Sunteți pe pagina 1din 3

Prima cruciadă (1096-1099).

Prima şi adevărata cruciadă a fost precedată de o mişcare a maselor


de ţărani, fără o conducere şi organizare adecvată. După ce au traversat Renania, aceştia au început
să masacreze evreii şi să comită violenţe împotriva populaţiilor din Balcani, astfel încât împăratul
bizantin nu le-a permis să intre în Constantinopol. Marea majoritate dintre ei au murit pe drum12.
Supravieţuitorii, conduşi de către Petru d’Amiens, promotorul cruciadei, au ajuns în Asia Mică,
dar la primul atac al turcilor selgiucizi, au fost împrăştiaţi şi nimiciţi13.
Corpul principal al armatei, format din cavaleri proveniţi aproape exclusiv din ţările latine, a ajuns
pe căi diferite la Constantinopol. La conducerea sa se aflau principii Raimond de Toulouse,
Godefroy de Bouillion, împreună cu fraţii săi, Baldovin şi Eustache, şi normandul Boemond de
Taranto. După multe sacrificii şi lupte sângeroase cu musulmanii, au reuşit să elibereze Ierusalimul
în anul 1099. Cruciaţii au săvârşit multe excese în timpul ocupării Ierusalimului, şi s-au dedat la
acte inumane, masacrând copii, femei şi bătrâni infirmi, ceea ce a aruncat o lumină sumbră asupra
faptelor lor eroice.

Izvoarele din acea vreme explică motivul acestor acţiuni condamnabile: greutăţile din timpul
călătoriei prin deşert şi ambuscadele continue ale musulmanilor au provocat pierderi mari armatei
cruciaţilor, demoralizându-i. Suferinţele îndurate, ura şi tensiunile interioare au fost descătuşate în
timpul ocupării Ierusalimului, provocând un masacru al «necredincioşilor», nedemn pentru
creştini. Din punct de vedere evanghelic, această baie de sânge este, fără îndoială, total
injustificabilă. Excesele, produse din cauza limitelor umane, se vor repeta, din păcate, şi pe
parcursul viitoarelor cruciade. Este dificil, însă, a judeca în mod corect ceea ce simţeau în sufletul
lor aceşti războinici duri, şi poate şi grosolani din punct de vedere spiritual, atunci când fervoarea
lor religioasă s-a confundat cu înflăcărarea din timpul luptei pe viaţă şi pe moarte.

Consecinţa imediată a primei cruciade a fost fondarea regatului creştin al Ierusalimului, instituit,
după modelul francez, ca un stat feudal, cu mai multe principate cruciate: principatul Antiohiei şi
principatul de Galileea, comitatele din Edessa, Jaffa şi Tripoli, şi senioriile Tyr, Ramla, Kerak,
Ascalon, Beriut, Sidon, Ibelin etc. Godefroy de Bouillion a fost ales primul «Protector al Sfântului
Mormânt». În anul 1099, lângă Ascalon, el l-a învins pe sultanul egiptean. După moartea lui
Godefroy, conducerea a fost preluată de fratele său, Baldovin I (1100-1118), care şi-a luat titlul de
«rege creştin al Ierusalimului».

În timpul domniei lui Fulco de Anjou (1131-1143), regatul Ierusalimului a atins extinderea sa
maximă.
A II-a cruciadă (1147-1149). Sf. Bernard de Clairvaux a fost unul din promotorii acestei cruciade,
reuşind să îi convingă pe regii Franţei şi Germaniei să participe la aceasta. Ce-a de-a doua cruciadă
s-a terminat print-o catastrofă a expediţiei franco-germane, care a fost anihilată în luptele cu turcii.
În anul 1187, Ierusalimul a căzut din nou în mâinile musulmanilor.
A III-a cruciadă (1189-1192). Pentru a recuceri Ierusalimul, s-a organizat o nouă cruciadă, bine
pregătită, care şi-a început marşul către Orient sub conducerea împăratului Frederic Barbarossa.
În apropiere de Iconiu, armata cruciaţilor a obţinut o victorie importantă asupra turcilor, dar, după
ce bătrânul împărat s-a înecat în timp ce traversa călare râul Salef, expediţia nu a mai repurtat alte
victorii. Regele englez Richard Inimă de Leu şi regele francez Filip al II-lea nu au reuşit să
recucerească Ierusalimul, dar au semnat totuşi, în anul 1192, un armistiţiu cu sultanul Saladin, prin
care pelerinii creştini neînarmaţi puteau să intre în Ierusalim.
A IV-a cruciadă (1202-1204). A fost promovată de către papa Inocenţiu al III-lea, care a invitat,
pentru ultima oară, întreaga creştinătate din Occident să elibereze Mormântul lui Cristos.
Expediţia, împotriva voinţei papei, a fost deviată spre Constantinopol de către neguţătorii
veneţieni, care aveau interese economice în capitala bizantină. După ce au cucerit oraşul, la 17
iulie 1203, încercarea de reconciliere dintre cele două Biserici a eşuat, şi astfel s-a ajuns la o nouă
ocupare a Constantinopolului de către cruciaţi, care s-au dedat la violenţe sângeroase şi jafuri.
Ulterior a fost fondat aşa-numitul Imperiu latin de răsărit, care a fiinţat până în anul 1261. Din
cauza acestui comportament brutal şi iresponsabil al cruciaţilor, despărţirea dintre Biserica
Orientală şi Biserica Latină a devenit şi mai profundă, iar tentativele de reunificare şi mai dificile.

