C&S 1

Patrimoniul

Prin patrimoniu se desemnează ansamblul rapoartelor juridice evaluabile în bani, care au ca subiect activ sau
pasiv aceeași persoană. Rezultă că patrimoniul cuprinde toate drepturile cu valoare economică, aparținând unei
persoane, precum și toate obligațiile, reprezentând o valoare pecuniară pe care acesta le are față de alte persoane.
Elementele patrimoniului:
- activul patrimonial;
- pasivul patrimonial.
1. Activul patrimonial: este alcătuit din drepturile patrimoniale, adică acele drepturi ce pot fi exprimate în bani
(dreptul de proprietate asupra apartamentului, dreptul de a primi prețul pentru un bun vândut).
2. Pasivul patrimonial: reprezintă obligațiile sau datoriile care pot fi evaluate în bani (obligația de a plăti prețul
pentru un bun vândut).
Caracterele patrimoniului:
- patrimoniul este o universalitate juridică, distinctă de elementele care îl compun. Modificările care se produc,
fluctuațiile care reduc sau măresc activul sau pasivul patrimonial, nu alterează caracterul de universalitate juridică și
nu împierdică existența sa ca entitate distinctă;
- patrimoniul este o emanație a persoanei, deci numai persoanele au un patrimoniu, iar orice persoană are un
patrimoniu. Acesta este unic, adică orice pesoană are un singur patrimoniu.
Funcțiile patrimoniului:
1. Patrimoniul reprezintă gajul (garanția) gerenal valabil ereditorilor etirografari (nu are garanție când dă cu
împrumut).
2. Patrimoniul face posibilă transmiterea universală a drepturilor și obligațiilor unei persoane (la deces).
Dreptul de proprietate:
Reglementări internaționale, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea
Genereală a ONU din 1948 prevede că orice persoană privită ca subiect unic, sau asociat în colectivități, are dreptul la
proprietate.
Nimeni nu poate poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa. Art.1 din protocolul adițional la Convenția
Europeană privind drepturile omului cu denumirea marginală Protecția Proprietății, stabilește că orice persoană fizică
sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.
Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege
și de principiile gerenale ale dreptului internațional. Aceste dispoziții nu aduc atingere drepturilor statelor de a adopta
folosința bunurilor eficiente interesului general, sau pentru a asigura plata impozitelor, ori a altor contribuții și a
amenzilor.
Din aceste texte internaționale rezultă că proprietatea este un drept fundamental, ce trebuie reglementat și protejat
ca atare și pe plan intern.
C&S 2
Reglementări interne privind dreptul de proprietate

Caracterul de drept fundamental al dreptului de proprietate este recunoscut la nivel intern de Constituția
României din 1991, revizuită în 2003, care reglementează la nivel de principu dreptul de proprietate în cele 2 forme
ale sale:
- proprietatea publică;
- proprietatea privată.
Art. 555 din Codul Civil prevede că proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune
de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu și în limitele stabilite de lege.
Art 858 din Codul Civil stabilește că proprietatea publică este dreptul de proprietate ce aparține statului, sau
unei unități administrativ-teritoriale asupra bunurilor care prin natura lor, sau prin declerația legii sunt de uz, ori de
interes public, cu condiția să fie dobândit prin unul din anodurile prevăzute de lege.
În afara acestor exte de principiu, dreptul de proprietate, limitele sale, modalitățile sale, dezmembrămintele
sale, modurile de dobândire și măsurile de publicitate sunt reglementate în Codul Civil, cartea a 3-a, cu denumirea “
Despre bunuri ”.
De asemenea, cu privire la dreptul de proprietate există și alte reglementări cuprinse în:
- Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică;
- Legea nr. 7/1996, a cadastrului și publicității imobilului;
- Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, precum și o serie de acte
normative în care este reglementat regimul juridic special al dreptului de proprietate asupra anumitor categorii de
bunuri (arme și muniții, regimul construcțiilor etc.) .
