2.

ECHIPAMENTELE CIRCUITELOR PRIMARE ALE STATIILOR ELECTRICE

Se numeşte staţie electrică un ansamblu de instalaţii electrice şi de construcţii anexe

în care se realizează cel puţin una din următoarele funcţiuni:
- evacuarea puterii produse în centralele electrice (staţii de centrală);
- conexiunea unor linii electrice în vederea unui tranzit de putere (staţii de transfer);
- distribuţia energiei electrice la consumatori (staţii de distribuţie).
Echipamentul electric al staţiilor electrice se împarte în două grupe principale:
- echipamente care iau parte directă la transferul energiei electrice sau concură
nemijlocit la acest transfer, precum şi la transformarea acesteia în drumul ei de la surse la
consumatori, numite echipamente primare',
- echipamente care nu iau parte nemijlocită la transferul energiei de Ia surse spre
consumatori dar cu ajutorul cărora se efectuează comanda şi/sau controlul funcţionării
echipamentelor primare, numite echipamente secundare.
Ansamblul echipamentelor primare legate funcţional între ele amplasate într-un
teritoriu comun şi deservite de aceeaşi formaţie de lucru constituie instalaţiile circuitelor
primare ale staţiilor electrice, iar ansamblul echipamentelor secundare care le deservesc pe
acestea constituie instalaţiile circuitelor secundare.
Din cadrul echipamentelor primare fac parte: întreruptoarele, separatoarele, sistemele
de bare colectoare, descărcătoarele, bobinele de reactanţă, transformatoarele de măsură (de
curent şi de tensiune), transformatoarele de putere, respectiv autotransformatoarele etc. Cele
mai importante dintre acestea care, de fapt, au legătură cu instalaţiile circuitelor secundare
sunt: transformatoarele (autotransformatoarele), întreruptoarele, separatoarele şi
transformatoarele de măsură (de curent şi de tensiune).
 2.1. Transformatoarele de forţă din cadrul statiilor electrice

In staţiile electrice, transformatoarele şi autotransformatoarele electrice de putere,

cărora în cele ce urmează le vom spune simplu transformatoare (numai când este necesar a se
scoate în evidenţă anumite particularităţi ale autotransformatoarelor vom folosi această
denumire), au rolul de a cupla între ele instalaţii ale circuitelor primare care funcţionează la
niveluri de tensiuni diferite.
In raport cu numărul de înfăşurări se deosebesc transformatoare cu două sau mai
multe înfăşurări. Transformatoarele cele mai des întâlnite în staţiile electrice sunt cele cu două
înfăşurări, dar se întâlnesc şi transformatoare cu trei înfăşurări.
In raport cu numărul de faze, transformatoarele electrice pot fi monofazate sau
trifazate. în staţiile electrice, transformatoarele de putere întâlnite sunt cele trifazate. Totuşi, la
puteri foarte mari, transformatorul trifazat este constituit din trei transformatoare monofazate
ale căror înfăşurări primare şi secundare sunt legate în stea sau triunghi. De asemenea, în
staţiile electrice a căror niveluri de tensiune ale instalaţiilor circuitelor primare sunt în raport de
maxim 1/2, pentru cuplarea electrică a acestor instalaţii, din considerente tehnico-economice,
mai corespunzătoare se dovedeşte utilizarea autotransformatoarelor şi nu a transformatoarelor.
In raport cu modul de răcire, se deosebesc transformatoare electrice răcite cu aer,
numite şi transformatoare uscate, şi transformatoare răcite cu ulei. Transformatoarele de
putere întâlnite în staţiile electrice sunt transformatoare răcite cu ulei.

2.1.1. Noţiuni privind funcţionarea transformatoarelor electrice

Din punct de vedere funcţional transformatorul electric este un aparat static cu două
sau mai multe înfăşurări cuplate magnetic, cu ajutorul cărora se transformă parametrii electrici
(tensiune şi curent) ai puterii electrice în curent alternativ, frecvenţa rămânând neschimbată.
Pentru a realiza un cuplaj magnetic cât mai strâns, înfăşurările sunt aşezate pe un miez
magnetic.
In funcţie de sensul circulaţiei puterii prin transformator, înfăşurarea care primeşte
putere din reţea reprezintă înfăşurarea primară, iar cea care debitează putere în reţea,
reprezintă înfăşurarea secundară. Fiecare dintre înfăşurările transformatorului poate fi utilizată
fie ca înfăşurare primară, fíe ca înfăşurare secundară.
 2.1.1.1. Principiul de funcţionare a transformatorului electric
Funcţionarea transformatorului se bazează pe legea inducţiei electromagnetice şi
anume a inducţiei mutuale între circuite imobile unul faţă de altul. Pentru a uşura
explicarea fenomenului, se consideră un transformator monofazat (fig. 2.1) cu wx numărul
de spire al înfăşurării primare şi w2 numărul de spire al înfăşurării secundare.

Fig. 2.1. Schema principală a unui transformator monofazat.

Considerând înfăşurarea primară conectată la reţeaua electrică, solenaţia primară

instantanee wlil produce un câmp magnetic de excitaţie. Dacă presupunem transformatorul
în sarcină, atunci există şi o solenaţie secundară instantanee w2i2 care produce un câmp
suplimentar, numit câmp magnetic de reacţie. Cele două câmpuri se suprapun într-un câmp
magnetic rezultant, produs evident de solenaţia rezultantă:

0o=w1i1, +w2i2 (2.1)

Datorită saturaţiei magnetice, suprapunerea efectelor nu este posibilă, ceea ce nu

permite să se ştie ce parte din inducţia magnetică într-un punct oarecare al câmpului
rezultant este produsă de solenaţia primară şi ce parte este produsă de solenaţia secundară.
Totuşi, urmărind spectrul liniilor de câmp (fig. 2.2) observăm că acestea se pot împărţi în
trei categorii:
— linii de câmp cuprinse în întregime în miezul magnetic al transformatorului
care se înlănţuie cu ambele înfăşurări, numite linii ale. câmpului magnetic util şi care dau
prin secţiunea transversală a miezului magnetic fluxul fascicular util φu;
— linii de câmp care se închid parte prin miezul magnetic, parte prin aer şi care
se înlănţuie numai cu spirele înfăşurării primare, numite linii ale câmpului magnetic de
dispersie al înfăşurării primare în raport cu înfăşurarea secundară (linii ale câmpului de
dispersie 12), care produc fluxul magnetic de dispersie φo12 ;
— linii de câmp care se închid parte prin miezul magnetic, parte prin aer şi care
se înlănţuie numai cu spirele înfăşurării secundare, numite linii ale câmpului
magnetic de dispersie al înfăşurării secundare în raport cu înfăşurarea primară (linii ale
câmpului de dispersie 21), care produc fluxul magnetic de dispersie φσ21 .
 Fig. 2.2. Spectrul câmpului magnetic

Fluxul fascicular util φu se înlănţuie şi cu cele w1, spire ale înfăşurării primare şi cu cele
w2 spire ale înfăşurării secundare, dând fluxurile utile totale Фu1 = W1φu , respectiv Фu2 = W2 φu.
Atât fluxul fascicular util φu , cât şi fluxurile utile totale şi Фu1 si Фu2 sunt direct dependente de
solenaţia rezultantă ӨO:
M φu = _ӨO_ ; Фu1 = W1 ӨO_ ; Фu2 = W2 _ӨO_ (2.2)
Rm Rm Rm

unde Rm este reluctanţa circuitului magnetic. Din cauza saturaţiei miezului magnetic Rm ≠ ct, iar
aceste fluxuri nu sunt funcţii liniare de Rm. Nu acelaşi lucru se poate spune despre fluxurile de
dispersie φσl2 şi φσ21, deoarece liniile câmpurilor magnetice de dispersie corespunzătoare se
închid numai parţial prin miez, pe o anumită porţiune închizându-se prin aer. Aceste fluxuri se
înlănţuie numai cu cele w1, spire ale înfăşurării primare (φσl2), respectiv cu cele w2 spire ale
înfăşurării secundare (φσ21) şi dau fluxul total de dispersie al înfăşurării primare Ф σ12 = W1φσ12
= W1φσl2, respectiv fluxul total de dispersie al înfăşurării secundare Ф σ21 = W2φσ21. Reluctanţa
porţiunii cuprinsă în miezul magnetic este variabilă odată cu starea de saturaţie a miezului, dar
reluctanţa porţiunii din aer este constantă, indiferent de intensitatea câmpului magnetic şi mult
mai mare decât cea a porţiunii de miez (reluctanţa porţiunii din miez reprezintă câteva miimi,
maxim câteya sutimi din reluctanţa porţiunii din aer), ceea ce ne permite să considerăm, cu o
eroare cu totul neînsemnată, că reluctanţa circuitelor magnetice ale câmpurilor de dispersie este
constantă şi egală cu cea a porţiunii din aer. In consecinţă, fluxul total de dispersie φ σl2 depinde
de solenaţia primară W1i1, iar fluxul total de dispersie Ф σ21 depinde de solenatia secundara w2i2
si ambele sunt proportionale cu solenaţiile de care depind. Aceste concluzii permit să se
definească o indutivitate Lσ12 de dispersie a înfăşurării primare în raport cu înfăşurarea
secundară, conform relaţiei:
 Lσ12 = Фσ12_ (2.3)
i1

respectiv, o indutivitate Lσ21 de dispersie a înfăşurării secundare în raport cu înfăşurarea primară,

conform relaţiei:

Lσ21 = Фσ21_ (2.4)

I2
Evident, fluxurile de dispersii Фσ12 şi Фσ21 sunt relativ mici în raport cu cele utile Ф u1 şi
respectiv Фu2, dat fiind faptul că miezul magnetic, având permeabilitatea mult mai ridicată decât
aerul (oricât ar fi miezul magnetic de saturat, tot are permeabilitatea magnetică de câteva ori mai
mare decât a aerului), atrage marea majoritate a liniilor de câmp.
Din cele prezentate mai sus rezultă că înfăşurarea primară este străbătută de un flux
total:
Ф1 = Фu1 + Фσ12 = w1φu + Lσ12 i1 (2.5)
iar înfăşurarea secundară de fluxul total
Ф2 = Фu2 + Фσ21 = w2φu + Lσ21 i2 (2.6)
Aplicând legea inducţiei electromagnetice de-a lungul unui contur închis format de
înfăşurare şi completat cu una din liniile tensiunii la borne, se obţine:
- pentru înfăşurarea primară considerată ca receptor (conturul T1, din figura 2.1):
R1i1 – u1 = - d_ (w1φu + Lσ12 i1 ) (2.7)
dt
- pentru înfăşurarea secundară considerată generator (conturul T2 din figura 2.1):

R2i2 – u2 = - d_ (w2φu + Lσ21 i2 ) (2.8)

dt
unde R1 şi R2 reprezintă rezistenţele înfăşurărilor primare şi respectiv secundare.
Ordonând termenii în alt mod, se obţin ecuaţiile tensiunilor:
u1 = R1i1 + Lσ12 di1_ + w1 _dφu (2.9)
dt dt
- u2 = R2i2 + Lσ21 di2_ + w2 _dφu (2.10)
dt dt

Pentru ca sistemul de ecuaţii de mai sus să poată fi rezolvat, mai trebuie adăogată
relaţia neliniară dintre fluxul fascicular φu şi solenaţia rezultantă ӨO:
φu = ӨO_ (2.11)
Rm
 Se adaugă, de asemenea, relaţia (2.1) şi relaţia caracteristică a sarcinii (v. fig. 2.1):

u2 = Ri2 + L di2 + _1_ ∫i2dt (2.12)

dt C
Sistemul de ecuaţii diferenţiale format din ecuaţiile (2.9) ... (2.12) şi (2.1), defineşte
complet funcţionarea transformatorului în orice regim de funcţionare, ţinând seama de
saturaţia circuitului magnetic dar neţinând cont de pierderile în fier. Acest sistem de ecuaţii
are coeficienţi constanţi ca: R1, R2, Lσ12, Lσ21, R, L, C (independenţi de curenţii i1, i2 sau de
tensiunile u1, u2), dar are şi coeficientul Rm variabil în funcţie de curenţii din înfăşurările
transformatorului şi de tensiunile la bornele acestora.
în baza acestui sistem de ecuaţii se poate construi schema echivalentă a
transformatorului din figura 2.3. în această schemă echivalentă se consideră că
înfăşurareaprimară este cuplată strâns - fără dispersie — cu înfăşurarea secundară.

Fig. 2.3 Schema echivalenta a transformatoruluicu parametrii concentrati

Dacă tensiunea aplicată înfăşurării primare este o tensiune armonică
u1 = U1√2sinωt (2.13)
nu avem dreptul să presupunem că toţi curenţii, fluxurile şi tensiunea u2 vor fi, de
asemenea, armonice şi să rezolvăm sistemul de ecuaţii diferenţiale format din ecuaţiile (2.9)
... (2.12) şi (2.1) aplicând metoda de reprezentare în complex. Totuşi, având în vedere că
aceste mărimi sunt periodice, din considerente tehnice aplicarea reprezentării în complex
este permisă şi în acest caz.
Intrucât, căderea ohmică de tensiune R1i1 chiar la regimul nominal de funcţionare
este foarte mică în raport cu tensiunea efectivă aplicată U1 (R1i1 ≈0,01U1), iar fluxul total de
dispersie Фσl2 = Lσ12i1 are o amplitudine relativ mică în comparaţie cu cea a fluxului total util
w1φu (Фσ12 ≈ 0,03...0,10w1φu), în relaţia (2.9) se poate neglija termenul R1i1 în comparaţie cu
u1 şi termenul Lσ12 di1 in raport cu w1 dφu , asa incat putem scrie :
dt dt

u1 ≈ w1 _dφu_ (2.14)
dt
De unde rezultă o concluzie importantă pentru funcţionarea transformatorului şi anume: în
regimurile staţionare, fluxul fascicular φu este dictat practic ca variaţie în timp şi ca valoare
instantanee de tensiunea ul aplicată la bornele înfăşurării primare.
Dacă tensiunea u1, este sinusoidală, reprezentată de relaţia (2.13), atunci:

(2.15)

adică fluxul fascicular φu este tot sinusoidal în timp, dar defazat cu _π_radiani în urma
tensiunii u1, şi are amplitudinea: 2

(2.16)

practic neinfluenţată de curenţii de sarcină i1 şi i2 (aceeaşi fie că transformatorul

funcţionează în gol (i2 =0), fie că funcţionează într-o sarcină oarecare admisibilă), dacă
tensiunea U1, şi frecvenţa (pulsaţia ω) sunt constante.
Fluxul fascicular φu fiind variabil în timp după o lege sinusoidală între limitele
+Фm şi -Фm, înseamnă că şi solenaţia rezultantă ӨO variază în timp între limitele + Ө0m si –
Ө0m , asa cum constată uşor privind curba de magnetizare a miezului magnetic φu = ∫ (Ө0)
din figura 2.4, a. Dacă dependenţa φu = ∫(Ө0) ar fi liniară între limitele +Фm şi –Фm (linia
întreruptă din figura 2.4, a), atunci variaţiei sinusoidale în timp a fluxului fascicular φ u i-ar
corespunde o variaţie sinusoidală în timp a solenaţiei rezultante Ө0 ( Ө(1) - curba cu linie
întreruptă din figura 2.4, b).
Cu toate că în realitate, în general, dependenţa φu = ∫ (Өo) nu este liniară (curba
continuă din figura 2.4, a) şi deci nici solenaţia Ө0 nu variază sinusoidal (curba continuă din
figura 2.4, b), întrucât la funcţionarea în regim normal miezul magnetic nu este prea saturat,
la o variaţie sinusoidală a fluxului φu (conform relaţiei 2.15) dependenţa φu = ∫(Ө0) se
consideră liniarizată între limitele +Фm şi –Фm corespunzătoare unei tensiuni U1 date,
ceea ce admite definirea unei valori particulare constante parametrului Rm independentă de
solenaţie.
 a b
Fig. 2.4. Dependenţa reciprocă şi variaţia în timp a fluxului şi a solenaţiei rezultante, fără
luarea în consideraţie a fenomenului de histerezis:
a - curba φu =∫(Ө0); b - curbele φu=∫(ωt) şi Өo=∫(ωt).

In acest caz sistemul de ecuaţii diferenţiale format din ecuaţiile (2.1) şi (2.9) ... (2.12)
se transformă într-un sistem cu toţi coeficienţii constanţi, care permite aplicarea metodei de
reprezentare în complex. Astfel se poate scrie sistemul de ecuaţii:
U1 = R1 I1 + jωLσl2 I1, + jωw1 φu (2.17)
- U2 =R2 Î2 + jωLσ21 I2+ jωw2 φu (2.18)

φu = _Ө0_ (2.19
Rm
Ө0 = w1 I1 + w2I2 (2.20)

U2 = R2I2 +jωLI2 +_ 1_ I2 (2.21)

jωC

2.1.1.2. Particularităţi teoretice ale transformatoarelor trifazate

Să considerăm un transformator trifazat format din trei transformatoare monofazate
identice, (ca cel din figura 2.1) alimentate de la o sursă trifazată simetrică, având înfăşurările
primare conectate în stea între faze şi nul (fig. 2.5, a).
Presupunând că înfăşurările secundare alimentează un receptor trifazat simetric
(aceste înfăşurări nu sunt reprezentate în figura 2.5, dar contribuie la solenaţia rezultantă care
produce fluxurile utile φua, φub şi φuc), curenţii primari şi căderile de tensiune din primar fiind
aceleaşi se poate scrie:
 Fig. 2.5 Schema principiala a unui transformator trifazat simetric:
Cu coloana de intoarcere; b- fara coloana de intoarcere

Prin însumarea acestor relaţii, rezultă:

w1 d (φa +φub + φuc ) = ua + ub + uc – R1 ( ia + ib + ic ) – Lσ12 d_ (ia + ib + ic )

dt dt (2.25)

Deoarece u a + u b + u c = 0 şi i a + i b + i c = 0, rezultă că fluxurile utile φua , φub, şi φuc

formează un sistem trifazat simetric, cu rezultantă nulă. Prin urmare, se poate renunţa la
coloana de întoarcere a celor trei transformatoare monofazate obţinându-se construcţia din
figura 2.5, b a unui transformator trifazat cu miez simetric şi flux forţat.
Deci, în condiţiile de simetrie magnetică şi electrică precizate mai sus, fiecare fază a
transformatorului trifazat poate fi tratată independent, studiul funcţionării acestui
transformator reducându-se la numai una dintre faze ca în cazul unui transformator monofazat.
în orice alt regim de funcţionare nesimetric, când φa +φub + φuc = φ0 ≠ 0, fluxul magnetic
rezultant φ0 ar trece prin coloana comună, iar dacă aceasta lipseşte, ca în figura 2.5, b, acesta
se închide prin aer, reluctanţa circuitului magnetic al câmpului magnetic util fiind, în acest caz,
foarte mare.
In concluzie, teoria transformatorului monofazat făcută în paragraful 2.1.1.1 se aplică
cu succes şi transformatorului trifazat în condiţiile de simetrie constructivă şi funcţională.
Transformatorul trifazat se comportă, în aceste condiţii, ca şi cum fiecare fază ar funcţiona
independent, adică fiecare înfăşurare primară de fază ar interacţiona numai cu înfăşurarea
secundară de fază de pe aceeaşi coloană.
2.1.1.3 Ecuaţiile de funcţionare ale transformatoarelor fără pierderi, cu luarea în considerare a
semnificaţiei fizice a solenaţiei Өo

După cum s-a precizat în paragraful 2.1.1.1, la o tensiune Ul dată a reţelei de

alimentare, solenaţia rezultantă ӨO variază între limitele bine precizate + ӨOm ... -ӨOm, practic
independente de curenţii i1 şi i2, ceea ce ne permite să afirmăm că în relaţia (2.20) mărimea
complexă ӨO este practic constantă. Acest lucru înseamnă că, la un curent de sarcină I2 variabil
ca mărime, curentul I1,
absorbit de la reţeaua de alimentare ia totdeauna o asemenea valoare, încât solenaţia
rezultantă să rămână practic constantă.
Să notează cu:

I0 = Ө0_ (2.26)
w1
curentul din primarul transformatorului care, străbătând spirele înfăşurării primare, ar produce
o solenaţie w1 I0 egală cu cea rezultantă w1 I1 + w2 I2în sarcină, adica:

I0=I1+w2 I2 (2.27)
w1
Deoarece solenaţia efectivă rezultantă la tensiunea U l constantă este practic
constantă, independent de valorile efective ale curenţilor I1 şi I2, rezultă că pentru regimul de
mers în gol când I2 = 0 şi I1= I10, se poate scrie
Ө0 = w1I0 ≈ w1I10 (2.28)
respectiv
I0 ≈ I10 (2.29)
de unde rezultă că, la o tensiune Ul dată areţelei de alimentare, solenaţia ӨO reprezintă
practic solenaţia înfăşurării primare la regimul de mers în gol, iar curentul I0 este practic egal
cu curentul din înfăşurarea primară la mersul în gol.
Ţinând cont de relaţiile (2.11) şi (2.26) se pot scoate în evidenţă t.e.m. induse de
fluxul util, definite prin relaţiile:
Ue1 = - jωw1φu = - jωw12 I0 = - jωLμ I0
Rm (2.30)
respectiv
Ue2 = - jωw2φu = - jωLμw2 I0 (2.31)
w1
denumite tensiuni electromotoare primară, respectiv secundară, în care Lμ = w12 _
reprezintă
Rm
aşa-numita inductivitate corespunzătoare fluxului util. In acest context ecuaţiile (2.17) şi
(2.18) devin:
U1 = R1 I1 + jωLσ12I1 – Ue1 ( 2.32 )
- U2 = R2 I2 + jωLσ21I2 – Ue2 ( 2.33 )

Dacă se notează cu Xσl2 = ωLσl2 - reactanţa de dispersie a înfăşurării primare;

Xσ21 = ωLσ21 - reactanţa dedispersie a înfăşurării secundare; Xμ = ωLμ - reactanţa utilă,
pentru transformator se obţine următorul sistem de ecuaţii:
U1 = R1 I1 + jωLσ12I1 – Ue1 ( 2.34 )
2
- U2 = R2 I2 + jωLσ21I2 – Ue ( 2.35 )
I0 = I1 + w2 I1 ( 2.36 )
w1
φu = w1 I0 ( 2.37 )
Rm
1
Ue = - jXμI0 ( 2.38 )
2
Ue = - jw2 XμI0 ( 2.39 )
w1
pe baza căruia se construieşte diagrama de fazori reprezentată în figura 2.6.

Fig.2.6. Diagrama de senzori conform ecuatiilor

(2.30) – (2.35)

Pentru reprezentarea diagramei din figura 2.6, se consideră cunoscute mărimile X μ ;

X σ 1 2 ; X σ 2 1 ; R1 ; R2 ; Rm . De asemenea, se consideră I2 ca parametru şi se presupune că
tensiunea U2 şi defazajul φ2 sunt cunoscute. La construcţia diagramei se parcurg următoarele
etape: se construieşte poligonul corespunzător ecuaţiei (2.35); se determină fazorul φu din
relaţia (2.37) şi fazorul I0 din relaţia (2.39); se construieşte poligonul curenţilor
corespunzător ecuaţiei (2.36) din care se determină curentul I1; se determină t.e.m. Ue1 din
relaţia (2.38); se construieşte în final poligonul tensiunilor corespunzător ecuaţiei (2.34),
rezultând astfel tensiunea U1 la bornele înfăşurării primare şi defazajul φ 1 al curentului
primar I1 faţă de aceasta.
2.1.1.3. Pierderile în miezul magnetic
In miezul magnetic al transformatorului se produc pierderi prin fenomenul de
histerezis şi pierderi datorită curenţilor turbionari induşi în tole.
Pierderile prin histerezis pH se datoreaza fenomenului de histereză a circuitului
magnetic (fig. 2.7, a).

Fig.
2.7.
 Dependenţa reciprocă şi variaţia în timp a fluxului φu şi solenaţiei rezultante ϴO, cu luarea
în considerare a ciclului histerezis:
a - curba, φu =f(ϴO); b - curbele φu = f(ωt) şi ϴO = f(ωt).

Dacă nu ar exista ciclu de histereză şi ar fi numai fenomenul de saturaţie, cele

două ramuri ale histerezei ar fi suprapuse şi ar trece prin origine ea în figura 2.4, a.
Urmare a acestui fapt ar fi că, curba solenaţiei ϴ O = f(ωt) ar trece prin zero simultan cu
curba fluxului util φu = f(ωt) ca în figura 2.4, b şi, deci, implicit curentul I0 ar fi în fază
cu fluxul util φu, după cum este reprezentat şi în diagrama fazorială din figura 2.6.
In acest caz întrucât între φu , respectiv I0 şi Ue1 este un defazaj de π radiani (fig.
2
2.6), ar rezulta că, curentul I0 ar determina doar o putere reactivă. Nu la fel stau lucrurile
dacă se ia în considerare fenomenul de histerezis şi anume, de data aceasta, curba solenaţiei
ϴO = f(ωt) trece prin zero în avans cu unghiul α faţă de curba fluxului util φu = f(ωt) ca în
figura 2.7, b. Deci şi curentul I0 este defazat în avans cu unghiul a faţă de fluxul util φu (v.
fig. 2.8). Totul se întâmplă ca şi cum curentul I0 ar avea acum două componente

I0 = Iμ + IH ( 2.40 )
unde: Iμ reprezintă componenta de magnetizare şi este în fază cu fluxul φu, iar IH -
componenta corespunzătoare pierderilor prin histerezis şi este în fază cu –Ue1 , adică în
cuadratură cu fluxul φu .
In acest context, pierderile prin histerezis se pot exprima prin relaţia:
pH = U e 1 I H = U e l I 0 sin α (2.41)

Unghiul α este constant la un

transformator dat dacă el funcţionează
totdeauna cu tensiunea U 1 constantă
(dacă U 1 - const., rezultă ɸm= const. şi
deci curbele φu = f(ωt) şi ϴO = f(ωt)
rămân neschimbate atât ca alură cât şi ca
poziţie una faţă de alta (fig. 2.7, b ) ) .
Intrucât şi curentul I0= const. la U1 =
const., rezultă că pierderile prin histerezis
la o tensiune de alimentare U 1 constantă
sunt constante, indiferent de sarcina I2 a
transformatorului.

Fig. 2.8. Diagrama de fazori a curenţilor în cazul

considerării pierderilor prin histerezis.
 Pierderile prin curenţi turbionari pF
sunt pierderile produse de curenţii turbionari
(Foucault) din fierul miezului magnetic,
induşi de câmpul magnetic variabil în timp, în
rezistenţa circuitelor acestora din fierul
miezului magnetic. La frecvenţele industriale
curente, reactanţa circuitelor curenţilor
turbionari este neglijabilă faţă de rezistenţa lor
şi deci, tensiunile electromotoare stabilite de
fluxul util φu din miezul magnetic, defazate cu
π radiani în urma acestuia, adică în fază cu
Uel, sunt în fază cu aceşti curenţi turbionari.
De 2 asemenea, la o tensiune de alimentare
U1 constantă, curenţii turbionari sunt aceeaşi
indiferent de sarcina transformatorului şi
implicit, pierderile prin curenţi turbionari sunt
constante. Fig. 2.9. Diagrama de fazori a curenţilor în
Dacă se notează cu IF curentul în fază cu Uel, cazul considerării atât a pierderilor prin
care ar străbate înfăşurarea primară, iar histerezis, cât şi a pierderilor prin curenţi
produsul Ue1I F reprezintă tocmai pierderile pF turbionari.
prin curenţi turbionari, totul se întâmplă ca şi cum curentul I0 nu are două, cum s-a precizat
mai sus (relaţia (2.40)), ci trei componente (fig. 2.9):

Io = I μ + I H - I F (2.42)
Deoarece componentele de pierderi I μ şi - I F ale curentului Io, au aceeaşi fază, se
obişnuieşte să se însumeze într-o singură componentă Iw, denumită componenta wattată a
curentului I0, adică:
Io= Iμ +Iw (2.43)

Conform acestei ultime relaţii curentul I o este în avans faţă de fluxul φu cu unghiul
β (fig. 2.9) iar pierderile totale în fier:

p m = p H + p F = U e 1 I w = U e l I 0 sin β (2.44)

2.1.1.4. Transmisia energiei în transformator. Bilanţul puterilor

La funcţionarea în sarcină a unui transformator, înfăşurarea secundară transmite

pe la borne, în reţeaua la care este conectată, o putere electromagnetică, pe care o preia de
la înfăşurarea primară prin intermediul câmpului electromagnetic care, la rândul ei, o
primeşte pe la borne, din reţeaua electrică la care este conectată.
Pentru a stabilii bilanţul puterilor la transformator este necesar a se cunoaşte
sistemul complet de ecuaţii de funcţionare cu considerarea pierderilor. Acest sistem de
ecuaţii este constituit din relaţiile (2.34) ... (2.39) la care se,adaugă relaţia (2.43).
Dacă relaţia (2.35) se scrie sub forma:
0 = U 2 + R 2I 2 + j X σ 21I 2- U e2 (2.45)
şi amplificând ecuaţia (2.34) cu conjugata complexă I1* a curentului primar, iar
ecuaţia (2:45) cu conjugata complexă I2* a curentului secundar, prin adunare se obţine:
unde:
U1I1* = S1 + P1 + jQ1 - puterea electromagnetică complexă primită de
transformator pe la bornele primare;
U2I2* = S2 + P2 + jQ2 - puterea electromagnetică complexă cedată de
transformator pe la bornele secundare;
 - - pierderile
Joule în înfăşurarea primară;

- pierderile Joule în înfăşurarea secundară;

- puterea reactivă corespunzătoare câmpului

magnetic de dispersie al înfăşurării primare;

- puterea reactivă corespunzătoare câmpului

magnetic de dispersie al înfăşurării secundare.

Fazorul – ( Ue1I1* + Ue2I2* ) ţinând cont de relaţiile (2.38) şi (2.39), poate fi scris sub
forma – Ue1(I1* + w2 I2*) respectiv luând în considerare relaţia (2.36), devine -Ue1I0* .
w1
Si dacă se mai are în vedere şi relaţia (2.43) rezultă:
– Ue1(Iw* + Iμ* ) = pm + jQm (2.47)
Unde: p m reprezintă pierderile în miezul feromagnetic, iar Q m
- puterea reactivă necesară magnetizării miezului.

La scrierea relaţiei (2.47) s-a avut în vedere că fazorul Iw este în fază cu fazorul - U e l , iar
fazorul Iμ este defazat în urma acestuia cu π radiani (fig. 2.9).
2

Cu aceste notaţii ecuaţia (2.46) devine:

P 1 + j Q 1 = ( p j 1 + pm + p j 2 + p2) + j(Qσ1 +Qm +Qj2+ Q2) (2.48)
respectiv
P1= pj1 + pm + pj2 + p2 (2.49)
+ +
Q1 = Qσ1 Q m Qσ2 + Q 2 (2.50)

Corespunzător cu aceste relaţii, în figura 2.10 se reprezintă repartiţia puterilor activă

P 1 şi reactivă Q 1 pe care le primeşte transformatorul în regim staţionar.
 2.1.1.5. Particularităţi funcţionale ale autotransformatorului

Autotransformatorul, spre deosebire de transformator, are o singură infasurare pe

fază care arată ca în fig. 2.11 unde bornele a1 – a1
sunt ale înfăşurării de înaltă tensiune, iar a 2 - a 2
ale înfăşurării de joasă tensiune. Se observă că
înfăşurarea are o parte care aparţine numai
înfăşurării de înaltă tensiune (porţiunea de
înfăşurare cuprinsă între bornele a 1 - a 2) şi o a
doua parte comună (porţiunea de înfăşurare
cuprinsă între bornele a 2 – a 1 ) , care este chiar
înfăşurarea de joasă tensiune.
Autotransformatorul poate fi ridicător când se
alimentează pe partea de joasă ; tensiune (a 2- a 1 ) Fig. 2.11. Schema de principiu a unei
faze a autotransformatorului electric.
sunt bornele înfăşurării primare) sau coborâtor
când se alimentează pe partea de înaltă tensiune (a 1 — a 1 ) sunt bornele înfăşurării
primare), la cealaltă pereche de borne conectându-se reţeaua receptoare (secundară).
Cu convenţiile de sensuri pozitive şi notaţiile adoptate în figura 2.11 rezultă
următoarele ecuaţii funcţionale în regim armonic, scrise în complex:

U1 = (Ra + jXσa )I1 - (R2 + jXσ21 )Is – Ue1 (2.51)

- U2 = (R2 + jXσ21 )Is – Ue2 (2.52)
I2 = I1 + Is (2.53)
I0 = waI1 – w2Is (2.54)
w1
φu = w1I0 (2.55)
Rm
Ue1 = - jωw1φu = -jXμI0 (2.56)
Ue2 = - jωw2φu = -jw2 XμI0 (2.57)
w1
Uea = - jωwaφu = -jwa XμI0 (2.58)
w1
unde: Ra , Xσa - reprezintă rezistenţa, respectiv reactanţa de dispersie a părţii din
înfăşurare care aparţine numai înfăşurării de înaltă tensiune;
U e a - tensiunea electromotoare indusă în partea de înfăşurare care aparţine
numai înfăşurării de înaltă tensiune,
iar semnificaţia celorlalte mărimi rezultă din figura 2.11; ele sunt aceleaşi cu ale celor din
sistemul de ecuaţii (2.34) ... (2.39).
Având în vedere că I0 este foarte mic şi la funcţionarea în sarcină a
autotransformatorului poate fi neglijat cu foarte bună aproximaţie în raport cu curenţii I 1 I 2
şi respectiv Is , iar dacă se neglijează şi căderile de tensiune pe rezistenţe şi reactanţele de
dispersie ( R a = R 2 = X σ n = X σ 2 l = 0 ), sistemul de ecuaţii (2.51)... (2.58) devine:

U1 = - Ue1 (2.59)
U2 = - Ue2 (2.60)
I2 = I1 + Is (2.61)
0 = waI1 – w2Is (2.62)
Ue2 = w2 Ue2 (2.63)
w1
. Uea = wa Ue2 (2.64)
w2
 In aceste condiţii, puterile aparente complexe U1I1*- absorbită pe la bornele a1 - a 1
ale înfăşurării de înaltă tensiune în regim coborâtor, respectiv cedată în regim ridicător şi
U2I2*- cedată pe la bornele a 1 - a 2 ale înfăşurării de joasă tensiune în regim coborâtor,
respectiv absorbită în regim ridicător - se pot exprima sub forma:
S 1 = U 1 I 1 * =- U e 1 I 1 * = (-U e a I 1 )+ (-U e 2 I 1 ) (2.65)
S 2 = U 2 I 2 * =- U e 2 I 2 * =-U e 2 (I 1 * + I s * )= (-U e 2 I 1 * )+(-U e 2 I s * ) (2.66)
Din (2.62) şi (2.64) rezultă:
Ue2Is* = Uea I1* (2.67)
şi deci, relaţiile (2.65) şi (2.66) sunt identice, ( S1 = S2 ) ceea ce este normal în condiţiile
neglijării pierderilor ( R a = R2 = 0), ale puterilor reactive corespunzătoare câmpurilor magnetice
de dispersie (X σ a = Xσ2 = 0) şi ale puterii reactive de magnetizare (I0 = 0). De asemenea, relaţiile
(2.65) şi (2.66) ne sugerează faptul că puterea S = S1 = S2 transferată prin autotransformator, de
la reţeaua primară la reţeaua secundară, are două componente şi anume:
- o componentă electromagnetică, Se = -Ue2Is* = -Uea I1* care reprezintă partea din
puterea S , transferată prin cuplajul magnetic dintre partea de înfăşurare care aparţine numai
înfăşurării de înaltă tensiune (porţiunea de înfăşurare cuprinsă între bornele a 1 - a 2 ) şi partea
comună (porţiunea de înfăşurare cuprinsă într'e bornele a2-a1)
— o componentă galvanică, Sg =-Ue2I1*, care reprezintăpartea din puterea 5 transferată
pe cale galvanică prin partea de înfăşurare comună.
Miezul magnetic al autotransformatorului se dimensionează pentru puterea
electromagnetică Se, porţiunea de înfăşurare care aparţine numai înfăşurării de înaltă tensiune
pentru curentul I1, iar porţiunea de înfăşurare comună pentru curentul Is .
Ţinând seama de relaţiile (2.61) şi (2.62), şi notând cu k = w1 raportul numărului de
w2
spire al înfăşurării de înaltă tensiune şi al celei de joasă tensiune, rezultă:
Is = k -1 I2 (2.68)
k
Inmulţind conjugata lui Is cu -Ue2 se obţine:
Se = k -1 S (2.69)
k
Se = k -1 (2.70)
S k
de unde se observă că S e < S şi, prin urinare, autotransformatorul este mai uşor şi mai ieftin
decât un transformator de aceeaşi putere, miezul magnetic al transformatorului fiind
dimensionat la întreaga putere S transferată (prin transformator toată puterea se transferă pe
cale electromagnetică).
Autotransformatoarele se construiesc pentru rapoarte k ϵ (1...2], deoarece pentru aceste
rapoarte puterea electromagnetică este sensibil mai mică decât puterea transferată, dar şi pentru
faptul că nerealizând separarea galvanică a circuitelor primare şi secundare se pot utiliza numai
la cuplarea reţelelor cu tensiuni care nu diferă prea mult (cu nivel de izolaţie apropiat).

2.1.2. Părţile active ale transformatoarelor

Transformatoarele şi autotransformatoarele electrice, indiferent de tipul constructiv, au

ca elemente constructive active miezul magnetic şi înfăşurările.

2.1.2.1. Miezul magnetic

Miezul magnetic se construieşte din tole de 0,35 mm grosime, tăiate din tablă silicioasă
puternic aliată, laminată la cald sau la rece. Tolele laminate la cald se izolează între ele cu hârtie
de 0,02-0,03 mm sau cu lac izolant (uneori sticlă solubilă), iar cele laminate la rece cu un strat
foarte subţire de oxizi ceramici (izolaţie numită carlit).
Miezul feromagnetic se construieşte din coloane şi juguri. Pe coloane se aşează
înfăşurările. Deoarece înfăşurările se execută în afara miezului şi ulterior se
montează pe coloanele transformatorului, miezul
feromagnetic se construieşte cu jugul superior
separabil.
După construcţia miezului, transformatoarele
trifazate se clasifică în:
— transformatoare cu circuitul magnetic
simetric în raport cu înfăşurările de fază (având
coloanele dispuse
în spaţiu Ia 120° , ca în figura 2.12);
— transformatoare cu circuitul magnetic
asimetric în raport cu înfăşurările de fază (cu
coloanele în linie ca în figurile 2.13 şi 2.14).

Fig. 2.12. Miez simetric al unui

transformator trifazat cu flux forţat.

Dacă ne referim la prezenţa coloanei de întoarcere pentru închiderea fluxului magnetic

se întâlnesc:
— transformatoare cu flux liber: transformatoare cu miezul în manta, transformatoare
cu cinci coloane (fig. 2.14) şi transformatoare trifazate construite prin gruparea a trei
transformatoare monofazate;
 — transformatoare cu flux forţat: transformatoarele cu trei coloane dispuse in linie
(fig.2.13) si transformatoare dispuse in spatiu la 120° (fig.2.12).

Fig. 2.13. Miez asimetric al unui transformator trifazat cu trei

coloane.

Fig. 2.14. Miez asimetric al unui transformator trifazat cu

cinci coloane.
 Cele mai des întâlnite sunt transformatoarele cu trei coloane dispuse în linie (fig.
2.13). La puteri mari se obişnuieşte utilizarea mie-zului cu cinci coloane (fig. 2.14), iar
utilizarea a trei transformatoare monofazate pentru a forma un transformator trifazat este
întâlnită numai la puteri foarte mari. La puteri foarte mari se recurge la această soluţie
întrucât este mai simplă transportarea de la fabrica constructoare la locul de utilizare, a trei
tmităţi distincte de transformatoare cu gabarit mai redus, decât a unei singure unităţi
compacte, cu gabarit mare.

2.I.2.2. Infăşurările transformatorului

Infăşurările transformatorului sunt construite din conductor de cupru sau

aluminiu, izolat cu bumbac sau hârtie. Ele se pot executa sub două forme: înfăşurări în
cilindru sau înfăşurări în galeţi.
La înfăşurările în cilindru, bobinele înfăşurării respective formează un cilindru de
înălţime puţin mai mică decât înălţimea coloanei miezului feromagnetic. înfăşurările
fazelor formează cilindrii coaxiali, lângă miez plasându-se înfăşurarea de tensiune joasă
1, iar în afară cea de tensiune înaltă 2 ca în figura 2.15.
La înfăşurările în galeţi, bobinele de tensiune înaltă 2 alternează în direcţie axială
cu cele de tensiune joasă 1, cum se vede în figura 2.16. în construcţie normală a
transformatoarelor de putere, se utilizează sistemul de înfăşurări cilindrice concentrice,
înfăşurările fiecărei faze fiind plasate pe câte o coloană şi au acelaşi sens de înfăşurare.

Infăşurările unei faze se denumesc după valoarea tensiunii la borne şi anume:

înfăşurarea de înaltă tensiune (IT), înfăşurarea de medie tensiune (MT) şi înfăşurarea de
joasă tensiune (JT). Pentru identificare, capetele înfăşurărilor se marchează, folosind:
litere mari pentru înfăşurarea destinată tensiunii mai mari; litere mici pentru înfăşurarea
destinată tensiunii mai mici; litere mari cu indice m pentru înfăşurarea destinată tensiunii
medii (la transformatoarele cu trei înfăşurări), începuturile înfăşurărilor de înaltă, joasă şi
medie tensiune, corespunzătoare celor trei faze R, S, T sunt notate cu: A, B, C - pentru
înaltă; a, b, c - pentru joasă şi respectiv Am, Bm, Cm - pentru medie, iar sfârşitul cu X, Y,
Z; x, y, z şi respectiv Xm, Ym, Zm.
Capetele înfăşurărilor transformatoarelor aparţinând aceleiaşi părţi (primar sau
secundar) sunt conectate galvanic între ele. Modul de cuplare galvanică a capetelor
înfăşurărilor transformatoarelor trifazate se numeşte conexiune. în realitate se pot utiliza
trei tipuri de conexiuni şi anume:
— Conexiunea în stea, care constă în conectarea capetelor de început sau de
sfârşit, formând punctul neutru, sau nulul conexiunii, cum se indică în figura 2.17.
Simbolul conexiunii este Y sau y când nulul transformatorului nu se scoate la borne (în
exterior) şi Y0 sau y0, când nulul se scoate. Cu Y ( Y0) se simbolizează conexiunea
înfăşurărilor de înaltă tensiune şi cu y ( y0 ), cea a înfăşurării de joasă tensiune.

a b c

Fig. 2.17. Schema de conexiuni stea.

- Conexiunea triunghi, care constă în conectarea capătului de început al unei

înfăşurări cu capătul de sfârşit al înfăşurării care urmează în sensul succesiunii directe,
cum se indică în figura 2.18. Simbolul conexiunii este D pentru înfăşurarea de înaltă
tensiune şi d pentru cea de joasă tensiune.
 Fig. 2.18. Schema de conexiuni triunghi.

— Conexiunea zigzag, pentru a cărei realizare sunt necesare două bobine identice
pe fiecare fază, se obţine conectând între ele bobine de pe faze succesive (în sensul
succesiunii directe), parcurse în sensuri opuse, formându-se un punct neutru, cum se
indică în figura 2.19. Simbolul conexiunii este Z sau z când nulul transformatorului nu se
scoate la borne şi Z0 sau z0, când nulul se scoate. Cu Z (Z0 ) se simbolizează conexiunea
înfăşurărilor de înaltă tensiune şi cu z (z0 ), cşa a înfăşurării de joasă tensiune.

Fig. 2.19. Schema de conexiuni zigzag.

 Capetele înfăşurărilor, accesibile în urma realizării conexiunilor, sunt legate la
bornele plasate pe capacul transformatorului. Notarea acestor borne este standardizată şi
se face astfel:
- cu literele A, B, C şi N (pentru borna punctului neutru), bornele pentru
înfăşurarea pe partea de înaltă tensiune; *
- cu literele a, b, c şi n (pentru borna punctului neutru), bornele pentru
înfăşurarea pe partea de joasă tensiune;
- cu literele Am, Bm, Cm şi Nm (pentru boma punctului neutru), bornele pentru
înfăşurarea pe partea de medie tensiune, la transformatoarele cu trei înfăşurări.
Bornele de înaltă tensiune A, B, C se dispun pe capac după latura mare, în această
ordine, de la stânga spre dreapta, având conservatorul de ulei în partea stângă. Boma N se
dispune în stânga bornei A, lângă conservator. Succesiunea bornelor înfăşurărilor de joasă
tensiune şi medie tensiune, pe capacul cuvei este astfel făcută încât bornele omoloage să
se afle, pe cât posibil, faţă în faţă cu bornele omoloage de înaltă tensiune. în figura 2.20
este indicată dispoziţia bornelor la transformatoarele electrice trifazate.

Fig. 2.20. Dispoziţia bornelor pe capacul cuvei transformatorului trifazat.

Ansamblul conexiunilor tuturor

înfăşurărilor unui transformator trifazat,
caracterizat prin unghiul de defazaj dintre
tensiunea de linie de pe partea de joasă
tensiune şi tensiunea omoloagă de pe partea
de înaltă tensiune, la aceeaşi asociere a
sensurilor pozitive pentru ambele înfăşurări,
prima fiind considerată defazată în urma
ultimei, reprezintă schemele de conexiuni
pentru transformatoarele trifazate. Se ia ca
unitate pentru acest unghi, ît/6 radiani (30°).
Sensul pozitiv pentru tensiunea la bornele unei înfăşurări se consideră de Ia capătul de
început spre capătul de sfârşit, cum se indică în figura 2.21, a. La variaţia sinusoidală în
timp, tensiunea se reprezintă în planul complex prin fazorul din figura 2.21, b.
 Dacă sunt două înfăşurări, pentru reprezentarea tensiunilor în planul complex
trebuie să se ţină seama de sensul de înfăşurare pe miez. La acelaşi sens de înfăşurare,
cum este cazul în figura 2.22, a, la notarea omoloagă a bornelor, tensiunile UAX şi Uax sunt
în fază, cum se indică în figura 2.22, b, iar la notare diferită tensiunile sunt opuse, cum se
arată cu linie întreruptă.
Dacă sensurile de înfăşurare diferă, cum se indică în figura 2.23, a, la notare
omoloagă a bornelor, tensiunile sunt în opoziţie, iar la notare diferită tensiunile sunt în
fază, cum se indică în figura 2.23, b.
.
 Considerând sensurile de înfăşurare aceleaşi pentru toate înfăşurările, tensiunile de
fază şi de linie pentru conexiunile transformatoarelor trifazate sunt reprezentate în figura
2.24. Tensiunile la borne ale unei înfăşurări oarecare se reprezintă ţinându-se seama de
steaua tensiunilor coloanelor din figura 2.24, d, notate cu I, II şi I I I . Dacă parcurgerea
înfăşurării, când se pleacă de la borna de început spre borna de sfârşit, corespunde cu
sensul pozitiv ales (reprezentat cu săgeată în figura 2.24, a , b şi c), tensiunea înfăşurării
respective se reprezintă în fază cu tensiunea de coloană, altfel în opoziţie.
 Fig. 2.24. Diagramele fazoriale ale tensiunilor conexiunilor transformatoarelor trifazate: a , b şi c -

Fig. 2.24. Diagramele fazoriale ale tensiunilor conexiunilor transformatoarelor trifazate :

a,b,c – conexiunile stea, triunghi, zigzag ,d – tensiunile de coloana , e ,f si g – tensiunile de faza si
de linie pentru conexiunile a,b si respectiv c.

Intrucât la transformatoarele trifazate atât înfăşurarea de înaltă tensiune cât şi cea

de joasă tensiune se pot conecta în stea, triunghi sau zigzag, iar practic conexiunea zigzag
se utilizează numai la înfăşurările de joasă tensiune, pentru aceste transformatoare sunt
posibile şase combinaţii de conexiuni şi anume: Y y, Yd, Y z , Dy, Dd, Dz. Aceste
combinaţii constituie o clasă de conexiuni. Dacă se schimbă între ele două câte două
capetele fiecărei faze fie la înaltă tensiune, fie la joasă tensiune, ceea ce echivalează cu a
spune că s-a bobinat în sens invers la joasă tensiune faţă de înaltă tensiune, atunci se
inversează sensul fazelor într-una din înfăşurări şi se obţine o altă clasă de conexiuni, care
se zice că este răsturnata celeilalte. Deci, în definitiv există 12 clase de conexiuni (legături)
posibile, la transformatoarele trifazate.
După cum s-a precizat mai sus, unitatea de măsură pentru unghiul de defazaj
dintre tensiunile de linie omologate de pe partea de înaltă şi joasă tensiune nu se ia gradul
ci unghiul de 30° pe care, de fapt, îl fac între ele semnele celor 12 ore de pe cadranul unui
ceasornic. în acest caz, unghiul de defazaj, a, dintre aceste tensiuni este exprimat printr-un
număr N , care exprimă de câte ori se cuprinde unghiul de 30° in unghiul de defazaj α( N =
α/30), Acest număr N , reprezintă grupa de conexiuni care are o importanţă deosebită,
întrucât numai transformatoare care au aceeaşi grupă de conexiuni pot funcţiona în paralel.
In cazul transformatoarelor trifazate cu două înfăşurări, simbolul schemei de
conexiuni este alcătuit din doua litere şi un număr. Prima literă este simbolul conexiunii
înfăşurării de ÎT, iar cea de-a doua, simbolul conexiunii înfăşurării de JT. Numărul
reprezintă grupa de conexiuni. Acest număr înmulţit cu 30 indică defazajul, exprimat în
grade, dintre tensiunea aplicată în primarul şi cea obţinută în secundarul transformatorului.
 /V

In cazul transformatoarelor trifazate cu trei înfăşurări, schemele de conexiuni se

simbolizează prin trei litere şi două cifre. Ordinea literelor ce indică conexiunea este:
simbolul conexiunii înfăşurării de ÎT, simbolul conexiunii înfăşurării de MT, simbolul
conexiunii înfăşurării de JT. De asemenea, ca şi în cazul transformatoarelor cu două
înfăşurări, numerele reprezintă grupele de conexiuni. Primul număr indică defazajul dintre
tensiunile de la bornele înfăşurărilor ÎT-MT, în timp ce al doilea indică defazajul dintre
tensiunile de la bornele înfăşurărilor IT-JT.
Simbolul schemei de conexiuni este trecut pe plăcuţa transformatorului.
In tabelul 2.1 sunt date schemele de conexiuni care se pot întâlni la
transformatoarele trifazate, în ipoteza că ambele înfăşurări de înaltă şi joasă tensiune au
acelaşi sens de bobinare şi aceeaşi succesiune a bornelor A, B, C şi a, b, c. Se precizează că
dacă se permutează bornele a, b, c (cu alte cuvinte dacă vom roti bornele a, b, c ale
înfăşurării de joasă tensiune cu 120° sau cu 240° faţă de bornele A, B, C ale înfăşurării de
înaltă tensiune) se vor obţine alte grupe de conexiune decât cele prezentate în tabelul 2.1.

Tabelul 2.1
 Tabelul 2.1 (continuare)

Autotransformatorul trifazat se construieşte cu grupa de conexiuni Y0y 0 - 1 2 (borna a 1 din

figura 2.11 este legată la pământ) şi se prevede în mod uzual cu o înfăşurare terţiară
conectată în triunghi (fig. 2.25).
 2.1.3. Transformatoare şi autotransformatoare cu
reglarea tensiunii sub sarcină

Transformatoarele şi autotransformatoarele electrice utilizate în staţiile electrice sunt

realizate astfel încât este posibilă reglarea tensiunii secundare între anumite limite, chiar când
transformatorul funcţionează în sarcină. Fac excepţie de la această regulă transformatoarele
care funcţionează în schemă bloc cu generatorul, din cauza că generatoarele au posibilitatea
unui reglaj de ± 5 % a tensiunii şi deci nu mai este necesară dotarea transformatorului cu
echipament propriu de reglare a tensiunii.

2.1.3.1.Modalităţi de reglare a tensiunii secundare

Din relaţia (2.10) se observă că la mersul în gol a transformatorului (/2=0 ), tensiunea
la bornele secundare este
u2 =-w2dφu (2.71)
dt
care, la o tensiune sinusoidală de forma cele din relaţia (2.13) aplicată înfăşurării primare,
ţinând cont de relaţiile (2.15) şi (2.16), devine
u2 = 2πfw2ɸfm sin ωt (2.72)
de unde, rezultă valoarea efectivă a tensiunii la bornele secundare la mersul în gol
U20 = 2 π fw2ɸm (2-73)
√2
Conform expresiei (2.73) se poate modifica (regla) valoarea efectivă a tensiunii
secundare, la frecvenţă constantă a reţelei, fie prin schimbarea fluxului util ɸm, fie prin
modificarea numărului de spire w 2 .
Dacă transformatorul face parte dintr-o staţie ridicătoare de tensiune, adică înfăşurarea
secundară este de înaltă tensiune, tensiunea U ] aplicată înfăşurării primare fiind constantă,
pentru reglarea tensiunii secundare este mai avantajos a se apela la modificarea numărului w 2
de spire ale înfăşurării secundare. Aceasta se explică prin faptul că numărul w 2 de spire, în
realitate, se modifică în trepte cu ajutorul unor prize şi al unui sistem de comutare (vezi
paragraful 2.1.5.2) şi deoarece acestea se află pe partea de înaltă tensiune sunt străbătute de un
curent mult mai mic decât în situaţia că ar fi pe partea de joasă tensiune.
Dacă înfăşurarea secundară ar fi cea de joasă tensiune, cu alte cuvinte dacă
transformatorul lucrează într-o staţie coborâtoare de tensiune, soluţia precedentă cu
modificarea numărului w 2 de spire a înfăşurării secundare poate să nu mai fie satisfăcătoare,
deoarece prizele şi sistemul de comutare trebuie dimensionate la curent mai mare. în acest
context este preferabil să se prevadă prizele şi sistemul de comutare pe înfăşurarea de înaltă
tensiune, adică să se facă modificarea numărului w 1 de spire la înfăşurarea primară. Menţinând
ipoteza U1 = const. şi ţinând cont de relaţia (2.16) rezultă că odată cu modificarea numărului
w1, de spire se modifică şi fluxul ɸm şi implicit, conform relaţiei (2.73), o modificare a
tensiunii U20 . Această soluţie prezintă totuşi şi un dezavantaj, concretizat prin faptul că
modificarea fluxului util ɸm, în sensul creşterii este posibilă până la o anumită limită peste care
se ajunge la saturarea circuitului magnetic, ceea ce ar conduce la creşterea curentului de mers
în gol şi a pierderilor în fier. Deci, implicit şi creşterea valorii tensiunii secundare este limitată.
Din cele prezentate mai sus, reglarea tensiunii sub sarcină cu menţinerea constantă a
tensiunii la bornele înfăşurării la care nu se modifică numărul de spire înseamnă reglaj la jlux
constant, iar menţinerea constantă a tensiunii la bornele înfăşurării la care se modifică numărul
de spire înseamnă reglaj la flux variabil.

2.1.3.2.Realizarea practică a reglajului tensiunii la

transformatoarele din staţiile electrice

Practic, reglajul tensiunii transformatoarelor şi autotransformatoarelor se poate realiza

în două moduri:
— prin conectarea în serie cu înfăşurarea de bază primară sau secundară, pe fiecare
fază, a unor porţiuni de înfăşurare suplimentară prevăzută cu prize, numite înfăşurări de
reglare;
— cu transformatoare de reglare, a cărui înfăşurări secundare prevăzute cu prize are
rol de înfăşurări de reglare şi a căror tensiune se însumează cu tensiunea înfăşurărilor
secundare a transformatorului, respectiv autotransformatorului principal.
Insumarea tensiunii înfăşurărilor de reglare a transformatoarelor de reglare cu a
înfăşurărilor de bază, respectiv înserierea porţiunilor înfăşurărilor de reglare cu înfăşurările de
bază, care din punct de vedere electric reprezintă tot o însumare a tensiunii acestora cu a celor
de bază, se face concomitent şi cu aceeaşi valoare pe fiecare fază. Dacă tensiunea înfăşurării de
reglare este în fază sau în opoziţie de fază cu tensiunea înfăşurării de bază cu care se
însumează, se spune că se efectuează un reglaj longitudinal, iar dacă este defazată cu 90°, un
reglaj transversal. La un defazaj de ±120° al tensiunii de reglare faţă de cea de bază, reglajul
este longo-transversal. Reglajul longitudinal este cel mai des utilizat în practică.
Modalităţile de conectare a înfăşurărilor de reglare cu cele de bază. Din punct de
vedere teoretic, conectarea în serie a unor porţiuni din înfăşurarea de reglare cu înfăşurarea de
bază, pe fiecare fază, se poate realiza în diverse moduri, dar practic, având în vedere sistemul
de comutare existent (vezi paragraful 2.1.5.2), acest lucru se realizează conform schemei din
figura 2.26.
Sensul tensiunii înfăşurării de reglare şi anume în fază sau opoziţie de fază - în cazul
reglajului longitudinal, defazată în faţă sau în urmă cu 90° - în cazul reglajului transversal sau
cu ±120° - în cazul reglajului Iongo-transversal, faţă de tensiunea înfăşurării de bază, depinde
de poziţia in versorului l al sistemului de comutare.
.
 Notând cu Nb numărul de spire al înfăşurării de bază, adică dintre bornele A şi O
în figura 2.26 şi cu N, numărul de spire între două prize consecutive de la înfăşurarea de
reglare, în condiţiile reglajului longitudinal, numărul echivalent de spire al înfăşurării
primare (reglaj la flux variabil), sau secundare (reglaj la flux constant) este
Ne=Nb±n-Nt (2.74)
unde n reprezintă numărul de porţiuni din înfăşurarea de reglare care se conectează la
înfăşurarea de bază, iar semnul „+“ se ia când sensul de înfăşurare al porţiunilor
respective coincide cu sensul de înfăşurare al înfăşurării de bază (în figura 2.26,
inversorul I pe poziţia b) şi semnul “ când este de sens contrar (în figura 2.26, inversorul
I pe poziţia a). în schema din figura 2.26 se indică şi numărul echivalent Ne de spire în
funcţie de poziţia cursorului C al sistemului de comutare.
La transformatoarele din staţiile electrice, fiecare fază este prevăzută cu
înfăşurare de reglare cu prize reglabile şi comutator de prize al sistemului de comutare.
La înfăşurările transformatoarelor cu conexiune în stea, prizele se prevăd pe partea
neutrului. Astfel, între comutatoarele de prize tensiunile sunt mici, ceea ce are influenţă
asupra izolaţiei acestora, iar dacă neutrul este legat la pământ, comutatoarele de priză
funcţionează la un potenţial apropiat de cel al pământului. Dacă conexiunea înfăşurărilor
transformatorului este în triunghi, înfăşurările de reglaj se pot amplasa în mai multe
moduri, cum rezultă din figura 2.27.
In figura 2.27, a şi b sunt prevăzute înfăşurări de reglare pe toate cele trei faze,
acestea fiind parcurse de curenţii de fază, iar în figura 2.27, c sunt numai două înfăşurări
de reglare, care sunt parcurse de curenţii de linie. Prin urmare, înfăşurările de reglare şi
inclusiv comutatoarele trebuie să fie mai bogat dimensionate în cazul din figura 2.27, c,
decât cele din figura 2.27, a şi b.
 Infăşurările de reglare la autotransformatoare se pot amplasa fie de partea
neutrului (fig. 2.28, a), fíe pe partea de tensiune superioară (fig. 2.28, b), fie între partea
comună şi partea de înfăşurare care aparţine numai înfăşurării de înaltă tensiune (fig.
2.28, c şi d). în schemele din figura 2.28 s-a reprezentat numai o fază, conexiunea în stea
a înfăşurărilor de fază s-a simbolizat prin steaua desenată la borna X. De asemenea, cu As
s-a notat borna cu tensiune superioară şi cu Am borna cu tensiune mai mică, iar înfăşurarea
terţiară nu s-a reprezentat. Schema din figura 2.28, a permite utilizarea unui sistem de
comutare cu nivel de izolaţie scăzut, dar prezintă dezavantajul că reglarea tensiunii este
însoţită de variaţii însemnate ale fluxului util ϕw din miezul autotransformatorului.
Amplasarea înfăşurărilor de reglare pe partea de tensiune superioară (fig. 2.28, b) impune
un nivel de izolaţie al acestora şi a sistemului de comutare, corespunzător tensiunii înalte
a transformatorului, iar schemele din figura 2.28, c şi d cer nivel de izolaţie mai mic.
 Modalităţi de conectare a transformatoarelor de reglare. In figura 2.28 sunt
indicate două scheme de reglare a tensiunii sub sarcină cu transformatoare de reglare,
utilizate la transformatoare; TP reprezintă transformatorul principal, TR - transformatorul
de reglare, iar TS — transformatorul suplimentar, dar în schemă s-au reprezentat numai
înfăşurările corespunzătoare unei faze. înfăşurarea A-X este înfăşurarea primară a
transformatorului principal, iar a'-x înfăşurarea secundară a acestuia. Primarul
transformatorului TR de reglare se alimentează de la bornele secundare ale
transformatorului principal, iar secundarul este prevăzut cu prize. Tensiunea din
secundarul transformatorului de reglare se însumează cu tensiunea secundarului
transformatorului principal fíe într-un sens, fie în sens opus, în funcţie de poziţia
inversorului I, tensiunea secundară rezultantă (reglată) fiind disponibilă la borna a . în
schema din figura 2.29, a însumarea se face direct, iar în schema din figura 2.29, b prin
intermediul transformatorului suplimentar TS. Avantajul schemei cu transformator
suplimentar, constă în aceea că pe când la schema cu însumare directă a tensiunilor
comutatorul de prize se află la tensiunea secundară a transformatorului, la schema
aceasta se află la o tensiune mai mică deoarece un punct din ansamblul de circuite care
cuprind secundarul transformatorului de reglare TR, inversorul I şi primarul
transformatorului suplimentar se pune la pământ.
 In figura 2.30 se prezintă două scheme de reglare a tensiunii la autotransformatoare,
bazate pe principiul schemelor prezentate în figura 2.28, a (fig. 2.30, a), respectiv în figura
2.28, d (fig. 2.30, b). Primarul transformatorului de reglaj TR se alimentează de la înfăşurarea
terţiară a-x a autotransformatorului principal ATP. în ambele scheme din figura 2.30
înfăşurarea cu prize a transformatorului de reglare se înseriază direct cu înfăşurarea
transformatorului principal, dar tensiunea de reglare se poate aplica şi prin intermediul unui
transformator suplimentar ca în figura 2.29, b.

2.1.4. Principalii parametri ai transformatoarelor

Principalele caracteristici tehnice ale transformatoarelor şi autotransformatoarelor

trifazate sunt:
Tensiunea nominală Un — tensiunea de linie la care sunt destinate să funcţioneze în
gol înfăşurările transformatorului când cursorul comutatorului se află pe priza mediană (priza
0).
In afară de tensiunea joasă a transformatoarelor bloc, pentru care nu este posibilă
standardizarea tensiunii pe partea de joasă tensiune, aceasta, fiind determinată de datele
nominale ale turbogeneratoarelor din schema bloc generator-trans- formator, tensiunile

.
nominale ale înfăşurărilor tuturor transformatoarelor sunt standardizate corespunzător cu
tensiunea reţelei la care urmează a fi conectate şi cu tipul înfăşurării — ridicător sau
coborâtor - după cum sensul predominant al energiei schimbate cu reţeaua este de la
înfăşurare spre reţea (ridicător) sau de la reţea spre înfăşurare (coborâtor).
In tabelul 2.2 se indică valorile tensiunilor nominale ale transformatoarelor şi
autotransformatoarelor utilizate la noi în ţară.
 Raportul de transformare nominal kn — raportul dintre tensiunea nominală a unei
înfăşurări şi cea a unei alte înfăşurări cu tensiunea nominală mai mică.
Puterea nominală Sn - valoarea convenţională a puterii aparente, luată ca bază la
construcţia transformatorului, la garanţii şi încercări.
Gama puterilor nominale ale transformatoarelor din staţiile electrice, la diverse
tensiuni nominale ale acestora, în MVA sunt următoarele:
- cu tensiunea înaltă de HOkV: 10; 16; 25; 40; 63; 80; 125;150;190,
- cu tensiunea înaltă de 220 kV: 63; 100; 125; 250; 400,
- cu tensiunea înaltă de 400 kV: 400 şi 630 în unităţi trifazate şi respectiv(3x133,3)
şi (3 x 210), în grupuri de trei unităţi monofazate.
Pentru autotransformatoarele din staţiile de transfer de foarte înaltă tensiune, gama
puterilor trifazate este:
- la 220 kV: 100 şi 200 MVA,
- la 400 kV: 200; 400 şi 630 în unităţi trifazate şi respectiv (3 x 133,3) şi (3 x 210),
în grupuri de trei unităţi monofazate .
Curentul nominal In — curentul stabilit cu relaţia S n / √ 3 • U n .
Frecvenţa nominală fn— frecvenţa la care este destinat să funcţioneze transformatorul
(în ţara noastră este de 50 Hz).
Pierderile nominale de mers în gol — puterea activă absorbită când se aplică unei
înfăşurări tensiunea nominală la frecvenţa nominală, celelalte înfăşurări fiind în gol (încercare
de mers în gol). întrucât curentul absorbit de transformator la mersul în gol este foarte mic
(0,01In...0,1In) pierderile în înfăşurarea primară sunt foarte mici şi deci, se poate considera cu
bună aproximaţie că puterea activă absorbită în acest caz reprezintă pierderile totale în fier la
regim nominal, respectiv pierderile în fier nominale pFen ale transformatorului.

.
 Curentul nominal la mersul în gol i 0 — media aritmetică a curenţilor absorbiţi pe
fiecare fază a unei înfăşurări, în condiţii de încercare de mers în gol.
Tensiunea nominală de scurtcircuit usc — tensiunea necesară a fi aplicată uneia din
înfăşurările transformatorului (transformatorul fiind pe priza corespunzătoare raportului de
transformare nominal), astfel încât prin înfăşurarea respectivă să circule curentul nominal
când bornele celeilalte înfăşurări sunt scurtcircuitate (încercarea în scurtcircuit).
Pierderile nominale de scurtcircuit — putere activă absorbită de transformator în
condiţii de încercare în scurtcircuit. întrucât la încercarea în scurtcircuit fluxul magnetic prin
miez este foarte redus (tensiunea primară este tensiunea de scurtcircuit, în jur de 0,1 U n ) ,
pierderile în fier sunt neglijabile, dar curenţii prin înfăşurări fiind cei nominali, puterea activă
absorbită constituie, de fapt, pierderile în înfăşurări la regim nominal, respectiv pierderile în
înfăşurări nominale pin ale transformatorului.

2.1.5.Ansambluri funcţionale ale transformatoarelor de putere

Pentru ca un transformator de putere din cadrul unei staţii electrice să poată

funcţiona în condiţii normale şi în vederea prevenirii unor eventuale incidente, în afară de
părţile active prezentate în paragraful 2.1.2 acesta mai trebuie să conţină:
- sistemul de răcire;
- echipamentul de comutare a ploturilor sub sarcină;
- echipamentul de măsură şi control;
- instalaţia de stingere a incendiului.

2.1.5.1.Sistemul de răcire al transformatorului

După cum se cunoaşte, transformatoarele de putere întâlnite în staţiile electrice sunt
transformatoare în ulei. La aceste transformatoare miezul şi înfăşurările sunt aşezate într-o
cuvă, realizată din tablă, umplută cu ulei. Uleiul constituie, pe lângă rolul de izolant, şi
mediul de transmisie a căldurii de la părţile active (miez şi înfăşurări) la mediul de răcire. El
preia, prin convecţie, căldura de la miez şi înfăşurări şi o transmite, tot prin convecţie
mediului de răcire care poate fi aerul sau apa.
In funcţie de cerinţele răcirii, cuva transformatorului poate fi plană sau prevăzută cu
ţevi de răcire (fig. 2.31). Totuşi, la puteri unitare mari, cum sunt cele întâlnite de obicei în
staţiile electrice, se impune aplicarea unor corpuri de răcire executate din ţevi sau tablă
ondulată cu ţevi, prin care circulă uleiul în mod natural (fig. 2.32) sau forţat (fig, 2.33).

.
 Aceste corpuri de răcire sunt fixate de cuva transformatorului, paralel cu pereţii
acesteia (fig. 2.34, a) sau normal pe aceştia (fig. 2.34, b). Corpurile de răcire pot fi fixate şi pe
postamente independente, legătura lor cu cuva transformatorului fiind asigurată prin ţevi.

.
 Fig. 2.34. Modul de fixare a corpurilor de răcire.

Circulaţia naturală a uleiului se realizează pe baza diferenţei de densitate a acestuia

dependentă de temperatura lui, creându-se curenţi de ulei de jos în sus în. înfăşurări şi la
suprafaţa miezului şi de sus în jos în ţevile de răcire (fig. 2.31), respectiv corpurile de răcire
(fig. 2.32). Circulaţia forţată (fig. 2.33) se realizează cu pompa de ulei 1 montată pe racordul
2 de intrare a uleiului în bateria de răcire 3. Când mediul de răcire este aerul, de asemenea,
circulaţia acestuia la suprafaţa elementelor de răcire poate fi liberă de jos în sus, sau forţată
cu ajutorul unor ventilatoare amplasate în partea inferioară a corpurilor de răcire sau
înglobate în aceste elemente (poziţia 4 din figura 2.33). Când se utilizează apa ca mediu de
răcire, elementele răcitoare sunt realizate din serpentine introduse într-un bazin cu apă de
răcire, circulaţia uleiului prin serpentine asigurându-se cu pompe. La transformatoare de
puteri foarte mari, se utilizează schimbătoare de căldura în care atât circulaţia uleiului cât şi a
apei se intensifică cu pompe.
Din cele relatate mai sus rezultă că modurile de răcire ale transformatoarelor depind
de modul în care circulă uleiul prin corpurile de răcire (elementele răcitoare) şi de cel în care
este răcită suprafaţa exterioară a acestora. Circulaţia uleiului poate fi:
— naturală, simbolizată prin N;
— forţată, simbolizată prin F,
iar răcirea suprafeţei exterioare a elementelor răcitoare poate fi:
— liberă (naturală) cu aer (A);
— forţată prin suflare cu aer (S);
— cu apă (W).

Modurile de răcire ale transformatoarelor întâlnite în exploatare, rezultă din

combinaţiile posibile dintre modul de circulaţie a uleiului şi modul de răcire a suprafeţei
exterioare a elementelor răcitoare. Indicarea modului de răcire se face prin gruparea literelor
ce simbolizează circulaţia uleiului şi răcirea suprafeţei elementelor de răcire, în această
ordine. Practic, în exploatare, cel mai des se întâlnesc următoarele moduri de răcire:
— NA — circulaţie naturală a uleiului şi a aerului;
— NS — circulaţie naturală a uleiului şi suflare cu aer;
— FS - circulaţie forţată a uleiului şi a aerului.
Se atrage atenţia asupra faptului că până în anul 1980, literele care marcau răcirea
suprafeţei exterioare a elementelor răcitoare erau: L - liberă (naturală) cu aer; A — cu apă.

2.1.5.2.Echipamentul de comutare a ploturilor sub sarcină

Transformatoarele cu posibilitatea reglării tensiunii sub sarcină (vezi paragraful
2.1.3) cu înfăşurare de reglaj, care este amplasată în cuva transformatorului sau cu
transformatoare de reglaj, care constituie o unitate distinctă sunt prevăzute cu echipament de
comutare a ploturilor sub sarcină.
Echipamentul de comutare sub sarcină se compune din următoarele subansamble:
— Selector - elementul care selectează priza pe care urmează să se producă
comutarea;
— comutator - elementul care asigură trecerea, în sarcină, de pe o priză pe
alta;
— dispozitivul de acţionare — elementul care în urma unei comenzi manuale sau
automate asigură funcţionarea selectorului şi a comutatorului.
Comutatorul împreună cu selectorul constituie sistemul de comutare.

Principiul de funcţionare al sistemului de comu-

tare. Fiecare fază a înfăşurării de reglaj este
prevăzută cu un sistem de comutare ca cel
simbolizat în figura 2.35, a, în care partea
încadrată cu linie întreruptă şi notată cu C repre-
zintă comutatorul, iar cursoare- le Kx şi K2 aparţin
selectorului prin care se efectuează legătura între
prizele înfăşurării de reglaj si cursorul
comutatorului.

Fig.2.35 Schema de principiu

a sistemului de comutare

.
 Selectorul constă din două rânduri de elemente de contact fixe (ploturi) dispuse
circular, la care sunt legate alternativ prizele înfăşurării de reglaj ca în figura 2.35, b şi pe
care calcă cursoarele rotative K1 şi K2 acţionate de dispozitivul de acţionare astfel încât, la o
comutare, numai cursorul care nu este în circuit se va roti cu unghiul a, efectuând trecerea pe
un plot vecin.
Comutatorul C, la o comutare, efectuează trecerea de pe contactul m legat de
cursorul Kx pe contactul n legat de cursorul K2 sau invers, sub sarcină, dar fară a întrerupe
circuitul. Pentru a nu apărea o scurtcircuitare directă a treptei de bobinaj dintre cursoarele AT,
şi K2 (treapta cuprinsă între priza 4 şi 5 în figura 2.35, a, nu este voie ca pe timpul comutării
să se efectueze o legătură directă între contactele m şi n. De aceea comutatoarele se prevăd cu
rezistenţe sau cu bobine de reactanţă.
Din schemă comutatoarelor cu rezistenţă (fig. 2.36), care sunt cele mai des întâlnite, se
observă că într-o fază intermediară a comutării, în timpul trecerii cursorului C dinspre
contactul m spre n, când C atinge simultan contactele 2 şi 3, treapta de bobinaj dintre prizele
4 şi 5 se închide peste cele două rezistenţe R în serie, când aceste sunt parcurse atât de
curentul de circulaţie interioară determinat de tensiunea treptei de bobinaj respectivă cât şi de
curentul de sarcină al transformatorului. întrucât rezistenţele R nu sunt dimensionate să
reziste un timp îndelungat la trecerea acestor curenţi, timpul în care comutatorul este în
această poziţie trebuie să fie foarte, respectiv să nu existe posibilitatea blocării comutatorului
în această poziţie.

Sistemul de comutare poate fi monofazat, când fiecare fază are sistemul de comutare
propriu sau trifazat când sistemul de comutare constituie un ansamblu comun pentru cele trei
faza. Sistemele de comutare monofazate sunt acţionate simultan de un dispozitiv de
acţionare, iar sistemul de comutare trifazat se poate utiliza numai la transformatoarele
trifazate cu conexiunea stea şi înfăşurare de reglaj de partea neutrului.
 In figura 2.37 este reprezentat sistemul de comutare trifazat, precum şi o parte din
elementele componente ale dispozitivului de acţionare, selectorul fiind reprezentat numai
pentru o singură fază. Cursoarele mobile K1 şi K2 sunt acţionate, printr-un sistem cruce de
Malta 7 şi 8, de un ax comun 6, pus în mişcare de dispozitivul de acţionare. Comutatorul este
cu rezistenţe, cursoarele fiind realizate: din sectoare rostogolitoare prevăzute cu două
contacte extreme de funcţionare (31a şi 32a) legate la cursoarele selectorului, cărora le
corespund poziţii stabile de funcţionare şi două contacte intermediare de trecere (31b şi 32b).
Intre sectoarele rostogolitoare ale celor trei faze se realizează nulul N al conexiunii
transformatorului. Sectoarele rostogolitoare sunt acţionate de un resort R', care se tensionează
de către dispozitivul de acţionare, prin intermediul pârghiei 9.

