta fiind singura conexiune a Israelului cu Oceanul Indian.
În repetate rânduri, Nasser a afirmat că scopul politicii externe a Egiptului era „distrugerea
statului Israel”.
Războiul propriu-zis a avut loc între 5 şi 10 iunie 1967, începând cu un atac aerian
izraelian asupra Egiptului, care a distrus o bună parte din aviaţia egipteană, precum şi pistele de
decolare. Un atac la sol, îndreptat asupra Peninsulei Sinai, s-a soldat cu o victorie deplină a
forţelor israeliene, în special diviziile de tancuri înregistrând un succes deosebit în luptă. Iordania
a intrat în război în sprijinul Egiptului, însă replica israeliană a fost la fel de eficientă şi împotriva
acestui stat, ceea ce a dus la ocuparea părţii vechi a oraşului Ierusalim, care aparţinea Iordaniei,
de către Israel. O soartă similară a cunoscut şi Siria, care a deschis foc de artilerie împotriva unor
ţinte israeliene, pentru a sprijini, la fel ca şi iordanienii, ceea ce se credea a fi o iminentă victorie
egipteană. Se pare că Nasser a încercat în mod deliberat să lase impresia victoriei, pentru a atrage
şi alte state arabe în conflict de partea sa. Trupele israeliene au atacat şi Siria, ocupând înălţimile
Golan. În general, analiştii consideră că principala cauză a înfrângerii egiptene a fost slaba
coordonare între trupe şi neprofesionalismul corpului ofiţeresc, care a comis numeroase erori.
Războiul a avut o semnificaţie deosebită deoarece a dovedit pentru prima dată capacitatea
Israelului de a face faţă pe cont propriu, cu succes, unei alianţe arabe îndreptate împotriva sa,
demonstrând în acelaşi timp slăbiciunea statelor arabe. Guvernul izraelian a decis la scurt timp să
returneze Peninsula Sinai Egiptului şi înălţimile Golan Siriei, în schimbul unor negocieri de pace
şi a dezarmării regiunilor de frontieră, însă Egiptul şi Siria au fost foarte reticente în a accepta
aceste soluţii. O controversă importantă este legată de faptul că Israelul ar fi solicitat SUA să
transmită oferta sa către statele arabe, ceea ce americanii nu au întreprins. În septembrie 1967, la
Khartoum, Sudan, a avut loc un summit arab la care s-a luat decizia de a nu recunoaşte şi de a nu
negocia cu Israelul, ceea ce a împiedicat soluţionarea problemelor. Adunarea Generală a
Naţiunilor Unite a adoptat Rezoluţia 242, solicitând aplicarea formulei „pământ pentru pace”,
însă relaţiile au zonă au rămas blocate într-un cerc vicios: arabii refuzau să negocieze cu Israelul
înainte de o retragere completă din teritoriile ocupate, iar Israelul a refuzat să se retragă înainte
de a primi garanţii de securitate.

Războiul de Yom Kippur


În urma războiului de şase zile, între părţile beligerante nu s-a putu ajunge la un acord. În
1970, preşedintele Nasser a murit, fiind urmat la conducerea Egiptului de Anwar el Sadat. În
privinţa conflictului cu Israelul, Sadat avea aceeaşi viziune cu Nasser, convins de faptul că
teritoriile ocupate trebuie recuperate prin forţă şi chiar şi o victorie minoră contra Israelului ar
putea facilita o asemenea înţelegere. Sadat era confruntat de asemenea cu mari presiuni din
partea opiniei publice, puternic demoralizată în urma înfrângerii suferite în 1967. Anwar el Sadat
era convins că recuperarea teritoriilor pierdute i-ar aduce popularitatea suficientă pentru a-şi
consolida puterea şi a iniţia o serie de reforme interne necesare.