Forme de proprietate:
1. După subiectele dreptului de proprietate, distingem între dreptul de proprietate al persoanei fizice și cel al
persoanelor juridice.
2. După modul de dobândire, distingem între dreptul de proprietate dobândit prin acte juridice între vii și cel
dobândit prin acte pentru cauză de moarte.
3. După cum dreptul de proprietate este afectat, sau nu de modalități, deosebim între dreptul de proprietate pur
și simplu și cel afectat de modalități.
4. După forma forma de proprietate, distingem între dreptul de proprietate publică și cel de proprietate privată,
fiecare având un regim juridic distinct.

1. Dreptul de proprietate publică:

Este acel drept de proprietate în care atributele acestuia se exercită de către stat și unitățile administrativ-teritoriale
asupra bunurilor din domeniul public, fiind inalienabil, imprescriptibil și insesizabil.
Potrivit dispozițiilor legale în vigoare, titularii acestui drept sunt:
- statul, cu privire la bunurile din domeniul național;
- unitățile administrativ-teritoriale (comuna, orașul, municipiul și județul), asupra bunurilor publice de interes
local.
Exercitarea acestui drept intră în competența organelor centrale ale puterii executive, pentru bunurile din
domeniul public de interes național și în competența autorităților publice locale, pentru bunurile din domeniul public
de interes local.
În concret, modalitățile de exercitare a dreptului de proprietate publică sunt: administrarea, concesionarea, sau
închirierea bunurilor de proprietate publică.
2. Dreptul de proprietate privată:
Este acel drept de proprietate, în care prerogativele sale sunt exercitate de către persoane fizice, juridice de drept
privat de stat, sau de unitățile administrativ-teritoriale, asupra bunurilor mobile și imobile, fiind în principiu alienabil,
prescriptibil și sesizabil în condițiile legii.
 Caracterele juridice ale dreptului de proprietate:
- dreptul de proprietate este un drept absolute. Pe de-o parte, el conferă titularului său totalitatea
prerogativelor, adică posesia, folosința și dispoziția, iar pe de altă parte, este opozabil erga omner ;
- dreptul de proprietate este un drept exclusiv, pentru că puterile conferite de el sunt independente de orice alte
puteri ale altei persoane asupra bunului respectiv;
- dreptul de proprietate este un drept perpetuu, existând și putând fi exercitat asupra unui bun, până la
dispariția lui în condițiile legii.
C&S 3
Atributele dreptului de proprietate:
Incă din dr roman si până in prezent, atr. dr. de proprietate au avut aceeași denumire și aceeași semnificație.
Acestea sunt urmatoarele:
1. Jus utendi, care constă în dr titularului unui bun de a stăpâni acel bun (dr de a locui casa, de a folosi mașina,
dr de a întrebuința un bun)
2. Jus fruendi, reprezintă dr proprietarului unui bun de a-i culege fructele civile, indrustriale sau naturale.
3. Jus abutendi, conferă proprietatului unui bun dr de a dispune liber de bunul său. Așadar, un proprietar poate
să înstrăineze, să abandoneze sau să distrugă un bun pe care îl are, cu respectarea unor condiții.
Limitări ale dr de proprietate:
Dintre limitările dr de proprietate, enunțăm următoarele categorii:
-limitări care privesc exercițiul atributului de dispoziție juridică (există anumite situații în care legea impune
anumite interdicții privind înstrăinarea unui bun. Nerespectarea dispozițiilor legale privind inalienabilitatea anumitor
bunuri, atrage nulitatea actului juridic de înstrăinare.)
-limitări ale dr de proprietate izvorâte din raporturile de vecinătate. O asfel de situație o întâlnim în materia
servituțiilor. Asfel, proprietarul unui teren cu acces la drumul public este obligat să permită accesul pe terenul său a
unui proprietar vecin care nu are terenul sau construcția situate cu acces la drumul public.
-limitări ale folosinței unor bunuri în situații speciale: în anumite situații speciale, intervine rechiziția unor bunuri.