.
Operaţia de comutare cuprinde două etape şi anume:
 a) Selectarea prizei — operaţie efectuată de selector. La efectuarea operaţiei dc
selectare, sub acţiunea motorului electric 1 sau a manivelurii 2, prin sistemul de angrenaje 3,
4 şi 5, arborele 6 acţionează angrenajele tip cruce de Malta 7 şi 8, care antrenează cursorul
care nu este în circuit (cursorul Kl, care face contact cu ploturile legate la prizele de ordin
impar, sau cursorul K2, care face legătura cu ploturile legate la prizele de ordin par) şi
selectează plotul pe care urmează a se lucra. Astfel, în timpul operaţiei de selectare trecând de
pe un plot pe altul doar cursorul care nu se află în circuit (care nu este străbătut de curent) nu
apare arc electric. Deci, se permite amplasarea selectorului în cuva transformatorului în
imediata apropiere a bobinajului, deoarece nu provoacă deteriorarea uleiului.
a) Comutarea circuitului pe priza selectată — operaţie efectuată de comutator. La
efectuarea operaţiei de comutare se realizează trecerea comutatorului de pe poziţia stabilă de
funcţionare corespunzătoare contactului extrem (31a său 32a), care este în legătură cu
cursorul existent în circuit, în poziţia stabilă de funcţionare corespunzătoare contactului
extrem legat la cursorul care va intra în circuit (32a sau 31a). Trecerea comutatorului dintr-o
poziţie stabilă de funcţionare în cealaltă are loc prin destinderea resortului R', care a fost
tensionat, prin intermediul pârghiei 9, în timpul operaţiei de selectare. In timpul operaţiei de
comutare, un contact extrem se va închide şi celălalt se va deschide. Operaţia efectuându-se
în sarcină, la deschiderea contactelor 31b, respectiv 32b ale comutatorului se produce arc
electric, ceea ce impune, pentru evitarea deteriorării uleiului din cuva transformator, plasarea
comutatorului într-o cameră de stingere care îl izolează de acesta. De asemenea, comutatorul,
fiind acţionat prin destinderea resortului R', nu va rămâne niciodată blocat într-o poziţie
intermediară (31b sau 32b), când rezistenţele R sunt în circuit.
In timpul operaţiei de comutare se antrenează şi arborele 12 (v. fig. 2.37), a cărui
mişcare este transmisă controlerului 13 — un arbore prevăzut cu patru came C. La începutul
operaţiei de comutare camele CI şi C2 menţin deschise contactele Ml şi M2 ale unor
microîntreruptoare. Tot la începutul operaţiei de comutare camele C3 şi C4 sunt într-o
asemenea poziţie încât contactele M3 şi M4 ale altor două microîntreruptoare sunt închise.
Arborele controlerului 13 execută o rotaţie completă în timpul operaţiei de comutare; de
exemplu, la-scăderea raportului de transformare în sensul indicat pe figura. în acest caz, la
începutul operaţiei de comutare se va deschide contactul M3 în intervalul de timp scurt cât
cama C3 calcă pe el, apoi camele CI, C2 şi C3 eliberează contactele Ml, M2 şi M3 care se vor
închide şi rămân închise împreună cu contactul M4 până la sfârşitul comutării când cu puţin
timp înaintea terminării operaţiei de comutare camele C1, C2 şi C4 deschid contactele Ml,
M2 şi M4. Arborele controlerului 13 se va mai roti atât ca să permită camei C4 să elibereze
contactul M4, care se va închide. Camele CI şi C2 vor menţine deschise contactele Ml şi M2,
dispozitivul fiind pregătit pentru o noua operaţie de comutare. La fel se petrec lucrurile şi.pe
timpul operaţiei de comutare la creşterea raportului de transformare cu deosebirea că arborele
controlerului 13 se va roti în sens invers şi se va inversa succesiunea comutărilor între
contactele M3 şi M4. Deci, pe timpul operaţiei de comutare sunt închise toate cele patru
contacte Ml, M2, M3 şi M4 cu un scurt interval de timp la începutul perioadei de comutare
.
când se deschide contactul M3 Ia operaţia de scădere a raportului de transformare şi M4 la
operaţia de creştere a raportului de transformare, precum şi la sfârşitul operaţiei de comutare
când se deschide contactul M4 la operaţia de scădere a raportului de transformare şi M3 la
operaţia de creştere a raportului de transformare. In perioada de repaus poziţia acestor patru
contacte este cea reprezentata în figura 2.37. De asemenea, în timpul rotirii arborelui 12 se
antrenează şi arborii 14 şi 15. Pe arborele 14 se găseşte discul cu cadran cifrat 16, care indică
numărul prizei pe care se lucrează (priza de lucru) şi pe care sunt fixate camele LES şi LEC.
Dispozitivul de acţionare al sistemului de comutare. Dispozitivul de acţionare este
amplasat într-o carcasă metalică instalată pe cuva transformatorului şi cuprinde, după cum s-
a simbolizat în figura 2.37, un motor asincron trifazat 1, care prin'angrenaje şi reductoare de
turaţie 3 pune în mişcare sistemul de comutare, la o comandă automată realizând un pas de
comutare, adică trecerea de pe o priză pe alta a înfăşurării de reglaj a transformatorului.
Punerea în mişcare a angrenajelor dispozitivului de acţionare se poate realiza şi manual, cu o
manivelă 2.
In exploatare în ţara noastră se întâlnesc dispozitive de acţionare fabricate Ia
întreprinderea Electrobanat din Timişoara după o licenţă de la Maschinenfabrik Reinhausen,
precum şi dispozitive de acţionare de provenienţă din Bulgaria.
In figura 2.38 se prezintă schema electrică a dispozitivului de acţionare din Bulgaria.
Notaţiile din figură au următoarea semnificaţie:
BCS — buton de comandă pentru scăderea raportului de transformare;
BCC — buton de comandă pentru creşterea raportului de transformare;
LES — contact limitator extrem la raport de transformare minim acţionat de cama
LES de pe discul cu cadran cifrat 16 (fig. 2.37);
LEC — contact limitator extrem la raport de transformare maxim acţionat de cama
LEC de pe discul cu cadran cifrat 16 (fig. 2.37);
LEA — contact limitator extrem la alimentare, acţionat de cama LEA de pe discul 17
(fig. 2.37);
CBM — contact de blocaj la acţionare cu manivela;
BS — bobina contactorului pentru scăderea raportului de transformare;
BSi, BS2, BSj — contacte suplimentare ale contactorului BS;
BC - bobina contactorului pentru creşterea raportului de transformare;
B C j , B C 2, B C 3 — contacte suplimentare ale contactorului B C ;
B L — bobina contactorului de automenţinere şi limitare a comenzii pentru o
operaţie de comutare;
B L ],..., B L s — contacte suplimentare ale contactorului B L ;
B D - bobina de declanşare a contactorului principal de alimentare C PA ;
M i , M 2, M 3, M 4 — contacte ale microîntreruptoarelor acţionate de camele C 1 ,
C 2 , C 3 şi respectiv C 4 de pe controlerul 1 3 (fig. 2.37);
L g - dispozitiv logometric;
T - termostat;
 S P T- bec de semnalizare a prezenţei tensiunii;
S E C - bec de semnalizare a execuţiei comenzii;
R I 1 , R I 2 - rezistenţe de încălzire;
L I 1 , LI2 - lămpi pentru iluminat.
Schema electrica este astfel realizată încât asigură îndeplinirea următoarelor condiţii:
a) Nu permite acţionarea cu motor când se utilizează manivela de acţionare
manuală. Acest lucru se realizează prin deschiderea contactului CBM odată cu introducerea
manivelurii în locaşul ei, situaţie în care este scoasă de sub tensiune partea din schemă
corespunzătoare dării comenzilor la motor.

Fig. 2.38. Schema electrică a dispozitivului de acţionare din Bulgaria.

b) După aplicarea impulsului de comandă, fie prin butoanele de comandă BCS

sau BCC de la faţa locului (de pe dispozitivul de acţionare) fie de la distanţă (de exemplu
din camera de comandă), se menţine în funcţiune motorul electric M pe toată perioada
operaţiei de comutare,. Acest lucru este realizat de contactele M4, la operaţia de scădere a
raportului de transformare şi M3, la operaţia de creştere a raportului de transformare, care,
după cum s-a arătat mai sus rămân închise până la sfârşitul operaţiei de comutare când se
deschid. Astfel, se menţin sub tensiune bobinele BS, respectiv BC toată această perioadă şi
în consecinţa motorul electric rămâne alimentat pe toată perioada operaţiei de comutare,
fiind scos de sub tensiune la finalul acestei operaţii. De asemenea, dacă în timpul
funcţionării dispozitivului de acţionare tensiunea de alimentare se întrerupe, la revenirea
tensiunii ciclul de funcţionare continuă şi se încheie normal, datorită contactelor M3 şi M4,
care fiind acţionate prin came rămân în poziţie nemodificată la dispariţia tensiunii.
c) Permite efectuarea unei singure comutări (trecerea numai de la o priză la priza
.
imediat următoare), indiferent de durata aplicării comenzii de acţionare. Acest lucru este
realizat de contactele normal închise BL1; şi BL2 care vor fi deschise şi nu permit ajungerea
sub tensiune a bobinelor BS şi BC, dinspre butoanele de comandă BCS, respectiv BCC sau
prin comanda de la distanţă, pe perioada cât bobina contactorului BL este sub tensiune.
Aceasta rămâne sub tensiune şi după terminarea operaţiei de comutare (după ieşirea
motorului electric de sub tensiune), atâta timp cât se ţine apăsat butonul de comanda BCS
sau BCC, respectiv cât timp persistă comanda de la distanţă.
d) Se realizează un blocaj reciproc între butoanele de comandă. Acest lucru este
înfăptuit de către contactele normal închise BCC şi BCS plasate în circuitele de comandă
ale contactoarelor BS, respectiv BC.
e) Nu permite depăşirea poziţiilor extreme de reglare. Acest lucru este realizat de
către camele LES şi LEC (fig. 2.37), care deschid contactele limitatoare LES, respectiv
LEC atunci când prizele de lucru sunt cele care corespund valorii minime, respectiv
maxime a raportului de transformare şi astfel nu se mai permite transmiterea comenzilor la
contactoarele BS, respectiv BC.
f) Nu permite depăşirea poziţiilor extreme la succesiunea necorespunzătoare a
fazelor de alimentare la motorul electric. Când succesiunea fazelor la motorul electric nu
este corectă, dacă se dă comanda pentru micşorarea raportului de transformare se execută
operaţia de creştere a acestuia şi invers. In acest caz blocajele extreme prin camele LES şi
LEC nu mai lucrează corect şi este posibil să se depăşească valoarea extremă de reglaj şi
să se treacă de pe o priză extremă pe cealaltă priză extremă a înfăşurării de reglare, lucru
inadmisibil. Blocajul în această situaţie este realizat de cama LEA de pe discul 17 (fig.
2.37), care închide confactul LEA (fig. 2.38), care pune sub tensiune bobina BD provocând
declanşarea contactorului CP A şi deconectarea întregii scheme.

Depăşirea poziţiei extreme de reglaj nu este permisă nici la acţionarea manuala cu

manivela. In acest sens, într-o asemenea poziţie, manivela se decuplează pe cale mecanică
de la sistemul de angrenaje 3 (fig. 2.37).

Schema electrică a dispozitivului de acţionare permite şi semnalizarea la distanţă

a plotului de lucru, cu ajutorul dispozitivului logometric Lg montat pe axul 15 (fig. 2.37),
precum şi reglarea temperaturii în interiorul dispozitivului, cu ajutorul termostatului T care
comandă conectarea, respectiv deconectarea rezistenţelor de încălzire RI1 şi RI2.

Dispozitivul de acţionare fabricat la întreprinderea Electrobanat din Timişoara

(ELBA) are o construcţie asemănătoare cu cel de provenienţă din Bulgaria şi îndeplineşte
aceleaşi condiţii de funcţionare. Schema electrică este redată în figura 2.39 în care
corespondenţa notaţiilor cu cele din schema din figura 2.38 este următoarea:
B1↔ B C S ; b2↔ BCC; b6 ↔ L E S ; b7 ↔ LEC; b8 ↔ C B M ; c1↔ B S ;
I1↔ CPA; d17↔BL; b12 ↔M3; b13↔M 1; b14 ↔M4; c2 ↔BC; a1 ↔BD.

In figura 2.39 notaţiile sunt cele utilizate de întreprinderea constructoare a

dispozitivului şi nu sunt reprezentate circuitele de semnalizare şi cele pentru încălzire, dar
sunt reprezentate butoanele de comandă de la distanţă (din camera de comandă) b3 şi b4 .
Se observă că acest dispozitiv are în plus faţă de cel Bulgar , contactorul c3 prin care se
alimentează, de fapt, efectiv motorul electric M şi care la deconectare trece în poziţie de
scurtcircuitare a bornelor motorului în scop de frânare a acestuia. De asemenea, la acest
dispozitiv rolul contactului LEA de la dispozitivul Bulgar este preluat de jocul de contacte
din circuitele A şi B care, de fapt, nu permit funcţionarea dispozitivului de acţionare la o
succesiune necorespunzătoare a fazelor la bornele motorului M şi, în plus, bobina de
declanşare ax a întreruptorului principal de protecţie a motorului poate fi comandată şi voit
prin butonul b5.

In acest context, modul de funcţionare a dispozitivului se urmăreşte foarte uşor. De

exemplu, pentru realizarea unui pas de comutare pentru scăderea raportului de transformare
la o comandă dată de la faţa locului, se apasă butonul b1, care prin închiderea contactului 3-4
pune sub tensiune contactorul c1, iar prin deschiderea contactului 1-2 anulează efectul
eventualei acţionări a butonului b2 înainte de eliberarea butonului b1. Contactorul c1 se
închide, prin contactele lui 13—14 se automenţine, iar prin contactele 5-6 pune sub tensiune
contactorul c3, care închizându-se, conectează motorul M la reţea. Motorul se pune în rotaţie
şi angrenează şi comutatorul cu came, care va acţiona, printre altele şi contactele b14( C —
N O ) şi b13 (NO-NO). Prima dată se închide contactul b14(C-NO), apoi cu mică întârziere
contactul bl3 (NO-NO), prin care pune sub tensiune contactorul auxiliar d 1 7 , care îşi schimbă
poziţia contactelor şi prin deschiderea contactului 71—72 întrerupe circuitul de automenţinere
a contactorului c1 prin contactul lui 13—14, dar acesta rămâne în continuare acţionat prin
contactul b 1 4 ( C — N O ) . Spre sfârşitul ciclului de funcţionare se deschide contactul b13 (NO-
NO), apoi cu mică întârziere se deschide şi contactul b14(C-NO) care întrerupe alimentarea
contactorului c1, care la rândul lui întrerupe alimentarea motorului M. Prin deschiderea lui cx
.
se deschide şi contactul lui 5-6, ceea ce produce întreruperea alimentării contactorului c1, care
trece în poziţia de scurtcircuitare a bornelor motorului M în scop de frânare a acestuia.
Deschiderea lui c3 înseamnă şi deschiderea contactului lui 43—44, care, dacă butonul b1 nu
este încă apăsat, întrerupe alimentarea contactorului auxiliar d17. Dacă butonul b1 este încă
apăsat, contactorul d17 se automenţine prin contactul lui 13-14 şi astfel prin contactul lui 51—
52, deschis, exclude o nouă punere sub tensiune a contactorului c1, deci se efectuează un
singur pas de comutare la o apăsare pe butonul b1, indiferent de timpul cât acesta rămâne
apăsat.
Pentru realizarea unui pas de comutare pentru creşterea raportului de transformare, la
o comandă de la faţa locului, procesul decurge similar celui descris mai sus la scăderea
raportului de transformare, doar că rolul butonului b1 este preluat de b2, cel al contactorului
c1, de c2, iar în locul contactului cu came bI4 intervine b12. De asemenea, se observă că
ajungerea sub tensiune simultan a contactelor c1 şi c2, când s-ar produce scurtcircuit în
circuitul de alimentare al motorului M, nu este posibilă datorită contactelor de blocare 41-42
ale acestora.
La o legare corectă a bornelor motorului M în ceea ce priveşte succesiunea fazelor,
blocajul la depăşirea poziţiilor extreme, la scăderea raportului de transformare este realizat de
comutatorul b6, care cu puţin timp înainte de atingerea poziţiei finale îşi deschide contactele
1-2 prin care întrerupe circuitul de comandă al contactorului c1, iar la atingerea poziţiei finale
îşi deschide şi contactul S—V, prin care întrerupe circuitul de alimentare al bobinei
contactorului c1 şi astfel, în poziţie extremă de reglaj a ploturilor, contactorul c 1 nu mai poate
fi comandat. La creşterea raportului de transformare, blocajul la poziţia extremă este realizat
de comutatorul b7 care acţionează la fel ca şi b6 şi nu mai permite comanda contactorului o.
De asemenea, la legarea corectă a fazelor la bornele motorului M, circuitele A şi B din
schemă nu intervin, deoarece în decursul ciclului de funcţionare jocul contactelor din aceste
circuite, în mod normal, nu duce la punerea sub tensiune a bobinei de declanşare a
întreruptorului a1. Dacă succesiunea fazelor nu este corectă, la prima comandă pentru
scăderea raportului de transformare (apăsarea butonului b1) sau creşterea acestuia (apăsarea
butonului b2), la începutul ciclului de funcţionare, bobina de declanşare a întreruptorului a1
ajunge sub tensiune şi acesta deconectează alimentarea motorului M.

2.1.5.3. Echipamentul de măsură şi control

Siguranţa in funcţionare şi durata de viaţă a unui transformator depind, în mare
măsură, de starea izolaţiei înfăşurărilor (hârtie îmbibată cu ulei) şi a uleiului din cuva
transformatorului, deci de starea materialelor electroizolante ale acestuia.
 Uleiul pe lângă rolul de mediu de răcire, după cum se ştie, mai reprezintă şi mediul
izolant al înfăşurărilor atât una faţă de alta, cât şi de miezul şi de părţile constructive ale
transformatorului. Cea mai importantă caracteristică a uleiului, ca mediu izolant este
rigiditatea dielectrică. Orice impuritate care pătrunde în ulei influenţează negativ rigiditatea
lui dielectrică, dar principalii factori
caref degradează uleiul sunt oxigenul şi
apa. Pentru a menţine proprietăţile
fizice (rigiditatea dielectrică) ale
uleiului, se evită contactul direct, pe o
suprafaţa mare, dintre uleiul din
transformator şi aerul atmosferic. In
acest scop, transformatorul se prevede
cu un vas de expansiune, numit
conservator de ulei, plasat în partea
superioară a cuvei şi racordat la aceasta.
Conservatorul comunică cu cuva
transformatorului umplută cu ulei fíe
printr-o singură ţeavă racordată la partea
superioară a acesteia (fîg. 2.40) şi pe
care se află plasat releul Bucholtz (RG),
sau prin două ţevi (fig. 2.41), dacă Fig. 2.40. Montarea conservatorului de ulei şi a
conservatorul este de tip „cu ulei rece“ releului de gaze. şi
anume: una pe care se află plasat re leul Bucholtz 11 şi care racordează
partea superioară a conservatorului 6 cu partea superioară a cuvei, iar cealaltă care
racordează partea inferioară a acestuia cu partea inferioară a cuvei. De asemenea,
conservatorul mai conţine următoarele accesorii importante (v. fig. 2.41): urechi pentru
ridicare 2; fereastră de vizitare / (la partea superioară); cutie cu impurităţi 7 (la partea
inferioară) cu robinet de golire 5; indicator magnetic de nivel ulei 3; robinet umplere cu ulei
9; ţeavă de respiraţie 10 prin care spaţiul de aer din conservator comunică cu exteriorul.
Conservatorul, al cărui volum este de aproximativ 10% din volumul cuvei, este
calculat astfel încât la temperatura cea mai joasă, cuva să fie plină cu ulei şi să se găsească şi
în conservator ceva ulei, iar la temperatura cea mai înaltă a uleiului, acesta să nu fie aruncat
în afara conservatorului. Deci conservatorul, în regim normal este umplut cu ulei numai pe
jumătate şi, pe de o parte, preia variaţia volumului uleiului din cuvă în funcţie de încălzirea
transformatorului, iar pe de altă parte, asigură o suprafaţă relativ mică de contact a uleiului
cu aerul atmosferic.

.
 Fig. 2.41. Ansamblu conservator cu ulei rece.

Având în vedere că atât procesul de oxidare, cât şi procesul de absorbţie ; umidităţii

sunt favorizate de o temperatură mai ridicată, se urmăreşte menţinere, temperaturii uleiului
din conservator la valori scăzute. In acest scop pentru racordu conservatorului la partea
superioară a cuvei se utilizează o ţeavă relativ subţire astfel că atunci când uleiul se încălzeşte
în cuvă, dilatându-se, o parte din acesta cald de la partea superioară a cuvei, pătrunde în
conservator, dar străbătând ţeav; subţire se răceşte. De asemenea, cu scopul de a absorbi
umiditatea din aeru atmosferic care vine în contact cu suprafaţa uleiului din conservator, pe
ţeava de respiraţie se prevede un filtru de aer. Ca material absorbant se foloseşte ionosilu care
în stare anhidră are culoarea albastră deschis, iar pe măsură ce absoarbi umiditatea, culoarea
trece în roşu, apoi în roz şi la saturaţie cu apă devine incolor In această stare materialul
higroscopic trebuie înlocuit cu un altul proaspăt sau s< face regenerarea celui existent.
Cu toate măsurile luate mai sus, proprietăţile fizice ale materialelo electroizolaiite se
schimbă în decursul exploatării în sensul înrăutăţirii lor, proce denumit îmbătrânire, unul din
factorii care determină acest proces fiin< temperatura. Deci, se impune efectuarea unui
control permanent al temperaturi părţilor active ale transformatorului şi a uleiului. De
asemenea, având în vedere ci siguranţa funcţionării unei staţii electrice depinde în primul
rând de stare;
transformatoarelor electrice din cadrul acesteia, se impune o urmărire permanentă a
funcţionării acestora. în acest sens transformatoarele sunt echipate cu o serie de aparate de
măsură şi control care fíe dau indicaţii asupra mărimilor măsurate, fie avertizează personalul
de exploatare la depăşirea limitelor prescrise a mărimilor măsurate, permiţând acestuia să ia
măsurile care se impun, sau pot să comande automat intrarea/ieşirea din funcţiune a pompelor
şi/sau ventilatoarelor'sistemului de răcire, când modul de răcire este de tipul NS sau FS,
respectiv pot să comande chiar deconectarea transformatorului. Astfel, în general,
transformatoarele sunt echipate cu următoarele aparate de măsură şi control:

Termocopie. Este o instalaţie care face posibilă măsurarea temperaturii înfăşurărilor,

alcătuită dintr-un sesizor de temperatură, un tub capilar şi aparat indicator cu contacte montat
într-o carcasă. Sesizorul de temperatură este un recipient cu lichid scufundat într-un buzunar
de termometru umplut cu ulei în care se află şi un element de încălzire.
Elementul de încălzire constă dintr-o înfăşurare elicoidală înseriată cu o rezistenţă
reglabilă, alimentată din secundarul unuia din transformatoarele de curent, de obicei de pe
faza S, aşezate la partea inferioară a izolatoarelor de trecere, pe conductorul care face legătura
între înfăşurarea transformatorului şi circuitul exterior. Astfel, curentul din elementul de
încălzire variază în acelaşi fel în care variază sarcina transformatorului şi deci, încălzirea
rezistenţei elementului de încălzire corespunde încălzirii înfăşurării.
Buzunarul umplut cu ulei este montat pe cuva transformatorului la partea superioară
a acesteia unde temperatura uleiului este cea mai mare. în acest mod, temperatura uleiului din
buzunar se datorează încălzirii uleiului din cuvă corespunzătoare zonei în care temperatura
acestuia este cea mai mare, la care se adaugă încălzirea produsă de rezistenţa elementului de
încălzire. Deci, temperatura lichidului din recipientul sesizorului de temperatură, care
conform principiului calorimetric este egală cu temperatura uleiului din buzunar în care este
scufundat, corespunde temperaturii înfăşurării.
Lichidul din recipient îşi schimbă volumul la oscilaţii de temperatură şi transmite
modificările de presiune, prin intermediul capilarului, la un burduf arcuit ale cărui mişcări
sunt preluate de aparatul indicator al termocopiei, care este prevăzut cu o serie de contacte
care sunt utilizate în circuitele de semnalizare precum şi în circuitele de comandă a instalaţiei
de răcire, când modul de răcire este de tipul NS sau FS.
Termometru cu rezistenţă pentru miez. Este alcătuit dintr-o teacă metalică de
protecţie, în care este introdus un rezistor a cărei rezistenţă variază sensibil cu temperatura.
Rezistorul se conectează, prin intermediul conductorului de legătură, Ia un ohmetru a cărui
cadran este gradat în °C, iar teaca se montează pe miezul transformatorului. în acest mod
rezistorul din interiorul tecii se află în permanenţă la aceeaşi temperatură cu a miezului din
zona unde este montată teaca, iar ohmetru măsurând rezistenţa acestuia, indică de fapt
valoarea temperaturii miezului.
Termometru cu rezistenţă pentru ulei. Este realizat pe acelaşi principiu ca şi

.
termometru rezistenţă pentru miez, doar că teaca cu rezistenţă este introdusă în uleiul
transformatorului, aflându-se în permanenţă la aceeaşi temperatură cu acesta.
Termometru cu cadran. Este destinat, în afară de măsurarea temperaturii, şi
semnalizării, respectiv dării comenzii la instalaţia de răcire, când modul de răcire este de
tipul NS sau FS şi transformatorul nu este echipat cu termocopie. Este alcătuit dintr-un aparat
de măsură cu cadran, tub capilar şi corpul de sesizare a temperaturii.
Aparatul de măsură este închis într-o carcasă prevăzută în faţă cu un capac
transparent — din plexiglas — strâns pe carcasă cu un inel metalic, prin înşurubare. în
interiorul carcasei se află cadranul de culoare albă cu gradaţii roşii de la — 20°C la 0°C şi
negre de la 0°C la +120°C. în faţa cadranului se află acul indicator de culoare neagră, iar în
spate mecanismul de acţionare al acestuia. Tot în faţa cadranului se află două ace indicatoare

corespunzătoare la două contacte reglabile (contact reglabil treapta I şi respectiv

treapta II) şi a căror poziţie poate fi reglată cu ajutorul unui buton de reglaj plasat pe peretele
carcasei, astfel încât contactele să se închidă la o anumită temperatură (de obicei contactul
treapta I se reglează să se închidă la temperatura Ө = 65 °G, iar contactul treapta II la Ө = 70
°C). Lateral în carcasă, în jos, se află racordul dintre mecanismul de acţionare al acului
indicator şi tubul capilar, iar la capătul celălalt al tubului capilar se află corpul de sesizare a
temperaturii constituit dintr-un rezervor cu mercur sub presiune, care se fixează, printr-un
racord de prindere cu filet, într-un locaş de pe cuva transformatorului destinat acestui scop.
Datorită lungimii mari a tubului capilar (cca. 7 m), prinderea carcasei aparatului pe peretele
cuvei transformatorului se poate face în poziţia cea mai bună pentru citirea şi reglarea
comodă a aparatului.
Termometru funcţionează datorită dilatării sau contractării coloanei de mercur din
rezervorul de mercur al corpului de sesizare a temperaturii, prelungit cu tubul capilar. La
capătul opus recipientului, tubul capilar este îndoit sub formă de arc sau de potcoavă. în
funcţie de temperatură, coloana de mercur dilatându-se, respectiv Contractându-se, face să se
destindă arcul sau potcoava, respectiv să revină şi printr-un mecanism cu pârghii şi
cremalieră această modificare se transmite acului indicator.
Indicator de circulaţie pentru ulei Se montează pe conducta de racord a corpurilor
de răcire la ieşirea uleiului din bateria de răcire (poziţia 5 din figura 2.33), când modul de
răcire este de tip FS şi semnalizează faptul că uleiul circulă sau nu prin corpurile de răcire.
Indicatorul de circulaţie pentru ulei (fig. 2.42) constă dintr-o carcasă 1 a cărei piesă
intermediară 2 este sub formă de tambur. în acest spaţiu este montată o clapetă (paletă) 3 de
secţiune dreptunghiulară fixată pe un ax 4. Paleta se roteşte în jurul axului datorită curentului
fluidului (uleiului) şi după o rotaţie de cca. 90° eliberează întreaga secţiune de trecere.
Rotirea paletei este transmisă cu ajutorul magnetului 5 din spaţiul fluidului, prin liniile de
forţă magnetice, contramagnetu- lui 6 opus acestuia, dar separat de el prin peretele carcasei.
Mişcarea contramagne- tului <5, efectuată odată cu mişcarea magnetului 5 este transmisă
indicatorului 7 şi mieroîntreruptorului 8. Microîntreruptorul are microcontacte care pot fi
reglate atât pentru poziţia „normal deschis“ a indicatorului, cât şi pentru poziţia „normal
închis“ a acestuia, iar contactele acestora sunt scoase la cutia de borne 9. Astfel orice
indicaţie a aparatului poate fi transmisă şi la distanţă.
Readucerea sistemului în poziţie de repaus, după întreruperea trecerii fluidului, se
realizează printr-un resort amplasat în partea din spate a aparatului.
Indicatorul magnetic pentru nivelul uleiului. Este un aparat care indică, optic,
variaţia nivelului de ulei din conservatorul transformatorului. .Aparatul mai este prevăzut şi
cu două contacte de semnalizare care se închid; unul la depăşirea de către uleiul din
transformator a nivelului maxim şi celălalt la scăderea nivelului acestuia sub nivelul minim.

.
 In principiu, aparatul constă dintr-o carcasă metalică fixată etanş, la ulei, pe unul din
capetele conservatorului (poziţia 3 din figura 2.41). în carcasă, spre partee din faţă, închise
printr-un geam de sticlă, sunt fixate printr-un ax rotativ, şaibe indicatoare şi un magnet
permanent. Opus acestui magnet permanent, dar separai prin peretele carcasei este fixat pe un
ax rotativ un contramagnet, care este rotit de cun plutitor metalic ce urmăreşte variaţiile
nivelului de ulei din conservator. în felul acesta, întocmai ca în cazul indicatorului de
circulaţie pentru ulei, magnetul permanent din carcasă este antrenat de contramagnet prin
liniile de forţă magnetice care trec prin peretele carcasei, iar odată cu acesta este antrenată şi
şaiba indicatoare. în faţa şaibei se găseşte vizorul din sticlă cu marcajele pentru nivelul de
ulei. în carcasă se mai găseşte un întreruptor cu cele două contacte care se leagă la bornele de
legătură.
Dacă cadranul vizorului este alb, înseamnă conservator plin cu ulei, iar dacă este
roşu, conservator gol. De asemenea, dacă transformatorul conţine ulei în conformitate cu
prescripţiile fabricantului, la vizorul indicatorului magnetic de nivel se poate citi, cu bună
aproximaţie, şi temperatura medie a uleiului şi anume:
— vizor complet roşu, reprezintă temperatură de -40°C;
— vizor 1/4 alb şi3/4 roşu,reprezintă temperatură de -10°C;
— vizor 1/2 alb şi1/2 roşu,reprezintă temperatură de +30°C;
— vizor 3/4 alb şi1/4 roşu,reprezintă temperatură de +70°C.
Pentru alte valoriale temperaturii, indicaţia la vizare poate fi determinată prin
interpolare.
Releul Bucholtz. în exploatare sunt situaţii în care pot apărea defecte interioare ale
transformatoarelor ca: scurtcircuite polifazate între înfăşurări şi la borne, scurtcircuite între
spirele aceleiaşi faze, atingeri ale înfăşurărilor sau ale bornelor etc. şi respectiv defecte de
etanşare a cuvei transformatorului care pot conduce la pierderea uleiului. Pentru avertizarea
personalului de exploatare, respectiv pentru eliminarea acestor defecte într-un timp cât mai
scurt, încă din faza incipientă, transformatoarele în ulei cu conservator sunt echipate cu releu
de gaze, cunoscut şi sub numele de releu Bucholtz, montat pe conducta de legătură dintre
conservator şi cuvă ( RG în figura 2.40 şi poziţia 11 în figura 2.41).
Un releu de gaze, în principiu este format dintr-o carcasă (incintă) în care se află,
unul sub altul, două flotoare F1 şi F2 (fig. 2.43), echipate cu contacte, de forma unor
întreruptoare basculante cu mercur sau întreruptoare magnetice. Flotoarele reprezintă nişte
cilindrii sau palete metalice, care pot oscila în jurul unor axe fixe O1 şi 02.
Principiul de funcţionare a releului de gaze se bazează pe faptul ca orice încălzire
din interiorul transformatorului influenţează în mod distrugător asupra izolaţiei acelei piese în
care are loc. în consecinţă, totdeauna apare o anumită cantitate de gaze, datorită
descompunerii izolaţiei, care se elimină cu o iuţeală mai mare sau mai mică, determinată de
intensitatea procesului termic. Gazele care se formează se ridică în sus şi în condiţii normale
ies din cuvă spre conservator prin ţeava de legătură pe care este plasat releul Bucholtz.

.
 Fig. 2.43. Schema de principiu a releului de gaze.

In regim de funcţionare normală a transformatorului, incinta releului este umplută

cu ulei astfel încât flotoarele plutesc deasupra axelor lor de rotaţie şi menţin deschise
contactele (fig. 2.44, a). Dacă în transformator se produce un defect însoţit de o slabă
degajare de gaze, acestea se adună în partea de sus a incintei releului, refulând uleiul în jos.
Primul flotor coboară, contactul său se închide şi acţionează asupra unui circuit de
semnalizare. Refularea uleiului se produce până la nivelul ţevii de comunicaţie a
conservatorului de ulei cu cuva transformatorului, gazele fiind în continuare refulate în
conservator, iar de aici în atmosferă. Flotorul inferior continuă să plutească şi releul nu
comandă deconectarea transformatorului (fig. 2.44, b). Intensitatea procesului care are loc
se poate deduce după viteza refulării gazelor, pentru a cărei vizualizare, în peretele lateral
al incintei releului este prevăzut un vizor. O mare importanţă are, de asemenea, culoarea
gazului şi anume: o culoare deschisă a gazului indică distrugerea hârtiei, cea galbenă, a
lemnului, iar cea închisă, a uleiului. în caz de nevoie se poate face analiza gazelor, luând o
cantitate oarecare prin robinetul din capacul incintei.

a b c d
Fig.2.44.Funcţionarea releului de gaze.

Când defectul este însoţit de o formare foarte intensă dc gaze, fluxul de ulei şi
gaze care este refulat din cuvă, cu mare viteză, în conservator, răstoarnă flotorul inferior
(fig. 2.44, c), care-şi închide contactul şi comandă, practic instantaneu, deconectarea
transformatorului de la reţea.
Dacă, din anumite motive, nivelul uleiului din transformator începe să scadă
(datorită unui defect de etanşare a cuvei sau a unei scăderi importante a temperaturii sub
limitele prevăzute), releul acţionează mai întâi asupra circuitului de semnalizare şi apoi
comandă scoaterea transformatorului din funcţiune (fig. 2.44, d). Releul Bucholtz
semnalizează scăderea nivelul uleiului numai după semnalizarea realizată de indicatorul
magnetic pentru nivelul uleiului, şi anume când nivelul uleiului scade cu mult sub nivelul
minim prescris (când în conservator nu mai este ulei), situaţie în care se impune darea
comenzii de deconectare a transformatorului.
Releu de protecţie RS - 100. Acesta se foloseşte, în special, pentru protecţia
împotriva defectelor în comutatorul de ploturi sub sarcină. Este construit dintr-o carcasă
turnată din aliaj de aluminiu prevăzută cu două vizoare dispuse faţă în faţă pe pereţii laterali
ai acesteia şi se montează pe conducta dintre cuva proprie a comutatorului şi conservatorul
de ulei al transformatorului.
In interiorul carcasei este montat releul propriu-zis compus în principal din:
— o clapetă care basculează în jurul unui ax putând ocupa numai următoarele două
poziţii: o poziţie normală de lucru „în funcţiune“ în care clapeta opturează orificiul care face
legătura cu racordul dinspre comutator şi o poziţie de avarie „decuplat“ când clapeta
eliberează orificiul ce face legătura releului cu racordul dinspre comutator, când în dreptul
vizoarelor carcasei apare culoarea roşie;
— un sistem de blocaje care menţine clapeta în una din cele două poziţii;
— o pârghie solidară cu clapeta;
— un întreruptor basculant cu mercur, fixat de pârghia sus amintită, care are un
contact normal închis şi unul normal deschis;
— două butoane situate în partea superioară a carcasei, unul marcat „decuplat“ care
serveşte la verificarea funcţionării releului şi celălalt marcat „în funcţiune“ care serveşte la
readucerea clapetei în poziţia normală, după o acţionare.
Clapeta are o mică decupare pentru a permite evacuarea gazelor care apar la
funcţionarea normală a comutatorului. Atunci când apare un defect în comutator, concretizat
prin formarea unui arc electric, presiunea în cuva comutatorului creşte brusc şi uleiul este
împins cu putere în conductă spre conservator, pe care este montat releul. Jetul de ulei şi
gaze întâlnind clapeta, o împinge, aducând-o în poziţia „decuplat“. Acest lucru se produce
numai dacă viteza jetului de ulei este de minim 0,9 m/s. La viteze mai mici a jetului de ulei şi
gaze care ia naştere la funcţionarea normală a comutatorului, clapeta rămâne în poziţia
normală de lucru „în funcţiune“.
La trecerea clapetei în poziţia „decuplat“, contactul normal închis al între-
ruptorului basculant se deschide, iar cel normal deschis se închide, rămânând blocate în
aceste poziţii. Releul acţionând numai la avarii foarte grave în comutator, va da comanda de
declanşare a întreruptoarelor atât pe partea primară cât şi pe partea secundară a
transformatorului. întreruptoarele nu mai pot fi anclanşate până nu se aduce releul în poziţia
normală de lucru prin apăsarea pe butonul „în funcţiune“.
Transformatoarele şi autotransformatoarele sunt echipate din uzina constructoare cu
aparatele de măsură şi control, precum şi cu circuitele secundare corespunzătoare acestora,
montate şi legate la un cofret, numit cofret de răcire şi semnalizare, fixat lateral pe cuva
transformatorului. Schema electrică diferă de la un transformator (autotransformator) la altul
în funcţie de aparatele cu care este echipat şi de tipul sistemului de răcire şi este furnizata de
fabrica constructoare.

.
 2.1.5.2.Instalaţia de stingere a incendiului

Dintre toate echipamentele primare din cadrul unei staţii electrice, transformatoarele
şi autotransformatoarele sunt cele mai complexe, mai importante şi mai scumpe. O avarie,
care ar conduce la scoaterea din funcţiune a acestora sau a unora dintre acestea, conduce la
paralizarea funcţionării întregii staţii sau a unei părţi a acesteia. Mai mult decât atât, un defect
chiar la un singur (auto)transformator urmat de incendiu, conduce nu numai la scoaterea din
funcţiune a acestuia şi a zonei din staţie aferentă lui, ci şi la distrugerea
(auto)transformatorului respectiv, iar prin împrăştierea marii cantităţi de ulei pe care îl
conţine, arzând, în spaţiul dimprejur, se poate ajunge şi la distrugerea altor instalaţii din staţie.
Aceasta impune luarea unor măsuri speciale în vederea limitării şi stingerii incendiului care ar
putea să apară la (autotransformatoarele de mare putere şi de importanţă deosebită pentru
funcţionarea staţiei, care în general sunt amplasate în exterior.
O primă măsură constă în prevederea unui bazin colector de ulei sub transformator,
acoperit cu grătar şi strat de pietriş, pentru captarea uleiului care ar curge din transformatorul
avariat şi eventual incendiat. Bazinul colector de ulei este astfel realizat, încât să permită
recuperarea uleiului scurs în el. El are şi rolul de a prevenii extinderea incendiului asupra
instalaţiilor învecinate, pe o rază mare, întrucât marea majoritate a cantităţii de ulei scurs din
transformator este captat în acest bazin, stratul de pietriş nepermiţând intrarea în bazin a
uleiului arzând. Totuşi, numai această măsură nu este suficientă pentru a elimina pericolul
distrugerii şi extinderii incendiului, motiv pentru care la transformatoarele de puteri mari se
prevăd instalaţii de stingere a incendiului.
In practica mondială, până în prezent, se utilizează două tipuri de instalaţii de
stingere a incendiului şi anume:
— instalaţii de stingere a incendiului cu apă;
— instalaţii cu azot (N2).
Instalaţie de stingere a incendiului cu apă. Principiul care stă la baza funcţionării
instalaţiei de stingere a incendiului cu apă, constă în faptul că orice incendiu este urmat de
creşterea temperaturii mediului înconjurător, de apariţia gazelor şi a flăcării. Deci, când cel
puţin unul din aceste elemente este simţit în apropierea transformatorului, acesta va fi scos de
sub tensiune (deconectat), urmând a fi stropit cu apă (practic inundat).
Instalaţia de stingere a incendiului cu apă se compune din:
— instalaţia pentru sesizarea prezenţei incendiului;
— instalaţie de stropit transformatorul;
— reţea de apă pentru incendiu.
Instalaţia pentru sesizarea prezenţei incendiului este constituită din detectoare de
incendiu ek (k = 1, 2, 3,...) montate în puncte esenţiale din apropierea transformatorului (fig.
2.45).
 Detectoarele de incendiu pot fi detectoare de temperatură, de fum sau de flacără, dar
în instalaţiile de stingere a incendiilor la (auto)transformatoare, în general, se utilizează
detectoarele de temperatură cu fuzibil. Acestea au un fuzibil care menţine în poziţie închis un
contact cu resort. Când temperatura mediului în care este plasat detectorul depăşeşte o
anumită valoare, fuzibilul se topeşte şi eliberează contactul, care sub acţiunea resortului se
deschide.
Instalaţia de stropit transformatorul este realizată dintr-un schelet de ţevi care
încadrează transformatorul (fig. 2.46), prevăzute cu duze de pulverizare dirijate spre
transformator.
Reţeaua de apă pentru incendiu este constituită dintr-un rezervor de apă sub presiune
racordat prin pompe P la reţeaua de apă din zonă. La rezervorul respectiv este racordată, prin
electrovane EV instalaţia de stropit transformatorul.

.
 Fig. 2.46. Instalaţia de stropit transformatorul.

Contactele normal închise ek (k = 1,2,3………n) ale detectoarelor de temperatură

legate în serie menţin excitat releul intermediar RI. Când cel puţin un detector sesizează o
temperatură peste limita admisibilă îşi deschide contactul, releul intermediar se dezexcită şi
îşi închide contactele. Printr-un contact se dă comanda de declanşare la întreruptoarele prin
care se racordează transformatorul la reţeaua electrică, iar prin celălalt se dă comanda
pentru deschiderea electrovanelor EV . Dacă presiunea apei în rezervorul de apă RA al
 reţelei de apă pentru incendiu este cea corespunzătoare, contactul KM al manometrului cu
contact M, care măsoară în permanenţă presiunea apei din rezervorul de apă RA este închis,
electrovana EV se deschide, iar apa sub presiune intră în instalaţia de stropit
transformatorul, care din acest moment este înconjurat de o pânză de apă, respectiv este
inundat.
Se precizează, că unele instalaţii de acest tip, utilizează ca agent de stingere în locul
apei dioxidul de carbon (CO2).
Instalaţie cu azot (N2). Avaria care conduce la incendiu în transformator este, în
general, străpungerea internă a izolaţiei. Energia dezvoltată de arcul electric format în urma
acestei avarii, provoacă o creştere a temperaturii dar şi a presiunii în cuva transformatorului.
Ca urmare a acestei avarii, în cel mai bun caz, poate să se ajungă doar la distrugerea
înfăşurării la locul defect, sau la spargerea cuvei, când instalaţia de stingere a incendiului cu
apă poate să preîntâmpine extinderea unui eventual incendiu din transformator, dar este
posibilă şi explozia transformatorului. Urmarea exploziei este împrăştierea unei
impresionante cantităţi de ulei aprins pe o suprafaţă extinsă care, cu siguranţă, va provoca un
incendiu în întreaga staţie. în acest caz instalaţia dc stingere a incendiului cu apă nu are nici o
eficienţă, chiar dacă suflul exploziei transformatorului nu o distruge.
Instalaţia cu azot (N2), protejează transformatorul de explozii şi incendii distructive
prin intrarea în funcţiune încă din stadiile incipiente ale avariilor care le- ar provoca.
Instalaţia (fig. 2.48) se compune din: senzor de presiune 7; detectoare de temperatură 2;
supapă de închidere 3, normal deschisă, montată lângă releul Bucholtz pe conducta de racord
a conservatorului la cuvă; conducta 4 de cvacuare a uleiului din cuvă, racordată la partea
superioară a cuvei la 20 mm de capacul acesteia şi prevăzută cu p supapă de evacuare 5
normal închisă; instalaţia cu azot 6; conducta 7 de racordare a buteliei cu azot (N2) la partea
inferioară a cuvei.

Spre deosebire de instalaţia de stingere cu apă la care intrarea în funcţiune este

.
provocată de creşterea temperaturii, deci după ce incendiul a izbucnit, la baza intrării în
funcţiune a acestei instalaţii stă creştere presiunii în interiorul cuvei provocată de defecte
interne, precum şi creşterea temperaturii provocată de incendii externe. Creşterea presiunii în
interiorul cuvei va activa rapid senzorul de presiune 1, iar creşterea temperaturii va fi sesizată
de detectoarele de temperatură 2, care pun în funcţiune sistemul, în următoarea succesiune a
fazelor:
 Faza I —protecţia contra exploziei transformatorului. Se deschide supapa de
evacuare 5 şi se închide supapa de închidere 3. Prin deschiderea supapei 5 presiunea din
interiorul cuvei se micşorează, astfel evitându-se explozia acesteia, iar prin închiderea
supapei 3 se întrerupe completarea uleiului din cuvă, o parte din acesta, până ia orificiul de
racord al conductei 4, fiind evacuat în bazinul colector de ulei 8 (fig. 2.49, a).
Faza II — stingerea incendiului. La 3 secunde după faza I (după evacuarea parţială
a uleiului din cuvă) se va injecta azot în partea inferioară a cuvei (fig. 2.49, b), care va
provoca diminuarea temperaturii uleiulpi sub punctul de aprindere şi va stinge îndată un
eventual incendiu intern. Fluxul de azot va continua timp de 45 de minute în scopul de a răci
pereţii cuvei transformatorului şi a produce o atmosferă de azot care va împiedica orice altă
reaprindere.

a b
Fig. 2.49. Fazele funcţionării instalaţiei cu azot.

Comparativ cu instalaţia de stingere a incendiului cu apă se observă că instalaţia cu

azot este mult mai eficientă, prin faptul că elimină pericolul distrugerii transformatorului prin
explozie. De asemenea, instalarea acestui sistem de stingere pe transformatoarele noi sau pe
cele în funcţiune nu ridică probleme deosebite, instalaţia neconţinând echipamente complexe
(vane, pompe etc.) şi nici nu necesită o întreţinere deosebită ca instalaţia cu apă (curăţirea
periodică a duzelor instalaţiei de stropit, luarea unor măsuri speciale pentru prevenirea
îngheţării apei pe timp de iarnă etc.).

2.1.6. Simbolizarea transformatoarelor de putere

Simbolurile transformatoarelor şi autotransformatoarelor sunt formate din două

grupe de litere despărţite prin linioară urmate de puterea nominală exprimată în kVA sau
MVA şi de tensiunile (raportul de transformare) în kV.
Prima grupă de 4 litere indică tipul transformatorului, fiecare literă având
următoarea semnificaţie:
— prima literă: T — transformator sau A — autotransformcitor,
— a doua literă: T — trifazat sau M — monofazat-,

.
 — a treia literă: U — m ulei sau A — uscat, în aer;
— a patra literă: S — cu reglaj sub sarcină sau R — cu transformator de reglaj.
A doua grupă, formată din două litere, reprezintă modul de răcire, fiecare literă
având semnificaţia precizată în paragraful 2.1.5.1.
Exemple de simbolizare:
— ATUS-FS 200/200/60 MVA, 231±12xl,25%121/10,5 kV - autotransformator
trifazat în ulei cu reglaj sub sarcină, modul de răcire cu circulaţia forţată a uleiului şi suflaj cu
aer, puterile nominale ale înfăşurările principale de 200 MVA, iar cea terţiară de 60 MVA şi
tensiunile nominale de 231 kV pentru înfăşurarea de înaltă tensiune, 121 kV pentru înfăşurare
de medie tensiune şi 10,5 kV pentru înfăşurarea terţiară;
— TTU-NS 80 MVA, 116/11 kV — transformator trifazat în ulei cu două înfăşurări
de 80 MVA cu raportul de transformare nominal de 116/11 kV, cu răcire naturală şi suflaj de
aer.

2.2. Intreruptoare de înaltă tensiune

Intreruptorul de înaltă tensiune este aparatul destinat pentru comutaţia (închiderea şi

deschiderea) circuitelor primare de înaltă tensiune (110—750 kV). Sarcina principală a lui
este de restabilire şi de întrerupere (rupere) a curentului de sarcină normală (de serviciu), la
intervenţia voită a operatorului şi să întrerupă (rupă) cât mai rapid, în mod automat (în urma
acţiunii protecţiei), curenţi anormali cum sunt cei de suprasarcină sau de scurtcircuit. De
asemenea, la nevoie, acest aparat trebuie să poată îndeplini şi operaţia de reanclanşare
(închidere) automată rapidă, imediat după deconectarea de către protecţie, sub acţiunea
comenzii primite de la dispozitivele RAR.
Funcţia cea mai importantă a unui întreruptor de înaltă tensiune, deşi nu cea mai
frecventă, se rezumă la deschiderea automată a circuitelor electrice în momentul apariţiei
scurtcircuitelor. Importanţa acestei funcţiuni constă în faptul că, în acest mod, se asigură
întreruperea porţiunii de reţea defectă într-un timp cât mai scurt, prevenindu-se avarierea şi
distrugerea echipamentului electric datorită curenţilor de scurtcircuit. întrucât această
funcţiune solicită cel mai mult întreruptorul, constructiv; el se realizează şi se dimensionează
astfel ca să o poată îndeplini cât mai bine şi cât mai rapid. De asemenea, pentru comanda
voită directă sau de la distanţă, în cazul regimului normal de funcţionare şi automată, în cazul
regimului de avarie, întreruptoarele sunt înzestrate cu dispozitive speciale de acţionare.
Intreruperea şi restabilirea unui circuit electric (operaţiile de comutaţie), înseamnă
desfacerea, respectiv joncţiunea mecanică a contactelor princincipale ale întreruptorului. Este
cunoscut faptul că operaţiile de comutaţie efectuate de întreruptoare în. circuitele parcurse de
curenţi sunt însoţite de apariţia arcului electric între contacte. Comparativ cu procesul
conectării, procesul deconectării solicită mai mult contactele întreruptorului, deoarece prin
intermediul arcului electric care ia naştere la deconectare se menţine curentul în circuit, deşi
mecanic, calea de curent este întrerupta. Pentru ruperea definitivă a curentului trebuie stins
arcul, care implică serioase dificultăţi, deoarece în intervalul de arc se dezvoltă o energie
considerabilă. Stingerea arcului, respectiv întreruperea curentului alternativ se realizează prin
formarea unei rigidităţi dielectrice suficiete a spaţiului dintre contacte, imediat după
deschiderea lor, pentru a împiedica reaprinderea arcului după trecerea curentului prin zero.
Această rigiditate dielectrică se realizează pe două căi şi anume:
 — provocând răcirea intensă a arcului prin crearea unui violent curent de gaze într-
un spaţiu închis de volum redus;
— prin îndepărtarea cu viteză foarte mare a contactelor.
Realizarea primei căi cade în sarcina camerei de stingere, iar a celei dea doua în
sarcina dispozitivului de acţionare.

2.2.1. Tipuri constructive de întreruptoare

Modul de formare a curentului de gaze (vapori de ulei, aer sau alte gaze) în camera
de stingere depinde de mediul în care are loc stingerea arcului electric, care, la rândul lui,
impune tipul constructiv al întreruptorului. Astfel se întâlnesc:
— întreruptoare cu mediu de stingere gazos: cu aer comprimat, cu hexafluorură de
sulf (SF6);
— întreruptoare cu mediu de stingere lichid: cu ulei, cu apă în amestec cu glicerină
şi alcool;
— întreruptoare cu mediu de stingere solid: cu mediu solid gazogenerator;
— întreruptoare cu vid.
Intreruptoarele de înaltă tensiune de construcţie actuală întâlnite în instalaţiile de
conexiuni din ţara noastră sunt cele cu ulei puţin tip „Orthojecteur rapide“ şi cu hexafluorură
de sulf (SF6). Majoritatea sunt cele cu ulei puţin, iar cele cu SF 6 reprezintă soluţia de viitor, în
prezent existând în exploatare întreruptorul tripolar de 400 kV tip 3AQ3EI (Siemens).

2.2.1.1.Intreruptorul cu ulei puţin tip Orthojecteur (IO)

La întreruptoarele cu ulei puţin IO, uleiul are rolul de agent de stingere a arcului
electric, iar izolarea pieselor sub tensiune se asigură cu ajutorul aerului, uleiului şi al
materialelor dielectrice ceramice. Elementul de bază al întreruptoarelor cu ulei puţin de înaltă
tensiune (110, 220, 400 kV) îl constituie polul întreruptorului IO-110kV,1600A (fig. 2.50).
Şasiul întreruptorului este realizat din profile de oţel sudate pe care se fixează
coloanele unei faze.
Schema desfăşurată pentru măsurarea tensiunii pe bare şi controlul stării izolaţiei. In
instalaţiile de conexiuni cu celule de măsură, măsurarea tensiunii cu ajutorul voltmetrelor
trebuie făcută pe toate secţiile de bare colectoare şi pe celulele de linie pe care se poate primi
tensiune de la reţea. Pe astfel de linii se montează un transformator monofazat pe faza S
(transformator pentru semnalizarea prezenţei tensiunii pe linie) cu conexiunea din figura 5.43,
a, care permite măsurarea tensiunii pe fază.
In cazul circuitelor trifazate la care sunt racordaţi consumatorii cu sarcini monofazate
importante, care conduc la asimetrii pronunţate ale tensiunii, tensiunea se măsoară pe fiecare
fază a secţiilor de bare. Schema de principiu pentru măsurarea tensiunii este dată în figura
5.84.

.
 Măsurarea tensiunii se face pentru fiecare sistem de bare cu câte un voltmetru
indicator şi cu un comutator voltmetric (S651, S652 şi S653) care permite comutarea
voltmetrului pe fiecare fază şi între faze. Voltmetrul indică tensiunea faţă de pământ numai
dacă neutrul primarului transformatorelor de tensiune este legat la pământ. Deci în acest scop
se pot folosi numai acele conexiuni ale transformatoarelor de tensiune care permit legarea
neutrului primarului la pământ, iar nulul secundarului accesibil.
Cu această schemă din figura 5.84 se poate efectua şi controlul stării izolaţiei reţelei
de curent alternativ. în reţelele cu neutrul pus la pământ, controlul stării izolaţiei nu este
necesar, deoarece o punere la pământ a unei faze înseamnă scurtcircuit monofazat. Controlul
se impune însă la reţelele cu neutrul izolat sau tratat cu bobină de stingere, la care, când o
fază ajunge la pământ, reţeaua funcţionează mai departe, însă fazele sănătoase obţin tensiuni
mărite faţă de pământ, lucru periculos pentru izolaţie. Controlul stării izolaţiei fazelor din
circuitul primar se fac prin măsurarea tensiunii fazelor faţă de pământ. Dacă tensiunile
tuturor fazelor faţă de pământ sunt identice, atunci nu există punere la pământ în circuitele
primare, iar dacă la o fază tensiunea faţă de pământ este nulă, acea fază este pusă la pământ.
 Dacă în schema pentru măsurarea tensiunii (fig. 5.84) nu sunt prevăzute
comutatoarele S651, S652, S653, măsurarea tensiunii pe bare şi controlul stării izolaţiei se
face cu un grup de trei voltmetre conectate ca în figura 5.85. Voltmetrele se conectează între
o fază şi neutru. Se admite utilizarea unui singur grup de trei voltmetre dacă este prevăzut un
comutator care să comute grupul pe toate secţiile la bare.

Fig.5.85. Schema de principiu pentru conectarea celor trei voltmetre

.
presiune 4, capacul superior 7, rezervorul de ulei 2, inelele de protecţie 5, capacul inferior 5.
Coloanele izolante se umplu cu ulei sub vid, în uzină şi sunt etanşe astfel că uleiul îşi
păstrează proprietăţile dielectrice.

Ansamblul mecanism de acţionare (fig. 2.52, a) compus din carcasa 4 în care se află
mecanismul hidraulic de acţionare cu piston 3 (troliu), mecanismul de transmitere a mişcării
2, contactul mobil 1, sistemul de ghidaj 6 şi mecanismul de zăvorâre (resortul tumbler) 5. în
carterul mecanismului se află ulei, al cărui nivel este controlet cu ajutorul indicatorului 7.
 Ansamblul camere de stingere (fig. 2.52, a) compuse dintr-o carcasă de porţelan 14
în care se află: un tub izolant de rezistenţă 9, camera de stingere 8, contactul fix inferior 13 şi
contactul fix superior 12 de tip tulipă. De asemenea, la partea superioară a carcasei 14 se află
carterul superior 10, iar la partea inferioară, carterul inferior 11. Deasupra camerei de
stingere, în carterul superior, se află un dispozitiv anticavitaţional 16 (reprezentat în detaliu în
figura 2.52, b) cu ajutorul căruia se realizează, la declanşare, o injecţie suplimentară de ulei
în camera de stingere.

a
Fig. 2.52. Ansamblul V. Secţiune şi mod de funcţionare.

Camera de stingere este de tipul cu suflaj longitudinal-transversal, compartimentată

prin intermediul unor discuri realizate din sticlă impregnată cu răşini epoxidice, care asigură
buzunare de reţinere a uleiului. în poziţia închis a întreruptorului tija mobilă de contact 1,
menţinută în poziţia superioară de către dispozitivul de zăvorâre 5 al ansamblului mecanism
de acţionare, asigură contactul cu tulipa 12 şi comprimă resortul 17 prin intermediul
pistonului 18 care se deplasează în cilindrul 19 al dispozitivului anticavitaţional. La
deschidere, tija mobilă de contact 1 se deplasează brusc în jos şi se separă de contactul fix
superior 12. în acest moment, între contactul mobil şi inelul de protecţie al contactului fix,
apare arcul electric care se dezvoltă în masa de ulei ce umple camera de stingere şi se
alungeşte în toată lungimea acesteia (fig. 2.52, c), iar gazele obţinute prin vapo- rizarea
uleiului din zona arcului intră şi presează uleiul în compartimentele (buzunarele) camerei de
stingere (conform săgeţilor cu linie plină). în momentul trecerii curentului prin valoarea zero,
presiunea în zona coloanei de arc scade mult şi mişcarea în sens contrar a vaporilor şi
picăturilor de ulei din camere (săgeţile cu linie întreruptă) produc deionizarea şi stingerea
arcului. De asemenea, prin deplasarea în jos a tijei mobile 7, pistonul 18 al dispozitivului
anticavitaţional, împins de resortul 17, injectează ulei proaspăt de-a lungul coloanei arcului
electric

.
 grăbind stingerea acestuia. în aceste condiţii durata arcului este cuprinsă între 1—3
semiperioade (10—30 ms).
Ansamblul mecanism de acţionare împreună cu cele două ansambluri cameră de
stingere formează ansamblul în V al polului întreruptorului 10-110 kV (fig. 2.52, a). Calea de
curent a polului întreruptorului cuprinde borna ;de curent, contactul fix superior 12, tija
mobilă 1, contactul fix inferior 13 şi o bară de aluminiu care face legătura cu celălalt modul
de pe acelaşi ansamblu V. Borna de contact, contactul mobil şi tulipele de contact ale
contactelor fixe sunt argintate electrolitic, iar pe suprafaţa pieselor din aliaje de aluminiu,
aflate în contact cu piese din cupru este aplicat un strat subţire de cupru, pentru asigurarea
stabilităţii în timp a îmbinării de contact electric.
Intreruptoarele IO fabricate după licenţă Delle au polul construit pentru o tensiune
maximă de 170 kV (85 kV pe un ansamblu cameră de stingere). Pentru o repartiţie uniformă a
tensiunii oscilante de restabilire, la 170 kV, fiecare cameră de stingere are în paralel câte un
condensator de 850 pF. Acest ansamblu general format dintr-o coloană izolantă şi două
camere de stingere (fig. 2.53), are forma de Y şi este destinat instalaţiilor de conexiuni de 110
kV. Pentru 220 kV se înseriază două module de 110 kV prevăzute cu două coloane izolante,
pe fiecare fază existând un ansamblu cu patru camere de stingere înseriate care au în paralel
câte un condensator de 1000 pF (fig. 2.54), iar pentru 400 kV se folosesc trei coloane izolante
şi şase camere de stingere (fig. 2.55).
 2.2.1.2. Intreruptoare cu hexafluorură de sulf
Dintre întreruploarele cu mediu de stingere gazos cele cu hexafluorură de
sulf (SF6) se răspândesc tot mai mult datorită calităţilor lor excepţionale. Acestea se
bazează pe proprietăţile hexafluorurii de sulf (SF 6), gaz incolor, inodor, netoxic şi
incombustibil care transmite bine căldura şi a cărui rigiditate dielectrică ia presiunea
atmosferică este de 2-3 ori mai mare decât a aerului, iar la circa 3 atm este egală cu
cea a uleiului. La presiunea atmosferică, capacitatea sa de rupere a arcului electric
este mult mai mare decât a aerului şi creşte repede cu presiunea, iar viteza de
refacere a rigidităţii dielectrice este, de asemenea, mult mai mare decât în cazul
aerului. Aceste întreruptoare au fost deja
introduse în unele instalaţii de conexiuni
din ţara noastră.
Intocmai ca şi în cazul IO-urilor,
utilizând principiul modulului, pot fi
construite întreruptoare pentru tensiuni
foarte înalte, cu mai multe camere de
stingere. Un astfel de întreruptor este şi
întreruptorul tripolar de 400 kV tip
3AQ3EI -Siemens. In figura 2.56 este pre-
zentat un pol al acestui întreruptor, unde se
reîntâlnesc principalele ansambluri ale po-
lului întreruptoarelor IO şi anume:
- coloana izolantă, compusă din
izolatorul suport 6 în interiorul căruia se
află tija izolantă 7;
- ansamblul dublu de întrerupere
(ansamblul camere de stingere) 9, fixate
de carcasa mecanismului cu articulaţii 8.
Ansamblul dublu de întrerupere împreună cu coloana
izolantă sunt umplute cu SF6 pentru stingerea arcului şi
pentru asigurarea izolatiei.
 Densitatea gazului SF6 este controlată de către un regulator de densitate, iar presiunea
gazului este indicată de un manometru.
Intreruptorul este dotat cu un mecanism hidraulic de acţionare 1 montat pe suportul 2.
Mişcarea de comutaţie este transmisă de mecanismul hidraulic de acţionare 1 prin
intermediul tijei de cuplare a acţionării 3 la angrenajul de colţ 4, iar de aici prin tija de
acţionare 7 şi mecanismul cu articulaţii 8 la unităţile de întrerupere 9. Camera de filtrare 5
conţine materialul filtrant ce colectează produsele de descompunere SF 6 şi reziduurile
umede.
In figura 2.57 se prezintă o secţiune prin carcasa mecanismului cu articulaţii 8 şi o
unitate de întrerupere 9, a cărei manta de porţelan 10 este etanşă la gaze. Circuitul electric
este realizat de clema de contact 11, armătura 12, suportul contactului fix 13, contactul fix
14, contactele deget 15 dispuse circular într-un tub mobil de contact 16, tubul de ghidaj 17 şi
carcasa mecanismului cu articulaţii 8. Contactele deget 15 sunt presate central spre interior la
ambele capete de un arc elicoidal realizând presiunea de contact necesară pentru tubul de
ghidaj 77 şi contactul fix14. Contactul fix 14 şi tubul de ghidaj 17 sunt dotate cu diuze fine
de stingere a arcului electric 18 şi 19 din material care produce o eroziune de contact
minimă. Tubul mobil de contact (contactul mobil) 16 şi cilindrul de suflare (camera de
stingere) 20 ale ansamblului dublu de întrerupere sunt mecanic conectate şi cuplate la
pârghiile oscilante 21 şi la mecanismul cu articulaţii 22 prin intermediul tijelor 23. Pistonul
de suflare 24 al cilindrului de suflare 20 este fixat la carcasa mecanismului 8 printr-un bolţ
de fixare 25.

Principiul funcţionării camerei de stingere la deschiderea contactelor

întrerupătorului este evidenţiat în figura 2.58. în poziţia a este prezentată camera de stingere
cu contactele în poziţia închis. La deshidere, tubul mobil de contact (contactul mobil) 16. şi
cilindrul de suflare (camera de stingere) 20 sunt deplasate spre pistonul fix de suflare 24.
Astfel gazul SF6 este comprimat în cilindrul de suflare 20 (poziţia 5) şi după separarea
contactelor este forţat, prin reţeaua de suflare 26, în diuzele de stingere a arcului 18 şi 19
(poziţia c), realizând astfel stingerea arcului şi restabilirea rigidităţii dielectrice a distanţei de
contact ( pozitia d ).

2.2.2. Parametrii şi caracteristicile întreruptoarelor

Intreruptoarele de înaltă tensiune, conform standardelor în vigoare şi recomandărilor

CEI, se caracterizează printr-o serie de parametri, dintre care cei mai semnificativi sunt:
Tensiunea nominală Un [kV] — valoarea standardizată cea mai mare a tensiunii între
faze Ia care este destinat să lucreze întreruptorul un timp îndelungat.
Curentul nominal ln [A] - valoarea standardizată a curentului sub care întreruptorul
poate funcţiona în regim permanent fără ca limitile admisibile de încălzire să fie depăşite.
Curentul de stabilitate termică Ist [kA] - curentul pe care întreruptorul îl poate
suporta un anumit timp tst [s] stabilit de constructor, fără a se depăşi limitele de încălzire.
Curentul limită dinamic id [kA] — curentul maxim ca valoare momentană care
produce forţele electrodinamice limită, ce pot fi suportate de întreruptor, fară ca el să sufere
deteriorări din punct de vedere mecanic.
Curentul de rupere Ir [kA] — cel mai măre curent, exprimat în valoare efectivă, pe
care întreruptorul îl poate rupe (deconecta) Ia o tensiune dată, fără să sufere deteriorări care
să împiedice funcţionarea lui în continuare. Corespunzător tensiunii nominale este definit
curentul de rupere nominal lm [kA].
Curenţii cei mai mari pe care un întreruptor îi rupe (întrerupe) sunt curenţii de
scurtcircuit. Pentru acest caz se defineşte capacitatea nominală de rupere la scurtcircuit, care
reprezintă cel mai mare curent de scurtcircuit, în valoare efectivă, pe care întreruptorul este
capabil să-l întrerupă în condiţiile de- utilizare şi funcţionare prescrise, într-un circuit în care
tensiunea de restabilire la frecvenţa reţelei corespunde tensiunii nominale a întreruptorului,
iar tensiunea tranzitorie de restabilire corespunde valorilor nominale indicate de constructor.
Tensiunea tranzitorie de restabilire ur este tensiunea care se stabileşte între contactele
fiecărui pol a întreruptorului în momentul stingerii arcului electric — la trecerea prin zero a
curentului de scurtcircuit (fig. 2.59), iar tensiunea de restabilire la frecvenţa reţelei reprezintă
valoarea efectivă a armonicii fundamentale a tensiunii care se restabileşte
la bornele întreruptorului după stingerea arcului între poli. Dacă tensiunea tranzitorie de
restabilire creşte repede în raport cu timpul, în
comparaţie cu viteza cu care se îndepărtează
contactele întreruptorului, valoarea maximă a acesteia
UTTRm depăşind rigiditatea dielectrică ud a intervalului
dintre contactele întreruptorului, poate străpunge
spaţiul dintre contacte, ce duce la reaprin- derea
arcului electric, fenomen cu totul nedorit.
După cum se ştie, curentul de scurtcircuit prezintă
două componente: componenta periodică şi
Fig. 2.59. Tensiunea tranzitorie de
restabilire. componenta aperiodică. în acest context şi pentru
curentul de rupere se definesc două componente:
— curentul de rupere simetric, ce reprezintă cel mai mare curent periodic (exprimat
prin valarea lui efectivă), care poate fi înterupt de întreruptor în condiţii bune, la o tensiune
dată;
— curentul de rupere nesimetric, ce reprezintă cel mai mare curent (exprimat prin
valoarea lui efectivă), compus dintr-o componentă periodică şi una aperiodică, care poate fi
întrerupt de întreruptor în condiţii bune, la o tensiune dată.
Capacitatea nominală de rupere la scurtcircuit se exprimă prin valorile garantate la
momentul separării contactelor pentru cele două componente ale curentului de rupere şi
anume prin:
— valoarea efectivă a componentei sale periodice (curent de rupere simetric), Lpr;
-procentajul componentei sale aperiodice, par % (determinat prin raportarea
componentei aperiodice a curentului de scurtcircuit la valoarea maximă a componentei
periodice, √21pr).
Capacitatea nominală de rupere Ia scurtcircuit este garantată în condiţiile în care
tensiunile care se restabilesc la bornele fiecărui pol al întreruptorului nu depăşesc valorile
care ar putea provoca reaprinderea : arcului electric. Astfel, tensiunea de restabilire la
frecvenţa reţelei nu trebuie să depăşească tensiunea nominală a întreruptorului, iar tensiunea
tranzitorie de restabilire din punctul de instalare în reţea a întreruptorului, nu trebuie să
depăşească în nici un moment tensiunea tranzitorie nominală a întreruptorului (cea la care
este garantată capacitatea de rupere a acestuia).
Dacă condiţiile în ceea ce priveşte tensiunea de restabilire sunt îndeplinite, un
întreruptor corespunde cerinţelor în ceea ce priveşte ruperea curentului de scurtcircuit dacă
sunt îndeplinite condiţiile:
Ipts ≤ Ipr (2.74)
si
Pa ≤ Par (2.75)
unde: I pts este valoarea efectivă a componentei periodice a curentului de scurt circuit care
străbate întreruptorul la momentul ts al separării contactelor acestuia;
pa — procentajul componentei aperiodice a curentului de scurtcircuit care străbate
întreruptorul la momentul t s , stabilit cu relaţia:

(2.76)

în care iats este valoarea componentei aperiodice a curentului de scurtcircuit la momentul

ts.
Puterea de rupere Sr [MVA] — mărimea convenţională definită cu relaţia:
Sr=√3 IrU (2.77)
în care U este tensiunea pentru care este definit curentul de rupere Ir. Când întreruptorul
funcţionează la tensiunea nominală Un se defineşte puterea de rupere nominală:
Srn = √3 Irn Un (2.78)
Curentul de conectare ic [kA] — cel mai mare curent, în valoare momentană, pe
care întreruptorul îl poate conecta la tensiune dată, fără pericolul sudării contactelor sau
altor deteriorări, care să împiedice funcţionarea lui în continuare. Orientativ, curentul de
conectare trebuie să fie în jur de 2,51 pr.
Timpul propriu de întrerupere tpa - intervalul de timp dintre momentul închiderii
circuitului electromagnetului (bobina) de declanşare al dispozitivului de acţionare şi
momentul începerii separării contactelor întreruptorului.
Timpul de întrerupere t,, numit şi timpul de rupere este intervalul de timp dintre
momentul închiderii circuitului electromagnetului (bobina) de declanşare al dispozitivului
de acţionare şi momentul stingerii arcului. EI se compune din timpul propriu de
întrerupere al întreruptorului tpn şi durata de ardere a arcului electric în camera de stingere
a întreruptorului tarc :
tt=tpa+tarc (2.79)
Timpul de întrerupere trebuie să fie mai mic decât: 0,08 [s] pentru întreruptoare
cu acţiune rapidă, 0,15 [s] pentru întreruptoare cu acţiune accelerată şi 0,25 [s] pentru
întreruptoarele normale.
Timpul de închidere ti - intervalul de timp de la aplicarea impulsului de închidere
la electromagnetul (bobina) de anclanşare până în momentul atingerii contactelor.
Intreruptoarele de înaltă tensiune, în procesul de exploatare, trebuie să îndeplinească
anumite cerinţe din punctul de vedere al ciclurilor de acţionare şi anume: notând cu D
operaţia deconectării întreruptorului (declanşare) la scurtcircuit, cu I operaţia închiderii
(anclanşare) şi cu t timpul de pauză de 180 [s], întreruptoarele fară reanclanşare automată
trebuie să îndeplinească următorul ciclu:
D-t-ID-t-ID
în care ID reprezintă operaţiile de anclanşare pe scurtcircuit urmată de declanşare,
efectuate consecutiv fară pauză între ele.
Intreruptoarele destinate pentru funcţionarea cu reanclanşare automată (RAR)
sunt supuse la următoarele cicluri:
- RAR simplu: D - t0 - ID;
- RAR dublu: D - t0 - ID -15 - ID;
- RAR triplu: D- t0 - ID - 15 - ID -60-ID,
în care t0> 1 [s] pentru RAR simplu şi t0< 0,04 [s] pentru RAR dublu, respectiv triplu, iar
15 şi 60 reprezintă intervale de timp măsurate în secunde.

2.2.3. Dispozitivele de acţionare ale întreruptoarelor

Dispozitivele de acţionare sunt ansamble distincte sau incluse în între- ruptoare,

asigurând comutaţia acestora. Aceste dispozitive asigură transmiterea, în urma comenzii
manuale sau electrice (automate sau voite), a energiei de acţionare, la contactele mobile
ale întreruptorului. Energia pusă în joc de aceste dispozitive asigură imprimarea vitezei
prescrise a contactelor. De asemenea, dispozitivele de acţionare trebuie să menţină
întreruptorul blocat în poziţia închis şi deschis, după caz, în toate condiţiile de exploatare,
respectiv să blocheze acţionarea acestuia atunci când parametrii energiei necesari
comutării nu sunt cei prescrişi.
După sursa de energie utilizată, dispozitivele de acţionare ale întreruptoarelor de
înaltă tensiune se clasifică în: dispozitive cu acţionare hidraulică (oleopneumatice),
dispozitive pneumatice şi dispozitive cu acumulare de energie in resoarte. Pentru tipurile
de întreruptoare prezentate în paragraful 2.2.1 se utilizează dispozitive cu acţionare
hidraulică.

2.2.3.1. Dispozitivul de acţionare oleopneumatic MOP-1

Dispozitivul MOP-1 este un ansamblu distinct şi se utilizează pentru acţionarea

întreruptoarelor cu ulei puţin tip Ortojecterur (IO). Acţionarea acestor întreruptoare se face
trifazat pentru 10-110 kV şi monofazat (în sensul că se utilizează câte un dispozitiv de
acţionare pe fiecare fază) pentru 10-220 kV şi 10-400 kV.
Dispozitivul MOP-1 (fig. 2.60) efectuează operaţiile de comutare (anclan- şare şi
declanşare) cu ajutorul energiei potenţiale, înmagazinată într-un acumulator, sub forma
comprimării unui gaz (azot) într-un cilindru, la înaltă presiune (300 atm). Această energie,
produsă printr-o detentă parţială a gazului comprimat este transmisă hidraulic, cu ulei
(sonicitate), prin intermediul unui sistem de conducte şi ventile la mecanismul hidraulic de
acţionare cu piston (fig. 2.52, a), care, prin deplasare, manevrează contactele întreruptorului.