Pentru a-şi îmbunătăţi şansele într-o viitoare confruntare, Egiptul a făcut apel la aliatul
său tradiţional, Uniunea Sovietică, solicitând armament de diferite tipuri (rachete anti-aeriene,
arme anti-tanc, avioane cu reacţie, de pildă) însă Moscova s-a dovedit foarte reţinută în a
satisface pretenţiile egiptene. Uniunea Sovietică depunea mari eforturi pentru destindere şi
pentru îmbunătăţirea relaţiilor sale cu Statele Unite, motiv pentru care nu privea în mod favorabil
dorinţa Egiptului de a declanşa un nou război, în care nu vedea decât o nouă complicaţie în
dificila sa relaţie cu americanii. Aceasta nu l-a descurajat însă pe Anwar el Sadat, care,
confruntat cu refuzul sovietic, a încercat să se apropie de SUA, deşi fără mari şanse de succes.
Războiul de Yom Kippur a izbucnit sub forma unui atac surpriză al Egiptului şi Siriei
asupra Israelului, care a avut loc fără consultarea şi fără acordul URSS, cu intenţia explicită de a
recupera pe calea armelor teritoriile pierdute în 1967. Strategia israeliană în privinţa unui război
cu arabii fusese până atunci cea a atacului preventiv, în ideea că serviciile secrete vor oferi
informaţii referitoare la un potenţial atac arab iar Israelul va reacţiona prin a ataca primul. Deşi
asemenea avertismente au venit, premierul Golda Meir a decis să nu lanseze un atac preventiv
asupra vecinilor săi, deoarece, pentru a obţine în continuare sprijin american, era esenţial ca
Israelul să nu fie acuzat de declanşarea războiului.
Războiul a fost declanşat în luna octombrie 1973, printr-un atac egiptean asupra
Israelului, susţinut de Siria. Trupe egiptene au trecut Canalul Suez în Peninsula Sinai iar trupe
siriene au pătruns în zona înălţimilor Golan. După câteva zile, Israelul a declanşat o puternică
contra-ofensivă în Siria însă trupele egiptene şi-au reluat avansul împotriva Israelului, pentru a
reduce presiunea asupra Siriei. Alte trupe israeliene au răspuns însă, încercuind armata egipteană
şi ajungând la cca. 100 km de Cairo. În Siria, trupele israeliene ajunseseră la cca. 40 km de
Damasc, însă Naţiunile Unite, cu puternică susţinere din partea SUA şi URSS care şi-au somat
aliaţii în acest sens, au impus la 25 octombrie 1973 încetarea focului.
În ciuda succesului izraelian, războiul a avut un efect încurajator asupra statelor arabe,
punând capăt convingerii că Israelul era invincibil. Implicaţiile războiului au fost numeroase,
mass-media evidenţiind în perioada următoare faptul că prizonieri israelieni în Egipt au fost
executaţi iar în Siria au fost supuşi torturilor, prin violarea Convenţiei de la Geneva privind
prizonierii de război. În relaţiile internaţionale, războiul de Yom Kippur a determinat noi tensiuni
în relaţiile sovieto-americane, cauzate de faptul că Israelul a lovit un vas sovietic în Marea
Mediterană, în timpul luptelor în largul coastelor Siriei. Uniunea Sovietică a avertizat că va lua
măsuri militare împotriva Israelului, ceea ce a determinat mari îngrijorări la Washington.
Aceste evoluţii au condus Statele Unite la concluzia că este necesară implicarea lor
directă în soluţionarea conflictului din Orientul Apropiat, din cauza riscurilor pe care le implica
la adresa securităţii mondiale. Iniţiativa negocierilor de pace a fost luată de Henry Kissinger, care
a intermediat între egipteni şi israelieni, asigurând semnarea, în 1974, a unui acord de
dezangajare militară, prin care trupele israeliene s-au retras de pe poziţiile avansate ocupate în
anul anterior, în schimbul formării unor zone demilitarizate la graniţe. La un acord similar s-a
ajuns şi cu Siria, inclusiv în ceea ce privea schimbul de prizonieri de război. În 1978, în urma
intermedierii americane, au fost semnate Acordurile de la Camp David, prin care Egiptul a
recunoscut statul Israel în schimbul retragerii din Peninsula Sinai. Războiul de Yom Kippur a
convins Israelul că trebuie să facă concesii pentru a-şi asigura pacea, dar în acelaşi timp a
convins şi Egiptul că teza nerecunoaşterii statului Israel era nerealistă.