Sunt situații excepționale, când organelle autorităților publice sunt obligate prin lege să impună agenților economici,
instituțiilor publice, precum și altor personae juridice/publice, obligația de a ceda temporar unele bunuri
mobile/imobile, forțelor destinate apărării naționale, sau altor autorități publice. Asfel de situații speciale sunt:
declararea mobilizării generale/parțiale, ori a stării de război, instituirea stării de urgență, sau a stării de asediu,
antrenamente, concentrări și exerciții de mobilizare, prevenirea, localizarea și înlăturarea urmărilor unor dezastre etc.
Rechiziția privind
-privește în principiu, bunuri neconsultibile (construcțiile, terenurile, mașinile, obiectele de vestimentație, care
permit folosirea lor în timp).
-este o măsură terporară, care încetează o dată cu încetarea situației excepționale, când bunurile rechiziționale
trebuie să fie restituite.
Limitări ale dreptului de proprietate, privind folosința subsolului:
-această limitare este prevăzută în Constituția României, revizuită în art. 44, aliniatul 5, care prevede că, “Pentru
lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolui oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a
despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, platațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune
imputabile autorităților” ;
-constă în exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Cedarea forțată, aplicată imobilelor, îmracă forma
exproprierii pentu cauză de utilitate publică. Ea este cuprinsă în art. 44, aliniatul 3 din Constituție, care stabilește că
“Nimeni nu poate fi silit să cedeze proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și privind o dreaptă și
preaalabilă despăgubire”. Este prevăzută și prin legea nr. 33 (1994) privind exproprierea pentru cauză de utilitate
publică. Sunt supus exproprierii numai bunurile imobile proprietate privată.
Utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes național, sau pentru lucrări de interes local. Despăgubirea se
face de comun acord între proprietarul bunului supus exproprierii și autoritatea publică competentă. Exproprierea
produce următoarele efecte: imobilul expropriat trece în proprietatea publică liber de orice sarcină; se schimb
drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate/dreptul de uz/dreptul de uzufruct/dreptul de
habitație/dreptul de superficie/orice alte drepturi reale; titularii acestor drepturi sunt îndreptățiți să primească
despăgubiri. În cazul în care bunul expropriat este grevat de un drept de ipotecă, acesta se strănută de drept asupra
despăgubirii stabilite pentru bunul expropriat. Persoana al cărei bun a fost expropriat, poate avea următoarele drepturi:
-dreptul de a cere și de a obține retocedarea imobilului expropriat, preucum și dreptul de preempțiune la
cumpărarea imobilului în ipoteza în care expropriatorul s-a hotărât să îl înstrăineze.
C&S 4
Modalitățile dreptului de proprietate

Noțiuni generale:
-deși dreptul de proprietate se înfățișează de dregulă ca un drept cult și simpu, există și situații când acesta poate fi
afectat de modalități. Definim modalitățile juridice ale dreptului de proprietate ca fiind acele ipostaze când mai multe
persoane au un drept de proprietate asupra unui bun, ori când există anumite situații de incertitudine termporară cu
privire la dreptul de proprietate. Există așadar 2 categorii de modalități juridice:
1. Atunci când dreptul de proprietate se găsește într-o situație juridică de incertitudine terporară, cum este cazul
proprietății rezolubile și al celei anulabile.
2. Atunci când mai multe persoane au asupra aceluiași bun un drept de proprietate comun, cum este situația
proprietății comune.
I. Proprietatea rezolubilă:
- apare în situația în care trasnferul dreptului de proprietate de la o persoană la altă persoană, a intervenit sub
condiție rezolutorie. Este rezolutorie acea condiție de a cărei îndeplinire depinde desființarea unui act juridic civil. De
ex. Următoarea clauză constituie o condiție rezolutorie: prezenta vânzare se desființează dacă vânzătorului i se naște
un copil în 2 ani de la data încheierii contractului de vânzare. În situația în care o astfel de condiție se îndeplinește,
dreptul de proprietate se desființeaza retroactiv, ceea ce înseamnă că cumpărătorul este socotit că nu a devenit
niciodată proprietar, iar vânzătorul nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra bunului vândut. Din potrivă,
dcaă nu se îndeplinește condiția rezolutorie, vânzarea se consolidează și cumpărătorul bunului cumpărat sub condiție
rezolutorie,devine definitiv proprietar al bunului, iar dreptul său de proprietate se transformă din drept de proprietate
afectat de modalități în drept de proprietate pur și simplu.