Sistemul de acumulare a energiei este format din uirmătoarele părţi (fig. 2.61):
butelia de azot precomprimat Z, cilindrul acumulatorului de înaltă presiune 2; pistonul
acumulatorului de înaltă presiune 3 şi grupul motopompă cu accesoriile. înaintea punerii sub
tensiune a dispozitivului de acţionare, pistonul 3 este obligat de azotul precomprimat din
butelie să ocupe poziţia limită inferioară. în momentul punerii sub tensiune a dispozitivului,
intra în funcţiune motorul electric M
 a motopompei, pompa P de-
terminând deplasarea în sus a
pistonului 3, prin creşterea pre-
siunii uleiului pe faţa inferioară a
acestuia. Această deplasare
continuă până când presiunea
azotului devine cea nominală,
moment în care contactul U se
deschide şi produce oprirea
motopompei prin declanşarea
comutatorului CM, acumularea
energiei de acţionare fiind
asigurată. Contactul V aparţine
celui mai de sus microîntre-
ruptor din cele trei, acţionat de
tija pistonului 3, celelalte două,
în ordine de sus în jos (CBi şi
respectiv CBd), acţionează re-
leele de blocare (fig. 2.65): RIBi
- releu de blocaj Ia închidere,
care interzice închiderea
întreruptorului în cazul scăderii
presiunii azotului, respectiv a
uleiului, sub valoarea necesară
asigurării energiei co-
Fig. 2.61. Sistemul de acumulare a energiei. respunzătoare unui ciclu închi-
dere deschidere ID; RlBd — re-
leu de blocaj la deschidere, care
interzice deschiderea întrerup-
Sistemul de
acumulare a
torului în cazul scăderii presiunii
energiei azotului, respectiv a uleiului, sub
r—V, valoarea necesară asigurării
energiei corespunzătoare unei
deschideri.
In figura 2.62 este re-
prezentat schematic dispozitivul
de acţionare MOP-1. Presiunea
de acţionare de eca. 300 atm,
după cum s-a precizat mai sus,
este asigurată de sistemul de
acumulare a energiei, în stare de
ajp “ - - - repaus, electrovalVe- le 2 şi 4
sunt închise, iar între feţele
pistonului 6 din cilin-
Fig. 2.62. Schema hidraulică a dispozitivului MOP-1
drul 7 (mecanismul hidraulic de acţionare cu piston 3 din figura 2.52, a), în care se găseşte
ulei la o presiune de 5 atm asigurată de ventílele 9 şi 10 prin intermediul reductorului 11,
nu există nici o diferenţă de presiune. întreruptorul este menţinut în poziţia închis sau
deschis de resortul tumbler 5, iar presiunea uleiului de 5 atm în conductele dispozitivului
este necesară pentru a împiedica intrarea aerului în acestea pe perioada de repaus a
dispozitivului, ceea ce ar anula rapiditatea acţionării.
Pentru a închide întreruptorul, prin deplasarea în sus a contactului mobil 1, în
urma unei comenzi electrice se acţionează electrovalva 4 care trimite ulei pe faţa
superioară a pistonului 6 pe care îl deplasează în jos. Uleiul, din partea inferioară a
cilindrului 7 este trimis în rezervorul de ulei 3 prin electrovalva 2 care stabileşte
comunicaţia respectivă. După terminarea manevrei, electrovalvele 4 şi 2 se închid,
ansamblul revenind la poziţia de repaus, valvele 9 şi 10 asigurând o presiune joasă a
uleiului în conducte şi egalizarea presiunii pe cele două feţe ale pistonului 6, iar caontâctul
mobil 1 este menţinut în poziţia închis (sus) de resortul tumbler 5. Pentru a deschide
întreruptorul, uleiul este trimis prin electrovalva 2 pe faţa inferioară a pistonului <5, iar
electrovalva 4 permite uleiului din partea superioară a pistonului 6 să ajungă în rezervorul
de ulei .?. Contactul mobil 1 se deplasează în jos când, la terminarea cursei, este menţinut
în poziţia deschis de resortul tumbler 5, iar electrovalvele 2 şi 4 se închid şi ventílele 9 şi
10 asigură din nou presiunea scăzută în ţevi şi respectiv egalizarea presiunii pe cele două
feţe ale pistonului 6. Semnalizarea închis (anclanşat), respectiv deschis (declanşat) a
întreruptorului se realizează cu dispozitivul hidraulic 12, care acţionează un comutator cu
contacte de semnalizare.
Pe perioada efectuării comenzilor de închidere (anclanşare) şi deschidere
(declanşare) a întreruptorului, presiunea uleiului în acumulatorul de energie scade şi
pistonul 3 al acestuia (fig. 2.61), sub influenţa azotului din butelia de azot precomprimat 1,
coboară în jos închizând contactul U al celui mai de Sus microîntreruptor din dreptul tijei
pistonului 3. Motopompa porneşte şi împinge uleiul din rezervorul de ulei în cilindrul
acumulatorului de înaltă presiune 2, pistonul 3 urcă şi readuce presiunea azotului în butelia
dc azot precomprimat / la valoarea normală, când motopompa se opreşte prin deschiderea
contactului U. Dacă presiunea azotului scade sub o anumită limită şi nu mai poate fi adusă
la valoarea normală de către motopompă, se blochează comutarea întreruptorului.
Faptul că ţevile nu sunt sub presiune ridicată decât în momentul execuţiei
comenzilor de închidere (anclanşare) şi deschidere (declanşare) a întreruptorului,
reprezintă un avantaj considerabil al dispozitivului MOP-1, prin faptul că astfel se reduce
considerabil uzura instalaţiei hidraulice.
După cum s-a precizat în paragraful 2.2.1.1, utilizarea ansamblelor tipizate
(camere de stingere, coloane izolante) la construcţiile întreruptoarelor IO de înaltă
tensiune, a permis aplicarea principiului constructiv al modulului care, prin înseriera
camerelor de stingere şi suprapunerea mai multor coloane izolante, a permis obţinerea
întreruptoarelor IO-110, 10-220 şi 10-400 kV. Această construcţie, pentru o funcţionare
corectă a întreruptoarelor la conectări şi mai ales la deconectări, necesită realizarea
ruperilor multiple pe fază, adică o funcţionare sincrona a camerelor de stingere.

.
 Sincronizarea funcţionării camerelor de stingere dacă întreruptorul are
numai două camere de stingere, cum este cazul întreruptorului IO-l 10 kV, se realizează cu-
plând mecanic tijele de contact (fig. 2.63).

Cele două camera de stingere 1 si 2 sunt actionate de catre pistonul mecanismului

hidraulic de acţionare 3, prin intermediul unor pârghii articulate. Mişcarea tijei legate de
piston se transmite simultan tijelor 4 şi 5 ce poartă contactele mobile ale întreruptorului.
Sincronizarea contactelor în cazul întreruptoarelor cu mai mult de două camere de
stingere înseriate pe faze (10-220 şi 10-400 kV), se realizează prin utilizarea unei comenzi
cu aceeasi presiune ca, de exemplu, in figura 2.64 pentru IO – 400kV.

Camerele de stingere formeaza trei grupe duale I dispuse in V, legate mecanic, a

caror mecanisme hidraulice de actionare 3 sunt precis sincronizate hidraulic de la un singur
dispozitiv de actionare 2 ( MOP ).
 In figura 2.65 este prezentată schema circuitelor electrice ale dispozitivului MOP-
1. Schema este reprezentată pentru întreruptor în poziţia deschis şi presiune normală.
Dispozitivul de acţionare MOP-1 poate primi comenzi de închidere la clemele 1 şi
21 şi comenzi de deschidere la clema 2, fiind alimentat cu tensiune continuă de 220 V
(±BC) la clemele 6 şi 7. Comenzile de închidere şi deschidere pot fi date şi direct de la faţa
locului prin butoanele Bi şi respectiv Bd.
Pentru comanda de închidere de la faţa locului, se apasă butonul Bi, care are două
contacte, unul ce acţionează pe (+) stabilind legătura între bornele 1—6, iar al doilea pe (-)
stabilind legătura 7-21 alimentând astfel prin contactul normal închis RIBi1 (21-17) al
releului KIBi, bobina releului intermediar Rli (bornele 1-17). Releul intermediar Rli fiind
pus sub tensiune işi comută contactele, deci se închide RIi2 de autoreţinere şi Rli3 (7—34)
şi Rli4 (6—30), alimentând bobina electrovalvei EVi (32—33) prin contactele normal
închise RAP2 (30—31), RAP3 (31—32) şi S2 (33-34). Contactele RAP sunt ale releului
antipompaj (releul de bloqaj împotriva „săriturilor“), iar S2 este unul din contactele
auxiliare ale întreruptorului.

Fig. 2.65. Schema electrică a dispozitivului MOP-1: Bi - buton de închidere; Bd -

buton de deschidere; Rli - releu intermediar de închidere; RlBi - releu de blocaj la
închidere; RIBd - releu de blocaj la deschidere; N - presostat; RAF - releu antipompaj;
EVi - electro- valva de închidere; EVd - electrovalva de deschidere; CBi - contacte de
blocaj la închidere; CBd - contacte de blocaj la deschidere; Zi şi Zd - lămpi pentru
semnalizarea blocajului de închidere şi respectiv deschidere; Si - contacte auxiliare pentru
.
semnalizări dependente de poziţia întreruptorului; C - contact de siguranţă; U - contact
punere în funcţiune a pompei; CM - contactor cu relee termice; M - motor electric; / -
întreruptor de joasă tensiune; Th - termostat; R- rezistenţe de încălzire; Rp - rezistenţă de
încălzire permanentă; Le - lampă iluminat compartiment electric; Ce - contact dependent
de uşa compartimentului electric; Lh - lampă iluminat compartiment hidraulic; Ch -
contact dependent de uşa compartimentului hidraulic.
Contactul se deschide când întreruptorul a anclanşat, întrerupând astfel alimentarea
la EVi când comanda a fost executată, iar comanda de anclanşare mai persistă (butonul Bi
încă. este apăsat), ceea ce este necesar deoarece EVi este calculat pentru trecerea unui
curent de scurtă durată. Electrovalva EVi fiind alimentată, pune în funcţiune mecanismul
de acţionare oleopneumatic care acţionează partea mecanică a întreruptorului şi închide
contactele principale, aşa cum s-a prezentat în figura 2.62.
Releul RlBi blochează închiderea întreruptorului în cazul când presiunea uleiului
(azotului) este sub limitele admise şi o eventuală comandă de închidere a întreruptorului ar
putea conduce la avarierea sa. Bobina RlBi, alimentată între bornele (7-43), când presiunea
uleiului (azotului) este normală, nu este subtensiune, deci contactul RIBi1 este închis. Dacă
presiunea uleiului scade, este acţionat mecanic microîntreruptorul ce închide contactul
CBi dintre bornele (6—43), bobina RlBi este pusă sub tensiune, deschide contactul RIBi1
(17-21) şi astfel bobina releului Rli (1-17) nu poate fi pusă sub tensiune. Dacă presiunea
azotului este necorespunzătoare se închide contactul normal deschis (39-6) al presostatului
N şi, de asemenea, RlBi este pus sub tensiune, blocând închiderea, Când bobina releului
RlBi este pusă sub tensiune, se închide şi RIBi2 (24-26) şi astfel este pusă sub tensiune
lampa de semnalizare Zi (24-27), semnalizând optic, la faţa locului, că închiderea
întreruptorului este blocată. Semnalizarea blocajului închiderii întreruptorului este
transmisă (+) şi în exterior (de exemplu în camera de comandă) prin clema 24, când RIBi2
se închide. Releul RlBi este prevăzut cu un contact normal deschis cu temporizare la
închidere (RlBi3, 26—29), care se închide după circa 3 minute de la punerea şi menţinerea
sub tensiune a bobinei RlBi. Prin clema 29 transmite astfel semnal (+) de defect în camera
de comandă (semnalizând că întreruptorul este defect).
Pentru comanda de deschidere de la faţa locului, se apasă butonul Bd (6-2),
alimentând prin contactul normal închis RlBd1 (2-38) al releului RIBd, dacă S3 este închis,
bobina electrovalvei EVd (38-40). Electrovalva EVd fiind alimentată, pune în funcţiune
mecanismul de acţionare oleopneumatic care acţionează partea mecanică a întreruptorului
şi deschide contactele principale ale întreruptorului. S3 este unul din contactele auxiliare
ale întreruptorului, care se deschide când întreruptorul a declanşat, având acelaşi rol ca şi
S2. Bobina RIBd este pusă sub tensiune când presiunea uleiului scade foarte mult, prin
contactul microîn- treruptorului CBd (6-45). în acest caz se deschide RlBd\ (6-43) care nu
permite punerea sub tensiune a electrovalvei EVd. De asemenea, se închide RlBd1 (26-25)
fiind pusă sub tensiune lampa Zd (25—27) ce semnalizează optic, local, că deschiderea
întreruptorului este blocată, iar prin clema 25 transmite semnalul (+) în exterior (camera de
comandă) pentru a semnaliza că deschiderea întreruptorului este blocată. Când bobina
RIBd este pusă sub tensiune se închide RlBd2 (49-38) şi prin borna întreruptibila W (6-49)
bobina EVd va fi pusă sub tensiune (dacă W este închis), deci se va comanda deschiderea
automată a întreruptorului. Aşadar dacă W este închis, releul RIBd serveşte de fapt la
comanda automată a deschiderii când se închide CBd (la scăderi importante ale presiunii
uleiului). Borna întreruptibilă W poate fi legată (închisă) sau nu, după cum o cere schema
circuitelor primare ale instalaţiei de conexiuni.
Când se dă comanda de deschidere (de la faţa locului prin Bd sau din exterior prin
clema 2), potenţialul (+) este aplicat şi bobinei releului RAP (38—7) care îşi comută
contactele. Dacă întreruptorul are simultan cu comanda de deschidere şi comanda de
închidere, bobina RIi este sub tensiune şi deci Rli4 (6-30) este închis, formând astfel prin
contactul RAP4 (30-38) care s-a închis, cale de autoreţinere pentru RAP. Bobina RAP fiind
sub tensiune sunt deschise contactele RAP2 (30—31) şi RAP3(32—33), blocând astfel
transmiterea impulsului la EVi, deci blocând închiderea întreruptorului (blocând pompajul,
respectiv „săriturile“ — închideri şi deschideri repetate ale întreruptorului când coexistă
comenzile de deschidere şi închidere date acestuia). Dacă întreruptorul este închis, este
închis şi contactul auxiliar S1 (6—35) ce pregăteşte autoreţinerea bobinei RAP, prin
contactul RAP5 (35—38) şi S3 (40—7), în vederea evitării „săriturilor“ în situaţii de
simultaneitate a comenzilor de anelanşare şi declanşare.

2.2.3.2. Dispozitivul de acţionare al întreruptorului trifazat de 400 kV, tip

3AQ3ET-Siemens

.
 Fiecare pol al întreruptorului este prevăzut cu — acumulatorul
un dispozitiv de acţionare hidraulic (fig. 2.66), hidraulic 8;
construit ca un bloc compact, a cărui schemă a — unitatea de control
şi reglaj (UCR) care conţine
circuitului hidraulic este reprezentată în figura 2.67
traductoarele de presiune 1,
unde sunt scoase în evidenţă următoarele ansambluri
supapa de siguranţă 4, ventilul
modulare ale dispozitivului: de evacuare 3, pompa de ulei
— mecanismul hidraulic de acţionare con- 6,
stituit din rezervorul de ulei 12, cilindru hidraulic 11,
blocul supapei 10 acţionată la comanda comutatoarelor
I de închidere şi O de deschidere 14;
ventile de retinere 5 si punctul de masura 2

.
 Cantitatea de ulei necesară pentru operaţiile de comutare (anclanşare, declanşare)
a întreruptorului este înmagazinată în rezervorul de ulei 72, care se umple cu ulei, înainte
de punerea în funcţiune, prin racordul de umplere şi golire 9. Când mecanismul de
acţionare este pus sub tensiune, respectiv în urma efectuării operaţiilor de comutare, uleiul
hidraulic este pompat din rezervorul de ulei 72, de pompa de ulei 6, printr-un filtru 13, în
acumulatorul hidraulic 8. Mecanismul hidraulic de acţionare este conectat la acumulatorul
hidraulic prin conducte de ueli de înaltă presiune, iar Ia rezervorul de ulei prin conducte de
joasă presiune.
Funcţionarea sistemului hidraulic de acţionare, în momentul efectuării operaţiilor
de comutare, după cum se constată urmărind figura 2.68 este condiţionată de interacţiunea
dintre supapa principală S din blocul supapei B (marcat cu 10 în figura 2.67) şi pistonul
diferenţial PD din cilindrul hidraulic A (marcat cu 77 în figura 2.67). In figura 2.68, a se
reprezintă starea sistemul hidraulic când întrerup torul este deschis (starea neacţionat),
urmând a se efectua o operaţie de anclanşare. Presiunea uleiului este aplicată părţii de
declanşare (partea din stânga) a pistonului diferenţial PD din cilindrului hidraulic A. Partea
de închidere (partea din dreapta) nu este sub presiune. De aceea întrerupătorul este blocat
cu siguranţă în poziţia neacţionată. Pentru a închide întreruptorul, se pune sub tensiune
bobina de anclanşare 7: când vcntilul de închidere 7 este acţionat (fig. 2.68, b), uleiul sub
presiune deschide supapa de reţinere 2 şi acţionează, astfel, asupra pistonului P al supapei
principale S şi o deschide (fig. 2.68, e). în consecinţă, uleiul sub presiune acţionează şi
asupra părţii de închidere a pistonului diferenţial PD din cilindrul hidraulic Â, iar
întreruptorul este închis pentru că partea de închidere a pistonului diferenţial PD are o
zonă (suprafaţă) de acţiune mai mare flecât partea de deschidere (fig. 2.68, d). în timpul
închiderii, uleiul sub presiune curge de la partea de deschidere a pistonului diferenţial PD
prin supapa principală S la partea de închidere, de la acumulatorul hidraulic fiind preluată
doar diferenţa cantităţii de ulei sub presiune. De asemenea, uleiul sub presiune este aplicat
şi pistonului P al supapei principale S, aceasta rămânând, astfel, deschisă chiar dacă nu sc
mai dă nici o comandă de închidere, respectiv dacă ventilul de deschidere nu mai este
acţionat şi supapa 2 este închisă. Presiunea mai mare corespunzătoare ariei mai mari a
părţii de închidere asigură ca întrerupătorul să rămână cu siguranţă în starea închisă, chiar
în eventualitatea unei variaţii de presiune în sistemul hidraulic de acţionare. în timpul
închiderii şi pe timpul cât întreruptorul este închis, pistonul PJva bloca totodată şi
conexiunea la partea sistemului neaflată sub presiune (fig. 2.68, c şi d). Pentru a declanşa
întreruptorul, când acesta este în starea închis (fig. 2.68, d), ventilul de deschidere 3 este
acţionat prin intermediul bobinei de declanşare O, astfel încât calea uleiului sub presiune
(între bila ventilului de deschidere şi pistonul supapei principale) spre rezervorul de ulei va
fi liberă (fig. 2.68, e): Supapa principală S închide partea sub presiune şi o deschide pe cea
neaflată sub presiune (fig. 2.68, f). Se eliberează astfel calea pentru uleiul sub presiune în
partea de închidere a pistonului diferenţial PD către rezervorul de ulei.

.
Mişcarea pistonului diferenţial PD în cilindrul hidraulic A este amortizată la finele
operaţiilor de comutare (anclanşare şi declanşare) ca urmare a reducerii gradată a secţiunii
transversale a suprafeţei prin care uleiul sub presiune va trebui să treacă spre şfârşitul
operaţiilor respective.
Energia necesară acţionării întreruptorului este asigurată de acumulatorul
hidraulic, care este de fapt, ca şi în cazul dispozitivului MOP-1, un cilindru hidraulic cu
piston (fig. 2.69). Pistonul mobil liber 2 separă partea de azot (N2) de partea cu ulei
hidraulic. Pistonul este etanşat prin intermediul unui inel 1 şi a două segmente de
compresiune 5. Această etanşare este permanent menţinută tensionat prin intermediul
manşonului 6 şi a inelului de strângere 7 prin arcul disc 8. Inelul de etanşare 1 este astfel
menţinut în orice moment presat faţă de peretele cilindrului 9, chiar şi în cazul fluctuaţiilor
de presiune sau temperatură. Tubul opritor 3 limitează cursa pistonului când se pompează
ulei în acumulator, iar supapa de reţinere 10, montată în plăcuţa de etanşare 4, serveşte la
reumplerea cu azot (N2) a cilindrului hidraulic pentru scopul efectuării operaţiei de
întreţinere sau reparaţie.

1 2 3 4
Fig. 2.69. Acumulatorul hidraulic.

In figura 2.70 se prezintă modul de deplasare a pistonului în cilindrul

acumulatorului hidraulic (fig. 2.70, a) şi diagrama P—V a azotului (fig. 2.70, b), când se
pompează ulei, de către pompa de ulei, în acumulatorul hidraulic. Acumulatorul hidraulic
este livrat cu o cantitate de azot ncesară primei umpleri. Pistonul este deplasat sub efectul
presiunii de umplere iniţiale PQ, la capătul din stânga a cilindrului, şi, ca urmare, iniţial în
acumulator nu există ulei (volumul de ulei V = 0). La punerea în funcţiune a întreruptorului
ulaiul este pompat de pompa de ulei în acumulatorul hidraulic şi împinge pistonul, spre
partea azotului care este presat până la presiunea maximă de funcţionare după care,
automat, se decuplează pompa.
Presiunea în acumulatorul hidraulic scade prin:
- operaţii de comutare;
- pierderi de presiune datorate neetanşeităţilor în interiorul sistemului hidraulic;
- o cădere bruscă a temperaturii mediului înconjurător;
- pierderi de azot.
 Dacă presiunea azotului scade sub presiunea de lucru Pj (fig. 2.71) pompa va fi
pornită şi va pompa uleiul din rezervorul de ulei în acumulatorul hidraulic, astfel presiunea
uleiului va creşte din nou. După ce presiunea atinge valoarea P\ pompa mai livrează în
acumulator încă un volum de ulei AV (fig. 2.72), moment în care este oprită automat de un
releu de timp (releul de timp comandă deconectarea pompei la un timp de 3 secunde după
atingerea presiunii Pi, timp în care pompa mai livrează acumulatorului volumul AV de ulei)
sau de un întreruptor de volum, când presiunea atinge din nou valoarea maximă Px.
 Pierderile de azot şi temperatura influenţează capacitatea de lucru a
acumulatorului hidraulic (presiunea primară înmulţită cu volumul de N2). Pierderea
azotului (de exemplu datorată difuziei prin garnituri) şi/sau scăderea temperaturii mediului
ambiant, cauzează deplasarea curbei 1 la curba 2 (fig. 2.73) şi implicit, reducerea capacităţii
de lucru. Dacă temperatura mediului ambiant este mai ridicată, rezultă curba 3 cu capacitate
mărită. Cu toate acestea, deoarece când este realizată presiunea P1, volumul de ulei livrat
este limitat de releul de timp sau de întreruptorul de volum la aceeaşi valoare ∆V în cele
trei situaţii (∆Vi = ∆V2 = ∆V3), iar presiunea Px furnizată pe diferitele curbe se obţine la
niveluri diferite, în toate cazurile se asigură aceeaşi capacitate de lucru a acumulatorului
hidraulic.

In cazul scăpărilor de azot (experienţa a dovedit că acest proces are loc foarte lent
de-a lungul anilor) domeniul de lucru al pistonului se deplasează spre tubul opritor, iar
presiunea scade la valoarea Pi la intervale din ce în ce mai scurte şi drept urmare numărul
de porniri ale pompei de ulei în unitatea de timp creşte simţitor. în ultimul stadiu al
pierderilor de azot, pistonul în cilindrul de acumulare ajunge până la tubul opritor (fig.
2.74, a), iar presiunea creşte (pe parcursul timpului fixat de releul de timp) abrupt până la
valoarea P2 (fig. 2.74, b). în acest moment se opreşte imediat pompa de ulei (înaite ca releul
de timp să lucreze), se blochează mecanismul de închidere a întreruptorului şi se
semnalizează “SCĂPĂRI N2“. Totuşi, capacitatea de lucru a acumulatorului hidraulic este
proiectată astfel încât presiunea hidraulică să fie încă adecvată (chiar şi după apariţia
semnalului „SCĂPĂRI N2“) pentru o acţionare de declanşare pe parcursul unei anumite
perioade, după care se blochează mecanismul şi la declanşare. De asemenea, o supapă de
siguranţă (supapa 4 din figura 2.67), previne creşterea presiunii în sistemul
 hidraulic la valori inadmisibile în orice situaţie, chiar şi la creşterea temperaturii
datorită vremii. Această supapă lucrează la presiunea P3 (fig. .2.73) şi evacuează uleiul
printr-un by-pass în rezervorul de ulei.

In figura 2.75 este prezentată, simplificat, schema electrică a dispozitivului de

acţionare a celor trei poli ai întreruptorului trifazat de 400 kV, tip 3AQ 3EI - Siemens.
Se precizează că acest întreruptor este destinat a fi comandat prin intermediul
computerului, care controlează validitatea comenzilor din punct de vedere tehnologic,
motiv pentru care schema electrică a dispozitivului de acţionare este mult mai simplă
decât a MOP-ului. La o comandă de anclanşare de la faţa locului prin acţionarea
butonului BA sau de la distanţă, se pun sub tensiune bobinele de anclanşare YLA,
YLB şi YLC (marcate cu 1 în figura 2.68) ale dispozitivelor de acţionare a celor trei
poli ai întreruptorului, care acţionează partea mecanică a dispozitivelor de acţionare
ale acestora şi închide contactele principale, aşa cum s-a prezentat în figura 2.68.
Comanda de declanşare este similara celei de anclanşare excitându-se bobinele de
declanşare Y2LA, Y2LB şi Y2LC (marcate cu O în figura 2.68), în mod voit de la
butonul BD prin intermediul releului K sau de la distanţă, precum şi de la protecţie.
întreruptorul având două rânduri de bobine de declanşare (Y2L... şi Y3L...),
protecţiile pot fi grupate în două grupe complet independente cu efecte evidente de
creştere a siguranţei în funcţionare. De asemenea, comenzile de declanşare de la
protecţii sunt date independent pe fiecare fază.
Fig. 2.75. Schema electrică, simplificată, a dispozitivului de acţionare al întreruptorului de 400 kV, tip 3 AQ3EI - Siemens.
 2.2. Separatoare de înaltă tensiune

Separatoarele intră în categoria aparatelor electrice de comutaţie şi pot fi definite ca

fiind aparate de conectare care asigură, pentru motive de securitate, în poziţia deschis, o
distanţă de izolare vizibilă în cadrul circuitelor electrice primare din care fac parte. Ele au şi
rol operativ, în sensul că se utilizează la stabilirea configuraţiei schemei instalaţiei de
conexiuni.
Separatoarele de construcţie obişnuite nefiind echipate cu dispozitive de stingere a
arcului electric, pot fi manevrate (închise, respectiv deschise) sub tensiune doar în condiţiile
neapariţiei arcului electric la bornele lor, fiindcă acesta pe lângă faptul că ar provoca
distrugerea separatorului respectiv, ar putea duce la apariţia unui scurtcircuit cu urmări
grave pentru instalaţia de conexiuni din care face parte separatorul, respectiv a unei zone
sau chiar a întregului sistem electro- energetic. Totuşi, în unele cazuri excepţionale pot
conecta, respectiv întrerupe curenţi mai reduşi ca, de exemplu, curenţii de magnetizare ai
transformatoarelor în gol sau curenţii capacitivi ai liniilor şi ai cablurilor.
Principalele condiţii pe care trebuie să le îndeplinească separatoarele sunt:
- poziţiile (închis şi deschis) de funcţionare să fie uşor vizibile;
- în poziţia deschis să asigure izolaţia corespunzătoare între contactele unui pol
(în lungul fazelor), care să permită o întrerupere sigură a circuitelor chiar pe timp de ceaţă,
ploaie etc.;
- în poziţia închis să suporte curentul nominal şi cel de scurtcircuit fără a se
deteriora, adică să posede stabilitate termică şi electrodinamica;
- să permită un număr mare (aproximativ 2000) de manevre fără urme de uzură;
- să fie prevăzute cu elemente de blocaj, pentru a se exclude posibilitatea
manevrării în condiţii nepermise (în condiţiile apariţiei sau a posibilităţii apariţiei arcului
electric la bornele lor);
- separatoarele destinate să funcţioneze în exterior trebuie să reziste bine la
acţiunea agenţilor atmosferici (ploaie, chiciură, vânt, frig, căldură etc.).

2.3.1. Parametrii separatoarelor

Separatoarele, conform standardelor în vigoare şi recomandărilor CEI, se

caracterizează printr-o serie de parametri, dintre care cei mai semnificativi sunt:
Tensiunea nominală Un [kV] - valoarea standardizată cea mai mare a tensiunii între
faze la care este destinat să lucreze separatorul un timp îndelungat.
Curentul nominal In [A] - valoarea standardizată a curentului sub care separatorul
poate funcţiona în regim permanent fară ca limitile admisibile de încălzire să fie depăşite.
Curentul de stabilitate termică lst [kA] — curentul pe care separatorul îl poate
Fig. 2.76. Separator rotativ monopolar.
suporta un anumit timp tst [s] stabilit de constructor, iară a se depăşi limitele de încălzire.
Curentul limită dinamic id [kA] - curentul maxim ca valoare momentană care
produce forţele electrodinarnice limită, ce pot fi suportate de separator, fară ca el să sufere
deteriorări din punct de vedere mecanic.

2.3.2. Tipuri constructive de separatoare de

înaltă tensiune

Există o mare varietate constructivă de separatoare, diferenţiate după: numărul de

poli (M - monopolare, B — bipolare, T - tripolare); natura izolaţiei (I — de tip interior, E —
de tip exterior); modul de mişcare a contactelor (tip cuţit, tip rotativ, tip basculant, tip
translaţie, tip pantograf); existenţa sau lipsa cuţitului de legare la pământ (P - cu cuţit de
punere la pământ, fară cuţit de punere la pământ); modul de acţionare (manual, pneumatic,
electric). Ele se simbolizează prescurtat printr-un grup de litere majuscule (cele precizate
mai sus) care indică tipul separatorului, urmate de două numere care indică tensiunea
nominală/curentul nominal (de exemplu: SMEP-110/1250 —> separator monopolar de
exterior cu cuţit de punere la pământ de 110 kV şi 1250 A).
Majoritatea separatoarelor întâlnite în instalaţiile de înaltă tensiune din ţara
noastră, în funcţie de modul de mişcare a contactelor, sunt de tip rotativ şi cuţit.

2.3.2.1. Separatoare tip rotativ

In această categorie intră separatoarele cu deschiderea cuţitelor în plan orizontal.

Aceste separatoare se execută numai în construcţie monopolară pentru tensiuni nominale de
la 35 kV la 220 kV inclusiv şi curenţi nominali de 1250 A şi 1600 A.
Forma constructivă a unui separator rotativ cu cuţit de legare la pământ, acţioiiât
pneumatic este reprezentat în figura 2.76, a. Izolatoarele suport 3 pot pivota executând o
mişcare de rotaţie de 90° sub acţiunea pârghiei 7 acţionată prin intermediul dispozitivului de
acţionare. De fapt, mişcarea de rotaţie de la dispozitivul de acţionare se transmite, prin
intermediul pârghiei 7, la flanşa 2 care este solidar legată de izolatorul suport 3, iar de la
flanşa 2, prin intermediul tijei 4 se transmite o mişcare de rotaţie, în sens invers, la al doilea
izolator suport 3 (cel din dreapta). Prin rotirea izolatoarelor suport cu 90° se obţine şi rotirea
tijelor 5 şi 6 pe care sunt montate contactele 14, formate din cilindrul 15 şi piesele 16 şi 17
(fig. 2.76, b). La rotirea izolatoarelor suport 3, bornele 7, la care se racordează
conductoarele de legătură şi a căror legătură electrică cu tija 5, respectiv 6 se face prin
intermediul contactului tulipă 9 de sub capacul 8, nu se rotesc. De asemenea, pentru a se roti
în jurul axelor proprii 13, izolatoarele suport 3 au Ia bază un lagăr aflat în suportul 12. Piesa
11 reprezintă contactul fix al părţii de legare la pământ a separatorului, care poate ajunge în
contact cu cuţitul de punere la pământ 10, numai în poziţia deschis a separatorului.

Principial, diferenţierea formelor constructive ale acestor separatoare pentru

diferitele tensiuni nominale se caracterizează prin forma izolatoarelor suport şi dimensiunile
de gabarit. De asemenea, până la tensiunea de 110 kV, pentru a realiza construcţii tripolare,
separatoarele rotative se cuplează între ele cu tije de legătură, fie alăturat (fig. 2.77) fie în
linie (fig. 2.78). Acţionarea separatoarelor se face de la un singur pol fie cu uri mecanism
pneumatic fie cu motor electric. Pentru tensiuni de 220 kV şi mai mari aceste dispoziţii ale
separatoarelor ar conduce la mărirea gabaritului unei celule şi de aceea separatorii
monopolari se montează câte doi în linie şi al treilea în paralel cu primii (dispunere în formă
de L), caz în care acţionarea este independentă pe fiecare fază.
Fig.2.77. Separator rotativ tripolar cu fazele montate alaturat
 2.3.2.2. Separatoare tip cuţit

La separatoarele tip cuţit, cuţitul de contact se deplasează vertical în planul

determinat de axele izolatoarelor unui pol. Acestora li se mai spune şi separatoare cu
deschidere verticală sau simplu separatoare verticale şi se utilizează, în general, în
instalaţiile electrice de medie tensiune, dar se întâlnesc şi în instalaţiile electrice de înaltă
tensiune.
Un separator tip cuţit, întâlnit în instalaţiile electrice de 400 kV din ţara noastră este
separatorul vertical RUHRAL (de provenienţă — Germania), cu rezistenţă mărită la
coroziune. Acest separator constă din poli individuali care nu sunt cuplaţi mecanic, fiecare
pol fiind acţionat de un mecanism antrenat de motor. Părţile principale ale unui pol sunt (fig.
2.79): calea de curent 4.0, izolatoarele suport 3.1, .izolatorul de acţionare 3.2, mecanismul
de acţionare 5.0 cu ţeava de cuplare 5.4 şi baza separatorului 1.0 constituită din traverse sub
formă de U, pe care este aşezată o placă intermediară 1.1 fixată cu şuruburile 7.2.
Ansamblul căii de curent 4.0 pe partea de acţionare constă din: ansamblul cu
rulmenţi 4.1 cu suportul de ţeavă 4.5 şi calea de curent tubulară 4.2. De asemenea, calea de
curent a contactelor fixe constă dintr-un ansamblu cu contacte 4.13 cu contacte deget 4.14,
iar acest ansamblu este acoperit de piesele corona 4.20, 4.21, 4.22 şi 4.23.
 In poziţia închis a separatorului, curentul este transferat de la ansamblul de contacte
4.13 cu contactele deget 4.14 la benzile de contact 4.3 (fixate cu şuruburi de calea de curent
tubulară 4.2), iar de aici prin calea de curent 4.2 la ansamblul cu rulmenţi 4.1 prin calea de
curent flexibilă din sârmă de cupru 4.4.
 In timpul trecerii de la poziţia deschis la poziţia închis, mişcarea de rotaţie a
mecanismului de acţionare cu motor 5.0 este transmisă prin izolatorul de operare 3.2 la
braţul rotitor 4.9 (fíg. 2.80) fixat în ansamblul de rulmenţi 4.1. Prin intermediul barei de
transmisie 4.7 şi piesa de articulaţie 4.6, braţul rotitor 4.9 acţionează calea de curent 4.2 (tija
principală). în poziţia închis, ca şi în poziţia deschis, braţul rotitor 4.9 este mişcat prin
mecanismuf de acţionare 5.0, dincolo de poziţia cu centru mort, astfel asigurându-se inter-
blocarea separatorului în poziţiile respective.
Arcurile de compensare 4.8 sunt utilizate pentru compensare greutăţii căii tubulare de
curent 4.2 în timpul operaţiilor de comutare. Odată cu încheierea mişcării de închidere
verticală, calea de curent tubulară 4.2 se aşază pe opritorul 4.15 de la ansamblul contactelor
fixe 4.13. In acest fel este indusă o mişcare de rotaţie a căii de curent tubulare (fig. 2.81). In
timp ce calea de curent tubulară 4.2 se roteşte, degetele de contact 4.14 sunt întinse elastic
într-o parte şi alta de benzile de contact 4.3, producand forta de contact necesara.
De asemenea, in acest proces, benzile de contact 4.3 aluneca pe degetele de contact 4.14
efectuandu-se , in acest fel, o autocuratire a punctelor de contact, respective depunerile de
murdarie si gheata sunt indepartate. La trecerea de la pozitia inchis la pozitia deschis a
separatorului, secventele de miscare sunt inversate.

2.3.3. Dispozitive de acţionare ale separatoarelor de înaltă tensiune

Separatoarele pot fi acţionate de la faţa locului cu dispozitive de acţionare manuală

şi de la distanţă fie cu dispozitive de acţionare pneumatice, fie cu motor electric. Blocarea
separatoarelor împotriva manevrelor greşite, la dispozitivul de acţionare manuală se
realizează prin blocarea mecanică a acestuia, iar la dispozitivele de acţionare de la distanţă
se realizează prin deschiderea unor contacte din circuitele de comandă.
In majoritatea cazurilor, separatoarele de tip rotativ sunt acţionate de la distanţă cu
dispozitivul de acţionare cu servomotor electric tip ASE, iar separatorul cu deschidere
verticală RUHRAL cu dispozitivul de acţionare cu motor al firmei respective.
 2.3.3.1. Dispozitivul de acţionare tip ASE

Dispozitive de acţionare cu servomotor electric tip ASE sunt cu acţionare lentă

(4...5 s) atât la închiderea, cât şi la deschiderea separatorului. Se utilizează un singur
dispozitiv pentru acţionarea separatoarelor de 110 kV, care sunt în construcţie tripolară şi
trei dispozitive câte unul pentru fiecare fază, la separatoarele de 220 şi 400 kV.
Dispozitivele ASE se execută în mai multe variante constructive, după tensiunea
motorului de acţionare: 48 V c.c., 110 şi 220 V c.c. sau c.a.; numărul de axe de acţionare: cu
ax de acţionare electrică (axul principal) sau având în plus un ax cu acţionare manuală
pentru cuţitul de punere la pământ. La toate variantele, partea mecanică şi electrică sun
găzduite într-o carcasă 7 (fig. 2.82) prevăzută cu un capac de protecţie 25, împotriva
pătrunderii umezelii în interior.

Fig. 2.82. Dispozitiv de acţionare cu motor electric tip ASE.

Constructie.

In partea superioară a carcasei sunt montate piesele din sistemul cinematic şi

anume:
- axul principal de acţionare 13 cu sistemul de transmisie format din roţi cu curea
8, roţi cu lanţ 16, ax melcat 75 şi roată melcată cu sector de frânare 2 etc., precum şi
comutatoarele de semnalizare a poziţiei 24;
- axul de acţionare manuală 18 cu maneta sa de acţionare 17, sistemul de
zăvorâre 19, opritorul 28 la capete de cursă şi dispozitivul de blocaj electromagnetic 31.
 La partea inferioară a carcasei se găsesc aparatele din schema de comandă a
dispozitivului ca: relee de comandă 27 şi de blocare 30, butoanele de comandă 22, rezistenţe
de încălzire 23, comutatoare CSA 9 acţionate prin intermediul resortului 72 armat de pârghia
0, motorul electric 6 care acţionează axul principal (axul principal poate fi acţionat şi cu
ajutorul manivelurii 14) şi cleme de şir 32.
în figura 2.83 este prezentată schema circuitelor electrice de comandă ale
dispozitivul de acţionare de tip ASE. Se pot primi comenzi de la distanţă pentru închidere, la
clemele 5 şi 8, iar pentru deschidere, la clemele 6 şi 8, fiind alimentat cu tensiunea continuă
de 220 V la clema 3 cu (+) şi clema 4 cu (-), precum şi cu 220 V tensiune alternativă la
clemele 7 şi 2. Comenzile de închidere şi deschidere pot fi date şi direct de la faţa locului
prin butoanele Bl şi BD. Pentru închiderea sau deschiderea separatorului de la faţa locului,
se apasă butonul Bl (pentru închidere), care îşi închide şi contactul CBI2, respectiv BD
(pentru deschidere), care îşi închide şi contactul CBD2. Pentru efectuarea acestor operaţii de
la distanţă, se aduce polul (+) la clema 5 (pentru închidere), respectiv 6 (pentru deschidere)
şi polul (-) la clema 8. Dacă contactul CRB al releului de blocaj RB (releul de blocaj RB are
bobina în circuitul de blocaj al separatorului şi este excitat, respectiv are contactul CRB
închis, numai dacă condiţiile de manevrare ale separatorului respectiv sunt îndeplinite) este
închis, se alimentează releul Rl, respectiv RD, care îşi închid contactele CRh, CRIs (la
comanda de închidere), respectiv CRD\, CRD5 (la comanda de deschidere), prin care se
autoreţine excitat releul Rl (la închidere), respectiv RD (la deschidere). De asemenea, se
închid contactelc CRh, CRh (la închidere), respectiv CR1)2, CRD4 (la deschidere), prin care
se alimentează motorul electric M, care, prin intermediul sistemului cinematic (prezentat în
figura 2.82), antrenează axul principal 13 al dispozitivului de acţionare şi închide, respectiv
deschide separatorul. La sfârşitul cursei axului principal 13, contactele cu came
 (fig. 2.83) C21 (la închidere), respectiv C11 (la deschidere) se deschid provocând
dezexcitarea releului RI, respectiv RD, care îşi deschid contactele mai sus amintite,
întrerupând alimentarea motorului electric M, operaţia de închidere, respectiv de
deschidere luând sfârşit şi în acelaşi timp pregătind schema pentru primirea unei noi
comenzi.
Contactele normal închise CRI3, şi CRD3 ale releelor RI şi RD au rolul de a
împiedica darea unei comenzi de deschidere, respectiv închidere pe timpul efectuării
operaţiei de închidere, respectiv deschidere, iar contactele auxiliare - C 21 care este deschis
numai la sfârşitul operaţiei de închidere şi C11 care este deschis numai la sfârşitul operaţiei
de deschidere, ambele fiind închise pe toată perioada operaţiilor de închidere şi deschidere
—, pe lângă rolul de deconectare a motorului la sfârşitul operaţiei de comutare (închidere
şi deschidere), mai au şi rolul de a împiedica darea comenzilor false (comanda de
închidere când separatorul este închis şi de deschidere când acesta este dcschis).

2.3. Transformatoare de măsură

Transformatoarele de măsură sunt transformatoare electrice speciale care, ca orice

transformator, cuprind un miez feromagnetic pe care sunt plasate două categorii de
înfăşurări: înfăşurarea primară conectată ia instalaţiile circuitelor primare şi înfăşurarea
secundară conectată la instalaţiile circuitelor secundare, dar miezul feromagnetic este
realizat dintr-un material cu permeabilitate magnetică foarte mare, respectiv reluctanţă
magnetică foarte mică (Rm ≈ 0 ).
Funcţionarea transformatoarelor de măsură, dacă tensiunea aplicată înfăşurării
primare este sinusoidală, este definită de sistemul de ecuaţii (2.17)...(2.21), de unde, dacă
se notează cu
 (2.80)

impedanţa de sarcină şi ţinând cont de modul de definire al reactanţelor de dispersie Xσ12 si Xσ21 în
urma rezolvării rezultă:
j(£>wl (R2 + jX a 21 +Z v )
Í¿I = ^1 + an + • Ii (2.81)
R
m i 2 + jXo21 +2.v ) +
R
2

de unde, dacă se consideră Rm = 0, se obţine:

(2.82)
relaţie care ne permite să stabilim principiile de funcţionare ale transformatoarelor de
măsură. -
 2.4.1. Transformatoare de curent
Transformatorul de curent este transformatorul de măsură la care curentul
secundar, în condiţii normale de funcţionare este practic proporţional cu curentul primar
şi defazat faţă de acesta cu un unghi apropiat de zero, la o legare corectă a conexiunilor.
El este destinat reducerii curentului din circuitele primare de la valori mari la valori mai
mici (de ordinul amperilor), corespunzătoare aparatelor din circuitele secundare, precum
şi izolării de înalta tensiune din circuitele primare a acestor aparate, ceea ce asigură
deservirea şi protecţia lor, precum şi protecţia personalului operativ. în acelaşi timp,
transformatoarele de curent permit standardizarea bobinelor de curent ale aparatelor de
circuite secundare, pentru valori comode la fabricarea lor, respectiv corespunzătoare
pentru alimentarea circuitelor de curent (intensitate) ale aparatelor de măsură şi/sau de
protecţie.

2.4.1.1. Regimul de funcţionare al transformatorului de curent

Principial, transformatorul de curent cuprinde o înfăşurare primară, conectată în
serie cu circuitul primar şi una sau mai multe înfăşurări secundare, cu miezurile
magnetice corespunzătoare, la care se conectează circuitele secundare (fig. 2.84).
Este de remarcat faptul că transformatorul de curent nu trebuie să influenţeze
tensiunea din circuitul primar unde se montează, adică căderea de tensiune:
∆ U = U1 – U2 (2.83)

pe înfăşurarea primară să fie neglijabilă, teoretic ∆ U = 0

Dacă se are în vedere că, pentru transformatoarele de curent, căderea de tensiune
∆U pe înfăşurarea primară este tensiunea U1 din relaţia (2.82), rezultă că, dacă se impune
curentul I1 din primarul transformatorului (situaţie întâlnită în cazul transformatoarelor de
curent a căror înfăşurare primară este legată în serie cu circuitul primar), căderea de
tensiune ∆U este minimă dacă impedanţa de sarcină Zs= 0. De asemenea, dacă înfăşurarea
secundară este deschisă (I2 = 0), în condiţiile transformatorului de curent la care valoarea
curentului primar I1, este impusă (I1, are valoarea curentului din circuitul primar în care
este conectată înfaşurarea primară a transformatorului), conform relaţiei (2.27) curentul de
mers în gol I0 = I1 valoare inadmisibil de mare care, ţinând cont de faptul că la
transformatoarele de curent w2 » w1 produce o t.e.m. Ue2 foarte mare (vezi relaţia (2.31)),
periculoasă pentru siguranţa personalului de exploatare şi care poate conduce la
străpungerea izolaţiei înfăşurării secundare.
Deci, rezultă că nu este permis ca în timpul exploatării secundarele
transformatorului de curent să fie lăsate deschise, iar regimul de funcţionare optim al
acestuia este regimul de scurtcircuit.
 2.4.1.2. Detalii constructive ale transformatoarelor de curent

Transformatoarele de curent se fabrică într-un număr mare de variante şi pentru

toate nivelurile de tensiune; joasă, medie şi înaltă. Cele de joasă şi medie tensiune se
construiesc pentru montaj în interior (destinate instalaţiilor de conexiuni interioare), iar
cele de înaltă tensiune pentru montaj în exterior (destinate instalaţiilor de conexiuni
exterioare). De asemenea, cele de interior pot fi de tip trecere, la care corpul
transformatorului poate îndeplini rol de izolator de trecere şi de tip suport, la care corpul
izolatorului poate îndeplini rol de izolator suport, iar cele de interior sunt de tip suport.
Izolaţia clasică la transformatoarele de medie tensiune pentru montaj în interior este din
răşină electroizolantă, iar la celé pentru montaj în exterior, de medie şi respectiv de înaltă
tensiune, din porţelan şi ulei sau porţelan şi hexaflorură de sulf.
Transformatoarele de curent, atât la înaltă cât şi la medie tensiune, în general, sunt
prevăzute cu mai mute înfăşurări secundare (de regulă cu o înfăşurare primară comună, iar
înfăşurările secundare sunt dispuse separat pe câte un miez magnetic) determinate de
natura aparatelor alimentate. în principiu se prevăd miezuri, respectiv înfăşurări secundare
separate pentru alimentarea următoarelor categorii de circuite:
- de măsurat;
- de protecţie (exclusiv protecţia diferenţială) şi automatizare;
- protecţia diferenţială;
- circuitelor de curent operativ alternativ.
De asemenea, la medie şi înaltă tensiune există transformatoare de curent cu
posibilitatea modificării raportului de transformare, în trepte. Pentru realizarea acestor
trepte, adică pentru modificarea raportului de transformare, exista două soluţii:
- executarea înfăşurării primare din doua sau patru (numai la înaltă tensiune)
secţii, conectate în serie sau paralel; raportul de comutare este de 1 : 2, respectiv 1 : 2 : 4 ;
- executarea unor prize intermediare la înfăşurarea secundară.
La majoritatea transformatoarelor de curent la înaltă tensiune, pentru modificarea
raportului de transformare se utilizează ambele soluţii.
 2.4.1.3. Caracteristicile nominale ale transformatoarelor de curent
Transformatoarele de curent se caracterizează printr-un ansamblu de mărimi
electrice şi de altă natură, fixate de constructor, înscrise pe plăcuţa indicatoare, care
definesc regimul nominal al acestora şi constituie caracteristicile lor tehnice, după cum
urmează:
Curentul primar minimal I pn — curentul primar pentru care este determinat
regimul nominal. Valorile standardizate, exprimate în A sunt următoarele: 5, 10, (12,5), 15,
20, (25), 30, 40, (60), 75 precum şi multiplii de zece ai acestor valori (valorile din
paranteză sunt evitate pe cât posibil).
Pentru transformatoarele cu înfăşurarea primară constituită din mai multe secţii,
curentul primar nominal este precizat sub forma N x l p n , unde N reprezintă
numărul de secţii ( N = 2 sau 4).
Curentul secundar nominal Isn - curentul care şe stabileşte în secundarul
transformatorului de curent aflat în regim de scurtcircuit (bornele înfăşurărilor secundare
scurcircuitate) când primarul este parcurs de curentul nominal Ipn.
Valorile standardizate sunt: 1 A şi 5 A.
Tensiunea maximă de lucru Um — tensiunea cea mai mare în valoare efectivă
între faze, care poate să apară la un moment dat, la bornele transformatorului de curent
montat într-un anumit punct al reţelei, în condiţii de exploatare normale, excluzând
variaţiile temporare de tensiune datorate unor defecte sau unor declanşări bruşte de sarcini
importante.
Raportul de transformare nominal Kn - este raportul între curentul primar nominal
şi curentul secundar nominal:
Kn = _IPN_
ISN
Pentru transformatoarele cu înfăşurarea primară constituită din mai multe secţii,
raportul de transformare este comutabil în raportul 1 : 2, pentru cele cu două secţii şi 1 : 2 :
4, pentru cele cu patru secţii, prin legarea în serié şi paralel, respectiv serie, paralel-serie
şi paralel a celor două, respectiv patru secţii, conform indicaţiilor fabricantului.
Eroarea de curent e, — eroarea pe care transformatorul o introduce în măsurarea
curentului şi care provine din aceea că raportul de transformare real nu este egal cu
raportul de transformare nominal. Se exprimă în procente şi este dată de relaţia:
έ =Kn·Is-Ip *100
Ip
în care: I p este curentul primar, în A;
Is- curentul secundar corespunzător la I p, în A.
Eroarea de unghi ∂¡ - unghiul de defazaj dintre vectorul curentului primar şi
vectorul curentului secundar, sensul acestora fiind ales astfel încât să fie nul pentru un
transformator ideal. Este considerată pozitivă când vectorul curentului secundar este în
avans faţă de vectorul curentului primar* Eroarea de unghi (unghiul de defazaj) se indică
în minute, grade sau centiradiani.
Eroarea compusă έc — diferenţa medie pătratică dintre valoarea instantanee is a
curentului secundar redus la primar şi valoarea instantanee ip a curentului primar,
exprimată în procente din valoarea curentului primar Ip , conform relaţiei:
,

în care T este durata unei perioade.

Sarcina secundară nominală Zsn — sarcina secundară (impedanţa circuitului
secundar exprimată în ohmi cu indicarea factorului de putere) pentru care sunt garantate
condiţiile de precizie şi funcţionare.
Clasa de precizie — notarea convenţională a limitelor erorilor pe care
transformatorul de curent trebuie să le respecte în condiţiile date, exprimate în cifre.
Infăşurările secundare pentru măsură pot fi de clasa de precizie: 0,1; 0,2; 0,5; 1; 3
şi 5, iar cele pentru protecţie: 5P şi 10P. Erorile admisibile pentru înfăşurările
transformatoarelor de curent, în funcţie de clasa de precizie şi de curentul care trece prin
înfăşurarea primară la frecvenţa de 50 Hz sunt cele prezentate în tabelul 2.3 pentru
înfăşurările de măsură şi tabelul 2.4 pentru înfăşurările de protecţie. In tabelul 2.5 se
precizează modul de utilizare a înfăşurărilor în funcţie de clasa de precizie.
 Tabelul 2.4
Erorile admisibile pentru înfăşurările transformatoarelor de curent pentru înfăşurările de
protecţie
Clasa de Eroarea de curent Defazajul pentru curentul Eroarea compusă ε
precizie pentru curentul nominal pentru curentul limită de
nominal [%] [minute] [centiradiani] precizie [%]
5P ±1 ±60 ±1,8 -5
10P ±3 - -10

Tabelul 2.5
Modul de utilizare a înfăşurărilor în funcţie de clasa de precizie
Clasa de precizie Utilizări
0,1 şi 0,2 • măsurători de precizie
0,5 • măsurători exacte de putere şi energie
1 • relee de distanţă şi relee direcţionale
• aparate de măsură de tablou
3 • relee de curent maximale şi diferenţiale
• semnalizări
5 şi 10 • măsurători fară condiţii de precizie
Puterea secundară nominală Sn - puterea exprimată în VA, absorbită de sarcina
secundară nominală îti regim nominal de funcţionare. Reprezintă produsul dintre sarcina
secundară nominală şi pătratul curentului secundar nominal:
Sn = Zn·Isn2
Puterea secundară nominală, în funcţie de destinaţia înfăşurării secundare a
transformatorului de curent (măsură sau protecţie), de clasa de precizie şi de domeniul
tensiunii nominale a transformatorului este standardizată. Valorile cele mai uzuale (mai
puţin cele scrise în paranteză) sunt prezentate in tabelul 2.6

Tabelul 2.6
Valorile cele mai uzuale ale puterii secundare nominale
Destinaţia Clasa de Domeniul tensiunilor nominale
înfăşurării precizie 0,38...0,5 kV 3...35 kV 60...400 kV
Puterea [VA]
0,2 1; 1,5; 2,5; 5 5; 10; 15; (20) 15; (20); 30

Măsurare 0,5 1,5; 2,5; 5; 10; 15 5; 10; 15; (20); 15; 30; (45);
30 (50) ; 60
1 2,5; 5; 10; 15 5; 10; 15; 30; 30; (45); (50); 60
(45); (50); 60
Protecţie 5P;10P 15; 30 5; 10; 15; 30; 30; (45); (50); 60
(45); (50); 60
 Curentul primar nominal de saturaţie I pm - valoarea maximă a curentului
primar pentru care eroarea de curent a transformatorului la sarcina secundară
nominală la factor de putere cosφ = 0,8 este de 10 % sau 5 %.
Curentul secundar nominal de saturaţie l S K n - curentul secundar cores-
punzător curentului primar nominal de saturaţie.
Coeficientul de saturaţie n - raportul dintre curentul primar nominal de
saturaţie i psn şi curentul primar nominal l p n :

n = Ipsn
Ipn
Valorile coeficientului de saturaţie sunt standardizate. In tabelul 2.7 sunt
date aceste valori atât pentru înfăşurările secundare destinate măsurii, cât şi pro-
tecţiei. Aceste valori nu sunt întâmplătoare, ci creează condiţiile unei funcţionări
normale a aparatajului conectat în secundarele transformatoarelor de curent şi la
trecerea curentului de scurtcircuit prin înfăşurarea primară. Astfel, în acest caz,
miezurile magnetice ale înfăşurărilor secundare de măsură se saturează şi curentul
secundar se plafonează la valoarea I s s n , protejându-se aparatele de măsură, iar
miezurile înfăşurărilor de protecţie încă nu se saturează, curentul din aceste
înfăşurări crescând proporţional cu cel de scurtcircuit, care parcurge înfăşurarea
primară, instalaţiile de protecţie funcţionând corect. Se precizează faptul că în
tabelul 2.4 sunt date limitele erorilor de curent pentru înfăşurările de protecţie
încărcate cu sarcina nominală şi la trecerea unui curent de scurtcircuit de valoare
egală cu n x Ipn.

Tabelul 2.7
Valorile coeficientului de saturaţie
Destinaţia înfăşurării secundare Domeniul tensiunilor nominale
0,5...35 kV 60...400 kV
Măsurare n<100 sau n<5 n<100 sau n<5
Protecţie n>100 sau n>5 n>30; n>15 sau n>10

Curentul limită termic (curentul de stabilitate termică) I t - curentul primar

maxim garantat, exprimat în valoare efectivă, pentru care este asigurată Stabilitatea
termică (capacitatea transformatorului de curent de a suporta acţiunea termică a
curenţilor de scurtcircuit într-un interval de timp determinat) timp de o secundă.
Pentru intervale de timp diferite de o secundă, curentul limită termic lt se
stabileşte cu relaţia:
It = Itt * √t
în care Itt este curentul limită termic pentru intervalul de timp t. Se face remarca, ca
relaţia este valabilă numai pentru t= 0,5 ... 5 s.
 Curentul limită dinamic (curentul de stabilitate dinamica) i ă — valoarea de
vârf (amplitudinea), în kA, a primei alternanţe a curentului primar de scurtcircuit
pentru care se asigură stabilitatea dinamică (capacitatea transformatorului de curent
de a rezista la acţiunea mecanică a curenţilor de scurtcircuit care trec prin înfăşurările
sale), înfăşurarea secundară, respectiv înfăşurările secundare fiind scurtcircuitate.

2.4.1.4. Marcarea bornelor înfăşurărilor transformatoarelor de curent

Bornele înfăşurării primare sunt marcate cu literele P1 şi P2, iar cele
secundare cu S1, şi S2 (transformatoarele de curent fabricate până în 01.01.1972 au
marcate bornele înfăşurării primare cu K şi L, iar cele ale înfăşurării secundare cu k şi
l). Bornele sunt astfel marcate încât dacă la un moment dat curentul primar circulă de
la borna marcată cu P1 spre borna marcată cu P2, prin circuitul exterior conectat la
bornele secundare curentul circulă de la S 1 la S2.
Prizele separate ale unei infasurari secundare au ca marcare a bornelor aceeasi
marca ca si capatul respectiv al infasurarii, la care se mai adauga un indice. Indicele de
marcaj al capatului infasurarii este 1, iar prizele, in ordinea descrescatoare a numarului de
spire, indicele 2,3,...,n.
La transformatoarele de curent cu mai multe miezuri (mai multe infasurari
secundare) bornele infasurarii secundare ale primului miez (prima infasurare) sunt marcate
cu 1S1, iar a celui de al doilea miez (a doua infasurare) cu 2S 2 si asa mai departe . Cifra 1
este acordata infasurarii cu precizia cea mai mare, in cazul aceleiasi precizii infasurarii cu
puterea cea mai mica, iar daca si puterea coincide, infasurarii cu coeficientul de saturatie
cel mai mic. Daca infasurarile au si prize se combina cele doua principii de marcare
(fig.2.87).
 2.4.1.5. Principii generale privind montarea şi exploatarea
transformatoarelor de current

Datele necesare pentru montarea transformatoarelor de curent, verificarea şi

punerea în funcţiune, reguli de exploatare şi întreţinere, cât şi măsuri de proiecţia muncii
sunt precizate pe larg în Instrucţiunile de montaj şi exploatare, care sunt livrate de către
fabrica constructoare odată cu transformatorul, precum şi în Prescripţiile de exploatare.
Aici se doreşte a se atrage atenţia asupra unor aspecte mai importante din punct de vedere
funcţional, general valabile pentru toate transformatoarele de curent, şi anume:
a) înfăşurarea primară se leagă în serie cu circuitul primar al instalaţiei, de
preferat cu borna P1 la intrare, privind sensul energiei în circuitul primar;
b) Conductoarele legate la bornele înfăşurărilor, în poziţie normală, nu trebuie să
acopere marcajul acestora;
c) înfăşurările secundare nu este voie să se lase în gol şi nici nu se leagă la
aparate cu impedanţă de valoare mare. Pentru o funcţionare corectă, bornele înfăşurărilor
secundare fie se conectează la o impedanţă de valoare cuprinsă între 0,25Zn + Zn, fie se
scurtcircuitează;
d) Dacă la o înfăşurare secundară se conectează mai multe aparate, acestea sc
leagă în serie;
e) Aparatele pentru care mărimea măsurată depinde de sensul de circulaţie a
energiei în circuitul primar (aceste aparate au borna de intrare marcată) se leagă cu borna
de intrare înspre borna secundarului cu acelaşi indice cu borna primarului pe unde „intră“
curentul primar (luând în consideraţie sensul energiei în circuitul primar), şi anume: borna
S1 dacă curentul primar intră în P1 şi borna S2 dacă curentul primar intră în P2
f) Soclul transformatorului va fi legat la pământ la şurubul de punere la pământ
al acestuia, printr-un conductor de cupru de secţiune corespunzătoare prescripţiilor de
montaj.

2.4.1.6. Simbolizarea transformatoarelor de curent

Transformatoarele de curent fabricate în România, a căror caracteristici
constructive şi funcţionale sunt prezentate mai sus, se prezintă simbolizat. Simbolul este
de tip alfa-numeric şi se compune în general din trei părţi:
- în prima parte este simbolizată denumirea transformatorului de curent şi
varianta constructivă conform schemei din figura 2.88;
- în partea a doua sunt prezentate caracteristicile electrice nominale ale
transformatorului (tensiunea nominală a reţelei unde poate fi montat, curentul
sau gama curenţilor nominali primari, curenţii nominali secundari);
- în a treia parte sunt prezentate caracteristicile tehnico-constructive
 suplimentare ale transformatorului, care se precizează numai în cazuri le în
care este nevoie de un grad mai mare de detaliere.

2.4.1.7 Transformatoare de curent pentru înaltă tensiune

In cadrul circuitelor primare de înaltă tensiune (U ≥ 110 kV ) ale staţiilor electrice
din ţara noastră se întâlnesc transformatoare de curent atât de construcţie indigenă cât şi
din import. Dintre cele de construcţie indigenă cel mai des întâlnite sunt transformatoarele
în ulei tip CESU-110 kV (fig. 2.89), CESUk-220 kV (fig. 2.90) şi CESUk-400 kV (fig.
2.91).
Ele sunt destinate pentru măsurări şi protecţie în instalaţiile electricé exterioare cu
tensiunea nominală de 110 kV, 220 kV şi respectiv 400 kV, la frecvenţa de 50 Hz.
Părţile principale a acestor transformatoare sunt:
- partea activă (înfăşurarea primară şi miezurile magnetice cu înfăşurările secundare);
- izolatorul de înaltă tensiune 1;
- capul transformatorului 2;
- cuva transformatorului 4;
- soclu cu cutia bornelor secundare 3.
 Izolatorul de înaltă tensiune serveşte pentru izolarea bornelor de înaltă tensiune
faţă de pământ, iar pentru transformatoarele care nu au cuvă (CESU-110 kV şi CESUk-400
kV) constituie în acelaşi timp şi cuva. în capul transformatorului se găseşte sistemul de
comutare al înfăşurării primare şi camera elastică (burduf de cauciuc) pentru preluarea
variaţiilor de volum a uleiului datorate temperaturii, precum şi vizorul nivelului de ulei 5.
Principalii parametri funcţionali ai acestor transformatoare sunt prezentaţi în
tabelul 2.8.

La transformatoarele CSUk-220 şi 400 kV toată gama de curenţi primari nominali

se realizează şi prin comutabilitatea înfăşurării primare. Pentru aceste transformatoare,
schema electrică în care se prezintă înfăşurarea primară, sistemul de comutare al acesteia
şi înfăşurările secundare este prezentată în figura 2.92 pentru CSUk-220 kV şi figura 2.93
pentru CSUk-400 kV.
 2.4.2 Transformatoare de tensiune
Transformatorul de tensiune este transformatorul de măsură la care tensiunea
secundară, în condiţii normale de funcţionare, este practic proporţională cu tensiunea
primară şi defazată în raport cu aceasta cu un unghi apropiat de zero, la o legare corectă a
conexiunilor. El este destinat reducerii tensiunii din circuitele primare de la valori mari la
valori mai mici, corespunzătoare aparatelor din circuitele secundare, precum şi izolării de
înaltă tensiune din circuitele primare a acestor aparate, ceea ce asigură deservirea şi
protecţia lor, precum şi protecţia personalului operativ. în acelaşi timp, transformatoarele
de tensiune permit standardizarea bobinelor de tensiune ale aparatelor de Circuite
secundare, pentru valori comode la fabricarea lor, respectiv corespunzătoare pentru
alimentarea circuitelor de tensiune ale aparatelor de măsură şi/sau de protecţie.

2.4.2.1. Regimul de funcţionare al transformatorului de tensiune

Principial, transformatorul de tensiune cuprinde un miez feromagnetic pe care sunt plasate
două categorii de înfăşurări: o înfăşurare primară, conectată în paralel la circuitul primar şi
una sau mai multe înfăşurări secundare, la care se conectează circuitele secundare (fig.
2.94). De asemenea, întocmai ca şi transformatorul de curent, transformatorul de tensiune
nu trebuie să-şi facă simţită prezenţa în cadrul circuitelor primare. în consecinţă, nu
trebuie să influenţeze curentul din circuitul primar, adică:

I1 = I 2 (2.90)

Fig.2.94 Conectarea
transformatorului de tensiune

Daca se are in vedere vedere ca, curentul I3 din primarul transformatorului de

tensiune fig.2.94 conform relatiei (2.82) este:
rezultă că, în cazul în care se impune tensiunea primară U i (situaţie întâlnită în cazul
transformatoarelor de tensiune care au înfăşurarea primară conectată în paralel la circuitul
primar), pentru a obţine o valoare m i n i m ă a curentului din primarul transformatorului
trebuie ca impedanţa de sarcină Zs. să aibă valoare mare (la limită pentru curent primar de
valoare zero, Z s = ∞ , adică transformatorul să funcţioneze în gol). Deci, regimul normal
de funcţionare al transformatorului de tensiune este regimul de mers în gol.

2.4.2.2. Detalii constructive ale transformatoarelor de tensiune

Transformatoarele de tensiune se execută pentru montaj interior (la joasă şi medie

tensiune) şi pentru montaj în exterior (la medie şi înaltă tensiune). Acestea au o înfăşurare
primară (înfăşurarea asupra căreia se aplică tensiunea de transformat), una sau două
înfăşurări secundare principale de măsură (înfăşurările care alimentea-ză circuitele de
tensiune ale aparatelor de măsurat şi ale releelor de protecţie), dar pot să conţină şi o
înfăşurare secundară auxiliară pentru secvenţa homopolară (pentru protecţia şi
semnalizarea punerii la pământ a unei faze).
In instalaţiile de conexiuni se întâlnesc două tipuri de transformatoare de tensiune,
şi anume:
a) transformatoare de tensiune inductive — transformatoarele de tensiune la care
înfăşurarea primară se alimentează direct cu tensiunea primară de transformat;
b) transformatoare de tensiune capacitive — transformatoarele la care înfăşurarea
primară se alimentează de la un divizor de tensiune capacitiv, căruia i se aplică tensiunea
primară de transformat (fig. 2.95). Tensiunea secundară Us este practic proporţională cu
tensiunea primară Up aplicată divizorului capacitiv şi în fază cu aceasta.
Din punctul de vedere al izolatiei bornelor infasurarii primare, transformatorul de tensiune
inductiv poate fi construit ind oua variante, si anume:
- transformator de tensiune bipolar (nelegat la pământ), care are toate părţile
componente ale înfăşurării primare, inclusiv bornele izolate faţă de pământ, la un nivel
corespunzător nivelului izolaţiei nominale;
- transformator de tensiune monopolar (legat la pământ), care poate fi monofazat
şi are una din extremităţile înfăşurării primare legată direct la pământ, mai precis, legată la
borna de legare la pământ, sau trifazat (are circuitul magnetic comun pentru cele trei faze)
destinat a avea punctul neutru al înfăşurării primare legat la pământ.
Se face observaţia că transformatoarele de tensiune trifazate se întâlnesc numai la
medie tensiune, iar la înaltă tensiune există numai varianta monofazat- monopolar. De
asemenea, transformatorul de tensiune capacitiv se întâlneşte numai pentru înaltă tensiune.

2.4.2.3. Caracteristicile nominale ale transformatoarelor de

tensiune
Ca şi transformatoarele de curent şi transformatoarele de tensiune se
caracterizează printr-un ansamblu de mărimi electrice şi de altă natură, fixate de
constructor, înscrise pe plăcuţa indicatoare a acestuia, care definesc regimul nominal şi
constituie caracteristicile lor tehnice, după cum urmează:
Tensiunea primară nominală Upn — tensiunea aplicată la bornele de fază alé unei
înfăşurări primare la care sunt determinate condiţiile de funcţionare în regim nominal
(regimul de funcţionare al transformatorului definit prin ansamblul valorilor mărimilor
electrice sau de altă natură fixate de constructor, înscrise pe plăcuţa indicatoare a
transformatorului şi care caracterizează funcţionarea sa în condiţii prescrise).
Valorile standardizate ale tensiunii primare nominale, exprimate în kV sunt: 0,38;
0,4; 0,5; 0,66; 3; (5); 6; 10; (15); 20; (30); 35; (60/√3); 110/√3; 220/√3 ; 400/√3 (până la
35 kV inclusiv, există şi aceste tensiuni nominale împărtite cu radical 3 iar valorile din
paranteze sunt evitate).
Tensiunea secundară nominală Usn — tensiunea care se stabileşte la bornele
înfăşurării (înfăşurărilor) secundare când la bornele înfăşurării primare se aplică tensiunea
primară nominală. Această tensiune este standardizată şi exprimată în V, are valoarea:
- pentru înfăşurarea secundară principală: 100 sau 100/√3 ;
- pentru înfăşurarea secundară auxiliară 100/3 sau 100.
Tensiunea maximă de lucru Um — tensiunea cea mai mare în valoare
efectivă între faze, care poate să apară la un moment dat, la bornele transformatorului de
tensiune montat într-un anumit punct al reţelei, în condiţii de exploatare normale,
excluzând variaţiile temporare de tensiune datorate unor defecte sau unor declanşări bruşte
de sarcini importante.
Tensiunea de izolaţie Uiz — tensiunea din şirul tensiunilor nominale pentru care
este dimensionată izolaţia exterioară a transformatorului de tensiune.
Raport de transformare nominal Kn - raportul dintre tensiunea primară nominală
şi tensiunea secundară nominală.
Eroarea de tensiune zu - eroarea pe care transformatorul o introduce în
măsurarea tensiunii şi care provine din aceea că raportul de transformare real nu este
egal cu raportul de transformare nominal.
Eroarea de tensiune se exprima in procente si este data de relatia:

εu = Kn*Us-Up * 100
Up

în care: U p este tensiunea primară, în V;

U s - tensiunea secundară corespunzătoare la U p , în V.
Eroarea de unghi ∂u — unghiul de defazaj dintre vectorul tensiunii primare
şi vectorul tensiunii secundare, sensul acestora fiind ales astfel încât să fie nul pentru un
transformator ideal.
Eroarea de unghi este considerată pozitivă când vectorul tensiunii secundare
este în avans faţă de vectorul tensiunii primare. Ea (unghiul de defazaj) se indica în
minute, grade sau centiradiani.
Clasa de precizie — notarea convenţională a limitelor erorilor pe care
transformatorul de tensiune trebuie să le respecte în condiţiile date, exprimate în cifre
sau cifre urmate de litera P în cazul înfăşurării secundare auxiliare pentru proiecţie.
înfăşurările secundare pentru măsură pot fi de clasă de precizie 0,1; 0,2; 0,5; 1
sau 3, iar cele de protecţie de 3P sau 6P. Erorile admisibile în funcţie de tensiunea
primară, la frecvenţa nominală de 50 Hz sunt prezentate în tabelul 2.9.
 Sarcina secundară Y s — admitanţa circuitului secundar exprimată în siemens
cu indicarea factorului de putere (capacitiv sau inductiv)
Ys= ___1____ (2.93)
2 2
Rs +Xs

În care: X s este reactanţa de sarcină, în Ω;

Rs - rezistenţa de sarcină, în Ω.
Sarcina secundară nominală Yn - sarcina secundară a înfăşurării secundare
principală (de măsură) pentru care sunt garantate condiţiile de precizie şi funcţionare.
Factorul de putere nominal cosφ - cosinusul unghiului dintre curentul şi
tensiunea secundară la bornele sarcinii legate în secundarul transformatorului de
tensiune, pentru care sunt îndeplinite condiţiile clasei de precizie.
Puterea secundară nominală Sn - puterea aparentă, exprimată în VA, absorbită
de sarcina secundară nominală în regim nominal de funcţionare. Reprezintă produsul
dintre pătratul tensiunii nominale secundare şi sarcina secundară nominală:

Sn = Usn2Yn

Puterea secundară nominală a înfăşurărilor de măsură, în funcţie de clasa de

precizie şi tensiunea nominală a reţelei este standardizată. Valorile cele mai uzuale (mai
puţin cele scrise în paranteză) sunt date în tabelul 2.10.
 Puterea secundară a înfăşurării auxiliare (de protecţie) - puterea aparentă,
exprimată în VA, absorbită de sarcina secundară a înfăşurării de protecţie în regim de
legare la pământ a unei faze. Valorile uzuale sunt date în tabelul 2.11.

Puterea secundară maximă Smax - puterea aparentă, exprimată în VA,absorbită de o

sarcină secundară, având cosφ = 0,8 (inductiv), tensiunea primară având valoarea tensiunii
maxime de lucru, încălzirea diferitelor părţi ale transformatorului nedepăşind limitele
admise, iar eroarea de tensiune fiind maxim 10%.
Puterea maximă se stabileşte numai pentru înfăşurările secundare de măsură,
înfăşurarea secundară de protecţie rămânând neîncărcată. Aceasta din urmă înfăşurare nu
se dimensionează pentru o putere maximă.
In mod normal (când nu se specifică în normele de produs alte valori) puterea
maximă este:
- de 8 ori puterea indicată la clasa 0,5;
- de 4 ori puterea indicată la clasa 1;
- de 2 ori puterea indicată la clasa 3.
-
2.4.2.4. Marcarea bornelor înfăşurărilor transformatoarelor de
tensiune
Bornele înfăşurărilor transformatoarelor de tensiune monofazate, a ansamblurilor
de transformatoare de tensiune monofazate constituite într-un singur element (celulă sau
grup de măsură) şi conectate ca un transformator de tensiune trifazat, precum şi a
transformatoarelor de tensiune trifazate se marchează conform figurilor 2.96,..., 2.105.
 Marcajele au următoarea semnificaţie:
- literele majuscule A, B, C şi N se utilizează pentru marcarea bornelor
înfăşurării primare, iar literele mici a, b, c. şi n se utilizează pentru marcarea bornelor
înfăşurării, respectiv înfăşurărilor secundare principale;
- literele A, B şi C se utilizează pentru bornele total izolate, iar litera N pentru
marcarea bornei destinate a fi legată Ia pământ şi a cărei izolaţie, când nu este legată la
borna de legare la pământ este inferioară celorlalte borne primare;
- literele da şi dn se utilizează pentru bornele înfăşurării secundare auxiliare. :
Bornele a căror litere majuscule şi litere mici sunt corespondente, în exploatare,
au aceeaşi polaritate.

2.4.2.5. Principii generale privind montarea şi exploatarea

transformatoarelor de tensiune
Datele necesare pentru montarea transformatoarelor de curent, verificarea şi
punerea în funcţiune, reguli de exploatare şi întreţinere, cât şi măsuri de protecţia muncii
sunt precizate pe larg, întocmai ca în cazul transformatoarelor de curent, în Instrucţiunile
de montaj şi exploatare, care sunt livrate de către fabrica constructoare odată cu
transformatorul, precum şi în Prescripţiile de exploatare. Totuşi, se consideră că este
necesar a se cunoaşte unele aspecte mai importante din punct de vedere funcţional şi al
montajului, cum ar fi:
a) Conectarea transformatoarelor de tensiune la reţeaua primară se face fară
elemente de protecţie (siguranţe fuzibile) la tensiuni nominale ale reţelei mai mari de 35
kV, iar la tensiuni mai mici sau egale cu 35 kV, pe fiecare fază se prevăd siguranţe fuzibile;
b) Protejarea circuitelor alimentate din secundarele transformatoarelor de
tensiune se face cu siguranţe fuzibile sau întreruptoare automate de joasă tensiune,
montate numai pe fazele nelegate la pământ;
c) Părţile metalice ale transformatoarelor, care în mod normal nu se află sub
tensiune, se vor lega la pământ printr-un conductor de cupru de secţiune corespunzătoare
prescripţiilor de montaj, conectat la şurubul de pe carcasa transformatorului prevăzut
special în acest scop;
d) Bornele înfăşurărilor secundare, în timpul funcţionării, trebuie să fie conectate
la o impedanţă de valoare foarte mare sau lăsate în gol;
e) La conectarea aparatelor a căror indicaţie depinde de sensul de circulaţie a
energiei, trebuie avut în vedere legarea lor la bornele înfăşurării secundare ale
transformatorului de acelaşi nume cu cele ale înfăşurării primare, ca atunci când aparatul
ar fi conectat în circuitul primar;
f) Aparatele conectate în secundarul transformatoarelor de tensiune se leagă în
paralel.