Conferinţa de la Helsinki
Deceniul al optulea al secolului trecut a cunoscut cel mai semnificativ progres înregistrat
în detensionarea şi destinderea relaţiilor internaţionale, conferinţa pentru securitate şi cooperare
în Europa de la Helsinki. Relaţiile sovieto-americane cunoscuseră progrese importante până la
acel moment, cel mai concludent indicator în acest sens fiind vizita preşedintelui american
Richard Nixon la Moscova pentru semnarea acordului SALT 1, în 1972. După criza rachetelor
din Cuba, ambele părţi au depus eforturi majore pentru detensionarea relaţiilor, însă acestea se
încadrau în limitele unor iniţiative unilaterale sau bilaterale, determinate în mod hotărâtor de
interesele specifice ale fiecărei dintre cele două superputeri ale războiului rece. Conferinţa de la
Helsinki a reprezentat mult mai mult decât aceasta: a fost un program de acţiune pe termen lung
şi un angajament scris, concret şi la obiect, cu conţinut juridic, pe care şi l-au asumat ambele
tabere implicate în războiul rece, în favoarea destinderii, cooperării şi asigurării securităţii pe
baza înţelegerii şi acceptării reciproce. Nu întâmplător, numeroşi istorici şi analişti au considerat
conferinţa de la Helsinki ca reprezentând sfârşitul neoficial al războiului rece.
Ideea unei conferinţe de securitate general europene fusese enunţată de mai multe ori în
trecut, unul dintre cele mai notabile demersuri în acest sens fiind iniţiat de premierul englez
Winston Churchill, deşi fără sorţi de izbândă. În aceeaşi perioadă, în încercarea de a submina
angajamentul american în europa de vest, precum şi relaţiile dintre SUA şi aliaţii vest-europeni,
Uniunea Sovietică, prin vocea ministrului de externe Viaceslav Molotov, a lansat ideea realizării
unei alianţe politico-militare care să includă atât vestul, cât şi estul continentului (aderarea URSS
la NATO). Organizarea conferinţei a constat într-un parcurs dificil, lung, care a durat cca. 9 ani,
iniţierea demersurilor aparţinând blocului sovietic, care în iulie 1966, cu ocazia unei întruniri a
Consiliului Politic Consultativ al Pactului de la Varşovia care a avut loc în România, a făcut
publică „Declaraţia de la Bucureşti”, care reprezenta un apel şi o invitaţie către toate statele
europene plus SUA de a participa la o conferinţă generală cu scopul de a pune bazele unui sistem
de securitate general european.

Cel mai important dintre documentele semnate la Helsinki a fost „Declaraţia asupra
principiilor care ghidează relaţiile dintre statele participante”, care enumera nu mai puţin de zece
principii: respectarea suveranităţii, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială a statelor,
neamestecul în treburile interne, egalitatea tuturor statelor, respectarea drepturilor omului. Aceste
principii au reprezentat practic produsul unui compromis între cele două tabere. Prin participarea
la o asemenea conferinţă, Uniunea Sovietică urmărea în mod special ca occidentul să recunoască
achiziţiile sale teritoriale de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Mai mult, prin
inviolabilitatea frontierelor era înţeleasă evident structura graniţelor în Europa aşa cum exista
aceasta în 1975, incluzând Germania de Est. Acceptarea Germaniei de Est ca stat de sine stătător
de către occident, precum şi a extinderii teritoriale a URSS implica, mai departe, o recunoaştere
implicită a sferei de influenţă sovietice în Europa de Est. Din toate aceste motive, liderul sovietic
Leonid Brejnev a văzut documentul ca un mare succes în politica sa externă, o recunoaştere la
care visase Moscova încă din timpul lui Stalin.
Cu toate acestea, pe termen lung, principiile au reprezentat o capcană pentru Moscova şi
blocul sovietic. Occidentul a acceptat pretenţiile sovietice în schimbul unor prevederi care nu
lăsau impresia că vor face o asemenea diferenţă în viitor: respectarea drepturilor omului.
