Sunteți pe pagina 1din 109

Prof. univ. dr.

DAN CHIRIC Ă

DREPT CIVIL. SUCCESIUNI ŞI TESTAMENTE

SYLLABUS

1
TITLUL I

DESPRE SUCCESIUNI ÎN GENERAL

Capitolul I

INTRODUCERE

1. Precizări terminologice cu privire la cuvântul „succesiune”. Termenul de succesiune


desemnează într-o primă accepţiune un mod specific de dobândire sau de transmitere a
proprietăţii pentru cauză de moarte (mortis causa), şi anume succesiunea legală (ab intestat),
alături de acesta art. 644 C. civ. enumerând şi legatul, care este tot un mod de dobândire
(transmitere) a proprietăţii pentru cauză de moarte (mortis causa), dar care are la baz ă voinţa
celui decedat, iar nu legea cum se întâmpl ă în cazul mo ştenirii ab intestat.
Obiect al transmisiunii succesorale poate să îl constituie fie întregul patrimoniu al
defunctului (transmisiune universal ă), fie o cotă parte din acest patrimoniu (transmisiune cu
titlu universal), fie un bun sau altul – individual determinat sau de gen - din acest patrimoniu
(transmisiune cu titlu particular). Aşadar, spre deosebire de actele juridice între vii care nu pot
fi decât cu titlu particular, patrimoniul unei persoane în via ţă fiind incesibil ca atare, obiectul
transmisiunii succesorale poate fi şi un patrimoniu în întregul s ău sau o cot ă parte din acesta,
adică un ansamblu de drepturi şi obligaţii cu conţinut patrimonial care a apar ţinut unei persoane
fizice decedate.

2. Felurile succesiunii (în în ţelesul de dobândire sau transmitere a propriet ăţii). Potrivit
art. 650 C. civ., „succesiunea se deferă sau prin lege, sau dup ă voinţa omului, prin testament”.
De aici rezultă că succesiunea poate fi legală sau testamentară. Alături de acestea, Codul civil a
reglementat (art. 821, 933, şi 934) şi succesiunea contractuală.
1°) Succesiunea legală. În cazul în care o persoan ă decedează fără a lăsa un testament prin
care să dispună de bunurile sale dup ă moarte, patrimoniul succesoral se va transmite rudelor
defunctului, soţului supravieţuitor sau statului, conform regulilor stabilite de lege. Regulile
succesiunii legale se aplică şi atunci când cel decedat dispune valabil prin testament doar de o

2
parte din bunurile sale, iar pentru restul nu, aceste din urmă bunuri deferindu-se conform legii.
Succesiunea legală se mai numeşte şi succesiune ab intestat (fără testament).
Alături de succesiunea legală de drept comun exist ă şi o succesiune legal ă extraordinară sau
anomală (anormală), adică în afara regulilor (a-nomos). Succesiunea anomală, denumire care
provine din vechiul drept francez, constituie o derogare de la principiul caracterului unitar al

devoluţiunii succesorale şi desemnează o devoluţiune întemeiată pe natura sau provenienţa


bunurilor succesorale , f ără a ţine seama de regulile moştenirii legale ordinare.
Succesiuni anomale există şi la ora actuală în dreptul nostru, acestea urmând a fi
analizate ca excepţii de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale.
2°) Succesiunea testamentară este cea care se deferă în virtutea voinţei lui de cujus,
manifestată pe timpul cât acesta a fost în via ţă prin una din formele de testamente prevăzute de
lege.
3°) Succesiunea contractuală. Numită şi instituire contractuală, este „actul prin care
instituantul dispune, pentru timpul când nu va mai fi (s. a..), de tot sau o parte din bunurile sale
în favoarea instituitului care acceptă”. Cu alte cuvinte, este vorba de instituirea (desemnarea)
unei persoane ca succesor al dispunătorului printr-un contract de donaţie, adică printr-un act
juridic bilateral între vii, iar nu prin testament (act juridic unilateral). Instituirea contractuală
este un act hibrid, în sensul c ă se face printr-un contract (act juridic între vii), care, în principiu,
nu poate fi revocat unilateral, ci numai prin acordul ambelor p ărţi, dar care, asemenea
testamentului, conţine liberalităţi pentru cauză de moarte, neconferind instituitului nici un drept
actual asupra bunurilor dispunătorului, ci numai un drept eventual asupra bunurilor pe care
instituantul le va l ăsa la data decesului său.

Capitolul II

CARACTERELE JURIDICE ALE TRANSMISIUNII SUCCESORALE

Transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor care alcătuiesc patrimoniul unei persoane fizice


decedate la moştenitorii acesteia, adică transmisiunea succesoral ă, este una specific ă, distinctă

3
de transmisiunea prin acte juridice între vii. Ea se caracterizeaz ă prin faptul că este o
transmisiune mortis cauza (a), prin faptul c ă este universal ă (b) şi prin faptul că este unitară (c).

a). Transmisiunea succesorală este o transmisiune mortis causa


Art. 651 C. civ. prevede c ă „succesiunile se deschid prin moarte”. Faptul morţii unei

persoane fizice determină dispariţia ca subiect de drept, dar nu şi a patrimoniului acesteia.


Patrimoniul succesoral se transmite la moştenitorii care acceptă moştenirea chiar de la data şi
ca urmare a decesului lui de cujus (art. 688 C. civ.), iar nu de la data accept ării. Transmisiunea
succesorală poate opera doar cu privire la patrimoniul persoanelor fizice, iar nu şi al
persoanelor juridice. În cazul desfiinţării (încetării) unei persoane juridice (cazurile de
desfiinţare fiind diferite de la o categorie de persoane juridice la alta) patrimoniul acestora se
transmite la alte persoane (fizice sau juridice) prin diverse acte juridice (administrative sau
civile), altele decât succesiunea.
b) Caracterul universal al transmisiunii succesorale
Decesul unei persoane fizice face ca, urmând anumite reguli (ale succesiunii legale,
testamentare sau contractuale) patrimoniul lui de cujus să se transmită de la acesta la succesorii
săi cu vocaţie universală (la întregul patrimoniu) sau cu titlu universal (la o cot ă parte ideală
din patrimoniu). Patrimoniul unei persoane fizice constituie îns ă o universalitate de drept
cuprinzând ansamblul drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut patrimonial ale acelei persoane,
prin opoziţie cu universalităţile de fapt care nu constituie decât grupe distincte de bunuri în
cadrul aceluiaşi patrimoniu (cum ar fi cazul unui fond de comer ţ sau cazul unui portofoliu de
valori mobiliare). Orice moştenire conferă cuiva (moştenitorilor legali, legatarilor universali sau
cu titlu universal, ori , în cazul mo ştenirilor vacante, statului) vocaţie la întregul patrimoniu
succesoral (cuprinzând deopotriv ă elementele de activ şi de pasiv) sau la cote-p ărţi ideale din
acesta, chiar dacă întregul activ este consumat prin dona ţii sau legate particulare, adică prin
acte de transmisiune individuale. În acest sens, transmisiunea succesorală are un caracter
universal.
c) Transmisiunea succesorală are un caracter unitar
Regula. În dreptul modern, pe a c ărui linie se înscrie şi Codul civil român, transmisiunea
succesorală are, în principiu, un caracter unitar. Aceasta înseamn ă că devoluţiunea moştenirii se

4
face nu după provenienţa sau natura bunurilor care compun masa succesoral ă, ci după regulile
moştenirii legale, testamentare sau contractuale.
Excepţii de la regulă. Succesiunile anomale. Caracterul unitar al transmisiunii succesorale
cunoaşte însă şi anumite excepţii. Mai exact, există situaţii în care anumite bunuri se transmit
pe cale succesorală după alte reguli decât cele obi şnuite, fiind aşadar vorba de succesiuni

anomale. Este cazul bunurilor la care se refer ă art.5 din Legea nr. 3l9/1944 privitoare la dreptul
de moştenire al soţului supravieţuitor (1°), al succesiunilor cu elemente de extraneitate (2°), al
dreptului de locaţiune transmis în caz de deces al titularului în temeiul art.27 din Legea nr.
114/1996 a locuinţei (3°) şi al bunurilor reprezentând amintiri de familie (4°).

Capitolul III

DESCHIDEREA MOŞTENIRII

Studierea deschiderii succesiunii implică implică analiza cauzei (1), a datei (2) şi a
locului deschiderii moştenirii (3).

1. Cauza deschiderii mo ştenirii. Prin deschiderea moştenirii se înţelege faptul care dă naştere
transmisiunii succesorale. Acest fapt este moartea persoanei fizice, art. 651 C. civ. precizând c ă
„succesiunile se deschid prin moarte”. Deschiderea mo ştenirii nu se confund ă cu deschiderea
procedurii succesorale notariale reglementate de Legea nr. 36/1995 privitoare la notarii publici
şi activitatea notarială. Deschiderea mo ştenirii este declanşată de faptul juridic al morţii unei
persoane fizice, în timp ce deschiderea procedurii succesorale notariale se face la cererea
oricărei persoane interesate, a procurorului sau a secretarului consiliului local al localit ăţii în
raza căreia defunctul şi-a avut ultimul domiciliu (art. 68 alin.1 din Legea nr. 36/1995).

2. Data deschiderii moştenirii. Stabilirea momentului deschiderii moştenirii este important


întrucât:

5
-în raport cu această dată se determină persoanele care au voca ţie la moştenire (în
temeiul legii, al testamentului sau al contractului), capacitatea succesoral ă a acestora, precum şi
drepturile ce li se cuvin asupra mo ştenirii;
-aceasta este data pân ă la care retroactivează acceptarea sau renunţarea la moştenire;
-aceasta este data de la care începe să curgă termenul de prescrip ţie prevăzut de art.

700 C. civ. pentru acceptarea mo ştenirii;


-în raport cu aceast ă dată se stabileşte compunerea masei succesorale;
-în cazul în care există mai mulţi moştenitori, aceasta este data de la care se na şte
starea de indiviziune între mo ştenitori şi în raport cu care se va produce efectul declarativ al
partajului la ie şirea din indiviziune;
-în cazul succesiunii în timp a unor legi succesorale diferite, legea aplicabil ă
succesiunii este cea în vigoare la data deschiderii acesteia. Se impune îns ă precizarea că actele
ulterioare succesiunii, dar referitoare la aceasta, cum este cazul accept ării sau renunţării la
succesiune, vor fi supuse legii în vigoare la data s ăvârşirii lor în temeiul principiului aplic ării
imediate a legii noi.

Prezumţia legală a momentului morţii în cazul comorien ţilor. Există situaţii în care dou ă
sau mai multe persoane care au vocaţie reciprocă (de exemplu, tată şi fiu) sau unilaterală (de
exemplu, un frate care are descenden ţi şi un frate care nu are, caz în care fratele care are
descendenţi are vocaţie legală la moştenirea fratelui său în timp ce acesta nu are voca ţie la
moştenirea lui legală) de a se mo şteni decedează în aceeaşi împrejurare (incendiu, cutremur,
atentat, accident rutier etc.) fără a se putea stabili momentul decesului fiec ăreia dintre acestea.
Având în vedere dificultăţile practice de solu ţionare a unei asemenea situaţii, art.21 din
Decretul nr. 31/1954 stabileşte că „în cazul în care mai multe persoane au murit în aceea şi
împrejurare , fără să se poată stabili dacă una a supravie ţuit alteia ,ele sunt socotite că au murit
deodată”. Aceste persoane poartă denumirea de comorienţi, legea prezumând c ă au decedat în
acelaşi moment.

3. Locul deschiderii moştenirii. Importanţa practică. Locul deschiderii moştenirii


constituie criteriul unic de determinare a competen ţei teritoriale a unor organe cu atribuţii în
materie succesorală. Astfel, în func ţie de locul deschiderii moştenirii se determină:

6
a) secretarul consiliului local competent s ă ceară deschiderea procedurii succesorale
notariale în cazul în care în masa succesorală lăsată de defunct se află bunuri imobile şi, dacă
este cazul, să ceară luarea unor măsuri de conservare (art.68 alin. 1 şi art. 70 din Legea nr.
36/1995);
b) notarul public competent să efectueze procedura succesorală notarială (art. 10 lit.a

din Legea nr. 36/1995);


c) instanţa judecătorească competentă să judece acţiunile privitoare la moştenire,
indiferent dacă moştenirea conţine sau nu bunuri imobile situate în circumscrip ţia altei instanţe.

Locul deschiderii moştenirii este cel de la ultimul domiciliu al defunctului. Prin urmare,
locul deschiderii moştenirii nu se confundă cu locul decesului lui de cujus, acesta putând
deceda într-un loc în care se află doar întâmplător şi care nu are nici o leg ătură cu viaţa,
activitatea şi bunurile sale. Conform dispozi ţiilor art. 13 din Decretul nr. 31/1954 privitor la
persoanele fizice şi juridice, „domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa
statornică sau principală”. În cazul celor declara ţi morţi judecătoreşte, locul deschiderii
succesiunii este acela al domiciliului celui dispărut la data stabilit ă prin hotărâre ca fiind cea a
morţii prezumate.

Capitolul IV

CONDIŢIILE CERUTE DE LEGE PENTRU A PUTEA MOŞTENI

Conform Codului civil, pentru a putea mo şteni o persoană trebuie să întrunească două
condiţii: una pozitivă, aceea de a „exista” la data deschiderii mo ştenirii, adică de a avea
capacitate succesorală (Secţiunea I), şi una negativă, aceea de a nu fi nedemn ă (Secţiunea II).
La aceste condi ţii expres cerute de lege, doctrina a mai ad ăugat una, şi anume aceea a existenţei
vocaţiei (chemării) la moştenire (Secţiunea III).

7
Capacitatea succesorală şi vocaţia la moştenire sunt condiţii care trebuie să fie întrunite
atât în cazul moştenirii legale, cât şi a celor testamentară şi contractuală, în timp ce condi ţia
inexistenţei nedemnităţii este specifică doar moştenirii legale. Nedemnitatea succesorală are
însă un corespondent specific celorlalte dou ă forme de moştenire, şi anume revocarea
judecătoreasc ă pentru ingratitudine (art. 831 şi 930 C. civ.).

I. CAPACITATEA SUCCESORALĂ. Orice persoană care există la momentul


deschiderii moştenirii are capacitatea de a moşteni, deci de a dobândi succesiunea, iar orice
persoană care nu există la data deschiderii moştenirii nu are capacitatea de a moşteni. Această
cerinţă este o ilustrare a concep ţiei potrivit căreia nu poate exista nici un moment un patrimoniu
fără titular, specifică şi dreptului român.

§ 1. Persoanele care au capacitate succesorală


Au capacitate succesorală următoarele categorii de persoane: persoanele fizice în viaţă la data
deschiderii mo ştenirii (a); persoanele disp ărute (b); copilul conceput dar nen ă scut la data
deschiderii succesiunii (c); persoanele juridice în fiin ţă la data deschiderii succesiunii (d).

§ 2. Persoanele care nu au capacitate succesorală


Nu au capacitate succesorală persoanele fizice care nu sunt în viaţă şi persoanele juridice care
nu sunt în fiin ţă la deschiderii data succesiunii (a), precum şi comorienţii (b).

Problema comorienţilor necesită o abordare atentă.


Între persoanele care au vocaţie succesorală una faţă de alta este important care dintre
acestea a supravieţuit celeilalte întrucât, a şa cum am văzut, capacitate succesorală au doar
persoanele în viaţă la data deschiderii mo ştenirii, iar nu şi cele predecedate. De exemplu, în
cazul a doi fraţi, A şi B care sunt căsătoriţi, dac ă A decedează mai întâi, moştenirea sa este
culeasă de soţia sa şi de fratele său B, iar dacă B decedează şi el ulterior, patrimoniul
succesoral, incluzând şi cota-parte ce i-a revenit din moştenirea lui A, va reveni soţiei sale, iar
dacă ordinea deceselor este inversă (B decedează mai întâi şi A ulterior), patrimoniul lui A,
incluzând şi cota-parte din moştenirea lui B, va reveni so ţiei sale.

8
Cronologia deceselor este aşadar decisivă pentru stabilirea capacităţii succesorale şi,
implicit, în ultimă instanţă, a beneficiarilor patrimoniului succesoral.
Există însă situaţii în care persoane fizice care au voca ţie succesorală una faţă de alta
decedează într-o împrejurare în care nu se poate proba în nici un fel care dintre ele a
supravieţuit celeilalte, cum ar fi: un accident aviatic, auto sau feroviar, un cutremur, inunda ţii,

prăbuşirea unei clădiri, naufragiu etc. Pentru a tranşa într-un fel problema, art. 21 din Decretul
nr. 31/1954 prevede c ă „în cazul în care mai multe persoane au murit în aceea şi împrejurare,
fără să se poat ă stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată”.
Persoanele decedate în asemenea împrejurări poartă denumirea de comorien ţi.
Consecinţa practică imediată a aplicării prezumţiei morţii concomitente în cazul
comorienţilor este aceea că aceştia nu se pot moşteni, căci nesupravieţuind unul altuia, sunt
lipsiţi de capacitate succesorală. Pe cale de consecin ţă, fiecare va fi moştenit de ceilalţi
succesibili ai săi. De exemplu, dacă doi fraţi căsătoriţi, A şi B, sunt comorienţi, fiecare va fi
moştenit de soţia sa, niciunul dintre ei neavând capacitatea succesoral ă de a-l moşteni pe
celălalt.

II. MOŞTENITORUL SĂ NU FIE NEDEMN. Nedemnitatea (nevrednicia) succesorală


constă în decăderea unui succesibil din dreptul de a mo şteni o persoan ă decedată datorită
săvârşirii unor fapte grave - anume prevăzute de lege - faţă de defunct sau memoria acestuia, cu
toate că are capacitate succesorală şi voca ţie efectivă la moştenirea defunctului. Ea opereaz ă
doar în cazul succesiunii legale şi înlătură pe cel vinovat de la mo ştenire în totalitate, chiar dac ă
este moştenitor rezervatar. Nedemnitatea nu func ţionează nici în cazul mo ştenirii testamentare,
nici în cazul instituirii contractuale.
Nedemnitatea este o pedeapsă civilă, datorită faptului că îl afectează doar pe cel
vinovat, nu şi pe succesorii acestuia care pot veni la mo ştenire în nume propriu. Deşi produce
efecte identice cu exheredarea, adic ă îndepărtarea de la succesiune, nedemnitatea nu se
confundă cu aceasta întrucât în timp ce prima este opera voin ţei lui de cujus, putând fi revocată
până la data decesului de cel care a dispus-o, cea de a doua este opera voin ţei legii şi nu poate fi
înlăturată, chiar dac ă înainte de a deceda defunctul l-a „iertat” pe nedemn.

9
§ 1. Cauzele de nedemnitate. Art. 655 C. civ. prevede în mod expres şi limitativ următoarele
cauze de nedemnitate: atentatul la viaţa celui care lasă moştenirea (a); acuzaţia capitală
calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea (b); nedenunţarea omorului căruia i-a căzut
victimă cel despre a c ărui moştenire este vorba (c).

§ 2. Modul în care opereaz ă nedemnitatea. Decăderea de plin drept a nedemnului din dreptul
de a-l moşteni pe defunct. La ora actuală este unanim admis c ă nedemnitatea operează de plin
drept, fără a fi necesară aplicarea (pronunţarea) ei de instanţa de judecată. Evident că în cazul
în care între nedemn şi persoanele interesate să invoce nedemnitatea se iveşte un litigiu în
legătură cu îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor care atrag această pedeapsă civilă,
soluţionarea acestuia va fi de competen ţa instanţelor judecătoreşti, dar dacă se constată
îndeplinirea condiţiilor cerute de lege instanţa nu pronunţă sau aplică nedemnitatea, ci doar
constată survenirea acesteia, neavând nici o putere de apreciere. Cu alte cuvinte, o asemenea
hotărâre judecătoreasc ă nu poate avea decât un caracter declarativ, iar nu constitutiv. Fiind
declarativă, hotărârea de declarare a nedemnităţii, pe de o parte, poate fi pronunţată după
moartea nedemnului, iar pe de alt ă parte produce efecte retroactive, de la data mor ţii lui de
cujus.
Nedemnitatea nu poate fi „iertată” sau „confirmată”, astfel încât dacă cei îndreptăţiţi nu
o invocă, trebuie invocată din oficiu de instanţă sau de notarul public în faţa c ăruia se dezbate
succesiunea.
Nedemnitatea succesorală poate fi invocată de orice persoan ă interesată, categorie care
include: comoştenitorii chemaţi la moştenire împreună cu nedemnul, care vor beneficia de
dreptul de acrescământ; moştenitorii subsecvenţi, care culeg moştenirea în locul nedemnului
decăzut din dreptul de a mo şteni; donatarii sau legatarii care vor păstra în întregime
liberalităţile primite, fiind puşi la adă post de acţiunea în reducţiune a rezervatarului nedemn;
creditorii celor de mai sus ac ţionând pe cale oblic ă (art. 974 C. civ.); instanţa de judecată sau
notarul public din oficiu ; chiar şi nedemnul.

§ 3. Efectele nedemnităţii
Nedemnitatea produce efecte specifice în raport cu nedemnul (a), în raport cu descenden ţii
nedemnului (b) şi în raport cu ter ţii

10
Excluderea de la mo ştenirea defunctului. Efectul principal al nedemnităţii este
excluderea nedemnului de la dreptul de a mo şteni pe defunct. Este vorba de dec ăderea din
dreptul de moştenire legală (ab intestat), nu şi din dreptul de mo ştenire testamentară sau
contractuală, care, fiind liberalităţi, nu pot fi desfiin ţate decât pentru ingratitudine în temeiul
dispoziţiilor art. 831 şi 930 C. civ, sanc ţiune care nu operează de drept, ci numai la cerere (art.

832 C. civ.). Înl ăturarea nedemnului de la moştenire este completă, el neputând culege nici
rezerva succesorală. Pedeapsa civilă a nedemnităţii produce efecte relative, în sensul că
nedemnul este exclus numai de la moştenirea celui faţă de care s-a f ăcut vinovat de faptele
prevăzute de lege, nu şi de la moştenirea altor rude care l-au moştenit pe de cujus, în
patrimoniul cărora poate regăsi, eventual, elemente ale patrimoniului celui fa ţă de care a fost
nedemn. De asemenea, nedemnul exclus de la mo ştenirea unei persoane poate reprezenta pe de
cujus, venind în locul şi gradul acestuia la moştenirea unui ascendent sau colateral privilegiat în
grad de rudenie mai îndepărtat. De exemplu, fiul poate urca în locul şi gradul tatălui său faţă de
care este nedemn pentru a-l moşteni pe bunicul său. Explicaţia rezidă în faptul că, în acest caz,
nedemnul nu exercită drepturi succesorale proprii faţă de cel în raport cu care este nedemn, ci
drepturi ale acestuia faţă de succesiunea unui ter ţ.

Restituirea bunurilor succesorale. Dacă între momentul deschiderii succesiunii şi


momentul îndeplinirii condiţiilor cerute de lege pentru survenirea nedemnităţii ori momentul
constatării acesteia nedemnul intră în posesia bunurilor succesorale, acesta are obliga ţia de a
restitui bunurilor respective celor îndreptăţiţi (nedemnul este un de ţinător fără titlu al bunurilor
succesorale). Restituirea se va face în natură, afar ă de cazul în care bunurile succesorale au fost
înstrăinate unor terţi care nu pot fi obligaţi la restituire către moştenitorii de drept (este vorba
de dobânditorii de bun ă-credinţă ai bunurilor mobile sau de dobânditorii de bunuri imobile care
se pot prevala de principiul error communis facit jus ) sau de cazul pieirii acelor bunuri, când
restituirea se va face prin echivalent.

III. VOCAŢIA (CHEMAREA) LA MOŞTENIRE. Vocaţia succesorală sau chemarea la


moştenire este conferită fie prin voinţa legii, fie prin voin ţa lui de cujus exprimată prin
testament sau donaţie de bunuri viitoare (instituire contractual ă). Determinarea persoanelor cu

11
vocaţie la moştenirea unei persoane decedate poartă denumirea de devoluţiune succesoral ă.
După cum devoluţiunea se face prin lege, prin testament sau prin contract, aceasta poate fi
legală, testamentară sau convenţională.

TITLUL II

DEVOLUŢIUNEA LEGALĂ A MOŞTENIRII

Capitolul I
REGULILE GENERALE APLICABILE DEVOLU ŢIUNII LEGALE A
MOŞTENIRII

Devoluţiunea legală a moştenirii se face, în principiu, atunci când defunctul nu a dispus de


bunurile sale prin testament sau atunci când, deşi a dispus prin testament, acesta este lipsit de
efecte întrucât este nevalabil sau caduc. De aceea, ea se mai nume şte şi moştenire ab intestat
(fără testament). Dreptul nostru admite coexisten ţa moştenirii legale şi testamentare cu privire
la una şi aceeaşi moştenire. Aşa, de exemplu, în cazul în care exist ă moştenitori rezervatari,
dispunătorul nu poate face liberalit ăţi (donaţii şi legate) decât în limitele cotităţii disponibile a
moştenirii, rezerva fiind deferită rezervatarilor în virtutea legii. De asemenea, în cazul în care o
persoană a dispus prin testament numai de o parte din patrimoniul s ău, restul patrimoniului
succesoral va fi deferit celor în drept conform regulilor mo ştenirii legale.
Studierea devoluţiunii legale a moştenirii necesită analizarea criteriului şi sferei
persoanelor din rândul cărora vor fi desemnaţi moştenitorii (I), a principiilor generale de

stabilire a persoanelor chemate efectiv la mo ştenire şi a excepţiilor de la acestea(II) , precum şi


a reprezentării succesorale (III).

I. CRITERIUL ŞI SFERA PERSOANELOR DIN RÂNDUL CĂRORA VOR FI


DESEMNAŢI MOŞTENITORII. Pentru a se evita fărâmiţarea excesivă a succesiunilor, legea a

12
stabilit o anumită ordine de preferinţă în care rudele defunctului sunt chemate la mo ştenirea
legală a acestuia. Potrivit dispoziţiilor art. 669-676 C. civ., rudele defunctului sunt ierarhizate
în patru clase de moştenitori, fiind chemate la moştenire în această ordine:
-clasa I – clasa descendenţilor în linie dreaptă, este alcătuită din copiii, nepoţii,
strănepoţii etc. defunctului, fără limită de grad;

-clasa II – clasa ascendenţilor şi colateralilor privilegiaţi, cuprinde părinţii defunctului,


fraţii şi surorile defunctului, precum şi pe descendenţii fraţilor şi surorilor până la gradul al
patrulea inclusiv;
-clasa III – clasa ascendenţilor ordinari, include pe bunicii, străbunicii, stră-străbunicii
etc. defunctului, fără limită de grad;
-clasa IV – clasa colateralilor ordinari , cuprinde rudele în linie colaterală ale
defunctului până la gradul patru inclusiv, altele decât cele din clasa a doua, şi anume: unchii,
mătuşile (fraţii şi surorile părinţilor), verii primari (copiii unchilor şi mătuşilor), fraţii şi surorile
bunicilor defunctului.
Conform dispoziţiilor Legii nr.319/1944, soţul supravieţuitor al defunctului este chemat
la moştenire în concurs cu fiecare clas ă de moştenitori.
Chemarea rudelor şi a soţului supravieţuitor în această ordine la moştenire se explică
atât prin afecţiunea prezumată a defunctului faţă de aceştia, cât şi prin ideea existenţei unei
obligaţii morale şi sociale a defunctului faţă de cei apropiaţi.
În cazul în care nu există moştenitori în grad succesibil în nici una din cele patru clase şi
nu există nici soţ supravieţuitor, iar defunctul nu a dispus în mod valabil de bunurile sale nici
prin testament, moştenirea este vacantă şi se cuvine statului în temeiul puterii sale suverane
(art. 680 C. civ.).

II. PRINCIPIILE GENERALE DE STABILIRE A PERSOANELOR CHEMATE EFECTIV LA


MOŞTENIRE ŞI EXCEPŢIILE DE LA ACESTEA. Principiile de stabilire a persoanelor
chemate efectiv la moştenire sunt următoarele: principiul priorităţii clasei de moştenitori în
ordinea stabilită de lege între moştenitorii făcând parte din clase diferite (a); principiul
proximităţii gradului de rudenie între mo ştenitorii din aceeaşi clasă (b) şi principiul împărţirii
moştenirii în p ărţi egale (pe capete) între rudele din aceea şi clasă şi de acelaşi grad (c).

13
a) Principiul priorit ăţii clasei de moştenitori în ordinea stabilită de lege între mo ştenitorii din
clase diferite. Codul civil a împ ărţit rudele defunctului în patru clase de mo ştenitori, chemându-
le la moştenire în ordinea acestora. Astfel, dac ă există moştenitori în clasa întâi care nu au
renunţat la moştenire şi care nu sunt nedemni, aceştia înlătură de la succesiune pe moştenitorii
din clasele subsecvente. Mo ştenitorii din clasa a doua vin la succesiune doar dac ă nu există

moştenitori din clasa întâi sau dac ă aceştia sunt renunţători sau nedemni, cei din clasa a treia
doar dacă nu sunt mo ştenitori din primele dou ă clase şi aşa mai departe. Când există
moştenitori cu vocaţie succesorală din clase diferite, pentru chemarea efectiv ă la moştenire
esenţial este criteriul ordinului clasei , iar nu acela al gradului de rudenie cu defunctul. Aşa, de
exemplu, nepotul de fiu al defunctului, rud ă de gradul doi, mo ştenitor făcând parte din clasa
întâi, înlătură de la moştenire pe tatăl defunctului, moştenitor din clasa a doua, deşi acesta din
urmă este rud ă de gradul întâi.
Prin derogare de la această regulă, conform dispozi ţiilor art. 1 din Legea nr. 319/1944, so ţul
supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu fiecare clas ă de moştenitori. El nici nu înlătură,
dar nici nu este înlăturat de la moştenire de nici o clasă de moştenitori.

b). Principiul proximităţii gradului de rudenie cu defunctul între mo ştenitorii din


aceeaşi clasă. Principiul priorităţii clasei de moştenitori este completat de principiul
proximităţii gradului de rudenie, conform căruia, în cadrul aceleia şi clase, rudele în grad mai
apropiat cu defunctul înlătură rudele în grad mai îndep ărtat. Aşa, de exemplu, fiul defunctului
şi nepotul de fiu al defunctului sunt ambii mo ştenitori din clasa întâi, dar la moştenirea legală a
acestuia nu vor veni amândoi, ci doar fiul defunctului, rud ă de gradul întâi, care înlătură de la
moştenire pe nepotul de fiu al defunctului, rud ă de gradul doi. Tot astfel, unchiul defunctului,
frate al unuia dintre părinţii acestuia, rudă de gradul trei, înlătură de la moştenire pe v ărul
primar al defunctului, rudă de gradul patru, de şi ambii fac parte din clasa a patra de mo ştenitori.
Principiul proximităţii gradului de rudenie cu defunctul între rudele din aceeaşi clasă de
moştenitori cunoaşte două excepţii:
- în clasa a doua de mo ştenitori, conform dispoziţiilor art. 671 şi 673 C. civ., părinţii
defunctului, rude de gradul întâi, vin la mo ştenire împreună cu colateralii privilegiaţi, care pot
fi rude de gradul doi (fraţii defunctului), trei (nepo ţii de frate ai defunctului) sau patru
(strănepoţii de frate ai defunctului);

14
- reprezentarea succesorală, care permite unei rude în grad mai îndepărtat cu defunctul
să urce în locul şi gradul unui ascendent predecedat s ă moştenească în locul acestuia, constituie
1
şi ea o excepţie de la regula mai sus men ţionată .

c). Principiul împărţirii moştenirii în părţi egale (pe capete) între rudele din aceea şi

clasă şi de acelaşi grad. În cazul în care la mo ştenire vin mai mulţi moştenitori din aceeaşi
clasă şi acelaşi grad de rudenie cu defunctul, mo ştenirea se împarte pe capete, adică în atâtea
părţi egale câţi moştenitori sunt (art. 669, 670, 674 şi 675 C. civ.). De exemplu, dac ă la
moştenire vin trei fii ai defunctului, aceştia vor împărţi moştenirea în trei părţi egale, iar dacă
vin doi fraţi ai defunctului aceştia vor primi fiecare câte o jum ătate din moştenire.
De la acest principiu exist ă o excepţie, şi anume, cazul în care la mo ştenirea defunctului
sunt chemaţi fraţi şi surori care nu au aceeaşi părinţi, situaţie în care împărţirea moştenirii se va
face pe linii, fraţii consangvini (care au comun doar tatăl, mamele fiind diferite) şi uterini (care
au comună doar mama, taţii fiind diferiţi) culegând moştenirea fratelui lor decedat doar pe linia
(jumătatea) părintelui comun (paternă sau matern ă, după caz), pe care o împart între ei în p ărţi
egale, în funcţie de numărul fraţilor rămaşi în via ţă în fiecare din aceste linii, numai fraţii buni
cu defunctul (care au aceea şi p ărinţi) culegând moştenirea atât pe linie patern ă, cât şi maternă,
deci mai mult decât fiecare frate consagvin sau uterin în parte (art.674 C. civ.).