2.4.2.6. Simbolizarea transformatoarelor de tensiune

 Şi transformatoarele de tensiune fabricate în România, ale căror caracteristici
constructive şi funcţionale au fost prezentate mai sus, se prezintă simbolizat, întocmai ca şi
în cazul transformatoarelor de curent, simbolul este de tip alfanumeric şi se compune, în
general, din trei părţi şi anume:
- în prima parte este simbolizată denumirea transformatorului de tensiune şi varianta
constructivă conform schemei din figura 2.106;
- în partea a doua sunt prezentate caracteristicile electrice nominale ale transformatorului
(tensiunea nominală primară în kV, iar în unele situaţii şi tensiunea nominală secundară în
V);
- în a treia parte sunt prezentate caracteristicile tehnico-constructive suplimentare ale
transformatorului, care se precizează numai în cazurile în care este nevoie de un grad mai
mare de detaliere.

2.4.2.7. Transformatoare de tensiune pentru înaltă tensiune

In cadrul circuitelor primare de înaltă tensiune (U ≥ 110kV) ale staţiior electrice din
ţara noastră se întâlnesc transformatoare de tensiune atât de construcţie indigenă cât şi din
import. Dintre cele de construcţie indigenă cel mai des întâlnite sunt transformatoarele în
ulei tip TEMU-110 kV (fig. 2.107) şi TECU-110-220-400 kV (fig. 2.108).
Părţile constructive principale ale transformatorului TEMU-110 kV sunt:
- soclul cu cutia de borne 1;
- izolatorul de înaltă tensiune 2;
- capul transformatorului 4, pe care este fixată borna de legătură 3 a înfăşurării primare,
filtrul cu silicagel 5 şi nivela de ulei 6.
 Transformatorul este prevăzut cu o înfăşurare primară şi două înfăşurări secundare,
una principală pentru măsură şi cealaltă auxiliară pentru protecţia punerilor la pământ.
Tensiunea nominală a înfăşurării secundare principală este 100√V, iar a celei auxiliare de
100 V.
La transformatoarele tip TECU, transformatorul propriu-zis (transformatorul
inductiv) este plasat într-o cuvă închisă ermetic, impregnat şi cufundat în ulei de
transformator, iar divizorul capacitiv este format din una până la trei unităţi de
condensatoare suprapuse, prima unitate fiind pe cuvă, constituind unitatea de bază pentru
instalaţiile de conexiuni de 110 kV. La transformatorul de 220 kV, peste unitatea de bază se
suprapune încă o unitate, iar pentru cel de 400 kV două unităţi de condensatoare. Unitatea
de condensatoare este constituită din izolatorul de porţelan în interiorul căruia se montează
stiva de condensatoare închisă ermetic, sub ulei, de către două armături frontale. Partea
inductivă a transformatorului aflată în interiorul cuvei conţine următoarele elemente (fig.
2.109):
- transformatorul de medie tensiune T prevăzut cu trei înfăşurări secundare: două
principale cu tensiunea nominală de 100/√3V şi una auxiliară cu tensiunea nominală de
100/3 sau 100 V;
-droselul de înaltă tensiune L0 ;
- circuitul de protecţie ferorezonant format din: condensatorul C, droselele de joasă
tensiune L1, L2 şi rezistenţa R1.
 1F Dtscârcâto'r
z

r~i

i ^ Infâş urare <kparator

■ caUbrvre^ y^
1

rmrn
Secund or2 Secqrdor
mâsurâ auxiliar

Capacul propriu-zis al cuvei face parte integrantă din unitatea de bază de

condensatoare. Pe capac, în zona ce constituie şi flanşa inferioară a unităţii de
bază este plasată priza la divizorul capacitiv ce se transmite în interiorul cuvei părţii
inductive, precum şi trecerea dispozitivului acord linie de ÎF, protejat electric faţă de
pământ de către un descărcător F3 şi un drosel L3, care împreună cu eclatorul F1 constituie
elemente de protecţie contra supratensiunilor directe sau ca urmare a ferorezonantei.

3.1. Structura constructivă a instalaţiilor de conexiuni

Din punct de vedere constructiv, instalaţia de conexiuni este constituită dintr-un

ansamblu de elemente şi echipamente (întreruptoare, separatoare, transformatoare de
măsură, descărcătoare etc.) legate funcţional între ele, amplasate pe un teritoriu comun,
având drept scop primirea şi distribuirea energiei electrice la acelaşi nivel de tensiune.

3.1.1. Categorii de instalaţii de conexiuni

Din punct de vedere electric, instalaţia de conexiuni reprezintă un nod electric
(NE) unde se întâlnesc acele părţi constitutive ale reţelelor electrice care „aduc“ energia
electrică de la surse şi care „dau“ energia electrică spre consumatori (fig. 3.1). Nodul
propriu-zis poate fi realizat sub formă de:
 a) sistem de bare colectoare (bară colectoare), când instalaţia de conexiuni se
numeste instalaţie de conexiuni cu bare colectoare;
b) ansamblu de întreruptoare şi separatoare în diferite conexiuni, când instalaţia
de conexiuni se numeşte instalaţie de conexiuni fără bare colectoare.
Din punctul de vedere al schemelor de conexiuni există două categorii de
instalaţii de conexiuni cu bare colectoare, şi anume:
- instalaţii de conexiuni cu unul sau mai multe sisteme de bare colectoare şi un întreruptor
pe circuit;
- instalaţii de conexiuni cu două sisteme de bare colectoare la care revin între unu şi două
întreruptoare pe circuit.
Din această ultimă categorie de instalaţii de conexiuni cu bare colectoare fac parte
instalaţiile cu două (fig. 3.2), cu 1,5 (fig. 3.3) şi cu 1,33 (fig. 3.4) întreruptoare pe circuit,
iar din categoria instalaţiilor de conexiuni fără bare colectoare fac parte instalaţiile
poligonale (fig. 3.5) şi cele în H (fig. 3.6). Cu toată această diversitate de instalaţii de
conexiuni prezentată, cel mai des întâlnite în cadrul staţiilor electrice sunt instalaţiile de
conexiuni cu unul sau mai multe (de regulă două) sisteme de bare colectoare; şi un
întreruptor pe circuit şi ca urmare în cele ce urmează ne vom referi doar la această
categorie de instalaţii de conexiuni.
3.1.2. Subansamblurile folosite în compunerea
instalaţiilor de conexiuni cu unul sau mai multe
 sisteme de bare colectoare şi un întreruptor pe
circuit

Instalaţiile de conexiuni cu unul sau mai multe sisteme de bare colectoare şi un

întreruptor pe circuit se caracterizează prin aceea că nodul electric este realizat sub formă
de sistem de bare colectoare, căruia i se spune pe scurt bară colectoare.
Bara colectoare, Constructiv este un nod extins în spaţiu, pentru a se crea
condiţiile necesare racordării mai multor circuite primare şi poate fi realizată atât cu
conductoare de tipul barelor rigide, cât şi cu conductoare flexibile de tipul celor funie care
se folosesc la liniile electrice aeriene. Barele rigide se întâlnesc, de obicei, în cadrul
instalaţiilor de conexiuni de medie tensiune, iar cele flexibile în cadrul instalaţiilor de
conexiuni de înaltă tensiune.
în cadrul acestor instalaţii, circuitele primare se racordează ia sistemul de bare
colectoare prin intermediul celulelor. Celula este o parte componentă a unei instalaţii de
conexiuni cu bare colectoare, Care conţine echipamentul aparţinând unui singur circuit
(celule de circuit), unui dispozitiv de legătură între diverse părţi ale instalaţiei de conexiuni
(celule tipice schemei), unui dispozitiv de măsură sau protecţie (celule auxiliare) şi care
constituie din punct de vedere constructiv şi al spaţiului pe care îl ocupă o unitate distinctă.

3.1.2.1. Tipuri de celule

Din punctul de vedere al modului în care se racordează la barele colectoare,

celulele se împart în două grupe:
- celule serie, care sunt parcurse de energia electrică în drumul ei de la surse spre
consumatori, iar circuitele pe care le deservesc constituie laturi ale reţelei electrice a
sistemului electroenergetic. Aceste celule sunt prevăzute cu întreruptor, care are rolul de a
închide respectiv întrerupe curentul pe latura respectivă;
- celule derivaţie, care nu sunt parcurse de energia electrică în drumul ci de la surse spre
consumatori, fiind racordate între fază şi pământ. Aceste celule nu au prevăzut întreruptor.
Din categoria celulelor serie fac parte celulele de circuit şi celulele tipice
schemei, iar din categoria celulelor derivaţie, celulele auxiliare.
Celulele de circuit deservesc circuitele primare prin care se „aduce“ energia de la
surse, respectiv se „dă“ energie spre consumatori şi poartă numele circuitului pe care îi
deservesc. Astfel, se întâlnesc:
-celulă de generator (CG), prin care se racordează generatorul Ia barele colectoare;
-celulă de linie (CL), prin care se racordează linia electrică la barele colectoare;
-celulă de (auto)transformator (CAT sau CT), prin care se racordează
(auto)transformatorul la barele colectoare;
Celulele tipice schemei nu au rol de a deservi un circuit anume ci de a stabilii
legătura electrică între diferitele bare colectoare ale aceleiaşi instalaţii de conexiuni.
Trebuie avut în vedere că există instalaţii de conexiuni la care nodul electric (sistemul de
bare colectoare) constructiv este divizat în mai multe secţiuni (sisteme şi/sau secţii de
bare) care pot lucra fie cuplate fie necuplate între ele. Aceste celule sunt aşa zisele celule
de cuplă şi funcţie de rolul pe care îl au, pot fi:
— celulă de cuplă longitudinală (CCL);
— celulă de cuplă transversală (CCT);
— celulă de cuplă de transfer sau ocolire (CCTr),
respectiv combinaţii ale acestora numite cuple combinate.
Celulele auxiliare au rolul de a permite racordarea transformatoarelor de tensiune
şi a descărcătoarelor la barele colectoare şi poartă numele elementului pe care îl deservesc,
astfel:
- celulă de măsură (CM), prin care se racordează transformatoarele de tensiune
la barele colectoare;
- celulă de descărcător (CD), prin care se racordează descârcătoarele la barele
colectoare.

3.1.2.2 Echiparea celulelor

Echiparea celulelor serie este diferită de cea a celulelor derivaţie. Celulele serie,
după cum s-a precizat mai sus, conţin întreruptor, pe când cele derivaţie nu. Totuşi, orice
celulă se racordează la barele colectoare prin intermediul separatoarelor de bare.
Separatoarele de bare au rolul de a separa vizibil echipamentul din celulă faţă de
barele colectoare, în scopul unor intervenţii directe Ia acest echipament. în acest fel barele
colectoare pot rămâne sub tensiune în cazul intervenţiei la echipamentul unei celule. Lipsa
separatoarelor de bare ar impune, de fiecare dată când este necesar accesul la echipamentul
dintr-o celulă, să fie scoasă de sub tensiune întreaga instalaţie de conexiuni. Şe precizeză
că o celulă conţine atâtea separatoare de bare, Ia câte bare se poate racorda, dar deodată
este închis numai un separator de bare. Deci, separatoarele de bare au şi rol de comutaţie,
în sensul că, atunci când instalaţia de conexiuni este cu mai multe sisteme de bare
colectoare, permit racordarea celulelor la oricare din aceste bare, respectiv trecere
circuitelor de pe o bară pe alta.
In celulele serie este necesar întreruptorul pentru punerea, respectiv scoaterea din
funcţiune a circuitelor, prin care, în general, circulă curenţi mult mai mari decât cei pe care
i-ar putea suporta separatoarele, la comutaţie. Fiind un echipament complex, întreruptorul
se montează încadrat de separatoare (de o parte separatoarele de bare, iar de ceealaltă parte
separatorul de circuit - de linie sau transformator - pentru celulele de circuit, respectiv
încadrat de separatoarele de bare în cazul celulelor de cuplă), pentru a fi oricând revizuit
sau reparat fără a afecta funcţionarea întregii instalaţii de conexiuni căreia îi aparţine şi
totodată, în siguranţă — separat vizibil de restul instalaţiei aflată sub tensiune.
Separatoarele de circuit pot lipsi dacă nu există pericolul ajungerii sub tensiune a
întreruptorului dinspre circuitul pe care îl deserveşte. De asemenea, pentru alimentarea
protecţiei prin relee, care comandă declanşarea întreruptorului la creşterea curentului peste
o anumită valoare prescrisă, lângă întreruptor se montează şi transformatoare de curent.
Se precizează că la conectarea unei celule serie, prima dată se închid
separatoarele şi în final întreruptorul, iar la scoaterea din funcţiune primul care se deschide
este întreruptorul şi pe urmă separatoarele. Când întreruptorul este deschis trebuie ca toate
elementele celulei, în afară de separatoarele de bară, să fie scoase de sub tensiune.
Cu toate precizările de mai sus referitoare la modul de echipare a celulelor,
fiecare dintre acesţea au specificul lor funcţie de tip şi,rol.
Echiparea celulelor de linie. în figura 3.7 sunt prezentate variantele cele mai
uzuale de echipare a celulelor de linie din cadrul instalaţilor de conexiuni cu bare
colectoare şi un întreruptor pe circuit.
Varianta cea mai uzuală de echipare a unei celule de linie este prezentată în figura
3.7, b, iar rolul întreruptorului /, transformatorului de curent TC şi al separatorului de bare
55 este cunoscut din cele prezentate mai sus.
Separatorul de linie SL are rolul de a separa vizibil linia de întreruptorul I, în
scopul de a permite accesul personalului la acesta din urmă, în siguranţă. EI se montează
întotdeauna când linia poate să ajungă sub tensiune nu numai prin alimentare de la
sistemul de bare colectoare (alimentare de la celălalt capăt sau prin lovitură de trăsnet).
Când această posibilitate este exclusă, separatorul de linie SL va putea lipsi, iar celula de
linie va fi echipată conform schemei din figura 3.7, a.
Cuţitele de legare la pământ CLP sunt prevăzute în scopul legării la pământ a
liniei, pentru protecţia personalului în cazul intervenţiei la aceasta. La liniile în cablu,
cuţitele de legare la pământ sunt folosite şi pentru descărcarea sarcinii electrostatice
(capacitive) remanente a cablului, după deconectarea de la sursa de tensiune. în cele mai
multe cazuri, cuţitele de punere la pământ, când există separator .de linie, sunt înglobate ,
în, acesta, dar se. acţionează cu dispozitiv independent de cel al cuţitelor prinpipale ale
separatorului.

Legarea la pământ este o metodă de bază pentru protecţia personalului pe durata

cât efectuează lucrări la o instalaţie electroenergetică scoasă de sub tensiune.
In acest scop la toate extremităţile zonei de lucru trebuie legate la pământ toate
fazele instalaţiei. In staţii, pentru legarea la pământ, se folosesc scurtcircuitoare mobile
sau cuţitele de legare la pământ ale separatoarelor. Scurtcircuitoarele mobile sunt
realizate din conductoare flexibile şi totodată, suficient de groase pentru a nu se topi
înaintea deconectării curenţilor de scurtcircuit datoraţi unei puneri sub tensiune,
accidental, a zonei de lucru. Montarea şi demontarea scurtcircuitoare lor devine cu atât
mai dificilă cu cât tensiunea nominală şi deci gabaritele instalaţiei de- conexiuni sunt
mai mari. Pentru uşurarea şi scurtarea unor astfel de lucrări, în instalaţiile de tensiune
foarte înaltă, cuţitele de legare la pământ se folosesc nu numai pentru linii ci şi pentru
întreruptoare, bare colectoare şi alte echipamente. în acest scop, începând de la
tensiunea de 110 kV fabricile constructoare furnizează separatoare prevăzute cu cuţite
de legare la pământ fie pe una, fie pe ambele părţi. Cu două astfel de separatoare în
figura 3.7, c se reprezintă o celulă de linie, unde, după cum se observă, SB este prevăzut
cu CLP pe o parte, iar SL pe ambele părţi şi pot fi legate la pământ atât linia cât şi toate
bornele întreruptorului.
Echiparea celulelor de transformator. Transformatoarele de forţă cu două
înfăşurări, la ambele niveluri de tensiune, se racordează la barele colectoare prin câte o
celulă care conţine separatoarele de bare SB, întreruptorul I şi transformatorul de curent
TC (fig 3.8), iar pentru transformatorul cu trei înfăşurări, celulele conţin şi separatorul de
transforrrîator ST (fig. 3.9).

Fig. 3.8.

Echiparea celulelor unui Fig.

3.9.Echiparea celulelor unui transformator cu două înfăşurări.
transformator cu trei înfăşurări

Separatorul de trasformator ST are rolul de a permite menţinerea în funcţiune a

transformatorului între celelalte două înfăşurări când se efectuează lucrări la întreruptorul
unei celule. Separatorul de transformator nu trebuie prevăzut în celula corespunzătoare
bornelor înfăşurării primare (care se alimentează de la bare), la un transformator cu trei
înfăşurări dintr-o staţie de distribuţie, întrucât deconectarea întreruptorului din această
celulă conduce la scoaterea din funcţiune a transformatorului în întregime (la întreruperea
tranzitului de energie). Izolarea vizibilă a întreruptorului înspre transformator se poate face
cu separatoarele de transformator din celulele celor două înfăşurări secundare. Aceste
celule conţin separatoare de transformator deoarece efectuarea unor lucrări la întreruptorul
uneia dintre celule, nu trebuie să conducă la întreruperea tranzitului de energie între
înfăşurarea primară şi ceealaltă înfăşurare secundară. De asemenea, separatoarele de
transformator nu au sens în celulele ambelor înfăşurări (primară şi secundară) ale
transformatorului cu două înfăşurări, deoarece efectuarea unor lucrări la oricare îtreruptor
conduce la întreruperea tranzitului de energie prin transformator şi deci, la scoaterea din
funcţiune a acestuia. în acest caz, izolarea vizibilă a întreruptoarelor se realizează cu
separatoarele de bare ale ambelor celule.
Echiparea celulelor de generator şi bloc generator-transformator. De regulă,
în centralele electrice sunt folosite generatoare sincrone eu tensiuni nominale
cuprinse în domeniul 6-24 kV. Acestea se cupleaza la barele colectoare ale unei
instalaţii de conexiuni din staţia electrică de evacuare fie direct (fig. 3.10), fie în
schemă bloc generator-transformator (fig. 3.11). în ambele cazuri cuplarea la barele
colectoare se face printr-o celulă care conţine separatoarele de bare SB, întreruptorul
/ şi transformatorul de curent TC2. Între generator şi întreruptorul celulei, respectiv
între transformatorul blocului şi întreruptorul celulei, nu este nevoie de separator
fiindcă în momentul intervenţiei la întreruptor, în vederea reviziei sau în
eventualitatea unor reparaţii, generatorul este oprit şi deci nu există pericolul
ajungerii sub tensiune din această parte pe timpul intervenţiei.
Cu toate că celula prin care se racordează generatorul la barele colectoare este
foarte simplă, după cum se observă din figurile 3.10 şi 3.11, echipamentul circuitului de
generator este mult mai complex. Astfel, circuitul generatorului mai conţine
transformatorul de servicii proprii TSP, transformatorul de curent TCl de lângă neutru,
grupul de măsură format din separatorul S, siguranţa fuzibilă SF şi transformatorul de
tensiune TT precum şi automatul de dezexcitare rapidă ADR.

Transformatoarele de curent se prevăd la ambele extremităţi ale circuitelor de

generator fiindcă se urmăreşte detectarea scurtcircuitelor care apar în zona dintre aceste
două transformatoare (porţiunea dintre neutrul generatorului şi întreruptor). în regim
normal, curenţii din circuitele secundare ale transformatoarelor de curent TC1 şi TC2 sunt
de acelaşi sens şi au valori egale. în eventualitatea unui scurtcircuit în zona dintre cele
două «transformatoare de curent, cu transformatotul TC1 se măsoară componenta
curentului de scurtcircuit debitat de generator, iar cu transformatorul TC2 componenta
dinspre bare. Aceste componente au sensuri contrare şi prin compararea lor se realizează o
protecţie longitudinală diferenţială, care comandă declanşarea întreruplorului 1. întrucât
acesta deconectează numai componenta curentului de scurtcircuit debitată dinspre bare,
generatorul fiind excitat şi cu rotorul în rotaţie, continuă să debiteze curentul de
scurtcircuit spre locul defect. Pentru eliminarea şi a acestei componente a curentului de
scurtcircuit, generatorul este prevăzut cu automat de dezexcitare rapida ADR, care este pus
în funcţiune odată cu comanda de declanşare a întreruptorului 1.
Grupul de măsură este necesar pentru alimentarea cu tensiune a unor aparate de
măsură şi automatizare specifice generatorului, dar mai ales pentru sincronizare.
Transformatorul de tensiune TT se racordează la bornele generatorului prin siguranţele
fuzibile SF pentru a proteja circuitul generatorului de un eventual scurtcircuit în acesta şi
prin separatorul S pentru a permite efectuarea unor intervenţii la TT şi/sau SF fără a scoate
din funcţiune generatorul.
Echiparea celulelor auxiliare. Celulele auxiliare, în categoria cărora intră
celulele de măsură CM (fig. 3.12) şi celulele de descărcător CD (fig. 3.13), au în
componenţă doar separatorul de bare SB prin care aceste echipamente se racordează la
barele colectoare ale instalaţiei de conexiuni. Totuşi, celulele de măsură din instalaţiile de
conexiuni de medie tensiune ( Un ≤ 35 kV) mai conţin şi siguranţe fuzibile SF (fig. 3.12,
a), care protejează instalaţia faţă de scurtcircuite în transformatoarele de tensiune. Dacă
puterea de scurtcircuit în instalaţia de conexiuni respectivă este mai mare decât puterea de
rupere a siguranţei se poate înseria între

siguranţă şi separator o rezistenţă limitatoare. Această rezistenţă în regim normal de

funcţionare nu influenţează curenţii absorbiţi de transformatorul de tensiune, aceştia
fiind mici, dar în regim de scurtcircuit reduce puterea de scurtcircuit. Pentru tensiuni de
110 kV şi mai mari, nu se fabrică siguranţe fuzibile corespunzătoare puterilor de
scurtcircuit curente în aceste instalaţii. De aceea, la aceste instalaţii de conexiuni, se
acceptă defectele în transformatoarele de tensiune ca defecte pe barele colectoare, fiind
eliminate de protecţia barelor colectoare. In aceste instalaţii de conexiuni,
transformatoarele de tensiune ale celulei de măsură se racordează numai prin
separatorul de bare SB (fig. 3.12, b), întocmai ca şi descărcătoarele din celulele de
descărcător (fig. 3.13).
Celulele de măsură şi cele de descărcător se montează pe orice secţie sau sistem
de bare colectoare care pot să funcţioneze independent. Deci, fiecare sistem sau secţie de
bare colectoare, au propriile lor celule de măsură şi celule de descărcător şi nu aceeaşi
celulă se racordează la toate sistemele de bare colectoare. Separatorul de bare este închis
numai când bara colectare la care se racordează este sub tensiune. De asemenea, întrucât
aceste două categorii de celule se montează în aceleaşi locuri, pentru reducerea numărului
de separatoare de bare din cadrul instalaţiei de conexiuni, în general, se obişnuieşte să se
utilizeze celule de măsură şi descărcător CMD (fig. 3.14).

Având în vedere dezavantajul amintit, referitor la producerea unui scurtcircuit

în TT din celulele de măsură din instalaţiile de conexiuni de înaltă tensiune, precum şi
o serie de alte considerente tehnico-economice, în prezent, în instalaţiile de conexiuni
cu tensiuni > 110 kV nu se mai obişnueşte utilizarea celulelor de măsură şi descărcător
ci a grupurilor de măsură şi descărcător GMD (fig. 3.15) racordate la bornele
transformatoarelor sau pe liniile electrice prin care se alimentează barele colectoare,
înainte de a intra în celula acestora. Pe circuitele prin care nu se alimentează barele
colectoare se montează doar grup de descărcător GD (fig-3.16).
Se face remarca ca, in general, intr-o instalatie de conexiuni se intalnesc fie celule
de masura si descarcator, fie grupuri de masura si descarcator, dar exista si instalatii de
conexiuni de foarte inalta tensiune 750 kV in care s epot intalni atat grupuri de masura si
descarcator cat si celule de masura.
Echiparea celulelor de cupla. Toate tipurile de celule de cupla au in componenta lor un
intrerupator I si transformatorul de curent TC, incadrate de separatoare de bare SB
(fig3.17). De fiecare parte sunt atatea separatoare de bare la cate bare colectoare se va
putea raorda celula respectiva.

3.1.3. Scheme ale instalaţiilor de conexiuni cu bare

colectoare şi un întreruptor pe circuit

Schema electrică de conexiuni este reprezentarea prin semne convenţionale ale

elementelor instalaţiilor electrice şi ale legăturilor dintre acestea. Există diferite scheme de
conexiuni care redau mai mult sau mai puţin amănunţit structura instalaţiilor de conexiuni.
în cadrul acestui paragraf se prezintă scheme monofilare operative care redau legăturile
dintre elemntele instalaţiei de conexiuni corespunzătoare numai unei singure faze, în
scopul unei cât mai eficiente informări cu privire la structura instalaţiei şi a stării operative
a aparatajului de comutaţie (întreruptoare şi separatoare).
 Pentru reprezentarea unei scheme de conexiuni este necesar a se parcurge patru
etape în următoarea ordine:
a) se reprezintă structura nodurilor de conexiuni (sistemele, respectiv secţiile
barelor colectoare) corespunzătoare tipului schemei;
b) se reprezintă celulele tipice schemei;
c) dacă instalaţia de conexiuni este cu celule de măsură şi descărcători, se
reprezintă aceste celule;
d) se reprezintă celulele de circuit corespunzătoare instalaţiei de conexiuni.

3.1.3.1 Scheme cu un singur sistem de bare colectoare

Cea mai simplă schemă de conexiuni cu bare colectoare şi un întreruptor pe

circuit este schema cu un singur sistem de bare colectoare nesecţionat.
Varianta de bază. Schemele cu un singur sistem de bare colectoare în varianta
de bază sunt schemele cu bara colectoare nesecţionată. Aceste scheme cuprind un singur
nod de conexiuni la care sunt racordate circuitele (generatoare, linii şi/sau
transformatoare) cu soluţii de echipare de tipul celor prezentate în paragraful 3.1.2.2.
întrucât există un singur nod de conexiuni, aceste scheme nu prezintă celule tipice
schemei (celule de cuplă), dar pot conţine o celulă de măsură şi descărcător, când
instalaţia de conexiuni este de medie tensiune sau de înaltă tensiune prevăzută cu celulă
de măsură şi descărcător (fig. 3.18), respectiv pot să nu conţină celula de măsură şi
descărcător, când instalaţia de conexiuni este de înaltă tensiune cu grupuri de măsură şi
descărcător (fig. 3.19).

Fig. 3.18. Schema monofîlară a unei instalaţii de conexiuni cu simplu

sistem de bare colectoare nesecţionat şi celulă de măsură şi descărcător
 Fig. 3.19. Schema monofilară a unei instalaţii de conexiuni cu simplu sistem de bare
colectoare nesecţionat şi grupuri de măsură şi descărcător.

Schemele cu simplu sistem de bare colectoare nesecţionat au avantajul că:

- sunt simple (dispoziţie simplă şi clară a circuitelor pe teren, dispoziţia fiecărei Celule în
cadrul instalaţiei de Conexiuni poate fi aleasă fără impedimente, posibilităţi de extindere
iară dificultăţi etc.);
 folosesc un număr minim de aparate de comutaţie (separatoare şi întreruptoare);
 necesită spaţiu redus pentru realizarea instalaţiilor respective;
 se caracterizează prin cheltuieli de investiţie reduse, dar prezintă şi o serie de
dezavantaje ca:
 siguranţă în funcţionare redusă, întrucât orice avarie sau revizie la bara colectoare
sau la un separator de bare necesită scoaterea din funcţiune a instalaţiei de
conexiuni, în întregime, pe întreaga perioadă a evenimentului respectiv;
 prezintă elasticitate scăzută, întrucât permit un singur regim de funcţionare şi
anume funcţionarea în paralel a tuturor circuitelor.
Din aceste cauze schema cu simplu sistem de bare nesecţionat se recomandă a fi
utilizată numai în instalaţiile care alimentează consumatori de importanţă redusă, la care
pot interveni întreruperi în alimentare fără să se producă pagube importante, sau la
consumatori alimentaţi pe mai multe căi.
Schema cu simplu sistem de bare secţionat. Pentru a creşte siguranţa în
funcţionare a schegiei cu simplu sistem de bare colectoare, respectiv pentru a nu fi
scoasă din funcţiune întreaga instalaţie pe toată perioada reparaţiilor sau reviziei barei
colectoare sau a separatoarelor de bare, se recurge Ia secţionarea longitudinală a nodului
de conexiuni (barei colectoare) în două sau mai multe secţii de bare colectoare, care în
mod normal funcţionează în paralel dar pot funcţiona şi independent, fiecare secţie
constituind un nod de conexiuni întocmai ca în cazul schemelor cu un singur sistem de
bare nesecţionat. De asemenea, prin secţionarea barei colectoare se mai urmăreşte,
alimentarea mai sigură a unor consumatori mai importanţi prin racordarea circuitelor
corespunzătoare la secţii de bare diferite, precum şi reducerea gradului de funcţionare în
paralel a circuitelor în scopul micşorării curenţilor în caz de scurtcircuit.
Sectionarea barei colectoare se poate realiza in mai multe variante, dupa cum se
prezinta in figura 3.20

Sectionarea cu un singur separator de cupla S c (fig 3.20 a) reprezinta o solutie cu

investitie minima, dar cu elasticitate foarte redusa in exploatare. Astfel, daca apare un
scurtcircuit pe oricare sectie de bare colectoare, vor declansa automat toate intrerupatoarele
circuitelor sursa si instalatia iese complet din functiune. Deschiderea separatorului de cupla
permite totusi punerea in functiune (sub tensiune) a sectiei neavariata, sectia avariata fiind
pusa in functiune dupa inlaturarea defectului.Exista deci o perioada de timp cand si sectia
neavariata este scoasa din functiune. De asemenea, in cazul unei lucrari sau a unei avarii la
unicul separator de cupla sunt scoase din functiune ambele sectii de bare colectoare pe
toata perioada lucrarilor la acesta.
Acest ultim dezavantaj este parţial remediat prin prevederea unui al doilea
separator de cuplă (fig. 3.20, b). Cele două separatoare 5CI şi SC2 se pot izola vizibil
reciproc, ceea ce permite menţinerea în funcţiune a unei secţii de bare şi când se lucrează
la unul din aceste separatoare.
Elasticitatea maximă o oferă secţionarea prin celula de cuplă longitudinală (fig.
3.20, c). Celula de cuplă longitudinală este compusă din întreruptorul de cupla lci .
transformatorul de curent TC şi separatoarele de bare SB1 şi SB2 spre cele două secţii de
bare colectoare SBCi şi SBC2. Starea normală a cuplei longitudinale este cu întreruptorul şi
separatoarele de bare închise, iar conectările şi deconectările se fac cu întreruptorul. La un
scurtcircuit pe una din secţii vor declanşa automat toate întreruptoarele circuitelor sursă de
pe secţia avariată şi întreruptorul cuplei longitudinale (care are timpul de declanşare reglat
la o valoare mai mică decât timpii de declanşare ai celorlalte întreruptoare din instalaţia de
conexiuni). In felul acesta secţia neavariată rămâne în continuare în funcţiune. Numai un
defect la intreruptorul cuplei longitudinale lCL, eveniment a cărui probabilitate de producere
este redusă, scoate din funcţiune temporar ambele secţii de bare colectoare, până la
deschiderea separatoarelor de bare ale celulei de cuplă.
La secţiile de bare şe racordează circuitele (generatoare, linii şi/sau trans-
formatoare) prin celulele de circuit corespunzătoare şi celulele auxiliare când instalaţia de
conexiuni este cu celule de măsură şi descărcător, întocmai ca în schema cu simplu sistem
de bare colectoare nesecţionat (fig. 3.18 şi 3.19).

3.1.3.2. Scheme cu două sau mai multe sisteme de bare

colectoare şi un întreruptor pe circuit
Dintre schemele cu două sau mai multe sisteme de bare colectoare şi un
întreruptor pe circuit, cele mai uzuale sunt schemele cu două sisteme de bare colectoare.
Totuşi în nodurile de interconexiune internaţională, precum şi în reţelele foarte buclate, se
pot întâlni şi scheme cu trei sisteme de bare colectoare.
Caracteristic acestor scheme este dispunerea paralelă, în teren, a barelor
colectoare, cuplarea acestora prin cupla transversală şi posibilitatea racordării circuitelor la
oricare din bare.
Varianta de bază. în cazul acestor categorii de scheme, ca variantă de bază este
considerată schema cu două sisteme de bare colectoare nesecţionate la care, unul din
sistemele de bare colectoare este sub tensiune, numit sistemul (bara) de lucru BCL sau de
serviciu, iar celălalt este scos de sub tensiune şi reprezintă sistemul (bara) de rezervă
BCR, dar fiecare în parte constituie câte un nod de conexiuni (fig. 3.21 şi 3.22). Fiecare
celulă de circuit este prevăzută cu două separatoare de bare care sunt folosite atât pentru
separarea vizibilă a întreruptorului faţă de barele colectoare, cât şi pentru selectarea
sistemului de bare Ia care circuitul respectiv urmează a fi racordat, respectiv pentru
trecerea circuitelor de pe un sistem de bare pe altul. De asemenea, în instalaţiile de
conexiuni cu celule de măsură şi descărcători (fig. 3.21), pe fiecare sistem de bare
colectoare este prevăzută câte o celulă de măsură şi descărcători, la bare fiind conectată
numai celula corespunzătoare sistemului de lucru, iar dacă instalaţia de conexiuni este
prevăzută cu grupuri de măsură şi descărcător (fig. 3.22), aceste celule auxiliare lipsesc.
Cuplarea celor două noduri de conexiuni (sisteme de bare colectoare) prin închiderea
ambelor separatoare de bare din cadrul unei celule de circuit este interzisă. Cuplarea
sistemelor de bare colectoare poate fi făcută numai prin intermediul celulei de cuplă
transversală compusă din (fig. 3.21 şi 3.22): îritre- ruptorul cuplei ICT, transformatorul de
curent TC şi separatoarele de bare SB1 şi SB2 spre cele două sisteme de bare colectoare.
Starea normală a cuplei transversale este cu întreruptorul deschis şi separatoarele de bare
închise (pot fi şi deschise), iar conectările şi deconectările se fac cu întreruptorul. Pentru
securitatea personalului care face revizii sau reparaţii la barele colectore, în
instalaţiile de conexiuni de foarte înaltă tensiune, separatoarele cuplei transversale
pot fi prevăzute cu cuţite de legare la pământ a celor două sisteme de bare colectoare
şi chiar a întreruptorului, deci cupla transversală va avea structura prezentată în
figura 3.23.
Fig. 3.21. Schema monofilară a unei instalaţii de conexiuni cu dublu sistem
de bare colectoare nesecţionate şi celule de măsură şi descărcător
 In ideea măririi numărului de sisteme de bare colectoare, sunt elaborate şi folosite
scheme cu trei sisteme de bare colectoare (fig. 3.24), iar teoretic şi mai multe. Principiile
enunţate mai sus pentru schemele cu două sisteme de bare colectoare rămân valabile, şi
anume la funcţionaro normală este sub tensiune numai un sistem de bare colectoare, iar
celelalte sunt de rezervă. De asemenea, starea normală a celulei de cuplă transversală este
cu întreruptorul, dar şi cu separatoarele de bare deschise. Celula de cuplă transversală
poate fi realizată în varianta cu trei separatoare de bare (fig. 3.24, b), dar cea mai uzuală şi
elastică este cupla cu patru separatoare de bare (fig. 3.24, a).

Fig. 3.24. Scheme de instalaţii de conexiuni cu trei sisteme de bare colectoare.

Din punct de vedere constructiv, schema cu dublu sistem de bare colectoare (fig.
3.21, respectiv fig. 3.22), prezintă aceleaşi avantaje ca şi schema cu simplu sistem de bare
colectoare (fig. 3.18, respectiv fig. 3.19), iar din punct de vedere funcţional prezintă
avantaje net superioare atât în ceea ce priveşte siguranţa în funcţionare cât şi elasticitatea.
Astfel:
a) Existenţa sistemului de bare colectoare de rezervă şi a celulei de cuplă
transversală permite treccrea tuturor circuitelor de pe un sistem de bare pe altul, în scopul
reviziei sistemului de bare eliberat (scos de sub tensiune), fără scoaterea din funcţiune a
nici unui circuit.
Succesiunea manevrelor de trecere a tuturor circuitelor dc pe sistemul de bare
colectoare de lucru pe sistemul de bare colectoare de rezervă este următoarea:
 se închide cupla transversală;
  se închid separatoarele de bare ale tuturor circuitelor spre bara de
rezervă;
 se deschid separatoarele de bare ale tuturor circuitelor dinspre bara de
lucru;
 se deschide cupla transversală.
In final toate separatoarele de bare spre sistemul de bare scos de sub tensiune în
vederea reviziei vor fi deschise, astfel realizându-se izolarea vizibilă a acestuia, iar dacă
separatoarele de bare ale cuplei transversale sunt prevăzute şi cu cuţite de legare la
pământ, se vor închide şi acestea înspre bara respectivă.
b) Trecerea de pe un sistem de bare pe altul permite şi revizia separatoarelor de
bare fară scoaterea din funcţiune a întregii instalaţii de conexiuni.
Succesiunea manevrelor în vederea scoaterii în revizie a unui separator de bare
dinspre sistemul de bare de lucru este următoarea:
 se deconectează circuitul căruia îi aparţine separatorul;
 se efectuează manevrele de trecere a celorlalte circuite de pe bara de lucru
pe bara de rezervă, în modul precizat la punctul a).
In acest caz este scos de sub tensiune sistemul de bare la care este racordat
separatorul care urmează a fi revizuit şi circuitul căruia îi aparţine acesta, celelalte circuite
funcţionând pe celălalt sistem de bare colectoare.
c) O avarie pe sistemul de bare de lucru conduce la întreruperea în funcţionare a
circuitelor numai pe timpul necesar trecerii acestora pe sistemul de bare de rezervă.
Succesiunea operaţiilor în acest caz este următoarea:
- protecţia declanşează automat întreruptoarele circuitelor racordate la bara
avariată şi scoate de sub tensiune aceasta bară;
- se deschid toate separatoarele de bară dinspre bara avariată pentru a
o izola vizibil;
- se conectează circuitele deconectate dc la bara avariată pe cealaltă bară,
neavariată.
d) Dacă vreun întreruptor dintr-o celulă de circuit se defectează (de exemplu, se
sudează contactele principale ale întreruptorului sau dispozitivul de acţionare al acestuia
este defect), deconectarea circuitului respectiv se poate realiza cu ajutorul cuplei
transversale, folosind barele de rezervă. Pentru aceasta se procedează astfel:
 se închide cupla transversală;
 se închide separatorul de bare al celulei cu întreruptorul defect,spre bara de
rezervă;
 se deschide separatorul de bare al celulei cu întreruptorul defect, dinspre bara de
lucru;
 se deschide cupla transversală.
e) intreruptorul cuplei transversale poate fi folosit pentru înlocuirea, în
funcţiune, a orcărui întreruptor defect din instalaţia de conexiuni, prin TC
racordarea, singură, la sistemul de bare de rezervă a celulei cu întreruptorul defect, acesta
din urmă fiind înlocuit cu o legătură directă (fig. 3.25). Pentru aceasta se procedează astfel:
  dacă întreruptorul se poate manevra, se deconectează circuitul în mod
normal, iar dacă nu, se deconectează circuitul conform celor prezentate la
punctul d);
 se înlocuieşte întreruptorul cu o legătură directă;
 se conectează circuitul (singur) la barele de rezervă (cu separatoarele);
 se închide cupla transversală (circuitul este racordat la BCL pe traseul
reprezentat cu linie punct).
f) Acest tip de scheme permit funcţionarea izolată a unui generator sau a
oricărei alte surse pe al doilea sistem de bare colectoare, dacă se impune efectuarea unor
încercări, sau dacă este necesară alimentarea unor consumatori de la un anumit generator
sau o anumită sursă, în regim insular. Pentru aceasta se trece pe bara de rezervă doar
circuitul sau circuitele respective, conform manevrei de la punctul a, iar în final rămân sub
tensiune ambele bare colectoare, fară legătură între ele.
Schemele cu dublu sistem de bare colectoare, comparativ cu schemele
echivalente dar cu simplu sistem dc bare colectoare, necesită cheltuieli de investiţie cu
circa 20—40 % mai ridicate, din cauza numărului ridicat de aparate (separatoare de bare,
celula cuplei transversale), a prezenţei celui de-al doilea sistem de bare colectoare, a
lucrărilor de construcţii şi a spaţiilor mai mari care rezultă. Prezenţa a două separatoare de
bare în fiecare celulă de circuit, conduce, de asemenea, la creşterea pericolului efectuării
de manevre greşite şi, pentru evitarea acestora, la necesitatea introducerii unor sisteme
eficiente de blocare automată a manevrării greşite a acestor separatoare.
Schemele cu trei sisteme de bare colectoare introduc o şi mai mare elasticitate în
funcţionare decât cele cu două sisteme de bare, prin posibilitatea repartizării celulelor pe
trei sisteme diferite de bare, care pot funcţiona în paralel sau izolat, dar soluţia comportă
dificultăţi constructive importante, iar numărul mare de separatore de bare ridică foarte
acut problema evitării manevrelor greşite. De aceea, schemele cu bare colectoare; triple
sunt folosite rar, în general, în nodurile de interconexiune internaţională, precum şi în
reţelele foarte buclate în care se funcţionează cu sistemul energetic împărţit în mai multe
subsisteme.
După cum s-a arătat mai sus, schemele cu două sisteme de bare colectoare
nesecţionate prezintă o siguranţă şi elasticitate mărită faţă de cele cu un sistem de bare
colectoare. Cu toate acestea, la producerea unui scurtcircuit pe barele de lucru, pentru
scurt timp, sunt scoase din funcţiune toate circuitele. Pentru înlăturarea, parţială, a acestui
dezavantaj, în sensul că la un scurtcircuit pe bara de lucru să iasă din funcţiune numai o
parte din circuite, întocmai cum se întâmplă în cazul schemelor cu simplu sistem de bare
colectoare secţionat, se poate folosi una din următoarele două căi:
  regimul de lucru pe ambele sisteme de bare colectoare;
 combinarea secţionării elastice cu secţionarea rigidă.
Regimul de lucru pe ambele sisteme de bare colectoare. Acest regim se obţine
racordând o parte din circuite pe un sistem de bare colectoare, iar cealaltă parte pe celălalt
sitem de bare, ambele sisteme de bare colectoare fiind sub tensiune şi cupla transversală
închisă (fig. 3 .26). De obicei, fiecare grup de circuite racordate la cele două sisteme de
bare conţin atât circuite de sursă (care „aduc“ energia) cât şi de consumatori (care „dau“
energia în reţeaua sistemului).
La un scurtcircuit pe o bară colectoare, declanşează automat cupla transversală
(are temporizarea protecţiei reglată la o valoare mai mică decât a celorlalte întreruptoare
din schemă) şi întreruptoarele circuitelor racordate la bara respectivă. Circuitele racordate
la sistemul de bare neavariat rămân în funcţiune.
Dezavantajul acestui mod de funcţionare constă în faptul că se pierde rolul de
rezervă al unui sistem de bare colectoare. Totuşi, la gradul de siguranţă al aparatajului
modern de înaltă tensiune, se apreciază că numai în cazuri rare este ncesară menţinerea
unui sistem de bare colectoare ca sistem de rezervă. In schimb, apare mai frecvent
necesitatea ca în regimuri de funcţionare normală sau în urma avariilor în reţeaua
sistemului electroenergetic, să se poată realiza funcţionarea grupând diferit sursele şi
consumatorii, în sensul creşterii siguranţei în funcţionare corespunzător situaţiei din zona
şi perioada respectivă.

L1 Sursa l Sursa2 L2

Fig. 3.26. Regimul de lucru pe ambele sisteme de bare colectoare

într-o instalaţie de conexiuni cu dublu sistem de bare colectoare
nesecţionate.

In acest regim cupla transversală are rolul cuplei longitudinale din cadrul unei
instalaţii cu simplu sistem de bare colectoare secţionat. Totuşi, schema cu dublu sistem de
bare colectare în regimul de lucru pe ambele sisteme de bare colectoare, prezintă avantaje
faţă de cea cu simplu sistem de bare secţionat, şi anume: permite diferite grupări ale
circuitelor pe cele două sisteme de bare colectoare (care în acest regim de funcţionare
sunt două secţii), iar la o avarie pe un sistem de bare sunt scoase din funcţiune circuitele
aferente numai pe timp scurt, cât se fac manevrele de trecere a acestora pe bara
neavariată.
Combinarea secţionării elastice cu secţionarea rigidă. Pentru mărirea numărului
nodurilor de conexiuni ale instalaţiilor de conexiuni cu bare colectoare se folosesc două
 modalităţi:
 Secţionarea longitudinală, care conduce la mărirea numărului nodurilor
de conexiuni prin mărirea numărului secţiilor de bare colectoare
obţinandu-se scheme cu două sau mai multe secţii de bare colectoare,
fiecare circuit putând fi racordat doar la una dintre secţiile de bare
rezultate. Datorită acestei rigidităţi în racordarea circuitelor, secţionarea
longitudinală mai este denumită şi secţionare rigidă;
 Secţionarea transversală, care conduce Ia mărirea numărului
nodurilor de conexiuni prin mărirea numărului sistemelor de bare
colectoare, obţinandu-se scheme cu două sau mai multe sisteme de
bare colectoare, fiecare circuit putând fi racordat la toate sau cel puţin
la câteva dintre sistemele de bare rezultate. Datorită acestei elasticităţi
în racordarea circuitelor, secţionarea transversală mai este denumită şi
secţionare elastică.

Principalele avantaje urmărite prin ambele modalităţi de secţionare sunt

creşterea siguranţei în funcţionare şi posibilitatea de micşorare a curenţilor de
scurtcircuit prin reducerea gradului ide paralelism a circuitelor.
In cazul schemelor cu două sau mai multe sisteme de bare colectoare, gradul
de secţionare poate fi în continuare adâncit prin aplicarea secţionării longitudinale. în
instalaţiile de conexiuni cu două sisteme de bare colectoare, mai frecvent se utilizează
secţionarea longitudinală numai a sitemului de bare de lucru, obţinându-se scheme cu
dublu sistem de bare colectoare dintre care unul secţionat. în mod normal, la o astfel de
instalaţie, fiecare secţie de bare este prevăzută cu o celulă de cuplă transversală, între
secţii sunt prevăzute celule de cuplă longitudinală (fig. 3.27), iar circuitele sunt
racordate la sistemul de bare de lucru SBCL, adică cel secţionat.

Fig. 3.27. Combinarea secţionării transversale cu cea longitudinală.

Având în vedere că se prevăd cuple transversale pentru fiecare secţie de bare,

sistemul de bare de rezervă SBCR reprezintă rezervă pentru toate secţiile de bare. în
cazul unei avarii sau revizii a sistemului de bare de lucru la oricare din secţiile
instalaţiei de conexiuni, circuitele corespunzătoare acestei secţii sunt trecute pe sitemul
de bare de rezervă. Cupla transversală, respectiv cuplele transversale a secţiilor vecine
vor lua funcţia cuplelor longitudinale, care în acest caz vor fi deschise.
 3.1.3.3 Variante pentru ocolirea întreruptoarelor
Datorită solicitărilor la care sunt supuse în exploatare şi a complexităţii
constructive, întreruptoarele sunt aparatele din instalaţiile de conexiuni care, în medie,
necesită cele mai frecvente lucrări de întreţinere sau de remediere a unor defecte. în
instalaţiile de conexiuni cu bare colectoare şi un singur întreruptor pe circuit, pe durata
efectuării acestor lucrări la întreruptoarele din celulele de circuii, se întrerupe
funcţionarea circuitelor respective şi, ca urinare, se înregistrează daune.
Aceste daune se pot datora atât întreruperii în alimentarea consumatorilor, cât şi
creşterii pierderilor de energie ca o consecinţă a înrăutăţirii circulaţiei de curenţi în reţeaua
sistemului electroenergetic.
Pentru reducerea acestor daune, uneori este justificată aplicarea unor mijloace —
cu investiţii suplimentare — pentru ca la circuitele de importanţă deosebită, lucrările la
întreruptoarele din celulele corespunzătoare să se poată efectua fară întreruperea în
funcţionare a circuitului respectiv. în acest sens, în instalaţiile de conexiuni cu unul sau,
respectiv, mai multe sisteme de bare colectoare se utilizează sistemul de transfer {ocolire),
iar în instalaţiile cu două sau mai multe sisteme de bare colectoare se pot utiliza şi
separatoarele de şuntare. Aceste mijloace permit crearea unei legături ocolitoare, pentru
racordarea circuitului, la a cărui întreruptor se lucrează, la barele colectoare. Se precizează
că la baza realizării acestei legături ocolitoare stă prevederea că fiecare circuit racordat la
barele colectoare trebuie să fie deservit de un întreruptor.
Utilizarea sistemului de transfer (ocolire). Sistemul de transfer fig 3.28 se
compune din barele de transfer (ocolire) BCTr sau (BOC), celula cuplei de transfer
(ocolire) CCTr si separatoarele de transfer ocolire Soc pentru racordarea selectiva, la barele
de ocolire, a circuitelor a caror intrerupator urmeaza a se revizuii sau repara.

Deoarece aplicarea sistemului de transfer necesită investiţii suplimentare

apreciabile, acesta se foloseşte numai în instalaţiile de conexiuni de înaltă şi foarte inaltă
tensiune, care conţin circuite de importanţă deosebită a căror ieşire din funcţiune are
consecinţe grave asupra sistemului electroenergetic. De asemenea, în aceste instalaţii se
obişnuieşte să fie racordate la sistemul de transfer (ocolire), în general, circuitele de linie şi
mai rar cele de (auto)transformator. Circuitele de (auto)transformator nu se obişnuieşte să
se racordeze la sistemul de transfer, fiindcă revizia întreruptoarelor din celulele lor, în
general, se efectuează concomitent cu revizia (auto)transformatorului.
Modul de ocolire a întreruptoarelor utilizând sistemul de transfer se prezintă în
figura 3.29 pentru instalaţiille de conexiuni cu simplu sistem de bare colectoare (fig.
3.29, a - nesecţionat, fig. 3.29, b - secţionai) şi în figura 3.30 pentru instalaţiilede
conexiuni cu dublu sistem de bare colectoare nesecţionate. Se observă că în acest caz
toate celulele de circuit conţin separatorul de line, respectiv de transformator. în caz
contrar nu s-ar putea efectua izolarea vizibilă a întreruptorului celulei pe perioada
reviziei sau reparaţiei, cu circuitul în funcţiune (sub tensiune),

Fig. 3.29. Schema unei instalaţii de conexiuni cu simplu sistem de bare

colectoare şi sistem de transfer: a — bare colectoare nesecţionate; b - bare colectoare
secţionate.
 In cazul reviziei sau reparaţiei întreruptorului unui circuit, manevrele trebuie
efectuate în aşa fel încât tranzitul de energie prin circuit să nu fie întrerupt nici un
moment, iar circuitul respectiv să fie racordat la acelaşi sistem de bare colectoare la
care era racordat şi înainte, prin celula proprie. Succesiunea mane vrelor în vederea
scoaterii în revizie a unui întreruptor al unei celule racordate la sistemul de transfer
este următoarea:
- se închide separatorul de bare al cuplei de transfer spre bara colectoare pe care este
conectat circuitul a cărui întreruptor urmează a fi scos în revizie sau reparat;
- se închide separatorul de transfer al celulei cuplei de transfer;
- se închide întreruptorul cuplei de transfer pentru a verificastarea barelor de transfer;
- se deschide întreruptorul cuplei de transfer;
- se închide separatorul de transfer din celula de circuit a cărui întreruptor urmează a fi
scos în revizie sau reparat;
- se închide întreruptorul cuplei de transfer;
- se deschide întreruptorul celulei de circuit;
- se deschid separatoarele celulei de circuit.
Intrucât pe timpul reviziei sau reparaţiei întreruptorului celulei de circuit,
rolul acesteia este preluat de celula de cuplă de transfer, se impune ca aceasta (cupla)
să fîe echipată cu toate tipurile de protecţii ale tuturor celulelor de circuit din cadrul
instalaţiei de conexiuni, care se pot racorda la sistemul de transfer. De asemenea, nu
este admisă ocolirea simultană a două sau mai
un singur întreruptor (cel al cuplei de transîer) ar deservi simultan mai mune circuite.
Utilizarea separatoarelor de şuntare. Schemele cu două sisteme de bare
colectoare permit ocolirea întreruptoarelor şi fară a introduce sistemul de transfer, şi
anume introducând în Cadrul celulelor de circuit câte un separator de şuntare SS (fig. 3.31)
şi folosind drept bară de transfer unul din sistemele de bare colectoare, iar ca celulă de
cuplă de transfer celula de cupla transversală

Fig. 3.31. Scheme ale instalaţiilor de conexiune cu două sisteme de bare colectoare şi
separatoare de şuntare.

In cazul schemei din figura 3.31, a, ca sistem de bare de transfer poate fi folosit
numai sistemul BC2, iar pe timpul ocolirii întreruptoarelor circuitele pot fi racordate
numai la sistemul de bare colectoare BC1, pe calea reprezentată cu linie întreruptă. în
cazul schemei din figura 3.31, b, cu preţul unui separator suplimentar Ssupl se permite
utilizarea oricărui sistem de bare colectoare ca bare de transfer.
Instalaţiile de conexiuni în care se utilizează separatoare de şuntare, faţă de cele
care utilizează sistemul de transfer, se realizează cu investiţii mai mici, dar prezintă
următoarele dezavantaje, şi anume:
- pe durata fiecărei ocoliri, un sistem de bare este blocat ca sistem de bare de
transfer şi dispare posibilitatea folosirii lui ca sistem de rezervă;
- pe durata ocolirii nu se poate utiliza regimul de lucru pe ambele sisteme de
bare colectoare.
Aceste dezavantaje au limitat răspândirea acestor tipuri de scheme în
instalaţiile de conexiuni de importanţă deosebită.

3.1.3.4 Utilizarea cuplelor combinate pentru reducerea

costurilor instalaţiilor
Instalaţiile de conexiuni cu tensiuni ridicate şi un important tranzit de energie, de
obicei se utilizează ambele modalităţi de perfecţionare a siguranţei în funcţionare:
secţionarea şi sistemul de transfer. într-o astfel de situaţie, în scopul realizării unor
economii de investiţii prin reducerea numărului de celule de cuplă, se folosesc cuplele
combinate.
Cuplă longo-transversală. în cazul schemelor de conexiuni cu dublu sistem de
bare colectoare secţionate, efortul de investiţii poate fi sensibil micşorat prin combinarea
cuplelor transversale cu cupla longitudinală. Astfel, în schemele cu două sisteme de bare şi
bara de lucru secţionată, cu două secţii de bare, în loc de două cuple transversale şi o cuplă
longitudinală (trei întreruptoare) se poate folosi o singură cuplă longo-tranşversală ca în
figura 3.32 (un singur întreruptor).

Cuplele combinate se pot utiliza şi în cazul în care ambele sisteme de bare colec-
toare (de lucru şi de rezervă) ar fi secţionate. Astfel, în figura 3.33 se prezintă două
exemple de cuple combinate pentru o schemă cu dublu sistem de bare colectoare şi
ambele sisteme de bare colectoare secţionate, cu două secţii de bare, când în loc de
patru celule de cuplă (două transversale şi două longitudinale) se utilizează o singură
celulă de cuplă. în varianta din figura 3.33, a pot fi realizate două cuple transversale.

Cuplă longitudinală-ocolire. In cazul schemelor cu simplu sistem de bare

colectoare secţionat şi sistem de transfer, când, după cum se ştie, în varianta de bază (fig.
3.29, b) se utilizează o cuplă longitudinală şi una de transfer, se poate recurge la o soluţie
mai economică combinându-se aceste două cuple într-o cuplă combinatăoluţie mai
economică combinându-se aceste două cuple într-o cuplă combinată longitudinală +
transfer (fig. 3.34). Soluţia se utilizează în instalaţiile de conexiuni care implică o folosire
mai rară a barelor de transfer deoarece, pe timpul reviziei unui întreruptor, cupla
combinată având funcţia de cuplă de transfer, nu mai este posibilă cuplarea celor două
secţii de bare.
 Cuplă de ocolire+transversală. In cazul schemelor cu dublu sistem de bare
colectoare nesecţionat şi sistemdetransfer, când învarianta de bază se utilizează o cuplă
transversală şi una de transfer (fig. 3.30), se poate recurge la o soluţie mai economică
combinându-se aceste două cuple într-o cuplă combinată de ocolire + transversală în
variantele din figura 3.35. Soluţia se utilizează în instalaţiile de conexiuni care implică o
folosire mai rară a barelor de transfer deoarece, pe timpul reviziei unui întreruptor, cupla
combinată având funcţia de cuplă de transfer, nu mai este posibilă efectuarea manevrei de
trecere a circuitelor de pe sistemul de bare de lucru pe cel de rezervă sau utilizarea regimului
de lucru pe ambele sisteme de bare colectoare.

Toate aceste variante economice de cuple combinate prezentate mai sus, prezintă
două importante dezavantaje şi anume:
— realizarea lor practică se poate face numai adoptând soluţii constructive
complicate, necesitând spaţiu mare‘şi încrucişări de conductoare care măresc probabilitatea
de apariţie a avariilor, cu urmări deosebit de grave pentru instalaţia de conexiuni şi implicit
pentru sistemul eletroenergetic;
— întrucât cuplele combinate îndeplinesc mai multe funcţii şi la un moment dat
fiind blocate într-o anumită funcţie, la nevoie nu pot fi utilizate într-o altă funcţie, ceea ce
poate să conducă la pagube importante.
Din aceste motive, cuplele combinate se folosesc rar. Se utilizează frecvent doar ca
o etapă iniţială într-o instalaţie în curs de dezvoltare, adăugându-se în final cuple complete.
 3.1.4. Soluţii constructive pentru instalaţiile de
conexiuni cu bare colectoare şi un întreruptor pe circuit

In concordanţă cu tipul constructiv al echipamentelor circuitelor primare, instalaţiile

electrice de conexiuni cu tensiunea până la 20 kV inclusiv se amplasează, de regulă, în spaţii
închise (clădiri de zid sau cabine metalice) pentru a fi protejate împotriva intemperiilor. La
tensiuni mai mari de 20 kV ele pot fi amplasate fie în aer liber, fie în spaţii închise (clădiri de
zid), alegerea între aceste două soluţii facându-se pe baza unor studii tehnico-economice.
în funcţie de locul unde este amplasat aparatajul din cadrul instalaţiilor de
conexiuni, acestea se împart în două categorii:
— instalaţii de conexiuni exterioare;
— instalaţii de conexiuni interioare, iar în
funcţie de mediu izolant, există instalaţii:
— în mediul izolant aer,
— în alte medii izolante decât aerul.

3.1.4.1. Instalaţii de conexiuni exterioare

Instalaţiile de conexiuni exterioare se realizează în mediu izolant aer şi se
caracterizează prin amplasarea aparatajului afară în aer liber pe fundaţii sau suporţi din beton
armat. în funcţie de modul în care este dispus aparatajul se întâlnesc:
— instalaţii de tip înalt, la care echipamentul electric este dispus în cel puţin două
niveluri suprapuse, la nivelul superior fiind amplasate separatoarele de bare;
— instalaţii de tip semiînalt, unde aparatajul primar este dispus pe un singur nivel,
amplasat pe suporţi, la o înălţime care nu necesită îngrădirea echipamentului pentru protecţia
personalului;
- instalaţii joase, unde aparatajul primar, de asemenea, este dispus la acelaşi nivel,
dar amplasat pe fundaţii de mică înălţime, necesitându-se îngrădiri pentru protecţia
personalului.
Instalaţiile din prima categorie sunt puţin răspândite, iar cele din categoria a treia se
utilizează numai la tensiuni foarte înalte unde aparatajul este voluminos şi greoi, cel mai des
întâlnite fiind instalaţiile din categoria a doua.
In cadrul instalaţiilor de tip semiînalt şi joase care, de fapt, prezintă aceleaşi
structuri constructive, barele colectoare şi legăturile la aparate sunt realizate din conductoare
neizolate flexibile (de genul celor folosite la liniile electrice aeriene) şi, mai rar, rigide (din
aluminiu, aliaje de aluminiu, cupru sau, în mod excepţional, din oţel). Conductoarele
flexibile se instalează întinse între suporţi, între suporţi şi aparate sau numai între aparate, iar
cele rigide se montează pe izolatoare suport sau pe bornele aparatelor, folosind diferite
sisteme de fixare (complet rigidă, trecere liberă sau elastică).
Suporţii sunt realizaţi din beton armat sau oţel şi au forme constructive foarte
diferite. în figura 3.36 sunt prezentate câteva tipuri de suporţi. Cei mai utilizaţi sunt suporţii
de tipul a şi b când conductoarele sunt dispuse în plan orizontal, cu deosebirea că în cazul
variantei a se obţin distanţe mai mici între faze, iar în varianta b rigla este mai avantajos
utilizată. Suporţii de tipul c şi d se utilizează în cazul unor restricţii severe de teren fiindcă
permit o micşorare suplimentară a deschiderilor, pe orizontală, în raport cu variantele a şi b,
prin dispunerea conductoarelor într-un plan înclinat, ocolirea stâlpilor de către conductorul
din mijloc fiind realizată cu ajutorul unui lanţ de susţinere atârnat de o consolă suplimentară.

Există o varietate foarte mare de structuri constructive ale instalaţiilor de conexiuni

de tip semiînalt şi respectiv de tip jos, determinate de:
 tipul separatoarelor şi a întreruptoarelor;
 tipul căilor de curent;
 izolaţia şi suporţii;
 schema de conexiuni a instalaţiei;
 restricţiile de spaţiu, dar în toate cazurile, aparatajul celulelor se desfăşoară
pe o direcţie perpendiculară pe direcţia barelor colectoare.
Instalaţiile de conexiuni cu simplu sistem de bare colectoare, în general, nu ridică
nici o dificultate în ceea ce priveşte realizarea pe teren. In figura 3.37 se prezintă o secţiune
printr-o astfel de instalaţie în care barele colectoare sunt instalate întinse între suporţi de
“tipul celor reprezentaţi în figura 3.36, c şi cu plecarea circuitelor într-o singură direcţie faţă
de barele colectoare, iar în figura 3.38 este dat un exemplu de secţiune printr-o instalaţie de
conexiuni, tot cu bară colectoare simplă, dar cu barele colectoare întinse între suporţi de tipul
celor reprezentaţi în figura 3.36, b şi cu plecarea circuitelor, dintr-un pas de celulă, în ambele
părţi ale barelor colectoare.
In cazul instalaţiilor de conexiuni cu dublu sistem de bare colectoare, în locul
încercuit în schema de conexiuni a unui circuit de linie din figura 3.39 reprezentată în două
variante, apar încrucişări ale căilor de curent, care apar şi fizic între legăturile elementelor
celulelor cu barele colectoare. Modul de soluţionare a acestor încrucişări, care depinde de
modul de amplasare şi tipul separatoarelor de bare, conduce la existenţa a două categorii de
instalaţii de conexiuni în ceea ce priveşte nivelurile elementelor conductoare, şi anume:
— instalaţii cu trei niveluri conductoare pe verticală;
— instalaţii cu două niveluri conductoare pe verticală.

Fig. 3.39. Incrucişări ale căilor de curent.

Daca se ia in considerare si faptul daca instalatia permite sau nu plecari in ambele

parti ale barelor colectoare din acelasi pa de celula , rezulta solutiile constructive ale
instalatiilor de conexiuni cu dublu sistem de bare colectoare prezentate in tabelul 3.1.
 Figura 3.40 reprezintă o celulă de linie dintr-o instalaţie de conexiuni cu dublu
sistem de bare colectoare cu plecări într-o singură parte a barelor colectoare dintr-un pas
de celulă, cu trei niveluri conductoare (n1 nivelul legăturilor la aparate; n2 — nivelul
barelor colectoare; n3 - nivelul legaturilor transversale), cu portal central realizat cu un
suport cadru central care se întinde în lungul barelor colectoare, între cele două sisteme de
bare colectoare. Separatoarele de bare sunt amplasate perpendicular pe barele colectoare şi
decalate faţă de bare în plan orizontal, ceea ce permite utilizarea separatoarelor cu
deschiderea cuţitelor în plan vertical (separatoare tip cuţit).

Fig. 3.40. Dispunerea echipamentului electric al unei celule dintr-o instalaţie de conexiuni
de tip semiînalt cu dublu sistem de bare colectoare şi legături la aparate la trei niveluri.
 Utilizarea separatoarelor cu deschiderea cuţitelor în plan orizontal (separatoare tip
rotativ) permite amplasarea lor sub barele colectoare şi renunţarea la nivelul legăturilor
transversale n3 rezultând structura cu plecări într-o singură parte a barelor colectoare dintr-
un pas de celulă, cu două niveluri conductoare ( n 1 — - nivelul legăturilor la aparate şi n 2
— nivelul barelor colectoare). în figura 3.41 este reprezentată o celulă de linie dintr-o
astfel de structură în care separatoarele de bare sunt amplasate pe un singur şir, paralel cu
barele colectoare, ceea ce permite realizarea legăturilor transversale în raport cu barele
colectoare, Ia nivelul legăturilor Ia aparate. Şi modalităţile de amplasare a separatoarelor
de bare prezentate în figura 3.42 permit, de asemenea, realizarea structurii cu două
niveluri. De asemenea, o astfel de structură mult mai compactă (fig. 3.43) poate fi realizată
cu separatoare pantograf (monocoIoană). în cadrul acestor structuri, legăturile dintre
aparate se pot realiza din bare rigide (din ţeavă), ceea ce se utilizează mai ales la tensiuni
foarte înalte.

Fig. 3.41. Dispunerea echipamentului electric al unei celule dintr-o instalaţie de conexiuni
de tip semiînalt cu dublu sistem de bare colectoare şi legături la aparate la două niveluri.
 Fig. 3.43. Dispoziţia echipamentului electric al unei celule cu separatoare pantograf, dintr-o
instalaţie de conexiuni de tip semiînalt cu dublu sistem de bare colectoare şi legături la aparate la
două niveluri, cu barele colectoare montate sus.

O altă soluţie de realizare a structurii cu două niveluri este cea prezentată în figura
3.44. Separatoarele de bare sunt aşezate în linie perpendicular pe barele colectoare care sunt
fixate de izolatoarele separatoarelor de bare, astfei că barele colectoare şi legăturile la aparate
constituie un nivel al conductoarelor. în cel de-al doilea nivel, superior acestuia, se
amplasează legăturile transversale în raport cu barele colectoare. în această structură, barele
colectoare sunt realizate din conductoare rigide sub formă de ţeavă. O structură asemănătoare
(fig. 3.45) se obţine în cazul folosirii separatoarelor pantograf (monocoloană).
 Caracteristic pentru toate variantele prezentate până acum, corespunzătoare
instalaţiilor de conexiuni cu dublu sistem de bare colectoare este faptul că racordul circuitelor
ce vin pe două laturi opuse ale barelor colectoare nu se poate face în acelaşi câmp de celule,
ci în câmpuri separate (în tandem).
In mod uzual, pentru a rezolva acest dezavantaj, respectiv pentru a permite racordul
în acelaşi câmp (faţă în faţă) a două circuite la barele colectoare, se utilizează următoarele
căi:
-se amplasează unele separatoare de bare în lungul barelor colectoare, iar altele
perpendicular pe bare (fîg. 3.46), soluţie care permite doar Întrepătunderea celulelor vecine
care pleacă în sens contrar;
 - se montează separatoarele de bare în unghi drept (fig. 3.47), când se obţin
instalaţii de conexiuni mai compacte, în ceea ce priveşte utilizarea terenului, faţă de soluţia
precedentă;

- se dublează unul din sistemele de bare colectoare, amplasându-1 în formă de U

(fig. 3.48), când pentru celulele aşezate faţă în faţă de ambele părţi ale barelor colectoare, se
pot utiliza oricare din structurile prezentate în figurile 3.40—3.45. Această soluţie se aplică şi
la instalaţiile de conexiuni cu dublu sistem de bare la care bara de lucru este secţionată
longitudinal, cele două secţii de bare fiind plasate de o parte şi de cealaltă a barelor de
rezervă.
In ţara noastră se utilizează mult scheme cu două sisteme de bare colectoare şi sistem
de transfer. Este de remarcat faptul că toate soluţiile referitoare la structurile constructive ale
instalaţiilor cü dublu sistem de bare prezentate mai sus se pretează la aplicarea sistemului de
transfer. In cazul în care la barele de transfer se leagă doar unele din circuite, se obişnueşte să
se amplaseze toate aceste circuite, cu celulele corespunzătoare, de aceeaşi parte a barelor
colectoare, amplasând şi sistemul de transfer de partea respectivă, cu barele de transfer
paralel cu barele colectoare. Structura celulelor respective este cea din figura 3.49.
 Dacă nu se pot grupa toate circuitele care se leagă la sistemul de transfer de aceeaşi
parte a barelor colectoare, se obişnuieşte aplicarea uneia din următoarele două soluţii:
a) barele de transfer se amplasează paralel cu barele colectoare de o singură parte a
acestora (de obicei, de partea unde se situează majoritatea circuitelor cu celulele
corespunzătoare legate la sistemul de transfer), pentru celulele circuitelor de această parte
utilizându-se structura prezentată în figura 3.49, iar pentru cele ale circuitelor cu celulele de
cealaltă parte, structura din figura 3.50, de data aceasta fiind necesară traversarea barelor
colectoare pentru racordarea circuitelor la celulele proprii şi la sistemul de transfer, astfel
rezultând o pânză de conductoare ce traversează barele colectoare;

0--r------r — -I-©

Fig. 3.50. Celulă de transformator cu transformatorul de partea opusă barelor de transfer, dintr-o
instalaţie de conexiuni de tip semiînalt pe două niveluri, cu bare de transfer numai pe o parte a
barelor colectoare şi circuitele amplasate pe ambele părţi ale barelor colectoare.
b) barele de transfer se amplasează de ambele părţi faţă de barele colectoare, celc
două părţi legându-se între ele, într-un câmp de celulă, prin conductoare care
supratraversează barele colectoare. în figura 3 .51 se redă, pentru o instalaţie de conexiuni cu
dublu sistem de bare colectoare cu un sistem de bare amplasat în formă de U şi sistem de
transfer, modul de legare între ele a celor două părţi ale barelor de transfer prin conductoare
de supratraversare a barelor colectoare plasate în câmpul celulei de ocolire şi a unei celule de
măsură. Pentru celulele circuitelor se utilizează structura prezentată în figura 3.49.
 3.1.4.2 Instalaţii de conexiuni interioare în mediu izolant aer

Instalaţiile de conexiuni interioare cu mediul izolant aer se caracterizează prin

amplasarea aparatajului în interiorul unei clădiri. Un principiu de bază în ceea ce priveşte
realizarea aceestor instalaţii de conexiuni este amplasarea aparatajului celulelor în aşa fel
încât efectele unui eventual arc electric, ce se poate produce la o avarie sau la o manevră
greşită, să fie limitate numai la nivelul celulei respective.
La instalaţiile interioare cu tensiuni de serviciu sub 35 kV, distanţele de izolare
sunt relativ mici şi prin aşezarea compactă a echipamentelor, condiţia de mai sus se
asigură prin separarea celulelor prin pereţi despărţitori, rezultând instalaţii de structură
celulară cu pereţi despărţitori care pot fi de tip deschis şi de tip închis.
Instalaţiile de structură celulară cu pereţi despărţitori de tip deschis se
caracterizează prin amplasarea echipamentelor circuitelor primare (celulelor) şi a căilor de
curent, precum şi modul de realizare a pereţilor despărţitori dintre celule, astfel încât să
permită un control vizual direct al echipamentelor celulelor. Pereţii despărţitori dintre
celulele instalaţiei de conexiuni pot fi executaţi din zidărie de cărămidă, beton armat
monolit, plăci de beton armat prefabricate sau din profile metalice din oţel de care se
fixează tablă de oţel, azbociment, respectiv plăci pe bază de ipsos cu diverse; ingrediente.
Echipamentul primar corespunzător unei celule poate fi amplasat pe un nivel sau pe mai
multe niveluri. La dispunerea pe mai multe niveluri, echipamentele şi căile de curent se
desfaşoară „pe verticală“, ocupând toate nivelurile clădirii. Barele colectoare se
amplasează în partea superioară a nivelului superior, urmând celelate echipamente în
ordinea din schema de conexiuni, amplasate la acest nivel (separatoarele de bare şi
eventual intreruptoarele) şi la nivelul inferior (eventual întreruptoarele, bobinele de
reactanţă, separatoarele de linie etc.). Celulele instalaţiei de conexiuni sunt înşirate de-a
lungul clădirii fie pe rând, fie pe două sau mai multe rânduri. în lungul şirurilor de celule
se formează coridoare de acces.
Instalaţiile de structură celulară cu pereţi despărţitori, de tip închis sunt formate din
elemente celulare prefabricate, complet închise, o celulă cuprinzând elementele unui circuit
primar. Pereţii celulelor se realizează din tablă de oţel. Elementele celulare prefabricate sunt
înşirate de-a lungul clădirii constituind instalaţia de conexiuni.
La instalaţiile interioare de înaltă tensiune cu tensiuni de serviciu de 110 kV şi mai
mari, din cauza distanţelor de izolare mult mai mari, aparatele şi căile de curent ale celulelor
amplasându-se la distanţe mari între ele, limitarea efectelor unui eventual arc electric numai
la celula respectivă este asigurată şi Iară pereţi despărţitori între celule. La aceste tensiuni,
instalaţiile de conexiuni sunt de structură tip hală, la care principiile constructive sunt
asemănătoare instalaţiilor de tip exterior. în majoritatea cazurilor se foloseşte echipament
destinat montării în exterior, pentru că la tensiuni înalte, în general, fabricile nu construiesc
echipament destinat a fi montat în interior. Instalaţiile de acest tip au dimensiuni mai mici
decât instalaţiile exterioare cu mediu izolanl aer, pentru aceeaşi schemă de conexiuni,
deoarece distanţele de izolaţie sunt mai reduse, echipamentele fiind practic neafectate de
condiţiile atmosferice. De asemenea, suprafaţa de teren necesară este mult redusă la aceasta
contribuind şi faptul că între circuitele vecine se folosesc îngrădiri de circulaţie, ceea ce
reduce mult pasul celulei, iar dacă se aplică amplasarea echipamentelor celulelor în două,
respectiv (mai rar) trei niveluri se reduce şi lăţimea clădirii (halei). Barele colectoare pot fv
realizate din conductoare flexibile sau rigide, dispuse în linie sau în formă de U. La
instalaţiile de 110 kV, barele flexibile se fixează la capetele halei prin lanţuri de izolatoare
duble, legate direct de zidurile clădirii sau de cadre independente de clădire (dacă acestea nu
este dimensionată să preia sarcinile respective), iar la deschideri mari se susţin suplimentar,
în deschidere, cu lanţuri duble de izolatoare montate în V, fixate de tavanul clădirii. La
tensiuni de 220 kV sau mai mări, barele colectoare sunt susţinute (în cazul barelor rigide) sau
întinse (în cazul barelor flexibile) de construcţii independente de clădire şi, ca urmare,
clădirea ia forma unei hale de construcţie uşoară destinată numai protecţiei echipamentului
de agenţii atmosferici. Ca urmare structurile constructive ale acestor instalaţii sunt întocmai
ca cele ale instalaţiilor exterioare.
In figura 3.52 este reprezentată secţiunea printr-o instalaţie interioară de 110 kV cu
două sisteme de bare colectoare, cu celulele dispuse pe două şiruri, realizată în România.
Echipamentul este amplasat pe două niveluri; parter şi etaj. Cele două sisteme de bare
colectoare, dintre care unul dispus în formă de U, realizate din bare rigide sunt amplasate la
partea superioară a clădirii. Separatoarele, de tipul cu două coloane rotative, sunt montate în
poziţie verticală. La etaj, unde sunt dispuse intrările liniilor, sunt plasate separatoarele de
bare, reductoarele de tensiune de pe linie şi echipamentul de cuplaj pentru telefonia de înaltă
frecvenţă. Intreruptoarele sunt de tiptil cu ulei puţin şi împreună cu separatoarele de linie şi
reductoarele de curent sunt plasate la parter. Barele colectoare şi legăturile la aparate sunt
realizate din conductoare rigide. Pentru revizia şi controlul echipamentelor, în lungul
şirurilor de celule, atât la etaj cât şi la parter sunt amenajate culoare corespunzătoare.
Fig. 3.52. Instalaţie de conexiuni de 110 kV de tip interior, cu două sisteme de bare
colectoare şi cu celule dispuse pe două rânduri
 In figura 3.53 este prezentată structura constructivă caracteristică a unei instalaţii
interioare de 220 kV cu dublu sistem de bare colectoare. Structura este întocmai ca cea
prezentată în figura 3.41, cu plecări într-o singură parte a barelor colectoare dintr-un pas de
celulă şi două niveluri conductoare. Separatoarele de bare, de tipul cu două coloane cu
deschiderea cuţitelor în plan vertical (tip cuţit), sunt montate în linie cu o fază decalată.
întreruptoarele sunt dispuse pe un şir. Barele colectoare sunt realizate din conductoare
flexibile şi sunt întinse de cadre independente de clădire, iar legăturile transversale sunt
realizate din conductoare rigide fixate direct pe izolatoarele separatoarelor de bare.