Acceptând aceasta, ca şi angajamentul de a monitoriza respectarea principiilor pe viitor,
Moscova s-a pus pe sine şi întregul bloc într-o postură extrem de vulnerabilă, deoarece
suprimarea drepturilor şi libertăţilor civile devenea tot mai dificilă, în condiţiile în care statele
comuniste se angajaseră în faţa occidentului să le respecte. În anii următori, prevederea
referitoare la respectarea drepturilor omului a condus la intensificarea deosebită a activităţii
dizidente în ţările comuniste, puternic sprijinită din occident şi în faţa căreia, tocmai din cauza
angajamentelor asumate, regimurile comuniste au fost deosebit de stânjenite în reacţiile lor. În
următorul deceniu şi jumătate, efervescenţa social-culturală declanşată de această prevedere va
contribui în mod semnificativ la subminarea regimurilor comuniste.
Cu toate acestea, semnificaţia Conferinţei de la Helsinki nu poate fi scoasă din contextul
său istoric. Aceasta a reprezentat punctul culminant al destinderii internaţionale, simbolizând
determinarea ambelor părţi implicate în confruntarea bipolară a războiului rece de a exclude pe
viitor posibilitatea unei confruntări armate. Aşezarea ţărilor membre NATO şi ale Pactului de la
Varşovia la aceeaşi masă şi semnătura pe documente comune marchează trecerea la o nouă etapă
a destinderii, bazată pe angajamente concrete. Astfel, destinderea nu mai reprezintă doar o
dorinţă cu caracter principial, ci un program de acţiune cu obiective concrete, care lasă loc de
acţiune şi ţărilor mici şi mijlocii, impune obligaţii şi îndatoriri.

Administraţia Reagan
A doua parte a anilor şaptezeci a fost marcată de stagnare în relaţiile internaţionale în
general, şi în relaţiile sovieto-americane în special. După conferinţa de la Helsinki, relaţiile
internaţionale intră într-un cadru stabil, favorizat atât de soluţionarea conflictului din Vietnam
cât şi de moartea lui Mao Zedong şi sfârşitul disputei sino-sovietice. Un indicator al acestei
situaţii îl reprezintă prioritatea declarată a politicii externe a preşedintelui american Jimmy
Carter, care consta în asigurarea respectării drepturilor omului pe plan internaţional. Singurele
evenimente care tulbură stabilitatea sunt criza energetică, determinată de creşterea semnificativă
a preţului petrolului pe pieţele internaţionale, urmare implicită a conflictelor din Orientul
Apropiat şi al constituirii OPEC.
În 1980 însă, preşedinţia Statelor Unite a fost câştigată de republicanul Ronald Reagan.
Unii istorici l-au numit pe Reagan un „conservator pragmatic” datorită credinţei sale
nestrămutate în superioritatea capitalismului şi democraţiei liberale şi mai ales datorită fermităţii
cu care a promovat aceste opţiuni nu doar în politica internă, ci mai ales externă. Administraţia
Reagan a rămas cunoscută în planul politicii externe prin denunţarea Uniunii Sovietice drept un
„imperiu al răului” (Evil Empire) şi nu a făcut un secret din faptul că obiectivul SUA era
combaterea comunismului prin orice mijloace. Ronald Reagan a pus capăt destinderii care
dominase relaţiile sovieto-americane în deceniul precedent, renunţând de asemenea la
angajamentele de dezarmare. Administraţia Reagan a demarat investiţii masive în înarmare, cu
precădere în direcţia armelor strategice, în special prin cunoscutul program supranumit „războiul
stelelor” şi care îşi propunea realizarea unui sistem de monitorizare şi apărare contra armelor
strategice (rachete nucleare) coordonat prin satelit.