Secţiunea III

REPREZENTAREA SUCCESORALĂ

1. Noţiune. Reprezentarea succesorală este instituţia care permite anumitor moştenitori


legali (descendenţilor în linie dreapt ă şi descendenţilor fraţilor şi surorilor defunctului) s ă urce
în locul şi gradul unui ascendent decedat anterior deschiderii succesiunii, pentru a culege în
locul acestuia partea ce i s-ar fi cuvenit din mo ştenire dacă ar fi fost în viaţă. Ascendentul
predecedat se numeşte reprezentat , iar moştenitorul care vine la mo ştenire prin reprezentare –
reprezentant.

15
2. Fundamentul reprezentării se reg ăseşte, pe de o parte, în ideea de a sustrage devolu ţiunea
succesorală hazardului unei cronologii accidentale a deceselor , contrare celei fireşti (copiii
care decedează înaintea părinţilor), iar pe de altă parte în asigurarea respectului egalit ăţii
tulpinilor, pornind de la ideea c ă afecţiunea lui de cujus faţă de succesorii săi ca şi sentimentul

de datorie faţă de familie nu se apreciaz ă individual (pentru fiecare succesor în parte), ci fa ţă de


tulpina pe care fiecare dintre ace ştia o formează împreun ă cu descendenţii lor.

3. Domeniul reprezentării. Potrivit Codului civil român, reprezentarea succesoral ă este


permisă numai (a) în cazul descenden ţilor în linie dreaptă ai defunctului (art. 665) şi (b) în
cazul descendenţilor colateralilor privilegiaţi (art. 666 C. civ.). Problema reprezentării
succesorale nu se poate pune, a şadar, în cazul ascendenţilor privilegiaţi, a ascendenţilor
ordinari, a colateralilor ordinari şi nici a soţului supravieţuitor.

a). Reprezentarea în cazul descendenţilor în linie dreaptă. Potrivit dispoziţiilor art.


665 alin. l C. civ., „reprezentarea se întinde nem ărginit în linie directă descendent ă”. Aceasta
înseamnă că, în linie directă descendentă, reprezentarea operează indiferent de gradul de
rudenie al reprezentantului cu defunctul. Astfel, un nepot de fiu, rud ă de gradul doi cu
defunctul poate moşteni partea părintelui său predecedat, fiu al defunctului, în concurs cu
unchiul său (fiul defunctului) rămas în viaţă. De asemenea, un strănepot de fiu, rudă de gradul
trei cu defunctul, poate mo şteni pe stră bunicul său alături de un fiu al defunctului rămas în
viaţă, dacă pe tulpina pe care o reprezint ă sunt întrunite condiţiile reprezentării din grad în grad
între el şi bunicul său pe care îl reprezintă la moştenirea stră bunicului său.Tot astfel, un stră-
strănepot poate moşteni prin reprezentare pe str ă-stră bunicul său şi aşa mai departe. Pentru a
opera reprezentarea în asemenea cazuri este însă necesar ca în fiecare grad intermediar prin
care trebuie să treacă reprezentantul pentru a ajunge în locul şi gradul reprezentatului s ă fie
întrunite condiţiile cerute de lege, reprezentarea neputând opera per saltum sau omisso medio.
Dacă însăşi ra ţiunea de a fi a reprezent ării este aceea de a păstra egalitatea între tulpini, rezultă
că aceasta nu poate opera decât dac ă există mai multe tulpini, iar nu şi în cazul în care există
una singură.

16
b). Reprezentarea în cazul descendenţilor colateralilor privilegiaţi. Potrivit dispoziţiilor art.
666 C. civ., „în linie colateral ă, reprezentarea este admisă în privinţa copiilor şi descendenţilor
fraţilor sau surorilor defunctului, vie ei la succesiunea sa în concurs cu unchi sau m ătuşă,
întâmple-se ca toţi fraţii şi surorile defunctului, fiind morţi mai dinainte, succesiunea să se
găseasc ă trecută la descendenţii lor, în grade egale sau neegale”. A şadar, pentru descenden ţii

fraţilor şi surorilor defunctului pân ă la gradul patru inclusiv (nepo ţi şi strănepoţi) reprezentarea
operează în condiţii similare celor ale descendenţilor defunctului. Reprezentarea în linie
colaterală produce efecte atât în cazul descenden ţilor fraţilor şi surorilor buni (bune) – care au
comuni ambii părinţi -, cât şi în cazul celor consângeni sau uterini – care au comun cu
defunctul doar un singur p ărinte, fie tatăl, fie mama -, cu precizarea că reprezentan ţii acestora
din urmă nu pot moşteni mai mult decât poate mo şteni reprezentatul în locul şi gradul căruia
vin la moştenire, adică fie numai în linie matern ă, fie numai în linie patern ă.

4. Condiţiile reprezentării. Reprezentarea necesită întrunirea anumitor condiţii atât în


persoana reprezentatului (a), cât şi în persoana reprezentantului.

a). Condiţiile cerute în persoana reprezentatului. Reprezentatul, pe de o parte, trebuie s ă


fie predecedat lui de cujus (1°), iar pe de altă parte să fi avut chemare efectivă la moştenire
dacă ar fi fost în via ţă (2°).

1°. Reprezentatul să fie predecedat lui de cujus. Reprezentarea presupune întotdeauna


ca reprezentatul să fi decedat înaintea deschiderii succesiunii, c ăci, aşa cum prevede art. 668
alin.1 C. civ., „nu se reprezint ă decât persoanele moarte”. Aceasta înseamnă că persoanele care
renunţă la moştenire sau care, în viaţă fiind, sunt nedemne fa ţă de defunct nu pot fi reprezentate
(art. 658 şi 698 fraza I C. civ.). În schimb, descenden ţii renunţătorilor sau nedemnilor pot
moşteni în nume propriu, dac ă nu există moştenitori în rang preferabil. De pild ă, dacă defunctul
D lasă la moartea sa doi fii, A şi B, ambii renunţători, iar A are doi fii, A 1 şi A 2, iar B un fiu,
B1, cei trei nepo ţi ai defunctului, A1, A2 şi B1, vor veni la mo ştenirea bunicului lor în nume
propriu, fiecăruia revenindu-i câte 1/3 din succesiune Întrucât persoanele dispărute sunt
socotite în viaţă atâta timp cât nu a intervenit o hot ărâre judecătorească definitivă declarativă de

17
moarte (art. 19 din Decretul nr. 31/1954), acestea nu pot fi reprezentate. Dup ă declararea
judecătoreasc ă a morţii, în funcţie de data stabilită ca fiind cea a decesului, se va admite sau nu
reprezentarea, conform regulilor de drept comun. În cazul comorienţilor, se prezumă că aceştia
au decedat în acelaşi moment, orice „stabilire” a unei ordini a deceselor fiind nu numai
arbitrară, ci chiar contrară atât reglementării legale în materie, cât şi definiţiei instituţiei. Nici

unul dintre comorien ţi nu poate veni la mo ştenirea celuilalt, nici în nume propriu, nici prin
reprezentare, întrucât moştenirea fiecăruia se va deferi propriilor mo ştenitori, ca şi când celălalt
nu ar fi existat.

2°. Reprezentatul să fi avut chemare efectiv ă la mo ştenirea lui de cujus dacă ar fi fost în viaţă
Pentru ca reprezentarea să-şi poată produce efectele este necesar ca reprezentatul s ă fi avut
aptitudinea de a-l fi mo ştenit efectiv pe de cujus dacă ar fi fost în via ţă la data deschiderii
moştenirii. Astfel, nedemnul, chiar predecedat lui de cujus, nu poate fi reprezentat de
descendenţii săi. De asemenea, ţinând seama de faptul c ă moştenitorul care renun ţă la
moştenire „este considerat că nu a fost niciodată erede” (art. 696 C. civ.), „eredele renun ţător
nu poate fi reprezentat niciodată” (art. 698 fraza I C. civ.). Mo ştenitorii legali nerezervatari,
cum este cazul fraţilor şi surorilor defunctului, care au fost exhereda ţi total nu pot fi
reprezentaţi de descendenţii lor întrucât ca urmare a exhered ării au fost lipsiţi de aptitudinea de
a-l moşteni pe defunct.

b). Condiţiile cerute în persoana reprezentantului. Venind la moştenirea lui de cujus,


reprezentantul urcă prin voinţa legii în locul reprezentatului, dar moşteneşte pentru sine, iar nu
pentru reprezentat. De aici decurge consecinţa c ă, pe de o parte, reprezentantul trebuie să aibă
aptitudinea de a-l putea mo şteni pe defunct (1°), dar nu şi pentru a-l moşteni pe reprezentat
(2°).

1°. Reprezentantul trebuie să aibă aptitudinea de a-l moşteni pe defunct. În acest sens,
reprezentantul trebuie s ă fie în viaţă sau cel puţin conceput la data deschiderii mo ştenirii, să nu
fie renunţător sau nedemn faţă de de cujus şi să aibă vocaţie proprie la moştenirea celui
decedat. Această cerinţă se explică prin faptul că reprezentantul care moşteneşte prin
reprezentarea unui ascendent predecedat culege succesiunea lui de cujus ca pe un drept propriu,

18
iar nu ca pe unul care ar fi apar ţinut reprezentatului şi i-ar fi fost transmis lui de c ătre acesta pe
cale succesorală.

2°. Aptitudinea reprezentantului de a culege moştenirea celui reprezentat este indiferentă. Cu


alte cuvinte, reprezentantul poate veni la mo ştenire prin reprezentare chiar dac ă este nedemn

faţă de reprezentat sau dac ă a renunţat la moştenirea acestuia. De asemenea, exheredarea


reprezentantului nerezervatar de către reprezentat, adic ă îndepărtarea sa de la moştenirea
reprezentatului prin voin ţa acestuia din urmă, nu afectează nici ea reprezentarea. Doctrina
explică aceasta prin faptul că reprezentantul dobândeşte drepturi succesorale direct de la
defunct prin efectul legii (reprezent ării), iar nu de la reprezentat; drepturile succesorale ale
reprezentantului nu tranzitează nici un moment patrimoniul reprezentatului înainte de a ajunge
la reprezentant.

5. Efectele reprezentării. Reprezentarea succesorală produce efecte constând în plasarea


reprezentantului în locul reprezentatului (A) şi împărţirea succesiunii pe tulpini (B). În cazul în
care sunt întrunite condiţiile cerute de lege, reprezentarea operează de drept (C).

A. Plasarea reprezentantului în locul reprezentatului


Ca efect al reprezentării, reprezentantul va fi plasat în locul reprezentatului, culegând partea ce
ar fi revenit acestuia din mo ştenire dacă ar fi fost în via ţă. Reprezentarea permite aşadar
reprezentantului să se prevaleze de rangul celui reprezentat, mo ştenind ceea ce i-ar fi revenit
acestuia din moştenire dacă ar fi fost în viaţă, însă pentru sine, iar nu pentru reprezentat.

B. Împărţirea moştenirii pe tulpini


Există un efect principal al împ ărţirii moştenirii pe tulpini (a) şi unele efecte secundare ale
aceleiaşi împărţiri (b).

i. Efectul principal al împ ărţirii moştenirii pe tulpini. Moştenirea se va împărţi în atâtea


părţi câ ţi copii (descendenţi de rangul întâi) sau fra ţi şi surori a avut defunctul, care vin efectiv
la moştenire sau care, fiind predeceda ţi, sunt reprezenta ţi de descendenţii lor, iar nu pe capete,

19
indiferent dacă moştenitorii care culeg succesiunea sunt în grade diferite sau egale de rudenie
cu defunctul. Împ ărţirea pe tulpini a moştenirii are drept consecin ţă fie derogarea de la
principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă,fie derogarea de
la principiul împărţirii pe capete (în p ărţi egale) a moştenirii între succesorii făcând parte din
aceeaşi clasă şi având acelaşi grad de rudenie, fie de la ambele principii în acela şi timp. În

interiorul fiecărei tulpini partajul p ărţii ce revine acesteia se va face pe capete (în funcţie de
numărul moştenitorilor făcând parte din aceasta), afar ă de cazul în care unul dintre descenden ţii
tulpinii celui reprezentat ar fi la rândul său predecedat. În acest din urmă caz, dacă sunt
întrunite condiţiile reprezentării, se va proceda la un nou ă împărţire pe tulpini între ramurile
(sub-tulpinile) tulpinii respective.

ii. Efectele secundare ale împărţirii moştenirii pe tulpini. Împărţirea pe tulpini a


moştenirii are şi unele efecte secundare, cum sunt:
- în caz de renunţare la moştenire a unuia dintre reprezentan ţi, partea acestuia din
moştenire (atât activ, cât şi pasiv) va reveni mo ştenitorilor care fac parte din aceeaşi tulpină cu
acesta, iar nu tuturor moştenitorilor;
- în cazul în care exist ă obligaţia de raport, reprezentantul ţinut la aceasta trebuie să
raporteze nu numai donaţiile pe cere le-a primit el de la defunct fără scutire de raport, ci şi
donaţiile nescutite de raport pe care le-a primit reprezentatul de la defunct;
- calculul rezervei descenden ţilor defunctului (fraţii şi surorile defunctului precum şi
descendenţii acestora nu sunt moştenitori rezervatari) se va face în func ţie de numărul
tulpinilor, iar nu în func ţie de numărul lor.

C. Reprezentarea operează de drept


Conform dispoziţiilor art. 686 C. civ., „nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei
moşteniri ce i se cuvine”. Prin urmare, orice succesibil este liber s ă accepte sau nu o moştenire,
după cum crede de cuviinţă. Odată însă acceptată moştenirea, reprezentarea succesorală
operează de drept, adică în temeiul legii, fără a fi necesară vreo manifestare de voinţă din
partea reprezentantului. Reprezentarea succesorală operează doar în cadrul mo ştenirii legale, nu
şi a celei testamentare sau a celei conven ţionale.

20
Capitolul II
APLICAREA PRINCIPIILOR DEVOLUŢIUNII LEGALE ÎN CAZUL CELOR
PATRU CLASE DE MO ŞTENITORI LEGALI

I. CLASA ÎNTÂI DE MOŞTENITORI – A DESCENDENŢILOR

1. Componenţă. Primele rude ale defunctului chemate de lege la moştenire sunt descendenţii
acestuia (art. 669 C. civ.). În această categorie intră copiii (fiii şi fiicele) defunctului şi urmaşii
acestora la infinit, indiferent dac ă s-au născut din căsătorie sau dinafara căsătoriei. De
asemenea, în clasa descendenţilor sunt incluşi şi copiii adoptaţi de defunct.

2. Înlăturarea de la moştenire a celorlalte clase. Potrivit principiului priorităţii clasei de


moştenitori (supra nr. 46), descenden ţii fiind incluşi în clasa întâi de mo ştenitori înlătură de la
moştenire pe moştenitorii din clasele subsecvente. So ţul supravieţuitor, care nu face parte din
nici o clasă de moştenitori, vine la moştenire în concurs cu fiecare dintre acestea, inclusiv cu 3.
clasa întâi, având drepturi succesorale proprii (art. 1 lit.a din Legea nr. 319/1944).

3. Repartizarea moştenirii între descendenţi. Descendenţii sunt chemaţi la moştenire în


ordinea gradului de rudenie cu defunctul, astfel încât descenden ţii în grad mai apropiat înlătură
de la moştenire pe descendenţii în grad mai îndepărtat. De exemplu, fiul defunctului, rudă de
gradul întâi, înlătură de la moştenire pe nepotul acestuia, rudă de gradul doi. Descenden ţii de
acelaşi grad chemaţi la moştenire în nume propriu împart mo ştenirea pe capete, adic ă în părţi
egale. Atunci când sunt întrunite condiţiile reprezentării succesorale, moştenirea se împarte pe
tulpini, astfel încât, prin derogare de la regulile men ţionate mai sus, pe de o parte, pot veni la
moştenire descendenţi de grade diferite de rudenie cu defunctul , iar pe de altă parte este posibil
ca descenden ţi rude de acelaşi grad cu defunctul să primească din moştenire cote diferite, iar nu
egale.

4. Descendenţii în concurs cu so ţul supravieţuitor al defunctului. Dacă descenenţii vin la


moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor, cota de mo ştenire legală revenind acestuia se va

21
calcula în raport cu întreaga moştenire, iar restul se va împărţi între descendenţi conform
regulilor menţionate mai sus.

5. Caracterele juridice ale dreptului de mo ştenire legală al descendenţilor. Descendenţii


defunctului sunt moştenitori rezervatari, ceea ce înseamnă că defunctul nu poate dispune prin

liberalităţi (donaţii şi legate) decât în limitele cotităţii disponibile a mo ştenirii, rezerva


revenindu-le de drept (art. 841 şi 842 C. civ.). De asemenea, descenden ţii defunctului sunt
moştenitori sezinari, ceea ce înseamnă că au dreptul de a intra în st ă pânirea moştenirii fără a fi
necesare îndeplinirea unor verificări sau formalităţi prealabile (art. 653 alin.1 C. civ.). În cazul
în care la moştenire vin doi sau mai mul ţi descendenţi ai defunctului, ori unul sau mai mul ţi
descendenţi şi so ţul supravieţuitor al defunctului, între ace ştia funcţionează obligaţia de raport,
adică de a aduce la masa succesoral ă pentru a fi împărţite între ei donaţiile primite direct sau
indirect de la defunct, afară de cazul în care dona ţia s-a făcut cu scutire de raport (art. 751 C.
civ. şi art. 3 din Legea nr. 319/1944).

II. CLASA A DOUA DE MOŞTENITORI – A ASCENDENŢILOR ŞI COLATERALILOR


PRIVILEGIAŢI

1. Componenţă. Această clasă de moştenitori este una mixt ă, care cuprinde pe p ărinţii, pe fraţii
şi surorile defunctului şi descendenţii acestora până la gradul patru inclusiv. Ea se nume şte
clasa ascendenţilor şi colateralilor privilegiaţi întrucât aceştia sunt preferaţi altor ascendenţi şi
colaterali ai defunctului, numi ţi ordinari, care fac parte din clasele subsecvente de mo ştenitori.

2. Ascendenţii privilegiaţi. Părinţii defunctului. Părinţii defunctului sunt chema ţi la


moştenirea acestuia indiferent de faptul dac ă de cujus s-a născut din căsătorie sau dinafara
căsătoriei. De asemenea, categoria ascendenţilor privilegiaţi include şi pe adoptatorii
defunctului, indiferent dacă adopţia este cu efecte depline sau cu efecte restrânse. Întrucât în
cazul adopţiei cu efecte restrânse adoptatul p ăstrează legăturile de rudenie cu părinţii săi fireşti,
rezultă că la moştenirea sa au vocaţie legală atât adoptatorul, cât şi părinţii fireşti.

22
3. Cazul în care sunt chemaţi la moştenire. Ascendenţii privilegiaţi, ca şi colateralii
privilegiaţi împreună cu care alcătuiesc clasa a doua de mo ştenitori, sunt chemaţi la succesiune
doar în lipsa mo ştenitorilor din clasa întâi (a descenden ţilor) sau în cazul în care ace ştia sunt
renunţători sau nedemni.

Repartizarea moştenirii. Repartizarea moştenirii se face diferit, dup ă cum ascendenţii


privilegiaţi vin singuri la moştenire (a), împreună cu colateralii privilegiaţi (b) sau în concurs
cu soţul supravieţuitor al defunctului (c).
1°) Ascendenţii privilegiaţi vin singuri la mo ştenire. În acest caz, conform principiului
egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi acelaşi grad de rudenie cu defunctul, dac ă la
succesiune sunt chema ţi ambii părinţi, moştenirea se va împ ărţi în părţi egale (pe capete) între
aceştia (art. 670 alin. 2 C. civ.), iar dac ă este chemat un singur p ărinte, moştenirea va reveni în
întregime acestuia. Dacă defunctul a fost adoptat cu efecte restrânse, la moştenirea sa vin atât
părinţii buni, cât şi cei adoptivi. Atunci când la mo ştenire vin atât mama bună şi mama
adoptivă, cât şi tatăl bun şi tatăl adoptiv, moştenirea se va împărţi între cei patru p ărinţi
conform regulilor de mai sus.
2°) Ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire împreună cu colateralii privilegiaţi. În
cazul în care defunctul las ă atât ascendenţi privilegiaţi, cât şi colaterali privilegiaţi, succesori
care formează împreună clasa a doua de moştenitori, succesiunea se împarte diferit, dup ă cum
la moştenire vine unul sau mai mul ţi ascendenţi privilegiaţi. Astfel, atunci când la moştenire
vine un singur părinte, acesta va primi 1/4 din moştenire, restul de 3/4 revenind colateralilor
privilegiaţi, indiferent de numărul acestora, care o vor împ ărţi între ei în părţi egale sau pe
tulpini, iar dacă la moştenire vin tatăl şi mama defunctului, aceştia vor primi 1/2 din mo ştenire,
împărţind-o între ei în părţi egale (pe capete), restul de 1/2 revenind colateralilor privilegia ţi,
care o vor împărţi între ei în părţi egale sau pe tulpini (art.671 şi 673 C. civ.).
3°) Ascendenţii privilegiaţi vin la mo ştenire în concurs cu so ţul supravieţuitor. În acest
caz, cota legală a soţului supravieţuitor (art. 1 lit.b şi c din Legea nr. 319/1944) se va deduce
din întreaga moştenire, iar cu privire la restul r ămas după această operaţiune se vor aplica
regulile menţionate mai sus la literele a şi b.

23
4. Caracterele juridice ale dreptului de moştenire legală al ascendenţilor privilegiaţi. În
cazul ascendenţilor privilegiaţi nu se poate pune problema reprezent ării succesorale, motiv
pentru care aceştia nu pot veni la moştenire decât în nume propriu. De asemenea, ascenden ţii
privilegiaţi nu au obligaţia de a raporta dona ţiile primite de la defunct în timpul vieţii acestuia.
În schimb, asemenea descendenţilor defunctului, ascenden ţii privilegiaţi sunt moştenitori

rezervatari şi sezinari.

5. Colateralii privilegiaţi. Fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii acestora. În


categoria colateralilor privilegiaţi se includ fraţii şi surorile defunctului, precum şi descendenţii
acestora pân ă la gradul patru de rudenie cu defunctul inclusiv, adic ă nepo ţii şi strănepoţii de
frate (soră). Este indiferent dacă rudenia rezultă din căsătorie sau dinafara căsătoriei. Sunt
colaterali privilegiaţi atât fraţii buni (născuţi din aceeaşi părinţi), cât şi fraţii consângeni
(consangvini) (care au acelaşi tată, dar mame diferite) şi uterini (care au aceea şi mamă, dar ta ţi
diferiţi). În schimb, nu intră în această categorie fraţii vitregi, ai c ăror părinţi sunt căsătoriţi, dar
care nu au nici un părinte comun.
Rudenia colateralilor privilegiaţi poate rezulta şi din adopţia cu efecte depline, cum se
întâmplă, de pildă, în cazul în care un copil este adoptat de o familie (so ţ şi soţie) care copii
fireşti sau alţi adoptaţi cu efecte depline. În cazul adop ţiei cu efecte restrânse, adoptatul devine
rudă cu adoptatorul, dar nu şi cu rudele acestuia, astfel încât mo ştenirea în linie colaterală a
celui adoptat este exclus ă faţă de colateralii privilegia ţi ai adoptatorului, r ămânând însă posibilă
faţă de rudele sale fireşti, cu care p ăstrează legăturile de rudenie.

6. Cazul în care sunt chemaţi la moştenire. Ca şi ascendenţii privilegiaţi, împreun ă cu care


alcătuiesc clasa a doua de mo ştenitori, colateralii privilegiaţi sunt chemaţi la moştenirea legală
a defunctului dacă nu exist ă moştenitori din clasa întâi sau dac ă aceştia sunt renunţători sau
nedemni. Dacă vin la moştenire, colateralii privilegiaţi înlătură de la moştenirea legală a
defunctului pe succesorii din clasele subsecvente (art. 672 C. civ.).

7. Repartizarea moştenirii între colateralii privilegiaţi care provin din aceeaşi părinţi. În
acest caz, trebuie făcută distincţie între situaţia în care moştenirea se împarte doar între

24
colateralii privilegiaţi (a), situaţia în care moştenirea se împarte între aceştia şi ascendenţii
privilegiaţi (b) şi situaţia în care vin la moştenire în concurs cu so ţul supravieţuitor (c).
1°) Colateralii privilegiaţi vin singuri la moştenire. Colateralii privilegiaţi care vin
singuri la moştenirea defunctului împart între ei succesiunea în p ărţi egale (pe capete), dacă vin
la moştenire în nume propriu, sau pe tulpini (subtulpini), dac ă vin la moştenire prin

reprezentare.
2°) Colateralii privilegiaţi vin la moştenire împreună cu ascendenţii privilegiaţi.
Colateralilor privilegiaţi le revine din moştenire o cotă de 3/4, atunci când vin la succesiune în
concurs cu un singur ascendent privilegiat, sau o cotă de 1/2, atunci când vin la mo ştenire în
concurs cu doi sau mai mul ţi ascenden ţi privilegiaţi (art. 672 şi 673 C. civ.).
3°) Colateralii privilegiaţi vin la moştenire în concurs cu so ţul supravieţuitor. În acest
caz, ca şi în cazul ascenden ţilor privilegiaţi, cota soţului supravieţuitor (art.1 lit.b şi c din Legea
nr. 319/1944) se va deduce din întreaga mo ştenire, iar restul se va împ ărţi conform regulilor
menţionate mai sus.

8. Repartizarea moştenirii între colateralii privilegiaţi care provin din p ărinţi diferiţi.
Împărţirea pe linii a moştenirii. Conform dispoziţiilor art.674 C. civ., în cazul în care la
moştenire vin fraţi şi surori din părinţi diferiţi, moştenirea se împarte pe dou ă linii, maternă şi
paternă. Fraţii uterini vor moşteni numai pe linie matern ă, iar fraţii consângeni vor moşteni
numai pe linie paternă. Fraţii buni vor moşteni în ambele linii. Împărţirea pe linii a moştenirii
operează numai în cazul în care la mo ştenire vin efectiv fraţi şi surori din categorii diferite
(uterini cu consângeni; consângeni cu fraţi buni; uterini cu consângeni şi fraţi buni; sau uterini
cu fraţi buni), iar nu şi atunci când la moştenire vin fra ţi din aceeaşi categorie (toţi uterini sau
toţi consângeni), caz în care mo ştenirea se va repartiza dup ă regulile menţionatemai sus . De
asemenea, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 672, 673 şi 674 C. civ., împ ărţirea pe linii a
moştenirii se realizează nu numai atunci când vin la moştenire fraţii şi surorile defunctului în
nume propriu, ci şi atunci când succesiunea revine descenden ţilor acestora, atât în nume
propriu cât şi prin reprezentare.

25
9. Caracterele juridice ale dreptului la mo ştenire legală al colateralilor privilegiaţi
Colateralii privilegiaţi pot fi reprezentaţi la moştenire de descendenţii lor. Ei nu sunt
rezervatari, nu beneficiază de sezină şi nu datorează raportul donaţiilor.

III. CLASA A TREIA DE MOŞTENITORI – A ASCENDEN ŢILOR ORDINARI

1. Componenţă. Această clasă include pe ceilalţi ascendenţi ai defunctului, alţii decât părinţii,
care fac parte din clasa ascendenţilor privilegiaţi. Ea cuprinde aşadar pe bunicii, str ăbunicii,
stră-străbunicii defunctului etc. la infinit.

2. Cazul în care sunt chemaţi la moştenire. Ascendenţii ordinari vin la moştenire doar în
cazul în care nu există moştenitori din primele dou ă clase sau atunci când exist ă asemenea
moştenitori, dar aceştia sunt renun ţători sau nedemni.

3. Repartizarea moştenirii între ascendenţii ordinari. Între ascendenţii ordinari moştenirea


se împarte conform principiilor proximit ăţii gradului de rudenie şi al împărţirii pe capete între
rudele de acelaşi grad. Astfel, de exemplu, dacă defunctul lasă la moartea sa doi bunici şi un
stră bunic, moştenirea va reveni celor doi bunici, rude de gradul doi cu defunctul, care o vor
împărţi între ei în părţi egale, stră bunicul defunctului, rudă de gradul trei, fiind înlăturat de la
moştenire. Dacă la moştenirea defunctului vine şi soţul supravieţuitor, acesta va primi cota
prevăzută la art. 1 lit.d din Legea 319/1943 raportat ă la întreaga moştenire, restul împărţindu-se
între ascendenţii ordinari conform regulilor de mai sus.

4. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire legală al ascendenţilor ordinari.


Ascendenţii ordinari pot veni la mo ştenire numai în nume propriu, reprezentarea succesorală
fiind exclusă în cazul lor. Ei nu sunt moştenitori rezervatari şi nu au obligaţia de raport al
donaţiilor. În schimb, întrucât ascenden ţii ordinari sunt rude în linie direct ă cu defunctul, sunt
moştenitori sezinari.

IV. CLASA A PATRA DE MOŞTENITORI – A COLATERALILOR ORDINARI

26
1. Componenţă. Această clasă cuprinde pe unchii, m ătuşile, verii primari, precum şi pe fraţii şi
surorile bunicilor defunctului. În cazul adopţiei cu efecte restrânse, adoptatul nu poate mo şteni
în linie colaterală pe rudele defunctului întrucât nu devine rud ă decât cu adoptatorul, iar nu şi
cu rudele acestuia; păstreaz ă în schimb legăturile de rudenie cu rudele sale fire şti pe care le
poate moşteni în linie colaterală. În linie colaterală, aşa cum am văzut, moştenirea este posibil ă

până la gradul patru de rudenie inclusiv.

2. Cazul în care vin la mo ştenire. Colateralii ordinari vin la moştenire doar dacă nu sunt
moştenitori în primele trei clase sau dac ă există asemenea moştenitori, dar aceştia sunt
renunţători sau nedemni.

3. Repartizarea moştenirii între colateralii ordinari. Între colateralii ordinari moştenirea se


împarte conform principiilor proximităţii gradului de rudenie şi al împărţirii pe capete între
rudele de acelaşi grad. Astfel, de exemplu, dac ă la moartea lui de cujus rămân în viaţă doi
unchi, trei veri primari şi un frate al bunicului său, moştenirea va reveni celor doi unchi, rude
de gradul trei cu defunctul, care o vor împ ărţi în părţi egale între ei, cei trei veri primari şi
fratele bunicului fiind înlăturaţi de la moştenire întrucât sunt rude de gradul patru cu defunctul.
Este de menţionat faptul că în cazul colateralilor ordinari nu opereaz ă împărţirea pe linii a
moştenirii, aşa cum se întâmplă în cazul fraţilor şi surorilor defunctului care provin din p ărinţi
diferiţi. Dacă la moştenire colateralii ordinari vin în concurs cu so ţul supravieţuitor, acesta din
urmă va primi din moştenire cota prevăzută la art. 1 lit.d din Legea nr. 319/1944, restul
împărţindu-se între colateralii ordinari conform regulilor de mai sus.

4. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor ordinari. Colateralii


ordinari pot veni la mo ştenire numai în nume propriu, iar nu şi prin reprezentare. Ei nu sunt
nici moştenitori rezervatari , nici sezinari şi nu datorează nici raportul dona ţiilor.

Capitolul III

27
DREPTURILE SUCCESORALE ALE SO ŢULUI SUPRAVIEŢUITOR ÎN
CADRUL MOŞTENIRII LEGALE

1. Condiţiile cerute de lege so ţului supravieţuitor pentru a putea moşteni. Ca orice

succesor, pentru a putea moşteni, soţul supravieţuitor trebuie să întrunească condiţiile generale
cerute de lege pentru a putea mo şteni. De asemenea, el trebuie s ă aibă calitatea de soţ al
defunctului la data deschiderii succesiunii. În caz de divor ţ, căsătoria este desfăcută din ziua
când hotărârea de divorţ va rămâne irevocabilă (art. 39 alin.1 C. fam.). Pân ă la această dată
căsătoria este în fiinţă, astfel încât dacă, de pildă, unul dintre so ţi decedează după pronunţarea
divorţului în primă instanţă, celălalt soţ îl moşteneşte, căsătoria nefiind încă desfăcută în sensul
dispoziţiilor legale mai sus citate. Legea nr. 319/1944 confer ă soţului supravieţuitor: drepturi
de moştenire proprii în concurs cu fiecare clasă de moştenitori (§ 1); un drept special de
moştenire asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice, precum şi asupra
darurilor de nuntă (§ 2); un drept temporar de abitaţie asupra casei de locuit (§ 3).