3.1.4.3 Instalaţii de conexiuni în alte medii izolante decât aerul

Staţiile electrice realizate cu instalaţii de conexiuni în mediu izolant aerul, atât

interioare cât mai ales exterioare, ocupă spaţii mari, iar necesitatea realizării staţiilor
electrice în apropierea centrelor de consum din marile aglomerări urbane şi zonele puternic
industrializate (dat fiind gradul redus de disponibilitate a terenului în aceste zone) cere
ocuparea de către acestea a unor spaţii cât mai mici. în consecinţă s-a impus înlocuirea
mediului izolant aerul, cu alţi izolanţi care să permită satisfacerea acestei cerinţe.
In decursul timpului s-au experimentat diferite soluţii de înlocuire parţială sau totală
a aerului cu alţi izolanţi (solizi, lichizi şi gazoşi), dar cel care a reţinut atenţia a fost
hexafluorura de sulf (SF6), datorită caracteristicilor pe care le prezintă, şi anume:
— rigiditatea dielectrică este de 3-5 ori mai mare decât a aerului atmosferic, iar la
presiuni de aproximativ 2 atm depăşeşte chiar şi rigiditatea uleiului;
— este stabil chimic şi neinflamabil. Se combină foarte greu cu alte elemente, doar
la temperaturi foarte înalte, corespunzătoare arcului electric, se produc unele combinaţii ale
acestuia sub formă de fluoruri de sulf care în cea mai mare parte sunt instabile, dar care pot
intra în reacţie cu vaporii metalici liberaţi de arc şi dau naştere la mici cantităţi de fluoruri
metalice, care se prezintă sub forma unui praf alb cu proprietăţi electrice izolante;
— coeficientul de transmitere a căldurii prin convecţie este de 2,5 ori mai mare
decât al aerului, deci oferă condiţii mai bune decât aerul de transmitere a căldurii de la căile
de curent;
— viteza de propagare a sunetului în SF6 este de cca. 2,5 ori mai mică
decât în aer, ceea ce asigură o funcţionare silenţioasă a dispozitivelor de acţionare ale
aparatelor de comutaţie;
— are capacitate de absorbţie a electronilor liberi foarte mare, ceea ce îi conferă
calităţi deosebit de bune în procesul de stingere a arcului electric;
— este uşor de manipulat întrucât greutatea specifică de aproximativ 5 ori mai mare
decât a aerului permite să fie turnat în recipiente întocmai ca un lichid.
— se amestecă foarte încet cu aerul;
— nu este toxic.
 Aceste proprietăţi, pe lângă folosirea hexafluorurii de sulf ca înlocuitor al aerului
ca mediu izolant în instalaţiile de conexiuni, l-au impus şi ca mediu de stingere a arcului
electric în camerele de stingere ale întreruptoarelor.
Inlocuirea în totalitate a aerului atmosferic ca mediu izolant cu SF 6 , a impus
adoptarea unor tehnologii noi în construcţia echipamentelor din cadrul instalaţiilor de
conexiuni, precum şi schimbarea complectă a principiilor de realizare a acestor instalaţii.
Astfel:
— Menţinerea hexafluorurii de sulf în jurul părţilor aflate sub tensiune se face
printr-o separare etanşă a acesteia faţă de aerul atmosferic cu ajutorul unui înveliş metalic
(capsulare monofazată sau trifazată a fiecărui element din instalaţie, fie că este vorba de căi
de curent sau de aparate), care este totodată şi ecran electric care nu permite ajungerea sub
influenţa câmpului electric a spaţiului exterior învelişului. Presiunea gazului SF6 în interiorul
învelişurilor metalice se stabileşte în aşa fel încât să se asigure rigiditatea dielectrică necesară
(ceea ce cere presiune mai mare), dar şi să se evite condensarea SF e la temperaturile minime
la care pot ajunge să funcţioneze instalaţiile (ceea ce cere presiune mai mică). Aceste condiţii
sunt satisfăcute la 2...5 atm la 20° C ;
— Celulele instalaţiei de conexiuni sunt realizate din mai multe compartimente,
care se separă etanş între ele şi care constituie, de fapt, elementele componente ale acestora,
ca de exemplu în figura 3.54. Compartimentele sunt tipizate şi interschimbabile, astfel că pot
fi asamblate în diferite moduri pentru a se realiza schema monofilară dorită sau pentru a se
încadra instalaţia în spaţiul disponibil;
— întreruptoarele folosite în instalaţiile cu mediu izolant SF 6 pol fi cu ulei puţin
când SF6 serveşte doar ca mediu izolant, dar la majoritatea instalaţiilor de acest tip se
utilizează întreruptoare speciale care utilizează SFë şi ca mediu de stingere a arcului electric.
Acestea sunt cu mai multe camere de stingere;
— Separatoarele au o formă de execuţie mult diferită de cea a celor utilizate în
instalaţiile cu mediu izolant aerul. Tipul constructiv care, în general, se utilizează este cel cu
deplasarea contactului mobil în lungul axului longitudinal al învelişului metalic (blindajului)
cilindric, iar contactul fix este de lip tulipă. Totodată, datorită blindajului, poziţia contactelor
separatorului nu mai poate fi observată direct, ce contravine rolului de separare vizibilă a
separatoarelor în cadrul instalaţiilor de conexiuni. De aceea, pentru obţinerea condiţiilor de
securitate în exploatare, separatoarele sunt prevăzute cu un ecran metalic, pus la pământ, care
se interpune între contactele deschise ale acestora (fig. 3.55), iar în cadrul instalaţiiei se
montează dispozitive de punere la pământ în mai multe locuri decât în cadrul instaţiilor
clasice, care să permită punerea la pământ a tuturor elementelor din instalaţie care pot fî
separate. De asemenea, se asigură o semnalizare cât mai sigură a poziţiei contactelor
separatoarelor;
— Transformatoarele de curent sunt de tip toroidal. întrucât miezurile inelare se
amplasează în exteriorul blindajului, se iau măsuri de reducere a curenţilor din blindaj, care
ar conduce la o funcţionare necorespunzătoare a acestora (de exemplu, prin întreruperea
electrică a blindajului cu o piesă izolantă în zona de sub miez);
— Transformatoarele de tensiune sunt de tip capacitiv.

capsulat: 1 - compartimentul cutiei terminale cablu; 2 - compartimentele dispozitivelor de

legare la pământ; 3 - compartimentul întrerup torul ui; 4 - compartimentele separatoa-
relor; 5 - compartimentele barelor colectoare; 6 - compartimentul transformatorului de
curent; 7 - compartimentul transformatorului de tensiune.
 Dispoziţiile spaţiale ale elementelor instalaţiei cu SF6 sunt diverse şi rezultă din
modul de aşezare a întreruptorului (orizontal sau vertical), de amplasarea barelor colectoare
(sus sau jos), de capsularea barelor colectoare (mono sau trifazat), de numărul barelor
colectoare etc. în figura 3.56 se prezintă modul de rezolvare constructivă pentru celula de
linie în cablu din figura 3.54, care face parte dintr-o instalaţie de conexiuni cu dublu sistem
de bare colectoare. Cu 8 s-a notat dulapul de comandă, iar restul notaţiilor aii semnificaţia
celor din figura 3.54.

Fig. 3.56. Dispoziţia generală a echipamentelor electrice ale unei celule de linie în cablu, dintr-o
instalaţie de conexiuni de tip capsulat.

Cu construcţiile de tip capsulat cu SF 6 s-a inagurat, de fapt, o nouă tehnică de

realizare a instalaţiilor de conexiuni de înaltă tensiune care, posibil, se va generaliza într-un
viitor nu prea îndepărtat şi la noi în ţară. Totuşi, la ora actuală, în cadrul staţiilor electrice de
la noi, instalaţiile de conexiuni pe care le întâlnim în general sunt cele cu mediu izolant aerul.
 3.2. Soluţii constructive pentru montarea
transformatoarelor de putere

In staţiile de transformare sunt unul două sau mai multe transformatoare

(autotransformatoare) de putere. în general, dacă staţia este cu două niveluri de tensiune
(două instalaţii de conexiuni), există două transformatoare de forţă cu două înfăşurări, iar
dacă este cu trei niveluri de tensiune sunt două transformatoare de tensiune cu trei înfăşurări
sau mai multe transformatoare cu două înfăşurări.
Transformatoarele de putere, în mod obişnuit, se montează în exterior deoarece au în
cuvă cantităţi mari de ulei şi deci, prezintă pericol mare de incendiu.
Dacă nu este posibilă montarea în exterior, se montează în interiorul unei clădiri ce
poate fi comună cu cea a instalaţiei de conexiuni interioară.

3.2.1. Montarea transformatoarelor de putere în exterior

Problema principală care apare la amplasarea transformatoarelor (autotrans-
formatoarelor) de putere în exterior este evitarea extinderii unor eventuale incendii asupra
clădirilor şi instalaţiilor învecinate. în acest scop, în cazul transformatoarelor de puteri sub
40 MV A, fie se asigură spaţii libere în jurul lor, de dimensiuni prevăzute prin normative, fie
se aplică pereţi despărţitori anti foc, a căror înălţime trebuie să corespundă cel puţin
punctului celui mai înalt al (auto)transformatorului. La transformatoarele şi
autotransformatoarele de puteri mari (de peste 40 MV A) se prevăd instalaţii de stins
incendiu cu apă sau azot (vezi paragraful 2.1.5.4).
Transformatoarele de putere sunt foarte grele şi ca urmare sunt aşezate pe şine de cale ferată
cu rolele calate (fig. 3.57), iar şinele sunt
îngropate în grinzi de beton / cu capetele fixate
în pereţii de beton armat 2 ai unui bazin
colector (plasat sub transformator pentru
captarea uleiului care curge când acesta este
avariat şi eventual incendiat) în formă de cuvă
etanşă . a cărui margini trebuie să depăşească
cu cel puţin 1 m gabaritul orizontal al
transformatorului. La partea superioară a
bazinului se găseşte „stingătorul de flacără“ 3
formal dintr-un strat de pietriş cu grosimea de
cel puţin 20 cm, prin care se scurge uleiul în
colectorul de ulei 4 al bazinului Fig. 3.57. Amplasarea în exterior a
(dimensionat, obişnuit, pentru a reţine întreaga transformatoarelor de forţă.
cantitate de ulei din transformator), care în partea inferioară este prevăzut cu un recipient 5
pentru extragerea, prin ţeava 6, a apei şi uleiului. Este posibil ca sub transformatoarele din
cadrul unei staţii, să se plaseze câte un bazin a cărui colector să poată reţine numai maxim
1/4 din cantitatea de ulei a transformatorului respectiv. Pentru colectarea întregii cantităţi de
ulei a fiecărui transformator, aceste bazine sunt legate, prin conducte, de un bazin central.
Fundaţiile transformatoarelor de putere sunt astfel realizate încât capacul cuvelor
acestora, să aiba o uşoară pantă în sus la partea dinspre conservator (spre racordul releului de
gaze), pentru a facilita evacuarea gazelor spre conservator astfel evitându-se apariţia unui
strat de gaze sub cuvă.

3.2.2. Montarea transformatoarelor de putere în

interior
Montarea în interior a transformatoarelor de putere nu este economică. Acestea se
montează în interior numai dacă:
— gradul de poluare a atmosferei este mare, încât măsurile obişnuite de prevenire a
conturnărilor nu sunt suficiente;
— nu se pot respecta distanţele minime faţă de alte instalaţii în cazul montării în
exterior;
— montarea în interior este impusă de lipsa de spaţiu sau alte condiţii
locale.
In interior, transformatoarele de putere se montează în încăperi speciale, numite
boxe, construite din materiale necombustibile şi situate la parterul clădirii instalaţiilor de
conexiuni interioare. De asemenea, ca şi în cazul transformatoarelor montate în exterior, sub
acestea se află un bazin de colectare a uleiului, iar condiţiile de instalare diferă funcţie de
puterea transformatorului, ceea ce le diferenţiază fiind problemele referitoare la măsurile
pentru reducerea pericolului de incendiu, pentru evacuarea căldurii degajate în timpul
funcţionării transformatorului şi pentru evitarea transmiterii zgomotelor şi vibraţiilor.
Transformatoarele de putere mică şi medie, montate în interior sunt de construcţie
normală. în figura 3.58 se indică un exemplu de montare în interior a unui astfel de
transformator. Răcirea transformatorului se asigură natural printr-un flux de aer adus sub
transformator prin fereastra inferioară D’ şi evacuat în atmosferă pe la partea superioară a
încăperii, prin fereastra superioară D. Suprafaţa ferestrei de intrare a aerului este mai mică
decât cea de evacuare întrucât volumul aerului se măreşte prin încălzire. în vederea
intensificării circulaţiei aerului de răcire, se realizează o creştere artificială a înălţimii
coloanei de aer prin adăugareâ la partea superioară a boxei, a camerei suplimentare de tiraj
G, iar dacă această măsură nu este suficientă pentru asigurarea condiţiilor necesare de răcire
se recurge la ventilaţia forţată.
Montarea în interior a transformatoarelor de mare putere, cere o soluţie mai
complicată decât cea prezentată mai sus pentru transformatoarele de putere mică şi medie,
atât datorită necesităţii evacuării unei cantităţi mai mari de căldură degajată în timpul
funcţionării transformatorului cât şi a măsurilor de combatere şi limitare a efectelor unor
eventuale incendii, precum şi de împiedicare a propagării zgomotelor şi vibraţiilor.
Transformatoarele de mare putere montate în interior sunt prevăzute obişnuit cu instalaţie de
răcire forţată realizată cu ajutorul unor radiatoare ulei-aer sau ulei-apă, ce sunt montate în
interiorul sau exteriorul boxei transformatorului. în ceea ce priveşte combaterea şi limitarea
efectelor unor eventuale incendii la transformator, pe lângă măsura de a-1 monta în boxă
separată prevăzută cu pereţi din materiale necombustibile şi uşă metalică spre exterior,
bazinul colector de sub transformator este acoperit cu un grătar peste care se aşează un strat
de pietriş, ca în cazul transformatoarelor de mare putere montate în exterior, iar
transformatorului, de regulă, i se aplică unul din tipurile de instalaţii de stins incendiu: cu
azot, cu apă (vezi paragraful 2.1.5.4 ) sau cu bioxid de carbon, care se bazează pe principiul
izolării transformatorului incendiat de oxigenul din aer prin îndepărtarea aerului din boxa
transformatorului şi înlocuirea lui cu gaz ( C02 ), care împiedică procesul de ardere.
Reducerea propagării vibraţiilor se realizează prin amplasarea transformatorului pe fundaţii
separate de orice element al clădirii, între acestea şi fundaţia transformatorului introducându-
se materiale antivibrante ( pâslă, cauciuc, plută etc. ), iar racordurile electrice rigide şi
conductele de ulei se prevăd cu piese elastice.

Fig. 3.58. Amplasarea în interior a unui transformator de forţă de putere mică:

A - boxa transformatorului; B - uşa boxei transformatorului; C - platforma de descărcare; D,
D’ - fereastra superioară şi respectiv inferioară prevăzute cu jaluzele pentru reglarea
debitului aerului de răcire; E - canal de curgere a uleiului; F - circuitul aerului de răcire; G -
cameră suplimentară pentru intensificarea tirajului.

Pentru limitarea propagării zgomotelor, ţinând cont că pereţii şi planşeul boxei

transformatorului asigură obişnuit izolaţie fonică satisfăcătoare numai uşa din tablă se
izolează fonic suplimentar cu vată minerală şi se etanşează cu garnituri de cauciuc. Dacă
aceste măsuri nu sunt suficiente, se montează în jurul transformatorului panouri
fonoabsorbante, demontabile, din vată minerală aşezată între un panou din tablă de aluminiu
perforată spre transformator şi altul din tablă de oţel spre exterior, iar pe circuitul de
ventilaţie se montează atenuatoare lamelare de zgomot (lame din vată minerală în cămaşă de
tablă de aluminiu perforată). In figura 3.59 este prezentat un exemplu de montare în interior a
unui transformator de mare putere.

Fig.3.59 Amplasarea in interior a unui transformator de forta de mare putere

 3.3. Soluţii constructive pentru instalaţiile de circuite
secundare

Este de remarcat faptul că într-o staţie electrică, în afară de (auto)trans- formatoare

şi/sau instalaţiile de conexiuni care aparţin instalaţiilor circuitelor primare, mai există încă o
categorie de instalaţii electrice şi anume, instalaţiile circuitelor secundare fără de care nu se
poate exercita comanda şi controlul funcţionării celor din categoria circuitelor primare. De
asemenea, din punct de vedere constructiv, staţiile electrice conţin una sau mai multe
instalaţii de conexiuni şi unul sau mai multe (auto)transformatoare (dacă sunt staţii electrice
de transformare), dar trebuie avut în vedere că mai conţin şi o clădire principală (blocul de
comandă), precum şi alte construcţii anexe necesare funcţionării în bune condiţiuni a
instalaţiilor, iar instalaţiile de circuite secundare, care constituie creerul staţiei, sunt
pretutindeni în cadrul staţiei.

3.3.1. Componente ale instalaţiilor de circuite secundare

Principalele componente ale instalaţiilor de circuite secundare din cadrul unei staţii
electrice sunt constituite din:
— echipamentul de protecţie şi automatizări;
— echipamentul pentru conducerea locală;
— echipamentul pentru teleconducere;
— echipamentul pentru telecomunicaţii;
— echipamentul auxiliar (alimentare c.a. şi c.c., detectare şi stingere a incendiilor,
ventilaţie, iluminat etc.).

3.3.1.1. Protecţia şi automatizarea

Protecţia este prevăzută pentru:
— detectarea defectelor şi deconectarea automată, prin intermediul între-
ruptoarelor, a unei secţiuni (zone) de reţea atinsă de un defect;
— detectarea regimurilor anormale, periculoase pentru funcţionarea elementelor
sistemului, comandând fíe semnalizarea, fie acţionarea unor aparate de comutaţie, în scopul
prevenirii apariţiei unui defect sau limitării extinderii unor defecte.
Automatizarea este prevăzută cu scopul efectuării unor acţiuni, fară intervenţia
omului, la depăşirea limitelor stabilite pentru anumiţi parametri sau pe baza unui program,
astfel încât să se asigure calitatea energiei livrate şi siguranţa în funcţionare.
 3.3.1.2. Conducerea locală

Conducerea locală constă dintr-un sistem de colectare (achiziţie) a datelor şi un

sistem de emitere a comenzilor, prin intermediul interfeţei om-maşină (MMI) constituită
dintr-un tablou cu schemă sinoptică, pentru staţiile cu echipament secundar convenţional şi
unităţi de display video, pentru staţiile cu echipament secundar numeric (digital).
Sistemul de colectare a datelor furnizează informaţii privind poziţia aparatelor,
încărcarea liniilor, temperaturile şi sarcinile transformatoarelor, nivelurile tensiunilor,
funcţionarea releelor, timpul afectat evenimentelor etc., iar sistemul de transmitere a
comenzilor furnizează şi transmite comenzile întreruptoarelor, separatoarelor, comutatoarelor
de ploturi etc.

3.3.1.3 Teleconducerea

Prin teleconducere a unei staţii se înţelege conducerea de la distanţă a acesteia

utilizând transmiterea de informaţii (comenzi, semnalizări, măsură etc) cu ajutorul
telecomunicaţiilor. Aceasta se face cu ajutorul unui sistem de supraveghere, comandă şi
achiziţie a datelor, a cărui denumire în limba engleză este supervisory control and data
acquisition sistem (SCADA).
De la fiecare staţie dintr-o zonă supravegheată de la un centru de conducere, prin
intermediul unei unităţi terminale de teleconducere, denumită generic unitate teminală de
conducere, sau echipament de culegere şi transmitere de date (RTU — remote terminal unit),
se transmit informaţiile necesare pentru a se desena un tablou complet al reţelei
supravegheate, iar în sens invers, se transmit comenzile de la centru de conducere la staţii.
în reţelele mari, cu mai multe centre de conducere zonală, producerea energiei şi
realizarea schemei optime a reţelei de transport a energiei se dirijează şi se supraveghează de
la un dispecerat central care obţine, pe rând, informaţiile necesare de la centralele electrice şi
centrele de conducere zonală, Conducerea prin dispecer este organizată şi se desfăşoară
conform celor prezentate în capitolul 1 al prezentei lucrări.
Conducerea locală, la staţiile vechi cu echipament convenţional la care se introduce
sistemul de teleconducere, se menţine ca ajutor pentru a ii utilizată în timpul lucrărilor de
întreţinere. La staţiile nou construite posibilităţile normale de conducere locală se asigură, de
regulă, prin intermediul unei unităţi de display cu tastatură, care se bazează pe echipamentul
de teleconducere şi poate fi integrată în acesta, fiind prevăzută ca posibilitate de conducere
de rezervă la nivel local.

3.1.3.4 Telecomunicaţiile

Sistemul de telecomunicaţii asigură schimbul de informaţii între obiectivele

energetice (staţiile şi centralele electrice) şi punctele de conducere (dispeceri) şi respectiv
între obiectivele energetice. Prin intermediul acestui sistem se pot realiza următoarele tipuri
de transmisiuni:
— telecomenzi, telesupraveghere;
— transmisiuni aferente protecţiei prin relee şi automaticii antiavarie;
— transmisiuni de date;
— transmisiuni telefonice, telefax etc.
Telecomunicaţiile, din punct de vedere al scopului lor, se împart în două
categorii:
— necesare conducerii operative a Sistemului Energetic Naţional (SEN);
— necesare gestionării tehnico-operative.
La baza realizării sistemului de telecomunicaţii, în general, din cadrul unei staţii
electrice stau: volumul de transmisiuni ce este necesar a se vehicula, importanţa
obiectivului energetic (staţiei) în cadrul SEN, realizarea unui raport performanţă/preţ cât
mai bun şi, nu în ultimul rând, integrarea sistemului în cadrul ansamblului general de
telecomunicaţii din cadrul SEN cu respectarea cerinţelor ce se impun.

3.1.3.5 Echipamentul auxiliar

In cadrul staţiilor electrice, pentru alimentarea cu energie electrică a instalaţiilor

de circuite secundare (de protecţie şi automatizare, de comandă-control, instalaţiile de
telecomunicaţii), precum şi a instalaţiilor anexe (instalaţii de redresare, de iluminat, de
ventilaţie, de încălzire etc.) sunt prevăzute instalaţii de servicii proprii de curent alternativ
şi de curent continuu.
în mod normal tabloul de distribuţie al instalaţiei de servicii proprii de curent
alternativ (ISPc.a.) este alimentat din transformatoare auxiliare conectate la barele staţiei
şi/sau linii de distribuţie, iar tabloul de distribuţie al instalaţiei de servicii proprii de curent
continuu (ISPc.c.), de la un redresor conectat la tabloul de distribuţie al ISPc.a. Aceste
surse sunt expuse întreruperii, dar echipamentul circuitelor secundare şi cel al instalaţiilor
anexe amintite mai sus, trebuie să fie alimentat de către surse de energie care nu sunt
expuse întreruperii în timpul căderii tensiunii primare din staţie. Acestă cerinţă este
satisfăcută dacă sistemul de alimentare al acestor echipamente se bazează pe energia
acumulată în echipamentul auxiliar constituit din baterii de acumulatoare electrice, aer
comprimat etc., energie obţinută din ISPc.a. prin redresoare, compresoare, pompe etc. De
asemenea, sistemul cu invertoare alimentate din baterii de acumulatoare electrice, sau
utilizarea unui grup electrogen cu pornire automată, astfel încât alimentarea ISPc.a. să
poată fi restabilită într-un timp acceptabil, dau acelaşi nivel de siguranţă echipamentului
secundar care este alimentat în curent alternativ.
Echipamentele prevăzute pentru aceste alimentări trebuie să corespundă unor
exigenţe deosebite, specifice echipamentului alimentat.
 3.3.2. Modul de exploatare a staţiilor electrice
Comanda şi controlul instalaţiilor circuitelor primare dintr-o staţie electrică se face
de către un operator prezent în camera de comandă amplasată în clădirea principală (blocul
de comandă) a staţiei sau într-un centru de comandă plasat în afara staţiei, la mare distanţă de
aceasta. în primul caz sistemul de exploatare al staţiei este cu personal permanent sau
semipermanent, iar în cel de-al doilea este fară personal.
Staţiile electrice cu personal permanent sunt acele staţii la care personalul de
exploatare este prezent în staţie 24 de ore zilnic.
Staţiile electrice cu personal semipermanent sunt acele staţii la care personalul de
exploatare este prezent zilnic 8 (16) ore, în restul de 16 (8) ore, personalul se află Ia
domiciliu în apropierea staţie, astfel încât ia funcţionarea anormală a instalaţiilor (caz în care
este alarmat automat) poate reveni la staţie în câteva minute.
Staţiile electrice fără personal sunt staţiile în care în permanenţă nu există personal
de exploatare. Aceste staţii sunt teleconduse, adică conduse, respectiv supravegheate de Ia un
punct central unde se află personal de exploatare. La nevoie (când apar incidente) Ia staţie se
deplasează personalul de intervenţie, care poate să ajungă acolo în cel mult 30 minute.
Blocul de comandă al staţiilor electrice cu personal permanent conţine o cameră de
comandă, iar în cele fară personal există, de regulă, o cameră de teleconducere. Camera de
comandă este acea încăpere, din blocul de comandă, în care sunt amplasate mijloacele
necesare conducerii şi supravegherii instalaţiilor din staţia respectivă, iar în camera de
telecomunicaţii sunt amplasate mijloacele necesare pentru emiterea şi recepţionarea de
informaţii de la centrul de comandă. Într-o staţie poate exista numai cameră de comandă sau
numai cameră de teleconducere, dar pot exista şi ambele camere. Când camera de
teleconducere coincide, fizic, cu camera de comandă, se utilizează numai denumirea de
cameră de comandă.

3.3.3. Amplasarea echipamentului circuitelor secundare

AparatajuL circuitelor secundare, din punctul de vedere al locului de amplasare în
raport cu echipamentul primar pe care îl deserveşte, se împarte în două categorii şi anume:
— Aparataj legat organic de echipamentul primar pe care îl deserveşte, ca de
exemplu: dispozitivele de acţionare ale întreruptoarclor şi separatoarelor, secundarele
transformatoarelor de măsură, bloc contactele separatoarelor acţionate manual, dispozitivele
de acţionare a comutatoarelor de ploturi ale transformatoarelor etc. Acestea se găsesc,
totdeauna, incluse în echipamentul primar sau sunt amplasate lângă echipamentul primar pe
care îl deservesc;
— Aparataj nelegat organic de echipamentul primar pe care îl deserveşte, ca de
exemplu: aparatele de măsurat, releele de protecţie, elementele de comandă, elementele de
semnalizare, etc. Aceste aparate pot fi amplasate oriunde în incinta staţiei, dar montate pe
anumite elemente de susţinere metalice (confecţii metalice), de obicei, tipizate.
Locul de amplasare a elementelor de susţinere (confecţiilor metalice) cu aparatajul
de circuite secundare nelegat organic de echipamentul primar depinde de modul de
exploatare al staţiei electrice, dar şi de o serie de alţi factori, precum tipul aparatajului
 circuitelor secundare şi al instalaţiilor de conexiuni din cadrul staţiei. Soluţia aleasă dictează
gradul de centralizare a circuitelor secundare şi prezintă o mare importanţă pentru
exploatarea staţiilor.
La staţiile electrice cu instalaţii de conexiuni capsulate (cu mediu izolant SF 6) şi la
cele cu mediu izolant aer cu tensiuni de până la 110 kV, distanţele între echipamentul primar
(echipamentul secundar legat orgamnic de acesta) şi cel secundar de protecţie şi comandă-
control (nelegat organic de echipamentul primar) fiind scurte, este avantajos un
amplasament centralizat al acestuia din urmă în camera de relee (camera din blocul de
comandă unde este amplasat echipamentul de protecţie şi automatizare), şi respectiv camera
de comandă (când camera de relee coincide cu camera de comandă, se utilizează denumirea
de cameră de comandă). Când distanţele devin lungi, în special la staţiile cu instalaţii de
conexiuni de înaltă tensiune (220—750 kV) cu mediu izolant aer, este avantajoasă
amplasarea descentralizată a acestui echipament şi anume, cea mai mare parte a
echipamentului de control şi protecţie în incinta instalaţiilor de conexiuni, în cabine de relee
(clădire cu dimensiuni reduse sau cabină metalică amplasată în apropierea aparatajului unei
celule, în care sunt dispuse, in special, echipamentele de protecţie şi de automatizări aferente
celulei respective) şi o parte mai mică în camera de comandă. Aranjamentul adoptat depinde
în fiecare caz de mai mulţi factori:
— dimensiunile fizice ale staţiei, nivelul de tensiune şi tipul instalaţiilor de
conexiuni (cu mediu izolant aer sau capsulate) din cadrul acesteia;
— cerinţele pentru securitatea exploatării şi întreţinerii, şi riscul căderii comune în
caz de incendiu;
— tipul echipamentului de control folosit (tradiţional sau bazat pe calculator) şi
tipul conexiunilor (cu cabluri sau fibre optice);
— cablajul de la TT şi TC la echipamentul secundar (se recomandă ca releele de
protecţie să fie montate câţ mai aproape posibil de transformatoarele de curent şi de
tensiune);
— condiţiile de mediu (condiţiile climatice nefavorabile pot face avantajoasă
gruparea echipamentului secundar în blocul de comandă);
— costul total al instalaţiei:
• clădire;
• cabluri şi conductoare;
• echipament de încălzire/răcire;
• instalare.
Instalaţia de servicii proprii de curent continuu, în general, include o baterie de
acumulatoare electrice* un redresor şi un tablou de distribuţie. Ele pot fi amplasate în aceeaşi
încăpere din blocul de comandă, în scopul micşorării lungimii cablurilor între baterie,
redresor şi tabloul de distribuţie şi respectiv, pentru a face întreţinerea uşoară. Bateriile dare
degajă hidrogen trebuie, totuşi, să fie amplasate într-o cameră separată, ventilată şi închisă cu
o uşă uşoară sau chepeng, datorită riscului de explozie. în staţiile cu instalaţii de conexiuni
de foarte înaltă tensiune (220 kV şi mai mult) se pot utiliza sisteme duble de servicii proprii
de curent continuu.
Tabloul de distribuţie şi grupul electrogen al instalaţiei de servicii proprii de curent alternativ,
se dispun în două încăperi diferite, pentru a evita riscul unei defecţiuni comune.
 Aceste camere se amplasează fie în blocul de comandă, fie într-o clădire auxiliară
amplasată astfel încât să reducă lungimea cablurilor de distribuţie a energiei la cabinele de
relee şi la echipamentul circuitelor secundare legat organic de echipamentul primar.

3.4. Dispoziţii generale caracteristice pentru statii electrice

Din cele relatate în paragrafele precedente rezultă că în componenţa unei staţii

electrice de transformare intră, cu siguranţă, instalaţii de conexiuni interioare şi/sau
exterioare, transformatoare şi/sau autotransformatoare şi blocul de comandă, iar din cadrul
staţiilor electrice de conexiuni lipsesc (auto)transformatoarele şi există numai o singură
instalaţie de conexiuni. Se precizează că în cazul în care în structura staţiei se află o instalaţie
de conexiuni interioară, blocul de comandă poate fi inclus în clădirea care adăposteşte
instalaţia de conexiuni respectivă.
Dispoziţia pe teren a acestor instalaţii în cadrul unei staţii este influenţată, în
general, de trei factori şi anume:
- direcţiile de ieşire a liniilor aeriene;
- modul de realizare a racordurilor la (auto)transformatoare (cablu sau aerian);
- forma şi dimensiunile terenului disponibil.
Dispoziţiile caracteristice întâlnite în cadrul staţiilor din ţara noastră sunt cele
prezentate în figura 3.60.
La staţiile electrice de transformare cu două tensiuni, la care instalaţiile de conexiuni
cu tensiunea inferioară (6-20 kV) sunt realizate în interior, dispoziţiile pe teren sunt, de
regulă, aceleaşi şi anume, cu transformatoarele amplasate în linie, între instalaţia de
conexiuni exterioară şi clădirea instalaţiei de conexiuni interioare, în care este inclus şi
blocul de comandă (fig. 3.60, a), iar legăturile la transformatoare pot fi executate aerian sau
în cablu.
 La staţiile electrice de transformare cu două sau trei tensiuni, la care două instalaţii
de conexiuni sunt de tip exterior, dispoziţiile generale pe teren se înscriu într-una din
următoarele trei variante caracteristice:
- instalatii exterioare aşezate cu frontul de ieşire a liniilor în prelungire
(fig.3.60,b)
- instalaţiile exterioare aşezate faţă în faţă, cu frontul de ieşire a liniilor paralel,
separate între ele prin linia transformatoarelor şi a drumului de transport (fig. 3.60, c);
- instalaţiile exterioare aşezate cu frontul de ieşire a liniilor în unghi drept (fig.
3.60, d).
Tipul de dispoziţie generală reprezentat în figura 3.60, b are utilizarea cea mai largă.
Totuşi, în anumite cazuri particulare sunt adoptate, în funcţie de direcţiile liniilor electrice
aeriene şi de forma terenului disponibil, diverse dispoziţii constructive generale rezultate din
combinaţii ale tipurilor caracteristice indicate în figura 3.60.
Transformatoarele de putere sunt amplasate atât în aer liber cât şi în spaţii închise,
preferându-se însă montarea lor în aer liber întrucât, în această soluţie, pe lângă obţinerea
unor cheltuieli de investiţii mai reduse, se simplifică substanţial instalaţiile de răcire.
Clădirea principală a staţiei, de fapt, blocul de comanda cu aparatajul circuitelor secundare
(vezi paragraful 3.3), se dispune, pe cât posibil, cu faţada la drumul principal de acces şi cât
mai aproape de acesta, urmărindu-se totodată ca amplasamentul ei să permită acces cât mai
repede în instalaţiile de conexiuni din exterior şi interior (când există) şi lungimi de cabluri
de circuite secundare cât mai scurte.
Staţiile electrice, pe lângă instalaţiile de conexiuni, (auto)transformatoare şi clădirea
principală (blocul de comandă) mai pot conţine şi unele instalaţii şi respectiv clădiri anexe.
Dintre acestea cele mai semnificative sunt instalaţiile de producere a aerului comprimat,
atelier de reparaţii a transformatoarelor, gospodării de ulei etc.
Instalaţiile de producere a aerului comprimat (când există consumatori de aer
comprimat ca întreruptoare cu aer comprimat şi/sau separatoare prevăzute cu dispozitiv de
acţionare tip AP) se montează, de regulă, într-o încăpere special destinată acestui scop,
amplasată pe cât posibil, cât mai aproape de consumatori şi dispusă astfel încât zgomotul şi
vibraţiile care se produc în timpul funcţionării să nu perturbe alte instalaţii (de protecţie,
automatizare, teleeonducere etc.) şi nici să nu deranjeze personalul de exploatare.
Clădirile anexe (atelier de reparaţie a transformatoarelor, gospodării de ulei etc.) se
amplasează în afara zonei prevăzute pentru extinderea de perspectivă a instalaţiilor
tehnologice şi se împrejmuiesc separat. De fapt, terenul ocupat de staţie este împrejmuit. în
general înprejmuirea are o formă geometrică regulată, astfel asigurându-se o cât mai bună
folosire a terenului din vecinătate. De asemenea, în cazul dezvoltării etapizate a staţiei, dacă
intervalul de timp dintre etapele de dezvoltare este scurt (circa 2—3 ani), în împrejmuie se
include şi suprafaţa corespunzătoare acestor etape de dezvoltare.
La stabilirea soluţiilor de amplasare a diferitelor obiective ce intră în componenţa
staţiilor electrice, trebuie să se ţină seama de necesitatea asigurării posibilităţilor de realizare
a conexiunilor tehnologice prin cabluri de forţă (pentru circuitele primare) sau cabluri de
comandă şi control (pentru circuitele secundare), în funcţie de destinaţie, tip constructiv,
număr şi lungime, cablurile electrice pot fi pozate direct în pământ, în tuburi, în canale şi/sau
tunele de cabluri. La organizarea întregii gospodării de cabluri se urmăreşte ca traseele
cablurilor să fie cât mai scurte şi să se evite, pe cât posibil, zonele în care integritatea
cablurilor este periclitată prin deteriorări mecanice, agenţi corosivi, vibraţii, supraâncălziri
sau prin arcuri electrice provocate de alte cabluri, ceea ce impune ca traseele cablurilor de
circuite secundare să difere de a cablurilor de forţă.
In vederea efectuării controlului periodic al instalaţiilor, a lucrărilor de întreţinere
curentă sau a manevrelor, instalaţiile electrice sunt prevăzute cu căi de circulaţie comode şi
fără pericol pentru personalul de exploatare şi întreţinere.
In instalaţiile de conexiuni de tip exterior, cu tensiuni până la 110 kV inclusiv,
cu valori reduse ale curenţilor de scurtcircuit, nu sunt prevăzute drumuri amenajate.
Simpla aliniere a construcţiilor de susţinere a conductoarelor şi echipamentelor
electrice permite accesul în întreaga instalaţie. în instalaţiile de tip exterior mai
importante devine necesară amenajarea unor drumuri pentru circulaţia personalului.
Aceste drumuri pot fi amenajate utilizând traseele canalelor de cabluri de circuite
secundare sau prin aşezarea directă pe sol a unor dale de beton prefabricat. De
asemenea, în incinta instalaţiilor de conexiuni de tip exterior sunt prevăzute drumuri
de circulaţie pentru vehicule pentru montarea, demontarea şi transportul
echipamentelor electrice grele din instalaţie. De obicei se prevăd drumuri de circulaţie a
autovehiculelor prin faţa şirurilor de întreruptoare şi prin faţa transformatoarelor de
putere.
In instalaţiile de conexiuni de tip interior se prevăd coridoare de acces, după
cum s-a precizat şi în paragraful 3.1.4.2, care pot servi pentru suprevegherea şi
deservirea (coridoare de manevră) sau numai pentru supravegherea (coridoare de
vizualizare) instalaţiilor.
PRINCIPII GENERALE DE REALIZARE A CIRCUITELOR SECUNDARE

4.1. Rolul circuitelor secundare

Datorită imposibilităţii de stocare pe scară industrială a energiei electrice, rezultă

necesitatea asigurării unei funcţionări continue a echipamentelor primare. Funcţionarea
acestora este caracterizată de anumiţi parametri specifici ca: frecventă, tensiune, curent,
putere activă şi reactivă etc. Pentru a avea o funcţionare corectă a echipamentelor primare,
aceşti parametri trebuie să respecte anumite prescripţii, respectiv valorile lor să se încadreze
între anumite limite.
Având în vedere că în timpul exploatării echipamentele primare sunt sub influenţa
unor perturbaţii care abat parametrii de la valorile prescrise, trebuie intervenit pentru
readucerea lor la valorile normale. De asemenea, în anumite situaţii, chiar în condiţiile unor
valori normale ale parametrilor, apare necesitatea modificării voite a configuraţiei reţelei
electrice de transport şi distribuţie. Toate operaţiile de urmărire a parametrilor, de intervenţie
de către operator sau dispozitive automate asupra echipamentelor primare, în vederea
readucerii parametrilor la valorile normale sau de modificare a configuraţiei reţelei electrice,
se realizează prin intermediul circuitelor secundare.

4.2. Funcţiile circuitelor secundare

In exploatare, circuitele secundare se constituie în următoarele grupe de funcţii:

a) protecţie — scoaterea din funcţiune, în mod automat (fară intervenţia omului), a
unei instalaţii atunci când apare pericolul distrugerii acesteia datorită unei suprasolicitări de
natură termică sau electrodinámica;
b) automatizări - efectuarea unor acţiuni, fară intervenţia omului, la depăşirea
limitelor stabilite pentru anumiţi parametri sau pe baza unui program, astfel încât să se
asigure calitatea energiei electrice livrate şi siguranţa în funcţionare;
c) comandă - acţionarea, de către operator, asupra diverselor mecanisme ale
aparatelor de comutaţie şi de reglaj pentru închidere, deschidere, comutare de ploturi etc.,
inclusiv interblocajele necesare împiedicării efectuării unor operaţii greşite de către acesta;
d) măsură/supraveghere — obţinerea valorilor principalilor parametri ai energiei
electrice: (curent, tensiune, frecvenţă, putere activă şi reactivă, energie activă şi reactivă
etc.), respectiv ihformarea personalului de exploatare cu referire la poziţia aparatelor de
comutaţie primară şi de reglaj (semnalizarea de poziţie), apariţia unor avarii (semnalizarea
preventivă), precum şi înregistrarea (memorarea) evenimentelor care au loc în sistem.
 4.3. Tehnica realizării circuitelor secundare

Ansamblul de dispozitive şi alte aparate, inclusiv sursele de alimentare şi căile de

legătură între acestea, necesare pentru îndeplinirea funcţiilor precizate mai sus constituie
sistemele de circuite secundare.
In funcţie de valorile curenţilor şi a tensiunilor utilizate, sistemele circuitelor
secundare pot fi realizate conform tehnicii curenţilor tari sau a curenţilor slabi.
Tehnica curenţilor tari utilizează curenţi de ordinul de mărime al amperilor sau
mai mari şi tensiuni, în general, mai mari de 60 V. Aparatele corespunzătoare sunt robuste,
conductoarele de legătura au secţiunea de cel puţin 1,5 mm2, iar legarea conductoarelor la
bornele aparatelor şi la cleme se face cu şuruburi.
Tehnica curenţilor slabi utilizează curenţi de ordinul de mărime al zecimilor de
amper sau chiar miliamper şi tensiuni până la cel mult 60 V. Aparatele corespunzătoare sunt
mai puţin robuste, conductoarele au secţiuni mai mici de
1 mm (cu diametrul de minimum 0,5 mm), iar legarea conductoarelor la bornele aparatelor
şi la cleme se face prin lipire.
Utilizarea tehnicii curenţilor slabi pune o serie de probleme, şi anume:
a) înfăşurările secundare ale transformatoarelor de măsură sunt realizate în tehnica
curenţilor tari, iar pentru trecerea la tehnica curenţilor slabi sunt necesare traductoare. De
asemenea, în cazul utilizării echipamentelor de conducere numerice (calculatoare
electronice) sunt necesare echipamente de interfaţare;
b) Tehnica curenţilor tari este indispensabilă în cazurile în care se consumă o
putere relativ mare (de exemplu în cazul elementelor de execuţie ca: servomotoare, bobinele
de anclanşare şi declanşare ale întreruptoarelor etc.). în astfel de cazuri se prevăd două
trepte de tensiune în circuitele de curent operativ. Cea mai mare parte a circuitelor se
realizeaza în tehnica curenţilor slabi, la o tensiune redusă, iar în apropierea elementelor de
execuţie se face trecerea la treapta de tensiune superioară, corespunzătoare tehnicii
curenţilor tari. în acest scop se folosesc relee intermediare excitate la treapta de tensiune
scăzută (în tehnica curenţilor slabi), ale căror contacte transmit mai departe comanda la
treapta de tensiune superioară (în tehnica curenţilor tari), sau se folosesc elemente de
comutaţie statice (amplificatoare tranzistorizate sau magnetice).
Dacă se prevede utilizarea calculatoarelor electronice la realizarea circuitelor
secundare, tehnica curenţilor slabi devine obligatorie atât în ceea ce priveşte transmiterea
datelor către calculator cât şi a comenzilor acestuia către instalaţie.
Circuitele secundare se pot realiza sub formă de circuite individuale sau de circuite
cu utilizare multiplă. Poluţia pentru realizarea circuitelor secundare sub forma circuitelor
individuale constă în faptul că fiecare celulă dîn cadrul instalaţiilor de conexiuni sau oricare
instalaţie primară tratată independent (blocuri generator- transformator,
(auto)transformatoare etc.) au propriile lor circuite secundare atât în ceea ce priveşte
aparatele cât şi conductoarele aferente. Soluţia pentru realizarea circuitelor secundare sub
forma circuitelor cu utilizare multiplă constă în faptul că mai multe celule sau instalaţii
tratate independent sunt deservite de aceleaşi circuite secundare (în ceea ce priveşte
aparatele şi conductoarele aferente). în acest caz se folosesc un număr redus de aparate, care
pot fi racordate, după dorinţă, la diferite celule sau instalaţii primare din cadrul staţiei.
Este de remarcat faptul că până în prezent, datorită simplităţii proiectării şi
comodităţii exploatării, sistemele de circuite secundare au fost realizate sub forma
circuitelor individuale în tehnica curenţilor tari. Pentru realizarea practică a funcţiilor dorite
în cadrul acestor sisteme de circuite secundare sunt utilizate elemente (aparate, relee,
dispozitive etc.) interconectate, conform unor scheme electrice, prin cablare electrică, deci
echipamente electrice cu logică cablată. In prezent, la proiectarea sistemelor de circuite
secundare ale staţiilor electrice noi sau care sunt supuse retehnologizării (modernizării),
pentru realizarea funcţiilor dorite se utilizează programe implementate pe calculatoare de
proces, deci echipamente electrice cu logică programată.
Structura echipamentelor cu logică programată diferă esenţial de cea a
echipamentelor cu logică cablată, reprezentând un adevărat salt în realizarea sistemelor de
circuite secundare ale staţiilor electrice. Sistemele de circuite secundare ale staţiilor electrice
proiectate, respectiv aflate în exploatare, a căror funcţii sunt realizate cu echipamente cu
logică cablată se spune că sunt sisteme de circuite secundare cu tehnică convenţională, iar
celor a căror funcţii sunt realizate cu echipamente cu logică programată se spune că sunt
sisteme de circuite secundare cu tehnică numerică.

4.4 Categorii de circuite secundare

In paragraful 4.2 s-au prezentat principalele funcţii pe care trebuie să le

îndeplinească circuitele secundare. Aceste funcţii sunt realizate de către diferite categorii de
circuite din cadrul sistemului de circuite secundare şi anume:
a) Protecţie (P):
— PI — la nivel de staţie:
• P1 l - protecţie de bare (PDB);
• P12 — protecţie împotriva refuzului de întreruptor (dispozitiv de
declanşare de rezervă la refuz de întreruptor — DRRI);
- P2 -la nivel de celulă:
• P21 - protecţie de linie;
• P22 - protecţie de transformator;
• P23 - protecţie de cuplă.
b) Automatizări (A): t
- Al - la nivel de reţea:
• Al 1 - descărcarea automată a sarcinii:
- funcţie de frecvenţă (DASF);
- funcţie de tensiune (DASU);
• Al2 - reluarea sarcinii (reconectare consumatori după execuţia funcţiei Al 1);
- A2 - la nivel de staţie:
• A21 - anclanşarea automată a alimentării de rezervă (AAR);
• A22 - controlul încărcării transformatoarelor şi comutarea automată pe
transformatorul de rezervă;
• A23 - controlul funcţionării în paralel a transformatoarelor;
- A3 - la nivel de celulă:
• A31 — reanclanşarea automată rapidă (RAR);
 • A32 - sincronizare (automată);
• A33 - comandă automată a comutatorului de ploturi.
c) Comandă (C):
- Co - comandă de operare:
• Col- comandă (anclanşare, declanşare) întreruptor;
• Co2 - comandă (închidere, deschidere) separator;
- Cc - comandă de comutare:
• Cel — comandă comutator de ploturi;
- Cb — comandă de blocare:
• Cbl - blocaj comandă separator, pe celulă;
• Cb2 — blocaj comandă separator, pe staţie.
d) Măsură (M):
- MP — măsură pentru parametrii energiei electrice (I - curent, U - tensiune, P —
putere activă, Q — putere reactivă, ƒ- frecvenţă);
- MW - contorizare (Wa - energie activă, Wr - energie reactivă);
- MS - sincronizare.
e) Semnalizări (S):
- SS - semnalizări de poziţie (stare);
- SA - semnalizări avarie;
- SP - semnalizări preventive;
- SO - înregistrarea perturbaţiilor (osciloperturbograf);
- SL - locator de defecte pe linii;
- SE - înregistrarea evenimentelor (secvenţială).

4.5. Centralizarea circuitelor secundare

Arhitectura circuitelor secundare depinde de o serie de factori dintre care cei mai
importanţi sunt:
a) Modul de exploatare a staţiei (vezi paragraful 3.3.2):
— cu personal permanent;
— fară personal permanent.
b) Tipul sistemului de circuite secundare:
— convenţional;
— bazat pe calculator.
c) Modul de amplasare a echipamentului circuitelor secundare (vezi paragraful
3.3.3):
— centralizat, în camera de comandă;
— descentralizat, în una din următoarele variante:
• în cabine zidite amplasate în incinta instalaţiilor de conexiuni
exterioare;
• în fiecare celulă (în dulapuri metalice), la instalaţiile de conexiuni
interioare.
Soluţia aleasă dictează gradul de centralizare a circuitelor secundare şi prezintă o
mare importanţă pentru exploatarea staţiei.

4.5.1. Centralizarea circuitelor de comandă

In camera de comandă trebuie să fíe centralizate următoarele comenzi:
— comanda întreruptoarelor din instalaţiile de conexiuni exterioare;
— comanda tripolară a separatoarelor de comutare din instalaţiile de conexiuni
exterioare cu tensiuni de 110 kV sau mai mari;
— comanda comutatoarelor de ploturi ale (auto)transformatoarelor.
De regulă, se centralizează în camera de comandă şi comanda întreruptoarelor din
instalaţiile de conexiuni de tip interior de înaltă şi medie tensiune, aferente celulelor
transformatoarelor şi cuplelor. Se obişnuieşte, de asemenea, centralizarea în camera de
comandă a comenzilor întreruptoarelor de medie şi de joasă tensiune, aparţinând
transformatoarelor de servicii proprii şi a cuplei de 0,4 kV (dacă există).
Se admite centralizarea în camera de comandă şi a altor comenzi decât cele de mai
sus, dacă există justificări cu totul deosebite.
In cabinele zidite amplasate în incinta instalaţiilor de conexiuni de tip exterior, când
există, se prevăd următoarele posibilităţi de comandă:
— comanda întreruptoarelor din instalaţia de conexiuni exterioară respectivă;
— comanda tripolară a separatoarelor de comutare din instalaţia de conexiuni
exterioară respectivă.
Se face remarca, că toate întreruptoarele şi separatoarele din staţie precum şi
dispozitivele de acţionare a comutatoarelor de ploturi pentru reglaj sub sarcină ale
(auto)transformatoarelor, pot fi comandate şi de la faţa locului.

4.5.2. Centralizarea circuitelor de protecţie şi

automatizare
Pentru instalaţiile de conexiuni exterioare, aparatajul de protecţie şi automatizare
poate fi instalat: centralizat, în camera de comandă, sau descentralizat, în cabine zidite din
incinta instalaţiilor de conexiuni. Se admite, de asemenea, instalarea sa într-o încăpere
specială, în vecinătatea camerei de comandă, numită camera de relee.
In cazul instalaţiilor de conexiuni interioare, aparatajul de protecţie şi
automatizare este instalat, de regulă, în celulele instalaţiei de conexiuni, dar este posibilă
instalarea sa şi în camera de comandă sau într-o încăpere specială din vecinătatea acesteia.

4.5.3. Centralizarea circuitelor de semnalizare de

poziţie
In camera de comandă se centralizează semnalizarea de poziţie a tuturor
întreruptoarelor şi separatoarelor din celulele a căror întreruptoare sunt comandate din
camera de comandă, precum şi poziţia comutatoarelor de ploturi pentru reglajul sub
sarcină ale (auto)transformatoarelor.
In cabinele zidite din incinta instalaţiilor de conexiuni exterioare se prevede
semnalizarea de poziţie a tuturor elementelor comandate din acest loc. Este recomandat a
se efectua, în special, semnalizarea de poziţie a aparatelor de conectare (întreruptoare şi
separatoare) aferente tuturor celulelor din cadrul instalaţiei de conexiuni deservite de
aceste cabine.
Se face remarca, că toate întreruptoarele din staţie precum şi dispozitivele de
acţionare a comutatorului de ploturi pentru reglaj sub sarcină ale (auto)transfor-
matoarelor sunt prevăzute cu dispozitive, de regulă mecanice, prin care se semnalizează
poziţia acestora.

4.5.4. Centralizarea circuitelor de semnalizare de avarie

In staţiile cu personal, manevrarea automată a întreruptoarelor se semnalizează
optic şi acustic în camera de comandă. Semnalul optic este individual (pentru fiecare
întreruptor), iar cel acustic este pentru întreaga staţie sau pe grupe de aparate. Este
recomandabil ca semnalul acustic să fie transmis şi în incinta instalaţiilor de conexiuni
(exterioare şi interioare). De asemenea, dacă instalaţiile de
b) să realizeze scoaterea de sub tensiune a elementului de acţionare, în mod
automat, imediat după efectuarea operaţiei comandate (anclanşare sau declanşare);
c) să nu permită punerea sub tensiune a elementelor de acţionare în cazul efectuării
comenzilor fără sens (comanda de anclanşare când întreruptorul este închis şi comanda de
declanşare când acesta este deschis);
d) să asigure blocarea întreruptorului împotriva săriturilor (anclanşări şi declanşări
repetate la închiderea întreruptorului pe un defect permanent), dacă dispozitivul de acţionare
al întreruptorului nu este prevăzut cu acest blocaj;
e) să permită efectuarea atât a comenzii manuale cât şi a celei automate (de
exemplu, RAR, AAR etc.), în special a declanşării prin protecţie;
f) circuitele de comandă prin protecţie ale întreruptoarelor cu două bobine de
declanşare să fie realizate cu elemente, respectiv trasee distincte pentru fiecare bobină;
g) pentru întreruptoarele din circuitele primare de importanţă deosebită (din
instalaţiile de conexiuni cu tensiuni mai mari sau egale cu 110 kV), să evite anclanşarea
nedorită a acestora, la duble puneri la pământ în circuitele de comandă.

4.6.2. Comanda separatoarelor

Circuitul de comandă al unui separator este constituit din totalitatea elementelor de
circuite secundare prin care elementele de acţionare ale acestuia (electroval- vele, pentru
dispozitivele de acţionare pneumatice notate AP, şi relee intermediare, pentru dispozitivele
de acţionare cu motor electric notate ASE) se pot pune sub tensiune de la distanţă sau din
apropiere, în mod voit de către operator, operaţie în urma căreia separatorul va comuta.
Circuitele de comandă ale separatoarelor trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
 a) să asigure posibilitatea efectuării comenzilor (de închidere sau deschidere) din
mai multe locuri (cameră de comandă, cabină de relee, aparat);
b) să realizeze scoaterea de sub tensiune a elementului de acţionare, în mod
automat, imediat după efectuarea operaţiei comandate (anclanşare sau declanşare);
c) să nu permită punerea sub tensiune a elementelor de acţionare în cazul efectuării
comenzilor fără sens (comanda de închidere când separatorul este închis şi comanda de
deschidere când acesta este deschis);
d) să excludă posibilitatea comutărilor intempensive în cazul unei duble puneri la
pământ în circuitele de curent continuu operativ;
e) să asigure menţinerea impulsului de comandă până la terminarea operaţiei
comandate şi în condiţiile în care operatorul întrerupe comanda dată;
f) să realizeze blocarea manevrării separatorului când nu sunt îndeplinite condiţiile
de manevrare (când există pericolul apariţiei arcului electric la bornele separatorului pe
timpul comutării).
Comanda de la distanţă (din camera de comandă) se prevede numai pentru
separatoarele cu rol de comutare (separatoarele de bare din instalaţiile de conexiuni cu două
sau mai multe sisteme de bare colectoare) şi, de regulă, numai Ia tensiuni de 110 kV şi mai
mari. Acţionarea separatoarelor care nu îndeplinesc funcţiuni de comutare sau fac parte din
instalaţiile de conexiuni cu tensiuni mai mici de 110 kV, a separatoarelor de legare la
pământ, precum şi acţionarea separată a polilor unui separator (atunci când este necesar
pentru funcţionarea îndelungată în două faze) se face numai local. Fac excepţie de la această
regulă următoarele separatoare, pentru care comanda se face de la distanţă:
- separatoarele din instalaţiile de 400 kV (inclusiv cele de legare la pământ);
- separatoarele de legare la pământ ale nulului transformatoarelor sau ale
bobinelor de compensare din reţelele cu neutrul tratat;
- separatoarele care nu permit acţionarea de la faţa locului datorită amplasării lor
în instalaţie (de exemplu, separatoarele pantograf din instalaţiile de conexiuni interioare);
- separatoarele care, constructiv, necesită acţionare de la distanţă.

4.6.3. Blocaje operative

Circuitele de blocaj operativ fac parte din categoria circuitelor de comandă şi sunt
constituite din totalitatea elementelor de circuite secundare care asigură evitarea efectuării
manevrelor (acţionarea aparatajului de comutaţie primară) greşite.
Principalele blocaje operative care se realizează în cadrul instalaţiilor de conexiuni
cu unul sau mai multe sisteme de bare colectoare şi un întreruptor pe circuit sunt:
a) în cazul sistemelor simple de bare colectoare, separatoarele sunt prevăzute cu un
sistem de blocaj care nu le permite acţionarea atunci când întreruptorul celulei respective
este închis;
b) în cazul existenţei sistemului de transfer, separatorul de transfer al unui
circuit trebuie astfel blocat încât închiderea lui să se poată face numai dacă întreruptorul
cuplei de transfer este deschis şi nici un alt separator de transfer al altui circuit, racordat la
sistemul de transfer, nu este închis. Deschiderea separatorului de transfer al circuitului
trebuie blocată dacă întreruptorul cuplei de transfer este închis; .
 c) în cazul sistemelor de bare multiple, un separator de bare trebuie să fie blocat
astfel încât acţionarea lui să fie posibilă numai dacă separatoarele aferente celorlalte sisteme
de bare şi întreruptorul din celula respectivă sunt deschise, sau dacă un separator din celula
respectivă aferent altui sistem dc bare şi cupla transversală sunt închise (cupla transversală
trebuie să facă legătura între sistemele de bare colectoare aferente celor două separatoare de
bare - cel închis şi cel care urmează a se manevra);
d) în cadrul instalaţiilor de conexiuni, cu mai multe sisteme de bare colectoare,
separatoarele de linie, de transformator şi de transfer al celulei de transfer, se pot manevra
numai dacă întreruptorul celulei respective este deschis;
e) Declanşarea voită a întreruptorului cuplei transversale, de regulă, trebuie să fie
blocată atât timp cât cele două separatoare de bare ale unui circuit racordate la barele între
care cupla transversală face legătura sunt închise;
f) In cazul separatoarelor care au cuţite de punere la pământ, cuţitul de punere la
pământ trebuie blocat astfel încât închiderea lui să fie posibilă numai dacă sunt deschise
cuţitele principale. Acest blocaj se realizează de regulă mecanic;
g) în cazurile în care pentru legarea la pământ a barelor colectoare se foloseşte un
separator sau cuţit de punere la pământ special, închiderea acestuia trebuie blocată în
situaţia în care un separator de bare al oricărui circuit racordat la bara respectivă este închis.
De asemenea, închiderea separatorului de bare al oricărui circuit trebuie blocată, în cazul în
care separatorul de punere la pământ al barei respective este inchis.

4.6.4. Semnalizarea de poziţie

Circuitele de semnalizare de poziţie sunt constituite din totalitatea elementelor de
circuite secundare care asigură indicarea, la distanţă, a poziţiei aparatelor de comutaţie
primară.
In camera de comandă, semnalizarea de poziţie trebuie să diferenţieze optic
următoarele situaţii ale unui aparat de comutaţie primară:
- poziţia conectat (închis);
- poziţia deconectat (deschis);
- poziţia conectat sau deconectat necomandată voit din camera de comandă.
Acest din urmă semnal anunţă comutările întreruptoarelor care au avut loc în urma
unor comenzi automate prin protecţie, AAR, RAR şi comutările întreruptoarelor şi/sau
separatoarelor stabilite în urma unor comenzi voite date din incinta instalaţiei de conexiuni
(cabină de relee, de la faţa locului etc.). Se admite ca în cazul separatoarelor semnalizarea
de poziţie să nu diferenţieze faptul că o comandă a fost dată din camera de comandă său din
incinta instalaţiei de conexiuni.

4.6.5. Semnalizarea de avarie

Circuitele de semnalizare de avarie (de incident) sunt constituite din totalitatea
elementelor de circuite secundare prin care se avertizează în camera de comandă, optic şi
acustic, atingerea limitei domeniului de funcţionare periculoasă la care, de regulă,
acţionează protecţia.
Semnalul acustic avertizează operatorul asupra faptului că s-a produs o avarie (un
incident), deci trebuie să fie comun pentru întreaga staţie şi să se diferenţieze de alte
semnalizări acustice, iar cel optic trebuie să fie individual şi serveşte la identificarea
întreruptorului, respectiv a întreruptoarelor care au fost declanşate de către protecţie. De
asemenea, se va asigura şi semnalizarea funcţionării protecţiilor, respectiv a automaticii care
au produs declanşarea acestora.
Intreruperea semnalului optic trebuie să fie independentă de a celui acustic.
Semnalul acustic trebuie să se facă centralizat, imediat după ce personalul de serviciu a
luat la cunoştinţă de producerea incidentului, astfel putând fi avertizat din nou la apariţia
unui alt incident, iar cel optic este necesar să poată fi menţinut un timp mai îndelungat,
întreruperea lui urmând să se facă individual după ce personalul de serviciu a luat
cunoştinţă de natura incidentului şi cine a acţionat.

4.6.6. Semnalizări preventive

Circuitele de semnalizare preventivă sunt constituite din totalitatea elementelor
de circuite secundare prin care se avertizează, optic şi acustic, personalul de exploatare de
abaterea de la regimul normal de funcţionare, abatere (defect întreruptor, defect în
circuitele secundare, defect în servicii proprii de c.c./c.a., gaze, suprasarcină,
supratemperatură (auto)transformator etc.) ce poate conduce în timp la situaţii anormale
sau periculoase.
Semnalul acustic trebuie să fie unic pentru toate deranjamentele şi diferenţiat de
semnalul acustic de avarie, iar cel optic serveşte la identificarea elementului defect şi, de
regulă, a naturii defectului şi se anulează automat după remedierea defectului.

4.7. Principii generale pentru realizarea circuitelor de

automatizări

Echiparea instalaţiilor sistemului electroenergetic cu diferite dispozitive de

automatizare este impusă de o serie de particularităţi ale procesului de producere,
transport şi distribuţie a energiei electrice.
Imposibilitatea stocării energiei electrice şi, necesitatea asigurării continuităţii în
alimentare cu energie electrică a consumatorilor la parametrii prescrişi, impun ca
localizarea, separarea şi remedierea avariilor să se facă cât mai rapid posibil. Pentru
aceasta operaţiile de control şi comandă în vederea asigurării calităţii energiei electrice
livrate consumatorilor şi a siguranţei în funcţionare a instalaţiilor electrice primare, se
lasă în seama unor sisteme automate, care pot fi în circuit deschis (de exemplu, AAR,
RAR şi DAS) sau în circuit închis (de exemplu, regulatorul automat de tensiune tip
RATT-3).
In cadrul unui sistem automat pot fi deosebite trei părţi principale (fig. 4.1) şi
anume:

a) instalaţia automatizată (IA) — instalaţia

primară asupra căruia, se efectuează controlul şi
comanda;
b) dispozitivul de automatizare (DA) - ansamblul
elementelor de circuite secundare, care asigură
efectuarea controlului şi comenzii asupra instalaţiei
automatizate;
c) blocul de alimentare (BA) — ansamblul
Fig. 4.1. Schema de principiu a elementelor care asigură tensiunea operativă (de c.c.)
unui sistem automat.
necesară funcţionării dispozitivului de automatizare.
Principalele părţi ale dispozitivului de automatizare DA, pentru sistemele automate
în circuit deschis sunt (fig. 4.2):

- elementul de măsură (EM), care primeşte de la instalaţia automatizată (IA)

informaţiile necesare asupra regimului de funcţionare a acesteia;
- blocul de prelucrare şi decizie (BPD), care stabileşte dacă instalaţia automatizată
se găseşte într-un regim anormal de funcţionare care trebuie eliminat imediat, ori suportă
temporizarea executării acestei operaţii sau chiar anularea ei;
- elementul de execuţie (EE), care efectuează schimbările necesare în funcţionarea
instalaţiei automatizate (transmite impulsul de comandă) şi/sau emite unele semnalizări.
In cazul sistemelor automate în circuit închis (fig. 4.3), dispozitivul de automatizare
(DA), pe lângă elementele enumerate mai sus conţine în plus un element numit element de
comparaţie (EC), care în permanenţă compară valoarea parametrului reglat cu valoarea
prescrisă pentru acest parametru, iar diferenţele obţinute din această comparaţie provoacă
intrarea în funcţiune a BPD şi respectiv EE.
In funcţie de tipul echipamentelor care intră în componenţa EM, BPD şi EE
dispozitivele de automatizare pot fi realizate în tehnica curenţilor tari sau a curenţilor slabi.
Trebuie avut în vedere că utilizarea tehnicii curenţilor slabi nu necesită înlocuirea totală a
releelor electromecanice, ci permite realizarea unor funcţii mai complexe bazate pe principii
noi, mult mai eficace, respectiv permite utilizarea calculatoarelor de proces. Se mai are în
vedere că se pot realiza în tehnica curenţilor slabi toate părţile componente ale dispozitivului
de automatizare (EM, BPD şi EE) sau numai unele, dar întotdeauna BPD. De asemenea,
indiferent de tehnica realizării dispozitivului de automatizare, mărimile de ieşire din EE se
realizează în tehnica curenţilor tari.

Fig. 4.3. Schema de principiu a unui sistem automat cu circuit închis.

Cu toată asemănarea structurală a sistemelor automate, din punct de vedere

funcţional şi a ansamblului de elemente care intră în componenţa dispozitivului de acţionare,
între acestea există mari deosebiri. Acesta este motivul pentru care fiecare sistem automat
trebuie analizat separat chiar dacă face parte din aceeaşi categorie (în circuit deschis sau
închis).

4.7.1. Reanclanşarea automată rapidă (RAR)

Reanclanşarea automată rapidă (RAR), este cea mai răspândită automatizare în
circuit deschis din cadrul staţiilor electrice şi constă dintr-o instalaţie complexă care
realizează reanclanşarea automată a unui întreruptor declanşat prin protecţie, după un timp
relativ scurt (după pauza de RAR), timp necesar pentru a se asigura, prin întreruperea
tensiunii, stingerea arcului electric produs la locul defectului.
RAR se utilizează în scopul restabilirii rapide a alimentării consumatorilor sau a
interconexiunilor dintre sisteme sau din interiorul unui sistem electroe- nergetrc. Scopul este
atins în cazul unor defecte trecătoare, care la restabilirea alimentării zonei afectate este
posibil să nu să mai producă.

4.7.1.1.Principiul de funcţionare a unei instalaţii de RAR

Schema bloc a unei instalaţii de RAR este dată în figura 4.4. Elementul de pornire
EP este realizat, fie dintr-un releu intermediar care sesizează declanşarea întreruptorului prin
protecţie (acţionat pe calea a), fie este chiar releu 1 final al protecţiei (calea b), iar elementul
de execuţie EE este un releu intermediar prin care se dă comanda de anclanşare a
întreruptorului. Blocul de prelucrare şi decizie BPD
este realizat din releul de control al sincronismului RCS şi/sau al prezenţei tensiunii
RCU (acolo unde este cazul) şi diverse elemente ale dispozitivului de RAR destinate
prelucrării logice a semnalelor BPLS, legate într-o anumită conexiune între ele precum şi
cu alte elemente ale circuitelor de comandă şi protecţie ale întreruplorului.

Fig. 4.4. Schema bloc a unui sistem RAR.

Instalaţia funcţionează în modul următor: La declanşarea întreruptorului 1 de către

protecţie, prin intermediul elementului de pornire EP se pune în funcţiune releul de control
al sincronismului RCS şi/sau al prezenţei tensiunii RCU (când există), care verifică păstrarea
sincronismului sistemelor ce urmează a se cupla prin închiderea întreruptorului 7, respectiv
prezenţa tensiunii pe bare şi dacă condiţiile impuse de acestea sunt îndeplinite pe timpul
pauzei de RAR creată de BPLS, elementul de execuţie EE dă comanda de anclanşare la
întreruptor.
Ciclul de operaţii efectuat de un întreruptor în cazul unui RAR reuşit va fi:
D-PR →T-RAR → A-RAR,
iar dacă operaţia de reanclanşare nu reuşeşte (RAR nereuşit):
D-PR → P-RAR →A RAR → D-PR,
unde: D-PR reprezintă declanşare întreruptor prin protecţie, T-RAR — pauza de
RAR (poate fi de: [0,05 ... 0,15] s - RAR ultrarapid; [0,15 ... 1,5] s — RAR rapid; mai mare
de 1,5 s — RAR lent), iar A-RAR - anclanşare întreruptor prin RAR.
Sistemul RAR care efectuează ciclul specificat mai sus este un sistem RAR cu
acţiune simplă (RAR simplu). în tehnica sistemelor electroenergetice se utilizează şi sisteme
cu acţionare repetată, de obicei dublă, care efectuează următorul ciclu de operaţii:
D-PR →T1-RAR →A-RAR →D-PR →T2-RAR → A-RAR, în cazul unui RAR
reuşit, respectiv:
D-PR→T1-RAR →A-RAR →D-PR →T2-RAR → A-RAR →D-PR, în cazul unui RAR
nereuşit. Se precizează că între cele două -pauze de RAR (T1-RAR şi T2-RAR) trebuie să
fie îndeplinită condiţia T 1 -RAR < T2-RAR (T2-RAR poate fi de 15—20 s), iar dacă
defectul a fost eliminat după prima pauză de RAR (T1-RAR) nu va mai urma o nouă
declanşare de către protecţie.

4.7.1.2. Dispozitive şi scheme de RAR utilizate în SEN

De cele mai multe ori dispozitivele de RAR comandă reanclanşarea tuturor celor
trei faze, în exclusivitate când întreruptorul este prevăzut cu dispozitiv de acţionare tripolar,
când poartă denumirea de dispozitive de reanclanşare rapidă trifazată (RART). In reţelele
cu neutrul direct legat la pământ unde se pot produce scurtcircuite monofazate, iar
întreruptoarele sunt prevăzute cu dispozitive de acţionare monopolare, se obişnuieşte
utilizare unor dispozitive de RAR care pot comanda reanclanşarea unei singure faze (faza pe
care s-a produs scurtcircuitul), când dispozitivul de RAR poartă denumirea de dispozitive de
reanclanşare rapidă monofazată (RARM). în acest caz întreruptoarele respective sunt
prevăzute cu protecţii care selectează faza avariată şi comandă numai declanşarea acesteia.
Dispozitivele de RARM pot fi, la rândul lor:
— cu declanşare definitivă monofazată (adică, în situaţia unui RAR nereuşit, lasă
circuitul în două faze);
— cu declanşare definitivă trifazată (adică, în situaţia unui RAR nereuşit, în final
sunt deconectate toate cele trei faze).
Există şi dispozitive de RAR cu anclanşare mono/trifazată (RARMT) la care
scurtcircuitele monofazate vor fi deconectate şi reanclanşate monofazat, iar cele polifazate,
deconectate şi reanclanşate trifazat.
Din punctul de vedere al coordonării dispozitivelor de RAR cu protecţia prin relee
se pot întâlni scheme de RAR necoordonate (cazul cel mai des întâlnit) şi scheme de RAR
coordonate, care la rândul lor pot fi:
— scheme de RAR cu accelerarea funcţionării protecţiei înainte de funcţionarea
RAR (fig. 4.5), în care caz prima declanşare de către protecţie se face rapid, respectiv
netemporizat (neselectiv) pentru întreaga zonă protejată, iar după acţionarea RAR, dacă
defectul persistă (RAR nereuşit), protecţia acţionează temporizat (selectiv) întrucât releul 4
fiind excitat la acţionarea RAR, protecţia va acţiona după pauza creată de elementul de
temporizare 3.
— scheme de RAR cu accelerarea funcţionării protecţiei după funcţionarea RAR
(în schema din figura 4.5 contactul superior al releului 4 va fi normal deschis şi ca urmare
prima declanşare prin protecţie se va face temporizat, iar după funcţionarea RAR releul 4 va
fi excitat şi în caz de RAR nereuşit, a doua acţionare a protecţiei se face netemporizat).
 Fig. 4.5. Schema de RAR cu protecţia accelerată înainte de funcţionarea RAR.

4.7.1.3.Condiţii impuse instalaţiilor de RAR

Indiferent de varianta de realizare a schemei electrice de RAR şi de dispozitivul de

RAR utilizat, pentru o funcţionare corectă a ansamblului protecţie - dispozitiv de RAR -
întreruptor, este necesar să fie respectate următoarele condiţii principiale impuse de
exploatare:
— RAR să nu intre în funcţiune la declanşarea voită (de către operator) a
întreruptorului, ci numai la declanşarea acestuia de către protecţie;
— RAR să nu intre în funcţiune când declanşarea prin protecţie urmează imediat
după o comandă de anclanşare voită;
— dispozitivul de RAR să poată fi folosit cu orice tip de protecţie, dar să existe
posibilitatea blocării feanclanşării când comanda de declanşare este dată de anumite
protecţii sau automatizări (de exemplu, protecţia maximală de tensiune, protecţia împotriva
pierderii sincronismului, DAS etc.);
— releu 1 de execuţie al dispozitivului de RAR trebuie să transmită un impuls
suficient de lung pentru anclanşarea sigură a întreruptorului, iar acest impuls trebuie
transmis după revenirea dispozitivului de acţionare a întreruptorului în poziţia necesară
pentru anclanşare şi după revenirea protecţiei prin relee;
— să existe posibilitatea ca în mod voit (de către operator), prin intermediul unui
comutator, dispozitivul de RAR să poată fi conectat (în funcţiune) sau deconectat (scos din
funcţiune), stări care să fie vizibile pentru personalul de exploatare, iar aceste stări să nu
împiedice funcţionarea corectă a protecţiei;
— schema electrică de RAR trebuie realizată astfel încât să fie exclusă posibilitatea
unei reanclanşări repetate a întreruptorului pe un scurtcircuit (blocaj împotriva săriturilor)
din cauza unor defecte în dispozitivul de RAR;
 - schema electrică de RAR trebuie astfel realizată încât să permită accelerarea
funcţionării protecţiei (în special a protecţiei de distanţă) şi controlul păstrării
sincronismului, acolo unde este cazul;
- schema electrică de RARMT trebuie să tfie astfel realizată încât să permită
alegerea regimului de RAR — cu anclanşare monofozată sau trifazată - iar regimul ales să
fie vizibil pentru personalul de exploatare.