II. Proprietatea anulabilă:
-este acea modalitate juridică a dreptului de proprietate dobândit de o persoană printr-un drept juridic anulabil (ex,
pentru un viciu de consimțământ). Atunci când proprietatea este dobândită printr-un act juridic anulabil, sunt posibile
3 ipoteze:
a) Actul prin care se înstrăinează bunul și care poate fi supus anulării pentru încălcarea anumitor condiții
prevăzute de lege pentru încheierea sa valabilă, este confirmat de către titularul acțiunii în anulare, adică de persoana
al cărei consimțământ a fost viciat la încheierea actului, care spune că este de acord cu încheierea actului, moment de
la care actul devine valabil și dreptul de proprietate se transformă dintr-un drept afectat de modalități, într-un drept pur
și simplu.
b) Dreptul al acțiune al titularului se prescrie în sensul că, persoana al cărei consimțământ a fost viciat a încheierea
actului anulabil, nu formulează cerere de chemare în judecată pentru anularea actului, în termenul de prescripție
prevăzut de lege. Și în această situație, dreptul de proprietate se transformă dintr-un drept afectat de modalități,
într-un drept pur și simplu.
În ambele ipoteze prezentate, dobânditorul dreptului de propiretate își consolidează definitiv dreptul său.
c) Atunci când titularul acțiunii în anulare obține anularea actului, caz în care dobâditorul bunului își pierde
dreptul său de proprietate, obținut în temeiul actului anulat.
În toate cele 3 ipoteze, starea de incertitudine a dreptului de proprietate este temporară, anulabilitatea dreptului fiind
posibilă până la confirmarea lui, sau după caz, până la împlinirea termenului de prescripție.
III. Proprietatea comună:
Este cea mai importantă și fregventă modalitate a dreptului de proprietate. Caracteristic acesteia este faptul că,
toate atributele (sau prerogativele) dreptului de proprietate aparțin mai multor titulari.. Principalele forme ale dreptului
de proprietate comună sunt: proprietatea comună pe cot de părți și proprietatea comună în devălmășire.
 1. Proprieteatea pe cot de părți, denumită și coproprietate, se caracterizează prin ceea ce același bun,
nefracționalitat în proprietatea sa, aparține concomitent mai multor proprietari , fiecare dintre aceștia având
numai o cotă parte ideală din dreptul de proprietate. Altfel spus, dreptul de proprietate al fiecăruia dintre
proprietari se referă la întregul bun și se întâlnește cu dreptul celorlalți în fiecare din cele mai mici particule ce
alcătuiesc bunul în materialitatea sa. Titularii dreptului de proprietate comună pe cot de părți cunosc
întinderea dreptului lor asupra bunului comun, dar nu cunosc partea materială din bunul comun ce corespunde
întinderii drepturilor lor. De ex. 2 persoane au în proprietate comună un teren. Întinderea dreptului fiecăruia
este determinată printr-o fracțiune (1/2 , 2/3, 3/5), sau printr-un procent (25% / 50%), fără însă ca vreunul să
cunoască exact care parte din teren corespunde dreptului său.
2. Din cele expuse => 2 idei sunt esențiale pentru configurarea noțiunii de proprietate comună pe cot de părți:
-niciunul din coproprietari nu este proprietar exclusiv al unei francțiuni materiale din bun. Dacă bunul al fi
fracționar și fiecare parte din acesta ar aprține în exclusivitate unui proprietar, dreptul de proprietate ar fi exclusiv sau
pur și simplu;
-fiecare dintre coproprietari este titular exclusiv numai al cotei părți ideale și abstracte din dreptul de proprietate.