2. Drepturile de moştenire proprii ale soţului supravieţuitor în concurs cu fiecare clas ă de


moştenitori. Soţul supravieţuitor nu face parte din nici o clas ă de moştenitori, dar el are
drepturi succesorale proprii în concurs cu fiecare dintre acestea. Potrivit art. 1 din Legea nr.
319/1944, soţului supravieţuitor îi revine:
a) în concurs cu descenden ţii defunctului, indiferent de gradul de rudenie cu defunctul şi de
numărul acestora, 1/4 din mo ştenire;
b) în concurs cu ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegia ţi ai defunctului, atunci când
vin împreună la moştenire, indiferent de num ărul acestora, 1/3 din mo ştenire;
c) în concurs fie doar cu părinţii defunctului sau unul dintre aceştia, fie doar cu fraţii sau
surorile defunctului ori descenden ţii acestora, indiferent de numărul lor, 1/2 din moştenire;
d) în concurs cu ascendenţii ordinari (moştenitorii din clasa a treia) sau cu colateralii
ordinari (moştenitorii din clasa a patra), în ambele cazuri, indiferent de num ărul acestora, 3/4
din moştenire;
e) în ipoteza în care nu exist ă moştenitori legali în nici una din cele patru clase şi nu există
nici moştenitori testamentari, soţul supravieţuitor va culege întreaga mo ştenire.

28
În caz de bigamie, cota-parte calculată conform regulilor de mai sus va fi împ ărţită între soţii
supravieţuitori de bună-credinţă, nefiind de conceput ca fiecare dintre ace ştia să beneficieze
integral de cota cuvenit ă soţului supravieţuitor.

3. Imputarea cotei soţului supravieţuitor asupra masei succesorale. Datorită faptului că

Legea nr. 319/1944 a conferit soţului supravieţuitor drepturi succesorale proprii, fără a
modifica dispoziţiile Codului civil care reglementează drepturile sccesorale ale celorlalţi
moştenitori legali, s-a ajuns la concluzia c ă atunci când so ţul supravieţuitor vine la mo ştenire în
concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori se va proceda mai întâi la stabilirea cotei
soţului supravieţuitor raportat la întreaga moştenire, după care partea de moştenire rămasă se
va împărţi între ceilalţi moştenitori conform cotelor de mo ştenire prevăzute de lege. Astfel, de
exemplu, dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu doi copii ai defunctului, se
procedează mai întâi la stabilirea dreptului so ţului supravieţuitor în raport cu întreaga
moştenire, adică 1/4 din moştenire, după care partea rămasă, adică 3/4 din moştenire, se
împarte în două părţi egale între copii defunctului, fiecare primind câte 3/8 din mo ştenire. Cu
alte cuvinte, cota succesorală cuvenită soţului supravieţuitor în concurs cu fiecare clas ă de
moştenitori comprimă (restrânge) drepturile succesorale ale celorlal ţi moştenitori legali.

4. Caracterele juridice ale dreptului de moştenire al soţului supravieţuitor. Soţul


supravieţuitor poate veni la mo ştenirea defunctului numai în nume propriu, iar nu şi prin
reprezentare. El este moştenitor rezervatar (art. 2 din Legea nr. 319/1944) şi datorează raportul
donaţiilor primite de la defunct în cazul în care vine la moştenire împreună cu descendenţii
defunctului (art. 3 din Legea nr. 319/1944). So ţul supravieţuitor nu este mo ştenitor sezinar.

5. Dreptul special de mo ştenire al soţului supravieţuitor asupra mobilelor şi obiectelor


aparţinând gospodăriei casnice, precum şi asupra darurilor de nunt ă. Din dispoziţiile art.
5 din Legea nr. 319/1944 rezult ă că atunci când vine la mo ştenire în concurs cu alţi succesori
decât descendenţii defunctului, „soţul supravieţuitor va moşteni, în afară de partea sa
succesorală, mobilele şi obiectele aparţinând gospod ăriei casnice, precum şi darurile de nunt ă”.
Raţiunea acestui text este aceea de a nu permite modificarea condiţiilor de viaţă ale soţului
supravieţuitor fără o temeinică justificare.

29
În cazul în care la succesiune vin descenden ţii defunctului, dreptul special de moştenire
al soţului supravieţuitor nu mai subzist ă, toate bunurile succesorale, chiar şi cele la care se
referă art. 5 din Legea nr. 319/1944, incluzându-se în masa succesorală, care se va împărţi
conform regulilor prezentate mai sus între so ţul supravieţuitor şi descendenţii defunctului.

A. Mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice. În această categorie nu sunt


incluse toate bunurile mobile succesorale, ci numai acelea care prin natura şi afectaţiunea lor
au fost destinate folosin ţei în gospodăria casnică. Astfel, intră în această categorie obiectele de
menaj, maşinile de gătit, frigiderele, aspiratoarele, maşinile de spălat rufe, bibliotecile,
birourile, aparatele de radio şi televiziune, aparatele de fotografiat, precum şi orice alte
asemenea bunuri, ţinând seama de condi ţiile şi nivelul de trai al soţilor. Nu intră sub incidenţa
dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 319/1944 bunurile care se exclud prin natura lor, cum este
cazul: autoturismelor, motocicletelor sau instrumentelor muzicale; al operelor de artă; al
bunurilor care au servit la exercitarea profesiei sau meseriei defunctului; ori al animalelor de
muncă şi de producţie şi a uneltelor de muncă din gospodăria ţărănească. De asemenea, se
exclud şi bunurile care, de şi prin natura lor intră în categoria menţionată, nu au fost destinate
utilizării în gospodăria casnică, ci altor scopuri, cum ar fi acela al achizi ţionării în scop de
investiţie. Dacă bunurile sunt din categoria celor proprii soţului decedat, se impune ca acestea
să fi fost aduse în gospod ăria comună a soţilor şi folosite ca atare de aceştia.
Bunurile la care face referire art. 5 din Legea nr. 319/1944 se cuvin so ţului supravieţuitor
independent de orice element cantitativ (întinderea valorii lor în raport cu masa succesoral ă sau
numărul lor). Mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice se cuvin soţului
supravieţuitor numai în măsura în care defunctul nu a dispus de acestea în mod expres prin
legate. Donaţiile făcute în favoarea terţilor de defunct în timpul vie ţii cu privire la mobilele şi
obiectele aparţinând gospodăriei casnice din categoria bunurilor sale proprii sunt în principiu
valabile, soţul supravieţuitor neputând ataca aceste acte decât în situaţia în care depăşesc
valoric limitele cotităţii disponibile, caz în care poate cere reduc ţiunea acestora.
Concepţia asupra naturii juridice a dreptului special la mo ştenire a soţului supravieţuitor
a evoluat în timp. În prezent, dreptul special de mo ştenire al soţului supravieţuitor este
considerat a fi un drept de moştenire legală cu destinaţie specială.

30
B. Darurile de nuntă. Darurile de nuntă sunt donaţiile făcute soţilor cu ocazia celebrării
căsătoriei. Regimul juridic al darurilor de nuntă este identic cu acela al mobilelor şi obiectelor
aparţinând gospodăriei casnice pe care l-am înf ăţişat mai sus.

6. Dreptul temporar de abitaţie asupra casei de locuit. Art. 4 alin. 1 din Legea nr. 319/1944

prevede că „soţul supravieţuitor care nu are o locuinţă proprie, va avea până la executarea
ieşirii din indiviziune şi în orice caz, cel pu ţin timp de un an de la încetarea din via ţă a so ţului
său, în afară de dreptul de moştenire potrivit dispoziţiilor de mai sus, un drept de abita ţie asupra
casei în care a locuit, dac ă aceasta face parte din succesiune”.
Acest drept de abitaţie, în principiu, are natur ă identică cu abitaţia de drept comun
reglementată de art. 565-575 C. civ. Este vorba aşadar de un drept real asupra lucrului altuia,
constând în dreptul de a utiliza (locui) exclusiv în interes propriu casa care face parte din masa
succesorală, iar nu de un simplu drept de crean ţă (locaţiune).
Prin excepţie de la abita ţia de drept comun, soţul supravieţuitor este scutit de obligaţia
de a da cauţiunea prevăzută la art. 566 C. civ. (art. 4 alin.2 din Legea nr. 319/1944). De
asemenea, prin excepţie de la dispozi ţiile art. 572 C. civ., care permit titularului abita ţiei de
drept comun asupra unei case de locuit să închirieze „partea casei ce nu locuieşte”, soţul
supravieţuitor nu poate ceda sau închiria în nici un fel locuin ţa care constituie obiectul
dreptului său de abitaţie (art. 4 alin.2 din Legea nr. 319/1944). Spre deosebire de dreptul special
de moştenire conferit so ţului supravieţuitor de art. 5 din Legea nr. 319/1944, care revine
acestuia numai dacă vine la succesiune în concurs cu alţi moştenitori decât descendenţii
defunctului, dreptul de abitaţie asupra casei de locuit nu este astfel condi ţionat, funcţionând
chiar şi în concurs cu descenden ţii defunctului.

Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor prezintă următoarele caractere juridice:


1°) este un drept care izvor ăşte direct din lege, ceea ce înseamnă că pentru a fi
obţinut de soţul supravieţuitor nu trebuie decât s ă fie invocat de acesta;
2°) este un drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra locuin ţei.
Acest drept poartă în principiu asupra locuin ţei însăşi şi asupra tuturor accesoriilor şi
dependinţelor acesteia;

31
3°) este un drept temporar, care durează până la data ieşirii din indiviziune, dar nu
mai puţin de un an de la data deschiderii mo ştenirii;
4°) este un drept real strict personal, care nu poate profita decât so ţului
supravieţuitor şi, eventual, copiilor minori ai acestuia care locuiesc împreun ă cu el, indiferent
dacă sunt născuţi din c ăsătoria cu defunctul sau dintr-o altă căsătorie. De aici decurge şi

caracterul inalienabil şi insesizabil al acestui drept.

Capitolul IV
DREPTUL STATULUI ASUPRA MOŞTENIRILOR VACANTE

1. Noţiune. Potrivit dispoziţiilor art. 680 C. civ., „în lipsă de moştenitori legali sau
testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului”. Conform acestui text de
lege, statul culege moştenirile rămase în desherenţă, adică fără succesori care să le poată
culege, întrucât la data deschiderii moştenirii fie nu există nici un succesor legal sau
testamentar în viaţă, fie succesorii legali în viaţă la data deschiderii succesiunii sunt cu to ţii
nerezervatari şi au fost exheredaţi total de defunct, fie succesorii legali sau testamentari în via ţă
renunţă la moştenire sau sunt nedemni cu toţii. În fine, moştenirea este vacantă chiar şi în
situaţia în care există legate cu titlu universal care acoperă întreaga moştenire sau particulare
care consumă tot emolumentul moştenirii, dat fiind că predarea acestora, dac ă nu există
moştenitori legali sau testamentari cu vocaţie la întreaga moştenire, nu poate fi cerută decât
statului ca ultim succesor cu voca ţie la întregul patrimoniu succesoral (art. 680, 891 şi 902 C.
civ.).

2. Fundamentul vocaţiei succesorale a statului. Controversă. Asupra fundamentului voca ţiei


succesorale a statului la mo ştenirile vacante se confruntă două teorii: teoria dreptului legal de
moştenire (a) şi teoria dreptului de suveranitate (b).
1°) Teoria dreptului legal de mo ştenire. Conform acestei teorii, statul este un succesor ca
oricare altul, culegând succesiunile vacante cu titlu de moştenitor (iure hereditatis). Instanţa

32
supremă s-a pronunţat în acest sens, statuând că „în cazul succesiunii vacante statul are
calitatea de moştenitor potrivit art. 652 C. civ.”.
2°) Teoria dreptului de suveranitate . După această teorie, statul culege moştenirile vacante
nu în calitate de moştenitor, ci de putere suverană ţinută în exercitarea funcţiilor sale de poliţie
statală la prevenirea riscurilor de dezordine pe care le-ar crea existen ţa unor bunuri fără stăpân

ce ar tenta pe mulţi pentru a le dobândi prin ocupa ţiune în mod prioritar.


Interesul practic al opţiunii între una sau alta din cele dou ă teorii se evidenţiază din punctul
de vedere al exhered ării tuturor moştenitorilor (1°), din punctul de vedere al revoc ării renunţării
la moştenire a unui succesor al defunctului (2°) şi din punctul de vedere al rezolvării
conflictelor de legi în cazul decesului unui cet ăţean al unui stat care lasă bunuri mobile pe
teritoriul altui stat (3°).

TITLUL III

DEVOLUŢIUNEA TESTAMENTARĂ A MOŞTENIRII

Moştenirea legală şi mo ştenirea testamentară nu se exclud reciproc, ele putând coexista. Voin ţa
defunctului de a deroga de la regulile mo ştenirii legale se concretizează în testament Voinţa
testatorului nu poate fi discre ţionară, fapt ce implic ă analizarea limitelor dreptului de a dispune
mortis causa de bunurile succesorale.

Capitolul I. TESTAMENTUL - PREZENTARE GENERALĂ


CARACTERELE JURIDICE ALE TESTAMENTULUI

Testamentul este definit de art. 802 C. civ. ca fiind „un act revocabil prin care testatorul
dispune, pentru timpul încet ării sale din via ţă, de tot sau o parte din avutul s ău”.

33
Testamentul este un act unilateral şi personal (a), un act solemn (b), un act de dispozi ţie cu
titlu gratuit (c), un act mortis causa (d) şi un act revocabil (e).

a) Un act unilateral şi personal. Testamentul este un act juridic unilateral întrucât ia na ştere
exclusiv din voinţa testatorului. În acelaşi timp, el este şi un act eminamente personal, neputând

fi realizat decât de testator, iar nu şi prin mandatar. Donaţia şi testamentul sunt singurele acte
juridice prin care se pot face acte de dispozi ţie cu titlu gratuit (art. 800 C. civ.). Spre deosebire
de donaţie, care este un contract ce ia naştere din acordul de voinţe dintre donator şi donatar,
testamentul ia naştere dintr-o manifestare unilateral ă de voinţă. Aceasta nu înseamn ă însă că
legatarul (beneficiarul testamentului) este obligat s ă primească ceea ce i-a lăsat defunctul.
Legatarul are dreptul (potestativ) de a opta fie pentru acceptarea, fie pentru repudierea legatului
(infra nr. 485 şi următ.). În caz de acceptare a legatului, transmisiunea drepturilor de la testator
la legatar se va face în temeiul testamentului (voinţei testatorului) cu efecte de la data
deschiderii moştenirii, iar nu ca urmare a unui acord de voin ţe între testator şi legatar, cu efecte
de la data realizării acestuia.

b) Un act solemn. Testamentul este un act solemn întrucât manifestarea de voinţă a


testatorului trebuie să îmbrace ad validitatem una din formele anume prevăzute de lege. Spre
deosebire de contracte, guvernate de regula consensualismului, actele juridice unilaterale (cum
este şi cazul testamentului) sunt acte solemne. Aceasta se explic ă prin faptul că în timp ce
joncţiunea voinţelor (consensul) în materie contractual ă devine un fapt social exterior fiec ăruia
dintre contractanţi, punând, eventual, doar probleme de proba ţiune, în cazul testamentului,
singură voinţa dispunătorului este în joc şi nimeni altcineva nu intervine pentru a-i constata
existenţa şi conţinutul, astfel încât se impune exprimarea acesteia într-un tipar (form ă) anume
care să se detaşeze de gândirea care i-a dat na ştere, devenind astfel un fapt social generator de
consecinţe juridice susceptibil de a fi probat.
În sine, solemnitatea este şi un mijloc de protec ţie a consimţământului celui care se obligă,
determinându-l să reflecteze şi să-şi clarifice intenţiile înaintea exprimării voinţei.

c) Un act de dispoziţie cu titlu gratuit. Testamentul este un act juridic de esenţa căruia sunt
actele de dispoziţie cu titlu gratuit mortis causa, adică legatele. Ca acte de dispoziţie cu titlu

34
gratuit, legatele presupun atât un element material (economic), adică o diminuare a
patrimoniului dispunătorului şi o îmbogăţire a patrimoniului legatarului, cât şi un element
moral (intenţional), constând în intenţia de a gratifica (animus testandi).

d) Un act mortis causa. Potrivit dispoziţiilor art. 802 C. civ., testamentul este un act prin

care „testatorul dispune, pentru timpul încet ării sale din viaţă”. Cu alte cuvinte, este vorba de
un act conceput să producă efecte doar la decesul autorului său. De aceea, pe timpul vieţii
testatorului, legatarii nu pot invoca nici un drept asupra bunurilor dispun ătorului, nefiind în
drept să facă nici măcar acte de conservare.

e) Un act revocabil. Revocabilitatea este de esen ţa testamentului. Prin aceasta testamentul se


deosebeşte de donaţie, care este un act irevocabil (art.801 C. civ.). Fiind un act mortis causa,
testamentul poate fi revocat oricând de testator pân ă la data decesului său, în tot sau în parte, în
una din formele prevăzute de lege .Revocabilitatea testamentului este de ordine public ă, astfel
încât testatorul nu poate renunţa la ea printr-o manifestare de voinţă în acest sens. Dreptul
testatorului de a-şi revoca dispoziţiile testamentare anterioare este discreţionar, astfel încât nu
se poate pune problema exercitării sale abuzive.

Capitolul II. PROHIBIŢIA SUBSTITUŢIILOR FIDEICOMISARE

1. Noţiune. Substituţia fideicomisară constă în „orice dispoziţie prin care autorul unei
liberalităţi însărcinează persoana gratificată de a conserva întreaga sa via ţă bunurile donate sau
legate pentru a le transmite la moartea sa unei alte persoane desemnate de dispun ător”. Art. 803
C. civ. prohibeşte în mod expres orice asemenea substitu ţii.
Persoana care face liberalitatea, a şa cum am văzut, poate dispune atât prin acte între
vii (donaţie), cât şi prin acte mortis causa (legate). Primul gratificat se numeşte instituit sau
grevat, iar cel de al doilea substituit. Ceea ce caracterizează substituţia fideicomisară
testamentară este aşadar o maniferstare de voinţă care care se referă la o dublă dispoziţie cu
privire la acelaşi obiect, implicând indisponibilizarea obiectului legatului în patrimoniul
instituitului pe tot parcursul vie ţii acestuia. Cu alte cuvinte, în acest caz, „dispun ătorul

35
organizează două succesiuni: a sa proprie şi, trecând peste capul gratificatului, aceea a
gratificatului însuşi”.
Plecând de la această caracteristică, putem uşor diferenţia substituţia fideicomisară
de substituţia vulgară. Substituţia vulgară (obişnuită) constă într-o singură liberalitate făcută în
favoarea a doi gratificaţi, dintre care unul principal, chemat în primul rând s ă culeagă

liberalitatea, iar celălalt subsidiar, chemat s ă culeagă liberalitatea doar dacă gratificatul
principal nu vrea (fiind renunţător) sau nu poate (fiind predecedat) primi acea liberalitate. În
acest caz nu este vorba decât de un mod particular de determinare a celui gratificat c ăruia
dispunătorul îi transmite direct liberalitatea. Substitu ţia vulgară este recunoscută de lege ca
valabilă (art.804 C. civ.).
Prohibirea substituţiilor fideicomisare are la baz ă nu numai considerente de ordin politic
(suprimarea puterii nobiliare) şi juridic (incapacitatea persoanelor viitoare de a primi cu titlu
gratuit), cât, mai ales, de ordin economic, ţinând de promovarea creditului şi a liberei circulaţii
a bunurilor, incompatibile cu inalienabilitatea pe care o implic ă substituţiile fideicomisare.

2. Elementele constitutive. Pentru a recunoaşte o substituţie fideicomisară prohibită de lege


este necesară întrunirea cumulativă a trei condiţii: existenţa a două liberalităţi succesive (§ 1);
obligarea primului gratificat (instituitului) la conservarea şi transmiterea obiectul legatului
celui de al doilea gratificat (substituitului) (§ 2); reportarea transmiterii legatului c ătre
substituit la momentul şi ca urmare a decesului instituitului (§ 3).

3. Situaţii asemănătoare care nu întrunesc cerinţele primei condiţii


a) Legatul alternativ sau dublu condiţional. Legatul alternativ sau dublu condi ţional
constă în instituirea de către testator a două persoane ca legatari sub una şi aceeaşi condiţie, dar
pentru un legatar acea condiţie este rezolutorie, iar pentru cel ălalt suspensivă. De pildă,
testatorul lasă întreaga sa avere lui A, iar în cazul în care acesta va deceda înaintea împlinirii
vârstei majoratului averea s ă revină lui B. În acest caz, decesul lui A înaintea vârstei
majoratului constituie condiţia rezolutorile sub care acesta primeşte legatul, dar şi condiţia
suspensivă sub care B poate deveni beneficiarul legatului în cazul în care s-ar îndeplini.
Mecanismul juridic al realizării condiţiei (efectul retroactiv) face ca în cazul
examinat să nu existe două transmisiuni succesive, ci doar una singur ă: atunci când condiţia nu

36
se îndeplineşte, legatarul sub condiţie rezolutorie îşi vede dreptul consolidat definitiv, cu efecte
de la data deschiderii moştenirii, în timp ce legatarul sub condiţie suspensivă este pentru
totdeauna în situaţia unui străin de moştenire, atât pentru trecut, cât şi pentru viitor.

b). Fiducia. În accepţiunea sa generală, fiducia poate fi definită ca „actul juridic prin

care o persoană, fiduciarul, dobândeşte de la o alt ă persoană, fiduciant, un drept patrimonial,


dar cu obligaţii care îi limitează exerciţiul, printre care figurează în general aceea de a transfera
acest drept, la termenul fixat, fie fiduciantului, fie unui ter ţ beneficiar”. Fiducia-liberalitate nu
se confundă cu substituţia fideicomisară întrucât fiduciarul, spre deosebire de instituit, nu este
un gratificat (beneficiar al liberalităţii), ci doar un simplu „intermediar de transmitere”, c ăci
deşi i se transmite proprietatea bunurilor, aceasta nu se realizeaz ă cu o inten ţie de liberalitate, ci
doar în scopul administrării în interesul gratificatului care le va primi ulterior ca adevăratul şi
singurul beneficiar al legatului.

4. Validitatea legatelor de residuo sau de eo quod supererit (fideicomisul fără


inalienabilitate). Legatul de residuo (al rămăşiţei sau a ceea ce va r ămâne) este „dispozi ţia
testamentară prin care un testator las ă bunuri unui prim legatar în ideea ca la decesul acestuia
ceea ce va rămâne din aceste bunuri, numit reziduu, s ă fie cules de un terţ beneficiar ales de
testator”. Astfel concepută, aceast ă operaţiune se aseamănă cu substituţia prohibită de lege prin
faptul că în privinţa reziduu-ului, dac ă rămâne unul, există dublă transmisiune succesivă, dar se
deosebeşte fundamental de aceasta prin faptul că nu există pentru primul legatar obligaţia de a
conserva obiectul legatului primit de la testator, acesta având libertatea de a dispune de
bunurile primite.
Transmisiunea legatului de residuo se realizează sub dubla condiţie ca la data decesului
primului legatar să fi r ămas în patrimoniul acestuia bunuri primite de la testator şi ca cel de al
doilea legatar să-i supravieţuiască.

5. Sancţiunea încălcării prohibiţiei substituţiilor fideicomisare. Din dispoziţiile art.


803 C. civ. rezultă că substituţia fideicomisară este nulă absolut atât în privinţa instituitului, cât
şi în privinţa substituitului. Prin urmare, sanc ţiunea afectează întreaga operaţiune, iar nu doar
cea de a doua liberalitate (cea făcută în favoarea substituitului). Nulitatea care se aplic ă este

37
absolută întrucât dispoziţiile art. 803 C. civ., referindu-se la organizarea general ă a
succesiunilor, sunt de ordine public ă.

Capitolul II. CONDIŢIILE DE FOND ALE TESTAMENTULUI

1. Consimţământul. Consimţământul este o no ţiune prin care se înţelege fie o


„manifestare de voinţă juridică a unei persoane în vederea formării unui act juridic”, fie un
„acord de voinţă între două sau mai multe persoane care încheie un contract sau un alt act
juridic bilateral (sau multilateral)”. În cazul testamentului, care este un act juridic unilateral
exprimând voinţa testatorului (supra nr.130), trebuie să luăm în considerare prima accepţiune a
noţiunii. Consimţământul nu produce efecte decât dacă există, adică dacă nu este afectat de o
tulburare mentală din partea dispun ătorului (a) şi dacă este neviciat, adică neafectat de vicii de
consimţământ (b).

a). Existenţa consimţământului: neafectarea lui de o tulburare mental ă din partea


dispunătorului În timp ce capacitatea este o stare de drept (reglementat ă ca atare de lege),
discernământul este o stare de fapt (care trebuie dovedită de la caz la caz). De aceea, actele
juridice (inclusiv testamentul) încheiate de o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină, dar
care se dovedeşte că a lucrat fără discernământ, nu pot fi sanc ţionate pentru incapacitate -
aceasta neputând rezulta decât din lege, iar legea neprevăzând-o în cazul examinat -, ci doar
pentru încălcarea principiului necesităţii unei voinţe conştiente la încheierea valabil ă a unui act
juridic. În ceea ce priveşte sintagma „incapacitate naturală”, aceasta ar trebui evitată întrucât
induce în eroare; incapacitatea nu poate fi decât legal ă, iar regimul sanc ţionatoriu al acesteia
este, aşa cum am văzut, cel puţin în parte, diferit de acela al incapacit ăţilor propriu-zise.

Lipsa discernământului testatorului care are capacitate deplină de exerciţiu la momentul


întocmirii actului de dispoziţie, nefiind pus sub interdic ţie, a fost concentrată în doctrina
noastră clasică în sintagma „insanitate de spirit”, după modelul francez. Esenţial pentru a

38
putea vorbi de insanitate de spirit este faptul ca la momentul întocmirii testamentului
dispunătorul să fie într-o situaţie de „tulburare mentală care să fie suficient de gravă pentru a-l
priva pe cel atins de facultăţile sale de discern ământ”. Ceea ce caracterizează insanitatea de
spirit este nu numai faptul c ă că alterează consimţământul, cum se întâmplă în cazul viciilor de
consimţământ, ci faptul că, lipsindu-l de lumina ra ţiunii, practic, îl face să lipsească. Poate fi

vorba nu numai de o alterare durabil ă a facult ăţilor mentale, ci şi de una temporară şi pasageră,
iar cauza acestora este indiferentă, putându-se datora unei st ări congenitale, maladii,
consumului de alcool sau de droguri, furiei, geloziei etc..
Chiar prin ipoteză testatorul fiind prezumat a avea discern ământ (fiind vorba de o
persoană cu capacitate de exerci ţiu deplină), proba insanităţii de spirit trebuie făcută de cel care
alegă nevalabilitatea testamentului. Insanitatea de spirit fiind un fapt, poate fi dovedit ătă prin
orice mijloc de prob ă: martori, prezumţii, expertize, înscrisuri etc.
Deşi se recunoaşte că insanitatea de spirit echivalează cu lipsa consimţământului, ceea
ce într-o logică foarte riguroasă ar trebui să atragă nulitatea absolută a testamentului, solu ţia
care s-a impus în final este aceea a nulit ăţii relative, specifică nulităţilor de protecţie.

b). Consimţământul trebuie să fie neviciat. În cazul în care consimţământul a fost viciat,
acesta există, dar este distorsionat. Sancţiunea este nulitatea relativă, care poate fi invocat ă de
orice persoană interesată în condiţiile dreptului comun. Testamentul anulabil poate fi confirmat
de cei care pot invoca sancţiunea. Dreptul la ac ţiunea în anulare se naşte la data deschiderii
moştenirii.
Acţiunea în anulare pentru vicii de consimţământ nu este compatibilă cu acţiunea în
anulare pentru insanitate de spirit deoarece se întemeiaz ă pe cauze care se exclud reciproc.
Aceasta înseamnă că anularea testamentului nu poate fi cerut ă pe cele două considerente
simultan, ci doar, eventual, printr-un petit alternativ.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 953 C. civ., viciile de consim ţământ sunt: eroarea
(A), dolul (B) şi violenţa (C). Probleme speciale ridic ă eroarea asupra cauzei testamentului (i)
şi captaţia şi sugestia ca forme speciale ale dolului în materie de liberalit ăţi. (ii).
(i) Eroarea asupra cauzei testamentului. În materie de liberalităţi este esenţială intenţia
de a gratifica a dispun ătorului. Această intenţie are însă la bază întotdeauna un anume motiv
subiectiv al dispunătorului. Eroarea testatorului asupra motivului impulsiv (cauzei) atrage

39
anularea testamentului. Eroarea asupra cauzei testamentului poate să se confunde cu eroarea
asupra calităţilor legatarului (testatorul a crezut c ă legatarul este copilul său, dar în realitate nu
este), dar poate fi şi independentă de aceasta, cum se întâmplă, de pild ă, când testatorul dispune
în credinţa greşită că nu are mo ştenitori legali sau se înşeală asupra regimului juridic al rezervei
succesorale etc.

(ii) Captaţia şi sugestia – forme specifice ale dolului în materie testamentar ă.


În materie de testamente, se consider ă prin tradiţie că dolul se înfăţişează sub formele
specifice ale captaţiei şi sugestiei, prin care dispun ătorului „i se poate sau inspira ura fa ţă de
moştenitorii săi naturali sau insufla în profitul cuiva o afec ţiune fondată pe cauze artificiale”.
Teoretic, „sugestia const ă în folosirea influenţei cuiva asupra gândirii altei persoane pentru a-i
inspira decizii pe care nu le-ar fi luat singur ă”, iar captaţia „este faptul de a acapara bunăvoinţa
unei persoane pentru a ob ţine de la aceasta avantaje a căror cauză unică constă în ataşamentul
pe care a urmărit să-l inspire acesteia”.

2. Capacitatea

Nimeni nu poate renunţa în tot sau în parte la capacitatea de a dispune prin liberalităţi.
În acest sens, în practic ă s-a decis că este ilicită convenţia prin care o persoană s-a obligat să nu
dispună prin testament de bunurile sale.
Capacitatea (incapacitatea) poate fi de folosinţă - care constă în aptitudinea
(inaptitudinea) conferită de lege unei persoane de a dispune prin liberalit ăţi, ori de a dobândi şi
poseda drepturi şi de a fi titular ale acestora - sau de exerciţiu - care constă în aptitudinea
(inaptitudinea) de a exercita personal drepturile care fac parte din con ţinutul capacităţii de
folosinţă. Incapacitatea de folosinţă limitează (din diferite raţiuni) sfera drepturilor unor
persoane, în timp ce incapacitatea de exerciţiu nu îngrădeşte posibilitatea de a dobândi un drept
sau altul, ci doar exercitarea acestora, în sensul c ă actele juridice care implică administrarea sau
dispoziţia asupra bunurilor celui lipsit de capacitate de exerci ţiu pot fi încheiate fie de acesta
asistat de reprezentantul său legal, fie numai de reprezentantul său legal, cu sau fără autorizare
prealabilă din partea unor organe de specialitate.

40
Din punctul de vedere al aplicabilit ăţii lor în raport cu orice alte persoane sau numai în
raport cu o categorie anume de persoane, incapacităţile pot fi absolute (cele din prima
categorie) sau relative (cele din cea de a doua categorie).
Din punctul de vedere al dispozi ţiilor testamentare, prezintă însă importanţă analizarea
incapacităţilor de a dispune prin testament (§ 1) şi a incapacităţilor de a primi prin testament (§

2). În acelaşi context se impune şi prezentarea problemelor legate de simulaţia în vederea


ocolirii incapacităţilor prevăzute de lege (§ 3).

Incapacităţile de a dispune prin testament se împart în (I) incapacităţi absolute (în


această categorie se includ (a) incapacitatea minorilor şi (b) incapacitatea interzişilor
judecătoreşti) şi (II) incapacităţi relative (incapacitatea minorilor între 16-18 ani de a dispune
în favoarea tutorilor lor).
Incapacităţile de a primi prin testament pot fi (I) de folosinţă sau (II) de exerciţiu.
Incapacităţile de folosinţă se împart în incapacităţi absolute (a) şi incapacităţi relative (b).
Incapacităţile absolute se referă la incapacitatea persoanelor viitoare (1°), incapacitatea
persoanelor incerte (2°) şi la incapacitatea străinilor şi apatrizilor de a dobândi prin legate
particulare terenuri în România (3°). În acest cadru se impune şi analizarea principiului
specialităţii persoanei juridice (4°).
Incapacităţi relative: din dispoziţiile art. 809 C. civ. rezultă incapacitatea tutorelui de a primi
legate de la pupilul său atâta timp cât socotelile definitive ale tutelei nu au fost date şi primite
(1°). La rândul său, art. 810 alin. 1 c. civ. prevede c ă medicii şi farmaciştii nu pot primi legate
de la persoanele pe care le-au îngrijit în ultima boal ă de care acestea au decedat, dacă
liberalitatea a fost făcută în cursul acelei boli (2°). De asemenea, preo ţii nu pot primi legate de
la cei pe care i-au asistat religios în cursul ultimei boli (art. 810 alin. 3 C. civ.) (3°), iar ofi ţerii
de marină de la călătorii aflaţi la bordul navelor în cursul călătoriilor maritime (art. 883 C. civ.)
(4°).
Incapacităţi de exerciţiu: acceptarea legatelor este un drept care nu poate fi exercitat decât în
condiţiile prevăzute de lege (art. 687 C. civ.). Incapacit ăţile de exerciţiu referitoare la acest
drept trebuie să fie diferenţiate după cum este vorba de minori (a), interzişi judecătoreşti (b)
sau unele persoane juridice (c).