4.7.1.4.Domeniul de utilizare a instalaţiilor de RAR

Liniile electrice aeriene (LEA), datorită condiţiilor specifice în care lucrează, sunt
cel mai mult supuse deranjamentelor, cele mai multe având un caracter trecător. Nu la fel
stau lucrurile în cazul liniilor în cablu (LEC) (subterane), fiindcă în cazul acestora, de
obicei, defectele se produc prin distrugerea izolaţiei şi ca urmare sunt permanente. Pe
această constatare se bazează faptul că RAR, pentru eliminarea scurtcircuitelor trecătoare, se
aplică numai liniilor electrice aeriene sau mixte (linie aeriană continuată cu linie subterană).
Se admite RAR (după declanşarea prin unele categorii de protecţii) a cablurilor, barelor,
transformatoarelor şi a unor motoare, pentru corectarea neselectivităţii protecţiilor.
Pe liniile radiale (cu alimentare de la un singur capăt), la capătul de alimentare, se
prevede, de regulă, instalaţie de RART fără controlul tensiunilor şi a sincronismului,
integrată în echipamentul de protecţie de bază, iar dacă linia este de medie tensiune, RAR va
fi cu ciclu dublu.
Pe liniile cu alimentare dublă de 110 kV sau de medie tensiune se prevede instalaţie
de RART cu controlul tensiunilor şi sincronismului asigurându-se pornirea ciclului de RAR
de la toate protecţiile (de bază şi de rezervă dacă există).
Pe liniile cu tensiunea de 110 kV sau mai mare, se prevede instalaţie de RARM,
când acestea se află în una din următoarele situaţii:
— sunt linii unice de legătură cu sistemul a unor blocuri generator-transfor- mator,
sau a unor centrale electrice;
— sunt linii unice de alimentare a unor consumatori importanţi, la care nu este
posibilă restabilirea alimentării prin A AR sau prin alte mijloace.
Pe liniile de 220 kV sau mai mult, se prevede instalaţie de RARMT cu controlul
tensiunilor şi sincronismului, care, de regulă, permite alegerea regimului de RAR - cu
anclanşare monofozată sau trifazată - cu selectarea fazei defecte la RARM, asigurându-se
pornirea ciclului de RAR de la toate protecţiile de bază. Dacă linia realizează
interconexiunea unor obiective de importanţă deosebită, pentru situaţia defectării protecţiei
de bază care conţine instalaţia de RAR, se recomandă ca cealaltă protecţie de bază să fie
prevăzută cu instalaţie proprie de RAR, care se activează numai după scoaterea din
funcţiune a primei protecţii.
în cadrul instalaţiilor de conexiuni cu două sisteme de bare colectoare la care revin
între unu şi doua întreruptoare pe circuit şi a celor poligonale, se prevăd instalaţii de RAR
asociate fiecărui întreruptor, iar în cazul întreruptoarelor cu două elemente (bobine) de
anclanşare se recomandă prevederea a două instalaţii de RAR asociate fiecărui element de
anclanşare.
 4.7.2. Anclanşarea automată a alimentării de rezervă (AAR)
Anclanşarea automată a alimentării de rezervă (AAR) este, de asemenea, un sistem
automat în circuit deschis şi aré drept scop asigurarea continuităţii în alimentarea cu energie
electrică a consumatorilor. Schemele de alimentare a consumatorilor sunt astfel concepute
încât alimentarea acestora să se poată realiza pe două căi de alimentare, de la aceeaşi sursă
sau de la surse diferite. In general, în regim normal, consumatorii se alimentează pe o singură
cale, numită cale normală (principală) de alimentare, şi numai în caz de avarie a acesteia, ei
sunt trecuţi, automat, de către instalaţia de AAR, pe cea de-a doua cale (la cealaltă sursă),
numită cale de alimentare de rezervă, care poate reprezenta rezervă pentru o grupă sau mai
multe grupe de consumatori, prevăzute fiecare cu câte o cale normală proprie de alimentare.
Se prevede AAR, de regulă, în toate centralele şi staţiile electrice, pentru a asigura
continuitatea în alimentare a consumatorilor de servicii proprii. De asemenea, se prevede
AAR pentru restabilirea alimentării consumatorilor din instalaţiile electrice de distribuţie cu
tensiuni până la 110 kV inclusiv, pentru conectarea automată a unei căi de rezervă în cazul
declanşării căii normale de alimentare.
AAR se poate prevedea pe linii, transformatoare, cuple etc. In figura 4.6 se prezintă
situaţiile de AAR cel mai des întâlnite în exploatare.
 Intreruptoarele care sunt deschise în funcţionare normală sunt haşurate. în figura 4.6,
a şi b, linia L, reprezintă calea normală de alimentare, iar linia L2 calea de rezervă. în figura
4.6, d transformatorul T2 este în rezervă, iar în figura 4.6,f, transformatorul TR . în figura 4.6,
c şi e, fiecare secţie de bare reprezintă rezervă pentru dealaltă.

4.7.2.1. Condiţiile de pornire şi acţionare a instalaţiilor de AAR

Pornirea automaticii de AAR se realizează în următoarele condiţii:
P1. La declanşarea întreruptorului de pe calea de alimentare normală
(transformator, linie) a barei asigurate prin AAR. La declanşarea întreruptorului prin
protecţia elementului de pe calea de alimentare normală, în reţelele electrice de importanţă
deosebită unde există întreruptoare foarte fiabile - la care refuzul de declanşare, practic, este
imposibil - în scopul realizării AAR cu pauză foarte scurtă (timpul de la declanşarea
întreruptorului de pe calea normală până la închiderea celui de pe calea de rezervă), se
comandă simultan atât bobina de declanşare a întreruptorului de pe calea normală cât şi cea
de anclanşare a întreruptorului de pe calea de rezervă, condiţia de pauză AAR foarte scurtă
fiind îndeplinită dacă timpul de închidere este mai mare cu cel puţin două perioade decât
timpul de întrerupere).
P2. La scăderea tensiunii pe bara alimentată prin calea normală. Pornirea AAR
trebuie blocată, dacă sesizarea dispariţiei tensiunii se datorează declanşării întreruptorului
automat din circuitele secundare de tensiune sau arderii siguranţelor pe partea secundară,
respectiv primară a transformatoarelor de tensiune care măsoară tensiunea pe bară. De
asemenea pornirea AAR va fi blocată, în cazul în care calea de alimentare normală este
deconectată ca urmare a unei acţiuni a dispozitivului DAS.
P3. La comandă de închidere voită, de către personal, a întreruptorului căii de
rezervă. Comanda de închidere se va da cu controlul condiţiilor de sincronism, iar după aceea
se va comanda automat declanşarea întreruptorului alimentării normale. Dacă acesta refuză să
declanşeze într-un timp prestabilit, se va comanda automat declanşarea întreruptorului de pe
calea de rezervă.
De regulă, pornirea AAR se realizează pe baza criteriilor P1 şi P2. în cazul în care
ambele căi (normală şi de rezervă) au aceeaşi sursă de alimentare, se admite că pornirea AAR
pe baza criteriului P2 să nu fie prevăzută, De asemenea, în cazurile în care pornirea AAR pe
baza scăderii tensiunii conduce la timpi de acţionare prea mari, se recomandă complectarea
criteriului P2 şi cu alte condiţii: scăderea frecvenţei (cu controlul frecvenţei pe calea de
rezervă), schimbarea sensului puterii sau al curentului etc.
Acţionarea automaticii de AAR trebuie să aibă loc cu îndeplinirea următoarelor
condiţii:
Al. Anclanşarea întreruptorului de pe calea de rezervă trebuie să se facă după
declanşarea celui de pe calea normală de alimentare. Se admite succesiunea inversă numai
dacă pornirea AAR s-a realizat pe baza criteriului P3.
A2. La pornirea AAR pe baza criteriului PI, anclanşarea întreruptorului de pe calea
de rezervă, de regulă, va fi rapidă (cu pauză AAR scurtă).
In cazul în care funcţionarea rapidă poate conduce la apariţia unui şoc de curent
periculos se va adopta o temporizare scurtă sau se va introduce fie controlul tensiunii
remanente pe bara asigurată prin AAR, fie controlul diferenţei fazorilor de tensiune de pe
bară şi calea de rezervă.
In cazul în care, la bara asigurată prin AAR, sunt conectate motoare sincrone,
generatoare de mică putere sau baterii de condensatoare, se va prevedea comanda declanşării
prin protecţie a acestora, o dată cu separarea de sursa normală de alimentare, înaintea
conectării căii de rezervă, care se va realiza cu o scurtă întârziere.
A3. La pornirea AAR pe baza. criteriului P2, acţionarea automaticii AAR se va
produce numai dacă pe calea de rezervă este tensiune de valoarea normală.
Acţionarea va avea loc în două etape, şi anume:
a) în prima etapă se va comanda, cu temporizare, declanşarea întreruptorului de pe
calea normală de alimentare;
b) în etapa a doua se va comanda anclanşarea întreruptorului de pe calea de rezervă,
în condiţiile prevăzute Ia punctul A2.
Temporizarea din prima etapă va fi mai mare decât:
— timpii de acţionare ai protecţiilor împotriva scurtcircuitelor prevăzute pe
elementelor racordate, în aval, la bara asigurată prin AAR;
— durata de pauză RAR a căii (liniei) de alimentare normală;
— timpul de acţionare al instalaţiilor AAR din amonte, pe calea de alimentare
normală.
A4. La acţionarea AAR, întreruptorul de pe calea de rezervă trebuie să primească
numai o singură comandă de anclanşare din partea acestei automatici, adică AAR să
funcţioneze cu un singur ciclu, astfel încât, după conectarea căii de rezervă, dacă intervine
protecţia acesteia şi declanşează întreruptorul, o nouă anclanşare a acestuia să nu aibă loc.

4.7.2.2. Schema bloc a unei instalaţii de AAR

O instalaţie de AAR este formată din totalitatea elementelor care, în cazul
imposibilităţii, din orice motiv, a alimentării normale a consumatorilor şi a condiţiilor de
tensiune normală pe calea de rezervă, conectează automat calea de rezervă, asigurând astfel
continuitatea alimentării consumatorilor de energie electrică, cii excepţia unei foarte mici
întreruperi pe timpul funcţionării AAR, care nu perturbă funcţionarea receptorilor de energie
electrică. Elementul de măsură EM (fig. 4.7) este realizat din relee de tensiune minimă,
pentru sesizarea scăderii tensiunii la consumator, iar elementul de execuţie EE dintr-un releu
intermediar care dă comanda de declanşare la întreruptorul de pe calea principală şi de
anclanşare la cel de pe calea de rezervă. Blocul de prelucrare şi decizie BPD analizează
nivelul tensiunii pe calea de rezervă, creează temporizarea (timpul scurs de la momentul
scăderi tensiunii, la consumator, sub o anumită valoare, până la darea comenzii la elemental
de executie ) si daca este cazul decide transmiterea sau nu a comenzii spre EE.
 Fig. 4.7. Schema funcţională a unui sistem AAR.

In figura 4.7 se prezintă schema bloc a unei instalaţii de AAR, unde reprezintă calea
normală de alimentare a barelor colectoare BC şi L2 calea de rezervă, figurând elementele care
asigură ca instalaţia să realizeze condiţiile prezentate în paragraful 4.7.2.1.
Instalaţia de AAR porneşte în următoarele două situaţii:
a) dacă elementul U< sesizează scăderea tensiunii pe barele BC sub o anumită
valoare prescrisă (criteriul P2);
b) dacă declanşează întreruptorul I1 (criteriul P1).
Acţionarea instalaţiei de AAR are loc în modul următor:
Când elementul U< sesizează scăderea tensiunii pe barele BC sub valoarea prescrisă
(cazul a), iar elementul U> sesizează prezenţa tensiunii pe calea de rezervă L2, după
temporizarea produsă de elementul T1, dacă elementul / sesizează lipsa curentului de
scurtcircuit (deci dacă scăderea tensiunii se datorează unor cauze externe şi nu unui
scurtcircuit pe barele BC sau la unul din consumatorii Ci, care va fi rezolvat de protecţiile
proprii circuitelor respective), se dă comandă de declanşare la întreruptorul I1, după care, fără
temporizare, se comandă declanşarea unora din circuitele Ci, (motoare sincrone, generatoare
de mică putere sau baterii de condensatoare) şi cu o mică temporizare produsă de elementul
T2 (dacă la barele BC sunt racordate tipurile de circuite Ci necesar a fi deconectate, în caz
contrar elementul T2 lipseşte) se comandă anclanşarea întreruptorului I2.
Când întreruptorul I1, declanşează în urma unei comenzi voite sau automate (cazul b),
fară temporizare sau cu o mică temporizare produsă de elementul T2 (dacă instalaţia este
prevăzută cu acest element de temporizare), se comandă anclanşarea întreruptorului I2
(acţionare rapidă). Dacă întreruptorul I1, este comandat automat de către protecţie ca urmare a
unui scurtcircuit pe barele BC, iar scurtcircuitul este trecător, după anclanşarea întreruptorului
h se restabileşte alimentarea consumatorilor Ci. Dacă scurtcircuitul este persistent, după
anclanşarea întreruptorului I2 protecţia acestuia sesizează scurtcircuitul şi comandă
declanşarea lui, iar elementul de blocaj B nu mai permite ca întreruptorul I2 să mai primească
o nouă comandă de anclanşare. Deci în acest caz instalaţia de AAR, prin jocul acestor două
întreruptoare, realizează funcţia unui RAR simplu.
In exploatare se pot întâlni instalaţii de AAR, fie realizate cu elemente disparate a
căror structură se bazează pe schema bloc din figura 4.7, fie dispozitive destinate special
scopului funcţiilor AAR sau care cumulează mai multe funcţii. Indiferent de modul de
realizare, în staţie se prevede posibilitatea punerii şi scoaterii din funcţiune a automaticii de
AAR, iar regimul ales să fie vizibil pentru personalul de exploatare.

4.7.3. Descărcarea automată a sarcinii (DAS)

Descărcarea automată a sarcinii (DAS), are rolul ca la scăderea sub o anumită limită
a capacităţii sistemului electroenergetic sau a unei părţi a lui de a alimenta consumatorii, să
restabilească, prin reducerea sarcinii consumate, echilibrul între puterile produse şi cele
consumate în cadrul sistemului sau al unei părţi a acestuia. Se are în vedere că o funcţionare
normală a sistemului electroenergetic are loc numai la echilibru între puterea produsă şi cea
consumată.
Atâta timp cât puterea debitată de generatoare urmăreşte exact variaţiile puterii
cerută de consumatori, frecvenţa rămâne aproximativ constată (în jurul valorii de 50 Hz), iar
tensiunile în nodurile sistemului sunt cele impuse de calitatea energiei. Dacă apare un deficit
de putere (de exemplu, la declanşarea intempensivă a unui generator), echilibrul puterilor este
perturbat şi ca urmare frecvenţa în sistem şi tensiunile în unele noduri ale sistemului au
scăderi importante în raport cu valorile din regim normal. întrucât conectarea unor agregate
de rezervă la reţea nu se poate efectua într-un timp atât de scurt, încât să restabilească
echilibrul puterilor şi să înlăture pericolul destrămării sistemului electroenergetic (să asigure
stabilitatea funcţionării sistemului), se recurge la deconectarea automată a unor consumatori.
Consumatorii sacrificaţi (deconectaţi) prin DAS se stabilesc pe zone, respectiv pe
întreg sistemul electroenergetic, în funcţie de frecvenţa reţelei (DASF — descărcarea
automată a sarcinii la scăderea frecvenţei) sau a tensiuni în nodurile (instalaţiile de conexiuni
din cadrul staţiilor) sistemului electroenergetic (DASU - descărcarea automată a sarcinii la
scăderea tensiunii).
Elementul de pornire (măsură) EM al dispozitivului DASF este un releu de frecvenţă,
care la scăderca frecvenţei sub o anumită limită, pune în funcţiune blocul de prelucrare şi
decizie BPD al instalaţiei care, în funcţie de nivelul la care a ajuns frecvenţa, comandă
elementele de execuţie EE (relee intermediare) pentru deconectarea consumatorilor selectaţi a
fi sacrificaţi.
Schema de principiu a unui DASF cu două tranşe de sacrificiu este dată în figura 4.8.
în cazul în care frecvenţa scade sub o anumită valoare, elementul de măsură F acţionează şi
prima tranşă de consumatori va fi deconectată, iar dacă după un timp ∆t măsurat de elementul
de temporizare T frecvenţa încă nu a revenit la valoarea normală va fi deconectată a doua
tranşă de consumatori.
 In exploatare există dispozitive DASF care acţionează nu numai în funcţie de
scăderea frecvenţei (abaterea frecvenţei de la valoarea normală), ci şi în funcţie de viteza de
variaţie a frecvenţei. De asemenea, în multe cazuri, dispozitivele DASF se completează cu
dispozitive de reanclanşare automată a sarcinii (RAS), care după restabilirea frecvenţei în
sistem comandă automat reanclanşarea consumatorilor deconectaţi. în acest ultim caz (echipat
cu RAS), din punct de vedere funcţional, DASF reprezintă un sistem automat în circuit
închis, iar fară RAS este un sistem automat în circuit deschis.
Principial, schema unui DASU este identică cu a unui DASF (fig. 4.8), cu deosebirea
că EM este un releu minimal de tensiune, iar BPD trebuie să ia decizia de dare a comenzii
numai dacă scăderea tensiunii este provocată de deficitul de putere şi nu de unele defecte cu
caracter local (scurtcircuite).

4.7.4. Automatizarea comutării de prize la

(auto)transformatoarele de forţă
Comanda comutării de prize la (auto)transformatoarele de forţă prevăzute cu
echipament de comutare a ploturilor sub sarcină poate fi realizată manual (vezi paragraful
2.1.5.2) sau automat cu regulatorul automat de tensiune RATT-3.
Schema structurală a unei instalaţii de comanda automată a comutării de prize (mai
exact a RAAT-3) este prezentată în figura 4.9.
RATT-3 împreună cu transformatorul constituie un sistem automat în circuit închis,
unde instalaţia automatizată este (autotransformatorul Tr cu echipamentul de comutare a
ploturilor ECP, iar elementul de execuţie EE este un releu intermediar prin care se dă
comanda la dispozitivul de acţionare al
 Fig. 4.9. Schema structurală a automatizării comutării de prize la (auto)transformatoarele de forţă.

echipamentului de comutare a ploturilor. Elementul de măsură EM este constituit dintr-un

transformator de tensiune conectat pe barele staţiei la care sunt racordate liniile de distribuţie,
iar dacă se doreşte menţinerea tensiunii, în limite prescrise, la consumator (la capătul liniei
dinspre consumatori), la bornele secundare ale 7T se conectează şi dispozitivul DCRTT-1 de
compensare a căderii de tensiune pe linie (fig. 4.10).

Elementul de măsură EM controlează în permanenţă tensiunea reglată Ur

(proporţională cu tensiunea Ui pe partea secundară a transformatorului Tr, sau la consumator),
iar.în cazul în care aceasta diferă de valoarea tensiunii de consemn Uc, lucru sesizat de
elementul de comparaţie C, blocul de prelucrare şi decizie BPD, când abaterea tensiunii AU =
Ur-Uc îndeplineşte anumite condiţii, comandă EE, care transmite impulsul de cOTnandă la
dispozitivul de acţionare în vederea comutării prizelor, până la aducerea tensiunii reglate la
valoarea de consemn.
Intrucât la transformatoare, cu ajutorul prizelor, tensiunea se poate regla numai în
trepte (reglajul de tensiune prin comutatorul de prize este un reglaj discontinuu), BPD este
prevăzut cu elementul ZI care creează o zonă de insensibilitate de ±z% din tensiunea de
consemn Uc. BPD comandă EE numai dacă abaterea tensiunii ∆U la ieşirea din elementul de
comparaţie C îndeplineşte condiţia:
∆U > ±z% (4.1)
adică numai dacă tensiunea reglată Ur iese din banda reglată Uc ± z% , respectiv dacă are
valoarea:

Ur>( 1+ _z%_) Uc sau Ur<(1 – z%) Uc (4.2)

100 100

Zona de insensibilitate trebuie să îndeplinească condiţia:

2z%> Un_p% (4.3)
Uc

unde p% reprezintă procentul din tensiunea nominală Un a transformatorului cu care se

modifică tensiunea reglată Ur la o comutare. Condiţia (4.3) este impusă pentru a se evita
fenomenul de „pompaj“ al comutatorului de prize la o comutare, adică după o comutare
sistemul automat să nu comande revenirea la situaţia iniţială, apoi să comande saltul înapoi
ş.a.m.d.. ca urmare a faptului că în urma comutărilor, tensiunea reglată trece de la una la
cealaltă din condiţiile (4.2).
Deoarece fluctuaţiile de scurtă durată ale tensiunii reglate, cum de exemplu sunt cele
care apar ia scurtcircuit, nu trebuie să ducă la funcţionarea comutatorului de prize, BPD mai
conţine şi elementul de temporizare T, care permite transmiterea comenzii la EE, numai la
ieşirea dc durată a tensiunii reglate din banda prescrisă. De asemenea, T mai are şi rolul de a
crea o pauză între două comenzi, când tensiunea rămâne în afara zonei de insensiblitale după
una sau mai multe comutări succesive a prizelor, pauză impusă de modul de funcţionare a
dispozitivului de acţionare al echipamentului de comutare a ploturilor (vezi condiţia c din
paragraful 2.1.5.2, referitoare la dispozitivul de acţionare a echipamentului de comutare a
ploturilor).

4.8. Principii generale pentru realizarea circuitelor de

protecţii prin relee

Protecţia prin relee este, de asemenea, un sistem automat în circuit deschis (fig. 4.1)
şi, de fapt, constituie ea însăşi automatizarea folosită de multă vreme pe scara cea mai largă în
instalaţiile electrice, motiv pentru care este tratată independent de celelalte automatizări
prezentate în paragraful 4.7.
Protecţia prin relee este formată din ansamblul aparatelor şi dispozitivelor destinate
să comande automat deconectarea instalaţiei electrice protejate în cazul apariţiei unui defect
sau a unui regim anormal periculos şi/sau să semnalizeze apariţia regimului respectiv.
Elementul de măsură EM, numit blocul de intrare, reprezintă de fapt un circuit de adaptare
(un element de pornire, la instalaţiile de protecţie mai simple realizate în tehnica curenţilor
tari cu relee cu contacte, sau o interfaţă formată din traductoare şi/sau filtre, la instalaţiile de
protecţie complexe realizate în tehnica curenţilor slabi cu relee electronice sau
microprocesoare) alimentat din secundarele transformatoarelor de curent TC şi tensiune TT,
iar elementul de execuţie EE, numit blocul de ieşire, are ca element de ieşire, în general, un
releu intermediar care dă comanda de declanşare la întreruptor şi porneşte instalaţia de
semnalizare. Blocul de prelucrare şi decizie BPD numit şi blocul de prelucrare logică a
informaţiei, de asemenea, poate fi realizat fie în tehnica curenţilor tari, fie în tehnica curenţilor
slabi cu logică cablată (format dintr- o mulţime de aparate şi dispozitive interconectate într-o
structură complexă) sau cu logică programată (numai în tehnica curenţilor slabi), care pe baza
semnalelor primite dela EMtransmite sau nu impuls de comandă spre EE.

4.8.1. Condiţii impuse protecţiilor prin relee

Protecţia prin relee are drept scop principal detectarea avariei şi deconectarea
elementului avariat, în vederea evitării extinderii avariei şi a revenirii cât mai rapide la
regimul normal de funcţionare pentru restul elementelor din sistemul electroenergetic rămase
în funcţiune. Pentru a asigura scopul urmărit, protecţia prin relee trebuie să îndeplinească
următoarele codiţii:
Rapiditate — proprietatea protecţiei de a deconecta echipamentul defect într-un timp
cât mai scurt, justificat tehnico-economic, în următoarele scopuri:
— menţinerea funcţionării neîntrerupte şi stabile a sistemului electroenergetic;
— reducerea timpului cât consumatorii sunt alimentaţi Cu tensiune scăzută;
— reducerea suprasolicitărilor şi a gradului de deteriorare a echipamentelor avariate,
provocate de efectul termic al curentului de scurtcircuit;
— prevenirea apariţiei supratensiunilor periculoase pe liniile de interconexiune
(fenomen posibil mai ales pe liniile de 750 kV);
— limitarea tensiunilor accidentale periculoase pentru oameni, animale, instalaţii
(conform prevederilor standardelor privind protecţia împotriva electrocutărilor);
— asigurarea eficacităţii restabilirii funcţionării normale, prin RAR, AAR,
autopornirea motoarelor, resincronizarea unor grupuri etc,
Timpul de deconectare este compus din timpul de acţionare al protecţiei şi timpul de
întrerupere al întreruptorului (vezi paragraful 2.2.2). Timpul minim de acţionare al protecţiei,
în stadiul actual al tehnicii, este de 0,01 ... 0,02 s.
Selectivitate — proprietatea protecţie de a asigura deconectarea numai a
echipamentului avariat (zonei protejate), prin declanşarea celor mai apropiate întreruptoare de
acesta (aceasta), toate celelalte părţi ale sistemului rămânând în funcţiune.
In funcţie de principiul ei de funcţionare, o protecţie poate avea selectivitate absolută
(folosind informaţii de la două sau mai multe extremităţi ale zonei protejate) sau selectivitate
relativă (folosind informaţii de la o singură extremitate a zonei protejate).
Metodele de asigurare a selectivităţii sunt:
- temporizarea;
- direcţionarea;
- reglajul de curent.
Se admite acţionarea neselectivă a protecţiilor, pentru asigurarea accelerării
eliminării scurtcircuitelor, dacă aceasta este necesară şi eficace în scopurile menţionate mai
sus, în ceea ce priveşte rapiditatea acţionării protecţiei. Se recomandă, dacă este posibil,
corectarea nesejectivităţii prin intervenţia imediată a instalaţiilor de automatizare (RAR, AAR
etc.).
Sensibilitate - proprietatea protecţiei de a acţiona Ia defecte sau la perturbări oricât de
mici ale regimului normal de funcţionare.
Sensibilitatea se apreciază cantitativ prin coeficientul de sensibilitate ksens, care pentru
protecţiile maximale se stabileşte cu relaţia:

Ksens=Mmin (4.4)
Mpp

unde: Mmin este valoarea minimă a parametrului controlat, în cazul unui scurt-circuit
metalic la capătul zonei protejate;
Mpp - valoarea de pornire a protecţiei, iar în cazul protecţiilor minimale, în relaţia
(4.4), raportul este invers.
Pentru coeficientul de sensibilitate se recomandă valori cuprinse între 1,2 şi 2,5
stabilite, de fapt, prin norme.
Fiabilitate - proprietatea protecţiei de a sesiza apariţia defectului pentru care a fost
concepută şi să nu aibă refuzuri de acţionare (siguranţă de funcţionare la apariţia condiţiilor
de acţionare) sau acţionări false (securitatea împotriva funcţionărilor intempensive).
Fiabilitatea se asigură, în primul rând, prin utilizarea de echipamente şi materiale cu
fiabilitate ridicată (obţinută prin concepţie şi realizare constructivă) şi printr-o exploatare
corespunzătoare a acestora. Se pot adopta şi măsuri de creştere a fiabilităţii protecţiilor prin:
(auto)testarea periodică, (auto)supraveghere permanentă sau periodică şi rezervarea
protecţiilor.
Compatibilitatea electromagnetică - proprietatea echipamentului protecţiei de a nu fi
perturbat în funcţionare de influenţele diverselor câmpuri electromagnetice şi de a nu genera
perturbaţii electromagnetice în mediul înconjurător.
Comunicaţia - proprietatea echipamentului de protecţie de a efectua schimbul de
informaţii cu operatorul uman pentru reglarea parametrilor de acţionare, obţinerea valorii
mărimilor supravegheate şi obţinerea datelor privind mărimile de defect.
Autosupravegherea - proprietatea echipamentului de protecţiei de a-şi testa
permanent starea şi de a semnaliza orice defecţiune care poate conduce la o funcţionare
incorectă.
Instalaţiile de protecţii prin relee întâlnite până în prezent în cadrul staţiilor electrice
sunt realizate cu tehnică convenţională, dar actualmente se preconizează utilizarea instalaţiilor
de protecţii cu tehnică numerică. Se precizează că ultimele două condiţii, precum şi creşterea
fiabilităţii prin autotestarea periodică şi autosupraveghere permanentă, pot fi realizate numai
de instalaţiile de protecţii realizate cu tehnică numerică.

4.8.2. Tipuri de protecţii în funcţie de rolul în sistem

In funcţie de rolul pe care protecţiile îl au în vederea înlăturării unei avarii se
deosebesc: protecţii de bază, protecţii de rezervă şi protecţii auxiliare.

4.8.2.1. Protecţia de bază

 Protecţia de bază (PB) este protecţia fiecărui element (linie, transformator, bare),
care funcţionează rapid şi selectiv la apariţia unui scurtcircuit în zona elementului respectiv,
prin declanşarea întreruptoarelor celor mai apropiate de elementele respective avariate.
Protecţiile de bază au prioritate la iniţierea comenzilor de eliminare a defectelor sau a
acţiunii, destinată să limiteze o situaţie anormală din sistemul electroenergetic.

4.8.2.2. Protectia de rezervă

Protecţia de rezervă (PR) este protecţia destinată să funcţioneze atunci când un
defect la un element nu a fost eliminat sau nu a fost detectat în timpul cerut de către proiecţia
de bază ca urmare a refuzului acesteia sau a incapacităţii de a funcţiona (în cazul în care ea se
găseşte în revizie ori reparaţie), sau a refuzului de a declanşa al întreruptorului
(întreruptoarelor) respecţiv(e). Protecţiile de rezervă, în general, acţionează cu temporizare
faţă de protecţia dé bază, adică după un timp mai mare dccât timpul de acţionare al protecţiei
de bază.
Protecţiile de rezervă sunt de mai multe tipuri şi anume:
- de rezervă locală;
- de rezervă efectivă apropiată;
- de rezervă de la distanţă (numită şi de rezervă îndepărtată);
- de rezervă prin întreruptor;
- de rezervă alunecătoare.
Protecţia de rezervă locală (PRL) este asigurată printr-o protecţie suplimentară
montată în acelaşi loc cu protecţia de bază, care acţionează, cu temporizare, tot asupra
întreruptorului / asupra căruia acţionează protecţia de bază şi este alimentată fie de la aceleaşi
transformatoare de măsură ca şi aceasta fie de la transformatoare de măsură diferite dar
conectate la acelaşi circuit primar (celulă) ca şi protecţia de bază.
Schema de protecţie se completează şi cu un DRRI (dispozitiv de rezervare la
refuz dé declanşare întreruptor). în acesţ scop, releu! intermediar de ieşire al protecţiilor
de rezervă locală ale fiecărui circuit primar (celule de circuit) din insta- laţia de
conexiuni, transmite — simultan cu comanda de declanşare a întreruptorului
corespunzător — un semnal de comandă pentru pornirea DRRI-ului instalaţiei de
conexiuni respective. DRRI conţine un releu de timp care, de fapt, este acţionat de
releele de ieşire ale acestor protecţii de rezervă şi un releu intermediar acţionat, la
rândul lui, de acest releu de timp. Temporizarea releului de timp al DRRI se alege mai
mare decât cea mai mare temporizare a protecţiilor de rezervă locală ale circuitelor din
cadrul instalaţiei de conexiuni, şi deci, cu această temporizare, va comanda, prin
intermediul releului intermediar, declanşarea întreruptoarelor tuturor celulelor de
circuit din instalaţia de conexiuni respectivă, racordate la bara la care este racordat şi
circuitul a cărui întreruptor a refuzat declanşarea (declanşarea este controlată prin
contacte ale releelor de pornire ale protecţiilor de rezervă a circuitelor din instalaţia de
conexiuni respectivă).
Modul de eliminare a unui scurtcircuit la un element de reţea prin rezervarea locală
decurge în unul din următoarele moduri:
- scurtcircuit →refuz acţionare PB →PRL declanşează I;
- scurtcircuit →PB comandă declanşarea, dar I refuză declanşarea→PRL comandă
declanşarea, dar refuză declanşarea→DRRI declanşează întreruptoarele celorlalte circuite
racordate la bara respectivă.
Protecţia de rezervă efectivă apropiată (PREA) este, de fapt, dublura protecţiei de
bază, unele elemente de sistem de importanţă deosebită fiind prevăzute cu două protecţii de
bază, ca modalitate de asigurare a rezervei locale.
Protecţia de rezervă de la distanţă {PRD) este asigurată de către protecţiile de bază
ale elementelor din amonte prin care se alimentează elementul în cauză, situaţie în care aceste
protecţii acţionează cu temporizare asupra propriilor întrerup- toare, în acest mod scoţând de
sub tensiune atât elementul avariat dar şi elementele proprii, neafectate direct de avarie. După
cum se observă, această rezervare de la distanţă nu necesită investiţii suplimentare, dar
acţionarea este nesclectivă. Pentru corectarea neselectivităţii se impune prevederea unor
instalaţii RAR la protecţiile de bază ale elementelor din amonte.
Modul de eliminare a unui scurtcircuit la un element de reţea prin rezervarea de la
distanţă decurge în unul din următoarele moduri:
- scurtcircuit→refuz acţionare PB→PRD declanşează întreruptoarele elementelor
din amonte prin care se alimentează locul scurtcircuitului;
- scurtcircuit→PB comandă declanşarea, dar întreruptorul propriu refuză
declanşarea→PRD declanşează întreruptoarele elementelor din amonte prin care se
alimentează locul scurtcircuitului.
Protecţia de rezervă prin întreruptor (PR1) se realizează prin câte un releu
intermediar suplimentar introdus în schemele protecţiilor de bază ale elementelor din amonte,
prin care se alimentează elementul avariat, dar care comandă declanşarea întreruptorului I al
elementului considerat, înainte dc a comanda declanşarea întreruptoarelor propriilor elemente.
Modul de eliminare a unui scurtcircuit la un element de reţea prin rezervarea prin
întreruptor decurge în unul din următoarele moduri:
- scurtcircuit→ refuz acţionare PB→PRI declanşează întreruptorul I;
- scurtcircuit→PB comandă declanşarea, dar I refuză declanşarea→PRI comandă
declanşarea întreruptorului I, dar acesta refuză declanşarea→PB a elementelor din amonte
declanşează întreruptoarele elementelor proprii, prin care se alimentează locul
scurtcircuitului.
Protecţia de rezervă alunecătoare (PRA) este reprezentată de protecţiile proprii ale
unor celule care pot înlocui, funcţional, alte celule. De exemplu, celula de cuplă transversală
din cadrul instalaţiilor de conexiuni cu dublu sistem de bare colectoare, se ştie că poate lua,
funcţional, locul oricărei celule din cadrul instalaţiei de conexiuni căreia îi aparţine (vezi
paragraful 3.1.3.2), şi deci se prevede cu toate tipurile de protecţii pe care le posedă celulele
pe care le poate înlocui. în acelaşi mod şi cupla de ocolire se prevede a fi echipată cu toate
tipurile de protecţii ale celulelor circuitelor racordate la sistemul de ocolire. Denumirea de
„rezervă alunecătoare“ vine de la faptul că celula de rezervă (cupla transversală şi/sau cupla
de ocolire) poate fi utilizată (alunecă) în locul celulei de bază (proprii circuitului).

4.8.2.3. Proiecţiile auxiliare

Protecţiile auxiliare sunt protecţiile care se prevăd pentru a acţiona în cazul

defectelor ce apar în aşa numitele „zone moarte“ ale unor protecţii de bază, zone unde
protecţia de bază nu sesizează producerea defectului (nu întotdeauna protecţia de bază
acoperă întreaga zonă a elementului protejat).

4.8.3. Tipuri de protecţii în funcţie de mărimea controlată

şi de modul cum acţionează

După cum s-a precizat în paragraful 4.8.1, protecţia prin relee este formată dintr-un
ansamblu de aparate şi dispozitive. Odată eu progresul tehnic, aparatele şi dispozitivele
folosite la realizarea protecţiilor, au evoluat foarte mult, în decursul timpului, din punct de
vedere tehnologic, dar principiile realizării protecţiilor, au rămas cam aceleaşi. Astfel, în
funcţie de mărimea controlată şi de modul cum acţionează se deosebesc următoarele tipuri de
protecţii: de curent, de tensiune, direcţionale, diferenţiale, de distanţă, cu filtre, cu canale de
transmisie, comparative longitudinale, termice, cu relee de gaze.

4.8.3.1.Protectia de curent

Schema de principiu, în structura cea mai simplă, a unei protecţii de curent este
redată în figura 4.11.
Protecţia de curent, de obicei, este o protecţie maximală şi acţionează ca urmare a
creşterii curentului în circuitul protejat, creştere care are loc în cazul scurtcircuitelor şi al
suprasarcinilor. Protecţii minimale de curent se folosesc foarte rar şi se prevăd a acţiona la
întreruperea circuitului protejat.
Protecţiile maximale de curent intră în funcţiune atunci când curentul 1 din
circuitul protejat depăşeşte o anumită valoare stabilită, numită curent de pornire al
protecţiei şi notată cu Ipp .
 Fig. 4.11. Schema de principiu a unei protecţii de curent: 1 - element de măsură, numit element dc
pornire sau bloc de intrare, 2 - releul de comandă; 3 - releul de semnalizare.

Curentul de pornire al protecţiei Ipp reprezintă valoarea curentului din circuitul

primar pentru care blocul de intrare, alimentat de înfăşurările secundare ale
transformatoarelor de curent, transmite impuls blocului dé prelucrare şi decizie care, în
urma anumitor prelucrări logice a informaţiei, acţionează elementul de execuţie. Prin
urmare, raportul dintre curentul de pornire al protecţiei Ipp şi curentul de acţionare al
blocului de intrare, notat cu Ipr, este egal cu raportul de transformare Krc al
transformatorului de curent. Deci,
Krc =Ipp (4.5)
Ipr

iar protecţia intră în funcţiune atunci când:

I > Ipp = KTCIpr (4.6)
Pentru ca protecţia să nu intre în funcţiune în regim normal de funcţionare a
elementului protejat este necesar ca valoarea curentului de pornire al protecţiei Ipp să fie
superioară curentului nominal In şi curentului de sarcină maximă Ismax care circulă în regim
normal prin circuitul elementului protejat:
Ipp >In ; I pp >I s max (4.7)
Există mai multetipuri de protecţii maximale de curent, în funcţie de tipul
elementului de pornire (blocului de intrare), de modul de alegere a curentului de pornire şi de
faptul dacă protecţia acţionează instantaneu sau cu temporizare la producerea unui
scurtcircuit. Astfel, funcţie de tipulelementului de pornire întâlnim:
— protecţie maximală de curent cu caracteristică independentă;
— protecţie maximală de curent cu caracteristică dependentă.

Protecţie maximală de curent cu caracteristică independentă. Se caracterizează prin

aceea că elernentul de pornire este realizat cu caracteristică independentă (fig. 4.12).
Caracteristica oferă o temporizare a acţionării t = 1, independentă de valoarea
curentului de scurtcircuit.
 Exista doua tipuri de protectii maximale de curent cu caracteristica independent care,
din punct de vedere functional, difera prin modul de alegere a curentului de pornire.
a) Protectie maximala de curent instantanee. Curentul de pornire Ipp al protectiei se
alege astfel incat protectia sa intre in functiune cand curentul de scurtcircuit, la un
scurtcircuit in zona protejata , atinge valoarea cea mai mica posibila ( Isc min ), adica:

Ipp = Isc min (4.8)

In acest caz, la aparitia unui scurtcircuit, indiferent de locul acestuia in zona protejata,
protectia comanda declansarea intrerupatorului si defectul va fi lichidat aproape instantaneu
( cu timpul propriu al elementului de pornire t0 + timpul de inchidere al intrerupatorului).
Schema de principiu este data de figura 4.11 , dar in general aceasta mai contine si alte
elemente care constituie BPD . In functie de elementele care constituie BPD, se pot obtine
diferite tipuri de protectii maximale de curent, dintre care cele mai uzuale sunt :
- Protectia maximal de curent temporizata. Schema de principiu este data in figura 4.13,
unde BPD este constituit din elemental de temporizare T cu temporizare la inchidere
La aceasta protectie elementul de temporizare T prelucreaza impulsul transmis de
elemental de pornire I si anume, creeaza artificial temporizarea dorita intre momentul intrarii
in functiune a protectiei ( momentul transmiterii impulsului de catre elemental de pornire I ) si
cel al transmiterii impulsului de declansare de catre releul de comanda 3, impuls care se
transmite intrerupatorului numai daca curentul I din circuitul primar se mentine superior lui Ipp
un timp mai mare decat temporizarea stabilita. Temporizarea este constanta si independent de
valoarea curentului de scurtcircuit.

- Protectia maximala de curent temporizata cu blocaj de tensiune minima.

Schema de principiu este data in figura 4.14 . La aceasta protectie, fata de protectia maximal
de curent temporizata, pe langa elementul de temporizare T, BPD mai continte si un releu
minimal de tensiune U< , care permite transmiterea impulsului de la elemental de pornire I la
elementul de temporizare T numai daca tensiunea in zona elementului protejat este sub o
anumita valoare reglata .

b) Protectia prin sectionare de curent . Curentul de pornire al protectiei este

desensibilizat in raport cu curentul de scurtcircuit de valoare minima , adica :
Ipp = k*Isc min (4.9)
unde k este un coeficient supraunitar.
In acest caz, protecita sesizeaza scurtcircuitele numai dintr-o anumita portiune a zonei
protejate, si anume partea din zona unde curentul de scurtcircuit Isc este mai mare decat
curentul de pornire Ipp . Deci, in acest caz rezulta o portiune din zona protejata unde daca se
produce scurcircuit protectia actioneaza instantaneu si o zona moarta ( de blocare ) in care
daca sunt scurtcircuite acestea nu sunt sesizate de catre protective si , ca urmare, aceasta nu
actioneaza.
Prin combinarea protectiei prin sectionare de curent cu o protectie maximala de curent
temporizata se obtine protectia maximal de curent in doua trepte. Schema de principiu este
data in figura 4.15 , din care rezulta ca elementul de pornire 1 împreună cu releul de comandă
4 şi releul de semnalizare 5 formează protecţia prin secţionare de curent, care realizează
treapta I (rapidă), iar elementul de pornire 2 împreună cu elementul de temporizare 3 şi
aceleaşi elemente de comandă 4 şi de semnalizare 5 formează protecţia maximală de curent
temporizată, care realizează treapta a Il-a (temporizată).
 Fig. 4.15. Schema de principiu a protecţiei maximale de curent în două trepte

Protecţie maximală de curent cu caracteristică dependentă. Se caracterizează prin

aceea că elementul de pornire este realizat cu caracteristică dependentă (fig. 4.16). Diagrama
de acţionare (timpul de acţionare în funcţie de curentul de pornire) este foarte apropiată de o
hiperbolă, astfel că timpul de acţionare al elementului de pornire scade cu creşterea curentului
până la o anumită valoare (partea dependentă a caracteristicii), peste care, oricât ar creşte
curentul, timpul de acţionare rămâne constant (partea independentă a caracteristicii).

Deci, scurtcircuitele nu se mai elimină în acelaşi timp indiferent de locul scurtcircuitului, ci

cu o temporizare care variază continuu funcţie de valoarea curentului, cu atât mai mică cu cât curentul
de scurtcircuit este mai mare (caracteristică t =f ( 1 ) invers dependentă, motiv pentru care, de fapt,
protecţia se numeşte protecţie maximală de curent cu caracteristică invers dependentă).
 4.8.3.2. Protecţia de tensiune
Este o protecţie asemănătoare cu protecţia maximală de curent instantanee (v. fig.
4.11) sau temporizată (v. fig. 4.13), cu deosebirea că elementul de pornire 1 este alimentat din
secundarul transformatorului de tensiune şi, ca urmare, mărimea de pornire a protecţiei este
tensiunea de pornire a protecţiei Upp şi nu curentul I pp.
Protecţiile de tensiune acţionează, în general, la scăderea tensiunii care are loc la
apariţia scurtcircuitelor. Aceste protecţii sunt, deci, protecţii minimale, întrucât elementul de
pornire intră în funcţiune când tensiunea U în zona elementului protejat scade sub valoarea
Upp (U < U p p ) . Pentru ca protecţia să nu acţioneze în regim normal de funcţionare este
necesar ca U p p să fie mai mică decât tensiunea nominală U n şi decât tensiunea minimă Umin
din zona elementului protejat, care are loc în exploatare în regim normal de funcţionare,
adică:
Upp<Un ; Upp<Umin (4.10)
Există şi protecţii maximale de tensiune, folosite mai rar, la care elementul de
pornire intră în funcţiune la creşterea tensiunii U din zona elementului protejat, şi anume
dacă:
U>Upp (4.11)

4.8.3.3. Protectia direcţională

Protecţia direcţională este o protecţie de curent, care acţionează numai dacă sensul
de circulaţie al curentului de scurtcircuit, în locul unde este montată este spre zona
elementului protejat. Acest fapt este sesizat de un releu direcţional (de putere) care îşi
schimbă strea când sensul curentului prin el se schimbă
Există relee direcţionale de multe tipuri, dar la toate mărimea M de care depinde
acţionarea este dată de relaţia:
M = k U r I r (cosφ+ a) (4.12)
unde: U r şi I r sunt tensiunea, respectiv curentul aplicate releului;
φ r — unghiul dintre fazorii acestor două mărimi;
k şi a- un factor de proporţionalitate şi un unghi (numit unghi interior al releului)
care depind de caracteristicile constructive ale releului.
Dacă M >0 , releul direcţional este acţionat (excitat), iar dacă M <0 este neacţionat
(dezexcitat). Deci, condiţia ca releul direcţional să fíe acţionat este:
S p r = U r I r ( cosφ+ a) > 0

Se observă că expresia (4.12) este a unei puteri şi se poate spune că elementul

direcţional este acţionat sau neacţionat, după cum această putere (fictivă) este pozitivă sau
negativă. Din acest motiv releele direcţionale se mai numesc şi relee de putere. Această putere
nu este puterea care se scurge spre locul de scurtcircuit, : dar sensul ei corespunde sensului de
scurgere a puterii de scurtcircuit, deci a sensului convenţional al curentului de scurtcircuit.
In figura 4.17, b este prezentată diagrama de acţionare a unui releu direcţional cu
unghiul a = 45° în funcţie de unghiul φ r. Considerând ca origine de fază fazorul Ur , rezultă
că pentru orice fazor / r situat în zona haşurată (care face cu U r un unghi φr, în valoare
absolută, mai mic decât —) puterea S p r >0 şi releul este acţionat. Pentru U r i /r,. daţi, mărimea
Spr , este maximă dacă I r este în fază cu U r şi descreşte pe măsură ce l r se defazează faţă de
U r , devenind nulă pentru un defazaj φ= ± π / 2 , adică la marginea zonei haşurate. In cazul de
faţă, pentru φ= —45° (unghiurile pozitive se măsoară de la curent spre tensiune, în sens
trigonometric) puterea S este maximă şi scade până la zero pentru φ= 45° (căci 45° + 45° =
90° ) şi respectiv pentru φ —-135q (căci — 135° + 45° = 90° ), când releul nu va fl acţionat,
oricât de mari ar fi U r şi I r . Se observă că pentru φ= — a, puterea S p r are valoarea maximă,
deci releul, Ia o tensiune U r şi un curent l r dat, are sensibilitate maximă. Acest unghi se
numeşte unghi de sensibilitate maximă a releului.
 si

In funcţie de valoarea unghiului intern, există relee direcţionale: wattmetrice (a = 0°,

fig. 4.17, a), varmetrice φ= 90°) şi relee mixte la care 0 < a < 90° . Pentru orice releu
direcţional, la fel ca în figura 4.17, b, se determină poziţia fazorului /r faţă de fazorul Ur
pntru care releul este acţionat, cum şi poziţia corespunzătoare sensibilităţii maxime, în
funcţie de unghiul interior a în general, planul în care se poate roti fazorul Lr se împarte în
două părţi printr-o dreaptă de „cuplu nul“ (pe care dacă este situat fazorul Ir, releul nu va fi
acţionat), perpendiculara pe aceasta, numită semidreapta de „cuplu maxim“, indicând
poziţia fazorului pentru sensibilitate maximă a releului.
Din cele relatate mai sus, se remarcă faptul că la acţionarea releelor direcţionale
concură trei parametri: tensiunea, curentul şi defazajul dintre acestea. în caz de scurtcircuit,
unul dintre cei trei parametri (tensiunea) scade foarte mult, deci şi mărimea („puterea“) S pr
scade. Având în vedere că aceasta este cu atât mai mare cu cât (cosφr +a) este mai mare,
pentru protecţia direcţională se alege tipul de releu direcţional la care, funcţie de condiţiile
reţelei (modul de alimentare cu tensiune şi curent), pentru orice tip de scurtcircuit, în zona
protejată, să se obţină un (cosφ+ a) cât mai mare.
Sensibilitatea releelor direcţionale este apreciată prin lărgimea zonei moarte a
acestor relee. Zona moartă este porţiunea din zona elementului protejat, în limitele căreia, în
cazul unui scurtcircuit metalic, releul nu acţionează, din cauza valorii scăzute a „puterii“ Spr,
datorate valorii reduse a tensiunii la bornele de intrare a acestuia. Zona moartă se găseşte în
apropierea locului de montare a transformatorului de tensiune de la care se alimentează cu
tensiune releul. Cu cât zona moartă este mai redusă cu atât releul este mai sensibil, sau mai
corect spus, cu cât releul direcţional este mai sensibil cu atât zona moartă este mai redusă.
în general, protecţiile direcţionale sunt protecţii maximale de curent temporizate, în
care este inclus un releu direcţional cu rolul de a sesiza producerea defectului în zona
protejată (de selectivitate). Protecţia se numeşte protecţie maximală de curent direcţională
temporizată. Schema de principiu a unei astfel de protecţii este dată în figura 4.18, de unde
se observă că releul direcţional intră în BPD. Semnalul de la elementul de pornire 1, care
intră în acţiune în acelaşi mod ca în cazul protecţiei maximale de curent temporizată (când
curentul 1 din circuitul primar este mai mare decât Ipp), poate excita elementul de temporizare
3 numai
dacă releul direcţional 2 este acţionat, adică puterea de scurtcircuit (curentul de scurtcircuit)
are sensul spre zona protejată. Deci releul direcţional analizează (selectează) zona unde are
loc scurtcircuitul şi numai dacă acesta afectează elementul protejat şi dacă defectul durează
un timp mai mare decât temporizarea reglată prin elementul de temporizare, se excită releul
de comandă 4 care transmite comanda de declanşare la întreruptor.
Pentru o funcţionare corectă a protecţiei, releul direcţional trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
a) releul direcţional trebuie să aibă o rapiditate în acţionare mai mare decât a
elementului de pornire, la apariţia unui scurtcircuit;
b) releul direcţional trebuie să revină lent la starea din regimul normal, la dispariţia
scurtcircuitului.
 Condiţia a este impusă de faptul că releul direcţional poate fi excitat (In figura 4.18
releul 2 are contactul închis) şi în regim normal de funcţionare, când puterea Spr dată de
relaţia (4.12), unde de data aceasta Ur, Ir. şi φr sunt mărimi din regimul normal, este mai mare
decât zero. Dacă în această situaţie se produce un scurtcircuit într-o altă zonă decât cea
protejată, iar scurtcircuitul este laiimentat şi pe circuitul primar pe care este montat
transformatorul de curent prin care se alimentează instalaţia de protecţie, sensul puterii
(curentului) prin releul direcţional se schimbă (puterea de scurtcircuit circulă în sens invers
puterii din regimul normal) şi, ca urmare, acesta acţionează (de data aceasta releul 2 din
figura 4.18 se dezexcită deschizându-şi contactul). în acest caz, dacă curentul I pe acest
circuit îndeplineşte condiţia de pornire a protecţiei (I>Ipp), iar elementul de pornire ar acţiona
(releul 1 îşi închide contactul) mai repede decât releul direcţional, când timpul de acţionare al
elementului de pornire este mai mic decât timpul de acţionare al releului direcţional, intră în
funcţiune protecţia, cu toate că defectul nu s-a produs în zona protejată.

Fig. 4.18. Schema de principiu a protecţiei maximale de curent direcţionale.

Condiţia b este impusă de faptul că, în situaţia de mai sus, dacă releul direcţional,
după eliminarea scurtcircuitului (izolarea defectului de către protecţiile de bază), revine în
starea dinainte de producerea scurtcircuitului (releul 2 din figura 4.18 îşi închide contactul),
înainte ca elementul de pornire să fi revenit (releul 1 să-şi deschidă contactul) este posibil,
când timpul de revenire a elementului de pornire este mai mare decât temporizarea releului
de timp 3, să se dea comandă de declanşare la întreruptor.

4.8.3.4 Protecţia diferenţială

Este o protecţie ele curent care intră în funcţiune pe baza diferenţei curenţilor ΔI de
la capetele laturilor prin care zona protejată se leagă cu exteriorul. Diferenţa respectivă ΔI
este sesizată de un element de pornire care intră în funcţiune numai dacă ΔI ≠0.
In funcţionarea normală, această diferenţă Δl este egală cu zero. Dacă apare un
defect în afara elementului protejat (zonei protejate), curenţii de la capetele zonei protejate se
modifică ca valoare dar diferenţa ΔI rămâne egală tot cu zero. în schimb, dacă defectul
(scurtcircuitul) se produce în zona protejată, curenţii pe laturi se modifică astfel încât ΔI
devine diferit de zero, iar protecţia intră în funcţiune.
Faptul că numai când defectul are loc în interiorul zonei protejate ΔI ≠ 0 , permite
să se diferenţieze un defect din interiorul zonei protejate de unul din afara acesteia, ceea ce
asigură condiţia de selectivitate a protecţiilor diferenţiale.
 Intrucât protecţiile diferenţiale acţionează funcţie de diferenţa ΔI a curenţilor de la
capetele elementului protejat (de pe circuitele de legătură a acestuia cu elementele exterioare
zonei protejate) - diferenţă care în regim normal trebuie să fie egală cu zero - curentul de
pornire al acestor protecţii nu trebuie să fie influenţat de curenţii nominali sau de sarcină
maximă ai circuitelor de la capetele elementului protejat, cum era necesar la protecţiile de
curent. Curentul de pornire al acestor protecţii, poate fi mai mic decât curenţii nominali ai
circuitelor respective, ceea ce conduce la mărirea sensibilităţii protecţiei.
Se poate aplica elementelor circuitelor primare care, din punct de vedere electric,
pot fi echivalate cu o latură (elementele sunt prevăzute cu două capete — figura 4.19) sau un
nod de reţea (elementele sunt prevăzute cu mai mult de trei laturi - figura 4.20), la capetele
căror laturi se măsoară curentul, când poartă

Fig. 4.20. Schema de principiu a protecţiei

diferenţiale longitudinale pentru un element
prevăzut cu trei capete.

Fig. 4.19. Schema de principiu a protecţiei

diferenţiale longitudinale pentru un
element prevăzut cu două capete.

Denumirea de protecţie diferenţială longitudinală. Această protecţie acţionează în

cazul în care suma algebrică a curenţilor de la capetele (pe laturile) elementului protejat nu
este egală cu zero, respectiv când diferenţa Δ1 dintre curenţii care intră în zonă ∑ Iint şi
curenţii care iasă din zonă ∑ Iies este diferită de zero, adică dacă:
ΔI = ∑Iint - ∑Iies≠0 (4.14)
De asemenea, protecţia diferenţială se poate aplica şi la capetele de intrare sau ieşire
a două laturi identice ale unui element primar, care funcţionează în paralel (fig. 4.21), când
poartă denumirea dc protecţie diferenţială transversală. De data aceasta protecţia acţionează
când diferenţa curenţilor pe cele două laturi este diferită de zero, lucru care se întâmplă când
pe una din laturi se produce un defect, (scurtcircuit), iar pentru a sesiza şi deconecta numai
latura (linia) pe care s-a produs defectul este necesar şi elementul (releul) direcţional.

Fig. 4.21. Schema de principiu a protecţiei diferenţiale transversale.

 4.8.3.4 Protecţia de distanţă
Protecţia de distanţă, care a fost introdusă încă acum 60 de ani, este o protecţie
universală, care în orice regim şi în reţele de orice configuraţie realizează separarea
elementului protejat cu atât mai rapid cu cât defectul se produce mai aproape de locul de
instalare a ei..
In cazul unui scurtcircuit în zona protejată, are loc o creştere importantă a curentului
I şi o scădere mare a tensiunii U , prin urmare are loc o considerabilă scădere a raportului U/I
deci a impedanţei Z a elementului protejat, a cărei valoare depinde de distanţa de la locul de
măsurare a acestor mărimi (U şi I ) până la locul de scurtcircuit. Elementul principal al unei
astfel de protecţii, care acţionează atunci când impedanţa elementului protejat se micşorează
sensibil datorită apariţiei unui scurtcircuit este releul de impedanţă.

Releele de impedanţă, indiferent de tipul constructiv, acţionează în funcţie de

impedanţa măsurată de releu:
fig.4.15

unde: Ur este fazorul tensiunii din secundarul transformatorului de tensiune,

proporţională cu tensiunea U din circuitul primar al elementului protejat, aplicate bobinei de
tensiune a releului de impedanţă;
lr — fazorul curentului din secundarul transformatorului de curent, proporţional cu
curentul I din circuitul primar al elementului protejat, care circulă prin bobina de curent a
releului de impedanţă;
k — factor de proporţional itate care depinde de rapoartele de transformare ale
transformatoarelor de tensiune şi de curent.
Releul acţionează dacă această impedanţă |Zr|, dependentă de distanţa de la locul de
montare a transformatoarelor de măsură până la locul scurtcircuitului, devineinai mică decât
impedanţa de pornire a releului Zpr (de unde denumirea de protecţie de distanţă), adică dacă:

Fig(4.16)

Intr-un plan complex avand in abscisa rezistenta Rr si in ordonanta reactanta Xr,

caracteristica de acţionare a releului de impedanţă este un cerc cu centrul în origine şi de rază
egală cu Zpr (fig. 4.22). Dacă impedanţa măsurată de releu este reprezentată de un vector Zr al
cărui vârf se găseşte în interiorul cercului, atunci modulul |Z r| al acestuia este mai mic decât
raza cercului, deci este mai mic decât valoarea impedanţei de pornire Zpr şi prin urmare releul
acţionează în conformitate cu relaţia (4.16). Dacă vârful vectorului Z r se găseşte în afara
cercului, nu mai este îndeplinită condiţia (4.16) şi ca urmare releul nu acţionează. Deci, zona
de acţionare a releului se găseşte în interiorul cercului (în figură este haşurată) şi se numeşte
zona de lucru a releului, iar cea din afară acestuia este zona de blocare.
După cum se vede, relaţia (4.16) exprimă, de fapt, o condiţie legată de modulul
impedanţei Zr măsurate de releu, valoarea fazei acestui fazor ZR, fiind indiferentă.
 In aceste condiţii, funcţionarea corectă a protecţiei de distanţă se apreciază
suprapunând caracteristica de acţionare a releului de impedanţă din figura 4.22, peste fazorii
reprezentând impedanţele măsurate de acesta la scurtcircuite în diferite puncte ale
elementului protejat (zonei protejate).
După cum se ştie, majoritatea scurtcircuitelor nu sunt metalice ci prin arc electric, şi
ca urmare rezistenţa arcului, dependentă de lungimea lui şi de valoarea curentului de
scurtcircuit, intervine în valoarea impedanţei Zr măsurate de releul de distanţă.
In figura 4.23 se reprezintă fazorii impedanţei măsurate de releul de impedanţă la un
scurtcircuit metalic (fazorii AB, AB’, AB”), ai rezistenţei arcului (BC, B’C’, B ” C " ) şi ai
impedanţei măsurate la un scurtcircuit cu arc ( A C , AC’, AC”), când distanţa până la locul de
scurtcircuit devine tot mai mică. Dacă scurtcircuitul are loc chiar lângă locul de instalare a
protecţiei (a transformatorului de curent), releele de impedanţă măsoară numai rezistenţa
arcului, reprezentată prin vectorul AD. Deci, locul geometrie al vârfului impedanţei Z,.
măsurate de releul de impedanţă poate fi oriunde în interiorul patrulaterului ABCD (zona
haşurată în figura 4.23).

Fig. 4.22. Caracteristica circulară a releelor de impedanţă

Pentru a aprecia corect funcţionarea protecţiei de distanţă a elementului considerat,

se suprapune caracteristica de acţionare a releului de impedanţă din figura 4.22 peste
patrulaterul ABCD din figura 4.23. Dacă întreg patrulaterul se găseşte în interiorul
caracteristicii de acţionare, aşa cum este reprezentat în figu-ra 4.24, atunci protecţia
funcţionează la orice scurtcircuit, metalic sau prin arc, în orice punct al zonei protejate.
 Fig. 4.23. Locul geometric al vârfului Fig.4.24. Aspectul caracteristicii de acţio-
fazorului impedanţei măsurate de releul de nare când protecţia acţionează la defecte
impedanţă la scurtcircuite directe şi prin arc. în orice punct al zonei protejate.

Pot exista situaţii, aşa cum este reprezentat în figura 4.25, când o parte ă
patrulaterului ABCD iese în afara caracteristicii de acţionare. Asemenea situaţii nu simt
permise, întrucât există anumite puncte în zona protejată în care, dacă apare scurtcircuit,
protecţia nu va acţiona (deoarece vârful fazorului impedanţei măsurate de releul de
impedanţă. se află în zona de blocaj).
Pentru înlăturarea acestor situaţii se pot lua mai multe măsuri, şi anume:
- mărirea valorii Zpr a impedanţei de pornire a releului de impedanţă,
ceea ce înseamnă mărirea razei cercului caracteristicii de acţionare şi implicit lărgirea zonei
de acţiune a protecţiei;
- utilizarea de relee de impedanţă cu caracteristica circulară deplasată, care nu mai
are centrul în origine (fig. 4.26);
utilizarea de relee de impedanţă cu caracteristica de formă cât mai apropiată de suprafaţa
patrulaterului ABCD (de exemplu, de formă eliptică în figura 4.27 sau de o altă formă).

Fig. 4.25. Aspectul caracteristicii de Fig. 4.26.Caracteristicacircularădeplasată,

acţionare când protecţia nu acoperă
întreaga zonă protejată.
 Fig. 4.27. Caracteristica de acţionare în formă de elipsă.

Protecţia de distanţă cuprinde, în general, patru tipuri de elemente:

— elementul de pornire (releu de curent sau de impedanţă minimă), care sesizează
apariţia defectului;
— elementele de măsură a impedanţei (relee de impedanţă cu diferite valori Zpr
ale impedanţei de pornire), care măsoară distanţa (valoarea impedanţei) până la locul de
scurtcircuit;
— elemente de timp (relee de timp), care realizează temporizările ta pe diferite
trepte de acţionare (protecţia comandă declanşarea întreruptorului la care este instalată cu o
temporizare, în general în trepte pe zone cum se arată în figura 4.28, care este cu atât mai
mare cu cât distanţa până la locul defect este mai mare);
— element direcţional (releu direcţional), care asigură selectivitatea protecţiei,
determinând zona în care s-a produs defectul.

In figura 4.29 este reprezentată schema de principiu a unei variante de protecţie de

distanţă, pentru obţinerea caracteristicii în trepte din figura 4.28.
Pentru funcţionarea corectă a schemei de protecţie, trebuie realizate următoarele
reglaje ale elementelor schemei:
— curentul de pornire al releului de curent trebuie să fie mai mic decât curentul
de scurtcircuit în punctul cel mai îndepărtat din zona III;
— releul direcţional este acţionat când scurtcircuitul se produce în oricare zonă
din cele trei ale zonei protejate şi nu va fi acţionat când scurtcircuitul se produce în afara
zonei protejate;
— releul de distanţă 1 are o valoare de pornire egală cu impedanţa măsurată de el
când scurtcircuitul are loc în punctul B (la distanţa AB), la limita zonei I din figura 4.28;
— releul de distanţă 2 are o impedanţă de pornire egală cu impedanţa măsurată de
el când scurtcircuitul se produce în punctul C (la distanţa AC), la capătul zonei II din figura
4.28;
— releul de timp 3' are o temporizare egală cu timpul de acţionare ta2 al protecţiei
în zona II, iar releul de timp 3 are o temporizare egală cu timpul de acţionare iai al
protecţiei în zona III (ta2 < ta3).
Cu adoptarea acestor reglaje, schema din figura 4.29 asigură obţinerea
caracteristicii în trepte din figura 4.28, lucru care rezultă din analiza funcţionării schemei la
Scurtcircuite în diferite puncte ale zonei protejate.

Fig. 4.29. Schema de principiu a unei protecţii de distanţă pentru obţinerea caracteristicii de
timp în trepte din figura 4.28: 1 şi 2 - releele de impedanţă destinate a acţiona la defecte în zo-
nele I şi II; 3' şi 3 - elemente de temporizare (relee de timp) care asigură temporizările cores-
punzătoare zonelor II şi III; 4 - elementul de pornire (releu de curent); 5 - elementul (releul)
direcţional; 6 - elementul de execuţie (releul de comandă) care comandă declanşarea
întreruptorului; S - elementul (releul) de semnalizare care semnalizează acţionarea protecţiei.
Astfel, la un scurtcircuit în zona I (în oricare punct pe distanţa AB), îşi închid contactele
releele 4, 5 şi cele de impedanţă 1 şi 2 (deoarece pentru ambele impedanţa măsurată este mai
mică decât cea de pornire) şi se excită releele de timp 3’ şi 3. Releul 1, al cărui contact primeşte
plusul direct de la releul de pornire 4 şi releul direcţional 5, excită : releul intermediar 6 care
transmite comanda de declanşare la întreruptor, defectul fiind astfel lichidat aproape
instantaneu (cu timpul propriu al releelor şi al întreruptorului), deci cu timpul tai, al zonei I.
Releul de impedanţă 2, cu toate că a acţionat, nu poate transmite comanda la releul intermediar
6, deoarece contactul lui primeşte plusul de la releul de timp 3’, care nu reuşeşte să-şi închidă
contactul înainte de lichidarea defectului, deoarece are o temporizare ta2 mai marc decât tai.
La un scurtcircuit în zona II (în oricare punct pe distanţa BC), îşi vor închide
contactele releele 4 şi 5, se excită releele de timp 3’ şi 3, iar dintre releele de impedanţă îşi
închide contactul numai releul 2, întrucât numai pentru acest releu impedanţa măsurată
până la locul scurtcircuitului este mai mică decât impedanţa de pornire. Ca urmare, releul 2
va fi cel care excită releul intermediar 6, după ce îşi va închide contactul releul de timp 3’.
Deci numai dupa trecerea temporizării ra2 la care este reglat acest releu de timp se va
transmite comanda de declanşare la întreruptor. In acest mod, Orice defect din cuprinsul
zonei II este lichidat cu temporizarea ta2, a treptei a Il-a a caracteristicii protecţiei din figura
4.28.
 La un scurtcircuit în zona III (în oricare punct la o distanţă mai mare de punctul C,
lungimea acestei zone fiind limitată numai de sensibilitatea releului de pornire 4), îşi
închid contactele releele 4 şi 5, se excită releele de timp 3’ şi 3, iar releele de impedanţă 1
şi 2 nu îşi mai închid contactele deoarece impedanţa măsurată de ambele este mai mare
decât impedanţele lor de pornire. Ca urmare, când releul de timp 3 ’ îşi va închide
contactul - după trecerea temporizării ta2 - el nu va putea excita releul intermediar 6,
deoarece contactul releului de impedanţă 2 este deschis. Deci, releul intermediar 6 va fi
excitat de către releul de timp 3 în momentul închideri contactului, numai după trecerea
temporizării — egală cu temporizarea zonei III — comandând în acest moment
declanşarea întreruptorului. In acest mod, orice defect din cuprinsul zonei III este lichidat
cu temporizarea 43, a treptei a IlI-a a caracteristicii protecţiei din figura 4.28.
Se precizează că, releele de impedanţă, în schemele trifilare ale protecţiilor de
distanţă se alimentează astfel încât să măsoare, în cazul unui defect, o impedanţă
proporţională cu distanţa dintre locul de montare a protecţiei şi locul defect, indiferent de
tipul scurtcircuitului (trifazat, bifazat între anumite faze etc.).

4.8.3.6. Protecţia cu filtre (homopolară)

Statistica araţă că majoritatea scurtcircuitelor (aproximativ 95%) sunt nesimetrice
şi foarte puţine sunt simetrice (circa 5%). Din procentul de 95% scurtcircuite nesimetrice,
numai 10% sunt scurtcircuite bifazate, iar 85% sunt scurtcircuite monofazate şi puneri la
pământ în reţelele cu neutrul izolat sau compensate. De asemenea, se ştie că în cazul
scurtcircuitelor nesimetrice apar componente de secvenţă inversă, iar în cazul punerilor la
pământ apar componente de secvenţă homopolară ale curenţilor şi tensiunilor.
Protecţiile folosite în reţelele cu neutrul legat la pământ, pentru toate tipurile de
scurtcircuite, sunt cele obişnuite (prezentate mai sus), iar pentru detectarea punerilor la
pământ, în reţelele cu neutrul izolat şi compensate, la realizarea protecţiilor, în general, se
utilizează aceleaşi principii ca la cele obişnuite, doar conectarea elementelor de pornire se
face prin intermediul unor filtre de componente simetrice ce pot asigura selectivitatea şi
sensibilitate funcţionării protecţiilor la acest tip de defecte.
întrucât filtrele de componentă de secvenţă homopolară se realizează extrem de
simplu (prin montajul Holmgreen a trei transformatoare de curent şi/sau transformator
toroidal), iar cel mai mare procentaj (85%) al defectelor îl constituie scurtcircuitele
monofazate, respectiv punerile la pământ, aceste filtre sunt folosite pe scară largă,
protecţiile corespunzătoare fiind numite protecţii homopolare.: Astfel, se întâlnesc:
- protecţii maximale de curent homopolar (fig. 4.30);
- protecţii homopolare direcţionale (fig. 4.31);
- protecţii cu relee sensibile la curenţi homopolari de armonici superioare,
Aceste protecţii utilizate în reţelele cu neutrul izolat sau compensate, de regulă
doar semnalizează producerea defectului. Totuşi, există şi situaţii când comanda declanşării
întreruptoarelor este obligatorie şi anume:
 — în situaţiile când durata de intervenţie a personalului de exploatare pentru
izolarea locului defect depăşeşte timpul de menţinere a stabilităţii termice a prizelor de
pământ;
în instalaţiile în care din punct de vedere al protecţiei muncii (pericole de electrocutare,
explozii, incendii etc.) nu se admite funcţionarea cu o punere la pamant.
 4.8.3.7. Protecţii cu canal de transmisie
Aceste protecţii sunt folosite la liniile de interconexiune de înaltă tensiune şi, de
fapt, sunt constituite din protecţiile obişnuite ale întreruptoarelor de la capetele liniei, aflate
la mare distanţă, combinate cu unele dispozitive de emisie- recepţie şi a unor canale peittru
transmiterea unor semnale între aceste protecţii, pşntru asigurarea simultaneităţii declanşării
rapide şi selective a întreruptoarelor de la ambele capete ale liniei, în cazul unui defect pe
linia respectivă. Canalele pentru transmiterea semnalelor pot fi:
a) conductoarele liniei de protejat, prin care circulă curenţi de frecvenţă înaltă;
b) canale radio, în bandă FIF sau bandă VIF (cu microunde);
c) canalele reţelei de telecomunicaţii (fibre optice);
d) cablu pilot.
Protecţiile care utilizează canale de transmisie de tipul a, b sau c se numesc
protecţii prin curenţi de înaltă frecvenţă.
La liniile de foarte înaltă tensiune (220-750 kV), protecţia cu canal de transmisie
întâlnită în exploatare este protecţia de distanţă cu canal de transmisie. Protecţia de distanţă
de la fiecare capăt al liniei este completată cu dispozitive auxiliare şi instalaţii de emisie
recepţie, care printr-un canal de transmisie, transmit şi/sau primesc comenzi pentru a realiza
una dintre funcţiile:
- prelungirea treptei rapide sau accelerarea treptei a doua (protecţie cu treaptă
scurtă — zonă redusă - şi accelerare);
- declanşarea rapidă, cu control local al demarajului şi al direcţiei (protecţie cu
treaptă scurtă — zonă redusă - şi permisie).

4.8.3.8. Protecţii comparative longitudinale

Aceste protecţii se utilizează, de regulă, la liniile electrice de transport scurte, şi
sunt tot cu canal de transmisie, dar principiul de funcţionare constă în aceea că se comandă
declanşarea întreruptoarelor de la capetele liniei, pe baza comparării unor mărimi de la cele
două capete, mărimi între care, în cazul unui defect, există o anumită relaţie determinată.
Legătură între cele două capete ale liniei poate fi realizată, ca şi în cazul protecţiilor cu canal
de transmisie, fie prin conductoare auxiliare de legătură între protecţiile din cele două capete
ale liniei (cablu pilot), fie prin intermediul curenţilor de înaltă frecvenţă ,în exploatare se
întâlnesc următoarele categorii de protecţii comparative longitudinale:
a) Protecţia comparativă de curent (protecţia diferenţială longitudinală). Protecţia
compară sensul (convenţional) de circulaţie de la cele două capete ale liniei, pe baza
principiului diferenţial, de unde şi denumirea de protecţie diferenţială longitudinală. Curenţii
secundari ai transformatoarelor de curent de la cele două capete ale liniei sunt comparaţi
între ei, ca valoare şi fază, iar această comparaţie permite (ca la orice protecţie diferenţială)
determinarea poziţiei defectului (în interiorul sau în exteriorul liniei protejate). Pentru
compararea curenţilor secundari din secundarele transformatoarelor de curent de la cele două
capete ale liniei, se pot realiza legături prin trei fire (fig. 4.32) sau prin două fire (fîg. 4.33).
 Fig. 4.32. Conectarea elementelor de pornire la protecţia diferenţială longitudinală cu
curenţi de circulaţie.

In schema din figura 4.32, la funcţionarea normală sau în cazul defectelor

exterioare, curenţii /, şi I2 Ia cele două capete ale liniei sunt egali ca valoare şi au acelaşi
sens (săgeţile trasate cu linie continuă), deci prin relee diferenţiale 1 şi 2 nu circulă nici un
curent (a se urmări săgeţile trasate cu linie continuă în circuitele secundare). La apariţia
unui scurtcircuit pe linie, când linia este alimentată de la ambele capete, sensurile celor doi
curenţi /, şi I2 sunt opuse (săgeţile trasate cu linie întreruptă), iar când este alimentată
numai de la un singur capăt, la celălalt capăt curentul este nul şi ca urmare releele
diferenţiale sunt parcurse de curent (a se urmări săgeţile trasate cu linie întreruptă în
circuitele secundare) şi comandă declanşarea liniei. Deci, intrarea în funcţiune a protecţiei
este provocată de diferenţa curenţilor din secundarele transformatoarelor de curent, motiv
pentru care se numeşte protecţia diferenţială longitudinală cu curenţi de circulaţie.
 In schema din figura 4.33, transformatoarele de curent de la cele două capete a liniei se
leagă între ele astfel încât tensiunile lor electromotoare să fie în opoziţie (săgeţile trasate cu
linie continuă), la funcţionare normală sau în cazul defectelor exterioare (când curenţii pe linie
la cele două capete au acelaşi sens), întrucât, în acest caz, curenţii pe linie sunt egali (neglijând
curenţii capacitivi de pierderi ai liniei), t.e.m. ale celor două transformatoare de curent sunt
egale şi deci prin releele diferenţiale 1 şi 2 nu trece curent, deci protecţia nu acţionează. La
apariţia unui defect pe linie, curenţii pe linie sunt de sensuri contrare şi ca urmare t.e.m. din
secundarele transformatoarelor de curent sunt de acelaşi sens (săgeţile cu linie întreruptă), sau
una dintre ele dispare în cazul alimentării de la un singur capăt, astfel prin releele diferenţiale
trece curent şi acestea comandă declanşarea. Deci, intrarea în funcţiune a protecţiei este
provocată de sensul t.e.m. din secundarele transformatoarelor de curent, motiv pentru care se
numeşte protecţia diferenţială longitudinală cu echilibrarea tensiunilor.
Trebuie observat că, în cazul schemei cu două fire (fîg. 4.33), în funcţionarea normală,
prin înfăşurările secundare ale transformatoarelor de curent nu circulă nici un curent şi deci
acestea funcţionează în gol, ceea ce nu este admisibil. Datorită acestui fapt, în schemele reale se
prevăd rezistenţe R (fîg. 4.34) pe care debitează transformatoarele de curent, creând în acestea
căderi de tensiune care sunt aplicate releelor diferenţiale, întocmai ca şi t.e.m. ale
transformatoarelor de curent în schema din figura 4.33.