Dreptul este fracționar, nu însă și bunul în materialitatea sa.
Din punct de vedere al durateri, dreptul de proprietate comune pe cot de părți, poate fi de 2 feluri:
1. Proprietatea comună pe cot de părți obișnuită sau temporară, care poate înceta prin efectul împărțelii sau
partajului bunului.
2. Coproprietatea sau proprietatea comună pe cot de părți forțată și perpetuă, care nu poate să înceteze, nefiind
posibilă împărțeala.
C&S 5
Proprietatea comună pe cot de părți obișnuită/temporară:
De regulă, aceasta are un caracter temporar, putând să înceteze prin partaj. Această formă de proprietate se naște
de regulă ca o consecință a moștenirii, când în urma defundului rămân mai mulți moștenitori. Există și posibilitatea ca
această formă de proprietate comună să ia naștere în urma cumpărării unui bun de mai multe persoane. Întruât nici
unul dintre coproprietari nu are un drept exclusiv asupra unei părți determinate din bun în materialitatea sa, s-a pus
problema modului în care coproprietarii își pot exercita drepturile asupra bunului comun. În privința actelor materiale,
cum ar fi folosirea curentă a bunului, culegerea fructelor, perceperea chiriei pentru un bun deținut în comun, trebuie
arătat că fiecare coproprietar poate efectua astfel de acte fară să fie nevoie de consimțământul celorlalți coproprietari,
însă cu îndeplinirea a 2 condiții:
a) Să nu împiedice folosința bunului comun de către ceilalți coproprietari;
b) Să nu transforme folosința bunului sau modul său de utilizare. De ex, să nu schimbe destinația unui imobil de
locuit într-un spațiu comercial. Referitor la culegerea fructelor, ca accesorii ale bunului asupra căruia
coproprietarii își exercită drepturile de libertate, trebuie arătat că fructele civile revin în funcție de cota parte
pe care o dețin din bunul fiecăruia dintre coproprietari. În schimb, fructele industriale (cele obținute prin
munca omului – recolta culeasă de pe un teren) revin doar acelor coproprietari care au lucrat efectiv
respectivul teren agricol. Ceilalți coproprietari pot solicita o cotă parte din fructele industriale numai în
ipoteza în care fac dovada că au fost împiedicați să participe la producerea fructelor.
În privința actelor juridice trebuie să facem distincția între următoarele categorii de acte:
a) Actele de conservare
b) Actele de administrare
c) Actele de dispoziție

1. Actele de conservare (acele diligențe depuse pentru elidarea pierderii sau diminuării valorii bunului), de ex.
întreruperea cursului unei prescripții legate de bunul aflat în coproprietate prin inventarea unei acțiuni în
justiție, care dacă nu ar fi introdusă în termenul legal ar putea atrage piederea asupra bunului comun, pot fi
îndeplinite de fiecare dintre coproprietari, fără să fie necesar consimțământul celorlați coproprietari.
2. Actele de administrare (acele acte prin care se urmărește punerea în valoare a unui bun în conformitate cu
natura/ cu destinația sa obișnuită, presupun consimțământul majorității coproprietarilor pentru încheierea
acestuia).
3. Actele de dispoziție (acele acte juridice care presupun transmiterea dreptului de proprietate către un terț, cum
ar fi vânzarea sau donația unui bun, presupun consimțământul tuturor coproprietarilor). Neînțelegile care pot
apărea încre coproprietari pot fi soluționate fie în mod amiabil, prin încheierea unui partaj convențional, fie
prin recurgerea la ajutorul instanței, prin partaj judiciar.
Partajul convențional este un act juridic, pentru a cărui valabilitate este necesară întrunirea condițiilor de fond
(obiect,cauză, capacitate și consimțământ) , necesare pentru încheierea oricărui act juridic.
Partajul judiciar se realizează în 3 modalități:
1. Partajarea în natură a bunului, care se aplică în cazul în care există bunuri comod partajabile între
coproprietari.