41
Simulaţia în vederea ocolirii incapacităţilor legale. Conform art. 812 C. civ. „dispoziţiile în
favoarea unui incapabil sunt nule, fie ele… f ăcute în numele unor persoane interpuse.
Sunt reputate ca persoane interpuse tat ăl şi mama, copiii şi descendenţii şi soţul
persoanei incapabile”.
Textul în discu ţie sancţionează interpunerea de persoane, no ţiune care trebuie

diferenţiată de aceea de legat cu sarcini. În timp ce interpunerea de persoane presupune cu


necesitate o simulaţie, adică crearea unei aparenţe în sensul că beneficiarul liberalităţii este o
anumită persoan ă, dar beneficiarul real este o alt ă persoană care este ocultat ă, legatul cu sarcini
exclude ideea simulaţiei, implicând doar obligarea unei persoane gratificate printr-o liberalitate
de a transmite în tot sau în parte emolumentul acelei liberalit ăţi unui terţ beneficiar al sarcinii.
Sancţiunea simulaţiei prin interpunere de persoane în domeniul analizat este nulitatea
absolută. Aceasta poate fi invocată de orice persoană interesată, dispozi ţia testamentară nulă
absolut neputând fi confirmată de moştenitorii defunctului.

3. Obiectul. Testamentul are ca obiect fie subrogarea legatarului în pozi ţia de titular al
întregului patrimoniu sau cote par ţi din patrimoniul defunctului (cazul legatului universal sau
cu titlu universal), fie transferul unor anumite drepturi reale sau de crean ţă din patrimoniul
dispunătorului în cel al legatarului (cazul legatului particular).
Ca orice act juridic, pentru a fi valabil, testamentul trebuie s ă aibă un obiect determinat
(sau determinabil), licit şi posibil.

Legatul lucrului altuia reclamă o analiză specială. Din dispoziţiile art. 906 şi 907 C. civ.
rezultă că legiuitorul român a preferat solu ţia dreptului roman, conform căreia legatul lucrului
altuia este valabil în cazul în care testatorul a dispus în cuno ştinţă de cauză, ştiind că bunul nu-i
aparţine, prezumându-se că dispunătorul a dorit ca moştenitorii săi s ă achiziţioneze acel bun şi
să-l transmită legatarului, iar în cazul în care testatorul a dispus de bun crezând c ă este al său,
legatul nu este valabil întrucât dispunătorul s-a aflat în eroare.
Pentru a fi vorba de legatul lucrului altuia este necesar ca obiectul acestuia s ă îl
constituie un bun individual determinat , iar momentul care se are în vedere este acela al
deschiderii moştenirii, iar nu cel al actului de dispozi ţie. În cazul legatului având ca obiect o
anumită cantitate de bunuri de gen, este vorba de un drept de creanţă asupra moştenirii, iar nu

42
despre un drept de proprietate care trebuie s ă se reg ăsească în masa succesorală la data
decesului testatorului, cel ţinut la executarea legatului fiind obligat să procure bunuri de natura
celor care formează obiectul liberalităţii de o calitate medie şi s ă le predea legatarului (art. 908
C. civ.). Moştenitorul ţinut la executarea legatului având ca obiect lucrul altuia se poate elibera
valabil de obligaţia care îi revine fie prin procurarea bunului l ăsat de dispunător legatarului, fie

prin plata echivalentului acestuia calculată în raport cu data deschiderii moştenirii (art. 906 C.
civ). Legatul făcut de testator din eroare, crezând c ă lucrul cu privire la care a dispus îi
aparţine, viciază consimţământul acestuia, fiind anulabil.

Sarcinile şi condiţiile transmisiunii impun şi ele o analiză atentă în leg ătură cu sarcinile şi
condiţiile imposibile, ilicite sau imorale stipulate de testator (B) şi cu revizuirea sarcinilor şi
condiţiilor (C).

4. Cauza. În cazul testamentului, act cu titlu gratuit, cauza este reprezentat ă de motivul
impulsiv şi determinant pentru dispunător de a face liberalitatea, care, prin reprezentarea
mentală a unui scop anume, difer ă de la caz la caz. Astfel în ţeleasă, cauza nu se confundă cu
intenţia de a gratifica , aceasta din urm ă fiind abstractă, comună tuturor liberalităţilor,
constituind doar un element de diferen ţiere între actele cu titlu gratuit şi actele cu titlu oneros,
iar nu unul care să permită controlul legalităţii şi moralităţii motivelor concrete care au
determinat liberalitatea într-un caz sau altul.
Cauza testamentului, asemenea cauzei tuturor actelor juridice, intră sub cenzura
instanţelor de judecată. Ea nu trebuie s ă fie expresă, fiind prezumată valabilă până la proba
contrară (art. 967 C. civ.). Atunci când se pune problema inexisten ţei, a falsităţii, a caracterului
ilicit sau imoral al cauzei, proba poate fi făcută prin orice mijloc de dovad ă, indiferent dacă
rezultă din indicii intrinseci (cuprinse în) sau extrinseci (exterioare) testamentului. Sanc ţiunea
inexistenţei cauzei, cauzei false, cauzei ilicite sau imorale este nulitatea absolută a
testamentului sau caducitatea dac ă survine ulterior testamentului valabil încheiat. Aceasta poate
fi invocată de orice persoană interesată, iar testamentul nul nu poate fi confirmat în condi ţiile
prevăzute la art.1167 alin.3 C. civ.

43
Capitolul IV
CONDIŢIILE DE FORMĂ

I. RAŢIUNILE FORMALISMULUI. Testamentul este un act solemn, adic ă un act care impune

ad validitatem îndeplinirea unor condi ţii de formă. În cazul acestui act nu este aşadar suficient
doar simplul consimţământ al testatorului, aşa cum se întâmplă în cazul actelor consensuale, ci
este necesar ca acesta să îmbrace una din formele anume prev ăzute de lege. În materie de
liberalităţi, forma necesitând prin ea îns ăşi o anumită concentrare şi reflecţie din partea
dispunătorului, are menirea de a proteja patrimoniul familial, atragându-i aten ţia dispunătorului
asupra actului pe care îl îndeplineşte. În plus, îndeplinirea ei asigur ă manifestarea liberă a
voinţei de a gratifica precum şi conservarea acesteia (prin încrisul testamentar) aşa cum a fost
exprimată de autorul său până la decesul lui.

II. REGULILE COMUNE TUTUROR TESTAMENTELOR

Toate testamentele impun exigen ţa unui înscris (i), iar testamentele conjunctive sunt interzise
(ii).

i). Exigenţa unui înscris. Prohibirea testamentelor verbale. Art. 800 C. civ. prevede că
„nimeni nu va putea dispune de avutul s ău, cu titlu gratuit, decât cu formele prescrise de lege
pentru donaţiuni între vii sau prin testament”. Conform dispozi ţiilor art. 858 C. civ., „un
testament poate fi sau olograf, sau făcut prin act autentic sau în formă mistică”. Toate aceste
forme de testament sunt scrise. Exigen ţa formei scrise decurge, pe de o parte, din necesitatea de
a-l pune pe dispun ător în situa ţia de a-şi preciza mai bine voin ţa, iar pe de altă parte, din dorinţa
legiuitorului de a feri succesiunile testamentare de inconvenientele interpretării voin ţei
dispunătorului după declaraţiile subiective ale martorilor sau ale instan ţelor de judecată.
Forma scrisă, fiind cerută ad solemnitatem, nu poate fi substituită printr-un echipolent, în
materie testamentară dispunătorul putând alege liber doar între formele de testamente prev ăzute
de lege, dar nu şi una echivalentă de manifestare a voin ţei sale.

44
Practica demonstrează că există situaţii în care testamentul făcut de defunct este
pierdut sau distrus (după data decesului dispunătorului). Într-o asemenea situaţie, practica
judiciară şi doctrina fac aplicarea dispoziţiilor art. 1198 pct. 4 C. civ., conform căruia, în cazul
în care instrumentul probator al unui act juridic a dispărut datorită unui caz de forţă majoră sau
caz fortuit, dovada se poate face prin orice mijloc de prob ă, inclusiv martori şi prezumţii. Cel

care se pretinde legatar trebuie s ă dovedeasc ă: faptul că testamentul a existat şi c ă acesta a fost
valabil; faptul că a dispărut sau că a pierit independent de voinţa testatorului; conţinutul
testamentului. Dacă se dovedeşte c ă testamentul a a fost distrus prin dol sau fraud ă de c ătre un
erede sau un terţ, sarcina probei se răstoarnă, aceştia din urmă fiind ţinuţi s ă dovedească ei că
testamentul nu conţinea dispoziţia invocată de legatar.

ii). Prohibiţia testamentului conjunctiv. Art. 857 C. civ. prohibeşte testamentul conjunctiv,
adică acela prin care dou ă sau mai multe persoane testează „prin acelaşi act una în favoarea
celeilalte, sau în favoarea unei a treia persoane”. Ra ţiunile care i-au ghidat pe redactorii
Codului la prohibirea testamentului conjunctiv au constat în faptul c ă „trebuia evitat de a face
să renască soluţiile divergente jurispruden ţiale asupra chestiunii de a şti dacă, după decesul
unuia dintre testatori, testamentul putea fi sau nu revocat de supravie ţuitor. A permite să fie
revocat, înseamnă a viola încrederea reciprocă; a-l declara irevocabil, înseamn ă a schimba
natura testamentului, care în acest caz nu mai este un adev ărat act de ultimă voinţă. Trebuia să
se interzică o formă incompatibilă fie cu buna-credinţă, fie cu natura testamentelor”. Caracterul
revocabil al testamentului fiind în afara oric ărei discuţii, rezultă că ceea ce se urmăreşte prin
prohibiţia testamentului conjunctiv este a şadar „de a împiedica faptul ca buna-credinţă a unuia
dintre testatori să fie surprinsă ca urmare a revocării emanând ulterior de la cel ălalt, fără ca el
să ştie”.

În materie de testamente forma fiind cerut ă ad validitatem, ca element constitutiv al actului,


lipsa acesteia este sanc ţionată cu nulitatea absolută (art. 886 C. civ.). Testatorul nu poate în nici
un fel să suplinească această lipsă prin voinţa sa altfel decât prin refacerea testamentului
conform cerinţelor de formă impuse de lege. Testamentul nul pentru lipsa formalit ăţilor cerute
pentru valabilitatea unui anumit fel de testament poate fi valabil dac ă întruneşte condiţiile de
validitate ale unui alt testament, cum este, de exemplu, cazul unui testament mistic nul pentru

45
neîndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru valabilitatea acestuia, dar care, prin ipotez ă, ar
întruni condiţiile de validitate ale testamentului olograf, fiind scris, datat şi semnat de testator
cu mâna lui. Doctrina şi jurisprudenţa au extins dispoziţiile art. 1167 alin. 3 C. civ. - referitoare
la donaţii - şi la testamente, considerând c ă ratificarea sau confirmarea unui testament nul
pentru lipsa formei, după deschiderea moştenirii, echivalează cu renunţarea moştenitorilor la

dreptul de a opune legatarilor acel viciu de formă. Confirmarea poate fi expres ă dar şi tacită,
rezultând implicit din executarea testamentului.

III. DIFERITELE FELURI DE TESTAMENTE . Conform dispoziţiilor art. 858 C. civ.,


testamentul poate fi olograf (§ 1), f ăcut prin act autentic (§ 2) sau în form ă mistică (§ 3). Pe
lângă aceste forme obişnuite de testament, există şi anumite testamente privilegiate (§ 4).
Reglementată printr-o convenţie internaţionale, există şi o form ă de testament internaţional (§
5).

§ 1. Testamentul olograf. Testamentul olograf este testamentul scris în întregime, datat şi


semnat de testator cu mâna lui (art. 859 C. civ.). Neîndeplinirea oric ăreia dintre cerinţele
referitoare la forma testamentului olograf (cerute ad validitatem) atrage nulitatea absolută a
acestuia.
Această formă de testament prezintă unele avantaje cum ar fi cel al gratuit ăţii, al
simplicităţii şi al păstrării secretului aspra existenţei şi conţinutului său. De asemenea, poate fi
revocat oricând, fie prin redactarea unui alt testament, fie prin distrugerea lui material ă făcută
în mod voluntar de testator. Are şi unele dezavantajele cum ar fi faptul că poate fi uşor pierdut
sau sustras ori că poate fi defăimat ca fals, caz în care beneficiarul testamentului trebuie s ă facă
dovada c ă provine de la de cujus.
Conform textului de lege menţionat, testamentul olograf trebuie s ă întruneasc ă
anumite cerinţe referitor la scriere (A), dată (B) şi semnătură (C). Nerespectarea acestor forme
atrage sacţiunea nulităţii. În acest context, se impune şi analizarea formalităţii instituite de art.
892 C. civ., precum şi a forţei probante a testamentului olograf .

A. Scrierea trebuie să fie manuscrisă. Dacă se contestă scrierea, se va proceda la verificarea


de scripte (art. 177-184 C. pr. civ.). În caz de dubiu asupra apartenen ţei scrierii, testamentul nu

46
este valabil.Testamentul poate fi scris cu orice instrument (toc, stilou, pix, pensul ă, cretă,
diamant, cuţit, deget etc.), cu orice substan ţă care las ă urme (cerneală, pastă, vopsea, c ărbune,
sânge etc.), pe orice fel de suport (hârtie, pânz ă, lemn, piatră, perete, sticlă etc.) şi în orice
limbă cunoscută de testator, chiar dac ă este o limbă moartă. Ca scriere poate fi folosit ă atât
scrierea obişnuită, cu caractere de mână sau de tipar, cât şi stenografia, ideogramele sau cifrele.

Testamentul poate fi scris pe mai multe foi separate cu condi ţia ca între acestea să existe o
legătură intelectuală.
Testamentul dactilografiat nu întrune şte condiţiile legii, deoarece, oricine ar acţiona tastele,
o asemenea scriere rămâne impersonală, adică identică sau nediferenţiată.

B. Data este elementul care situează în timp momentul întocmirii testamentului. Ea permite,
în primul rând, stabilirea faptului dac ă la data testamentului dispunătorul avea sau nu
capacitatea de a testa. În al doilea rând, în cazul existen ţei unor testamente cu dispozi ţii
contrare sau incompatibile, data permite stabilirea testamentului care va fi luat în considerare,
testamentul mai recent revocând implicit testamnetele anterioare (art. 921 C. civ.). De
asemenea, atunci când este cazul, data mai poate contribui fie la interpretarea testamentului,
dispoziţiile ambigue fiind mai uşor de clarificat dacă sunt raportate la data redactării lor, fie la
stabilirea unor eventuale manevre de captaţie sau sugestie exercitate asupra testatorului.
În principiu, lipsa datei, ca şi datarea incomplet ă (care menţionează numai anul, fără
lună şi zi, ori anul şi luna, fără zi) atrag nulitatea absolută a testamentului. Rigoarea acestor
principii este atenuată în cazul în care este posibil ă reconstituirea datei (a) şi în cazul în care se
dovedeşte că data este indiferentă (b). În acest context se impune şi analizarea datei inexacte
sau false (c).

C. Semnătura. În cazul actelor sub semn ătură privată obişnuite, semnătura are rolul de
a permite identificarea autorului actului. Pe lângă aceasta, semnătura mai are şi rolul –
primordial în cazul testamentului – de a face proba angajamentului propriu-zis, adic ă a faptului
că actul respectiv nu este doar un simplu proiect nedefinitiv. Se admite că semnătura poate fi
atât cea obişnuită testatorului, cât şi una aparte, cuprinzând fie atât numele şi prenumele, fie
doar prenumele sau o poreclă, fie chiar iniţialele numelui şi prenumelui. Imporant este doar

47
faptul ca semnătura să poată fi atribuită testatorului şi s ă nu lase nici un dubiu asupra asum ării
dispoziţiilor testamentare.
Sancţiunea nerespectării condiţiilor referitoare la scriere, dată şi semnătură sunt
sancţionate cu nulitatea absolut ă a testamentului.

§ 2. Testamentul autentic. Conform dispoziţiilor art. 860 C. civ., testamentul autentic este
acela care este adeverit de autoritatea anume investit ă în acest scop.
Testamentul autentic este avantajos pentru testator din mai multe puncte de vedere. Astfel, el
se bucură de forţa probantă a oricărui înscris autentic , limitând foare mult posibilităţile de a fi
contestat. Apoi, conservarea unui exemplar al testamentului la biroul notarului care l-a
instrumentat face ca pierderea, distrugera sau ascunderea lui s ă nu creeze nici un fel de
probleme pentru legatari, care, în caz de nevoie, vor putea solicita un duplicat al testamentului.
De asemenea, testatorul poate beneficia de sfaturile şi îndrumările notarului care
instrumentează testamentul, sporind în acest fel securitatea dispozi ţiilor testamentare. În sfârşit,
poate fi utilizat de persoanle care nu ştiu sau nu pot s ă scrie.
Dezavantajele testamentului autentic se rezum ă la faptul că: este mai costisitor; poate
ajunge mai uşor la cuno ştinţa unor persoane fără ca testatorul să dorească acest lucru datorită
unei indiscreţii a notarului (deşi acesta are obligaţia de a păstra secretul profesional); necesită
un oarecare efort pentru îndeplinirea formalit ăţilor.

Formalităţile de autentificare. Conform dispozi ţiilor Legii nr. 36/1995, testamentul autentic
se instrumentează de către un singur notar, testatorul putând îns ă solicita în temeiul
dispoziţiilor art 63 din aceea şi lege ca la semnarea testamentului să fie prezenţi şi martori.
Deşi conform dispozi ţiilor art. 58 alin.2 din Legea nr. 36/1995 la autentificarea unui act, în
principiu, părţile pot fi reprezentate prin mandatar cu procur ă specială autentică, acest lucru nu
este posibil în cazul testamentului, care nu poate fi semnat de testator decât personal.

Forţa probantă a testamentului autentic. Testamentul autentic are aceeaşi forţă


probantă ca orice alt act notarial. A şadar, în privinţa menţiunilor făcute de notar pe baza
propriilor sale constatări în temeiul atribuţiilor sale specifice (locul întocmirii testamentului,

48
data acestuia, identitatea testatorului, voinţa declarată a acestuia etc.), testamentul autentic face
credinţă până la înscrierea în fals.
În privinţa declaraţiilor făcute de testator (de exemplu, faptul c ă nu ştie să scrie) sau a
afirmaţiilor făcute de notar în afara atribu ţiilor sale legale şi a posibilităţilor sale concrete de
verificare (cum ar fi menţiunea faptului că testatorul este în deplinătatea facultăţilor mentale),

testamentul autentic face credinţă doar până la proba contrară.

§ 3. Testamentul mistic este un testament secret (denumire sub care mai este cunoscut în
literatura de specialitate). Este vorba de testamentul care este scris de testator sau de o alt ă
persoană la cererea şi după voinţa testatorului, semnat de testator şi secretizat prin sigilarea lui
înaintea sau chiar cu ocazia prezent ării lui autorităţii publice competente pentru a lua declara ţia
testatorului că este al său şi a întocmi un proces.verbal în acest sens (art. 864 C. civ.).
Foarte puţin folosit în practică, această formă testamentară este totuşi util ă prin faptul că
poate fi întrebuinţată de persoanele care se află în imposibilitate fizică de a scrie (din cauza
bolii, infirmităţii etc.) ele însele testamentul şi din acest motiv nu pot testa în formă olografă,
legea permiţând ca testamentul să fie scris de altă persoană, chiar şi dactilografiat, cerându-se
însă în toate cazurile să poată semna actul (art. 864 alin. 1 C. civ.)
Potrivit art. 865 C. civ., „acei care nu ştiu sau nu pot citi sau scrie nu pot face testament
în formă mistică”. De aici rezultă că, sub sanc ţiunea nevalabilităţii testamentului, nu pot testa în
această formă persoanele care nu pot citi testamentul, pentru a-i verifica direct con ţinutul, fie
întrucât nu ştiu deloc să citească, fie întrucât nu cunosc limba în care acesta a fost scris, fie
întrucât sunt lipsite de vedere.
Testamentul mistic se realizeaz ă în două faze, şi anume faza redactării (1°) şi faza
prezentării la notar pentru realizarea suprascrierii (2°).

§ 4. Testamentele privilegiate. Pentru anumite situaţii neobişnuite, ieşite din tiparele vieţii
curente, când testatorul nu poate recurge la testamentul autentic obi şnuit, legea (art. 868 – 884)
prevede posibilitatea de a dispune prin anumite forme simplificate de testamente autentice,
numite din această cauză testamente privilegiate.

49
Forme astăzi desuete, testamentele privilegiate se referă la: testamentul militarilor (a),
testamentul făcut în timp de boală contagioasă (b) şi testamentul f ăcut pe mare (maritim) (c).
Pe lângă reglementările specifice fiecăruia dintre ele, testamentele privilegiate au şi unele
reguli comune (d).

SUBTITLUL II

PRINCIPALELE DISPOZIŢII TESTAMENTARE

Principalele dispoziţii testamentare sunt cele referitoare la legate (Capitolul I), exheredări
(Capitolul II) şi la execu ţiunea testamentară (Capitolul III).

Capitolul I. LEGATELE

Dispoziţiile testamentare referitoare la patrimoniul succesoral (ca întreg, ca o cotă-parte din


întreg sau ca dispoziţie referitoare la cutare sau cutare bun) se realizeaz ă prin intermediul
legatelor.

I. OBIECTUL LEGATELOR
După obiectul lor, legatele pot fi universale (§ 1), cu titlu universal (§ 2) sau particulare (§
3).

§ 1. Legatul universal

Elementul definitoriu – conferirea vocaţiei eventuale la întregul patrimoniu succesoral.


Emolumentul (folosul efectiv) al unora sau chiar al tuturor bunurilor care fac parte din masa
succesorală poate reveni unor alte persoane decât legatarul universal, cum se întâmpl ă atunci
când există: moştenitori rezervatari care culeg rezerva succesoral ă, legatarului universal
revenindu-i doar cotitatea disponibil ă a moştenirii; legatari particulari institui ţi individual

50
pentru unele sau chiar pentru toate bunurile succesorale (pentru fiecare în parte); ori atunci
când activul succesoral este consumat în tot sau în parte pentru plata pasivului succesoral la
care legatarul universal este ţinut conform dispoziţiilor art. 893 C. civ. În toate aceste cazuri
însă, ineficacitatea titlurilor celor care beneficiaz ă într-o măsură sau alta de emolumentul
bunurilor succesorale (cum ar fi, de pildă, renunţarea la moştenire ori prescrip ţia deptului de

opţiune succesorală a rezervatarilor, ineficacitatea unuia sau altuia dintre legatele particulare,
prescripţia dreptului la acţiune pentru plata unei datorii succesorale etc.) va profita legatarilor
universali în virtutea vocaţiei lor la întregul patrimoniu succesoral.
Prin urmare, se poate conchide c ă legatul universal conferă doar o vocaţie eventuală la
culegera întregii moşteniri, iar nu una efectivă.

Formule de desemnare a legatarilor universali. În practica judiciar ă şi în doctrină, sunt


considerate universale:
-legatul tuturor bunurilor mobile şi imobile, căci, potrivit art. 461 C. civ., „toate
bunurile sunt mobile sau imobile”, ceea ce înseamn ă că vocaţia pe care o confer ă este la toate
bunurile defunctului, succesiunea neputând cuprinde alte bunuri. Este considerat sinonim
termenul de legat al „întregii averi”.
-legatul nudei proprietăţi a tuturor bunurilor succesorale , deoarece nudul proprietar are
vocaţia nu numai de a dobândi la stingerea uzufructului (art. 557 C. civ.) elementele care i-au
dezmemembrat proprietatea (usus şi fructus), aceasta devenind astfel deplin ă, dar şi dreptul de
a dobândi, chiar şi pe timpul dreptului de uzufruct, nuda proprietate a bunurilor care, eventual,
reintră în masa succesorală (cum ar fi, de exemplu, cazul revoc ării unui legat pentru
ingratitudine);
-legatul cotităţii disponibile a mo ştenirii, întrucât dă dreptul legatarului să culeagă
întreaga moştenire lăsată de defunct dacă nu există rezervatari sau dacă aceştia renunţă la
moştenire ori şi-au primit de la defunct în timpul vieţii acestuia donaţii nescutite de raport care
acoperă rezerva succesorală;
-legatul stipulat cu privire la surplusul (prisosul) sau a restul bunurilor rămase după
plata legatelor particulare sau cu titlu universal este un legat universal întrucât, pe de o parte,
dacă legatarii particulari sau cu titlu universal renun ţă la legate sau acestea sunt ineficace,
bunurile respective sau cota-parte de moştenire vor reveni legatarului surplusului, iar pe de altă

51
parte, patrimoniul dispunătorului poate primi bunuri după data testamentului, toate acestea
revenind, de asemenea, legatarului surplusului, dacă primele legate sunt particulare, sau în
cotă-parte, dacă primele legate sunt cu titlu universal.

§ 2. Legatul cu titlu universal

Art. 894 alin.1 C. civ. prevede c ă legatul cu titlu universal „poate avea de obiect o
fracţiune a moştenirii, precum jumătate, a treia parte sau toate imobilele sau toate mobilele, sau
o fracţiune din mobile sau imobile”. Având în vedere că această enumerare este limitativă (art.
894 alin.2 C. civ. precizând că „orice alt legat este singular”), rezult ă că sunt cu titlu universal
cinci categorii de legate:
-legatul unei fracţiuni din moştenire (din întreg sau din cotitatea disponibil ă, în dreptul nostru
fiind considerat ca atare şi legatul întregii moşteniri făcute de minorul între 16-18 ani, care,
conform dispozi ţiilor art. 807 C. civ., nu poate dispune prin legat decât de jumătate din ceea ce
ar putea dispune ca major);
-legatul tuturor bunurilor imobile;
-legatul tuturor bunurilor mobile;
-legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor imobile;
-legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor mobile.

Problema naturii juridice a legatului uzufructului întregii mo şteniri sau al unei frac ţiuni
din moştenire. Art. 805 C. civ. prevede posibilitatea ca prin testament nuda proprietate s ă fie
lăsată unei persoane, iar uzufructul unei alte persoane. Dacă o astfel de dispoziţie testamentară
priveşte întregul patrimoniu succesoral sau o cotă-parte din acesta (sau se referă la toate
imobilele sau toate mobilele succesorale ori o cot ă parte din acestea), problema care se pune
este aceea a naturii juridice a legatului de uzufruct, legatul nudei propriet ăţi fiind, indiscutabil,
fie universal, fie cu titlu universal, dup ă caz. Rezolvarea acestei probleme a cunocut o evolu ţie
în timp.
Casaţia franceză a ajuns printr-o decizie de referinţă la concluzia c ă atât legatul
uzufructului întregii moşteniri, cât şi legatul uzufructului unei cote-părţi din mo ştenire sunt
legate cu titlu universal, soluţie împărtăşită de doctrina franceză contemporană fără rezerve.

52
§ 3. Legatul particular

Legatul particular sau cu titlu particular (singular) este o „categorie rezidual ă”, pe
care legea nu o define şte pozitiv, spunând că este acel legat care nu este nici universal (art. 888

C. civ.), nici cu titlu universal (art. 894 C. civ. dup ă ce defineşte la alin.1 acest din urm ă legat,
precizeazând la alin. 2 c ă „orice alt legat este singular”).
Sunt particulare nu numai legatele care se referă la unul sau mai multe bunuri determinate
(casa mea de vacanţă, cele două tablouri de Grigorescu etc.), ci, a şa cum am văzut mai sus, şi
cele referitoare la imobilele sau mobilele situate într-un anumit loc (toate imobilele din
România, tot mobilierul din cas ă), legatele al căror obiect este determinat prin natura
economică a bunurilor (toate imobilele rurale, toate cărţile din bibliotecă), ca şi legatele
referitoare la ansambluri de bunuri desemnate global, chiar dac ă este vorba de universalit ăţi de
fapt (fond de comer ţ, succesiune nelichidat ă culeasă de testator, cota-parte din bunurile comune
revenind soţului testator), de şi raţional ar fi fost ca aceste legate să fie cu titlu universal.

§ 4. Pluralitatea de legate

Testatorul poate constitui mai multe legate de aceeaşi natură sau de naturi diferite, prin
acelaşi testament sau prin testamente succesive, care, în măsura în care nu sunt contrarii sau
incompatibile punând probleme de revocare, necesit ă o analiză a efectelor pe care le produc.
Din această perspectivă, se distinge, pe de o parte, situa ţia în care coexistă legatele constituite
în favoarea unor persoane diferite (A), iar pe de altă parte, situaţia în care legatele se
constituie în favoarea aceleia şi persoane, fiind vorba de un cumul de legate (B).

II. DESEMNAREA BENEFICIARILOR LEGATELOR

Desemnarea legatarului trebuie făcută de testator (a), fie direct, fie indirect (b). De aceea, în
principiu, este nul atât legatul făcut de testator cu împuternicirea unei alte persoane de a alege
pe legatar, denumit legat cu facultate de alegere (1°), cât şi legatul secret, prin care bunurile

53
legate sunt remise de testator unei persoane de încredere căreia îi comunică verbal legatarul
pentru a fi remise acestuia (2°).
Desemnarea legatarului poate fi directă, caz în care, fără a se cere o formul ă anume, se
face referire la numele (denumirea) sau porecla celui gratificat, ori la o anumit ă calitate a celui
gratificat (profesie – dacă într-un anumit teritoriu este exercitat ă doar de o singură persoan ă:

notar, învăţător, fierar etc. -, cel care l-a îngrijit pe dispun ător în cursul unei boli de care acesta
a suferit, rudă).
Legatarul poate fi însă desemnat şi indirect, când gratificatul nu este identificat prin
nume (denumirea) sau calităţile sale, ci este identificat fie doar implicit, prin deduc ţie din
celelalte dispoziţii testamentare, fie prin indicarea mijlocului care duce la identificare sa.

III. INEFICACITATEA LEGATELOR

Urmează să analizăm cauzele de ineficacitate care se refer ă la revocarea prin voin ţa


testatorului (§ 1), revocarea prin hot ărâre judecătorească (§ 2) şi la caducitate (§ 3).

§ 1. Revocarea prin voin ţa testatorului. Testamentul fiind un act unilateral de ultimă voinţă
al dispunătorului, este revocabil prin defini ţie (art.802 C. civ.). Revocarea poate fi f ăcută
oricând de testator până la momentul decesului, fără a fi necesar să justifice aceasta în vreun
fel. Testatorul nu poate renun ţa la acest drept nici direct, nici indirect.
Revocarea prin voinţa testatorului poate fi expresă (A) sau tacită (B). Asupra ei
testatorul poate reveni prin retractarea revocării (C).

Revocarea legatelor este expresă atunci când rezultă dintr-o declaraţie formală ulterioară a
tesatorului în acest sens. Potrivit dispozi ţiilor art. 920 C. civ., revocarea expresă nu se poate
face decât fie printr-un testament posterior, fie printr-un act autentic. Revocarea expres ă este
aşadar un act solemn, iar nu consensual.
Din dispoziţiile Codului civil rezultă că în privinţa revoc ării legatelor s-a adoptat o concepţie
suplă, lipsită de rigiditate, alături de revocarea expresă permiţându-se şi revocarea tacită în
cazul redactării unui nou testament care con ţine dispoziţii incompatibile cu cel dintâi (art. 921
C. civ.) (a) şi în cazul înstrăinării obiectului legatului de către testator înaintea deschiderii

54
moştenirii (art. 923 C. civ.) (b). La aceste două cazuri de revocare tacită prevăzute de Cod,
practica judiciară şi doctrina au ad ăugat un al treilea, şi anume acela al distrugerii voluntare a
testamentului de c ătre testator (c).
Revocarea unui testament sau a unei simple dispozi ţii testamentare, indiferent dacă a fost
expresă sau tacită, fiind o dispoziţie de ultimă voinţă de natură testamentară, poate fi la rândul

ei revocată sau retractat ă, cum se spune în literatura de specalitate pentru a marca exact faptul
că este vorba de o revocare a revoc ării legatelor.
Retractarea poate fi expresă sau tacită.
Ca şi revocarea expresă, retractarea expresă a revocării testamentului nu se poate face
decât prin act autentic distinct sau printr-un testament posterior (art. 920 C. civ.).
Retractarea tacită nu este posibilă în cazul revocării prin înstrăinarea lucrului legat sau
prin distrugerea testamentului, ci doar în cazul unei revoc ări exprese ori al uneia tacite pentru
incompatibilitate. Ea poate rezulta fie din distrugerea voluntară de către testator a actului de
revocare expresă, fie din redactarea unui nou testament care conţine dispoziţii incompatibile cu
actul sau testamentul revocatoriu.
Retractarea revoc ării face în principiu să renască testamentul anterior.