Administraţia Reagan a oferit de asemenea un sprijin major, deseori controversat,
mişcărilor de gherilă, paramilitare, din diverse ţări ale lumii a treia, care luptau să răstoarne
guverne comuniste aflate la putere (Nicaragua, Angola, Cambogia, Afganistan, ş.a.). În mai
multe ocazii, Ronald Reagan a autorizat chiar intervenţii armate ale SUA în ţări precum Libia
sau Liban, urmărind obiective similare. Reînarmarea şi sprijinirea mişcărilor anti-comuniste din
lume făceau parte din conceptul „pace prin forţă”, care a dominat gândirea de politică externă a
administraţiei sale. În această privinţă, este de remarcat colaborarea sa strânsă cu premierul
britanic, Margret Thatcher, care îi împărtăşea de altfel convingerile conservatoare, atât în politica
externă, cât şi în cea internă. Investiţiile mari în înarmare şi în dezvoltarea tehnologiei militare a
determinat Uniunea Sovietică să procedeze la fel, într-o perioadă în care era departe de a-şi mai
permite asemenea cheltuieli.
Încă din anii 70 economia sovietică fusese caracterizată de stagnare, în special din cauza
incapacităţii de a prelua, însuşi şi dezvolta noile tehnologii (robotizarea industriei, deplasarea
economiei către sectorul terţiar, revoluţia informatică). În anii 80 însă, devenise deja limpede că
economia sovietică, în special din cauzele condiţiilor de organizare, etatiste, centralizate, cu
decizie administrativ-birocratică, nu orientată spre piaţă) îşi atinsese limitele maxime ale
dezvoltării şi începuse deja regresul. Paralel, Moscova se confruntă şi cu o incapacitate de
decizie, generată de vârsta foarte înaintată a liderului Leonid Brejnev, precum şi a întregului
Birou Politic. După moartea lui Brejnev, la conducerea PCUS au urmat, pe rând, doi dintre cei
mai vârstnici membrii ai Biroului Politic, Andropov şi Cernenko, care au decedat ambii la scurt
timp după preluarea conducerii. Astfel ,devine limpede faptul că, spre deosebire de trecut,
Uniunea Sovietică nu mai era capabilă să facă faţă din punct de vedere economic şi politic
provocărilor lansate de administraţia Reagan. În general, istoricii apreciază că tocmai aceste
provocări – şi epuizarea la care a fost adusă Uniunea Sovietică în încercarea de a le răspunde, au
jucat un rol major în colapsul comunismului.

Mihail Gorbaciov şi Perestroika


Căderea regimurilor comuniste în Europa de Est şi disoluţia Uniunii Sovietice sunt direct
legate, în mod paradoxal, tocmai de încercările de a găsi o soluţie la aceste probleme. La
momentul alegerii sale în fruntea PCUS, Mihail Gorbaciov era cel mai tânăr membru al
conducerii superioare de partid şi speranţele unei revigorări a sistemului sovietic, din punct de
vedere politic şi economic, erau legate de el. Gorbaciov a demarat un amplu program de reforme,
care viza adaptarea regimului sovietic la noile condiţii economice şi politice din lume, în scopul
salvării sistemului şi creşterii competitivităţii şi viabilităţii acestuia. Programul, rămas cunoscut
sub numele de „perestroika” (reformă, restructurare) urmărea democratizarea vieţii politicii,
pentru a spori implicarea cetăţenilor în decizia politică, ca şi libertatea de exprimare. Reducerea
progresivă a cenzurii a rămas cunoscută sub denumirea generică de „gasnost” (transparenţă).
Din punct de vedere practic, Gorbaciov a militat pentru înlăturarea practicii unui singur
candidat pe liste în alegeri, fie că priveau organe locale, fie centrale ale puterii. Fără intenţia de a
înlătura monopolul PCUS asupra cadrului politic, Gorbaciov a solicitat – şi în cele din urmă a
obţinut – ca pentru orice poziţie scoasă la alegeri să existe mai mulţi candidaţi, chiar dacă din
partea aceluiaşi partid comunist. Un alt obiectiv al reformelor sale a vizat reducerea controlului
exercitat de partid asupra aparatului de stat, accesul în funcţii fiind posibil şi fără apartenenţa la
partid. Un moment marcant al acestei politici s-a petrecut în 1988, când Gorbaciov a reuşit să
obţină înlocuirea Sovietului Suprem cu un Congres al Deputaţilor Poporului, ca organ legislativ,
la care au putut candida şi ne-membrii de partid. Aceştia din urmă au reuşit chiar să obţină unele
locuri în Congres, ceea ce a dus pentru prima oară, la apariţia unei opoziţii politice în organul
legiuitor sovietic. Un moment remarcabil a avut loc în mai 1989, după întrunirea primei sesiuni a
Congresului, când televiziunea sovietică a transmis săptămâni la rând dezbaterile aprinse,
necenzurate, purtate de deputaţi, şi care criticau în termeni fermi organizarea politico-economică
sovietică, conducerea de partid, inclusiv KGB.