2. Atribuirea bunului către unul din coproprietari de către instanța judecătorească după luarea în considerare a
unor criterii echitabile. În această situație, copertașul devenit proprietar exclusiv va trebui să plătească
celorlalți o sultă (o sumă de bani care să reprezinte echivalentul pecuniar al cotei părți din dreptul de
proprietate asupra bunului).â
3. Vânzarea bunului comun prin licitație publică, care are loc atunci când bunul nu poate fi partajat în mod
echitabil din punct de vedere material și niciunul dintre coproprietari nu este de acord să-i fie atribuit bunul
respectiv. Astfel, bunul va face dreptul unei licitații, iar banii obținuți vor fi împărțiți coproprietarilor în
funcție de cota parte deținută de fiecare dintre ei.
C&S 6 Efectele partajului

Indiferent că este vorba de partaj convențional, sau judiciar, acesta are aceleași efecte.
Prin partaj între foștii coproprietari, încetează starea de coproprietate, astfel că în schimbul cotei părți pe care
o dețineau din dreptul de proprietate, dobândesc un drept exclusiv, adică fie un drept de proprietate asupra bunului în
integralitatea sa sau a unei părți materiale determinate dintr-un bun, fie o sumă de bani reprezentând echivalentul cotei
părți avute asupra bunului.
Proprietatea comună pe cot de părți forțată și perpetuă: are ca obiect un bun sau anumite bunuri care pot și sunt
folosite în mod permanent de 2 sau mai mulți coproprietari, neputând să fie împărțită. Această formă de coproprietate
se numește forțată, deoarece se menține indiferent de dorința coproprietarilor și se numește perpetuă, întrucât nu poate
înceta pe calea obișnuită a partajului. Bunurile care alcătuiesc obiectul acestei forme de coproprietate sunt accesorii
ale altor bunuri principale.
Cazuri de coproprietate forțată și perpetuă:
1. Coproprieteatea forțată și perpetuă asupra unor bunuri considerate bunuri de familie (manuscrisele, tablourile
și fotografiile de familie).
2. Coproprieteatea forțată și perpetuă asupra bunurilor comune necesare pentru a servi folosirii a 2 imobile
învecinate (drumuri, poteci, fântâni, când se găsesc pe linia de hotar).
3. Coproprieteatea forțată și perpetuă asupra părților comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente.
Dacă într-o clădire există spații cu destinația de locuință sau cu altă destinație, având proprietari diferiți,
părțile din clădire, care fiind destinate întrebuințării spațiilor respective, nu pot fi utilizate decât în comin, sunt
obiect de coproprieteate forțată și perpetuă. Sunt considerate părți comune terenuri pe care se află o astfel de
clădire: fundația, curtea interioară structura de rezistență, acoperișul, terasele, scările, holurile, ascensoarele,
instalațiile de apă, de canalizare, electrice, de gaze, de aerisire etc.
4. Coproprieteatea forțată și perpetuă asupra despărțiturilor comune (zidul, șanțul sau gardul comun). Aceste
bunuri sunt prezumate că sunt în proprietatea comună a vecinilor dacă nu rezultă contrariul dintr-un titlu de
proprietate, sau dintr-un semn de necomunitate. Sunt semne de necomunitate următoarele:
- când culmea zidului este dreaptă și perpendiculară spre un con și înclintă spre celălalt con, zidul este prezumat că
este în proprietatea exclusivă a proprietarului fondului către care este înclinată coama zidului;
- când pământul este aruncat/înălțat exclusiv pe o parte a șanțului, se prezumă că șanțul este în proprietatea
exclusivă a proprietarulu fondului pe care este aruncat pământul.
Dreptul de proprietate comună în devălmășie: constituie o altă ipostază în care se înfățișează dreptul de proprietate
comună. Este acea formă a dreptului de proprietate comună, care se particularizează prin aceea că titularii săi nu au
determinată nici măcar o cotă parte ideală matematică din dreptul de proprietate asupra unor bunuri nefracționate în
materialitatea lor. Cel mai adesea o întâlnim în cazul bunurilor dobândite de soți în timpul căsătoriei. Noul cod civil
presupune 3 regimuri de cazuri matrimoniale:
a. Regimul comunității legale
b. Regimul separației de bunuri
c. Regimul comunității de bunuri convenționale.