§ 2. Revocarea prin hot ărâre judecătorească.


Există situaţii asupra cărora, prin natura lucrurilor, testatorul nu poate avea nici un
control. Este cazul legatelor cu sarcini, a căror îndeplinire nu se poate verifica decât dup ă data
decesului testatorului, precum şi cazul neîndeplinirii de c ătre legatar a obligaţiei de recunoştinţă
faţă de testator prin săvârşirea unor fapte de ingratitudine la adresa acestuia, obliga ţie a cărei
îndeplinire nu se poate, de asemenea, verifica în întregime decât dup ă decesul testatorului.
Pentru asemenea situaţii Codul civil reglementeaz ă ceea ce doctrina numeşte „revocarea
judecătoreasc ă a legatelor pentru cauze legale”. Într-adev ăr, din dispoziţiile art. 930 şi 931 C.
civ., combinat cu dispozi ţiile art. 830 şi 831 pct. 1 şi 2, rezultă că, la cererea moştenitorilor
interesaţi, revocarea judecătoreasc ă a legatelor poate surveni pentru neîndeplinirea sarcinilor
(A) şi pentru ingratitudine (B) . Această enumerare este limitativă.

§ 3. Caducitatea.

55
Ceea ce au în comun nulitatea, revocarea şi caducitatea este faptul c ă toate duc la
ineficacitatea (lipsirea de efecte a legatelor). Motivele şi condiţiile ineficacităţii diferă însă de
la una la alta. Nulitatea sanc ţionează nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile
de validitate (de fond şi de formă) ale legatelor, vizând aşadar formarea valabilă a acestora. La
rândul său, revocarea face ca un legat valabil format s ă fie ulterior lipsit de efecte fie prin

voinţa testatorului, fie prin hotărâre judecătorească pentru motive imputabile legatarului .
Caducitatea atrage şi ea ineficacitatea legatelor, dar, spre deosebire de nulitate, ea presupune un
legat valabil format, iar spre deosebire de revocare, ea se datoreşte fie decesului legatarului
înaintea deschiderii succesiunii , fie dispariţiei unui element esenţial al legatului , fie
neacceptării unui legat de către beneficiarul acestuia, adică unor elemente ulterioare
testamentului independente de voin ţa testatorului care atrag ineficacitatea de drept a legatelor.
Codul civil aminteşte următoarele cazuri de caducitate: predecesul legatarului (art. 924
C. civ.) (a), pieirea lucrului legat în timpul vieţii testatorului (art. 927 C. civ.) (b), refuzul
legatarului de a primi legatul (art. 928 C. civ.) (c) şi incapacitatea legatarului survenită
înaintea deschiderii mo ştenirii (art. 928 C. civ.) (d). La aceste cazuri prevăzute de Cod o parte
a practicii judiciare şi doctrinei adugă şi caducitatea pentru dispariţia cauzei (e).

IV. DESTINAŢIA BUNURILOR CARE AU FORMAT OBIECTUL LEGATELOR


INEFICACE.
Revocarea sau caducitatea legatelor, ca şi nulitatea acestora, atrag un efect negativ: lipsirea
de efecte a legatelor. Problema care se pune îns ă este aceea a efectului pozitiv, adică, în alte
cuvinte, cui profită, cine beneficiază de obiectul legatelor ineficace.
Dacă dispunătorul a avut prudenţa s ă prevadă prin testament că în caz de ineficacitate a
legatului făcut de el în favoarea lui A, acesta va reveni lui B, este vorba de o substituţie vulgară
îngăduită de lege (art. 804 C. civ.), spre deosebire de substitu ţia fideicomisară care este
prohibită. Prin urmare, voinţa defunctului (expresă sau tacită) primează, în sensul c ă dacă a fost
exprimată, de ineficacitatea primului legat profită legatarul desemnat subsecvent de testator.
În cazul în care testatorul nu şi-a manifestat voinţa, trebuie făcută distincţie după cum
ineficacitatea face să nu mai subziste nici un legat, nici o dispozi ţie pentru cauză de moarte,caz
în care bunurile vor reveni mo ştenitorilor legali, profitând acestora, mo ştenirea fiind în

56
întregime ab intestat, sau afectează numai anumite legate, altele rămânând în vigoare, caz în
care bunurile vor reveni, de regul ă, celui (celor) obliga ţi la plata legatelor ineficace (a) sau, prin
excepţie, conform dreptului de acresc ământ, colegatarului conjunctiv al cărui legat a rămas în
fiinţă (b).

1. Regula – atribuirea bunurilor celor obliga ţi la plata legatelor


Conform acestui principiu, ineficacitatea legatelor va profita celor obliga ţi la plata acestora,
cărora legatul sau legatele le-ar fi restrâns drepturile dac ă ar fi fost valabile, adic ă, dup ă caz,
moştenitorilor legali, legatarilor universali, cu titlu universal sau chiar particulari. Situa ţiile
pot fi foarte diferite. De exemplu: în cazul ineficacităţii unui legat universal, vor profita
moştenitorii legali ţinuţi la plata acestuia; în cazul ineficacit ăţii unui legat cu titlu universal,
dacă nu există moştenitori legali, va profita legatarul universal care ar fi fost ţinut la plată;
sau, în cazul ineficacităţii unui legat particular, un alt legatar particular obligat, prin ipotez ă,
de testator la plata acestuia etc.

2. Excepţia – legatele conjunctive şi dreptul de acrescământ


Prin voinţa testatorului obiectul unui legat particular - indiferent dacă se referă la un bun
corporal sau incorporal, mobil sau imobil, individual determinat sau de gen – poate fi l ăsat
la doi sau mai mulţi legatari cu vocaţia fiecăruia la întreg , situaţie în care ineficacitatea
unuia sau altuia din aceste legate va profita colegatarului sau colegatarilor ale c ăror legate au
rămas eficace, prin excepţie de la regula potrivit căreia ineficacitatea legatelor profită celor
ţinuţi la plata acestora. Acest legat poart ă denumirea de legat conjunctiv, iar dreptul
colegatarilor de a beneficia de ineficacitatea legatului unuia sau altuia dintre ei – drept de
acrescământ.
Dreptul de acrescământ este aşadar o excepţie de la regula potrivit căreia legatele
ineficace profită celor ţinuţi la plata acestora şi funcţionează doar în cazul legatelor
conjunctive. De aceea, în mod impropriu no ţiunea este utilizată şi în contextul mo ştenirii legale
în cazul în care un mo ştenitor renunţă la succesiune, iar de acest lucru profit ă comoştenitorii în
sensul că le sporesc cotele succesorale. În cazul legatului conjunctiv, dac ă toţi colegatarii vin la
moştenire, împart între ei în părţi egale obiectul legatului, dreptul fiec ăruia comprimând
drepturile celorlalţi, iar dacă unul sau altul dintre aceste legate este ineficace, partea ce ar fi

57
revenit beneficiarului acelui legat se va împ ărţi în părţi egale între colegatarii ale căror legate
au rămas eficace. Exemplu: imobilul l ăsat de dispunător printr-un legat conjunctiv lui A, B şi C
va reveni acestora în cote de câte 1/3 fiecare, iar dacă legatul lui A este caduc, imobilul va
reveni lui B şi C în cote de câte 1/2 fiecare.
Dreptul de acresc ământ este obligatoriu, deoarece, pe de o parte, legatul conjunctiv

conferă vocaţie la întregul bun, iar pe de altă parte, acceptarea unui legat nu poate fi fracţionată.

Capitolul II. EXHEREDAREA

Spre deosebire de nedemnitate, care atrage dec ăderea în temeiul legii a celui vinovat din
dreptul de a moşteni pe defunct, lipsindu-l de titlul care i-ar fi dat aptitudinea s ă moştenească,
chiar dacă este rezervatar, exheredarea nu afecteaz ă niciodată titlul de moştenire, chiar dacă
este vorba de un moştenitor nerezervatar, ci doar emolumentul. În cazul moştenitorilor
rezervatari acest lucru este evident, ei moştenind (ca moştenitori legali) rezerva, exheredarea
având efecte cel mult în limitele cotit ăţii disponibile. Faptul c ă şi moştenitorii nerezervatari
păstrează anumite prerogative care decurg din titlul lor de mo ştenitori, chiar dacă pot fi complet
lipsiţi prin exheredare de emolumentul moştenirii, este demonstrat de faptul c ă aceştia, de
pildă, pot cere o copie a inventarului mo ştenirii, pot lua m ăsuri conservatorii cu privire la
bunurile succesiunii, fac predarea legatelor, ori pot cere anularea testamentului, revocarea
judecătoreasc ă a legatelor sau constatarea caducităţii acestora.
În limitele dispoziţiilor legale imperative (rezervei), exheredarea este un drept
discreţionar al testatorului, nesusceptibil de cenzură prin intermediul justiţiei pe calea acţiunii
care sancţionează abuzul de drept.
Din punctul de vedere al întinderii sale, exheredarea poate fi totală sau parţială, şi
aceasta dintr-un dublu unghi: anume, pe de o parte, al persoanelor, ea poate viza toţi
moştenitorii defunctului sau numai pe unii dintre ace ştia, iar pe de altă parte al bunurilor, ea
poate viza întreg patrimoniul succesoral (afară de cazul existenţei unuia sau mai multor
rezervatari), o cotă-parte din aceasta sau unul sau mai multe bunuri din succesiune.

58
După cum loveşte pe moştenitori fără a se lua în considerare comportamentul acestora
ulterior deschiderii moştenirii sau, dimpotrivă, cu titlu de sanc ţiune pentru cazul în care ar
refuza executarea unei anume dispozi ţii testamentare, exheredarea poate fi fermă (I) sau cu titlu
de clauză penală (II).

I. Exheredarea fermă produce efecte de la data deschiderii moştenirii, nedepinzând în


nici un fel de conduita moştenitorilor ulterioară deschiderii moştenirii. Îndepărtarea de la
moştenire se prezintă însă diferit, după cum testatorul a instituit (§ 1) sau nu a instituit legatari
(§ 2).
II. Exheredarea condiţională inserată în testament cu titlu de clauz ă penală. Practica
judiciară şi doctrina admit în principiu valabilitatea clauzelor testamentare prin care
dispunătorul prevede exheredarea mo ştenitorilor săi ab intestat, în tot sau în parte (a cotit ăţii
disponibile), după cum este vorba de moştenitori nerezervatari sau rezervatari, dac ă aceştia
încalcă ultimele sale dorin ţe exprimate în cuprinsul testamentului.
Exheredarea apare în acest caz ca o sancţiune a neexecutării testamentului conform
voinţei defunctului, de unde no ţiunea de „clauză penală” utilizată în acest context.
De această dată, exheredarea nu mai este fermă (eficientă de la data deschiderii
moştenirii), ci condiţională, depinzând de conduita mo ştenitorilor legali ulterior deschiderii
moştenirii; dacă aceştia nu respectă dispoziţiile testamentare, operează cu efecte retroactive de
la data deschiderii moştenirii, pe de o parte, exheredarea, iar pe de alt ă parte, instituirea expres ă
sau implicită a legatarului (legatarilor) beneficiar(i) al(i) exhered ării.
Clauza poate viza un moştenitor anume, izolat, sau o dispoziţie testamentară, implicând
pe toţi moştenitorii care au legătură cu aceasta. Valabilă în principiu, clauza penală de
exheredare nu poate impune însă moştenitorilor decât executarea acelor dispoziţii testamentare
care nu contravin ordinii publice şi dispoziţiilor imperative ale legii.

Capitolul III. EXECU ŢIUNEA TESTAMENTARĂ

Executorul testamentar este persoana desemnată prin testament pentru a-l reprezenta
post-mortem pe testator, asigurând aducerea la îndeplinire a ultimelor dorinţe ale acestuia

59
manifestate cu respectarea formelor şi condiţiilor de fond testamentare. În mod obişnuit,
aducerea la îndeplinire a dispozi ţiilor testamentare este asigurată de erezii defunctului şi
legatarii universali. Facultativ, când crede de cuviin ţă, testatorul poate însă desemna în acest
scop una sau mai multe persoane (art. 910 C. civ.) în care are încredere, fie c ă este vorba de
unul sau altul dintre succesorii s ăi legali sau testamentari, fie de persoane str ăine de moştenire.

Executorul testamentar exercită anumite puteri, dar nu pentru sine ci pentru altul. De
aceea, în mod obişnuit se recunoaşte execu ţiunii testamentare natura juridică a unui mandat.
Executorul testamentar este mandatarul defunctului, iar nu al mo ştenitorilor legali sau
testamentari, aducând la îndeplinire voin ţa acestuia.
Ca şi mandatul de drept comun, execu ţiunea testamentară:
-este intuitu personae , ceea ce înseamnă că în cazul în care este refuzat ă de cel
desemnat sau acesta decedează înaintea deschiderii moştenirii, survine caducitatea, iar dac ă
executorul decedeaz ă după deschiderea moştenirii, dar înaintea îndeplinirii misiunii, puterile
acestuia nu trec la moştenitorii săi (art. 917 C. civ.);
-este în principiu gratuită, executorul având dreptul doar la rambursarea cheltuielilor
făcute pentru îndeplinirea misiunii sale, sarcin ă ce revine succesiunii (art. 919 C. civ.). Prin
excepţie, executorul poate fi gratificat pentru serviciile făcute cu un legat remuneratoriu de
valoare modică, numit „diamant” sau „legatul diamantului”;
-pune în sarcina executorului obliga ţia de a da socoteal ă de gestiunea sa (art. 916 alin. 5
C. civ.).
Execuţiunea testamentară este însă un mandat aparte, care prezintă unele caractere
diferite de ale mandatului comun, care îi confer ă un specific inconfundabil. Astfel:
-executorul testamentar este desemnat printr-un act unilateral, fiind „numit” de testator
în una din formele testamentare (art. 910 C. civ.), iar nu printr-un contract.
-mandatul obişnuit se referă în principiu la încheierea de acte juridice, în timp ce
execuţiunea testamentară poate include sau s ă aibă exclusiv ca obiect îndeplinirea unor acte
materiale, cum ar fi distrugerea unor documente ale defunctului;
-mandatul obişnuit încetează în principiu prin moartea mandantului (art. 1552 pct. 3 C.
civ.), în timp ce execuţiunea testamentară începe să producă efecte la data decesului
testatorului, fiind un act juridic mortis causa;

60
-mandatul obişnuit poate fi revocat oricând de mandant (art. 1553 C. civ.), în timp ce
execuţiunea testamentară este irevocabilă după data deschiderii moştenirii, succesorii
defunctului neputând revoca unilateral mandatul încredin ţat de defunct executorului
testamentar, având doar dreptul de a cere în justi ţie destituirea acestuia dacă a comis fapte
culpabile în executarea misiunii sale;

-în timp ce mandatar convenţional poate fi desemnată şi o persoană lipsită de capacitate


de exerciţiu, executor testamentar nu poatde e fi decât o persoană cu capacitate exerciţiu
deplină (art. 913 şi 915 C. civ.), care se apreciază în raport cu data deschiderii moştenirii, iar nu
cu data testamentului.

În cazul pluralităţii de executori, fiecare dintre aceştia are puteri depline şi poate
îndeplini ca şi când ar fi singur orice act specific execu ţiunii testamentare (art. 918 alin. 1 C.
civ.), afară de cazul în care testatorul a prevăzut altfel, fie dispunând să lucreze împreună, fie
atribuind fiecăruia o gestiune anume.

Puterile conferite diferă după cum execuţiunea testamentară este fără sezin ă (a) sau cu
sezină (b). Rolul executorului testamentar fără sezină (fără dreptul de a prelua bunurile
succesorale) este redus, rezumându-se doar la supravegherea şi cotrolul executării dispoziţiilor
testamentare de către cei ţinuţi la aceasta (mo ştenitorii legali sau legatari). El poate iniţia
mă suri conservatorii pentru evitarea delapidării sau deturnării bunurilor succesorale. În lipsa
sumelor pentru plata legatelor, poate cere vânzarea bunurilor mobile succesorale (art. 916 alin.
3 C. civ.).
Executorul testamentar nu poate primi decât sezina bunurilor mobile, nu şi a celor
imobile şi nici a fructelor sau veniturilor acestor bunuri. Sezina poate fi conferit ă executorului
pentru o durată de timp care nu poate depăşi un an (art. 911 C. civ.).
Cele două sezine (a executorului testamentar şi a moştenitorilor) nu se exclud, ci
coexistă, cea a executorului testamentar restrângând puterea mo ştenitorilor „printr-un soi de
vase comunicante”.

61
Titlul IV

INSTITUIREA CONTRACTUALĂ

1. Noţiune. Instituirea contractuală, denumită şi donaţie de bunuri viitoare, este „o


liberalitate prin care o persoană, instituantul, dispune cu titlu gratuit în beneficiul altei
persoane, instituitul, care acceptă, fie de toate sau o parte din bunurile care vor compune
succesiunea sa, sau de cutare sau cutarebun determinat care se va putea g ăsi în aceasta”.
Este vorba aşadar de un act prin care se instituie mo ştenitori (legatari) universali, cu
titlu universal sau particulari, ca în cazul mo ştenirii testamentare, dar nu prin testament, care
este un act juridic unilateral, a şa cum se face în mod obi şnuit, ci printr-un contract (act de
formaţie bilaterală). Sintagma „donaţie de bunuri viitoare” vrea s ă pună în evidenţă faptul că
donatarul nu va beneficia de liberalitate decât la o dat ă viitoare, aceea a morţii donatorului, iar
nu în prezent.
Caracterul de excepţie al instituirii contractuale rezultă din faptul că, potrivit legii, nu
poate fi f ăcută decât fie prin contractul de c ăsătorie (art. 933-935 C. civ., abrogate prin Decretul
nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a decretului privitor la persoanele
fizice şi persoanele juridice; art. 1080-1091 C. civ. francez, în vigoare şi astăzi), fie doar între
soţi, în timpul căsătoriei, prin convenţie separată de cea matrimonială iniţială.

Pentru a stabili regimul juridic al instituirii contractuale trebuie stabilit îns ă care dintre
aceste trăsături sunt dominante: cele care apar ţin donaţiei sau cele care apar ţin testamentului?
Răspunsul este c ă în cazul instituirii contractuale făcute prin contract matrimonial predomin ă
caracteristicile donaţiei, aceasta fiind irevocabilă, în timp ce în cazul celei făcute în timpul
căsătoriei predomină caracteristicile testamentului, aceasta fiind revocabilă ad nutum (art. 937

alin. 1 C. civ.).
Efectele instituirii contractuale trebuie diferenţiate după cum ne referim la situaţia
dinaintea decesului instituantului (a) sau dup ă decesul acestuia (b).

62
Titlul V

LIMITELE DREPTULUI DE A DISPUNE PRIN ACTE JURIDICE MORTIS CAUSA

Persoana fizică are puterea de a dispune de bunurile sale mortis


causa, derogând de la regulile supletive ale mo ştenirii legale. Această putere însă nu este
discreţionară, având anumite limite. Limitele menţionate se referă, pe de o parte, la
prohibirea pactelor asupra succesiunilor viitoare (Cpitolul I), iar pe de alt ă parte la rezerva
ereditară (Capitolul II).

Capitolul I
PROHIBIREA PACTELOR ASUPRA SUCCESIUNILOR VIITOARE

Alineatul 2 al art. 965 C. civ. face precizarea c ă „nu se poate face renun ţarea la o
succesiune ce nu este deschisă, nici (nu) se pot face învoiri asupra unei astfel de succesiuni,
chiar de s-ar da consimţământul celui a cărui succesiune este în chestiune”. Prin excep ţie
aşadar, succesiunile nedeschise nu pot forma obiectul unei vânz ări şi nici al vreunei alt act
juridic
Principiul prohibiţiei pactelor asupra succesiunilor viitoare a fost justificat în timp de
patru raţiuni. În primul rând, considerentul de ordin moral că pactul ar naşte dorinţa morţii
(votum mortis) celui care lasă moştenirea. În al doilea rând, considerentul c ă ar încălca regulile
moştenirii legale şi mai ales principiul egalităţii succesorale. În al treilea rând, necesitatea de a
proteja moştenitorii contra abuzului de influen ţă sau leziunii. În al patrulea rând, argumentul c ă
libertatea de a testa nu poate fi alienat ă prin acte între vii, căci încheind un contract cu privire
la succesiune, cel despre a c ărui moştenire este vorba nu ar mai putea reveni unilateral asupra
acestuia, ci numai cu acordul cocontractantului.

63
Deşi denumirea de „pact” ar putea conduce la concluzia c ă este vorba doar de conven ţii
(acte juridice bi- sau multilaterale), noţiunea este utilizată în înţelesul ei mai larg, incluzând nu
numai convenţiile (cu titlu gratuit sau oneros), cum ar fi dona ţia sau vânzarea, ci şi actele
unilaterale, cum este renunţarea la moştenire (art. 965 alin. 2 C. civ. prevede expres c ă „nu se
poate face renun ţare la o succesiune nedeschisă”).

Interdicţia se referă la pactele încheiate cu privire la elementele unei succesiuni


nedeschise, adică asupra patrimoniului unei persoane care este încă în viaţă. Pactul poate avea
ca obiect fie întreaga universalitate succesoral ă, fie o cot ă-parte din aceasta, fie un anume bun.
Este indiferent dacă afectează sau nu rezerva succesoral ă.
Având în vedere libertatea deplin ă a lui de cujus de a lăsa la data morţii sale ceea ce îi
va plăcea, putând dobândi, înstrăina sau conserva ceea ce va dori, rezult ă că succesiunea
viitoare se distinge prin caracteristica esenţialmente eventuală sau virtuală a drepturilor pe care
le conferă. Cu alte cuvinte, pactul asupra succesiunilor viitoare se poate recunoa şte prin faptul
că nu conferă creditorului pe timpul vieţii celui despre a c ărui moştenire este vorba decât o
simplă expectativă (speran ţă), iar nu un drept actual cert, chiar afectat de modalit ăţi.
Din formularea imperativă a textului art.965 alin.2 C. civ. („nu se poate face…”),
rezultă neîndoielnic faptul că sancţiunea atrasă de nerespectarea prohibiţiei este nulitatea
absolută a pactului.
Prin excepţie de la regula interdicţiei pactelor asupra succesiunilor viitoare, Codul civil
conţine câteva excepţii, al căror câmp ar putea fi l ărgit în viitor, sub presiunea necesit ăţilor
vieţii practice.
Constituie astfel de excep ţii:
- instituirea contractuală, atât cea făcută prin contractul de c ăsătorie (art. 933 C. civ.),
cât şi cea făcută în timpul căsătoriei, care fiind revocabilă ad nutum (art. 937 alin.1 C.
civ.),chiar dacă nu este prevăzută de lege, nu contravine principiilor art. 965 alin. 2 C. civ.
(supra nr. 368);
- donaţia-partaj, îngăduită de art. 795 C. civ.,prin care ascendenţii pot împ ărţi încă din
timpul vieţii cu titlu de drepturi succesorale între descendenţii lor bunurile pe care le de ţin la
momentul actului, chiar dacă atribuie drepturi actuale descendenţilor.donatari, constituie totu şi
un pact succesoral asupra unei succesiuni viitoare prin faptul c ă implică renunţarea
descendenţilor-donatari de a cere raportul succesoral;

64
- clauzele societare în societăţile civile sau de persoane prin care e stipulează
continuarea societăţii cu asociaţii rămaşi în via ţă sau cu mo ştenitorii acestora (art.1526 C. civ.).
Prin acest pact se reglementeaz ă în avans soarta drepturilor în societate ale asociatului
predecedat;
- renunţarea anticipată la dreptul de a cere reduc ţiunea unei liberalităţi consimţite de

de cujus.

Capitolul II
REZERVA SUCCESORALĂ

1. Principiul libertăţii de a dispune de propriile bunuri şi limitarea acesteia prin


dispoziţiile legale referitoare la rezervă. Din dispoziţiile art. 475 şi 480 C. civ. rezultă
principiul potrivit căruia proprietarul poate dispune liber de bunurile sale, dar c ă această
libertate nu este nelimitată, putând fi îngrădită prin dispoziţii legale în anumite cazuri, din
anumite raţiuni.
Printre dispoziţiile legale care limitează dreptul de a dispune de propriile bunuri se
enumeră şi cele referitoare la rezervă.
Codul civil şi legislaţia adiacentă nu se refer ă decât indirect la rezervă, prev ăzând că în
cazul în care cel despre a c ărui moştenire este vorba las ă în via ţă rude apropiate (descende ţi sau
părinţi) ori soţ supravieţuitor, nu poate dispune prin acte juridice cu titlu gratuit între vii
(donaţii) sau mortis causa (legate) decât în limitele unei anumite cote-p ărţi din patrimoniul său
(art. 841 şi 843 C. civ. şi art. 2 din Legea nr. 319/1944). Partea din patrimoniul succesoral de
care de cujus poate dispune neîngr ădit se numeşte cotitate disponibilă, iar partea de care,
implicit, rezultă că nu poate dispune şi care revine în temeiul legii rudelor sale cele mai
apropiate şi soţului supravieţuitor se numeşte rezervă. Rezerva şi cotitatea disponibil ă se
exprimă ambele prin frac ţiuni din unitatea care este patrimoniul defunctului.
Proporţia cotitate disponibilă – rezervă avută în vedere este cea care se raporteaz ă la
patrimoniul dispunătorului de la data deschiderii mo ştenirii, iar nu de la data actului de

65
dispoziţie. De aceea, nu se poate vorbi pe timpul vie ţii celui despre a c ărui moştenie este vorba
de o indisponibilizare sau, cu atât mai pu ţin, de o inalienabilitate sau insesizabilitate a a cotei
părţi reprezentând rezerva. Faptul c ă o mo ştenire are sau nu o parte rezervat ă se stabileşte şi în
funcţie de elemente cu totul străine voinţei dispunătorului, cum ar fi, de pildă, elementul
obiectiv că a lăsat succesibili rezervatari. Iar, în plus, rezervatarii fiind liberi să renunţe la

moştenire, pot deveni străini de moştenire prin voin ţa lor (art. 696 C. civ.), nefiind lua ţi în
calcul la stabilirea rezervei.
Regulile referitoare la rezerva succesorală impun ca o parte a moştenirii – rezerva – s ă
se defere după normele moştenirii legale şi doar cealaltă parte a moştenirii – cotitatea
disponibilă – după voinţa defunctului, conform normelor moştenirii testamentare.
Rezerva protejează pe rezervatari nu numai contra liberalit ăţilor făcute terţilor străini de
moştenire, dar şi contra celor făcute în favoarea unuia sau altuia dintre aceştia peste limitele
cotităţii disponibile, păstrând un anumit echlibru între ei. Principiul este c ă nu se pot face
liberalităţi (donaţii şi legate) în favoarea rudelor sau so ţului supravie ţuitor decât în limitele în
care pot fi făcute şi terţilor, adică în limitele cotităţii disponibile. Rezervatarii gratifica ţi pot
cumula rezerva şi cotitatea disponibilă.

I. CARACTERELE GENERALE ALE REZERVEI


Rezerva succesorală se caracterizează prin faptul că reprezintă o parte a succesiunii ( pars
hereditatis) (a), are un caracter de ordine publică (b), este colectivă (c) şi este datorată în
natură (d).
II. MOŞTENITORII REZERVATARI
Din dispoziţiile art. 841, 843 C. civ. şi art. 2 din Legea nr. 319/1944 rezultă că moştenitorii
rezervatari sunt doar descendenţii (§ 1), ascenden ţii privilegiaţi (§ 2) şi soţul supravieţuitor
ai defunctului (§ 3)

§ 1. Descenden ţii. Potrivit art. 841 C. civ., în cazul în care la mo ştenire vin copii ai defunctului,
cotitatea disponibilă a moştenirii nu poate depăşi:
-1/2 din moştenire, dacă lasă un copil;
-1/3 din moştenire, dacă lasă doi copii;
-1/4 din moştenire, dacă lasă trei sau mai mulţi copii.

66
Implicit, rezultă că rezerva va fi de: 1/2 din mo ştenire pentru un copil, 2/3 din mo ştenire
pentru doi copii şi 3/4 din mo ştenire pentru trei sau mai mulţi copii.
Aşa cum precizează art. 842 C. civ., prin „copii” se în ţeleg descendenţii de orice grad ai
defunctului (fii, nepoţi, strănepoţi etc.) care, conform regulilor devolu ţiunii legale, vin la
moştenire.

Dacă unul dintre copiii defunctului este predecedat, având la rândul său copii, în viaţă la
deschiderea moştenirii, iar la moştenire vin şi unul sau mai mulţi copii ai defunctului care i-au
supravieţuit, calculul se va face în funcţie de numărul tulpinilor, întrucât sunt întrunite
condiţiile reprezentării succesorale. De exemplu, dacă la moştenire vine un fiu al defunctului şi
doi nepoţi, copii ai unui fiu predecedat, cotitatea desponibil ă a moştenirii nu poate dep ăşi 1/3
din masa succesoral ă. Calculul se va face tot pe tulpini chiar şi în cazul în care nu sunt întrunite
condiţiile reprezentării succesorale, cum se întâmpl ă, de pildă, atunci când defunctul a avut un
fiu, acesta este predecedat, iar la moştenire vin în nume propriu cei trei copii ai acestuia
(cotitatea disponibilă va trebui să se înscrie în limita a 1/2, iar nu de 1/4 din mo ştenire).

§ 2. Ascenden ţii privilegiaţi. Conform art. 843 C. civ., cotitatea disponibil ă a moştenirii nu
poate trece peste !/2 din moştenire dacă cel decedat lasă în viaţă ambii părinţi sau peste 3/4 din
moştenire dacă lasă în via ţă un singur p ărinte, în mod corelativ, rezerva fiind de 1/2 sau 1/4 din
moştenire.
Dacă părinţii defunctului vin la moştenire împreună cu colateralii privilegiaţi, care nu
sunt rezervatari, aceştia din urmă pot fi exherdaţi prin liberalităţi în întregime de cel despre a
cărui moştenire este vorba, p ărinţii fiind însă rezervatari sunt în drept să pretindă reducţiunea
liberalităţilor care le încalcă rezerva.
În măsura în care, prin voinţa dispunătorului, liberalităţile nu consumă cotitatea
disponibilă în întregime, colateralii privilegiaţi au dreptul la diferen ţa până la limita maximă a
cotităţii disponibile, fără însă a putea cere părinţilor vreo restrângere a rezervei, aceasta
cuvenindu-li-se în întregime.

§ 3. Soţul supravieţuitor. Din dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 319/1944, rezult ă că, în cazul în
care defunctul lasă un soţ supravieţuitor, liberalităţile făcute de soţul predecedat nu pot dep ăşi

67
jumătate din cotele de mo ştenire legală prevăzute la art.1 din aceeaşi lege în favoarea so ţului
supravieţuitor. Se deduce deci c ă rezerva soţului supravieţuitor va fi de:
-1/8 din moştenire în concurs cu descenden ţii (jumătate din cota legală de 1/4);
-1/6 din moştenire în concurs cu ascendenţii şi colateralii privilegiaţi, dacă aceştia vin
împreună la moştenire (jumătate din cota legal ă de 1/3);

-1/4 din mo ştenire în concurs fie cu ascenden ţii privilegiaţi, fie cu colateralii privilegiaţi
(jumătate din cota legală de 1/2);
-3/8 din moştenire în concurs cu ascenden ţii ordinari (clasa a treia de moştenitori) sau
cu colateralii ordinari (clasa a patra de mo ştenitori) (jumătate din cota legală de 3/4);
-1/2 din moştenire când există donaţii care se impută asupra cotităţii disponibile a
moştenirii şi liberalităţi testamentare (legate) (jumătate din întreaga moştenire, care ar fi revenit
soţului supravie ţuitor în lipsă de moştenitori legali).

Problema imputării rezervelor când la mo ştenire vin alţi rezervatari împreună cu soţul
supravieţuitor necesită o analiză specială.
Cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor în concurs cu copiii dintr-o
căsătorie anterioară a defunctului (art. 939 C. civ.). În cazul în care so ţul supravieţuitor vine la
moştenire în concurs cu copii ai defunctului dintr-o căsătorie anterioară, acesta nu poate
beneficia de liberalităţile făcute de soţul decedat decât în limita unei cotităţi disponibile
speciale, care poate fi mai mic ă sau cel mult egală cu cea ordinară, limita aceste cotităţi
speciale fiind partea copilului care a luat cel mai pu ţin din mo ştenire, dar fără a putea depăşi
valoric a patra parte din mo ştenire.