Pe plan economic, Gorbaciov a urmărit sporirea libertăţii de decizie a întreprinderilor şi
unităţilor economice, pentru a îmbunătăţii adaptabilitatea lor la condiţii de piaţă, competitivitatea
acestora. De asemenea, atribuţiile Gosplan-ului, organul central de planificare încă din timpul lui
Stalin, au fost drastic reduse. Întreprinderile au devenit independente în sensul că guvernul
unional a refuzat să mai acopere pierderile acestora. În mai 1988 a fost promovată legea
cooperativelor, prin care, pentru prima dată de la NEP, era permisă proprietatea privată în comerţ
şi industrie. Toate aceste transformări au avut un efect dramatic pe plan intern şi extern.
Libertatea de exprimare şi de decizie, reducerea presiunii aparatului de partid şi de represiune, nu
au făcut decât să sporească critica la adresa partidului. Gorbaciov a fost prins între două aripi ale
partidului: conservatorii, care cerea limitarea reformelor, şi radicalii, care cereau accelerarea
acestora. Mai mult, una dintre cele mai interesante evoluţii a fost sporirea mişcărilor naţionaliste
din Uniunea Sovietică, care au dus în cele din urmă la dezmembrarea uniunii.
În planul politicii externe, Mihail Gorbaciov a încercat cu succes să se apropie de
occident, renunţând la retorica agresivă, ideologizată, care caracterizase politica externă sovietică
până atunci. Gorbaciov a dovedit realism şi adaptabilitate, devenind rapid un partener de dialog
credibil şi agreat în occident. Primele succese înregistrate de Gorbaciov în domeniul politicii
externe au fost legate de dezarmare. În cadrul unei celebre întâlniri pe care a avut-o cu
preşedintele Reagan în octombrie 1986, la Rejkjavik, Islanda, Gorbaciov l-a convins pe acesta ca
ambele superputeri să-şi retragă rachetele nucleare din Europa şi să-şi reducă arsenalul nuclear la
jumătate în 10 ani. În februarie 1988, Gorbaciov reuşeşte din nou să-şi atragă simpatia lumii
occidentale, atunci când a anunţat că forţele sovietice vor fi retrase din Afganistan în totalitate. În
acelaşi an, Gorbaciov a lansat şi ceea ce a rămas în mod amuzat cunoscut drept „doctrina
Sinatra”: Uniunea Sovietică renunţă la doctrina Brejnev şi va permite ţărilor est-europene să-şi
decidă singure viitorul, după cum consideră de cuviinţă.
Această decizie în mod special a contribuit la radicalizarea mişcărilor de dizidenţă din
ţările est-europene, precum şi la o reacţie conciliatoristă din partea regimurilor comuniste ale
acestor ţări, ducând, în final, la căderea acestora, eveniment în general considerat ca
reprezentând sfârşitul războiului rece.

Căderea comunismului în Europa


În Polonia, sindicatul Solidaritatea, care militase din anii 80 pentru drepturile
muncitorilor împotriva regimului comunist, obţine statut legal şi dreptul de a candida în alegeri.
Liderul Solidarităţii, Lech Walesa, era un simbol al luptei pentru libertate în Polonia. Papa Ioan
Paul al II-lea, de origine poloneză, a avut un rol important în încurajarea luptei pentru libertate în
rândul societăţii civile, atât în Polonia cât şi în celelalte ţări comuniste din Europa răsăriteană.