Rezultatul inutil şi absurd al acestei expediţii militare a ridicat în Occident numeroase întrebări
referitoare la oportunitatea altor intervenţii armate din partea cruciaţilor. În acel context s-a format
convingerea că Dumnezeu preferă să se folosească mai degrabă de copii şi de fecioare decât de
războinici sângeroşi, care ar putea să deturneze scopul cruciadei. Astfel, s-a ajuns la organizarea
aşa-numitei cruciade a copiilor, din anul 1212, care astăzi pare total absurdă. Mii de copii şi tinere,
adunaţi din Franţa şi Germania, conduşi de doi băieţi, ciobănaşul francez Ştefan şi Nicolae din
Köln, de numai zece ani, s-au îndreptat spre Ţara Sfântă. Aşa cum era de aşteptat, pelerinajul
acestor inocenţi s-a sfârşit cu o tragedie îngrozitoare. Expediţia a început să se destrame încă din
Italia. Mulţi copii nu au dorit să meargă mai departe, iar unii criminali au răpit sute de tinere.
Supravieţuitorii, care s-au adunat la Marsilia şi Brindisi pentru a traversa Marea Mediterană, au
fost vânduţi ca sclavi de către armatori lipsiţi de scrupule.

Această expediţie a fost într-adevăr o «oribilă şi impresionantă caricatură răutăcioasă» a ideii de


cruciadă, dar, prin poziţionarea în contextul epocii în care a fost concepută, ea «poate fi înţeleasă,
ţinând cont de faptul că entuziasmul pentru cruciade scăzuse la nivelul altor clase sociale şi a celor
mai în vârstă» (Waas)14.

Sfântul Francisc de Assisi, însufleţit de idealul misionar, a încercat printr-o tentativă personală, să
transmită în mod paşnic, mesajul Evangheliei la curtea sultanului aflat la Damietta. Chiar dacă
predica sa nu a obţinut succesul dorit, iar armatele creştinilor au continuat să se războiască între
ele (în timpul ocupării de către creştini a oraşului Damietta, în anul 1219, aceştia au comis un
masacru împotriva musulmanilor; ulterior, oraşul a fost reocupat de către islamici, dar sultanul i-a
cruţat cu generozitate), după această misiune pacifică a lui Francisc s-au pus bazele
misionarismului franciscan în Ţara Sfântă.

A V-a cruciadă (1228-1229). A fost o expediţie privată a împăratului Frederic al II-lea, care în
acea perioadă era excomunicat. Prin intermediul tratativelor, a obţinut din partea sultanului, în anul
1228, restituirea Ierusalimului. În anul 1244, însă, Ierusalimul va fi ocupat definitiv de către
musulmani.
A VI-a cruciadă (1248-1254). Regele Franţei, Ludovic al IX-lea, care va deveni sfânt, a încercat
să cucerească Egiptul şi Ţara Sfântă. În luna aprilie a anului 1250, armata franceză a fost în
totalitate distrusă, lângă Cairo, iar supravieţuitorii, împreună cu regele, au fost făcuţi prizonieri. În
anul 1270, Ludovic a organizat o nouă cruciadă, dar şi aceasta s-a terminat cu un eşec total.
După o luptă care a implicat eforturi impresionante timp de mai bine de două secole, soldate cu
zeci de mii de victime, ultimul bastion creştin din Orient a căzut, în anul 1291, o dată cu ocuparea
de către musulmani a oraşului Sf. Ioan de Acri (în arabă, Akkô). Un atac direct împotriva Islam-
ului se soldase cu un eşec. «Cu toate acestea, cruciadele, considerate atât ca expresie a conştiinţei
Evului Mediu, cât şi ca repercusiuni asupra Occidentului, trebuie să fie considerate printre
evenimentele cele mai importante ale istoriei medievale»15.