III. CALCULUL REZERVEI ŞI AL COTITĂŢII DISPONIBILE

Masa de calcul şi operaţiunile pentru stabilirea acesteia. Aşa cum rezultă din dispoziţiile
art. 849 C. civ., întregul la care se raporteaz ă rezerva şi cotitatea disponibil ă a mo ştenirii nu se
confundă cu bunurile pe care le lasă de cujus la data deschiderii moştenirii, căci rezerva
protejează pe cei în drept nu numai contra legatelor făcute de defunct, ci şi împotriva dona ţiilor
făcute de acesta în timpul vie ţii, fiind şi acestea luate în calcul la stabilirea întregului în

68
discuţie. Cu alte cuvinte, se poate spune c ă masa de calcul (sistemul de referin ţă) pentru
determinarea rezervei şi a cotităţii disponibile a moştenirii este patrimoniul pe care de cujus l-
ar fi lă sat dacă nu ar fi făcut donaţii, adică un patrimoniu reconstituit fictiv (contabil, prin
calcul pe hârtie).
Masa de calcul a rezervei şi a cotităţii disponibile este o noţiune mai extinsă, care nu se

confundă nici cu noţiunea de masă succesoral ă, ce cuprinde doar bunurile defunctului care se
deferă prin succesiune, iar nu şi donaţiile făcute de acesta în timpul vie ţii, decât dacă sunt
supuse reducţiunii în favoarea rezervatarilor, nici cu no ţiunea de masă partajabilă, ce nu
cuprinde decât bunurile succesorale care se deferă universal sau cu titlu universal, iar nu şi cele
deferite cu titlu particular (legatele particulare).
Pentru determinarea masei de calcul, art. 849 C. civ stabileşte o suită de trei operaţiuni:
stabilirea activului brut prin determinarea bunurilor l ăsate de defunct la data decesului şi a
valorii acestora (§ 1); stabilirea activului net prin sc ăderea pasivului succesoral din activul brut
(§ 2); reunirea fictivă (pentru calcul) la activul net a valorii donaţiilor făcute de defunct în
timpul vieţii (§ 3).
Regulile stabilite de art. 849 C. civ. pentru calculul rezervei şi al cotităţii disponibile
sunt de ordine public ă, astfel încât nu se poate deroga de la acestea în nici un fel prin în ţelegeri
contractuale.

Prezumţia instituită de art. 845 C. civ. Art. 845 C. civ. prezum ă că înstrăinările făcute în
favoarea unui succesibil în linie dreaptă de de cujus în timpul vieţii sub forma unor acte cu
titlu oneros cu păstrarea dreptului de uzufruct sau contra unei rente viagere sunt dona ţii
preciputare care trebuie reunite valoric pentru calcul la activul net al succesiunii, imputarea
lor făcându-se în primul rând pe cotitatea disponibil ă a mo ştenirii, iar pentru diferenţă, dacă
există, asupra părţii de rezervă cuvenite celui gratificat. Pentru ca prezum ţia prevăzută la art.
845 C. civ. să-şi producă efectele trebuie să fie întrunite următoarelecondi ţii:
-actul de înstrăinare trebuie să prezinte aparenţa unui act cu titlu oneros.
-actul să fie consimţit în favoarea unuia dintre succesibilii rezervatari în linie direct ă ai
înstrăinătorului.
-înstrăinătorul să-şi fi rezervat dreptul de uzufruct sau s ă fi stipulat în contrapartidă o
rentă viageră.

69
IV. IMPUTAREA LIBERALITĂŢILOR

Aşa cum am văzut, când există moştenitori rezervatari acceptanţi, masa de calcul se
împarte în rezerva globală şi în cotitatea disponibilă a moştenirii. Simpla cunoaştere a
cuantumului rezervei şi a cotităţii disponibile a moştenirii nu sunt suficiente, fiind necesară

determinarea sectorului (rezervei sau cotit ăţii disponibile) asupra căreia trebuie imputate
(calculate) liberalităţile făcute de defunct, c ăci dacă imputarea se face asupra rezervei, cotitatea
disponibilă rămâne deschisă altor liberalităţi, iar dacă se face asupra cotităţii disponibile,
aceasta se restrânge prin liberalităţile succesive până la epuizarea ei, liberalităţile ulterioare
rămânând fără efecte.
În cazul donaţiilor şi legatelor făcute în favoarea terţilor străini de moştenire sau a
moştenitorilor nerezervatari, imputarea (calculul) liberalităţilor se va face într-o anumit ă
ordine, inversă celei a reducţiunii acestora, întotdeauna din cotitatea disponibil ă a moştenirii
pentru a se determina dacă se înscriu în limitele acesteia, caz în care rămân eficiente, sau nu,
caz în care vor fi supuse reduc ţiunii, aceşti gratificaţi neavând nici un drept asupra rezervei.
Moştenitorul rezervatar beneficiar al unei dona ţii nescutite de raport poate renun ţa la calitatea
de moştenitor legal (şi rezervatar), păstrând dona ţia, fără a mai fi obligat la raport, aceasta
imputându-se asupra cotit ăţii disponibile a mo ştenirii, ca şi cum donatarul ar fi un ter ţ gratificat
străin de moştenire, iar donaţia preciputară (art. 752 C. civ.).
Dacă însă cei gratificaţi sunt moştenitorii acceptanţi rezervatari ai defunctului, reunind
în persoana lor atât caliatea de rezervatari cât şi de gratificaţi, se pune problema dacă
liberalităţile primite de aceştia se impută mai întâi asupra rezervei şi excedentul, dacă există,
asupra cotităţii disponibile a moştenirii sau invers, aceştia având vocaţie eventuală atât la
rezerva, cât şi la cotitatea disponibilă a moştenirii? Răspunsul depinde de faptul dacă
liberalitatea este preciputară (scutită de raport) (§ 1) sau nepreciputar ă (nescutit ă de raport) (§
2).
Liberalităţile preciputare sunt dona ţiile scutite de raport prin voin ţa dispunătorului ori
prin natura lor (cazul donaţiilor făcute părinţilor, care nu au obligaţia legală de raport, şi al
donaţiilor prezumate prevăzute la art. 845 C. civ.) şi legatele, afară de cele pentru care
testatorul a prevăzut că sunt imputabile asupra rezervei. Fiind vorba de liberalit ăţi făcute de
dispunător în ideea de a-l avantaja pe beneficiar, peste limitele rezervei legale, acestea se

70
impută asupra cotităţii disponibile a moştenirii dacă au o valoare mai mic ă sau cel mult egală
aceleia a părţii disponibile.
Imputarea acestor liberalităţi asupra disponibilului se va face în ordinea inversă a
reducţiunii lor (donaţiile mai vechi vor prima asupra celor mai recente, orice dona ţie primând
asupra legatelor – art. 850 C. civ.).

În schimb, prin natura lor, liberalităţile nescutite de raport (nepreciputare), nu sunt


definitive, adică făcute de dispunător în ideea de a-l gratifica pe beneficiar peste partea sa
ereditară (rezerv ă), ci reprezintă doar un avans în contul viitoarei mo şteniri, o atribuire
anticipată de drepturi în contul mo ştenirii legale, care trebuie s ă fie adusă (raportată) la masa de
bunuri ce urmează a fi împărţită între rezervatarii îndreptăţiţi la raport (descenden ţii şi soţul
supravieţuitor), raportul asigurând egalitatea între aceştia.
Fiind un avans în contul mo ştenirii, fără intenţia de avantajare a donatarului în
detrimentul celorlalţi rezervatari, principiul este că donaţile raportabile se impută asupra
rezervei celui gratificat, iar nu asupra cotit ăţii disponibile a moştenirii.
Din perspectiva imputării liberalităţilor, trebuie făcută însă distincţie între situaţia în
care donaţia se înscrie în limitele rezervei celui gratificat şi situaţia când depăşeşte aceste
limite. Dat fiind c ă imputarea liberalităţilor raportabile se face asupra rezervei celui gratificat,
dacă donaţia raportabilă se înscrie în limitele rezervei, aceasta nu afectează în nici un fel
cotitatea disponibilă a moştenirii care rămâne liberă pentru liberalităţile ulterioare făcute de
defunct. Depăşirea limitelor rezervei celui gratificat printr-o dona ţie raportabilă are consecinţe
doar în cazul în care de cujus a făcut şi liberalităţi preciputare, care fac să existe o cotitate
disponibilă, ele imputându-se asupra acesteia. Între comoştenitorii rezervatari ţinuţi la raport
care vin singuri la moştenire, oricare ar fi valoarea dona ţiei, raportul face ca aceştia să împartă
succeiunea conform cotelor de mo ştenire legală, problema imputării donaţiei nepunându-se
întrucât nu există parte rezervată a moştenirii şi nici cotitate.disponibil ă.
Atunci când există nu numai moştenitori rezervatari ţinuţi la raport, ci şi gratificaţi cu
liberalităţi preciputare (fie c ă este vorba de terţi străini de moştenire, fie de erezi ai defunctului,
rezervatari sau nerezervatari), donaţia raportabilă se impută mai întâi asupra rezervei celui
gratificat, iar dacă aceasta nu este suficient ă întrucât liberalitatea o depăşeşte în valoare,
diferenţa se impută asupra cotităţii disponibile a moştenirii.

71
Donaţia astfel imputată fiind în acelaţi timp şi raportabilă, se va aduce în întregime la
masa partajabilă, inclusiv partea care se imput ă asupra cotităţii disponibile, împărţindu-se între
rezervatrii îndreptăţiţi la raport conform cotelor de mo ştenire legală.

V. REDUCŢIUNEA LIBERALITĂŢILOR EXCESIVE

Reducţiunea nu operează de drept, ea trebuie cerut ă de către rezervatarii în interesul


cărora a fost reglementată rezerva (art. 848 C. civ.). Reducţiunea poate fi realizată pe cale
convenţională (A) pe cale de excepţie (B) şi pe cale de ac ţiune (C).
Acţiunea în reducţiune decurge pentru rezervatari dintr-un drept propriu – deptul la
rezervă, şi nu dintr-un drept transmis lor pe cale succesoral ă, ceea ce face ca titularului acesteia
să nu-i poată fi opuse excepţiile care i-ar fi putut fi opuse defunctului (de exemplu, copii
defunctului pot ataca o vânzare a defunctului care ascunde o dona ţie, fără ca dobânditorul să le
poată opune excepţia de garanţie pentru evicţiune).
Este vorba de o ac ţiune personală, iar nu reală. Ca atare, este supusă prescripţiei
extinctive în termenul general de trei ani, care începe să curgă de la data deschiderii mo ştenirii.
Din caracterul personal decurge şi caracterul divizibil al ac ţiunii în reducţiune. Rezervatarii pot
acţiona în comun solicitând reîntregirea rezervei globale, dar dac ă dintr-un motiv sau altul
acţiunea nu este introdusă decât de unul (unii) dintre rezervatari, reduc ţiunea nu va opera decât
pentru partea de rezervă a reclamantului, iar nu pentru rezerva global ă. Acţiunea în reduc ţiune
fiind personală, rezervatarii pot renun ţa la aceasta.
Admiterea acţiunii în reduc ţiune are ca efect desfiin ţarea în tot sau în parte a liberalit ăţii
care încalcă rezerva succesorală.
În dreptul nostru, pornind de la principiul potrivit c ăruia rezerva trebuie asigurat ă
moştenitorilor în natură, regula este aceea a reducţiunii în natură, adică prin reintegrarea
obiectului legatelor sau dona ţiilor în rezerva succesorală (1°) şi doar excepţia cea a reducţiunii
prin echivalent, prin compensarea valoric
ă a obiectului liberalităţii reduse, rezerva
reconstituindu-se prin plata unei sume de bani (2°).
Reducţiunea prin echivalent, în dreptul nostru, se face prin excep ţie în următoarele cazuri:
-dacă donaţia excesivă a fost făcută unui descendent sau so ţului supravieţuitor cu
scutire de raport, iar succesiunea con ţine bunuri de aceea şi natură.

72
-dacă donatarul este un succesibil obligat la raport, iar obiectul dona ţiei este un imobil
şi partea supusă reducţiunii (care excede cotitatea disponibil ă ) este mai mică de jumătate din
valoarea acestui bun .
-dacă donatarul a înstrăinat înaintea deschiderii mo ştenirii bunul care a format
obiectul donaţiei reductibile.

-dacă bunul donat a pierit din culpa donatarului , acesta este obligat s ă suporte
reducţiunea prin echivalent bănesc, după valoarea pe care bunul pierit ar fi avut-o la data
deschiderii moştenirii;
-dacă obiectul donaţiei l-a constituit o cantitate de bunuri fungibile, prin analogie cu
cazul uzufructul unor asemenea bunuri reglementat de art. 526 C. civ., reduc ţiunea se va face
prin restituirea unei cantităţi similare de bunuri .

Ordinea reducţiunii liberalităţilor este guvernată de trei reguli care rezultă din dispoziţiile art.
850 şi 852 C. civ: legatele se reduc înaintea dona ţiilor (a); legatele se reduc toate deodat ă şi în
mod proporţional (b); şi donaţiile se reduc în ordinea invers ă a datei lor (c).
Pe lângă donaţiile şi legatele obişnuite, există însă şi liberalităţi hibride, care au
caracteristici aparţinând atât donaţiilor cât şi legatelor (d).
a). Regula reducţiunii legatelor înaintea dona ţiilor este imperativă, dispunătorul nefiind în
drept să stipuleze contrariul.
b). Regula reducţiunii proporţionale a legatelor este supletiv ă, întemeindu-se pe voin ţa
prezumată a testatorului, poate fi înl ăturată printr-o dispoziţie prin care se prevede o anumit ă
ordine de reducţiune.
c). Potrivit art.850 alin. 2 C. civ., „reducţiunea va începe de la cea din urm ă donaţiune, după
săvârşirea acesteia se va trece îndat ă la cea a doua dup ă dânsa, şi aşa pe rând pân ă la cea mai
veche donaţiune”. Aşadar, spre deosebire de legate, donaţiile se reduc în ordinea inversă a
datei lor, începând cu cea mai recent ă, după care se trece la următoarea şi aşa mai departe
până când se va reconstitui rezerva.
Dacă mai multe donaţii au fost făcute la aceeaşi dată, ele se vor reduce în mod
proporţional. Importanţa datei în cazul donaţiilor este evidentă atunci când se pune problema
ordinii reducţiunii acestora.

73
În cazul donaţiilor indirecte sau deghizate încheiate prin acte sub semn ătură privată,
data menţionată în act nu face credinţă decât între părţi, nu şi în privinţa terţilor, în rândul
cărora se enumeră ceilalţi donatari gratificaţi de defunct, precum şi rezervatarii (care ap ărându-
şi un drept dobândit direct de la lege, iar nu de la defunct, nu sunt avânzi-cauz ă ai acestuia în
privinţa donaţiilor care le încalcă rezerva, ci terţi). Faţă de aceşti terţi data actului nu este

opozabilă decât dacă a devenit certă în condiţiile art. 1182 C. civ. (prin prezentarea la o
instituţie publică, înscrierea în registrul anume destinat, decesul uneia din părţile contractante
sau prin menţionarea într-un act f ăcut de un funcţionar public).
Referitor la donaţiile realizate sub forma darului manual, contrar susţinerilor unor
autori, potrivit cărora dispoţiile art. 1182 C. civ. nu le sunt aplicabile întrucât ar fi excluse prin
natura lor, proba datei acestora putându-se face prin orice mijloc de prob ă chiar şi de c ătre
donatar, s-a ajuns totu şi la concluzia c ă dobândesc dată certă prin decesul donatorului şi că sunt
reductibile înaintea celorlalte donaţii, dar după legate, întrucât dispunătorul s-a desesizat de
obiectul lor încă din tumpul vieţii.
Dacă donatarul a cărui liberalitate trebuie redus ă întrucât încalcă rezerva este insolvabil,
problema care se pune este dac ă riscul acestei insolvabilităţi este suportat de rezervatari, care s-
ar vedea pu şi în situaţia să suporte această pierdere, sau de către donatarul a cărui liberalitate ar
urma la rând în ordinea reducţiunii donaţiilor în ordinea inversă a datei acestora, începând cu
cea mai recentă. În general, se admite solu ţia potrivit căreia insolvabilitatea este suportată de
donatarul anterior, dar nu fără oarecare rezerve care decurg din faptul c ă, pe de o parte, solu ţia
nu este întrutotul consonantă cu principiul irevocabilităţii donaţiilor, donatorul putându-şi
revoca indirect o donaţie anterioară prin gratificarea unui insolvabil, iar pe de alt ă parte că
jurisprudenţa care este citat ă de to ţi autorii în sensul solu ţiei menţionate se referă în realitate la
un caz cu totul special, acela în care donatarul a c ărei liberalitate era supusă reducţiunii era
necunoscut.
Dispoziţiile legale referitoare la ordinea reduc ţiunii donaţiilor sunt de ordine publică,
astfel încât donatorul nu poate deroga prin voin ţa sa de la acestea prevăzând o altă ordine de
reducţiune. Această regulă decurge din principiul irevocabilit ăţii donaţiilor care nu poate fi
eludat de dispunător, excepţie făcând donaţiile între soţi.

74
Conform prevederilor art. 844 C. civ., „dac ă dispoziţia prin acte între vii sau prin
testament, constituie un uzufruct sau o rendită viageră, a cărei valoare trece peste cantitatea
disponibilă, erezii rezervatari au facultatea de a executa aceste dispozi ţii sau de a abandona
proprietatea cantităţii disponibile”. Cu alte cuvinte, în cazul în care liberalităţile excesive nu au
ca obiect deplina proprietate, ci fie doar uzufructul, adic ă un dezmembrământ al proprietăţii, fie

plata unei rente viagere, rezervatarii au op ţiunea între acceptarea executării liberalităţii conform
voinţei defunctului, mulţumindu-se cu restul drepturilor succesorale pân ă la stingerea dreptului
viager al celui gratificat, sau abandonarea cotit ăţii disponibile a moştenirii în deplină
proprietate în favoarea beneficiarilor acelor liberalităţi, obţinând la rândul lor în deplin ă
proprietate rezerva succesorală, fără a mai fi obligaţi să suporte uzufructul sau plata rentei
viagere.

Titlul VI

DREPTUL DE OPŢIUNE SUCCESORALĂ

I. TITULARII DREPTULUI DE OPŢIUNE. Dreptul de opţiune aparţine tuturor


succesibililor, indiferent dacă titlul lor de moştenire este legea, testamentul sau contractul, ori
dacă vocaţia lor este universală, cu titlu uniersal sau particular ă. Dintre moştenitorii acceptanţi,
în final, vor fi chemaţi efectiv la moştenire cei indicaţi de regulile aplicabile devolu ţiunii
legale, testamentare sau contractuale a mo ştenirii.
Pentru minorii sub 14 ani şi pentru interzişi dreptul de op ţiune succesorală se exercită
de p ărinţi sau tutori (art. 105 alin.1, art. 124 alin. 1 şi art. 147 C. fam), în timp ce minorii între

14-18 ani îşi exercită singuri acest drept, cu încuviin ţarea părinţilor sau tutorilor (art. 105 alin.
2 şi art. 124 alin. 2 C. fam). Fiind un act de dispozi ţie, opţiunea succesorală necesită şi
încuviinţarea autorităţii tutelare (art. 129 alin. 2 şi art. 105 alin. 3 C. fam.).
Oricum, minorii şi interzişii sunt protejaţi şi prin faptul că în cazul lor acceptarea
moştenirii nu poate fi făcută decât sub beneficiu de inventar (art. 19 din decretul nr. 32/1954),

75
afară de cazul acceptării forţate a moştenirii care este pură şi simplă, pentru aceasta cerându-li-
se însă capacitate delictuală.
Se admite unanim că în ceea ce-i priveşte pe creditorii succesiunii, aceştia nu pot opta
pe cale oblică în locul şi în numele succesibililor, motivul fiind c ă atâta timp cât nu au optat,
aceştia din urmă sunt străini de moştenire, creditorii având însă dreptul de a urm ări în anumite

condiţii plata creanţelor lor, determinându-i pe succesibili s ă opteze (art. 706-711 C. civ.) ( infra
nr. 500).
În schimb, în ceea ce-i priveşte pe creditorii succesibililor, fără îndoială că opţiunea
succesorală este un drept cu conţinut patrimonial, numai c ă dat fiind caracterul său potestativ,
nu poate fi exercitat pe cale oblică, cu atât mai mult cu cât opţiunea succesorală are un
pronunţat carcter personal, numai cel în drept să opteze putând aprecia dacă este sau nu cazul
să accepte sau nu o mo ştenire.

II. CARACTERE JURIDICE


Opţiunea se caracterizează prin faptul că este liberă (§ 1), pură şi simplă (§ 2),
indivizibilă (§ 3), irevocabilă (§ 4) şi retroactivă (§ 5).
Ipoteza ascunderii sau dosirii unor bunuri succesorale de c ătre unii succesibili (art. 703
şi 712 C. civ.) necesită o analiză aparte. Ascunderea sau dosirea este sanc ţionată pe de o parte
prin atribuirea forţată a calităţii de acceptant pur şi simplu (1°), iar pe de alt ă parte prin
pierderea drepturilor sale asupra bunurilor ascunse sau dosite (2°).
Acestea nu operează de drept, ci doar la cererea celor interesaţi.

III. INEFICACITATEA OPŢIUNII SUCCESORALE


Opţiunea succesorală este ineficace în cazul în care este f ăcută înaintea deschiderii
moştenirii (§ 1), când consim ţământul pe care îl con ţine este viciat (§ 2), precum şi în caz de
leziune (§ 3).
Pe lângă aceste situaţii, care, dup ă caz, atrag nulitatea absolută sau relativă, se impune
şi prezentarea fraudei (§ 4), care atrage inopozabilitatea opţiunii. Opţiunea succesorală poate
fie făcută în mod fraudulos, fie contra intereselor creditorilor succesibilului, caz în care poate fi
revocată pe cale pauliană – art. 969 C . civ. – (A), fie contra mo ştenitorilor succesibilului, caz
în care poate fi declarată inopozabilă în temeiul principiului fraus omnia corrumpit (B).

76
IV. TERMENNUL DE OPŢIUNE
Îndată ce succesiunea s-a deschis, creditorii succesorali pot cere executarea crean ţelor
succesibililor defunctului. Aceştia, în principiu, nu pot fi îns ă obligaţi la plată decât dac ă
acceptă moştenirea. Pentru a opta în cunoştinţă de cauză au însă nevoie de timp. De aceea,

art. 706 C. civ. confer ă succesibililor posibilitatea de a cere suspendarea urm ăririi până la
întocmirea inventarului bunurilor succesorale, pentru aceasta având la dispozi ţie un termen
de 3 luni de la data deschiderii mo ştenirii, iar de la data întocmirii inventarului, dar nu mai
târziu de 3 luni de la data deschiderii mo ştenirii, pentru deliberare asupra op ţiunii
succesorale, au la dispoziţie un termen de 40 de zile.
În interiorul termenelor pentru facerea inventarului şi pentru deliberare, erezii nu pot fi
obligaţi să opteze într-un fel sau altul şi nici nu pot fi obliga ţi la plata creanţelor succesorale
(art. 708 C. civ.). Este vorba a şadar de o excepţie dilatorie.

Conform dispoziţiilor art. 700 alin. 1 C. civ. (a şa cum a fost modificat prin Decretul nr.
73/1954), „dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la
deschiderea succesiunii”.

V. FORMELE OPŢIUNII

1. Acceptarea pură şi simplă


Din dispoziţiile art. 689 C. civ. rezultă că acceptarea pură şi simplă a moştenirii este
actul juridic prin care succesibilul chemat la mo ştenirea celui decedat îşi însuşeşte, dacă
vrea, calitatea de erede pe care o are înc ă de la data deschiderii mo ştenirii, consolidând astfel
transmisiunea succesorală care a operat la acest moment prin simplul fapt al decesului,
dobândind drepturile succesorale (activul succesiunii) odat ă cu obligaţia de plată a datoriilor
succesorale (pasivul succesiunii) chiar şi peste limitele activului succesoral dacă acesta se
dovedeşte insuficient (ultra vires hereditatis).
Acceptarea pură şi simplă a moştenirii este irevocabilă, afară de cazul în care
succesibilul şi-a manifestat voin ţa sub imperiul unui viciu de consimţământ. acceptarea pură şi
simplă a moştenirii poate fi expresă (§ 1) sau tacit ă (§ 2).

77
Art. 689 fraza a II-a C. civ. dispune că acceptarea este expresă „când se însuşeşte titlul
sau calitatea de erede într-un act autentic sau privat”.
Conform dispoziţiilor art. 689 fraza a II-a C. civ., acceptarea „este tacit ă când eredele
face un act, pe care n-ar putea s ă-l facă decât în calitatea sa de erede, şi care lasă a se presupune
neapărat intenţia de acceptare”.

Rezultă aşadar că acceptarea moştenirii poate fi nu numai expresă, ci şi implicită,


dedusă din îndeplinirea de către succesibil a unor acte juridice şi materiale din care rezult ă
voinţa sa de a a accepta moştenirea pur şi simplu. Actele de acceptare trebuie s ă fie neechivoce
în sensul însuşirii calităţii de moştenitor, cele echivoce (care dau naştere la interpretări diferite)
nu pot fi luate în considerare ca atare.

Actele a căror îndeplinire implică în genere acceptarea tacit ă sunt: actele de dispozi ţie
juridică asupra bunurilor succesorale (a), actele de dispozi ţie juridică asupra drepturilor
succesorale (b), actele de dispozi ţie materială asupra bunurilor succesorale (c), actele de
administrare definitiv ă şi de folosinţă (d) şi actele care au ca finalitate atribuirea în tot sau în
parte a succesiunii (e).

Actele conservatorii, a căror îndeplinire nu implică acceptarea tacită se caracterizează,


pe de o parte, prin urgenţa lor, iar pe de altă parte prin faptul că sunt utile tuturor, asigurînd
conservarea, adică păstarea intactă a patrimoniului succesoral. Actele de administrare
provizorie sunt reclamate şi ele de situa ţii de urgenţă, neangajându-l pe succesibilul care le face
ca moştenitor al defunctului.

2. Acceptarea sub beneficiu de inventar


Aceasta permite succesibilului care o adopt ă să dobândească moştenirea punându-se la
adă post de pericolul obligării sale la plata pasivului succesoral cu bunurile sale personale,
dincolo de limitele activului succesoral, a şa cum se întâmpl ă în cazul acceptării pure şi simple a
moştenirii. Este vorba a şadar de o acceptare, deci de o însuşire a calităţii de moştenitor, dar
care nu obligă pe acceptant decât intra vires successionis.
Datorită consecinţelor sale asupra creditorilor succesiunii (al c ăror gaj general se
restrânge doar la bunurile succesorale), ace ştia trebuie, pe de o parte, s ă fie informaţi asupra

78
acestei opţiuni, de unde necesitatea unei declara ţii exprese a succesibilului beneficiar, iar pe de
altă parte protejaţi, de unde necesitatea întocmirii unui inventar, a unui act oficial care s ă
determine consistenţa patrimoniului succesoral.
Spre deosebire de acceptarea pură şi simplă a moştenirii, care poate fi şi tacită,
acceptarea sub beneficiu de inventar nu poate fi decât expresă, necesitând îndeplinirea unor

formalităţi ad solemnitatem. Acceptarea sub beneficiu de inventar este la libera apreciere a


succesibililor, afară de cazul minorilor şi interzişilor judecătoreşti (art. 19 din Decretul nr.
31/1954), precum şi al moştenitorilor succesibilului decedat înaintea exercit ării op ţiunii
succesorale între care exist ă neînţelegeri asupra opţiunii succesorale ce trebuie adoptată, care
nu pot accepta moştenirea decât sub beneficiu de inventar (art. 693 C. civ.).
Acceptarea sub beneficiu de inventar nu este o acceptare sub condi ţia rămânerii unui
aciv după plata pasivului, ci una pur ă şi simplă, definitivă. După acceptarea moştenirii sub
beneficiu de inventar, succesibilul nu mai poate renunţa la moştenire, ci doar la beneficiu,
devenind acceptant pur şi simplu.
Dacă formele certe de lege sunt îndeplinite, beneficiul de inventar, pe de o parte, face s ă
opereze o separaţie de patrimonii între cel succesoral şi cel al acceptantului în aceast ă formă
(A), iar pe de alt ă parte, duce la limitarea puterilor acceptantului beneficiar asupra activului
moştenirii (B). Oricând acceptantul are facultatea de a abandona succesiunea (C).
Avându-se însă în vedere faptul c ă, de regulă, acceptarea sub beneficiu de inventar se
face în cazul moştenirilor a căror solvabilitate este dubioasă, obligaţia succesorului acceptant
de plată a pasivului succesoral fiind limitat doar la valoarea activului şi la bunurile succesorale,
în ideea protejării intereselor creditorilor succesorali şi a legatarilor, care îşi văd astfel limitat
gajul general, prin lege (art. 714-723 C. civ.) s-au instituit anumite obliga ţii în sarcina
moştenitorului beneficiar.
Potrivit dispoziţiilor art. 714 alin. 1 C. civ., „eredele beneficir administreaz ă bunurile
succesiunii”, dar face aceasta în calitatea sa de proprietar al mo ştenirii, iar nu de mandatar al
creditorilor succesiunii, aică de administrator al bunurilor altuia.Potrivit dispozi ţiilor art. 717
C. civ.şi art. 669-671 C. pr. civ., acceptantul beneficiar nu poate înstr ăina imobilele succesorale
decât cu autorizarea justi ţiei şi numai prin licitaţie publică, asigurându-se astfel garanţia unui
preţ loial stabilit.

79
În ceea ce priveşte bunurile mobile, acestea pot fi înstrăinate fără autorizarea justiţiei,
dar numai prin licitaţie publică (art. 716 alin. 1 C. civ.). Se excepteaz ă totuşi înstrăinarea
fructelor şi produselor perisabile, care pot fi înstr ăinate fără licitaţie.
Succesibilul care acceptă moştenirea sub beneficu de inventar nu mai poate opta pentru
renunţarea la moştenire, dar poate renun ţa expres sau tacit la beneficiul de inventar. Este vorba

de un avantaj, iar renun ţarea la un avantaj este unanim admisă. Pentru aceasta renunţătorul
trebuie să fie major, adică să aibă deplină capacitate de exerciţiu. Renunţarea la beneficiul de
inventar trebuie să fie neechivocă. Simplul fapt al men ţionării într-un act întocmit de acceptant
doar a calităţii sale de mo ştenitor fără precizarea că este „acceptant beneficiar” sau „acceptant
sub beneficiu de inventar” nu echivaleaz ă cu o a asemenea renunţare.
Decăderea din beneficiul de inventar este prev ăzută expres de lege, şi anume, în cazul
moştenirorului care ascunde obiecte ale succesiunii sau cu rea-credin ţă omite să le treacă în
inventar (art. 712 C. civ.), precum şi în cazul înstrăinării bunurilor succesorale fără respectarea
formelor cerute de lege (art. 716 şi 717 C. civ.).

3. Renunţarea la moştenire

Renunţarea la moştenire este o manifestare de voin ţă unilaterală. Ea poate fi tacit ă


(implicită), atunci când succesibilul lasă să treacă termenul de prescripţie prevăzut de lege fără
a face acte de acceptare a moştenirii, sau expresă, atunci când rezult ă dintr-un act făcut în
forma cerută de lege din care rezult ă voinţa de a repudia mo ştenirea.
Prin renunţarea la moştenire, succesibilul pierde dreptul la activul succesoral, fiind
eliberat totodată şi de obligaţia de plată a pasivului succesoral.
Ca şi acceptarea sub beneficiu de inventar, renunţarea la moştenire trebuie făcută cu
respectarea unor condi ţii de formă. Conform dispoziţiilor art. 76 alin. 4 din Legea nr. 36/1995
şi art. 80 din Regulamentul de aplicare a acesteia, renunţarea la moştenire se face printr-o
declaraţie făcută în faţa notarului public şi înscrierea acesteia în registrul special ţinut de
notarul public desemnat din circumscrip ţia judecătoriei unde defunctul şi-a avut ultimul
domiciliu.
Potrivit dispoziţiilor art. 696 c. civ., „eredele ce renunţă este considerat că nu a fost
niciodată erede”, adică străin de moştenire cu efecte retroactive, de la data deschiderii

80
moştenirii. Pe cale de consecinţă, pe de o parte, acesta este lipsit de orice drept asupra activului
moştenirii, iar pe de altă parte este degrevat de orice obligaţie de plată a datoriilor succesorale.
Partea de moştenire care ar fi revenit renun ţătorului dacă ar fi acceptat moştenirea
revine comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi, după caz, care au acceptat moştenirea
(art. 697 C. civ.). Ace ştia sunt avânzi-cauză ai defunctului, iar nu ai renun ţătorului.

Renunţătorul nu poate fi reprezentat de descenden ţii săi, aceştia putând veni la


moştenire doar în nume propriu atunci când sunt întrunite condi ţiile cerute de lege (art. 698 C.
civ.).
Obligaţia de raport a dona ţiilor nu mai subzistă pentru renunţător, acesta putând păstra
obligaţliberalităţile primite în limitele cotit ăţii disponibile a moştenirii (art. 752 C. civ.).