Fig. 4.34. Conectarea elementelor de pornire la protecţia diferenţială longitudinală cu echilibrarea

tensiunilor, folosind rezistenţe.

b) Protecţia comparativă de fază este tot o protecţie diferenţială longitudinală dar mai
complicată decât cea comparativă de curent, fiindcă foloseşte aparataj electronic care
efectuează compararea fazelor curenţilor de la cele două capete ale liniei.
Dispozitivul protecţiei comparative de fază realizează transmiterea unui semnal (printr-
un canal de înaltă frecvenţă) de la fiecare capăt la celălalt, în momentul trecerii prin zero a
curentului de la capătul respectiv. Dacă semnalul primit la un capăt nu coincide în timp cu
trecerea prin zero a curentului de la acel capăt, se comandă declanşarea întreruptorului.
In funcţionarea normală său în cazul unui defect exterior, curenţii la cele două capete ale
liniei sunt în fază, adică trec prin valoarea zero în acelaşi moment (dacă nu se ia în considerare
defazajul, neglijabil, datorat pierderilor prin izolaţia liniei şi prin capacităţile acesteia), şi deci nu
se comandă declanşarea întreruptorului. La un scurtcircuit pe linie, acestlucru nu se mai
întâmplă şi ca urmare protecţiile comandă declanşarea întreruptoarelor.
Dispozitivul este construit astfel încât să ţină seama, pe de o parte, de defazajul
curenţilor datorat pierderilor pe linie, iar pe de altă parte de timpul necesar semnalului pentru
parcurgerea distanţei dintre cele două capete. De asemenea, dacă linia este alimentată de la un
singur capăt, de la capătul nealimentat nu va sosi la capătul dinspre sursă nici un semnal
(deoarece la un scurtcircuit pe linie, de la acest capăt, nu circulă curent), dar protecţia este astfel
realizată încât să comande declanşarea la capătul dinspre alimentare.
c) Protecţia comparativă direcţională (fig. 4.35). La fiecare capăt de alimentare a
liniei se prevede câte o protecţie maximală de curent temporizată (releele 1,3, 4 şi respectiv 1’,
3’, 4’) completată cu control direcţional (releele 2 şi 2’) şi un releu intermediar suplimentar (5
şi 5’).

Protecţia funcţionează după cum urmează:

— la un scurtcircuit pe linie (în Kl), cu controlul direcţiei (spre linie), fiecare/protecţie
va demara treptele de curent temporizate (excită releele de timp 3 şi 3’) şi va emite spre capătul
opus al liniei un semnal (fară temporizare) care excită releele intermediare 5 şi 5’, prin
contactele cărora se va comanda declanşarea rapidă a întreruptoarelor;
— la un scurtcircuit exterior (în K2), va acţiona releul direcţional (releul 2) numai de
la un capăt al liniei (cel de la capătul S), care va demara treapta de temporizare (excită releul 3)
şi va emite un semnal (fară temporizare) spre capătul opus al liniei (la releul 5’ de la capătul
S’), dar releul direcţional de la capătul opus (releul 2’) nefiind acţionat, semnal respectiv nu va
provoca şi declanşarea întreruptorului dc la acest capăt, astfel că numai după trecerea
temporizării releului de timp (releul 3) de la capătul unde a acţionat releul direcţional va avea
loc declanşarea întreruptorului de la acest capăt (bineînţeles dacă pe perioada temporizării
defectul nu a fost eliminat prin declanşarea unui întreruptor mai apropiat dc accsta).

4.8.3.9.Protecţia cu releu de gaze

Se foloseşte exclusiv la (auto) transformatoarele prevăzute cu cuvă cu ulei. Este o
protecţie instantanee, elementul de pornire fiind releul de gaze (releul Bucholz sau releu de
protecţie RS-IOO). Funcţionarea acestei protecţii se bazează pe apariţia gazelor care se degajă
din ulei la apariţia unui scurtcircuit în interiorul cuvei transformatorului sau a comutatorului de
ploturi (vezi paragraful 2.1.5.3).
4.8.3.10.Protectia termică
Acţionează la creşterea temperaturii conductoarelor, care are loc în cazul
scurtcircuitelor sau a suprasarcinilor. Se foloseşte, de obicei, la protecţia motoarelor electrice.
 4.8.4. Domeniile de utilizare a protecţiilor prin relee
După cum se ştie, rolul protecţiilor prin relee, indiferent de tipul lor este de izolare a
elementelor avariate de restul instalaţiilor electrice din cadrul sistemului electroenergetic, prin
declanşarea întreruptoarelor celor mai apropiate de elementele respective. In acest sens,
elementele sistemului electroencrgetic, funcţie de rolul pe care îl au în cadrul sistemului şi de
defectele posibile care le pot afecta funcţionarea, respectiv regimurile anormale de funcţionare
în care pot ajunge să funcţioneze, sunt echipate cu diferite protecţii prin relee.

4.8.4.1.Protecţiile (auto) transfprmatoarelor electrice

Transformatoarele se prevăd cu protecţii prin relee atât împotriva defectelor cât şi a
regimurilor anormale de funcţionare. Defecte ale transformatoarelor sunt considerate acelea
care apar în interiorul (cuva) transformatorului sau pe conductoarele de legătură dintre bornele
acestuia şi întreruptoarele celulelor de transformator din cadrul instalaţiilor de conexiuni între
care face legătura transformatorul respectiv.
Transformatoarele trebuie prevăzute cu protecţii prin relee împotriva următoarelor
defecte, respectiv regimuri anormale de funcţionare:
- scăderea nivelului uleiului şi degajări de gaze provocate de defecte în interiorul
cuvei;
- scurtcircuite interioare între înfăşurări sau,între spirele aceleiaşi înfăşurări sau la
borne;
- scurtcircuite monofazate ale înfăşurărilor conectate la reţele cu neutrul legat direct
la pământ sau tratat cu rezistenţă;
- supracurenţi prin înfăşurări, provocaţi de scurtcircuite exterioare;
- supracurenţi prin înfăşurări provocaţi de suprasarcini;
- supratemperaturi.
Pentru a acoperi întreaga gamă de defecte şi regimuri anormale de funcţionare care pot
afecta funcţionarea transformatoarelor în exploatare, acestea se pot echipa cu mai multe tipuri
de protecţii, dintre cele care vor fi prezentate mai jos, funcţie de natura defectului, respectiv a
regimului anormal de funcţionare posibil să se producă şi de gradul de siguranţă în funcţionare
care se doreşte a fi asigurat.
a) Proiecţia de gaze cu releu Bucholz:
— Acţionează la scăderea nivelului uleiului şi degajări de gaze provocate de defecte în
interiorul cuvei transformatorului.
— Se prevede la transformatoarele cu ulei, cu puteri de 1000 kVA, şi mai mari.
Această protecţie va fi prevăzută şi pentru transformatoarele cu ulei din centrale, staţii şi posturi
de transformare, cu puteri sub 1000 kVA, în condiţiile în care este asigurată sursa operativă de
curent continuu, iar transformatoarele sunt echipate cu întreruptoare pe partea de alimentare.
— Comandă semnalizarea, în cazul unor slabe degajări de gaze şi al scăderii nivelului
uleiului, şi comandă declanşarea tuturor întreruptoarelor proprii transformatorului, în cazul
degajării intense de gaze, caz în care comandă şi pornirea instalaţiei de stins incendiu, la
transformatoarele prevăzute cu instalaţii automate de stins incendiu.
 Observaţie: Se admite ca protecţia de gaze să comande numai semnalizarea (printr-un
semnal separat), în cazul degajărilor intense de gaze, în următoarele situaţii:
— la transformatoarele coborâtoare cu puteri până la 1600 kVA inclusiv, cu
întreruptoare pe partea alimentării, cu condiţia existenţei unei protecţii împotriva
scurtcircuitelor din transformator cu timp de acţionare de maximum 0,5 s;
— la transformatoarele coborâtoare cu puteri până la 6300 kVA inclusiv, fară
întreruptoare pe partea alimentării, cu condiţia ca protecţia elementului apropiat dinspre partea
alimentării să comande deconectarea scurtcircuitelor din transformator cu timpul maxim de 0,5
s.
b) Protecţia de gaze cu releu de presiune:
— Acţionează Ia degajări intense de gaze în cuva comutatorului de ploturi.
— Se prevede a fi aplicată la transformatoarele cu echipament de comutare a ploturilor
sub sarcină.
— Comandă declanşarea întreruptoarelor tuturor celulelor transformatorului şi
pornirea instalaţiei de stins incendiu, la transformatoarele prevăzute cu instalaţii automate de
stins incendiu.
c) Protecţia maximală de curent:
— Acţionează la scurtcircuite interioare, la borne şi pe racorduri şi la supracurenţi
provocaţi de scurtcircuite polifazate exterioare.
- Se prevede a fi aplicată'.
• pe partea dinspre alimentare a transformatoarelor coborâtoare, când va avea o
treaptă instantanee (secţionare de curent) şi o treaptă cu temporizare invers
dependentă de curent sau independentă;
Observaţii:
1. Se admite ca protecţia să fie realizată cu o singură treaptă (fară secţionare de
curent), la transformatoare cu puteri sub 6,3 MVA, la care timpul de acţionare poate fi asigurat
cu treapta temporizată de maximum 0,5 s pentru scurtcircuite interioare, pe partea opusă
alimentării.
2. Dacă nu asigură sensibilitatea necesară, protecţia va fi completată cu control
(blocaj) de minimă tensiune sau cu o protecţie maximală de curent de secvenţă inversă.
Controlul de minimă tensiune va fi realizat, de regulă, cu relee (elemente de măsură) conectate
pe partea de tensiune inferioară.
3. Protecţia va fi instalată, de regulă, pe trei faze. Se admite instalarea pe două faze
numai la înfăşurările conectate la reţelele cu neutrul izolat sau tratat cu bobină de compensare
pentru:

- treapta instantanee;
- treapta temporizată, dacă se poate asigura sensibilitatea necesară pentru
scurtcircuite interioare, pe partea opusă alimentării.
• pe partea înfăşurării secundare (partea tensiunii inferioare opusă alimentării) a
transformatoarelor coborâtoare, fiind prevăzută cu temporizare invers
dependentă de curent sau independentă împotriva scurtcircuitelor de pe barele
tensiunii inferioare;
Observaţii:
1. Alimentarea protecţiei cu curent operativ va fi asigurată pe o cale separată dc
protecţia maximală de curent de pe partea tensiunii superioare, separarea începând chiar de la
placa de borne a bateriei.
2. La transformatoarele coborâtoare cu două sau mai multe înfăşurări secundare,
alimentând secţii de bare separate, protecţia va fi prevăzută pe partea fiecărei secţii şi va
comanda numai declanşarea întreruptorului secţiei respective. Se recomandă ca această
protecţie să fie prevăzută cu o treaptă suplimentară de timp pentru declanşarea de rezervă a
întreruptorului de pe partea alimentării transformatorului coborâtor, în cazul refuzului de
declanşare al întreruptorului de alimentare a secţiei.
3. Dacă nu asigură sensibilitatea necesară, protecţia va fi completată cu control
(blocaj) de minimă tensiune sau cu o protecţie maximală de curent de secvenţă inversă.
Controlul de minimă tensiune va fi realizat cu relee (elemente de măsură) conectate pe partea de
tensiune inferioară.
• la transformatoarele cu alimentare din două sau mai multe părţi, cu două sau mai
multe înfăşurări cu tensiunea până la 110 kV inclusiv, pe fiecare parte dinspre
care este posibilă alimentarea defectelor interne, când va avea o treaptă
instantanee (secţionare de curent) şi o treaptă cu temporizare invers dependentă
de curent sau independentă.
Observaţie: Dacă o astfel de protecţie nu asigură sensibilitatea şi selectivitatea
necesare, va fi completată cu control direcţional şi/sau control (blocaj) de minimă tensiune şi,
eventual, se asociază o protecţie maximală de curent de secvenţă inversă.
— Comandă declanşarea tuturor întreruptoarelor transformatorului, cu
excepţia cazurilor precizate mai sus.
d) Protecţia de distanţă:
— Acţionează la scurtcircuite interioare, la borne şi pe racorduri şi la supracurenţi
provocaţi de scurtcircuite polifazate exterioare.
— Se prevede a fi aplicată la transformatoarele cu surse pe ambele părţi, cu tensiunea
superioară de 220 kV sau mai mare, de regulă, pe fiecare dintre înfăşurările conectate la surse,
cu treapta instantanee a fiecărei protecţii direcţionată spre transformator, iar una dintre treptele
cu temporizare scurtă să fie direcţionată spre barele de pe partea unde este instalată protecţia
respectivă.
Observaţie: In cazul în care tensiunea inferioară este mai mică decât 110 kV, în locul
protecţiei de distanţă de pe această parte se va prevedea o protecţie de impedanţă
nedirecţională, la transformatoarele cu puteri peste 200 MV A, iar la celelalte transformatoare
se va prevedea o protecţie maximală de curent cu secţionare de curent şi o treaptă cu
temporizare invers dependentă de curent sau independentă complectată cu control direcţional
şi/sau control (blocaj) de minimă tensiune, eventual şi cu o protecţie maximală de curent de
secvenţă inversă.

— Comandă declanşarea tuturor întreruptoarelor transformatorului.

e) Protecţia diferenţială longitudinală:
— Acţionează la scurtcircuite interioare, la borne şi pe racorduri.
— Se prevede a fi aplicată:
• la transformatoarele cu Sn > 6,3 MVA;
• la transformatoare cu Sn < 6,3 MVA, în cazul funcţionării în paralel a acestora
(în scopul deconectării selective a transformatorului defect);
• la transformatoarele de servicii proprii, începând cu puterea de 1000 kVA, la
 care protecţia maximală de curent nu asigură deconectarea scurtcircuitelor din
transformator cu timpul maxim de 0,5 s.
Observaţii:
1. Protecţia diferenţială, de regulă, este trifazată şi va fi desensibilizată, frânată sau
blocată, astfel încât să nu funcţioneze incorect la şocuri de magnetizare, curenţi tranzitorii sau
de trecere.
2. în cazul transformatoarelor realizate cu două sau mai multe unităţi cu cuve şi borne
separate fizic (de exemplu, cu unităţi monofazate şi/sau unităţi separate de reglaj al raportului
de transformare), protecţia diferenţială trebuie să fie prevăzută cu posibiliţatea de identificare a
unităţii în care s-a produs defectul (de exemplu, câte un circuit diferenţial şi/sau o protecţie
diferenţială pentru fiecare unitate componentă a sistemului). în cazul transformatoarelor
realizate cu trei unităţi monofazate se admite ca protecţia diferenţială să nu aibă selectivitate de
fază, cu condiţia ca această selectivitate să fie asigurată de către alte protecţii electrice
(protecţia maximală de curent, protecţia de distanţă etc ).
3. La transformatoarele coborâtoare cu puteri sub 100 MVA, la care tensiunea
superioară este de cel mult 110 kV, se admite prevederea unor protecţii diferenţiale de curent,
cu grilaj superior curentului nominal, dacă se îndeplinesc condiţiile de sensibilitate.
4. La transformatoarele cu puteri de 200 MVA sau mai mult se vor prevedea, de
regulă, două protecţii diferenţiale independente, de tipuri constructive diferite sau bazate pe
principii diferite. Dacă transformatoarele sunt cu înfăşurări stea, conectate la reţelele cu
neutrul legat direct la pământ, în locul uneia dintre cele două protecţii diferenţiale
independente, se recomandă prevederea unei protecţii diferenţiale homopolare.
5. La transformatoarele coborâtoare, alimentând o reţea cu neutru legat la pământ
prin rezistenţă, dacă protecţia diferenţială longitudinală nu este sensibilă la defecte
monofazate pe partea de medie tensiune, în interiorul zonei protejate, se va prevedea,
suplimentar, o protecţie diferenţială homopolară împotriva acestor defecte.
6. Protecţia diferenţială homopolară, unde există, va fi conectată la înfăşurări
separate ale transformatoarelor de curent având acelaşi raport de transformare şi utilizate
exclusiv pentru această protecţie sau împreună cu protecţia diferenţială longitudinală,
trifazată, a transformatorului.
— Comandă declanşarea întreruptoarelor tuturor celulelor transformatorului şi
pornirea instalaţiei de stins incendiu, la transformatoarele prevăzute cu instalaţii automate de
stins incendiu.
f) Protecţia maximală de curent homopolar, protecţia maximală de curent
homopolar direcţională, protecţia maximală de tensiune homopolară’.
Acţionează la scurtcircuite monofazate pe elemente apropiate de transformator, din
reţeaua cu neutrul legat la pământ, direct sau prin rezistor, la care acesta este conectat.
— Se prevăd a fi aplicate:
• la transformatoarele care alimentează radial o reţea cu neutrul legat la pământ
prin rezistenţă;
Observaţii:
1. Protecţia va fi o protecţie maximală de curent homopolar, cu temporizarea
independentă, conectată la transformatorul de curent amplasat pe conductorul de legare la
pământ a neutrului reţelei (neutrul transformatorului sau neutrul creat artificial prin bobina
de legare la pământ sau prin transformatorul special de servicii proprii).
 2. Se recomandă prevederea suplimentară a unei protecţii maximale de tensiune
homopolară pe barele staţiei de medie tensiune, pentru declanşarea transformatoarelor de
alimentare la apariţia punerilor la pământ de durată, ca protecţie suplimentară de rezervă, şi
pentru cazurile în care legătura la pământ a neutrului de medie tensiune prin rezistenţă este
întreruptă.
3. în cazul în care în reţeaua alimentată există linii aeriene, se va prevedea, în mod
suplimentar, o protecţie de rezervă cu sensibilitate ridicată, pentru detectarea defectelor cu
rezistenţă mare de pe liniile reţelei. :
• la transformatoarele coborâtoare de servicii proprii cu înfăşurare , secundară de
joasă tensiune în stea sau în zig-zag, alimentând o reţea cu neutrul legat direct la
pământ;
Observaţii:
1. Protecţia va fi o protecţie maximală de curent homopolar, cu temporizare
independentă sau invers dependentă de curent, conectată la un filtru de curent homopolar
realizat în tabloul de distribuţie sau la un transformator de curent amplasat în apropiere
nemijlocită de transformator, respectiv pe conductorul său de nul, în cazul în care lungimea
legăturii dintre transformator şi tablou depăşeşte 30 m.
2. Comanda de declanşare este transmisă numai către întreruptorul de medie tensiune,
dacă pe partea de joasă tensiune nu se prevede anclanşarea automată a alimentării de rezervă
(AAR).
3. Această protecţie nu este necesară dacă protecţia maximală de curent instalată pe
partea de tensiune superioară (partea de alimentare) a transformatorului poate asigura condiţiile
de sensibilitate necesare la scurtcircuite monofazate pe partea de joasă tensiune.
• la transformatoarele cu alimentare bilaterală, conectate cu una sau ambele
înfăşurări la reţele cu neutrul legat direct la pământ.
Observaţii:
1. Pe fiecare înfăşurare conectată Ia reţeaua cu neutrul legat la pământ se va prevedea
o proiecţie maximală de curent de secvenţă homopolară, cu temporizare independentă sau
invers dependentă de curent.
2. Protecţia maximală de curent homopolar va fi completată cu control direcţional, în
cazurile în care este necesar să se asigure o protecţie de rezervă mai rapidă la defecte cu pământ
înspre transformator.
La transformatoarele care pot funcţiona şi cu neutrul nelegat la pământ se va prevedea,
suplimentar, şi o protecţie de tensiune homopolară, cu temporizare independentă. Este necesar
ca protecţia de tensiune homopolară a acestor transformatoare să aibă o temporizare inferioară
temporizării protecţiei de curent de secvenţă homopolară a transformatoarelor din aceeaşi staţie,
care au neutrul legat la pământ.
— Comandă declanşarea tuturor întreruptoarelor transformatorului, cu excepţia
cazului precizat mai sus.
g) Protecţia de suprasarcină'.
— Acţionează la încărcarea transformatorului peste sarcina admisibilă (la
suprasarcini).
— Se prevede ca protecţie de curent, monofazată, în cazul funcţionării în paralel a
două sau mai multe transformatoare cu puteri de 4000 kVA sau mai mult, precum şi în cazul
funcţionării separate şi a existenţei AAR, în funcţie de posibilitatea şi de valoarea suprasarcinii
posibile. Aceeaşi protecţie va fi prevăzută şi în cazul funcţionării separate a transformatoarelor
prin care se face legătura dintre diferite părţi importante ale sistemului energetic.
 Observaţii:
1. La transformatoarele cu două înfăşurări protecţia va fi prevăzută, de regulă, pe
partea înfăşurării care nu este prevăzută cu reglaj de tensiune (ploturi).
2. La transformatoarele cu trei înfăşurări de puteri egale, alimentate dintr-o singură
parte, protecţia poate fi montată numai pe partea alimentării. Dacă puterile nominale ale celor
trei înfăşurări nu sunt egale, sau dacă transformatorul poate fi alimentat din două sau trei părţi,
se va prevedea pe partea fiecărei înfăşurări care poate fi supraîncărcată.
3. La transformatoarele cu puteri de 100 MVA sau mai mult, ca elemente de pornire,
se recomandă utilizarea unor relee cu caracteristică de acţionare tip imagine termică.
- Comandă doar semnalizarea preventivă (fără să comande descărcarea automată a
sarcinii sau declanşarea temporizată a transformatorului).
h) Alte protecţii tehnologice specifice prevăzute de constructorul:transformatorului,
care să comande semnalizarea preventivă sau declanşarea întreruptoarelor: protecţie de
supratemperatură, de scăderea nivelului uleiului în conservator, de oprire a circulaţiei uleiului
etc. (vezi paragraful 2.1.5.3).
Se precizează că în cazul transformatoarelor echipate cu acţionare separată pe pol
(fază) există protecţie împotriva rămânerii în regim incomplet de faze care va comanda
declanşarea tuturor întreruptoarelor transformatorului.

4.8.4.2. Protecţiile liniilor electrice

Protecţia liniilor electrice; reprezintă o problemă mai complexă decât protecţia
transformatoarelor, întrucât tipul şi schema protecţiei adoptate depind de o serie de factori,
printre care se pot enumera: tratarea neutrului reţelei, configuraţia reţelei, construcţia liniei,
condiţii de stabilitate a sistemului electroenergetic etc.
Tratarea neutrului reţelei are influenţă hotărâtoare asupra alegerii şi modului de
alimentare a elementului de pornire al protecţiei şi a sensibilităţii acesteia, deoarece de modul
de tratare al neutrului depind decisiv valorile tensiunilor şi ale intensităţii curenţilor în cazul
unui defect.
Configuraţia reţelei din care face parte linia electrică, reprezintă unul din factorii
esenţiali în alegere modului dc realizare a selectivităţii protecţiei liniei. Astfel, pentru reţele radi
ale (alimentate de la un capăt) se pot adopta protecţii foarte simple, în timp ce în reţelele buclate
(în care liniile sunt alimentate la ambele capete) şi cele complexe (reţele în care se găsesc noduri
cu posibilităţi de alimentare din cel puţin trei direcţii), selectivitatea poate fi asigurată numai
prin adoptarea unor măsuri speciale.
Construcţia liniei influenţează numărul şi caracterul defectelor. Astfel, datele statistice
arată că cele mai multe defecte se produc la liniile aeriene şi ponderea cea mai mare o au
punerile la pământ, pe când la liniile în cablu (subterane) defectele se produc prin distrugerea
izolaţiei şi în majoritate sunt scurtcircuite trifazate.
Condiţiile de stabilitate a sistemului electroenergetic impun rapiditatea în lichidarea
defectelor, pentru a se preîntâmpina pierderea stabilităţii funcţionări generatoarelor care
funcţionează în paralel.
Funcţie de modul de tratare a neutrului şi ţinând cont de configuraţia reţelei din care
fac parte, liniile electrice sunt echipate cu următoarele protecţii:
A. Reţele cu neutrul izolat sau tratat cu bobină de stingere. Acestea sunt reţele de
medie tensiune, de regulă radiale sau buclate, iar liniile electrice aeriene şi, în cablu din
componenţa lor pot fi protejate, funcţie de tipul defectului (scurtcircuite între faze cu sau fără
punere la pământ, dublă punere la pământ pe faze diferite, simplă punere la pământ) care este
posibil să se producă, cu următoarele tipuri de protecţii:
Al. împotriva scurtcircuitelor între faze (cu sau fără punere la pământ) şi împotriva
punerilor la pământ pe două faze (duble puneri la pământ, pe faze diferite)
a) Protecţie maximală de curent. Se instalează la capătul dinspre alimentare a liniilor
radiale, de regulă, pe două faze (R şi T) şi se va realiza cu una sau două trepte, cu temporizare
independentă.
Pentru realizarea (pe linie şi, dacă este posibil, şi în restul reţelei din amonte) a unei
mari rapidităţi în eliminarea defectelor, se recomandă una dintre următoarele soluţii:
1) accelerarea protecţiei înainte de reanclanşarea automată, în cazul în care se prevede
o singură treaptă de protecţie;
2) prevederea unei trepte suplimentare (secţionare de curent) instantanee sau, dacă
este necesar din motive de sensibilitate şi selectivitatea, cu temporizare scurtă, independentă;
3) prevederea unei protecţii cu temporizare invers dependentă de curent, cu
o treaptă suplimentară (secţionare de curent).
Ultimele două soluţiile recomandate (2 şi 3) devin obligatorii în situaţia în care
temporizarea declanşării (la protecţia cu o singură treaptă) conduce la:
— perturbarea consumatorilor racordaţi pe circuitele învecinate neavariate (de
exemplu, motoare sincrone), datorită scăderii tensiunii pe durata temporizării;
- micşorarea eficacităţii RAR sau AAR pentru consumatorii racordaţi dincolo de
capătul opus al liniilor;
- depăşirea unei durate de 2,5 s la protecţiile de rezervă ale transformatoarelor din
amonte (din reţelele de 110 kV sau mai mult);
— neasigurarea stabilităţii termice la scurtcircuit a echipamentelor primare şi a căilor
de curent.
La liniile cu posibilitate de alimentare de la ambele capete, dacă este necesar din punct
de vedere al selectivităţii, protecţia de curent se va realiza cu control direcţional.
b) Protecţie de distanţă. Se instalează pe liniile radiale Ia capătul dinspre alimentare şi
pe cele alimentate la ambele capete, şi se prevăd în locul protecţiilor de la punctul a, dacă
acestea nu realizează condiţiile de selectivitate, de sensibilitate sau de rapiditate a eliminării
defectelor.
La liniile cu tensiunea de 20 kV şi mai mult, care fac parte din reţele buclate şi la care
protecţia trebuie realizată în două trepte şi cu control direcţional, se recomandă ca protecţia de
distanţă să fie realizată cu 2-3 trepte.
Protecţia de distanţă se va prevedea cu demaraj de curent sau de impedanţă minimă, în
funcţie de condiţiile de asigurare a sensibilităţii.
Dacă, din considerente de stabilitate termică la scurtcircuit sau din alte considerente
speciale, scurtcircuitele trebuie eliminate rapid oriunde ar fi situate pe linia protejată, protecţia
de distanţă se va completa cu un canal de transmisie, pentru prelungirea treptei rapide sau
accelerarea unei trepte temporizate.
c) Protecţie diferenţială longitudinală. Se instalează pe liniile prevăzute cu protecţii
de tipul celor de la punctul a, când din considerente de stabilitate termică la scurtcircuit sau
din alte considerente speciale, scurtcircuitele trebuie eliminate rapid oriunde ar fi situate pe
linia protejată. în acest caz protecţia maximală de curent temporizată (de tipul de la punctul a)
va avea rol de protecţie de rezervă, pentru situaţia defectării canalului de transmisie al
protecţiei diferenţiale longitudinale.
d) Protecţie diferenţială transversală. Se aplică la liniile cu dublu circuit, la care din
considerente de stabilitate termică la scurtcircuit sau din alte considerente speciale,
scurtcircuitele trebuie eliminate rapid oriunde ar fi situate pe linia protejată, în locul protecţiei
comparative (diferenţiale longitudinale) sau al completării protecţiei de distanţă cu canalul de
transmisie. Protecţia este cu sau fară control direcţional pentru selectarea liniei defecte, după
cum cele două circuite sunt conectate la bare prin două întreruptoare, respectiv un întreruptor
(la fiecare capăt).
In cazul liniilor paralele prevăzute cu întreruptoare distincte, schema protecţiei va
conţine blocaje împotriva funcţionării incorecte în următoarele situaţii:
— declanşarea unuia dintre circuite;
— declanşarea întreruptorului cuplei, în cazul liniilor paralele care funcţionează pe
bare diferite, legate între ele prin cuplă.
e) Proiecţia maximală de curent de secvenţă inversă. Se instalează pe liniile
prevăzute cu protecţii de tipul celor de la punctul a, ca protecţie suplimentară temporizată,
dacă prin aceasta se realizează sensibilitatea necesară şi nu există condiţii speciale de
rapiditate a eliminării defectelor.
A2. împotriva punerilor la pământ simple. în staţiile şi punctele de alimentare, la care
natura consumatorilor alimentaţi prin linii nu permite aplicarea metodei deconectărilor
succesive pentru detectarea liniei cu defect sau la care funcţionarea cu o punere la pământ
poate duce la regimuri periculoase pentru oameni sau echipament, se vor prevedea, în mod
suplimentar, protecţii selective împotriva punerilor la pământ simple. Pentru realizarea
acestora se recomandă utilizarea uneia dintre următoarele soluţii:
â) proiecţie maximală de curent homopolar, temporizată sau netempori- zată - soluţie
aplicabilă în reţelele radiale cu neutrul izolat;
b) protecţie selectivă cu relee sensibile la conţinutul de armonici superioare din
curentul homopolar — soluţie aplicabilă pentru reţele radiale cu neutrul izolat sau tratat prin
bobină de compensare;
c) protecţie direcţională homopolară — soluţie aplicabilă pentru reţele cu neutrul
izolat sau tratat prin bobină de compensare atât pentru liniile radiale, cât şi pentru cele cu
alimentare bilaterală.

Se admite ca protecţia selectivă să comande doar semnalizarea preventivă (fără să

comande declanşarea) în cazul staţiilor cu personal permanent sau al staţiilor teleconduse
(prevăzute cu telecomanda tuturor întreruptoarelor de linie), cu excepţia instalaţiilor la care
funcţionarea cu o punere la pământ duce la regimuri periculoase . (de exemplu, în situaţiile în
care instalaţiile de legare la pământ nu au fost dimen- l sionate pentru regimul de protecţie
corespunzător, conform STAS 12604/89), sau în 4 cazul liniilor de medie tensiune montate pe
stâlpi comuni cu reţelele de joasă | tensiune. <Â
A3. împotriva suprasarcinilor. Pe liniile în cablu care prezintă o supraîncărcare
sistematică, se instalează o protecţie maximală de curent (de suprasarcină) pe o singură fază,
care comandă doar semnalizarea preventivă (fără să comande descărcarea automată a sarcinii
sau declanşarea liniei) în cazul staţiilor cu personal permanent.
B. Reţele cu neutrul legat Ia pământ prin rezistenţă. Acestea, de asemenea, sunt
reţele de medie tensiune, de regulă radiale sau buclate, iar defectele şi regimurile anormale de
funcţionare care pot avea loc sunt scurtcircuite polifazate şi/sau monofazate, respectiv
suprasarcină.
împotriva suprasarcinilor se prevede o protecţie ca şi în cazul reţelelor cu neutrul izolat
sau tratat cu bobină de stingere, iar împotriva scurtcircuitelor polifazate şi monofazate liniile
sunt prevăzute cu protecţii de bază şi de rezervă după cum urmează:
a) Protecţii de bază:
— Protecţia maximală de curent. Condiţiile de realizare a protecţiei sunt cele indicate
la reţelele cu neutrul izolat sau tratat cu bobină de stingere, punctul a, cu deosebirea că se
instalează pe trei faze.
— Protecţia de distanţă, protecţia diferenţială longitudinală sau transversală (la linii
dublu circuit). Se prevăd Ia liniile la care soluţiile cu protecţii maximale de curent nu realizează
condiţiile de sensibilitate, de selectivitate sau de rapiditate a eliminării defectelor.
b) Protecţia de rezervă:
— Protecţia maximală de curent homopolar. Pe liniile radiale, protecţia se va realiza,
de regulă, cu două trepte de curent şi de timp, cea de a doua treaptă fiind completată cu control
direcţional homopolar şi destinată eliminării selective a defectelor cu rezistenţă mare, iar pe
liniile cu posibilitate de alimentare de la ambele capete, toate treptele protecţiei se vor completa
cu control direcţional.
C. Reţele cu neutrul legat direct la pământ. Acestea sunt reţele de înaltă tensiune (U
n >110 kV ) radiale, buclate sau complexe, în care se pot produce toate tipurile de scurtcircuite

(simetrice şi nesimetrice).
Liniile electrice sunt prevăzute cu protecţii de bază şi de rezervă împotriva scurtcircuitelor
(monofazate şi polifazate), iar liniile aeriene de foarte înaltă tensiune (Un > 400 kV ) sunt
prevăzute în unele cazuri şi cu protecţii împotriva creşterii periculoase a tensiunii. Totodată,
liniile cu o lungime de cel puţin 20 km vor fi prevăzute, de regulă, la unul dintre capete (care
trebuie să fie într-o staţie cu personal sau telecondusă), cu dispozitive de localizare automată a
defectelor pe linie (locatoare de defect), dacă. funcţia de locator de defect pentru linia
respectivă nu este prevăzută Într-o protecţie de distanţă sau înregistrator de avarie (oscilograf).
De asemenea, liniile în cablu vor fi prevăzute cu o protecţie de suprasarcină, de regulă,
monofazată, în cazurile în care este posibilă o supraîncărcare a cablului. Se admite ca protecţia
de suprasarcină să acţioneze doar semnalizarea preventivă (fară să comande descărcarea
automată a sarcinii sau declanşarea liniei) în cazul staţiilor cu personal permanent sau al
staţiilor teleconduse. Se recomandă utilizarea unor relee cu caracteristică de acţionare tip
imagine termică.
Funcţie de configuraţia reţelei şi nivelul de tensiune, liniile pot fi echipate cu
următoarele tipuri de protecţii:
C1 Linii de 110 kV
C1,1l Linii radiale (cu sursă la un singur capăt), alimentând una sau mai multe (în
derivaţie) staţii coborâtoare de transformare:
a) Protecţii de bază:
CI.l.a) Protecţie maximală de curent, temporizată. Este prevăzută la capătul dinspre
alimentare al liniei. Protecţia va avea, întotdeauna, o treaptă rapidă (secţionare de curent)
instantanee sau cu temporizare scurtă, independentă şi o treaptă cu temporizare invers
dependentă de curent sau independentă. Protecţia va fi realizată cu:
- elemente de curent pe două sau trei faze şi pe neutru;
- elemente de timp separate pentru curenţii de fază şi pentru curenţii homopolari (de
pe neutru).
Dacă este necesar, din condiţii de sensibilitate şi selectivitate, o parte din/sau toate
treptele protecţiei (de regulă, treapta temporizată de curent homopolar) vor fi prevăzute cu
control direcţional.
Cl.l.b) Protecţia de distanţă. Se utilizează în locul protecţiei maximale de curent
(CI.l.a) dacă aceasta nu poate îndeplini condiţiile de rapiditate sau de sensibilitate şi
selectivitate. Protecţia va avea trei sau mai multe trepte de impedanţă şi de timp, prima treaptă
fiind, de regUlă, instantanee (netemporizată).
b) Protecţii de rezervă:
CI.l.c) Protecţie maximală de curent, temporizată. Este o protecţie maximală de curent
similară cu cea de bază (CI. 1 .a), dar de tip constructiv diferit.
Dacă protecţia de bază este o protecţie maximală de curent, se admite ca protecţia de
rezervă să nu fie prevăzută cu trepte rapide (secţionare instantanee sau temporizată) sau cu
control direcţional, iar dacă este o protecţie de distanţă, cea de rezervă va fi direcţională, cu
temporizare independentă sau dependentă de curent., ca la punctul CI.l.a.
CI .2. Linii Cu posibilitate de alimentare bilaterală (de la ambele capete, în cazul
liniilor fără derivaţii, sau de la două capete, în cazul liniilor cu una sau mai multe derivaţii):
a) Protecţii de bază:
CI.2.a) Protecţia de distanţă. Se instalează la fiecare capăt de alimentare, având trei sau
mai multe trepte de impedanţă şi de timp, prima treaptă fiind, de regulă, instantanee
(netemporizată).
C1.2.b) Protecţia de distanţă cu canal de transmisie. Se instalează pe liniile la care, din
considerente de stabilitate tranzitorie a sistemului sau din alte considerente speciale,
scurtcircuitele trebuie eliminate rapid, oriunde ar fi situate pe linia protejată. Protecţia de
distanţă este completată cu un canal de transmisie, pentru a realiza una dintre funcţiile:
- prelungirea treptei rapide sau accelerarea treptei a doua (protecţie cu treaptă scurtă -
zonă redusă — şi accelerare);
- declanşarea rapidă, cu control local al demarajului şi al direcţiei (protecţie cu treaptă
scurtă - zonă redusă - şi permisie).
b) Protecţii de rezervă:
CI.2.c) Protecţie maximală de curent, direcţională, cu temporizare independentă sau
dependentă de curent., dacă protecţia de bază este de tipul CI.2.a.
CI.2.d) Protecţie comparativă direcţională, dacă protecţia de baza este de tipul CI .2.b.
Protecţia va fi realizată astfel:
— la fiecare capăt de alimentare se va prevedea câte o protecţie maximală de curent, ca
la punctul CI.l.a, completată cu control direcţional;
— fiecare protecţie va emite spre capătul opus al liniei un semnal (fară temporizare),
cu controlul direcţiei (spre linie) şi al demarajului treptelor de curent temporizate (pe faze şi pe
neutru);
— la capătul opus, semnalul recepţionat va comanda declanşarea rapidă a
întreruptorului, cu controlul direcţiei (spre linie) şi al demarajului treptelor de curent ale
protecţiei maximale de curent locale.
Se recomandă utilizarea unei căi separate de transmisie a semnalelor protecţiei
comparative direcţionale, diferită de cea utilizată pentru protecţia la distanţă.
CI.3. Linii cu derivaţii, cu posibilitate de alimentare de la mai mult decât două capete:
a) Protecţia de bază:
 CI.3.a) Protecţii de distanţă cu canal de transmisie. Pentru coordonarea protecţiilor, se
vor prevedea legături de transmisie între toate capetele liniei de la care este posibilă alimentarea
defectelor.
b) Protecţia de rezervă:
CI.3.b) Protecţie comparativă direcţională. Protecţia va fi realizată întocmai ca cea de
la punctul CI.2.d.
CIA. Linii de interconexiune internaţională.
a) Protecţia de bază:
CI.4.a) Protecţia de distanţă cu canal de transmisie. Se va prevedea, numai cu acordul
conducerii de specialitate a sistemului energetic, cu care se va realiza interconexiunea, şi va
îndeplini funcţiile precizate la punctul C1.2.b.
b) Protecţia de rezervă:
Se precizcază că:
1) La liniile de 110 kV la care defectele trebuie eliminate rapid, oriunde ar fi situate pe
linia protejată (de exemplu, din considerente de stabilitate tranzitorie sau la linii cu derivaţii şi
posibilitate de alimentare de la mai mult decât două capete), se admite ca una dintre protecţiile
de bază (întotdeauna de distanţă) să fie înlocuită cu o protecţie comparativă de fază sau o
protecţie diferenţială longitudinală, împotriva scurtcircuitelor monafazate şi polifazate.
Echipamentele utilizate la cele două capete vor fi prevăzute şi cu funcţii de protecţie cu
selectivitate relativă (cel puţin o treaptă instantanee şi una temporizată), care să rămână în
funcţiune în situaţia defectării canalului de transmisie;
2) La capetele fără sursă ale liniilor de 110 kV cu derivaţii, dacă este necesar pentru
funcţionarea corectă a dispozitivului de reanclanşare automată de la capătul de alimentare al
liniei, se va prevedea o protecţie minimală de tensiune, trifazată, temporizată, care să
declanşeze întreruptorul derivaţiei, în pauză de RAR.
Aceeaşi protecţie se va monta şi la acele capete cu sursă ale liniei cu derivam care pot funcţiona
cu sursa locală deconectată, alimentând doar consumatorii locali (de exemplu, serviciile
proprii); Se recomandă ca liniile de 110 kV cu dublu circuit şi fară canale de transmisie
3) pentru protecţie să fie prevăzute, în mod suplimentar, cu o protecţie diferenţială
transversală împotriva scurtcircuitelor la pământ. Schema protecţiei va trebui să conţină
elemente direcţionale pentru selectarea liniei defecte şi blocaje împotriva funcţionării incorecte
în următoarele situaţii: declanşarea unuia dintre circuite;
- declanşarea întreruptorului cuplei, în cazul liniilor paralele care funcţionează pe
bare diferite, legate între ele prin cuplă.
C2: Linii de 220, 400 şi 750 kV
C2.a) Protecţia de distanţă. Se prevede ca protecţie de bază la liniile de 220 sau 400
kV radiale (cu sursă la un singur capăt), alimentând staţii coborâtoare de transformare (fară
surse locale). Protecţia va avea trei sau mai multe trepte de impedanţă şi de timp, prima treaptă
fiind, de regulă, instantanee (netemporizată). în acest caz, de regulă, protecţia de rezervă va
consta dintr-o protecţie maximală de curent de secvenţă homopolară cu blocaj direcţional, cu
una sau două trepte.
C2.b) Protecţia de distanţă cu canal de transmisie. Se utilizează la toate liniile de 220,
400 sau 750 kV, cu excepţia celor radiale (la care se aplică protecţiile de la punctul C2.a).
La fiecare capăt de alimentare, de regulă, se prevăd câte două protecţii de distanţă
independente, de tipuri constructive diferite, completate cu câte un canal de transmisie spre
capătul opus, pe căi separate. Fiecare protecţie de distanţă va emite, simultan cu ordinul de
declanşare a întreruptorului de la capătul local, un semnal prin canalul său de transmisie.
Semnalul recepţionat la capătul opus va fi utilizat de către protecţia de distanţă corespondentă,
pentru a realiza una din următoarele funcţii:
— prelungirea treptei rapide sau accelerarea treptei a doua (protecţie cu treaptă scurtă -
zonă redusă - şi accelerare);
- declanşarea rapidă, cu control local al demarajului şi al direcţiei (protecţie cu
treaptă scurtă — zonă redusă - şi permisie).
în ambele situaţii declanşarea rapidă va fi selectivă (pe faze), în cazul utilizării
reânclanşării automate monofazate.
C2.c) Protecţia maximală de curent homopolar, direcţională. Se utilizează la toate
liniile de 220-750 kV prevăzute cu câte două protecţii de distanţă, în mod suplimentar, integrată
în fiecare dintre cele două protecţii de distanţă. Protecţia se realizează cu temporizare invers
dependentă de curent sau independentă (în două trepte).
C2.d) Protecţia comparativă de fază (protecţia diferenţială longitudinală). Se aplică la
liniile de 220-750 kV la care defectele trebuie eliminate rapid, oriunde ar fi situate pe linia
protejată (de exemplu, din considerente de stabilitate tranzitorie sau la linii cu derivaţii şi
posibilitate de alimentare de la mai mult decât doua capete), şi înlocuieşte una dintre protecţii
(întotdeauna de distanţă). Protecţia trebuie să fie selectivă (pe faze), în cazul utilizării
reanclanşării automate monafazate. Echipamentele utilizate la cale două capete vor fi prevăzute
şi cu funcţii de protecţie cu selectivitate relativă (cel puţin o treaptă instantanee şi una
temporizată), care să rămână în funcţiune în situaţia defectării canalului de transmisie.
C2.e) Protecţia maximală de tensiune. Se prevede pe liniile aeriene de foarte înaltă
tensiune pe care pot să apară supratensiuni, sau după deconectare pot să apară creşteri de
tensiune periculoase pentru echipamentul staţiei. Astfel:
Liniile de 400 kV vor fi prevăzute cu o protecţie maximală de tensiune,
- trifazată, cu temporizare independentă, dacă din calculele de regim efectuate
rezultă că, în urma deconectării de la un capăt al liniei respective sau în alte regimuri posibile,
pot să apară creşteri de tensiune periculoase pentru echipamentele staţiei.
- In cazul în care pe barele aceleiaşi staţii există mai multe linii care pot provoca
supratensiuni temporare periculoase, protecţia maximală de tensiune a liniilor respective va fi
completată cu următoarele două criterii de selectivitate (în paralel):
• recepţia informaţiei privind deschiderea întreruptorului de la capătul opus al
liniei;
• controlul local al sensului şi valorii puterii reactive şi al valorii curentului (sau
al puterii active).
- în funcţie de valorile maximale ale supratensiunilor temporizate rezultate din
calcul, protecţia maximală de tensiune va fi realizată cu una sau mai multe trepte de tensiune şi
de timp. Protecţia va comanda în primul rând anclanşarea reactoarelor, iar dacă aceasta nu va
duce la scăderea tensiunii sub valorile periculoase, protecţia trebuie să comande declanşarea de
la ambele capete a liniei care provoacă supratensiunea, precum şi blocarea RAR.
— Pentru eliminarea supratensiunilor de rezonanţă care pot să apară la liniile de 750
kV cu bobine de reactanţă în derivaţie (de compensare), în cazul în care întreruptorul de Ia un
capăt al liniei declanşează trifazat, iar întreruptorul de la capătul opus refuză să declanşeze pe
una sau două faze, se va prevedea o treaptă suplimentară de tensiune maximală, care va
comanda (din staţia unde întreruptorul este deconectat trifazat), declanşarea uneia dintre
bobinele de compensare de pe linia controlată.

4.8.4.3. Protecţiile cuplelor

Celulele de cuplă Vor fi prevăzute cu protecţii diferite funcţie de tipul acestora şi de
nivelul tensiunii instalaţiei dc conexiuni din care fac parte.
Cuplele transversale, cuplele longitudinale şi cuplele longo-transversale vor fi
prevăzute cu protecţii astfel:
a) o protecţie maximală de curent, cu temporizare invers dependentă de curent sau
independentă (cu o singură treaptă). Se utilizează în cazul barelor de medie tensiune. In reţelele
cu neutrul legat la pământ prin rezistenţă se va prevedea şi o protecţie maximală de curent
homopolar, temporizată;
b) o protecţie de distanţă şi o protecţie maximală de curent homopolar, cu temporizare
invers dependentă sau independentă (cu o singură treaptă). Se utilizează în cazul barelor de 110
kV sau mai mult. Protecţia de distanţă va fi nedirecţională şi temporizată (cu minimum două
trepte).
Toate protecţiile de pe cuple vor fi prevăzute cu posibilitatea acţionării selective
netemporizate, în cazul defectelor apărute în timpul operaţiilor de încercare cu tensiune a
barelor. De asemenea, dacă cupla transversală are posibilitatea de înlocuire a întreruptoarelor
unor circuite racordate la barele colectoare, ea se va echipa şi cu tipurile de protecţii ale acestor
circuite.
Cuplele de transfer vor fi prevăzute cu sisteme de protecţie şi de rean- clanşare automată, care
să poată înlocui, de regulă, oricare din celulele liniilor care au transformatoarele de curent
amplasate direct lângă întreruptorul celulei (în interiorul celulei) respective.

Pentru celelalte elemente ale staţiei (linii, transformatoare etc.), la înlocuirea

întreruptorului propriu cu întreruptorul cuplei de transfer, protecţiile elementului rămân în
funcţiune, urmând ca impulsul de declanşare să fie comutat, de regulă, automat, de la
întreruptorul propriu la întreruptorul cuplei de transfer. în acest caz, protecţiile cuplei de transfer
vor asigura eliminarea defectelor din zona barei de transfer (dintre transformatorul de curent al
cuplei şi transformatorul de curent al elementului respectiv), iar cele ale elementului, comandă
toate declanşările corespunzătoare întreruptorului propriu (de exemplu, declanşarea
întreruptoarelor de pe toate Înfăşurările, în cazul transformatoarelor de putere).
Cuplele combinate (transversală şi de transfer) vor fi prevăzute cu protecţiile cuplelor
de transfer, cu adaptările necesare pentru a putea realiza şi funcţiile de la punctul b ale cuplelor
transversale.

4.8.4.3.1. Proiecţiile barelor colectoare

Protecţia barelor colectoare poate fi realizată în două moduri: cu ajutorul protecţiilor
circuitelor racordate la bare sau cu protecţii proprii.
Barele colectoare vor fi prevăzute cu protecţii proprii (cu selectivitate absolută) în
următoarele cazuri:
1) pentru barele instalaţiilor de conexiuni de 220-750 kV din staţii de transformare şi
conexiuni;
 2) pentru barele instalaţiilor de conexiuni de 110 kV din staţii ale centralelor electrice
şi staţii din zonele apropiate acestora, dacă — din calculele de regim efectuate - rezultă că
declanşarea defectelor pe bare de către protecţiile cu selectivitate relativă ale elementelor
conectate la bare nu este admisibilă din condiţii de:
- stabilitate a funcţionării sistemului energetic sau a instalaţiilor consumatorilor
(cu luarea în considerare a RAR şi AAR);
- limitare a solicitărilor periculoase ale generatoarelor apropiate.
Barele colectoare cu tensiuni sub 110 kV vor fi prevăzute cu protecţii proprii numai în
cazuri excepţionale, justificate conform punctului 2).
De regulă, protecţia selectivă a barelor va comanda declanşarea tuturor întreruptoarelor
elementelor conectate la bara respectivă (în cazul transformatoarelor, în funcţie de numărul
înfăşurărilor şi de schema de conectare, se va comanda şi declanşarea întreruptoarelor de pe
celelalte înfăşurări), blocarea reanclanşării automate a liniilor racordate la bara respectivă şi
pornirea schemelor de DRRI asociate întreruptoarelor comandate.
In funcţie de nivelul de tensiune şi tipul schemei instalaţiei de conexiuni, pentru barele
colectoare se prevăd următoarele protecţii:
Pentru sistemele de bare cu tensiunea de 110 kV şi mai mare, se prevăd protecţii
diferenţiale cu frânare (de preferat, statice sau numerice), care să fie insensibile la fenomenul
de saturaţie a transformatoarelor de curent. Acestea vor acţiona, de regulă, fară temporizare,
declanşarea întreruptoarelor tuturor celulelor conectate la bara afectată de defect. în cazuri
speciale, pentru realizarea siguranţei de funcţionare, se admite ca această protecţie să
funcţioneze în două trepte (prima treaptă va declanşa cupla transversală, iar treapta a doua, cu
o temporizare minimă, va acţiona la declanşarea celorlalte elemente, racordate la bara afectată
de defect).
Barele staţiilor de racord la sistem al grupurilor din Centralele nucle- aroelectrice
(CNE) şi cele ale staţiilor de 750 kV se vor prevedea, de regulă, cu câte două protecţii rapide şi
selective (redundante), de preferinţă de tipuri constructive diferite.
— în instalaţiile de conexiuni de 110 kV, în cazurile indicate la punctul 2), pe baza
unor analize speciale (justificări tehnico-economice), se poate admite ca - în locul protecţiei
proprii pentru barele colectoare — să se prevadă următoarele măsuri:
• declanşarea rapidă (neselectivă) a cuplelor transversale şi longitudinale, la
defecte polifazate apropiate (deci şi în zona barelor). Se utilizează la staţiile de
transformare şi de centrală. Pentru corectarea neselectivităţii declanşării
cuplelor, se recomandă prevederea reanclanşării automate trifazate, cu controlul
sincronismului;
• montarea unor protecţii de distanţă, cu o treaptă scurtă, cu temporizare redusă,
direcţionată spre bare, la circuitele de racord ale blocurilor generator-
transformator din staţiile de centrală.
— Pentru sistemele de bare duble sau/şi secţionate, cu tensiuni sub 110 kV, dacă este
necesară eliminarea selectivă şi rapidă a defectelor, se va prevedea una dintre următoarele
soluţii:
a) o protecţie diferenţială incompletă, în două trepte, cuprinzând doar
circuitele surselor de alimentare şi cuplele. Se utilizează în cazul staţiilor din
centrale, prevăzute cu bobine de reactanţă serie pe linii şi pe cuple, la care
întreruptoarele liniilor nu sunt dimensionate (ca putere de rupere) să
 declanşeze la scurtcircuite între întreruptor şi bobina de reactanţă. Aceste
scurtcircuite, ca şi cele de pe bara respectivă, vor fi eliminate de către
treapta rapidă a protecţiei diferenţiale incomplete, care va comanda
declanşarea întreruptoarelor (cu mare putere de rupere) ale surselor de
alimentare şi ale cuplelor. în aceste condiţii, liniile cu bobine de reactanţă nu
vor fi prevăzute cu secţionare de curent;
Sistemul de circuite secundare existent, în prezent, în majoritatea staţiilor are o
structură constructivă centralizată (fig. 4.36). In prezent se recomandă o arhitectură constructivă
care să ţină cont de ierarhizarea pe niveluri funcţionale ale subsistemelor de protecţie şi
respectiv a celui de comandă-supraveghere. Astfel, subsistemul de protecţie poate fi împărţit în:
- protecţie la nivel de celulă (linie,transformator, cuplă);
- protecţie la nivel staţie (protecţie de bare, DRRI), iar subsistemul de comandă-
supraveghere în:
- nivel dispecer;
- nivel staţie;
- nivel celulă.
Arhitectura constructivă a sistemului de circuite secundare recomandată este prezentată
în figura 4.37. Avantajele principale ale configuraţiei recomandate constau în disponibilitatea
ridicată a sistemului de circuite secundare, pentru că pierderea funcţiilor de comandă-
supraveghere la un nivel superior nu afectează funcţiile la nivelurile inferioare, iar funcţiile de
protecţie ale unei celule (cu automatica asociată) se rezolvă independent de celelalte celule şi de
funcţiile staţiei.
Fig. 4.37. Arhitectura constructivă a sistemului de circuite secundare cu structură
ierarhizată pe nivele funcţionale.
 INSTALAŢII ELECTRICE DE COMANDĂ ŞI CONTROL DIN STAŢIILE
ELECTRICE REALIZATE PRIN CABLARE ELECTRICĂ

5.1. Noţiuni generare privind structura circuitelor

secundare
La proiectarea şi realizarea sistemelor de circuite secundare se urmăreşte aspectul
funcţional, impus de cerinţele exploatării instalaţiilor circuitelor primare. Până în prezent, pentru
realizarea practică a funcţiilor dorite, în cadrul sistemelor de circuite secundare s-au utilizat
elemente (aparate, relee, dispozitive etc.) interconectate conform unor scheme electrice, prin
cablare electrică. în acest context se spune că instalaţiile de circuite secundare sunt realizate cu
logică cablată.

5.1.1. Elementele circuitelor secundare

Circuitele secundare cu diferite funcţiuni ca: protecţia prin relee, automatizări,
comandă, semnalizări, măsură etc., sunt independente din punct de vedere tehnic şi
funcţional, dar au multe părţi comune din punctul de vedere al structurii şi al elementelor pe
care le conţin.
In componenţa circuitelor secundare, independent de destinaţia lor, intră
următoarele categorii de elemente (aparate de circuite secundare):
a) Elemente de transformare, care servesc la transformarea valorilor parametrilor
electrici (curent şi tensiune) din circuitele primare în valori accesibile elementelor circuitelor
secundare. Din această categorie fac parte transformatoarele de măsură (de curent şi de
tensiune).
b) Elemente traductoare, care transformă parametrii (curent, tensiune) din
secundarele transformatoarelor de curent şi respectiv de tensiune de valori corespunzătoare
tehnicii curenţilor tari la valori accesibile tehnicii curenţilor slabi.
Traductoarele sunt aparate electronice care furnizează la ieşire semnale unificate de
curent sau tensiune continuă, funcţie liniară de valoarea mărimii de intrare (curent, tensiune,
putere, frecvenţă etc.). Tipul traductoarelor fabricate la IAM Timişoara şi modul de
simbolizare al acestora sunt prezentate în tabelul 5.1.
Mărime de intrare Simbolul traductorului
Curent alternativ TIA-79
Tensiune alternativă TIU-79
Putere activă monofazată TPM-79
Putere activată trifazată (fara nul) 2 TPT-79
Putere activată trifazată (cu nul) 3 TPT-79
Putere reactivă trifazată (fară nul) 2 TQT-79
Factor de putere (unghi de defazaj) TFP-79
Frecvenţă (a tensiunii) TLF-79

Toate traductoarele fabricate la IAM Timişoara sunt asanblate în acelaşi tip de

carcasă electroizolantâ prevăzută cu două şiruri de borne (fîg. 5.1). Ele sunt destinate să
funcţioneze în mediu normal din încăperi închise lipsite de praf conductor, agenţi
corozivi, mucegai etc., iar pentru o funcţionare corectă se vor feri de radiaţii (soare, surse
de căldură etc.), de cîmpuri electrice şi magnetice puternice sau rapid variabile.

Fig. 5.1. Carcasa electroizolanta a traducioarelor fabricate de IAM Timişoara:

1 ... 10 - borne de intrare pentru curent şi tensiune; II, 12 - borne pentru
tensiunea secundară de alimentare; 13, 14 - borne de ieşire.
Prin concepţia versatilă a etajelor finale, se asigură la ieşirea traductoarelor
semnale electrice compatibile, practic, cu orice sistem de automatizări utilizat
actualmente.
Referitor la funcţionarea lor se fac următoarele precizări:
— domeniul nominal al semnalului de ieşire corespunde liniar domeniului
nominal al mărimii de intrare (la traductoarele de putere cu semnale de ieşire simetrice
aceasta din urmă este între zero şi valorile nominale; de exemplur -5....5 mA, între puterea
nominală negativă şi cea pozitivă);
- cu semnale de ieşire de tip curent, acelaşi traductor poate acţiona mai multe
aparate legate în serie, numărullor cât şi secţiunea conductorului de legătură nu contează
dacă tensiunea totală necesară nu depăşeşte încărcarea admisă a ieşirii, precizată de
fabricant;
- cu semnale de ieşire de tip tensiune, acelaşi traductor poate acţiona mai multe
aparate legate în paralel, necesarul lor total de curent trebuie să nu depăşească încărcarea
admisă a ieşirii, precizată de fabricant;
- traductoarele cu semnale cu zero activ (de exemplu 2 .... 10 mA) permit
semnalizarea unor avarii (legătura de semnal întreruptă, traductorul nealimentat etc.);
- traductoarele nealimentate generază semnal nul.
c) Elemente de măsurat, care servesc la măsurarea valorii sau variaţiei parametrilor
din circuitele primare. De asemenea, elementele de măsurat se împart la rândul lor în două
categorii, şi anume:
- Elemente pasive de măsurat (ampermetre, voltmetre, contoare de energie activă
şi reactivă, wattmetre, varmetre etc.), care permit doar obţinerea valorilor parametrilor.
- Elemente active de măsurat (aparate de măsurat cu contact, releele principale de
protecţie şi automatizare etc.), care transmit impulsuri când valoarea parametrului supus
măsurării ajunge să iasă din domeniul prescris.
d) Elemente de comandă, care acţionează asupra altor elemente prin transmiterea
de impulsuri, sub influenţa directă a operatorului sau după un program dinainte stabilit.
Dintre acestea fac parte: butoanele, cheile de comandă, releele progeam etc. ...
e) Elemente de execuţie, care efectuează anumite operaţii necesare, sub acţiunea
elementelor de comandă sau a elementelor active de măsurat. în această categorie pot fi
incluse: bobinele de acţionare ale întreruptoarelor, servomotoarele, dispozitivele de
semnalizare (sonerie, hupă, casete de semnalizare, indicatoare de poziţie etc.) şi altele.
f) Elemente intermediare, care servesc la transmiterea impulsurilor de la
elementele de comandă sau elementele active de măsurat la elementele de execuţie. Ele mai
servesc şi pentru multiplicarea, amplificarea şi transformarea impulsurilor, în această
categorie intră: bloc contactele aparatelor de comutaţie, releele intermediare, releele de timp
etc. Cu ajutorul acestor elemente transmiterea impulsurilor se face în ordinea stabilită şi în
succesiunea corespunzătoare condiţiilor tehnice date de funcţionarea instalaţiei.
g) Elementele de protecţie, care* servesc la deconectarea circuitelor secundare de
Ia sursa de alimentare, la apariţia unui defect Se utilizează siguranţe fuzibile şi întreruptoare
de joasă tensiune.
h) Elemente de legătură, care servesc la efectuarea legăturilor electrice între
diversele elemente ale circuitelor secundare, conform schemei. în această categorie intră:
conductoarele flexibile, cablurile de circuite secundare, blocurile de încercare, dispozitivele
de deconectare, clemele de şir etc.
Majoritatea elementelor de circuite secundare se fabrică în ţara noastră şi
cunoaşterea caracteristicilor acestora este absolut necesară pentru o corectă utilizare.

5.1.2. Structura constructivă a circuitelor electrice

din cadrul instalaţiilor de circuite secundare

Din punctul de vedere al componenţei, instalaţiile de circuite secundare

reprezintă un ansamblu de circuite electrice; sistem de medii prin care se închide curentul
electric, format din sursă, unul sau mai mulţi consumatori (receptori) legaţi în serie,
paralel sau serie-paralel şi elemente de legătură.
Circuitele electrice din cadrul instalaţiilor de circuite secundare sunt de două
tipuri, şi anume:
a) Circuite prin care se măsoară parametrii electrici (curent, tensiune) din
circuitele primare, care au ca surse de alimentare secundarele transformatoarelor de
măsură, iar ca receptori elementele de măsurat, care servesc la măsurarea curentului
şi/sau tensiunii din circuitele primare.
Transformatoarele de curent servesc la alimentarea Circuitelor unde se măsoară
curentul electric, care se numesc circuite de intensitate, iar transformatoarele de tensiune
servesc la alimentarea circuitelor unde se măsoară tensiunea electrică, care se numesc
circuite de tensiune.
b) Circuite prin care se acţionează asupra unor elemente de execuţie
(întreruptoare, separatoare, motoare electrice, hupă, sonerie, casete de semnalizare, lămpi
de semnalizare etc.) în scopul conectării sau deconectării aparatelor de comutaţie
primară, al efectuării unor reglaje, al informării personalului de exploatare asupra stării
echipamentelor şi respectiv prin care se acţionează în mod voit sau automat asupra unor
elemente intermediare (relee intermediare, relee de timp etc.) care transmit comenzile
spre elementele de execuţie. Sursele de alimentare ale acestor circuite electrice se
numesc surse de curent operativ, şi pot fi:
— secundare speciale ale unor transformatoare de măsură sau transformatoare
de putere ale serviciilor proprii din staţie, când circuitele se numesc circuite de curent
operativ alternativ,
— bateria de acumulatori, redresoare sau convertizoare, când circuitele se
numesc circuite de curent operativ continuu sau circuite de curet continuu.
Din cele relatate mai sus rezultă că în cadrul instalaţiilor de circuite secundare,
cu toată complexitatea lor, se întâlnesc trei tipuri de circuite electrice, caracteristice
tipului sursei de alimentare, şi anume:
— circuite de intensitate, cărora li se mai spune şi circuite de curent alternativ şi
au ca sursă de alimentare secundarele transformatoarelor de curent;
— circuite de tensiune, cărora li se mai spune şi circuite de tensiune alternativă
şi au ca sursă de alimentare secundarele transformatoarelor de tesiune;
— circuite de curent operativ, care în general sunt de curent continuu şi li :
se spune circuite de curent continuu şi au ca sursă de alimentare bateria de acumulatori
care, în general, lucreză în regim tampon cu un redresor.

5.1.2.1 Structura circuitelor de intensitate

Circuitele de intensitate, ca structură, se caracterizează prin formă închisă şi legarea receptoarelor
electrice (RE) la sursa de alimentare (SA), în seric pe fiecare fază (fig. 5.2).

Fig. 5.2. Structura circuitelor de intensitate: a - circuite monofazate; b - circuite polifazate (trifazate).
 Receptoarele electrice sunt constituite din bobinele de curent ale elementelor
active şi/sau pasive de măsurat, iar elementele de legătură între RE şi SA, respectiv între
RE, din fire conductoare individuale şi/sau din cabluri de circuite secundare, cleme de şir
şi blocuri de încercare. Nu se întîlnesc siguranţe fuzibile şi contacte ale unor elemente
care ar putea întrerupe continuitatea circuitelor în timpul funcţionării.

5.1.2.2 Structura circuitelor de tensiune

Circuitele de tensiune, ca structură, se caracterizează prin formă arborescentă şi
legarea receptoarelor electrice (RE) în derivaţie (fig. 5.3). Ca părţi principale se disting:
- Bucla tensiunilor (sistemul de alegere al tensiunilor), care reprezintă sistemul
de distribuţie al tensiunilor la receptoarele electrice. Se precizează că fiecare instalaţie de
conexiuni din cadrul unei staţii electrice are propria sa buclă a tensiunilor;
— Circuitele de alimentare a buclei tensiunilor (zona A din figura 5.3), prin care
se alimentează bucla tensiunilor de la sursele de alimentare (SA).
— Se precizează că bucla tensiunior pentru instalaţiile de conexiuni cu celule de
măsură se alimentează de la celulele de măsură (fig. 5.3, a), pentru instalaţiile de
conexiuni cu grupuri de măsură, de la grupurile de măsură (fig. 5.3, b) şi poartă
denumirea de sistemul de alegere (selectare) al tensiunilor, iar pentru instalaţiile de
conexiuni cu celule şi grupuri de măsură de la celulele de măsură. Circuitele de alimentare
a buclei tesiunilor sun! protejate împotriva unor eventuale scurtcircuite care s-ar produce
în aval de bornele secundarelor trasformatoarelor de tensiune, cu elemente de protecţie
(EP) constituite din siguranţe fuzibile sau întreruptoare automate de joasă tensiune.
 De asemenea, circuitele de alimentare a buclei tensiunilor se conectează la bucla
tensiunilor prin intermediul contactelor unor elemente intermediare (CEI) care sunt închise
numai când transformatoarele de tensiune din cadrul celulei de măsură, respectiv din grupul
de măsură sunt sub tensine.
— Circuitele de tensiune din cadrul circuitelor secundare ale instalaţiilor
circuitelor primare (zona B din figura 5.3), prin care se alimentează de la bucla tensiunilor
receptoarele electrice (RE) corespunzătoare diferitelor circuite secundare ale circuitelor
primare (celule ale instalaţiilor de conexiuni) sau ale unor instalaţii primare tratate
independent (generatoare, (auto)transformatoare, blocuri generator- transformator).
Se precizează că receptorii electrici (RE) din cadrul circuitelor de tensiune ale
circuitelor secundare corespunzătoare celulelor de circuit prevăzute cu grupuri de măsură, se
alimentează direct de la secundarele transformatoarelor de tensiune din cadrul grupului de
măsură propriu (vezi celula nr. 1 din figura 5.3, b). De asemenea, trebuie avut în vedere că
în cadrul instalaţiilor de conexiuni cu celule de măsură, circuitele de tensiune se conectează
la bucla tensiunilor prin intermediul contactelor unor elemente intermediar (CEI) care sunt
închise numai când instalaţia primară (celula circuitului primar) căreia îi este destinat
circuitul secundar din care face parte circuitul de tensiune respectiv este în funcţiune.
Receptoarele electrice (RE) sunt constituite din bobinele de tensiune ale
elementelor active şi/sau pasive de măsurat, iar elementele de legătură, din fire conductoare
individuale şi/sau din cabluri de circuite secundare, cleme de şir şi blocuri de încercare.

5.1.2.3. Structura circuitelor de curent operativ

Circuitele de curent operativ au o structură ramificată (fig. 5.4), distin- gându-se
următoarele părţi componente:
— Baretele de tensiune, care reprezintă sistemul de distribuţie a tensiunii operative
la receptori;
— Reţeaua de distribuţie (RD), cunoscută sub denumirea de servicii proprii de
curent continuu, care asigură alimentarea baretelor de tensiune de la sursa de alimentare
(SA)\
— Circuitele de curent operativ din cadrul circuitelor secundare ale instalaţiilor
primare, respectiv ale celulelor, compuse din mai mulţi dipoli electrici (porţiuni de circuite
constituite din receptori electrici (RE) şi contacte electrice (CE) supuse unei diferenţe de
potenţial; ca de exemplu porţiunile de circuit notate cu 1, 2,..., n în figura 5.4) legaţi în
paralel şi alimentaţi de la baretele de tensiune prin aceleaşi elemente de protecţie (EP)
constituite din siguranţe fuzibile.
Pentru aceeaşi instalaţie primară, respectiv celulă, circuitele de curent operativ se
împart pe categorii şi anume: circuite de comandă, protecţie şi automatizare; circuite de
acţionare a separatoarelor; circuite de semnalizare; circuite de blocaj. Aceste categorii de
circuite, chiar dacă deservesc aceeaşi instalaţie primară, respectiv celulă, au propriile lor
elemente de protecţie, iar pentru siguranţă se alimentează şi de Ia barete de tensiune
distincte şi anume: baretele de comandă, pentru circuitele de comandă, protecţie şi
automatizare şi baretele de semnalizare, pentru circuitele de semnalizare, de acţionare a
separatoarelor, şi de blocaj operativ.
Receptoarele electrice (RE) sunt constituite din bobinele de acţionare ale
întreruptoarelor, bobinele releelor electromagnetice şi contaetoarelor de curent continuu,
dispozitivele de semnalizare etc. Contactele electrice (CE), care în cadrul unui dipol electric
pot fi legate în serie, paralel sau serie-paralel, sunt contacte ale unor elemente active de
măsurat, relee intermediare, relee de timp, butoane etc. Elementele de legătură din cadrul
circuitelor de curent operativ sunt constituite din fire conductoare individuale, sau din
cabluri de circuite secundare şi din cleme de şir.
 5.1.3. Clasificarea instalaţiilor de circuite secundare

In paragraful 4.2 s-au prezentat grupele de funcţii pe care le îndeplinesc circuitele

secundare, iar în paragraful 4.4 sunt enumerate categoriile de circuite secundare care
realizează grupele respective de funcţii. Totuşi, dacă se are în vedere rolul circuitelor
secundare precizat în paragraful 4.1, se poate afirma că acestea îndeplinesc funcţiile de
control (pentru urmărirea parametrilor energiei electrice şi stării echipamentelor) şi respectiv
de comandă (pentru intervenţie în funcţionarea echipamentelor primare).
(întreruptoare şi separatoare) — semnalizarea de poziţie, apariţia unor avarii - sem-
nalizarea de avarie, respectiv apariţia unAr regimuri anormale în funcţionarea
instalaţiilor - semnalizarea preventivă.
In cadrul acestor circuite se întâlnesc elemente de exexcuţie care indică optic
poziţia elementelor de comutaţie (indicatoare de poziţie, becul din mânerul cheii de
comandă etc.), respectiv avertizează sonor producerea unei avarii (hupa), sau apariţia
untii regim anormal de funcţionare (sonerie, casete de semnalizare). Aceste elemente de
execuţie se alimentează cu tensiune continuă de la barete de tensiune prin intermediul
contactelor unor elemente intermediare care sesizează starea echipamentelor primare sau
secundare a căror funcţionare o urmăresc. Deci, instalaţiile circuitelor de semnalizare au
în componenţa lor numai circuite de curent operativ.
— Circuite pentru înregistrări diverse, care conţin echipamente cu ajutorul
cărora se înregistrează diferite mărimi electrice în anumite perioade de timp (dc exemplu
osciloperturbograful care efectuează înregistrări numai la incidente);
In cadrul acestor circuite se întâlnesc elemente pasive de măsurat cu o structură
complexă (de exemplu, osciloperturbograful) care, întocmai ca şi circuitele de măsură,
sunt alimentate din secundarele transformatoarelor de măsură cu tensiune şi curent. Deci,
instalaţiile circuitelor pentru înregistrări diverse au în componenţa lor atât circuite de
intensitate cât şi circuite de tensiune.
c) Circuite de control şi comandă, în cadrul cărora intră:
— Circuitele de protecţie, care conţin acele elemente care realizează automat
(fară intervenţia omului) scoaterea din funcţiune a Unei instalaţii atunci când apare
pericolul distrugerii acesteia datorită unei suprasolicitări de natură termică sau
electromagnetică.
In cadrul acestor circuite intră elemente active de măsurat (aparate de măsurat
cu contact, releele principale de protecţie şi automatizare etc.), care, în funcţie de
Valoarea parametrului electric (curent şi/sau tensiune) măsurat, transmit sau nu impuls
de comandă la uri element de execuţie (releu final al protecţiei prin relee) care la rândul
lui, prin intermediul circuitelor de comandă, pune în funcţiune elementul de execuţie
(bobina de declanşare) a dispozitivului de acţionare al întreruptorului. Deci, instalaţiile
circuitelor de protecţie au în componenţa lor circuite de intensitate şi/sau circuite de
tensiune, precum şi circuite de curent operativ.
— Circuitele de automatizare, care asigură creşterea siguranţei în funcţionare a
SEE şi dintre care, în staţiile electrice, întâlnim: RAR - reanclanşarea automată rapidă,
AAR - anclanşarea automată a rezervei, DAS - descărcarea automată» a sarcinii, DRRI -
declanşarea de rezervă la refuz de întreruptor, RABD — reanclanşarea automată a buclei
deschise etc.
In cadrul acestor circuite se întâlnesc elemente de execuţie (relee" intermediare)
care, prin intermediul circuitelor de comandă, pun în funcţiune elementul de execuţie
(bobina de declanşare sau de anclanşare) a dispozitivului acţionare al întreruptorului.
Aceste elemente de execuţie sunt acţionate de elemente 4 intermediare care urmăresc
starea elementelor finale ale circuitelor de protecţie (în cazul circuitelor de RAR şi DRRI)
sau de către elemente active de măsură (în cazul circuitelor de AAR şi DAS). Deci,
instalaţiile circuitelor de RAR şi cele de DRRI conţin numai circuite de curent operativ, pe
când cele de AAR şi DAS conţin atât circuite de intensitate şi/sau de tensiune cât şi
circuite de curent operativ.

5.2. Soluţii constructive pentru instalaţii de conexiuni în

funcţie de gradul de centralizare a circuitelor secundare

După cum se precizează în paragraful 3.3.3, aparatajul circuitelor secundare, din

punctul de vedere al locului de amplasare în raport cu echipamentul primar pe care îl
deserveşte, se împarte în două categorii şi anume:
- aparataj legat organic de echipamentul primar pe care îl deserveşte;
-aparataj nelegat organic de echipamentul primar pe care îl deserveşte.
Aparate Iede circuite secundare care aparţin celei de-a doua categorie pot fi
amplasate oriunde în incinta staţiei, dar montate pe anumite elemente de susţinere
metalice (confecţii metalice), de obicei, tipizate. în funcţie de locul de amplasare al
confecţiilor metalice cu aparatajul nelegat organic de echipamentul primar pe care îl
deserveşte, se defineşte gradul de centralizare a circuitelor secundare.