Solidaritatea a câştigat alegerile din 4 iunie 1989, învingând în mod democratic Partidul
Comunist. În august, Tadeusz Mazowiecki devine primul premier necomunist din Europa de Est.
În Cehoslovacia, autorităţile comuniste sunt nevoite să-l elibereze din închisoare pe
Vaclav Havel, scriitor şi faimos disident anti-comunist. În noiembrie 1989, are loc la Praga o
uriaşă demonstraţie studenţească pe care autorităţile au încercat să o reprime, dar fără sorţi de
izbândă. Aşa-numita „revoluţie de catifea” culminează cu formarea Forumului Civic condus de
Havel, îndreptat împotriva regimului comunist. Majoritatea membrilor Partidului Comunist au
fost nevoiţi să demisioneze.
În mai-iunie 1989, în China, studenţi şi tineri se strâng în Piaţa Tienanmen într-o uriaşă
demonstraţie de protest contra regimului comunist, cerând drepturi şi libertăţi. Autorităţile
comuniste însă au înăbuşit revolta în sânge.
În Ungaria, URSS a început din aprilie 1989 retragerea trupelor sale militare, primul pas
spre lichidarea ocupaţiei sovietice din ţările est-europene. Autorităţile maghiare au început din
primăvară demontarea gardului de sârmă ghimpată de la graniţa cu Austria, care reprezenta
simbolic „Cortina de Fier” şi izolarea lumii comuniste faţă de exterior. În iunie, trupul lui Imre
Nagy este deshumat şi i se organizează funeralii naţionale. Imre Nagy, fost lider comunist, a
condus în 1956 o puternică revoluţie anti-comunistă în Ungaria, pentru care fusese arestat şi
condamnat la moarte. Guvernul maghiar şi-a recunoscut vina. În septembrie 1989, autorităţile
maghiare au anunţat deschiderea frontierei cu Austria, permiţând astfel cetăţenilor săi să circule
în occident, dar mai ales est-germanilor să călătorească spre Germania de Vest prin Ungaria şi
Austria. În octombrie 1989, Partidul Comunist Maghiar a anunţat că renunţă la ideologia
comunistă, devenind Partid Socialist. La 26 noiembrie au fost organizate primele alegeri libere.
La 10 noiembrie, liderul comunist bulgar Todor Jivkov a demisionat. În România, în
schimb, regimul condus de Nicolae Ceauşescu refuză să implementeze orice reformă şi îl critică
de Gorbaciov pentru perestroika. Măsurile de represiune contra populaţiei se intensifică.
În Germania de Est, dictatorul comunist Erich Honecker este demis şi înlocuit de Egon
Krenz. Acesta încearcă să implementeze o serie de reforme, printre care şi acordarea libertăţii de
circulaţie în Germania de Vest. Profitând de aceasta, sute de mii de est-germani trec zidul în
Germania occidentală. În zilele de 9-10 noiembrie 1989, populaţia începe să dărâme Zidul
Berlinului, fără ca autorităţile să mai poată face nimic. La scurt timp, Egon Krenz demisionează.
La 22 decembrie 1989, în urma unei largi mişcări populare de protest, dictatorul
român Nicolae Ceauşescu este nevoit să fugă din Bucureşti. Arestat în aceeaşi zi, el va fi
executat împreună cu soţia sa Elena la 25 decembrie. În acest fel, ultimul regim comunist est-
european se prăbuşise.
Germania de Est (RDG) şi Germania de Vest (RFG) s-au reunificat la 3 octombrie 1990.
Un rol important în pregătirea reunificării l-a avut cancelarul vest-german Helmuth Kohl, dar şi
liderul sovietic Mihail Gorbaciov care a acceptat unificarea deşi Germania de Vest era membră
NATO. Uniunea Sovietică s-a dizolvat la 25 decembrie 1991, prin demisia lui Gorbaciov. După
ce majoritatea republicilor îşi proclamaseră independenţa, Boris Elţîn a decis să rupă inclusiv
Rusia de URSS. În acest fel, uniunea a rămas fără conţinut.