Spre deosebire de acceptarea moştenirii care este întotdeauna irevocabil ă, renunţarea la


moştenire poate fi retractată (revocată) în anumiete condiţii (art. 701 C. civ.). Raţinea este
aceea de a evita ca succesiunea să rămână vacant ă. Din dispoziţiile art. 701 C. civ. rezult ă că
retractarea renunţării poate surveni numai dac ă:
1°) nu s-a împlinit în raport cu renunţătorul termenul de prescripţie a dreptului de
opţiune succesorală prevăzut de art. 700 C. civ.;
2°) succesiunea nu a fost acceptat ă de alţi mo ştenitori. Retractarea nu poate opera dac ă
moştenirea a fost acceptată de alţi succesibili, înainte sau dup ă renunţarea la moştenire, fiind
indiferent dacă această acceptare a fost expresă sau tacită, dacă emană de la un coerede sau de
la un moştenitor subsecvent, oricare ar fi rangul în care acesta vine la moştenire (imediat după
renţător sau în alt grad), ori dac ă aparţine unui mo ştenitor legal sau testamentar.

Titlul VII

TRANSMISIUNEA ACTIVULUI ŞI PASIVULUI MOŞTENIRII

81
Capitolul I. OBIECTUL TRANSMISIUNII SUCCESORALE

Transmisiunea succesorală se diferenţiază de transmisiunile prin acte între vii prin


faptul că, spre deosebire de acestea, are ca obiect nu doar un drept anume, ci universalitatea

patrimoniului defunctului sau o cotă-parte din aceasta (în cazul transmisiunilor cu titlu
universal).
Dacă prin acte între vii patrimoniul persoanei fizice, care este un ansamblu de drepturi
şi obligaţii, nu poate fi înstrăinat nici în tot, nici în parte, acest lucru este posibil doar în cazul
decesului persoanei fizice titulare.
În dreptul nostru, ca şi în dreptul francez, transmisiunea succesorală operează de plin
drept de la data deschiderii mo ştenirii, chiar fără ca succesorii să ştie, ca o consecinţă a
principiului că un patrimoniu nu poate rămâne fără titular nici un moment. Succesibilii chema ţi
la moştenire şi consideraţi moştenitori de la data deschiderii acesteia, au îns ă dreptul de a
renunţa la acest drept, neputând fi obliga ţi să moştenească dacă nu doresc.
Consideraţi continuatori ai persoanei defunctului, reprezentanţi ai acestuia, iar nu doar
simpli avânzi-cauză, succesorii universali sau cu titlu universal nu sunt doar simpli succesori la
bunuri sau lichidatori ai patrimoniului succesoral, ci titulari ai drepturilor şi obligaţi personal
pentru datoriile succesorale, chiar dacă prin aceptarea sub beneficiu de inventar pot s ă limiteze
obligaţiile de plată a datoriilor intra vires hereditatis.
În principiu, drepturile personale nepatrimoniale aparţinând defunctului nu sunt
transmisibile pe cale succeorală, putând fi însă ocrotite şi după decesul titularului în condi ţiile
prevăzute de art. 56 din Decretul nr. 31/1954. Dreptul de a ac ţiona pentru respectul vieţii
private se stinge la decesul persoanei vizate, singura titular ă a acestui drept, fiind netransmisibil
la succesori, dar aceştia din urmă pot acţiona în nume propriu pentru atingerea adus ă propriilor
sentimente, de o manieră certă şi caracterizată, dacă atingerea adusă vieţii private a autorului
lor le aduce un prejudiciu person.
Patrimoniul succesoral cuprinde, pe de o parte, drepturile, adic ă activul succesoral, iar
pe de alt ă parte, obligaţiile, adică pasivul succesoral.
Activul moştenirii cuprinde toate drepturile reale şi de creanţă care nu se sting prin
moartea titularului lor, şi anume: dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile şi imobile;

82
drepturile reale derivate din dreptul de propreitate, cum ar fi cel de superficie sau de
servitute; drepturile reale acesorii (ipotec ă, gaj); dreptul real de folosin ţă sau de accesiune;
drepturile de crean ţă, cum ar fi, de pildă, de a încasa pre ţul unui lucru vândut de de cujus,
de a încasa o chirie scadent ă, de a ob ţine restituirea unui împrumut fcut de de cujus etc.;
drepturile patrimoniale de autor; dreptul de a exercita ac ţiunile patrimoniale care s-au născut

în patrimoniul defunctului, cum este acţiunea în anulare pentru vicii de consim ţământ ori
acţiunea în daune contra unui ter ţ care a împiedicat pe de cujus să încheie un anumit contract
în timpul vieţii.

Pasivul succesoral cuprinde în primul rând datoriile succesiunii, cuprinzând obliga ţiile
născute în timpul vieţii lui de cujus care îl ţin pe acesta la plată la data deschiderii moştenirii,
indiferent dacă izvorul acestora este contractual (ex.:obliga ţia dea plăti preţul unui lucru
cumpărat; de a restitui un bun aflat în depozit; de a pl ăti o chirie etc.), delictual (ex. :obliga ţia
de a despăgubi pe un terţ pentru prejudiciul cauzat de defunct printr-o fapt ă ilicită),
quasidelictual sau quasicontractual (ex.:obliga ţia de a plăti cheltuielile necesare şi utile făcute
de un terţ ca gestor de afaceri al defunctului).
Obligaţiile intuitu personae, chiar dacă ar avea un conţinut patrimonial, nu se transmit
pe cale succesorală deoarece prin decesul debitorului se sting.
Spre deosebire de datoriile succesiunii, care constituie pasivul mo ştenirii stricto sensu
întrucât sunt obligaţii care îl ţineau pe defunct la data decesului, sarcinile moştenirii sunt
obligaţii care se nasc după data deschiderii moştenirii, dar care decurg din faptul decesului lui
de cujus. Fiind urmarea directă a morţii lui de cujus , aceste obligaţii sunt asimilate în principiu
datoriilor propriu-zise ale succesiunii, urmând regimul juridic al acestora, cu toate c ă se nasc
după deschiderea moştenirii şi că nu l-au ţinut nici un moment direct pe defunct. În aceast ă
categorie se includ cheltuielile legate de înmormântarea defunctului (este vorba atât de
înmormântarea porpriu-zisă, cât şi de slujbele religioase de pomenire ulterioare acesteia), în
măsura în care nu sunt excesive în raport cu starea material ă a celui decedat, precum şi
cheltuielile de sigilare, de inventariere, taxele succesorale, de lichidare şi partaj ale moştenirii.

83
Capitolul II. TRANSMISIUNEA ACTIVULUI MOŞTENIRII

1. Principiul dobândirii imediate la data deschiderii succesiunii. Transmisiunea

succesorală este una aparte întrucât nu are ca oiect un bun sau altul, ci un patrimoniu.
Drepturile făcând parte din activul succesoral sunt dobândite de succesori imediat şi de plin
drept de la data deschiderii moştenirii, oricare ar fi natura acestora, şi indiferent dacă
succesiunea este legal ă, testamentară sau convenţională.
Calitatea de subiect activ al drepturilor succesorale, indiferent dac ă este vorba de
drepturi reale sau de creanţă, se transmite de la de cujus la moştenitorii săi fără ca aceştia din
urmă să trebuiască să facă ceva, iar uneori chiar fără ca să ştie.

2. Sezina şi dobândirea de drept a posesiunii moştenirii de către moştenitorii


sezinari
Art. 653 C. civ. prevede că „descendenţii şi ascendenţii au de drept posesiunea moştenirii

din momentul morţii defunctului” şi că „ceilalţi moştenitori intră în posesiunea mo ştenirii cu


permisiunea justiţiei”.Este vorba, în esen ţă, de puterea conferită de lege unor mo ştenitori
legali de a exercita drepturile şi ac ţiunile defunctului, de a intra de plano, de la deschiderea
succesiunii, fără vreo verificare prealabilă, în stă pânirea tuturor bunurilor succesorale, chiar
dacă nu au dreptul la acestea, precum şi de a administra bunurile succesorale.
Explicaţia acestei solu ţii legislative constă în faptul că, având în vedere diversele
interese particulare în prezen ţă, Codul civil permite exerci ţiul imediat al drepturilor succesorale
acelor moştenitori care au un titlu prezumat valabil şi prezentând o aparenţă suficiant de sigur ă.
Conform dispoziţiilor art. 653 alin. 1 C. civ., mo ştenitorii sezinari sunt doar descendenţii şi
ascendenţii, adică rudele în linie dreaptă ale defunctului.
Sezinei i se recunoaşte caracterul de ordine publică, în sensul că de cujus nici nu poate
priva de sezină pe succesorii cărora legea le-o acord ă, nici nu poate acorda sezina altor
persoane decât cele prevăzute de lege, nici nu poate modifica atribu ţiile conferite de lege
sezinarilor.

84
Caracterul individual. Sezina este individual ă, iar nu colectiv ă, ceea ce înseamnă că nu
este conferită tuturor moştenitorilor sezinari în acelaşi timp, indiferent de ordinea chemării lor
la moştenire, ci, dimpotrivă, conform ordinii în care sunt chema ţi de lege la moştenire.
Totuşi, dacă succesorul chemat în primul rând la mo ştenire rămâne inactiv, moştenitorii
subsecvenţi pot să preia posesia moştenirii şi s ă exercite acţiunile referitoare la aceasta, solu ţie

care se justifică prin caracterul virtual al sezinei, decurgând din ra ţiuni practice de conservare a
drepturilor succeorale, moştenitorii subsecvenţi putând accepta succesiunea condiţinat (virtual)
de renunţarea celor chemaţi în rang preferat.
Caracterul succesiv. În cazul renunţării la moştenire a succesorului în rang preferat,
sezina trece la următorul chemat de lege la mo ştenire, sens în care se spune c ă este succesivă.
Caracterul indivizibil. Dacă moştenirea este deferită mai multor moştenitori legali de
acelaşi rang (de pildă, celor trei copii ai defunctului), sezina apar ţine tuturor acestora.
În caz de dezacord între comoştenitori în legătură cu exercitarea sezinei, diferendul ar
putea fi rezolvat prin numirea de către instanţa judecătoreasc ă a unui administrator provizoriu
însărcinat cu gestiunea masei succesorale pân ă la partaj.
Indivizibilitatea sezinei permite como ştenitorului diligent, de pildă, să exercite singur
acţiunea în revendicare a unui bun succesoral pentru reconstituirea integralit ăţii masei
partajabile. De asemenea, în aceleaşi condiţii, permite exercitarea acţiunii în nulitatea unui act
juridic încheiat de defunct sau a ac ţiunii pentru încasarea unei creanţe succesorale.

Efectele sezinei. Sezina conferă celor în drept următoarele puteri: de a verifica titlurile
moştenitorilor nesezinari (a), de a prelua şi administra bunurilor succesorale (b) şi de a
reprezenta interesele succesiunii atât activ, exercitând ac ţiunile în justiţie, cât şi pasiv, ca
pârât în acţiunile intentate de terţi (c).

3. Trimiterea în posesie a moştenitorilor nesezinari


Pentru a se bucura pe deplin de drepturile succesorale, mo ştenitorii legali nesezinari trebuie
să fie trimişi în posesie (A), în timp ce în cazul legatarilor, indiferent de natura legatului,
aceasta se realizează prin predarea legatelor (B). Afară de rudele în line dreaptă ale
defunctului, toţi ceilalţi moştenitori legali (colateralii, soţul supravieţuitor şi statul)

85
dobândesc sezina numai după trimiterea lor în posesie (art. 653 alin. 2 C. civ.), adic ă după
îndeplinirea unei proceduri de verificare a voca ţiei la moştenire.
În principiu, procedura de trimitere în posesie este gra ţioasă (necontencioas ă), iar în
prezent se realizează de notarul public de la locul deschiderii moştenirii. Trimiterea în
posesie se realizează prin eliberarea certificatului de moştenitor sau de vacanţă succesoral ă

(art. 83 şi 85 din Legea nr. 36/1995).

Predarea legatelor. Legatarii nefiind inclu şi de lege (art. 653 alin. 1 C. civ.) în categoria
moştenitorilor sezinari, trebuie să fie trimişi în posesie, lucru care se realizeaz ă în forma
specifică a predării legatelor (art. 889, 891, 895 şi 899 alin. 2 C. civ.).
Predarea trebuie cerută de legatari celor ţinuţi la plata acestora ( infra nr.589-591), regulă
care este de ordine publică întrucât protejează interesele moştenitorilor legali, testatorul
neputând dispensa prin voin ţa sa pe legatari de necesitatea de a o formula.
i. Predarea legatelor universale. Potrivit art. 899 C. civ., când testatorul are moştenitori
rezervatari, predarea legatelor universale va fi cerut ă acestora. Descendenţii şi ascendenţii
privilegiaţi fiind moştenitori sezinari, sunt ţinuţi la predarea legatelor chiar de la data
deschiderii moştenirii. În schimb, soţul supravieţuitor, care este moştenitor rezervatar, dar nu şi
sezinar, nu este ţinut la predare decât dup ă data trimiterii sale în posesie.
Dacă nu există moştenitori rezervatari, conform dispozi ţiilor art. 891 C. civ. – modificat
implicit prin Legea nr. 36/1995 -, predarea se va cere notarului public competent s ă
îndeplinească procedura succesorală notarială, care, atunci când testamentul este autentic, va
cita doar pe legatar, iar atunci când testamentul este olograf sau mistic, va cita şi pe
moştenitorii legali nerezervatari exheredaţi prin instituirea legatului (art. 75 alin. 2 din Legea
nr. 36/1995). Dacă între legatarul universal şi moştenitorii exheredaţi există neînţelegeri,
cererea va fi soluţionată de instan ţa de judecată.

ii. Predarea legatelor cu titlu universal:


-dacă există numai moştenitori rezervatari, care în dreptul nostru sunt şi sezinari,
predarea legatelor se va solicita acestora începând din momentul deschiderii moştenirii;
-dacă există moştenitori legali nerezervatari care vin la moştenire, predarea se va cere
acestora după punerea lor în posesie;

86
-dacă există moştenitori rezervatari şi un legatar universal nepus în posesie, predarea se
va cere rezervatarilor, căci, în acest caz, numai ace ştia au sezina moştenirii;
-dacă există moştenitori legali şi un legatar universal pus în posesie, predarea se va cere
acestuia din urm ă întrucât legatul cu titlu universal nu se poate executa decât din cotitatea
disponibilă a moştenirii;

-dacă nu există nici moştenitori legali rezervatari, nici nerezervatari şi nici legatari
universali, predarea legatului cu titlu universal se va cere curatorului numit de notarul public s ă
administreze succesiunea vacant ă.

iii. Predarea legatelor particulare. În principiu, predarea legatelor particulare se face


conform regulilor pred ării legatelor cu titlu universal, în plus, putând fi cerută şi legatarului cu
titlu universal trimis în posesie sau legatarului particular obligat la plata unui alt legat
particular, după predarea legatului său. Executorul testamentar chiar cu sezin ă nu are dreptul de
a face predarea legatelor particulare, ci doar plata acestora. Prin excepţie, beneficiarul unui
legat particular este scutit de a cere predarea legatului în cazuri cu sunt acela de liberare a
legatarului de o datorie către defunct sau al detentorului precar (depozitar) al unui bun
succesoral desemnat ca legatar.

Capitolul III. TRANSMITEREA PASIVULUI MOŞTENIRII

1. Plata pasivului revine moştenitorilor universali sau cu titlu universal. Din


dispoziţiile art. 774, 775, 777, 793, 896 şi 902 C. civ. rezultă că, în principiu, la plata pasivului
succesoral sunt ţinuţi mo ştenitorii universali sau cu titlu universal (mo ştenitorii legali, legatarii
universali, legatarii cu titlu universal, instituiţii contractuali universali sau cu titlu universal).

87
Soluţia se justifică prin faptul c ă aceştia au vocaţie nu la un bun sau altul din
succesiune, ci chiar la patrimoniul defunctului, care este nu un ansamblu de drepturi şi de
obligaţii.

2. Situţia legatarilor şi instituiţilor contractuali particulari. Legatarii particulari şi

instituiţii contractuali particulari nu sunt ţinuţi la plata pasivului succesoral (art. 775 şi 909 C.
civ.), fiind simpli succesori la bunuri.
Prin excepţie, legatarul sau instituitul contractual particular pot fi ţinuţi la plata unor
elemente ale pasivului succesoral prin voin ţa defunctului, cum este, de pild ă, cazul obligării lor
la plata unei datorii a defunctului cu titlu de sarcin ă a liberalităţii, ori cazul gratific ării lor cu
obligarea la plata unui alt legat cu titlu de sarcin ă a liberaltăţii ce le-a fost f ăcută.
De asemenea, legatarul unui bun individual determinat poate fi obligat să suporte cu
titlu de transmisiune accesorie o obliga ţie asumată de defunct faţă de un terţ, cum este cazul
transmiterii proprietăţii unui imobil închiriat de de cujus unui terţ, legatarul fiind obligat să
respecte locaţiunea.

I. PRINCIPIUL DIVIZIUNII DE DREPT A OBLIGAŢIEI DE PLATĂ A PASIVULUI


SUCCESOAL ŞI EXCEPŢIILE DE LA ACESTA

Regula diviziunii de drept a obligaţiei de plată a pasivului succesoral


În cazul în care la succesiune vin mai mulţi succesori ţinuţi la plata pasivului succesoral
problema care se pune este dacă fiecare dintre aceştia poate fi urmărit de creditori pentru plata
întregului pasiv sau doar pentru partea ce îi revine din mo ştenire.
Principiul consacrat de Cod este acela c ă pasivul succesiunii se divide de drept din
momentul deschiderii succesiunii, moştenitorii (legali, testamentari sau instituiţi contractual)
fiind ţinuţi la plată în proporţie cu partea ce le revine din mo ştenire (art. 777, 893, 896, 902 şi
1060). Chiar dacă unele texte vorbesc de obligaţia moştenitorilor la plata datoriilor şi sarcinilor
succesiunii fiecare „în proporţie cu ce ia” (art. 774 C. civ.) sau cu „emolumentul s ău” (art. 775
C. civ.), aceasta este doar o simplă scă pare de limbaj, în realitate, întinderea obligaţiei la plata

88
pasivului nu se raportează în nici un fel la folosul efectiv, ci la cota parte din mo ştenire la care
au vocaţie succesorală. De pildă, un legatar cu titlu universal al cotei de 1/2 din mo ştenire
obligat prin testament la plata unor legate particulare care diminuează la jumătate valoarea
părţii ce îi revine efectiv din mo ştenire, va fi ţinut la plata a 1/2 din datoriile şi sarcinile
moştenirii, iar nu doar la 1/4 cât a cules efectiv din mo ştenire.

Aşadar, dacă la moştenire vin mai mulţi succesori ţinuţi la plata pasivului, creditorii, pe
de o parte, vor trebui să urmărească pe fiecare pentru o cot ă-parte din pasiv corespunzătoare
părţii ce îi revine din moştenire (ex.: dacă la moştenire vin trei copii, fiecare va fi urm ărit
pentru 1/3 din pasiv), iar pe de altă parte, vor suporta riscul insolvabilit ăţii unora sau altora
dintre aceştia dacă sunt acceptanţi pur şi simplu, chiar dacă succesiunea este solvabil ă, afară de
cazul în care au cerut separaţia de patrimonii.

II. CONTRIBUŢIA LA PLATA PASIVULUI

1. Principiul contribuţiei proporţionale la plata pasivului şi excepţiile de la acesta.


Contribuţia la plata efectivă a pasivului succesoral, ca şi obligaţia la plata pasivului, trebuie s ă
fie în principiu proporţională cu partea succesorală ce revine fiecărui moştenitor.
Excepţiile de la regula contribuţiei proporţionale la plata pasivului pot rezulta fie din
voinţa defunctului exprimat ă printr-un testament, fie din voinţa succesorilor care se înţeleg
între ei. În aceste cazuri, a şa cum am v ăzut, obligaţia de plată nedivizată a pasivului (sau în alte
proprorţii decât cea pe criteriul părţii ce revine fiecărui succesor din moştenire) nu poate fi
impusă creditorilor succesiunii, care pot urmări pe fieare moştenitor pentru partea ce-i revine,
dar poate fi impusă între succesori. Aşadar, şi în această situaţie, dacă creditorii au urmărit pe
moştenitori proporţional cu partea ce revine fiec ăruia din moştenire, contribu ţia efectivă a
fiecăruia se va fixa în final conform voin ţei testatorului sau a succesorilor, dup ă caz, prin
recursuri între ei.
În sfârşit, nu este exclus ca un succesor să plătească spontan datorii succesorale în
proporţie mai mare decât este obligat, caz în care are dreptul la un recurs contra celorlal ţi
pentru plata părţii contributive a fiec ăruia.
Regimul juridic al acestor recursuri între succesori diferă după cum solvens-ul a fost
ţinut (obligat) sau nu la plat ă.

89
III. LICHIDAREA PASIVULUI SUCCESORAL

1 . Principiul lichidării neorganizate a pasivului


Referitor la lichidarea pasivului succesoral, două sunt sistemele care pot fi concepute:
1°) Sistemul germanic de lichidare organizat ă a succesiunii. În acest sistem,

patrimoniul succesoral ăr mâne distinct de patrimoniul personal al succesorilor pân ă la


lichidarea pasivului, iar ceea ce se transmite la succesori este doar activul net al mo ştenirii
(dacă rămâne), creditorii succesorali obţinând plata creanţelor lor doar prin valorificarea
bunurilor ăl sate de defunct. În plus, lichidarea patrimoniului succesoral se face printr-o
procedură colectivă şi egalitară, la care participă toţi creditorii succesorali, iar dacă patrimoniul
succesoral nu este suficient pentru plata pasivului, fiecare dintre ace ştia va suporta în mod
proporţional cu creanţa sa această pierdere. Orice concurs între creditorii succesorali şi
creditorii personali ai succesorilor este exclus în acest sistem.
2°) Sistemul francez de lichidare neorganizată , care este şi sistemul Codului civil
român. Conform acestui sistem, patrimoniul succesoral nu- şi păstrează individualitatea,
confundându-se din momentul deschiderii succesiunii cu patrimoniul personal al succesorilor.

Succesorii fiind consideraţi continuatori ai persoanei defunctului, creditorii succesorali devin


creditori ai succesorilor, având dreptul de a- şi realiza crean ţele ultra vires hereditatis. La rîndul
lor, creditorii personali ai succesorilor pot urmări indistinct nu numai bunurile din patrimoniul
propriu al debitorilor lor, ci şi pe cele care au intrat în acest patrimoniu prin succesiune, practic,
cele două patrimonii devenind unul singur.Moştenitorii succed în acest sistem la activul brut,
fiecare primind alături de cota-parte cuvenit ă din activul moştenirii şi cota-parte
corespunzătoare din pasiv. Lichidarea creanţelor succesorale nu este organizată în nici un fel,
fiecare creditor urmărind individual plata creanţei sale.

Plata creanţelor se face în ordinea urmăririi lor silite sau dup ă voinţa succesorilor. În
caz de insolvabilitate a debitorului, creditorii pl ătiţi mai întâi rămân bine plătiţi în dauna
celorlalţi. Se naşte astfel riscul ca insolvabilitatea succesorilor s ă se repercuteze asupra
creditorilor succesiunii, care se pot vedea concura ţi de creditorii personali ai succesorilor la
urmărirea bunurilor succesorale. De aceea, dar şi pentru a se asigura o contrapondere la
posibilitatea pe care succesorii o au de a accepta moştenirea sub beneficiu de inventar ferindu-

90
şi patrimoniul propriu de riscul urm ăririi de către creditorii succesorali, legea a pus la dispozi ţia
acestora din urm ă posibilitatea de a cere separa ţia patrimoniului succesoral de patrimoniile
personale ale sucesorilor. De asemenea, pentru a se elimina riscul fraudării legatarilor
particulari, ale căror legate au ca obiect bunuri fungibile, prin risipirea lor de c ătre succesori
prin folosirea în interes propriu a principiului lichidării neorganizate a pasivului succesoral,

legea a pus la dispozţia acestor legatari o ipotecă asupra imobilelor succesorale pentru
garantarea plăţii legatelor.

2. Separaţia de patrimonii la cererea creditorilor succesorali.

Interesul separaţiei patrimoniului succesoral de acela al mo ştenitorului defunctului


apare când moştenirea este solvabilă, iar moştenitorul insolvabil, caz în care creditorii personali
ai acestuia ar putea prejudicia creditorii succesorali prin urmărirea bunurilor lăsate de defunct,
care, prin confuziunea patrimoniului succesoral cu cel personal al mo ştenitorului acceptant pur
şi simplu, garantează şi plata acestora.
Reglementată exclusiv în interesul creditorilor succesorali, separa ţia de patrimonii este
un beneficiu, un privilegiu care confer ă acestora dreptul de a avea prioritate la urmărirea
bunurilor succesorale, înlăturând concurenţa creditorilor moştenitorului, dar cu păstrarea
dreptului de a urmări bunurile personale ale mo ştenitorului.
Deşi denumită „separaţie de patrimonii”, instituţia analizată, spre deosebire de
beneficiul de inventar, nu realizează o reală izolare a patrimoniului succesoral de acela al
moştenitorului, primul destinat doar creditorilor succesorali, iar cel de al doilea doar
creditorilor moştenitorului. Dimpotrivă, pe de o parte, moştenitorul nu-şi pierde prerogativele
sale asupra bunurilor succesorale, iar pe de alt ă parte, nu numai că creditorii succesiunii pot
urmări bunurile din patrimoniul personal al moştenitorului fără nici o restricţie, ci chiar şi
creditorii moştenitorului pot urmări bunurile succesorale, dar numai dacă după îndestularea
creditorilor succesorali mai r ămân bunuri din mo ştenirea lăsată de defunct. Este vorba în esen ţă
de un privilegiu, care introduce o cauz ă de preferinţă în favoarea anumitor creditori (creditorii
succesorali) asupra anumitor bunuri (bunurile succesorale), în dauna altor creditori (creditorii
moştenitorului).

91
Separaţia nu poate fi în ţeleasă pe deplin fără analizarea efectelor sale în raport cu
moştenitorul defuctului (a), în raport cu ceilal ţi creditori (b) şi în raport cu te ţii subdobânditori
ai bunurilor succesorael în privin ţa cărora s-a invocat privilegiul (c).

IV. PETIŢIA DE EREDITATE

Petiţia de ereditate poate fi definit ă ca fiind acţiunea prin care un moştenitor având
vocaţie legală sau testamentară universal ă sau cu titlu universal solicit ă să i se recunoasc ă
această calitate în scopul de a dobândi bunurile succesorale de ţinute de un terţ care pretinde a fi
el adevăratul moştenitor universal sau cu titlu universal al defunctului. Disputa p ărţilor are
aşadar ca obiect specific calitatea de moştenitor universal sau cu titlu universal a defunctului,
predarea bunurilor succesorale fiind doar miza acestei dispute.
Prin obiectul său, petiţia de ereditate se diferen ţiază de acţiunea în revendicare, care se
referă la simpla dispută asupra proprietăţii unui bun individual determinat, cum este cazul când
moştenitorului legal al defunctului i se refuză predarea unui bun sub cuvânt c ă nu a aparţinut
defunctului, ci terţului care îl deţine în prezent. Ceea ce este specific revendic ării este faptul c ă
„cele două părţi se pretind proprietare ale aceluiaşi bun, nu moştenitoare ale aceluiaşi autor”.
Acţiunea este reală întrucât disputa poart ă asupra vocaţiei succesorale a p ărţilor
litigante, având drept consecinţă esenţială transmiterea proprietăţii patrioniului succesoral,
admiterea ei răsfrângându-se şi asupra terţilor.
Dacă se acceptă caracterul real al acţiunii în petiţie de ereditate, problema care se pune
este ce drept real apără aceasta, ştiut fiind că singur dreptul de proprietate este imprescriptibil,
pe când celelalte drepturi reale sunt supuse prescripţiei de 30 de ani (art. 21 din Decretul nr.
167/1958 privind prescripţia extinctivă, combinat cu dispoziţiile art. 1890 C. civ.), nicidecum
de 3 ani, care se aplic ă doar drepturilor personale. R ăspunsul nu poate fi decât unul – dreptul de
proprietate asupra universalităţii succesorale. Or, dacă este aşa, acţiunea în petiţie de ereditate
este imprescriptibilă.

92
Dacă acţiunea în petiţie de ereditate este admisă, recunoaşterea titlului de moştenitor al
reclamantului produce efecte de la data deschiderii moştenirii. În această situaţie, se impune
analizarea, pe de o parte, a efectelor în raporturile dintre reclamant şi pârât (A), iar pe de altă
parte a raporturilor dintre reclamant şi terţi (B).

Ca urmare a admiterii petiţiei de ereditate, reclamantul are dreptul la restituirea tuturor


bunurilor succesorale dacă se află într-o situaţie în care dreptul său primează pe acela al
pârâtului (de pild ă, este beneficiarul unui legat universal, iar pârâtul este un frate al defunctului,
moştenitor nerezervatar, exheredat prin instituirea legatarului), iar dac ă este doar comoştenitor
împrună cu pârâtul (de pild ă, şi-a dovedit filiaţia din afara căsătoriei faţă de defunct, iar pârâtul
este fiul legitim al lui de cujus) între ei se va na şte starea de indiviziune succesorală care se
tranşează prin partaj.
În situaţia în care pârâtul trebuie s ă restituie bunurile succesorale pe care le de ţine, se va
face deosebire după cum acesta este de bună sau de rea-credin ţă (a cunoscut sau nu c ă
reclamantul este adevăratul moştenitor).
Pârâtul de bună-credinţă trebuie să restituie bunurile succesorale în starea lor actual ă
sau, dacă le-a înstrăinat cu titlu oneros, trebuie s ă restituie preţul încasat. Dac ă unul sau altul
din bunurile succesorale a pierit fortuit, obliga ţia de restituire se stinge. Pârâtul va r ăspunde
însă pentru deteriorările suferite de bunurile succesorale din culpa sa. Fructele bunurilor
succesorale revin pârâtului pân ă la data cererii de restituire, iar dup ă aceasta reclamantului.
Pârâtul de rea-credinţă, căruia îi este asimilat şi moştenitorul nesezinar care nu a fost
trimis în posesie, trebuie s ă restituie bunurile succesorale în starea în care le-a primit, iar dacă
acest lucru nu este posibil întrucât le-a înstrăinat sau au pierit fortuit, va restitui reclamantului
valoarea lor actual ă. Fructele bunurilor succesorale revin reclamantului de la data deschiderii
moştenirii.

Dacă pârâtul moştenitor aparent a încheiat în intervalul de timp de la data deschiderii


moştenirii şi până la introducerea acţiunii în petiţie de ereditate acte juridice de dispozi ţie cu
privire la bunurile succesorale, problema care se pune este ce soart ă vor avea acestea. Din acest
punct de vedere, dacă s-ar urma cu rigoare principiul nemo plus juris ad alium transfere potest
quam ipse habet (nimeni nu poate transmite mai multe drpturi decât are el însu şi), actele

93
încheiate de proprietarul aparent ar trebui s ă rămână fără efecte, iar terţii subdobânditori
obligaţi la restituire în favoarea reclamantului din peti ţia de ereditate.
Aplicarea strictă a acestui principiu ar duce însă la consecinţe inacceptabile, astfel încât
însuşi legiuitorul a temperat aplicarea sa în unele situa ţii (a), iar în altele practica judiciar ă şi
doctrina prin intermediul preincipiului error communis facit jus (b).

Titlul VII

PROCEDURA SUCCESORALĂ NOTARIALĂ ŞI DOVADA


DREPTURILOR SUCCESORALE PRIN CERTIFICATUL DE
MOŞTENITOR

Procedura succesorală notarială este o procedură graţioasă, necontencioasă. Ea nu este


obligatorie, dar parcurgerea acesteia este util ă întrucât asigură succesorilor obţinerea
certificatului de moştenitor, act care face dovada calităţii lor, a drepturilor ce le revin şi a
conţinutului patrimoniului succesoral. În caz de litigiu, mo ştenitorii se pot adresa direct
instanţei de judecată pentru rezolvarea conflictelor dintre ei ori dintre ei şi terţi.
Reglementarea acestei prceduri se regăseşte în dispoziţiile Legii nr. 36/1995 privitoare
la notarii publici şi activitatea notarială, precum şi ale Regulamentului de punere în aplicare a
Legii nr. 36/1995, adoptat prin Ordinul nr. 710/C al ministrului justi ţiei.
Aşa cum precizeaz ă art. 76 alin.1 din Legea nr. 36/1995, „în cadrul procedurii
succesorale, notarul public stabileşte calitatea moştenitorilor şi legatarilor, întinderea
drepturilor acestora, precum şi compunerea masei succesorale”.
Transmisiunea succesiunii de la defunct la mo ştenitorii săi nu este condiţionată în nici
un fel de îndeplinirea procedurii succesorale notariale.