5.2.1. Dispunerea aparatajului circuitelor secundare nelegat

organic de echipamentul primar

Aparatajul circuitelor secundare nelegat organic de echipamentul primar, după

cum s-a precizat mai sus, se montează pe anumite confecţii metalice, de obicei tipizate.
Tipurile de confecţii metalice mai des întâlnite în cadrul staţiilor electrice sunt:
- panouri: de comandă, pentru (autotransformatoare, pentru semnalizări
generale, pentru aparate înregistratoare, pentru contoare;
- Stelaje pentru protecţie şi automatizări, pentru aparate înregistratoare, pentru
contoare;
- dulapuri pentru aparate de automatizare.
Acestea se realizează în întreprinderi specializate şi se echipează cu aparate
conform cerinţelor proiectantului de circuite secundare. în funcţie de destinaţie, pot să
conţină diferite aparate după cum urmează:
Panourile de comandă conţin elemente de circuite secundare corespunzătoare
uneia sau mai multor (două sau patru) celule, care, în special, servesc la comanda
întreruptoarelor şi/sau separatoarelor, semnalizarea poziţiei acestora, măsurarea
parametrilor electrici etc. In general se întâlnesc chei de comandă, chei de sincronizare,
indicatoare de poziţie, comutatoare voltmetrice, aparate de măsurat indicatoare, casete de
semnalizare şi/sau lămpi de semnalizare corespunzătoare semnalizărilor specifice
circuitelor primare pe care le deservesc, siguranţe fuzibile etc.
In afară de siguranţele fuzibile care se montează în interiorul panoului, toate
celelalte elemente amintite mai sus se montează îngropat pe faţa panoului, astfel:
- Cheile de comandă şi indicatoarele de poziţie se montează încadrate în schema
oarbă. Schema oarbă de pe panoul de comandă este schema de conexiuni a celulelor
instalaţiei de conexiuni pe care le deserveşte panoul respectiv. Se caracterizează prin faptul
că legăturile între simbolurile aparatelor de comutaţie din schema de conexiuni sunt
reprezentate prin linii desenate sau figurate prin barete în relief, iar locul întreruptoarelor,
respectiv al separatoarelor în schemă este indicat de cheile de comandă sau de indicatoarele
de poziţiei (când aparatul de comutaţie respectiv nu este comandat de la panoul de
comandă), sau este comandat prin butoane de comandă.
- Lămpile de semnalizare pentru semnalizarea prezenţei tensiunii pe circuitul
respectiv se montează, de asemenea, încadrate în schema oarbă.
Cheile de sincronizare (există numai în cazul în care prin întreruptorul celulei se poate
realiza sincronizarea) se montează în apropierea cheilor de comandă.
- Aparatele de măsurat indicatoare se montează, de regulă, intercalate în schema
oarbă (în zona unde se află reprezentate transformatoarele de curent în schema de conexiuni
monofilară) sau în afara Schemei oarbe, dar în dreptul circuitului (celulei) căruia le aparţin.
- Casetele de semnalizare pentru semnalizări »preventive specifice circuitelor
cărora le aparţine panoul, se montează în dreptul circuitului respectiv.
Panourile pentru (auto)transformatoare conţin elemente de circuite secundare
corespunzătoare comenzii comutatorului de ploturi şi instalaţiilor de răcire, precum şi
elemente pentru diverse semnalizări referitoare la funcţionarea transformatorului. în general,
se întâlnesc butoane de comandă, comutatoare electrice, casete şi/sau lămpi de semnalizare,
iar dacă (auto)transformatorul este prevăzut cu echipament de comutare a ploturilor sub
sarcină, nu vor lipsi butoanele de comandă a acestuia şi aparatul pentru indicarea plotului pe
care funcţionează transformatorul. Toate aceste elementele se montează îngropat pe faţa
panoului.
Panoul de semnalizări generale conţine aparatajul necesar efectuării semnalizărilor
optice şi acustice comune întregii staţii. Se întâlnesc casete de semnalizare, comutatoare
electrice, butoane de comandă, hupa, sonerie şi alte diverse echipamente corespunzătoare
schemelor de semnalizare acustică de avarie şi preventivă, precum şi siguranţe fuzibile sau
automate. Elementele care trebuie să fie în atenţia operatorului (casetele de semnalizare,
comutatoarele electice şi butoanele de coniandă) se montează îngropat pe faţa panoului
grupate pe categorii de circuite şi funcţiuni, iar celelalte echipamente se montează în
interiorul acestuia.
într-o staţie electrică, indiferent de gradul de centralizare a circuitelor secundare,
există im singur panou de semnalizări generale care se montează integrat în ansamblul
panourillor de comandă şi al panourilor pentru (auto)transformatoare, împreună cu acestea
constituind tabloul de comandă.
Stelajele de comandă conţin elemente de circuite secundare corespunzătoare unei
celule, care, întocmai ca în cazul panourilor de comandă, servesc la comanda
întreruptoarelor şi/sau separatoarelor, semnalizarea poziţiei acestora, măsurarea parametrilor
electrici4 etc. Spre deosebire de panourile de comandă, nu conţin chei de sincronizare şi de
comandă. Pentru comanda întreruptoarelor şi separatoarelor se întrebuinţează butoane de
comandă, iar în schema oarbă sunt incluse numai indicatoarele de poziţie, lângă care de o
parte şi de ceea 1 altă sunt plasate butoanele de comandă pentru comanda întreruptoarelor şi
separatoarelor. Stei aje de comandă se întâlnesc numai la instalaţiile de conexiuni exterioare
cu circuite secundare parţial descentralizate (vezi paragraful 5.2.2.2), şi sunt amplasate în
cabinele de relee.
Stelajele (panouri) pentru protecţie conţin aparatajul corespunzător instalaţiilor de
protecţie prin relee (relee electromagnetice sau electronice, blocuri de încercare, dispozitive
complexe de protecţie şi automatizare, siguranţe fuzibile sau automate etc.).
Stelejele (panouri) pentru contoare conţin blocuri de încercare, contoare de energie
activă şi contoare de energie reactivă.
Stelajele (panouri) pentru aparate înregistratoare conţin aparate de măsură
înregistratoare.
Pe stelajele (panourile) pentru protecţie, pentru contoare şi pentru aparate
înregistratoare, aparatele sunt montate aparent la înălţimi cuprinse între 0,6 şi 1,9 m, dacă
necesită citire la anumite intervale de timp (de exemplu, contoarele), între 0,7 şi 1,6 m, dacă
necesită o manevrare la diferite intervale de timp (de exemplu, aparate de măsură
înregistratoare, relee care trebuie reglate etc.), între 0,7 şi 1,8 m, releele elapetă din circuitele
de protecţie şi între 0,6 şi 2 m, aparatele care nu necesită nici o deservire (de exemplu,
releele intermediare, siguranţele fuzibile etc.). Blocurile de încercare se montează până la
înălţimea de 0,3 m. Releele şi aparatele auxiliare aparţinând unei anumite protecţii sau
automatizări sunt grupate astfel încât să fie identifícate cu uşurinţă. De asemenea, pe aceste
confecţii metalice se pot monta aparate care deservesc unul sau mai multe circuite, criteriul
principal de amplasare fiind funcţionalitatea, ordinea şi simetria.

5.2.2. Gradul de centralizare a circuitelor secundare

După cum s-a precizat mai sus, locul de amplasare a confecţiilor metalice cu
aparatajul nelegat organic de echipamentul primar pe care îl deserveşte, defineşte gradul de
centralizare a circuitelor secundare: complet centralizate, parţial descentralizate şi
descentralizate.
La amplasarea confecţiilor metalice se ţine seama de următoarele criterii:
- comoditatea exploatării;
- posibilitatea asigurării microclimatului necesar unei bune funcţionări a
aparatelor;
- lungimea circuitelor (în legătură cu încărcarea transformatoarelor de curent şi cu
căderile de tensiune în general);
- volumul gospodăriei de cabluri;
- probleme de arhitectură şi de construcţie a camerei de comandă;
- periclitarea funcţionării în caz de incendiu;
- protecţia personalului; e
 - costul instalaţiei.
In staţii de transformare cu mai multe instalaţii de conexiuni este posibilă utilizarea
unor soluţii mixte. De exemplu, în cazul unei staţii de transformare care cuprinde o instalaţie
de conexiuni interioară şi una exterioară, se poate adopta soluţia cu circuite complet
centralizate pentru instalaţia de conexiuni exterioară şi cu circuitele parţial descentralizate
pentru instalaţia de conexiuni interioară.

5.2.2.1Circuite secundare complet centralizate

In staţiile electrice cu personal de exploatare soluţia cea mai bună pentru exploatare
constă în concentrarea întregului aparataj nelegat organic de echipamentul primar în camera
de comandă (fig. 5.5). Operatorul, în mod obişnuit, este aşezat la un birou sau la un pupitru
birou 2 amplasat în spaţiul operativ al camerei de comandă de unde poate urmării elementele
cele mai importante (aparatele de măsurat indicatoare şi cele de semnalizare) montate pe
panourile de comandă din

Fig. 5.5. Dispoziţia generală a unei camere de comandă pentru o staţie cu circuite secundare complet centralizate.

faţa lui, a căror ansamblu formează tabloul de comandă 1. Pe părţile laterale ale spaţiului
operativ al camerei de comandă, de regulă, sunt amplasate panourile mai puţin importante
din punct de vedere al supravegherii şi anume cele pentru aparatele înregistratore şi
contoare 3, respectiv ale serviciilor proprii 4. Stelajele pentru protecţie şi automatizări 5,
netrebuind să fie supravegheate în permanenţă de operator sunt montate în spatele tabloului
de comandă (în spaţiul anex al camerei de comandă). Intrarea în camera de comandă 8 se
preferă a fi lateral faţă de operator pentru a i se sustrage atenţia cât mai puţin. De asemenea,
camera de comandă e bine să aibe vedere directă spre instalaţiile de conexiuni 7. Stâlpii
intermediari de susţinere a grinzilor 6, la camerele de comandă de mari dimensiuni, trebuie
amplasaţi în afara spaţiului operativ, pentru a nu împiedica amplasarea tabloului de
comandă sau exploatarea. Legătura între confecţiile metalice cu aparatajul din camera de
 comandă şi cele din incinta instalaţiilor de conexiuni cu aparatajul legat organic de
echipamentul primar se face prin foarte multe cabluri de circuite secundare ce străbat
planşeul la nivelul inferior (prin tuburi), într-un spaţiu numit pod de cabluri.
Această soluţie are avantajul unei exploatări comode, datorită drumurilor foarte scurte pe
care trebuie să le parcurgă personalul de exploatare, precum şi cel al posibilităţii de a realiza
uşor microclimatul necesar aparatelor, dintre care unele sunt foarte sensibile. Există şi
anumite dezavantaje, ca de exemplu: dificultăţi la partea de arhitectură şi de construcţie a
camerei de comandă din cauza suprafeţei prea mare, probleme în legătură cu circuitele
transformatoarelor de măsură din cauza lungimii prea mari a conductoarelor de legătură (în
special la instalaţiile de conexiuni de înaltă tensiune), cost important al cablurilor de circuite
secundare, canale de cabluri de dimensiuni mari, periclitarea funcţionării întregii instalaţii în
caz de incendiu etc.

5.2.2.2 Circuite secundare parţial descentralizate

Descentralizarea parţială a circuitelor secundare constă în instalarea unora dintre
aparatele din categoria celor nelegate organic de echipamentul primar, în imediata apropiere
a acestuia. Pot fi instalate descentralizat aparatele care nu trebuie să se găsească în
permanenţă în observaţia operatorului. Sunt de luat în considerare, în primul rând, releele de
protecţie care se alimentează de la înfăşurări separate ale transformatoarelor de curent, dar
pot fi montate descentralizat şi instalaţiile de automatizare, aparatele de măsurat
înregistratoare, contoarele, unele instalaţii de telemecanizare etc. Se micşorează astfel
numărul cablurilor de legătură cu camera de comandă şi consumul suplimentar de putere în
aceste cabluri. Totodată se micşorează şi dimensiunile canalelor de cabluri şi se evită
periclitarea întregii instalaţii în caz de incendiu. Apar în schimb unele circuite suplimentare,
întrucât este necesar să se transmită în camera de comandă anumite semnalizări în legătură
cu funcţionarea protecţiilor. De asemenea, se îngreunează exploatarea staţiei datorită
distanţelor mari pe care trebuie să le parcurgă personalul de exploatare în deplasările pe care
trebuie să le efectueze pentru citirea contoarelor precum şi în caz de incidente. Se ridică şi
problema asigurării microclimatului necesar aparatelor montate descentralizat.
Fig. 5.7. Dispoziţia generală a stelajelor Fig 5.8 Dispozitia generala a stelajelor care
intr-o cabina de relee care deserveste deserveste patru celule
Este de reţinut că şi aparatajul de circuite secundare legate organic de echipamentul
primar sunt montate fie în cadrul unor elemente de susţinere metalice - cutii de conexiuni ale
echipamentelor primare (de exemplu: dispozitivele de acţionare a întreruptoarelor şi
separatoarelor, bloc contactele separatoarelor acţionate manual, dispozitivul de acţionare al
comutatorului de ploturi, cofret de răcire şi semnalizare al transformatooarelor de forţă etc.),
fie fac parte integrantă din echipamentul primar (de exemplu: secundarele transformatoarelor
de măsură). Aceste echipamente se realizează în întreprinderile unde se fabrică echipamentul
primar corespunzător şi modul de echipare al lor nu este dictat de proiectantul de circuite
secundare. Ele sunt amplasate lângă echipamentul primar pe carc îl deservesc, respectiv în
cadrul cărora sunt integrate şi fiecare în parte constituie câte un loc de montaj (amplasare).
Aceste locuri de montaj, spre deosebire: de cele cu aparataj nelegat organic de echipamentul
primar, conţin borne prin care, cu ajutorul cablurilor de circuite secundare, se racordează cu
alte locuri de montaj.
Din cele relatate le mai sus rezultă că sunt denumite locuri de montaj (sau de
amplasare) acele părţi din instalaţiile de circuite secundare, de construcţie independentă
(transformatoarele de măsură, dispozitivele de acţionare ale întreruptoarelor şi
separatoarelor, bloc contactele separatoarelor acţionate manual, dispozitivul de acţionare al
comutatorului de ploturi, respectiv panourile, stelajeie, dulapurile, pupitrele cu aparataj
nelegat organic de echipamentul primar sau părţi ale acestora cu aparataj care deserveşte o
celulă sau o instalaţie primară tratată independent), în care sunt amplasate aparete aparţinând
circuitelor secundare ale echipamentelor primare dintr-o celulă sau ale unei instalaţii primare
tratate independent şi care se leagă electric, între ele, prin cabluri de circuite secundare. Ca
precizare a acestei definiţii se menţionează că (fig. 5.9), în principiu, în interiorul locurilor
de amplasare (LA), toate legăturile de circuite secundare între aparate (ak), respectiv între
aparate şi şirul de cleme (SC), se execută cu conductoare individuale sau multifilare care
constituie cablajul interior (c), iar locurile de amplasare se leagă electric între ele prin cabluri
de circuite secundare (CS), conectate la şirurile de cleme ale confecţiilor metalice cu aparataj
nelegat organic de echipamentul primar, respectiv la bornele aparataj ului de circuite
secundare aferent echipamentului primar amplasat în incinta instalaţiilor de conexiuni.

In afară de locurile de montaj cu aparataj nelegat şi legat organic de echipamentul

primar pe care îl deservesc, în cadrul instalaţiilor de conexiuni mai există o categorie de
locuri de montaj şi anume: cutiile de cleme ale celulelor şi cutiile de conexiuni ale instalaţi ii
lor primare tratate independent (a nu se confunda cu cutiile de conexiuni ale echipamentelor
din cadrul celulelor). Există câte o cutie de cleme pentru flecare celulă, respectiv cutii
de'conexiuni pentru instalaţii primare (transformatoare, separatoare cu dispozitiv de
acţionare manual, grupuri de măsură) amplasate în incinta instalaţiilor de conexiuni, în
perimetrul instalaţiilor cărora le aparţin. Cutiile de cleme constituie punctele de legătură
(locul unde se efectuează legătura electrică) între locurile de montaj cu aparatajul nelegat
organic de echipamentul primar corespunzător fiecărei celule, respectiv fiecărei instalaţii
primare tratată independent, cu locurile de montaj care conţin aparataj ul legat organic de
echipamentul primar (echipamentele primare) corespunzător celulelor respective, din cadrul
instalaţiilor de conexiuni.
In ceea ce priveşte structura cicuitelor secundare în cadrul instalaţiilor de conexiuni,
până în prezent s-au impus următoarele soluţii constructive:
a) Instalaţii de conexiuni exterioare şi interioare cu circuite secundare complet
centralizate, Ia care toate confecţiile metalice (panouri, stelaje, dulapuri etc.) care conţin
aparate de circuite secundare ne legate organic de echipamentul primar pe care îl deservesc
se găsesc montate în camera de comandă.
In figura 5.10 este reprezentată structura legăturilor prin cabluri de circuite
secundare între locurile de montaj (amplasare) pentru o celulă care face parte dintr-o astfel
de instalaţie de conexiuni.

Fig. 5.10. Structura legăturilor prin cabluri de circuite secundare pentru o celulă dintr-o
instalaţie de conexiuni cu circuite secundare complet centralizate:
A - perimetrul staţiei electrice; B - perimetrul instalaţiei de conexiuni; D - perimetrul celulei; C - camera de
comandă; au an - locuri de montaj legate organic de echipamentul primar al celulei; k - cutia de cleme a
celulei; p - locuri de montaj (confecţii metalice) cu aparataj nelegat organic de echipamentul primar; cu c2,...,
cm - cabluri de
circuite secundare.

Se precizează că sunt redate doar legăturile prin cablu între principalele zone.
Trebuie reţinut că legături prin cablu există şi între locurile de amplasare din confecţiile
metalice amplasate în camera de comandă şi între cutiile de cleme ale celulelor, care nu au
fost scoase în evidenţă în această figură, precum şi faptul că pentru întregirea circuitelor
secundare trebuie luate în considerare şi legăturile dirî interiorul locurilor de amplasare.
b) Instalaţii de conexiuni exterioare cu circuite secundare parţial descentralizate,
la care unele confecţii metalice care conţin aparate nelegate organic de echipamentul primar
pe care îl deservesc, se găsesc amplasate în camera de comandă (întâlnim în mod sigur
pupitrul-birou, panourile de comandă, panoul de semnalizări generale şi în funcţie de
împrejurări panourile pentru contoare, panourile pentru aparate înregistratoare), iar altele în
cabinele de relee (cabine zidite din incinta instalaţiilor) unde întâlnim în mod sigur stelaje de
comandă, stelajele de protecţie şi după caz putem întâlni şi stelaje pentru contoare, respectiv
pentru aparate înregistratoare.
In figura 5.11 este reprezentată structura legăturilor prin cabluri de circuite
secundare pentru două celule care fac parte dintr-o astfel de instalaţie de conexiuni.
Cele relatate mai sus (la punctul a) referitor la întregirea circuitelor secundare sunt
valabile şi aici cu observaţia că înte cutiile de cleme ale celulelor nu există legături prin
cabluri de circuite secundare, locul acestora fiind luat de legăturile prin cablu între stelajele
din cadrul aceleiaşi cabine de relee şi/sau cabine de relee diferite (bineînţeles dacă este
cazul). De asemenea, se reaminteşte faptul relatat în paragraful 5.2.2.2, că într-o cabină de
relee sunt amplasate confecţii metalice pentru mai multe celule (concret aici pentru două
celule).
c) Instalaţii de conexiuni interioare cu circuite secundare descentralizate, la care
circuitele primare sunt realizate cu celule din prefabricate care, prin specificul lor
constructiv, pe lângă compartimentele cu echipamentele primare mai conţin un
compartiment pentru echipamentele circuitelor secundare. în această variantă celula însăşi se
consideră un loc de amplasare, deci în cadrul acesteia pentru legaturile electrice între toate
aparatele de circuite secundare din cadrul celulei se utilizează numai fire individuale, iar
cabluri de circuite secundare se utilizează pentru legături între celule.
In variantele prezentate la punctele a şi b, cablurile de circuite secundare de la
echipamentele primare la cutia de cleme sunt pozate (operaţia de derulare de pe tambur şi
aşezate pe traseul dinainte stabilit) direct în pământ, iar cele între cutiile de cleme, respectiv
cutiile de cleme şi camera de comandă, pentru varianta a (fig. 5.10) şi între cabinele de relee,
respectiv cabinele de relee şi camera de comandă, pentru varianta b (fig. 5.11) sunt pozate în
canale de cabluri.
 Fig. 5.11. Structura legăturilor prin cabluri de circuite secundare pentru două celule dintr-o instalaţie de
conexiuni cu circuite secundare parţial descentralizate:
A - perimetrul staţiei electrice; B - perimetrul instalaţiei de conexiuni; D(, D2- perimetrul
celulei; C - camera de comandă; E - cabina de relee; a u a 2 , . . . , a n , respectiv a t , a 2 , . . . , a m -
locuri de montaj legate organic de echipamentul primar al celulelor; k\, k2 - cutiile de cleme ale
celulelor; p - locuri de montaj (confecţii metalice) cu aparataj nelegat organic de echipamentul
primar amplasate în camera de comandă s1 si, s2 - locuri de montaj (stelaje) cu aparataj
nelegat organic de echipamentul primar amplasate în cabinele de relee; c;- - cabluri de circuite
secundare.

5.3. Consideraţii generale privind documentaţia tehnică

desenată

In vederea realizării instalaţiilor de circuite secundare pentru o staţie electrică

este necesară întocmirea unui proiect de circuite secundare, care cuprinde trei tipuri de
scheme:
— scheme pentru circuitele primare;
— scheme funcţionale;
— scheme şi planuri de montaj,
Şi o serie de alte documente (liste, tabele etc.).
Aceste scheme definesc obiectul pentru care se realizează instalaţiile secundare şi cuprind
obligatoriu:
- schema de încadrare în sistem a staţiei electrice;
- scheme monofilare ale instalaţiilor de conexiuni (vezi paragraful 3.1.3).
Pentru identificare în cadrul planurilor de circuite secundare, fiecărui circuit
primar (celule) sau instalaţie primară care poate fi tratată independent (bobină de stingere,
(auto) transformator etc.) i se atribuie o marcă formată dintr-un simbol alfanumeric, având
structura t NC.
- Componenta t reprezintă indicativul de tensiune al circuitului primar, format
dintr-o literă majusculă, şi anume:

U 750 kV
V 400 k V
W 220 kV
X 110 kV
Y 35 (30) kV
G 20(15) kV
Z 10(6) kV
Se renunţă la indicativul de tensiune pentru instalaţiile primare care comportă mai
multe tensiuni sau la care nu se pot produce confuzii.
- Componenta C este un simbol literar, reprezentând natura circuitului sau a
instalaţiei şi anume:
L—celulă de linie;
T- celulă de transformator sau transformatorul propriu-zis;
TSP — transformator de servicii proprii de curent alternativ;
AT - celulă de autotransformator sau autotransformatorul propriu-zis;
CL — celulă de cuplă longitudinală;
CTV - celulă de cuplă transversală;
CLTV - celulă de cuplă longo-transversală;
CTF — celulă de cuplă dc transfer;
CC — celulă de cuplă combinată;
M - celulă de măsură;
BST- bobină se stingere;
BPM - bobină trifazată de nul pentru tratarea neutrului prin rezistenţă;
R — rezistor (rezistenţă) pentru tratarea neutrului.

- Componenta N este un număr reprezentând numărul de ordine al circuitului sau al

instalaţiei, în cadrul grupelor din articolul precedent.
Se poate renunţa la numărul de ordine, dacă prin acesta nu se produc confuzii.;
Pentru înţelegerea procedeului de efectuare a marcajului, se dau câteva exemple
de mărci:
V5L — celula de linie numărul 5 din instalaţia de conexiuni de 400 kV;
XICC- celula de cuplă combinată numărul 1 din instalaţia de conexiuni de
110 kV;
V2AT— celula de=400 kV a autotransformatorului numărul 2;
2AT- autotransformatorul numărul 2;
ÎBST — bobina de stingere numărul 1.
 In exemplul de mai sus, V2AT reprezintă celula de 400 kV propriu-zisă a
autotransformatorului numărul 2 în timp ce 2AT reprezintă autotransformatorul numărul 2
considerat ca instalaţie tratată independent cu circuite secundare (răcire, reglajul tensiunii,
măsurarea temperaturii etc.) proprii.
Se precizează că în cadrul schemelor monofilare ale instalaţiilor de conexiuni,
toate elementele au o marcă proprie, formată dintr-un simbol alfanumeric (o literă urmată
de un număr), precizată în „Ghidul de marcare a circuitelor primare şi secundare.
Marcarea aparatelor“ din normativul PE 111-7/85.

5.3.2. Scheme funcţionale

Pentru realizarea şi urmărirea funcţionării unei instalaţii de circuite secundare,

este necesar a se cunoaşte modul cum sunt conectate, între ele, diferitele elemente ale
acesteia, ceea ce se redă prin scheme funcţionale,
Schemele funcţionale sunt desenele în care elementele circuitelor secundare sunt
reprezentate în mod convenţional (prin semne convenţionale standardizate) şi arată modul
în care acestea sunt, funcţional, conectate între ele.
în proiectele de circuite secundare se întâlnesc două tipuri de scheme funcţionale:
principiale şi de circulaţie.

5.3.2.1 Scheme principiale

Schemele principiale sunt desene relativ simple, destinate să înlesnească
înţelegerea funcţionării, dar mai ales a componenţei unei instalaţii. Ele reprezintă prin
simboluri sau prin figuri simple o instalaţie sau o parte dintr-o instalaţie, cât şi
interdependenţa funcţională, fără să fie reprezentate toate legăturile realizate fizic.
De obicei, aceste scheme se întocmesc pe funcţiile: comandă, şi semnalizare;
protecţie şi automatizare; alimentările şi distribuţiile în c.a. şi c.c., măsură şi sincronizare
etc. în figura 5.12 este dat un exemplu de schemă principială de comandă, măsură,
semnalizare de poziţie, blocaj şi telemecanică pentru o celulă de linie cu grup de măsură.
Sunt cazuri când în locul schemelor principiale se utilizează tabele cu explicarea
tuturor funcţiilor conţinute.
 O schema de circulaţie, întâlnită şi cu denumirea de schema circuitelor, reprezintă,
prin simboluri standardizate, elementele de circuite secundare şi conexiunea dintre acestea în
ordinea funcţionării instalaţiei căreia îi aparţine.
Schemele de circulaţie se elaborează, de regulă, separat pe, categorii de circuite
secundare (măsură, comandă, semnalizare, protecţie, automatizare etc.) pentru fiecare circuit
primar (celulă de linie, de (auto)transformator, dc generator, de cuplă etc.) sau pentru fiecare
instalaţie primară care poate fi tratată independent (bobină dc stingere, (auto)transformator
etc.), precum şi pentru instalaţiile de circuite secundare care pot fi tratate independent ca:
protecţia diferenţială sau alte protecţii ori automatizări comune mai multor circuite primare,
bucle de blocaj, bucle de tensiune, semnalizări generale, circuitele de servicii proprii
(alimentări de la sursele de curent operativ) etc.
Cărui circuit sau instalaţie primară îi aparţin schemele circuitelor secundare se
identifică după marca acestora, a cărei componenţă tNC este explicată în peregraful 5.3.1.
Aceeaşi configuraţie de marcă tNC se utilizează şi la identificarea instalaţiilor de circuite
secundare care pot fi tratate independent, specificate mai sus, cu precizarea că simbolul C
poate avea următoarele semnificaţii:
PDB - protecţia diferenţială de bare;
BB - buclă de blocaj;
BT- buclă de tensiune;
 BA - buclă de alimentare în curent alternativ;
BC-C — buclă de alimentare în curent continuu;
BS - barete de semnalizare;
BC~ barete de comandă;
SPCA - servicii proprii de curent alternativ;
SPCC - servicii proprii de curent continuu;
SG - semnalizări generale;
OSP - osciloperturbograf;
D - diverse.
Astfel, de exemplu:
- WBB - reprezintă bucla de blocaj din instalaţia de conexiuni de 220 kV;
- X2BT — reprezintă bucla de tensiune numărul 2 din instalaţia de conexiuni de
110 kV.
Există două tipuri de scheme de circulaţie: scheme de pricipiu şi scheme
desfăşurate.
• Schemele de principiu conţin aparatele şi dispozitivele din cadrul instalaţiei de
circuite secundare reprezentate în mod compact (simbolul aparatului sau dispozitivului
conţine toate părţile componente ale acestuia). Ele prezintă avantajul unei identificări rapide
a componenţei aparatelor şi dispozitivelor din schemă, dar încrucişările dintre liniile de
legătură între bornele acestora, conduc la o urmărire mai greoaie a circuitelor electrice din
componenţa instalaţiei pe care o reprezintă. Din acest motiv aceste scheme se folosesc numai
pentru instalaţi ie de protecţie şi automatizare în coponenţa cărora intră aparate, respectiv
dispozitive de complexitate crescută. Se folosesc pentru urmărirea principiului de
funcţionare a acestor categorii de instalaţii.
Pentru reprezentarea acestor scheme se procedează astfel:
a) Se reprezintă schemă monofilară a instalaţiei primare căreia îi aparţine
instalaţia de circuite secundare (protecţiecşi/sau automatizare) în cauză.
b) Se amplasează în schemă elementele insalaţiei de circuite secundare în aşa
fel încât legăturile între bornele diferitelor elemente să se încrucişeze cât mai puţin cu
putinţă, Eementele se reprezintă prin simboluri standardizate, iar dacă unele elemente nu
au simboluri standardizate, acestea se reprezintă prin simboluri adoptate de proiectant şi
prezentate în legendă (zonă pe desen, unde se fac diferite precizări referitoare la
schemă).
c) Se reprezintă sursele de alimentare a circuitelor, astfel:
— pentru circuitele de intensitate, secundarele transformatoarelor de curent TC
se reprezintă încadrate în schema monofilară a instalaţiei primare în locul unde TC sunt
efectiv amplasate;
— pentru circuitele de tensiune, în cazul în care, circuitul primar pentru care se
reprezită schema instalaţiei de circuite secundare este prevăzut cu grup de măsură, în
locul de amplasare a grupului de măsură în schema monofilară a circuitului primar, se
reprezintă conexiunile înfăşurărilor trasformatoarelor de tensiune. Dacă circuitul primar
nu este prevăzut cu grup de măsură, sursa constituită din bucla tensiunilor se reprezintă
prin linii orizontale trasate fie în partea superioară fie în cea inferioară a schemei, fiecare
linie reprezentând o fază (R , S, T, H), respectiv nulul (N) buclei tensiunilor;
 — pentru circuitele de curent operativ (circuitele de curent continuu), se trece
doar polaritatea în dreptul bornelor elementelor (aparatelor) care se racordează direct Ia
baretele de tensiune şi anume:
• dacă racordarea se face la baretele +BC, -BC se trece respectiv
• dacă racordarea se face Ia baretele +BS, -BS se trece „+5“, respectiv
„~S“.
d) Se execută legăturile între bornele aparatelor. Acolo unde apar încrucişări de
linii, acestea se fac Ia un unghi de 90°, iar locul de încrucişare se marchează cu un punct
îngroşat, dacă acesta reprezintă un contact electric şi nu se marchează cu punct, dacă
acesta nu reprezintă un contact electric (dacă cele două conductoare reprezentate prin
liniile respective care se încrucişează nu sunt în contact). -
Liniile ce reprezintă circuitele de intensitate se trasează mai îngroşat decât cele
care reprezintă circuitele de tensiune, respectiv cele de curet operativ. De asemenea,
liniile prin care se transmit impulsuri spre alte scheme, respectiv liniile prin care se
primesc impulsuri din alte scheme se marchează cu o săgeată la capăt, în dreptul acestor
;
linii se specifică schema la care, respectiv de la care se transmite' impulsul.
e) Pentru identificarea elementelor schemei, fiecare dintre acestea va purta o
marcă care va fi trecută în dreptul semnului convenţional prin care este reprezentat;
Marca se face conform ghidului de marcare a aparatelor din normativ) PE 111-7/ 85. De
asemenea, toate bornele aparatelor vor fi marcate cu marca reală a acestora, specificată
de fabricant.
Un exemplu de schemă de principiu este prezentat în figura 5.13, pentru protecţia
homopolară direcţionată temporizată a unei linii electrice aeriene de 110 kV, conectată la o
instalaţie de conexiuni eu simplu sistem de bare colectoare şi cu celule de măsură.

Fig. 5.13. Schema de principiu a protecţiei de curent homopolar direcţionat temporizat.

 • Schemele desfăşurate. Schemele de circulaţie se reprezintă, de regulă, în formă
desfăşurată şi sunt destinate să facă înţelegerea în detaliu a funcţionării circuitelor
secundare. Schemele desfăşurate ale instalaţiilor de circuite secundare sunt desene în care
elementele circuitelor secundare sunt reprezentate prin semne convenţionale, descompuse în
părţile lor constitutive, fiecare parte fiind amplasată în circuitul electric căruia îi aparţine.
Deci aceste scheme se caracterizează prin dispersarea semnelor convenţionale
corespunzătoare părţilor componente ale aceluiaşi element, ceea ce duce la o mare
simplificare a desenului (se elimină aproape în întregime încrucişările de linii).
Ca reguli generale privind reprezentarea schemelor desfăşurate, trebuie reţinute
următoarele:
a) Elementele circuitelor secundare sunt descompuse în părţile lor constitutive şi
sunt amplasate în ordinea funcţională de trecere a curentului electric, formând circuite
separate.
Se denumesc circuite toate liniile verticale (în schemele mai vechi, liniile
orizontale) pe care se reprezintă surse, receptori şi/sau contacte electrice.
b) Pentru circuitele de intensitate (fig. 5.14, a) şi circuitele de tensiune pentru
celulele cu grup de măsură (fig. 5.14, b), la partea superioară a schemei sunt reprezentate
secundarele transformatoarelor de măsură (schema de conexiuni a acestora), urmând ca pe
verticală, în ordinea succesiunii lor, să fie reprezentaţi consumatorii (bobinele elementelor
circuitelor) şi legăturile dintre aceştia (zona A din figura 5.14, a şi b). Pentru celulele fără
grup de măsură ale căror circuite de tensiune se alimentează de la bucla tensiunilor, la
partea superioară a schemei circuitelor de tensiune se reprezintă, prin linii orizontale, bucla
tensiunilor (fig. 5.14, c), fiecare linie reprezentând o fază (R, S, T, H), respectiv nulul (N),
urmând ca la acestea, pe verticală, să fie racordate circuitele de tensiune (zona A din figura
5.14, c).

Fig. 5.14. Modul de reprezentare a circuitelor de intensitate şi de tensiune în schemele desfăşurate.

 c) în cadrul circuitelor de curent operativ (fig. 5.15), dispunerea circuitelor (dipolii
electrici - zona A din figura 5.15) în curent continuu sau în curent alternativ monofazat este
uşoară şi clară, prin amplasarea lor între două linii paralele orizontale (fig. 5.15, a), sau
verticale (fig. 5.15, b) în schemele mai vechi, care simbolizează polii + şi —, pentru
circuitele de curent continuu, respectiv faza şi nulul (sau fază şi fază), pentru circuitele de
curent operativ alternativ, după trecerea prin siguranţe.
Linia de la partea inferioară (în schemele mai vechi linia din dreapta) va reprezenta,
în cazul cel mai general, polul care este (sau eventual ar putea fi) legat la pământ. în cazul
circuitelor de curent continuu cu ambi poli izolaţi, polul negativ va fi reprezentat de linia din
partea inferioară (linia din dreapta), iar cel pozitiv de cea de la partea superioară (linia din
stânga). Pentru circuitele operative de curent alternativ monofazat, faza va fi reprezentată la
partea superioară (stânga), iar nulul de lucru la partea inferioară (dreapta).
Consumatorii RE (bobinele releelor, bobinele de acţionare, lămpile de semnalizare
etc.) sunt reprezentaţi, de regulă, în apropierea liniei orizontale inferioare (vertical dreapta).
Elementele de comandă EC (contactele releelor, contactele, cheilor de comandă etc.) sunt
reprezentate, de regulă, în apropierea liniei orizontale superioare (vertical stânga).
d) Fiecare circuit sau grupe de circuite se marchează cu un număr de ordine.
Numerele de ordine sunt scrise la partea inferioară a schemei (zona B sau deasupra zonei D
din figurile 5.14 şi 5.15), respectiv în dreapta în schemele mai vechi

Circuitele polifazate (de intensitate şi de tensiune) sunt marcate cu acelaşi număr de

ordine pentru toate fazele, iar cele de curent operativ pot fi marcate individual sau pe grupe
de circuite.
Circuitele se numerotează în ordine crescătoare, fară repetări (se poate sări peste
anumite numere, dar nu se poate reveni la ele), de la stânga la dreapta (de sus în jos), adică
în ordinea funcţionării lor.
e) în dreptul circuitelor în care se găsesc reprezentate bobine releelor, la partea
inferioară a schemei (zona C din figurile 5.14 şi 5.15) sunt simbolizate contactele acestora,
iar în dreptul fiecărui contact se va scrie (între paranteze) numărul de ordine al circuitului în
care este reprezentat contactul respectiv.
în caz de necesitate (când schema este foarte amplă) pe schemă se sCrie, în dreptul
contactelor, sub formă de fracţie, marca contactului (aceasta se scrie întotdeauna) supra
numărul circuitului în care se află bobina releului căruia îi aparţine contactul respectiv.
f) La partea inferioară a schemei (zona D din figurile 5.14 şi 5.15) sau la partea
superioară a acesteia, respectiv la dreapta în schemele mai vechi, se reprezintă o manşetă în
care este înscrisă funcţia fiecărui circuit sau grupe de circuite.
g) în schemele desfăşurate ale instalaţiilor de circuite secundare care conţin
elemetele (aparate, dispozitive etc.) amplasate în dferite zone din cadrul staţiei
h) electrice (camera de comanda, cabina de relee, statia exterioara etc.). zonele
respective se scot in evidenta prin drepte perpendiculare pe circuitele din schema, trasate cu
linie punct (fig.5.16a), iar in caz de necesitate, indicarea locului de amplasaree se poate
repeta, daca acest lucru duce la claritate in citirea schemei. Simbolurile elementelor sunt
plasate in zonele unde sunt montate elementele pe xcare le reprezinta. In schemele de tipul
celor din figura 5.16 a, daca intr-o zoma nu sunt elemente de circuite secundare, dar pentru
simbolizarea continuitatii unmor circuite este necesar sa se treava liniile de legatura (de
exemplu circuitul 3), in realitate aceste circuite nu trec prin acea zona (circuitul 3 nu trece
prin statia exterioara).
 Dacă un element sau un grup de elemente din cadrul unei scheme se găsesc
amplasate într-un loc de montaj diferit de cel în care sunt amplasate toate celelalte elemente din
schemă, acestea se delimitează cu linie punct (fig. 5.16, b).
h) O schemă desfăşurată poate fi fragmentată, de regulă, pe formate A4 sau A3,
păstrându-se continuitatea numerotării circuitelor şi a simbolurilor.
i) Pentru identificarea caracteristicilor tehnice şi furnizorul elementelor cuprinse în
schema desfăşurată, aceasta conţine o specificaţie de aparataj sub formă tabelară, de regulă
pe ultima filă, având următoarele rubrici:¿număr curent, simbol (fnarca), denumirea,
caracteristici tehnice, tip-cod, furnizor, număr bucăţi, observaţii. De asemenea, pe una din
file sau pe fiecare filă în parte, corespunzător conţinutului, se pot da diagramele de
funcţionare ale comutatoarelor şi o legendă cu succinte explicaţii.
Deoarece în schemele desfăşurate elementele circuitelor secundare sunt
descompuse în părţile lor constitutive, legate în circuite diferite, trebuie luate măsuri atât
pentru a stabili uşor apartenenţa şi caracterul (bobină, contact etc.) acestora, cât şi pentru a
uşura citirea schemelor. In acest sens la reprezentarea schemelor desfăşurate se procedează
astfel:
— Părţile constitutive ale elementelor circuitelor secundare se reprezintă
convenţional prin simboluri standardizate. Reprezentarea elementelor şi a părţilor
constitutive care nu au semne convenţionale standardizate se face prin semne adoptate de
proiectant, cu definirea acestora în legendă.
— In mod obişnuit contactele unui element de măsurat activ sau de comandă,
respectiv aparat şi dispozitiv de conectare, se reprezintă în stare normală, adică în acea
poziţie în care se află ele, când elementul căruia le aparţin este în repaus (în afara schemei).
De exemplu, pentru releele electromagnetice, poziţia de repaus corespunde stării în care
înfăşurările acestora nu sunt străbătute de curent, pentru aparatele de comutaţie primară
(întreruptoare, separatoare) poziţia deschis a acestora, iar pentru butoanele de comandă,
când acestea nu sunt acţionate. în acest context există contacte:
• normal închise (contacte de deschidere), care sunt închise în poziţia de
repaus;
• normal deschise (contacte de închidere), care sunt deschise în poziţia de
repaus.
Evident că în timpul funcţionării schemei contactele îşi vor schimba poziţia, dar
indiferent de succesiunea schimbărilor de poziţie, ele se reprezintă în stare normală. Acest
gen de reprezentare oferă avantajul că reprezentarea diverselor contacte se face pe un
principiu bine definit şi fară legătură cu funcţionarea schemei. Are dezavantajul că
îngreunează întrucâtva urmărirea funcţionării acesteia.
Dacă Ia reprezentarea contactelor se va adopta un alt principiu, acesta se va preciza
în legendă. Pentru aparatele care nu au poziţie de repaus, contactele vor fi reprezentate într-o
poziţie considerată iniţială şi specificată în legendă.
— Toate aparatele şi dispozitivele din schemă au o marcă proprie, care este trecută
în dreptul tuturor semnelor părţilor constitutive şi serveşte la identificarea acestora.
Marcarea unui aparat sau dispozitiv se face în conformitate cu „Ghidul de marcare a
circuitelor primare şi secundare. Marcarea aparatelor“ din normativul PE 111-7/85, iar
pentru circuitele pentru care există şi scheme de principiu, mărcile
aparatelor coincid cu cele din aceste scheme. Marca aparatelor este formată dintr-un
simbol alfanumeric (o literă urmată de un număr). Litera, reprezintă grupa din care face
parte aparatul, iar numărul indică detalii suplimentare asupra naturii aparatului.
- Pentru a uşura citirea schemei desfăşurate, respectiv realizarea instalaţiei de
circuite secundare corespunzătoare acesteia, se impune marcarea elementelor de legătură
(conductoarele şi clemele sau regletele de borne).
Conductoarele se pot marca sau nu. In cazul marcării se respectă următoarele
reguli:
- toate conductoarele legate galvanic direct între ele şi care se găsesc, în
permanenţă la acelaşi potenţial, vor purta aceeaşi marcă;
- la trecerea circuitului printr-un aparat, marca trebuie să se schimbe, dar ea
rămâne neschimbată la trecerea prin cleme sau prin regletele de borne pentru conexiuni
(nu se admite acordarea aceleaşi mărci unor conductoare care, în anumite situaţii de
funcţionare a instalaţiei, se pot găsi la potenţiale diferite, ca de exemplu: cazul
conductoarelor separate printr-un contact care se poate deschide sau separate printr-o
bobină ori rezistenţă care introduce o diferenţă de potenţial etc.);
- marca se poate aplica tuturor conductoarelor din schemă sau numai unora
dintre ele, dar obligatoriu acelora care sunt racordate la cleme ori Ia reglete de borne;
- pentru circuitele de curent continuu, mărcile conductoarelor sunt formate din
numere, iar pentru cele de curent alternativ (circuitele de intensitate şi de tensiune) sunt,
de asemenea, formate din numere, dar precedate de o literă majusculă, indicând faza (R,
S, T, N - neutru, II - homopolar).
In cazul marcării conductoarelor se foloseşte un sistem de marcare funcţional
prezentat în „Ghidul de marcare a circuitelor primare şi secundare. Marcarea
conductoarelor“ din normativul PE 111-7/85, marca indicând funcţiunea circuitului.
Clemele de şir şi bornele din regletele de borne pentru conexiuni sunt marcate,
respectându-se următoarele reguli:
- când conductoarele sunt marcate, clemele de şir vor purta marca
conductoarelor racordate;
- când conductoarele nu sunt marcate, clemele de şir şi bornele din regletele
de borne vor fi marcate cu numere de ordine arbitrare (vor fi evitate repetările în cadrul
aceluiaşi şir de cleme sau în cadrul aceleiaşi reglete de borne, putându-se folosi un
sistem de marcare funcţional, cu rezervarea, în prealabil, a unor grupe de numere pentru
fiecare funcţiune).
Marcarea conductoarelor prezintă unele avantaje şi anume:
- toate clemele la care se leagă conductoare cu acelaşi potenţial au aceeaşi
marcă, indiferent de locul de amplasare, ceea ce uşurează operaţia de marcare;
- nu este obligatorie reprezentarea clemelor în cadrul schemei desfăşurate;
- practic, se pot introduce cleme suplimentare în număr arbitrar, în orice Ioc al
oricărui şir de cleme.
Dezavantajul marcării conductoarelor constă în faptul că pentru schemele complexe
(cu multe circuite), marcarea funcţională este dificilă, fiind necesară rezervarea unor grupe
de numere suficient de mari, rezultând mărci cu prea mulţii cifrei, soluţia devenind greoaie.
Marcarea exclusivă a clemelor, respectiv regletelor de borne, prezintă avantajul că
pentru schemele complexe, marcarea funcţională este mult uşurată, fiind suficiente mărci cu
mai puţine cifre decât în cazul precedent, deoarece nu toate circuitele trec prin şirurile de
cleme, iar acestea se marchează independent de conductoarele care se leagă la ele. Marcarea
independentă a şirurilor de cleme constituie în acelaşi timp un dezavantaj, complicând
proiectarea şi exploatarea.
Se face remarca că, având în vedere avantajele şi dezavantajele celor două soluţii, s-
a încetăţenit soluţia cu marcarea conductoarelor pentru schemele instalaţiilor destinate
staţiilor electrice şi soluţia cu marcarea exclusivă a clemelor şi regletelor de borne pentru
schemele instalaţiilor destinate centralelor electrice. De fapt, reglete se utilizează numai în
instalaţiile destinate centralelor electrice.
- Báretele pentru alimentarea circuitelor de curent continuu, respectiv de curent
alternativ sunt, de asemenea, marcate conform ghidului de marcare a baretelor din PE 111-
7/85.
- Bornele elementelor circuitelor secundare vor purta marca adoptată de
proiectant, când acestea nu sunt marcate de fabricant.
Un exemplu simplu de schemă desfăşurată este prezentat în figura 5.17, care
reprezintă schema desfăşurată corespunzătoare schemei de principiu a protecţiei redată în
figura 5.13. In paragraful 5.5 sunt date schemele desfăşurate ale circuitelor secundare de
măsură, comandă şi supraveghere.
 5.3.3. Scheme şi planuri de montaj

Schemele de montaj se utilizează practic la montajul instalaţiilor de circuite

secundare. Caracterul şi forma de întocmire corespund cu ordinea de execuţie a lucrărilor de
montaj, iar la realizarea lor p£ lângă schemele circuitelor (scheme de circulaţie realizate în
formă desfăşurată - vezi paragraful 5.3.2.2), un rol deosebit îl are cunoaşterea
amplasamentului elementelor (aparatelor) circuitelor secundare.

5.3.3.1 Categorii de scheme şi planuri de montaj

După cum se arată în paragraful 5.2.2, echipamentele (aparatele) de circuite
secundare sunt amplasate în diferite locuri în cadrul unei staţii electrice, în funcţie de
categoria din care fac parte (legate sau nelegate organic de echipamentul primar pe care îl
deservesc) şi de gradul de centralizare a circuitelor secundare, fiind montate, în general, în
diverse confecţii metalice, grupate pe locuri de amplasare (montaj).
Se face remarca că, indiferent de numărul locurilor de amplasare din cadrul unei
confecţii metalice (panou, stelaj, dulap etc.) aceasta se echipează în întregime cu aparatajul
de circuite secundare care este destinat tuturor locurilor de amplasare, în ipoteza că ea
(confecţia metalică) şi nu fiecare loc de amplasare în parte reprezintă o instalaţie de sine
stătătoare. De aceea, lucrările de montaj în interiorul fiecărei confecţii metalice, care se
caracterizează prin instalarea aparatelor şi executarea cablajelor, se efectuează în
întreprinderile specializate în executarea acestor confecţii metalice.
Lucrările de montaj în cadrul staţiilor electrice, referitoare la circuitele secundare,
care se caracterizează prin instalarea tuturor confecţiilor metalice (atât cele cu aparate legate
cât şi cele cu aparate nelegate organic de echipamentul primar pe care îl deservesc), gata
echipate, la locurile lor în cadrul instalaţiilor de conexiuni, respectiv în camera de comandă
sau cabinele de relee şi efectuarea legăturilor, prin cabluri de circuite secundare, între aceste
confecţii metalice, se execută de către echipele de montori la locul respectiv.
In acest context rezultă că operaţiile pentru executarea instalaţiilor de circuite
secundare se pot efectua independent, pe sectoare de activitate şi anume:
a) în întreprinderi specializate, unde:
- se realizează confecţiile metalice;
- se instalează aparatele de circuite secundare în confecţiile metalice;
- se execută cablajul în confecţiile metalice;
b) pe şantier, unde:
- se montează aparatajul primar şi confecţiile metalice, gata echipate;
- se efectuează legăturile electrice, prin cablurile de circuite secundare,intre
locurile de amplasare;
- se montează, respectiv se efectuează legăturile la bornele acelor aparatg|| care
nu au fost montate sau au fost demontate din cadrul confecţiilor metalice, pe timpul
transportului acestora de la întreprinderea constructoare la beneficiar (pe şantier)
Acest mod de efectuare a lucrărilor de montaj impune ca în categoria schemelor şi
planurilor de montaj să intre o serie de planşe şi tabele cu destinaţie precisă, grupate pe cele
două categorii de sectoare de activitate precizate mai sus. Astfel, în cadrul proiectelor de
circuite secundare se întâlneşte:
 1) Documentaţia de uzinare - documentaţia tehnică necesară întreprinderilor
specializate pentru realizarea şi echiparea confecţiilor metalice (panouri, stelaje, dulapuri
etc.) destinate aparatajului nelegat organic de echipamentul primar pe care îl deservesc
(confecţiile metalice cu aparataj legat organic de echipamentul primar pe care îl deservesc
sunt realizate de întreprinderile unde se realizează echipamentul primar respectiv, motiv
pentru care nu se face referire la ele în documentaţia de uzinare). Documentaţia de uzinare,
pe lângă alte piese, în mod spccial cuprinde:
— Planuri de amplasare şi decupări aparate, în baza cărora se execută confecţiile
metalice (în general scheletul metalic al acestora este tipizat) şi se echipează cu aparatele de
circuite secundare corespunzătoare;
— Scheme şi/sau tabele de conexiuni interioare, în baza cărora se execută cablajul
din cadrul confecţiilor metalice.
2) Documentaţia de execuţie - documentaţia tehnică desenată necesară
întreprinderilor de montaj pentru realizarea, pe şantier, a instalaţiilor de circuite secundare
din cadrul staţiei electice, care cuprinde:
— Planuri de montaj aferente locurilor de amplasare din perimetrul instalaţiilor
de conexiuni (dispozitivele de acţionare ale întreruptoarelor şi separatoarelor,
transformatoarele de măsură, cutiile de cleme ale celulelor etc.), care prezintă detalii
referitoare la amplasamentul acestora în cadrul instalaţiilor de conexiuni;
— Planuri de montaj privind amplasarea confecţiilor metalice în camera de
comandă şi cabinele de relee (când acestea din urmă există), care prezintă detalii privind
poziţionarea pupitrelor, panourilor, stelajelor şi/sau dulapurilor în incintele respective;
— Plan trasee cabluri de circuite secundare, care dă indicaţii referitoare la traseele
de cabluri în vederea pozării lor;
— Scheme şi/sau tabele de conexiuni exterioare, care prezintă indicaţii asupra
conexiunilor între diferitele locuri de amplasare ale instalaţiilor de circuite secundare.

5.3.3.2. Marcarea elementelor componente ale

instalaţiilor circuitelor secundare
Pentru a se permite o orientare uşoară şi corectă în schemele de montaj şi instalaţia
fizică realizată, este necesar ca toate elementele componente ale instalaţiilor de circuite
secundare să fie marcate şi să se cunoască principiile de întocmire a schemelor de montaj.
Marcarea aparatelor, clemelor şi conductoarelor din cadrul locurilor de amplasare,
trebuie să corespundă exact marcării lor în schemele desfăşurate (vezi paragraful 5.3.2.2
secundare), de pe cele trei faze ale unui circuit, fiecare secundar fiind considerat ca loc de
amplasare diferit, marcarea se face astfel:
Faza R Faza S Faza T
T101R T101S TI 01 T
TI 02 R TI 02 S T102 T
TI 03 R TI 03 S TI 03 T
TI 04 R TI 04 S TI 04 T
- Cutia de conexiuni a transformatorelor de măsură (cutia de conexiuni a
grupurilor de măsură) se marchează cu simbolul M K, unde M reprezintă marca
transformatorului de măsură din ghidul de marcare a aparatelor (exemplu: T211 K - cutia
de conexiuni a transformatorului de tensiune T211).
Cutia de conexiuni pentru separatoare (cutia care conţine contactele suplimentare CSA de la
separatoarele acţionate manual) se marchează cu simbolul MK, unde M reprezintă marca
separatorului (exemplu: Q 26 K - cutia de conexiuni a separatorului Q 26).
• Marcarea cablurilor de circuite secundare. Marca acestor cabluri va
conţine, în ordine, următoarele elemente:
- simbolul (marca) circuitului primar, respectiv a instalaţiei tehnologice căreia
îi aparţine coblul (în cazul cablurilor care leagă două locuri de amplasare aparţinînd la
circuite sau instalaţii primare diferite, se poate considera cablul ca aparţinând unuia din
cele două circuite sau instalaţii);
- numărul de ordine al cablului în cadrul circuitului sau ai instalaţiei căreia îi
aparţine.
Exemplu; X5L-13 reprezintă cablul 13 al celulei de linie numărul 5 din cadrul
instalaţiei de conexiuni de 110 kV.
• Marcarea fizică a instalaţiilor circuitelor sccundare. Pe tabloul de
comandă, după cum s-a precizat în paragraful 5.2,1, este redată schema monofilară a
instalaţiei de conexiuni, numită schema oarbă. Liniile din acastă schemă oarbă sunt
colorate corespunzător tensiunii nominale a instalaţiilor şi anume:
750 kV - violet;
400 kV - albastru deschis;
220 kV - roşu;
110 kV - galben;
35(30) kV - - alb;
10 kV -portocaliu;
6 kV - verde;
legare la pământ - negru.

Pe partea din faţă a tuturor panourilor, stelajelor, dulapurilor, cutiilor de cleme,

cutiilor de conexiuni ale separatoarelor şi ale transformatoarelor de tensiune este trecută
marca locului de amplasare din planurile de circuite secundare. De asemenea, pe partea
din faţă a panourilor de comandă se marchează:
- numele şi destinaţia fiecărui circuit primar;
— simbolurile sau numerele sistemelor şi ale secţiilor de bare colectoare, ale
(auto)transformatoarelor etc.;
— apartenenţa sau destinaţia acelor aparate pentru care acest lucru nu rezultă
altfel cu destulă claritate;
— poziţia comutatoarelor;
— poziţiile manetelor de acţionare,
iar pe partea din faţă a panourilor (stelajelor) de protecţie, de automatizare, de contoare
etc., se marchează:
— tensiunea circuitelor primare;
— numărul, destinaţia sau marca fiecărui circuit primar;
 — natura protecţiilor sau automatizărilor;
— tipul sau destinaţia fiecărui aparat (dacă nu rezultă prin construcţie);
— semnul de scurgere a energiei, în cazul aparatelor cu zero la mijlocul scalei şi
în cazul contoarelor pentru cele două sensuri.
In cadrul confecţiilor metalice, şirurile de cleme şi fiecare clemă în parte,
aparatele şi fiecare bornă a acestora la care se prevăd legături, precum şi conductoarele
individuale trebuie să fie marcate fizic. Mărcile şirurilor de cleme vor fi înscrise pe o piesă
specială sau pe o clemă situată la începutul şirului, iar mărcile clemelor din şir vor fi
înscrise chiar pe corpul clemei sau pe o tilă specială ataşată acesteia. Marca aparatelor se
scrie cu tuş special pe partea din spate a panourilor (în cazul stelajelor montate la perete,
aceste mărci pot fi făcute pe partea din faţă) în vecinătatea lor, iar bornele sunt marcate de
fabricant. Conductoarele individuale şi cele ale cablurilor vor fi marcate fizic la capete,
adică în punctele de legare la cleme, la borne etc. în acest scop pentru conductoare se
folosesc tile (manşon tras pe capătul conductorului) pe care se scrie, cu tuş special, marca
tilei, iar pentru cabluri, plăcuţe din aluminiu pe care se scrie marca cablului, legate de
cablu şi montate la capetele acestora, respectiv în zonele unde au loc încrucişări de cabluri.
Baretele, când sunt realizate sub formă de bare plasate deasupra şirurilor de panouri (vezi
paragraful 5.4.3.2) sunt colorate conform indicaţiilor din normativul PE 111-7/85, „Ghid de
marcare a circuitelor primare şi secundare. Marcarea baretelor“.

5.3.3.3. Planuri de amplasare şi decupări aparate

Montarea aparatajului de circuite secundare pe confecţiile metalice cu aparataj
nelegat organic de echipamentul primar (panouri, stelaje etc.) se execută în conformitate
cu planurile de echipare (vederile din faţă) ale acestora, eleborate de către proiectantul
circuitelor secundare.
Aparatele, indiferent de tipul şi rolul lor, se reprezintă printr-un semn |
convenţional standardizat, poziţionate corespunzător amplasării reale în cadrul confecţiei
respective, iar în interiorul semnului sau lângă el, se trece marca aparatului MA (fig. 5.19).
Sub unele aparate se plasează etichete, pentru o identificare mai uşoară a rolului lor.
 5.3.3.4 Scheme şi tabele de conexiuni interioare
Schemele şi tabelele de conexiuni interioare prezintă informaţii asupra
conexiunilor electrice din interiorul locurilor de amplasare (montaj) cu aparataj nelegat
organic de echipamentul primar, fiind destinate activităţilor de execuţie, dar şi a celor de
întreţinere. în general, ele nu conţin informaţi asupra conexiunilor exterioare între locurile
de amplasare, dar pot include referiri la schemele sau tabelele de conexiuni exterioare
corespondente.
Se întocmesc pentru confecţiile metealicé (panou, stelaj etc.) cu aparataj nelegat
organic de echipamentul primar şi reprezintă legăturile între aparatele, respectiv aparatele şi
şirul de cleme pentru toate locurile de amplasare din cadrul acestora. Pentru întocmirea lor
este nevoie de:
- planul de echipare (vederea din faţă) a confecţiei metalice pentru care se
întocmeşte schema sau tabelul de conexiuni interioare;
- schemele desfăşurate ale circuitelor secundare care trec prin locurile de
amplasare din cadrul confecţiei metalice respective.
Schema de conexiuni interioare. Schema de conexiuni interioare reprezintă un
plan, al cărui format nu este necesar a fi de dimensiuni standardizate, în care sunt
reprezentate, într-un mod convenţional (fig. 5.20) elementele (aparatele) circuitelor
secundare din cadrul confecţiei metalice, poziţionate corespunzător zonei în care se văd ele
privind confecţia respectivă dinspre partea în care se efectuează cablajul.
Aparatele se reprezintă simplificat printr-un dreptunghi, în interiorul căruia (fig.
5.20, a şi c) sau lângă (fig. 5.20, b) se trece marca aparatului MA şi numărul : bornelor M3,
iar lateral marca tilelor conductoarelor MT legate la bornele acestuia. Marca aparatului MA
este cea atribuită acestuia încă de la întocmirea schemelor desfăşurate, iar numărul bornei
NB este numărul fizic al bornelor aparatelor.

Marca tilelor MT este diferită în funcţie de destinaţia conductorului legat la

borna respectivă şi va cuprinde următoarele:
- Tilă pentru conductor spre alt aparat de pe acelaşi panou:
a) numărul bornei;
b) marca conductorului;
c) marca aparatului de destinaţie - borna.
- Tilă pentru conductor spre altă bornă a aceluiaşi aparat:
a) numărul bornei;
b) marca conductorului;
 c) numărul bornei de destinaţie.
- Tilă pentru conductor spre o baretă:
d) numărul bornei;
e) marca conductorului;
f) simbolul (marca) barctei.
- Tilă pentru conductorul de legare la pământ:
a) numărul bornei;
b) marca conductorului;
c) semnul 4r sau litera E sau P.
- Tilă pentru conductorul spre şirul de clame:
a) numărul bornei;
b) marca conductorului;
c) cuvântul CLEME.
Observaţii:
1. In cele relatate mai sus s-a considerat că în cadrul schemelor desfăşurate se
utilizează marcarea conductoarelor;
2. Ordinea de scriere a acestor mărimi în cadrul MT este a/b/c dinspre aparat spre
exterior, ceea ce se respectă şi Ia marcarea fizică a conductoarelor. Dacă conductorul care
se leagă la o bornă nu este marcat, MT are componenţa a/c.
3. La fiecare bornă se pot Jega maximum două conductoare, iar la o clemă, pe o
parte, numai unul.
în privinţa legării conductoarelor la cleme nu există reglementări stricte, dar se precizează
că: -pentru a reduce consumul de conductoare şi numărul clemelor în şirul de cleme, este
recomandabil să se folosească la maximum posibilităţile legării directe al aparatelor între ele
în interiorul aceluiaşi Ioc de amplasare. La aplicarea acestui mod de executare a legăturilor
trebuie avute în vedere traseele conductoarelor pentru realizarea unui cablaj estetic şi nu prea
complicat;
- când există mai multe aparate care au borne la acelaşi potenţial adus din şirul de
cleme, este recomandabil ca acestea să se grupeze pe categorii de circuite şi fiecare grupă să
fie alimentată de la o clemă;
- toate conductoarele prin care se realizează legătura electrică a aparatelor din
cadrul locului de montaj considerat, cu aparate dintr-un alt loc de amplasare, sunt legate la
cleme din şirul de cleme al locului de amplasare propriu.
4. Chiar dacă o confecţie metalică (panou, dulap, stelaj etc.) conţine mai multe
locuri de amplasare (în sensul definiţiei date în paragraful 5.2.3), schema de conexiuni
interioare se întocmeşte pentru întreaga confecţie metalică.
5. Pentru exemplificare, considerând că aparatele de protecţie din schema
desfăşurată a protecţiei homopolare direcţionată prezentată în figura 5.17 sunt amplasate pe
panoul de protecţie conform vederii din faţă redată în figura 5.20, în figura 5.21 este
reprezentată schema de conexiuni interioare a panoului de protecţie.
 Tabele de conexiuni interioare (fig 5.22) este un mod simplificat de redare a
conexiunilor electrice din interiorul unui loc de amplasare (confectii metalice) cu aparataj
nelegat organic de echipamentul primar

Tabelul de conexiuni interioare se reprezintă conform modelului din figura

5.22, unde notaţiile au următoarea semnificaţie:
- pentru coloana Clemă:
a —> numărul de ordine al clemei în şirul de cleme;
b —» marca clemei,
- pentru coloana Aparat-bornă:
c, d,..., m —> marcă aparat-bornă,
- pentru coloana Conductor:
n —> simbol format din una sau două litere, care precizează tipul
conductorului şi culoarea izolaţiei lui, a cărui semnificaţie este prezentată
în LEGENDĂ, Ia finele tabelului.
Pentru exemplificare, în figura 5.23 este redat tabelul de conexiuni interioare
pentru panoul de protecţie a cărui vedere din faţă este redată în figura 5.19, unde este
amplasat echipamentul protecţieie homopolare direcţionată prezentată în figura 5.17.
 Observaţii:
1. Fiecare linie din cadrul tabelului, corespunde unei conexiuni echipo-
tenţiale (punte între bornele aparatelor, respectiv borne şi o clemă din şirul de cleme) din
cadrul zonei circuitelor secundare (schemelor desfăşurate) aparţinătoare . locului de
amplasare pentru care se întocmeşte tabelul de conexiuni respectiv.
2. Ca şi în cazul schemelor de conexiuni interioare, dacă o confecţie
metalică (panou, dulap, stelaj etc.) conţine mai multe locuri de amplasare, tabelul de
conexiuni interioare se intocmeşte pentru întreaga confecţie metalică. |
3. După cum se observă, în tabelul de conexiuni interioare nu apar mărcile tilelor
conductoarelor legate la bornele aparatelor, dar fizic acestea se realizează, având
componenţa redată mai sus la scheme de conexiuni interioare.

5.3.3.5. Scheme şi tabele de conexiuni exterioare

Schemele şi tabelele de conexiuni exterioare, prezintă indicaţii asupra conexiunilor
între locurile de amplasare realizate cu ajutorul cablurilor de circuite secundare, fiind
destinate activităţii de execuţie, dar şi a celei de întreţinere. în mod curent, schemele şi
tabelele de conexiuni exterioare nu conţin informaţii asupra conexiunilor interioare ale
locurilor de amplasare, dar pot include referiri la schemele sau tabelele de conexiuni
interioare corespondente.
După cum s-a arătat în paragraful 5.2.3, locul de amplasare spre care converg
legăturile, prin cabluri de circuite secundare, atât de la locurile de amplasare din incinta
instalaţiei de conexiuni (locuri de amplasare cu aparate legate organic de echipamentul
primar pe care îl deservesc) cât şi de la acelea din camera de comandă, respectiv cabinele de
relee (locuri de amplasare cu aparate nelegate organic de echipamentul primar pe care îl
deservesc) este cutia de cleme. în acest context, se constată că nu există situaţii în care să se
efectueze legătură directă între locurile de amplasare din cele două categorii; cu aparate
legate organic de echipamentul primar pe care îl deservesc şi cu aparate nelegate organic de
echipamentul primar pe care îl deservesc. Drept consecinţă şi schemele, respectiv tabelele de
conexiuni exterioare se realizează distinct pe cele două categorii de locuri de amplasare.
Scheme şi tabele de conexiuni exterioare destinate locurilor de amplasare cu
aparataj nelegat organic de echipamentul primar. Aceste scheme şi tabele dau indicaţii
asupra conectării cablurilor de circuite secundare la şirurile de cleme ale confecţiilor
metalice (locurilor de amplasare) amplasate în camera de comandă şi în cabinele de relee. Se
prezintă sub formă de schemă când se intitulează „Şir de cleme în ...“ sau sub formă de tabel
de conectare la şirul de cleme (denumit uzual tot şir de cleme).
Şirul de cleme se reprezintă în modul arătat în figura 5.24, unde fiecare linie
reprezintă o clemă.
In partea superioară a şirului de cleme se scrie marca şirului de cleme MSC, care
cuprinde specificaţia:
ŞIR DE CLEME nr. x
DIN Z
unde: Z este marca confecţiei metalice căreia îi aparţine şirul de cleme;
x - numărul de ordine al şirului de cleme din cadrul confecţiei metalice.
Fiecare linie este împărţită în trei zone şi anume:
— A — zona unde se trece marca clemei a, care după cum s-a precizat în paragraful
5.3.2.2, poate fi marca conductorului racordat la clemă respectivă (când sunt marcate
conductoarele) sau numărul de ordine al clemei în cadrul şirului de cleme (când
conductoarele nu se marchează);
- B şi B‘ - zonele corespunzătoare mărcilor tilelor conductoarelor spre aparatele
din cadrul locului de amplasare căruia îi aparţine şirul de cleme B, respectiv a firelor din
cablurile legate la şirul de cleme B'.

Fig. 5.24. Reprezentarea şirului de cleme.

 Mărcile tilelor conductoarelor, respectiv a firelor aparţinătoare cablurilor legate la
cleme, sunt diferite în funcţie de destinaţia conductorului şi vor cuprinde:
- Tilă pentru conductor spre un aparat din locul de amplasare•
a) marca clemei;
b) marca aparatului-bornă;
- Tilă pentru conductor spre baretă:
a) marca clemei;
b) marca baretei;
- Tilă pentru conductorul de legare la pământ:
a) marca clemei;
b) semnul 4 =- sau litera E sau P;
- Tilă pentru fir din cablu spre un alt loc de amplasare:
a) marca clemei;
b) marca locului de amplasare (dacă este loc de amplasare cu cleme) sau
marca locului de amplasare-bornă (dacă locul de amplasare este un
aparat cu borne).
Lateral stânga, paralel cu şirul de cleme sunt trasate linii (fig. 5.24) care
reprezintă cablurile racordate la şirul de cleme. Fiecărui cablu i se atribuie mărcile C, D şi
E, care conţin următoarele date:
- C este sub forma Y - X,
unde: X este marca locului de amplasare căruia îi aparţine şirul de cleme reprezenţat;
Y— marca locului de amplasare la care este legat celălalt capăt al cablului;
D este marca cablului (vezi paragraful 5.3.3.2);
E este un număr care reprezintă numărul de ordine al cablului în cadrul staţiei.
Observaţii:
* c
1. La fiecare clemă se poate lega un singur conductor pe fiecare parte (zona B şi B'
din figura 5.24).
2. în unele situaţii, pentru economie de cleme, fire din cablu se leagă la şirul de
cleme în zona B (zona corespunzătoare legăturilor la aparate), ceea ce în „şirul de cleme“ se
reprezintă ca în figura 5.25.

Fig. 5.25. Reprezentarea legăturilor la cablu în zona B.

3. Clemele vor fi aşezate în şirul de cleme, într-o anumită ordine în funcţie de
destinaţia lor. Astfel, de exemplu, în cazul aşezării orizontale a şirului — de la stânga la
dreapta, iar în cazul aşezării verticale — de sus în jos, pot fi dispuse: grupa circuitelor de
intensitate, grupa circuitelor de tensiune, grupa circuitelor de curent operativ (de curent
continuu) pentru comandă, pentru semnalizare etc. Pentru fiecare grupă se prevăd câteva
cleme de rezervă, care separă grupele de circuite. Ordinea de aşezare a clemelor în cadrul
grupei este arbitrară, însă se obişnuieşte ca aceeaşi ordine să fie menţinută, pe cât posibil, la
toate şirurile de cleme ale locurilor de amplasare.
4. Nodurile electrice, reprezentate de cleme aflate Ia
acelaşi potenţial (care poartă aceeaşi marcă) se realizează cu
ajutorul unor punţi transversale, simbolizate în „şirul de cleme“
ca în figura 5.26.

Fig. 5.26. Reprezentarea punţilor între cleme pentru realizarea

nodurilor.

5. într-un cablu se găsesc fire aparţinând numai unei singure categorii de circuite
electrice (intensitate, tensiune sau curent operativ). în cazuri extreme, pentru a nu creşte
exagerat numărul cablurilor, se admite ca în acelaşi cablu să se grupeze circuite de tensiune
şi de curent operativ.
6. Dacă şirul de cleme este destinat documentaţiei de uzinare, el se reprezintă tot
conform modelului din figura 5.24, cu precizarea că lipsesc cablurile de circuite secundare
(dar nu şi tilele corespunzătoare firelor din cablu, adică zona B").
Pentru exemplificare în figura 5.27 se prezintă şirul de cleme pentru panoul de
protecţie din figura 5.19, unde este amplasat echipamentul protecţiei homopoiare
direcţionată prezentată în figura 5.17 şi a cărui schemă de conexiuni interioare este
prezentată în figura 5,21. Potenţialele 1 (plusul) şi 2 (minusul) s-a considerat că sunt aduse
din panoul de comandă PC.
 Tabelul de conectare la şirul de cleme se întocmeşte diferit în funcţie
de destinaţie şi anume:
a) Dacă tabelul de conectare la şirul de cleme este destinat întreprinderii care
realizează şi echipează confecţia metalică - documentaţia de uzinare - se reprezintă conform
modelului din figura 5.24, ţinând cont de observaţia 6 de mâi sus, dar se obişnuieşte ca în
stânga mărcii clemei (a din zona A) să se scrie şi numărul de ordine al clemei din cadrul
şirului de cleme. De asemenea, nu se obişnuieşte să se traseze caroiajul de delimitare a
coloanelor (A, B şi B') şi liniilor (clemelor).
b) Dacă tabelul de conectare la şirul de cleme este destinat echipei de montori de pe
şantier, respectiv exploatării - documentaţia de execuţie - se reprezintă conform modelului
din figura 5.28, unde rubricile se complectează după cum urmează:
- Cablul - marca cablului;
- Pleacă de la - marca locului de amplasare căruia îi aparţine şirul de
cleme;
- Soseşte la - marca locului de amplasare la care este legat celălalt capăt al
cablului;
- Tile conexiuni exterioare - marca tilelor corespunzătoare firelor din cablu
realizată conform zonei B' din figura 5.24;
- Tile conexiuni interioare — marca ti lelor corespunzătoare firelor spre aparatele
din cadrul locului de amplasare, realizată conform zonei B din figura 5.24;
- Clemă şir — marca clemei, conform zonei A din figura 5.24, în stânga căreia
se scrie numărul de ordine al clemei în cadrul şirului de cleme.
Faptul că un fir aparţinător unui cablu se conectează la o clemă din şirul de cleme se
marchează prin semnul „x“ sau prin alt semn, trecut Ia intersecţia dintre linia cablului cu
linia clemei de şir.
Pentru exemplificare în figura 5.29 se prezintă tabelul de conectare la şirul de cleme
pentru panoul de protecţie din figura 5.20, unde este amplasat echipamentul protecţiei
homopolare direcţionată temporizată, prezentată în figura 5.17 şi a cărui tabel de conexiuni
interioare este prezentat în figura 5.23.
 Scheme şi tabele de conexiuni exterioare destinate locurilor de amplasare dispuse în
incinta instalaţiilor de conexiuni. Aceste scheme şi tabele redau legăturile care se efectuează
între diferitele locuri de amplasare şi cutia de cleme din incinta instalaţiilor de conexiunii,
corespunzătoare unei celule sau instalaţii primare. Se prezintă sub formă de „Schemă de
montaj în celula ...“ sau sub formă de „Tabel de conectare la bornele aparatelor“.
Schema de montaj în celulă (fig. 5.30) reprezintă un plan al cărui format nu este
standardizat, în care sunt reprezentate, într-un mod convenţional, pe zone, locurile dc
amplasare din incinta instalaţiilor de conexiuni exterioare şi anume:
In zona A se desenează schema monofilară a celulei în care se reprezintă, trifazat,
secundarele transformatoarelor de curent şi a transformatoarelor de tensiune, (dacă celula
este echipată cu grup de măsură), precum şi racordarea bornelor; acestora la cablurile de
circuite secundare, ca în figura 5.47, a pentru celulele fară ; grup de măsură şi în figura 5.31,
b pentru cele cu grup de măsură.
In zona B se reprezintă şirul de cleme din cutia de cleme a celulei (fig. 5.32), care se
reprezintă după acelaşi principiu ca „şirul de cleme“ pentru confecţiile metalice cu aparataj
nelegat organic de echipamentul primar (vezi paragraful Scheme şi tabele de conexiuni
exterioare destinate locurilor de amplasare cu aparataj nelegat organic de echipamentul
primar de la pag. 341). Deosebirea de acesta constă doar în faptul că, la majoritatea clemelor
din şirul de cleme din cutia de cleme, de ambele părţi se leagă fire din cabluri de circuite
secundare. Mai trebuie avut în vedere că, de regulă, în cutia de cleme se mai găsesc
amplasate comutatoare, siguranţe fuzibile etc. care, de asemenea, vor fi reprezentate.
 In zonele C se reprezintă dispozitivele de acţionare a întreruptoarelor şi a
separatoarelor (când acestea sunt prevăzute cu dispozitive de acţionare de la distanţă),
respectiv cutiile de conexiuni ale separatoarelor şi transformatoarelor de măsură din cadrul
celulei, precum şi legăturile acestora la cablurile de circuite secundare (fig. 5.33).
 Pentru exemplificare în figura 5.34 este reprezentată schema de montaj în ; celulă
corespunzătoare circuitului de protecţie a cărui schemă desfăşurată este redată în figura 5.17,
ştiind că instalaţia de protecţie respectivă aparţine unei celule de linie din cadrul unei
instalaţii de conexiuni cu simplu sistem de bare colectoare, | cu celule de măsură, la care
bucla tensiunilor marcată cu R210, S210, T210 H210, J N200, se consideră realizată între
cutiile de cleme ale celulelor (vezi paragraful § Schema de alimentare a buclei tensiunilor
pentru o instalaţie de conexiuni cu bare 4 colectoare şi celule de măsură de la pag. 366).
Tabel de conectare la bornele aparatelor. Redă legăturile cablurilor dej circuite
secundare la bornele locurilor de amplasare din incinta instalaţiilor de conexiuni (locurile de
amplasare care conţin aparate legate organic de echipamentul primar-pe care îl'deservesc şt
cutiile de cleme)
Dacă locul de amplasare este o cutie de cleme tabelul de conectare are structura din
figura 5.28, cu observaţia că atât în zona B cât şi B’ legăturile se fac la fire din cablu, iar în
partea superioară a acestor coloane se va scrie doar “TILE CONEXIUNI“. Faptul că un fir
aparţinător unui cablu se conectează la o clema şirul de cleme se marchează, de asemenea,
prin semnul „x“ sau prin alt semn, trecut la intersecţia dintre linia cablului cu linia clemei de
şir. Totuşi, trebuie avut în vedere că deoarece atât legătura din zona B cât şi din zona B' de pe
aceeaşi linie se face în cablu, vor fi două semne pe aceeaşi linie. în acest context, pentru o
identificare uşoară, în rubricile „TILE CONEXIUNI“, între paranteze, se trec semnele care se
vor trece la intersecţia dintre linia cablului cu linia clemei de şir. Pentru exemplificare în
figura 5.35 este reprezentat tabelul de conectare Ia cutia de cleme a celulei de linie pentru
care în figura 5.34 este reprezentată schema de montaj în celulă.
.