94
În conformitate cu dispoziţiile art. 68 din Legea nr. 36/1995, competenţa teritorială de
rezolvare a procedurii succesorale notariale revine notarului public mai întâi sesizat din
circumscripţia teritorială a judecătoriei de la locul ultimului domiciliu al defunctului. În cazul
persoanelor care nu au avut ultimul domiciliu în ţară, competenţa revine notarului public din
circumscripţia judecătoriei locului din ţară în care defunctul a avut bunurile cele mai

importante ca valoare. Notarul public sesizat are obliga ţia de a-şi verifica în prealabil
competenţa teritorială, iar dacă va constata necompetenţa sa, se va desesiza f ără citarea p ărţilor,
trimiţând dosarul notarului competent.
Potrivit art. 68 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, procedura succesoral ă notarială se
deschide la cererea oric ărei persoane interesate (care are vocaţie succesorală concretă), a
procurorului, precum şi a secretarului consiliului local al localit ăţii în raza căreia defunctul şi-a
avut ultimul domiciliu, atunci când în succesiune se afl ă bunuri imobile.
Potrivit dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 36/1995, dup ă ce constată că este legal sesizat
şi înregistrează cererea de deschiderea a procedurii succesorale, notarul public dispune citarea
moştenitorilor legali care au vocaţie la moştenire, a legatarilor şi a executorilor testamentari,
dacă este cazul.
Erorile materiale cuprinse în încheierea final ă, precum şi eventualele omisiuni vor putea
fi îndreptate pe baza unei încheieri, la cererea mo ştenitorilor, făcându-se men ţiune despre
aceasta în încheierea finală şi pe toate exemplarele cerificatului de mo ştenitor, dacă acesta a
fost eliberat între timp.

Eliberarea certifcatului de moştenitor. Potrivit art. 83 din Legea nr. 36/1995, pe baza
încheierii finale, în termen de 20 de zile de la data acesteia, se va elibera certificatul de
moştenitor, care va cuprinde constatările făcute de notar referitor la compunerea masei
succesorale, numărul şi calitatea moştenitorilor, precum şi la cotele ce revin mo ştenitorilor
universali sau cu titlu universal, ori la bunurile ce revin legatarilor particulari.
Câte un exemplar al certificatului de mo ştenitor se va elibera fiecărui succesor, dup ă
achitarea taxelor notariale şi a onorariului cuvenit notarului public.
Dacă prin testament s-a instituit un executor testamentar, se va elibera în condiţiile
menţionate mai sus un certificat constatator al acestei calit ăţi (art. 83 alin.3 din Legea nr.
36/1995).

95
Când nu se face dovada existen ţei unor bunuri în patrimoniul defunctului ori când
determinarea acestora ar presupune opera ţiuni de durată, la cererea moştenitorilor, se poate
emite un certificat de calitate de moştenitor (art. 84 din Legea nr. 36/1995).
Certificatul de moştenitor constituie un mijloc de dovad ă care atestă calitatea de
moştenitor, cota-parte sau bunul (în cazul legatelor particulare) ce revine fiec ărui moştenitor,

precum şi componenţa masei succesorale.


Odată acceptată succesiunea în termenul prevăzut de lege, certificatul de mo ştenitor,
care este un act constatator (probator), poate fi eliberat oricând, titlul translativ de proprietate
mortis causa constituindu-l, după caz, moştenirea legală, testamentară sau convenţională, cu
efecte de la data deschiderii mo ştenirii, iar nu instrumentul care probeaz ă acest lucru
(certificatul de moştenitor). Este motivul pentru care certificatul de mo ştenitor nu poate fi
invocat ca just titlu pentru uzucapiunea de scurt ă durată.

Titlul IX
PLURALITATEA DE MOŞTENITORI

I. INDIVIZIUNEA SUCCESORAL Ă

Când moştenirea se deferă la doi sau mai mul ţi moştenitori cu vocaţie la întreg sau la
cote-părţi din aceasta între ei se naşte starea de indiviziune. Ea se caracterizeaz ă prin faptul c ă
fiecare dintre moştenitori, conform vocaţiei sale, are dreptul la o cotă-parte ideală (matematică)
din moştenire (1/2, 1/3, 1/4 etc.), iar nu la anumite bunuri din aceasta.
Caracterul neorganizat şi temporar. Potrivit concepţiei care stă la baza Codului civil,

indiviziunea este o situa ţie juridică neorganizată, adică nereglementat ă de lege. Spre deosebire
de dreptul german, care confer ă gestiunea indiviziunii unui organ independent de titularii
drepturilor indivize, în sistemul francez (care ste şi cel al Codului civil român), caracterul
neorganizat al indiviziunii face ca cel mai neînsemnat act de administrare în privin ţa bunului

96
sau patrimoniului indiviz să nu poată fi adoptat decât cu acordul tuturor coindivizarilor,
conform regulii unanimităţii.
În această concepţie, starea de indiviziune este una neconvenabilă şi deci doar
temporară, oricare coindivizar putând solicita oricând partajul (art. 728 alin. 1 C. civ.), în final,
după partaj, starea de indiviziune este înl ăturată chiar şi pentru trecut, moştenitorii cărora li s-

au atribuit individual bunurile succesorale fiind considera ţi proprietari de la data deschiderii


moştenirii (art. 786 C. civ.).

Subrogaţia reală. Bunurile care compun patrimoniul lăsat de defunct la data


deschiderii moştenirii pot fi înlocuite pe parcursul indiviziunii cu alte bunuri, fie prin vânzarea
lor contra unui preţ, fie prin schimb, fie prin plata unei indemniza ţii de asigurare în cazul
distrugerii unui bun asigurat etc. În toate aceste situa ţii, în temeiul principiului subrogaţiei
reale, bunul care înlocuie şte pe cel succesoral va avea situa ţia juridică a acestuia, fiind supus la
partaj aceloraşi reguli.

Fructele şi veniturile bunurilor succesorale sporesc masa indiviză. Este de principiu


că toate fructele şi veniturile bunurilor succesorale sporesc masa indiviz ă ( fructus augent
hereditatem), cuvenindu-se coindivizarilor conform cotelor ce le revin fiec ăruia din moştenire.
Se exceptează de la regulă cazul în care între coindivizari se realizeaz ă un partaj de folosinţă
(provizoriu), situaţie în care fiecare va beneficia pentru sine de fructele bunurilor succesorale
din lotul s ău. Convenţia părţilor (art. 969 C. civ.) derog ă în acest caz de la regula supletiv ă
fructus augent hereditatem.

Sporirea sau scăderea valorii bunurilor succesorale profită sau, după caz,
afectează indiviziunea. Între deschiderea moştenirii şi partajul succesoral, bunurile f ăcând
parte din indiviziunea succesorală pot cunoaşte variaţii de valoare în plus (prin sporirea valorii
lor) sau în minus (prin sc ăderea valorii lor). Ca efect al principiului potrivit c ăruia bunurile
succesorale se împart dup ă valoarea lor de la data partajului, sporirea sau sc ăderea valorii
bunurilor succesorale profită sau, dimpotrivă, afectează, indiviziunea, fiecare coidivizar
suportându-le în raport cu cota-parte ce îi revine din mo ştenire.

97
Codul nostru civil nu con ţine norme în privinţa regimului juridic al bunurilor
succesorale pe timpul indiviziunii. Practica judiciar ă şi doctrina au construit acest regim
pornind de la regulile de drept comun.
Pentru conturarea acestui regim este necesar de analizat exercitarea atributelor
dreptului de proprietate –uzul, folosin ţa şi dispoziţia (§ 1), iar apoi regula unanimit ăţii şi a

excepţiilor de la aceasta în privin ţa actelor juridice încheiate de coindivizari cu ter ţii (§ 2).

Oricare coindivizar poate cere oricând partajul. Concepută de legiuitor ca o satare


provizorie, indiviziunea succesorală încetează prin partaj. Este vorba despre un drept
discreţionar care exclude ideea de exercitare abuziv ă, oricare ar fi motivele care îl anim ă pe
reclamant. Coindivizarii pot avea în anumite circumstanţe interesul de a men ţine starea de
indiviziune. Legea le permite să realizeze acest lucru prin conven ţii care îi obligă la aceasta, dar
pe perioade care nu pot depăşi cinci ani (art. 728 alin. 2 C. civ.). Acordul între coindivzari
trebuie să fie unanim.

II. RAPORTUL LIBERALITĂŢILOR

Liberalităţile făcute de defunct prin acte între vii (dona ţii) sau prin acte juridice mortis
causa (legate) se impută asupra cotităţii disponibile a mo ştenirii, iar când dep ăşesc limitele
acesteia sunt supuse reducţiunii. Defunctul poate gratifica prin liberalit ăţi orice persoan ă,
inclusiv pe moştenitorii săi legali rezervatari. Prin aceasta dispunătorul îşi poate manifesta
preferinţa faţă de unul sau altul dintre rezervatari, care pe lâng ă rezerva legală poate beneficia
de liberalităţi în limitele cotităţii disponibile a moştenirii.
Din dispoziţiile art. 738 şi 751 C. civ., precum şi ale art. 3 din Legea nr. 319/1944,
rezultă că în cazul în care la mo ştenire vin doi sau mai mulţi descendenţi ai defunctului ori
soţul supravieţuitor împreună cu unul sau mai mul ţi descendenţi, iar unul sau mai mul ţi dintre
aceşti moştenitori au fost gratificaţi de defunct cu donaţii, cel (cei) gratificat (ţi) va (vor) fi
obligat (ţi) să raporteze la masa succesoral ă donaţia primită, dacă donatorul nu a dispus altfel.

98
Raportul este institu ţia în virtutea căreia un moştenitor este obligat s ă readucă
(reîntoarcă) la masa succesoral ă, în natură sau prin echivalent, dona ţia primită pentru ca astfel
reconstituită masa succesorală să fie împărţită conform cotelor de mo ştenire legală între
moştenitorii obligaţi la raport.
Prin reintegrarea donaţiilor nescutite de raport în masa succesoral ă se asigură

descendenţilor şi soţului supravieţuitor egalitatea de tratament, în sensul c ă fiecare va moşteni


conform vocaţiei sale legale (care poate fi egal ă, când este vorba de descenden ţi, sau inegal ă,
când este vorba de so ţul supravieţuitor), fără favorizarea unora în dauna altora (aşa cum se
întâmplă în cazul liberalităţilor preciputare, nescutite de raport).
Raportul donaţiilor nu se confundă cu reunirea fictiv ă (pentru calcul) la activul net al
moştenirii a valorii donaţiilor făcute de defunct în timpul vie ţii, raportul privind doar anumite
donaţii, în timp ce reunirea fictiv ă toate donaţiile făcute de defunct. Reunirea fictivă este o
operaţiune de stabilire a masei de calcul (elementul de referinţă pentru stabilirea rezervei şi a
cotităţii disponibile), în timp ce raportul liberalit ăţilor este o oprea ţiune ulterioară celei de
reunire fictivă (pentru calcul) a donaţiilor, care are menirea de a stabili componenţa părţii din
masa de împărţit care se defer ă potrivit regulilor moştenirii ab intestat între descendenţii celui
decedat şi soţul supravieţuitor al acestuia. Una şi aceeaşi donaţie, dacă este raportabilă, este
supusă mai întâi reunirii pentru calcul la activul net al mo ştenirii, după care, prin raport, este
efectiv inclusă - în natură sau prin echivalent – în partea de mo ştenire care se deferă conform
regulilor moştenirii legale, fiind un instrument de stabilire a masei partajabile.
De asemenea, raportul donaţiilor nu se confundă cu reduc ţiunea liberalităţilor excesive,
pe de o parte, întrucât raportul poate fi înlăturat prin voinţa dispunătorului, în timp ce
reducţiunea nu, iar pe de alt ă parte întrucât raportul, produce efecte de drept între moştenitorii
care au acceptat succesiunea, în timp ce reduc ţiunea produce efecte numai dacă este cerută,
privind măsuri care trebuie dispuse de instanţă.

Liberalităţile raportabile. Întemeiat pe voinţa prezumată a defunctului, obiectul


raportului îl constituie toate donaţiile primite de la defunct de cel ţinut la raport, indiferent dac ă
au fost directe sau indirecte (art. 751 C. civ.).

99
În afara donaţiilor exceptate de la raport prin voinţa dispunătorului, care produc efecte
în limitele cotităţii disponibile, pentru rest fiind supuse reducţiunii, sau prin voinţa donatarului,
care renunţând la moştenire este considerat străin de aceasta, caz în care donaţia se va imputa
asupra cotităţii disponibile, fiind supusă reducţiunii dacă trece peeste limitele acesteia (art. 752

C. civ.), există donaţii exceptate de la raport prin voin ţa legii. Este vorba de dispensele de
raport prevăzute la art. 759 şi 762 C. civ.

Persoanele ţinute la raport. Din dispoziţiile art. 751 C. civ. şi art. 3 din Legea nr.
319/1944, rezultă că obligaţia de raport revine descenden ţilor şi soţul supravieţuitor atunci când
cumulează calitatea de moştenitor legal (A) cu aceea de beneficiar al unei dona ţii nescutite de
raport (nepreciputare) (B). Raportul liberalităţilor nu se poate face decât în cazul mo ştenirii ab
intestat, nu şi a celei testamentare, care se întemeiază pe voinţa defunctului. Raportul nu este
datorat decât de moştenitorii legali acceptanţi, nu şi de către cei care renunţă la moştenire,
devenind străini de aceasta. În cazul în care sunt întrnite condi ţiile reprezentării, reprezentantul
trebuie să raporteze donaţiile primite de reprezentat, chiar dacă a renunţat la succesiunea
acestuia (art. 755 fraza a II-a C. civ.).

Două sunt modalităţile în care poate fi executat raportul donaţiilor: în natură sau
prin echivalent valoric sau luare mai puţin (art. 764 C. civ.). Raportul în natur ă presupune
reunirea la masa partajabil ă chiar a bunului care a fost donat, acesta putând fi atribuit la partaj
oricărui coindivizar (inclusiv celui c ăruia i-a fost donat, dar de ast ă dată cu titlu de partaj), pe
când raportul prin echivalent sau luare mai pu ţin presupune p ăstrarea de către cel gratificat în
natură a bunului donat, la partaj, pentru restabilirea egalit ăţii, fie permiţându-se celorlalţi
coindivizari să preia fiecare din masa partajabilă o cantitate de bunuri similare, restul
împărţindu-se conform cotelor legale ( raportul prin preluare ) (art. 739 C. civ.), fie imputând
valoarea dona ţiei primite asupra părţii celui ţinut la raport, acesta primind în completare restul
rămas după ce comoştenitorii primesc fiecare din masa partajabil ă bunuri până la concurenţa
cotelor ce le revin din mo ştenire (raportul prin imputa ţie).
Raportul prin luare mai puţin este posibil doar în cazul în care cota-parte din mo ştenire
revenind celui ţinut la raport este mai mare decât valoarea dona ţiei, iar moştenirea solvabilă. În

100
caz contrar, donatarul trebuind să indemnizeze pe comoştenitorii săi cu echivalentul valoric al
diferenţei dintre valoarea donaţiei şi cota ce-i revine din mo ştenire, va prefera de cele mai
multe ori să renunţe la moştenire păstrând donaţia în întregime (cu condiţia să nu depăşească
limitele cotităţii disponibile). Teoretic îns ă (şi chiar practic, atunci când acceptarea mo ştenirii
este forţată) raportul prin echivalent valoric efectiv este posibil, donatarul fiind obligat s ă verse

o sumă echivalentă donaţiei primite.

Concepţia Codului civil. Potrivit Codului civil, pornind de la concepţia (astăzi


depăşită) conform căreia imobilele sunt bunuri mai valoroase decât cele mobile reprezentând
bunurile de familie prin excelenţă, regula este că raportul acestora se face în natură (art. 765
alin. 1 C. civ.) (§. 1).
Pentru bunurile mobile, conform concepţiei că acestea sunt mai puţin valoroase (res
mobilis, res vilis ) şi c ă în masa partajabilă se pot regăsi întotdeauna bunuri similare pentru a fi
atribuite moştenitorilor negratificaţi de defunct prin donaţii, regula stabilită de Codul civil este
aceea a raportului prin luare mai pu ţin (art. 772 alin.1 fraza I) (§ 2).

Raportul este o operaţiune preparatorie specifică partajului, care nu interesează


nimic altceva decât „compunerea masei partajabile”, neavând nici un rost dup ă efectuarea
acestuia. Fără îndoială, descoperirea unei donaţii raportabile ulterior partajului poate justifica
un partaj suplimentar, dar aceasta nu însemană nicidecum că raportul poate exista independent
de partaj. Înainte de partaj constatarea raportului poate avea ra ţiune numai în cazul când este
vorba de un bun raportabil în natură, care, devenind ope legis indiviz la data deschiderii
moştenirii, îndreptăţeşte pe coerezii donatarului s ă invoce drepturile ce le revin asupra bunului
aflat în indiviziune.
Cât priveşte raportul prin luare mai pu ţin, este o operaţiune care nu poate fi separată în
nici un fel de partaj, numai cu prilejul acestuia putând avea loc, dup ă caz, „imputaţia” sau
„preluarea” care îi sunt specifice.

101
III. RAPORTUL DATORIILOR

În esenţă, raportul datoriilor este o operaţiune tehnică de partaj (ceea ce presupune cu


necesitate existenţa unei indiviziuni sau, altfel spus, a unui patrimoniu aparţinând mai multor

proprietari) prin care moştenitorul care are o datorie (obliga ţie personală) c ătre defunct ori faţă
de succesiune preia în lotul său la partaj bunuri mai pu ţine decât cota-parte ce-i revine din
moştenire, corespunz ător valorii datoriei. Este vorba a şadar de un raport prin luare mai pu ţin
(prin imputaţie sau prin preluare).
Fără a fi o plat ă propriu-zisă, raportul datoriilor este un mijloc de stingere a obliga ţiei
de plată pe care coindivivizarul debitor o are fa ţă de succesiune. Avantajul constă în faptul că
se simplifică operaţiunile, căci în loc ca debitorul s ă facă plata către succesiune, iar apoi să i se
atribuie cota-parte de bunuri cuvenit ă, se atribuie direct în lotul coindivizarului-debitor crean ţa,
iar acesta devenind creditor şi debitor al aceleia şi creanţe, datoria se stinge prin confuziune. De
asemenea, se asigură egaliatea efectivă la partaj întrucât se evită ca riscul insolvabilităţii
debitorului să fie suportat de un alt coindivizar care ar primi crean ţa în lotul său la partaj.
Datoriile supuse raportului. Sunt supuse raportului orice datorii care sunt în fiin ţă la
data deschiderii moştenirii (nestinse prin plat ă, prescripţie extinctivă, compensaţie, dare în plat ă
etc.), având legătură cu indiviziunea succesorală şi care sunt certe şi lichide (chiar şi
neexigibile).
Persoanele ţinute la raportul datoriilor. Spre deosebire de raportul dona ţiilor, care se
întemeiază pe ideea de avans prezumat în contul mo ştenirii legale, opereând numai între
descendenţii defunctului şi soţul supravieţuitor care vin la mo ştenirea legală a acestuia, raportul
datoriilor având o finalitate mai larg ă, constând în asigurarea egalităţii între copartajanţi,
indiferent care este izvorul indiviziunii, opereaz ă indiferent de titlul de moştenire al debitorului
(legal, testamentar, instituit contractual). Prin urmare, la raportul datoriilor pot fi ţinuţi nu
numai descendenţii defunctului şi soţul supravieţuitor, cum se întâmpl ă la raportul dona ţiilor, ci
toţi moştenitorii legali ai defunctului, precum şi legatarii universali, cu titlu universal sau
instituiţii contractuali.

102
IV. PARTAJUL

Partajul este opera ţiunea juridică prin care se pune cap ăt stării de indiviziune prin
transformarea drepturilor la cote-p ărţi abstracte de proprietate din moştenire în drepturi de

proprietate individuale asupra bunurilor făcând parte din masa partajabilă, prin atribuirea
efectivă a acestora moştenitorilor defunctului. El poate fi solicitat oricând de oricare dintre
coindivizari, cu excepţia cazului când între coindivizari exist ă o înţelegere de suspendare
temporară a dreptului de a cere partajul.
Partajul definitiv sau de proprietate se deosebeşte de partajul de folosinţă sau
provizoriu care se referă doar la posesia şi folosinţa bunurilor succesorale pe timpul st ării de
indiviziune, fiecare copărtaş folosind individual bunurile ce i-au fost atribuite, având dreptul la
fructele şi veniturile produse de acestea, fără obligaţia de a da socoteală celorlalţi coindivizari.
Spre deosebire de partajul definitiv, care produce efecte retroactive de la data deschiderii
succesiunii, partajul de folosin ţă nu produce efecte decât de la data realizării sale prin bună
înţelegere sau pe cale judecătorească.
Partajul poate fi total, în privin ţa întregului patrimoniu succesoral şi în privinţa tuturor
coindivizarilor, dar poate fi şi parţial, fie doar în privin ţa unor anumite bunuri, restul r ămânând
în indiviziune, fie doar în privinţa unuia sau unora dintre coindivizari, restul r ămânând în
indiviziune.
Partajul poate fi realizat amiabil (§ 1) sau pe cale judec ătorească (§ 2).

Opoziţia la partaj – mijloc specific de apărare a intereselor creditorilor


coindivizarilor. Prin înţelegerea coindivizarilor se poate ajunge foarte u şor ca partajul să fie
făcut în frauda creditorilor lor, cum ar fi, de pild ă, prin atribuirea unor bunuri insesizabile sau
uşor de ascuns în lotul unuia dintre ei care este insolvabil, prin atribuirea imobilului ipotecat de
unul dintre ei în timpul indiviziunii unui alt coindivizar făcând ca ipoteca să se rezoluţioneze
retroactiv etc.
Dreptul comun oferă creditorilor fraudaţi prin încheiera unor acte juridice de către
debitorul lor posibilitatea de a reacţiona pe cale acţiunii pauliene (art. 974 C. civ.).

103
În cazul partajului îns ă, act deosebit de complex, legiuitorul nu s-a putut limita doar la o
asemenea reacţie post factum, ci, în ideea de a preveni asemenea fraude, dar şi de a preveni
ineficacitatea partajului, a conferit creditorilor coindivizarilor posibilitatea de a interveni
înainte, participând chiar la realizarea partajului, pe calea opozi ţiei la partaj.
Opoziţia la partaj d ă dreptul opozanţilor doar de a participa la opera ţiunile de partaj,

acesta neputându-se realiza fără prezenţa (supravegherea ) lor, nicidecum de a se opune în


vreun fel la partaj.
În lipsa opoziţiei, creditorii „nu pot să atace o împărţeală săvârşită, afară numai de s-a
făcut în lipsă-le şi fără să se ţină seama de opoziţia lor” (art. 785 C. civ.). Aşadar, în cazul
partajului, acţiunea pauliană este restricţionată sau, mai exact, în principiu exclus ă, art. 976 C.
civ. făcând trimitere expresă pentru cazul fraudării creditorilor coindivizarilor la dispoziţiile art.
785 C. civ. mai sus men ţionate, prin derogare de la regula posibilităţii atacării actelor făcute de
debitor în frauda creditorului s ău prevătută la art. 974 C. civ.
Opoziţia poate fi făcută atât în cazul partajului amiabil, cât şi în cazul partajului
judiciar.
Două sunt efectele opozi ţiei:
-coindivizarii trebuie să convoace pe creditorii opozan ţi să asiste la partaj. Prin aceasta
creditorii vegheză la corectitudinea opera ţiunilor de partaj, mai ales a compunerii masei
partajabile, a evaluării bunurilor şi a formării şi atribuirii loturilor. Opozanţii nu pot impune
însă o formă de partaj sau alta coindivizarilor, nici ca partajul s ă se facă aşa cum doresc ei. Pot
cere însă, de pildă, ca în lotul debitorului lor să nu se regăseasc ă doar bunuri insesizabile.
Dacă prin nesocotirea opoziţiei coindivizarii fac partajul fără să convoace pe opozanţi,
frauda este prezumată irefragabil, partajul fiind anulabil dacă se dovedeşte că a fost
prejudiciabil pentru opozanţi.
-indisponibilizarea drepturilor succesorale ale debitorului . Coindivizarul al c ărui
creditor a făcut opoziţie nu mai poate să-şi înstrăineze drepturile succesorale dup ă facerea
opoziţiei, căci dacă ar putea să facă acest lucru l-ar priva pe creditor de gajul său.
În lipsa opoziţiei, creditorii nu pot exercita ac ţiunea pauliană, chiar dacă partajul s-a
făcut în frauda lor.

104
Caracterul declarativ al partajului. Art. 786 C. civ. consacră regula caracterului declarativ
al partajului, ceea ce înseamnă că, în scopul asigur ării egalităţii coindivizarilor, fiecare
dintre aceştia suportă doar consecinţele propriilor sale acte f ăcute în timpul stării de
indiviziune asupra bunurilor succesorale, nu şi ale actelor făcute de ceilalţi coindivizari.
Caracterul declarativ al partajului face ca efectele sale s ă urce până la data deschiderii

moştenirii, ceea ce înseamn ă că retroactiveaz ă. Între declarativitate şi retroactivitate există


aşadar o legătură. Aceasta nu este îns ă indisolubilă. În timp ce declarativitatea ţine de natura
partajului, neputând fi înlăturată, retroactivitatea nu ţine de aceasta, astfel încât poate ceda fie
în privinţa actelor de administrare sau de dispozi ţie îndeplinite de coindivizari în timpul
indiviziunii cu respecatrea regulii unanimit ăţii, care, fiind legal îndeplinite, trebuie respectate
de coindivizarul atributar, fie în faţa convenţei părţilor
Efectul principal al partajului este c ă fiecare coindivizar este proprietar al bunurilor
succesorale atribuite de la data deschiderii mo ştenirii, succedându-l direct pe defunct, ceilal ţi
coindivizari fiind consideraţi că nu au avut nici un drept asupra acelor bunuri.
Drepturile constituite în favoarea terţilor prin acte de administrare şi de dispoziţie
făcute de coindivizarii neatributari pe timpul indiviziunii se rezolu ţionează.
Actele de administrare şi de dispoziţie făcute de un condivizar în condi ţiile de mai sus sunt
aşadar valabile, dar afectate de condiţia rezolutorie ca la partaj bunul în privin ţa c ăruia au fost
făcute să cadă în lotul altui coindivizar.

Garanţiile partajului. Art. 787 alin. 1 C. civ. statuează: „coerezii sunt datori garan ţi
unul către altul numai despre tulbur ările şi evicţiunile ce proced dintr-o cauz ă anterioară
împărţelii”. Textul pune aşadar în sarcina coindivizarilor o obliga ţie mutuală de garanţie pentru
menţinerea echilibrului între aceştia în privinţa valorii loturilor primite şi după data partajului,
astfel încât dacă unul dintre ei sufer ă pierderi datorită unei cauze anterioare partajului, aceasta
nu va fi suportată doar de cel căruia i s-a repartizat bunul, ci de c ătre toţi, în propor ţie cu partea
ce le revine din mo ştenire.

105
V. PARTAJUL DE ASCENDENT

Partajul de ascendent este actul prin care tat ăl sau mama ori alt ascendent face în avans,
în timpul vieţii, repartizarea bunurilor sale între copiii sau descendenţii lui (art. 794 C. civ.).

Partajul de ascendent se poate realiza atât prin dona ţie (donaţie-partaj), adică printr-un contract,
act juridic între vii de formaţie bilaterală, cât şi prin testament (testament-partaj), adică printr-
un act juridic unilateral mortis causa (art. 795 alin. 1 C. civ.). În ambele sale forme, partajul de
ascenedent este un act mixt, care combin ă regulile partajului cu cele ale donaţiei sau
testamentului.
Dacă ambele forme au în comun efectul de a atribui individual como ştenitorilor
bunurile dispunătorului asemenea unui partaj la data decesului acestuia, ele difer ă însă esenţial
prin faptul că în timp ce donaţia-partaj, fiind un contract, pe de o parte, se poate realiza numai
cu acordul donatarului, iar pe de alt ă parte, nu poate fi revocată unilateral de donator,
testamentul-partaj este un act de forma ţie unilaterală esenţialmente revocabil.
Spre deosebire de partajul obişnuit, care se realizează fie prin acordul coindivizarilior,
fie prin hotărâre judec ătorească, partajul de ascendent se realizeaz ă sub autoritatea şi cu voinţa
ascendenţilor despre a c ăror moştenire este vorba.

I. DONAŢIA-PARTAJ
Donaţia-partaj este un contract (act juridic între vii) prin care un ascendent dispune
irevocabil cu titlu gratuit în timpul vie ţii de toate sau o parte din bunurile sale prezente în
favoarea tuturor copiilor sau descendenţilor săi în considerarea drepturilor succesorale ale
acestora, realizând un partaj anticipat între ace ştia. Cu alte cuvinte, este vorba de un act care în
formă este o dona ţie (art. 795 alin. 1 C. civ.), dar care nu comport ă doar o simpl ă liberalitate, ci
mai cu seamă elemente de anticipaţie succesorală care îşi vor produce toate efectele la data
decesului dispun ătorului.
Persoanele care pot face o dona ţie-partaj. Pot face donaţii-partaj doar „tatăl, mama
şi ceilalţi ascendenţi” (art. 794 C. civ.), nu şi alte persoane cum ar fi descenden ţii sau
colateralii. Este indiferent dacă legătura de rudenie este legitim ă (din căsătorie), nelegitimă
(dinafara căsătoriei) sau din adopţie.

106
Persoanele care pot beneficia de dona ţia-partaj. Beneficiari ai donaţiei-partaj nu pot
fi decât copiii sau ceilal ţi descendenţi ai dispunătorului (art. 794 C. civ.), indiferent dac ă
rudenia rezultă din căsătorie, dianfara căsătoriei sau din adopţie.
Destinată să înlocuiască partajul care ar fi trebuit făcut după decesul ascendentului,
donaţia-partaj trebuie să se refere chiar la cei care au dreptul de a participa la partajul pe care îl

înlocuieşte, motiv pentru care actul prin care ascendentul împarte bunurile sale între fiii s ăi şi
copiii acestora fără a fi întrunite condiţiile reprezentării nu este decât o dona ţie ordinară.
Donaţia-partaj care nu cuprinde pe toţi descendenţii cu vocaţie utilă la moştenire la
momentul deschiderii acesteia este nul ă (art. 797 alin. 1 C. civ.).

Bunurile prezente. Donaţia-partaj poate avea ca obiect doar bunurile asupra c ărora
ascendentul dispunător este unic proprietar la momentul încheierii actului, iar nu şi bunurile
viitoare (art. 795 alin. 2 C. civ.). Această dispoziţie legală se explică prin incompatibilitatea
care există între caracterul irevocabil al oricărei donaţii, deci şi a donaţiei-partaj, şi bunurile
viitoare întrucât nu depinde decât de voin ţa donatorului să manevreze de o asemenea manier ă
încât să nu dobândeasc ă aceste bunuri şi în acest fel să revoce donaţia. Împărţeala poate avea ca
obiect toate bunurile dispun ătorului sau doar o parte. În acest din urm ă caz, bunurile neincluse
în actul de partaj se vor transmite în indiviziune la mo ştenitori urmând a fi împ ărţite între
aceştia potrivit regulilor dreptului comun (art. 796 C. civ.).

II. TESTAMENTUL-PARTAJ
Spre deosebire de donaţia-partaj, testamentul-partaj este un act juridic unilateral mortis
causa, revocabil, prin care un ascendent face între copiii s ăi distribuirea şi partajul bunurilor
pe care le va lăsa la moartea sa.
Testamentul-partaj se aseam ănă cu testamentul obişnuit până la identificare în privin ţa
formelor şi condiţiilor de capacitate ale dispun ătorului, dar se deosebeşte de acesta în privin ţa
conţinutului său întrucât menirea lui principală nu este de a institui legatari, adic ă de a gratifica
preciputar anumite persoane, ci de a repartiza bunurile ascendentului între descendenţii săi care
vin la moştenire în temeiul vocaţei lor legale, iar nu testamentare.

107
Efectele testamentului-partaj. Fiind un act mortis causa, partajul de ascendent realizat
prin testament nu produce efecte decât la data deschiderii moştenirii, până la acest moment
putând oricând fi revocat sau modificat de dispun ător.
După decesul testatorului, descendenţii defunctului culeg fiecare individual lotul s ău cu
titlu de moştenire legală şi nu de legat. În privinţa moştenirii care formează obiectul

testamentului-partaj, descenden ţii nu pot face un act de renun ţare sub cuvânt că renunţă la
testament şi, pretinzând că acceptă moştenirea legală, să ceară o altă împărţire; ori acceptă
moştenirea şi se supun voinţei defunctului în privinţa partajului, vocaţia lor la bunurile care
compun loturile formate de defunct fiind legal ă, ori renunţă la moştenire şi nu primesc nimic
din aceasta.

108
109