Dacă soții au optat pentru regimul matrimonial al comunității de bunuri, acele bunuri dobândite sunt considerate
bunuri comune și aparțin amândurora dintre soți de-opotrivă, fără a se stabili cât anume revine fiecăruia, decât cu
ocazia unui eventual partaj.
Alegerea unui alt regim juridic decât cel al comunității legale se face prin încheierea unei convenții matrimoniale.
Aceasta se încheie prin înschis, autentificat de noratul public, cu consimțământul ambilor soți, exprimat personal, sau
prin mandatar, prin procură autentică specială. Încheierea acesteia cu nerespectarea acestor condiții, se sancționează cu
nulitatea absolută a actului. Convenția se poate încheia fie înainte de încheierea căsătoriei și va produce efecte numai
de la data încheierii căsătoriei, fie în timpul căsătoriei și va produce efecte de la data prevăzută de părți în cuprinsul
conveției, ori în lipsa unei astfel de date de la data încheierii convenției matrimoniale.
C&S 7
Publicitatea convenției matrimoniale:

În cazul în care soții/viitorii soți aleg să încheie o convenție matrimonială, aceasta se încheie în fața notarului
public, care după ce o autentifică, este boligat să o transmită din oficiu în câte un exemplat către:
1. Serviciul de stare civilă, unde a avut loc celebrarea căsătoriei, pentru a se face mențiune pe actul de căsătorie.
2. Registrul național notarial al regumurilor matrimoniale.
3. Alte registre de publicitate prevăzute de lege, ținând seama de natura bunurilor, convențiile matrimoniale
trebuie să fie înscrise în cartea funciară, în registrul comerțului, precum și în alte registre prevăzute de lege.
Registrul național notarial al regiunilor matrimoniale poate fi cercetat de orice persoană care poate solicita
eliberarea de extrase certificate din acesta, fără a fi obligată să justifice vreun interes.
În legătură cu locuința soților, fără consimțământul scris al celuilalt soț, niciunul dintre soți, chiar dacă este
proprietar exclusiv, nu poate să dispună de drepturile asupra locuinței, de familie și nici nu poate încheia acte care ar
afecta folosința acesteia. De asemenea, un soț nu poate deplasa din locunința comună, bunurile ce mobilează sau
decorează locuința familiei și nu poate dispune de acestea fără consimțământul scris al celuilalt soț. În cazul în care
consimțământul este refuzat fără un motiv legitim, celălalt soț se poate adresa instanței de judecată. În cazul în care
unul din soți încheie acte privind folosința locuinței familiei, sau a bunurilor care mobilează/ decorează respectiva
locuință, soțul care nu și-a dat consimțământul la încheierea actului poate să ceară anularea lui în termen de un an de
la data de la care a luat cunoștiință de acesta, dar nu mai târziu de un an de la data încetării regimului matrimonial.
Modalitatea de încetare a proprietății comune în devălmășie o constituie partajul, sau împărțeala, care se poate
face prin bună învoială, sau pe cale judecătorească.
Asemănări și deosebiri între proprietatea comună pe cot de părți și cea în devălmășie:
1. Asemănări:
- ambele sunt proprietăți ale dreptului de proprietate, implicând cel puțin 2 titulari concomitent asupra unui bun
unic. În ambele cazuri, proprietatea comună încetează prin împărțeală sau partaj, după reguli comune.
2. Deosebiri:
- la proprietate comună pe cot de părți, fiecare proprietar cunoaște cota sa parte ideală și abstractă din drept, spre
deosebire de proprietatea comună în devălmășie, în cazul căreia nici măcar cota parte ideală și abstractă din drept nu
este cunoscută, aceasta fiind stabilită doar cu prilejul partajului.
- fiecare coproprietar poate să dispună în cazul proprietății comune pe cot de părți de cota sa ideală din drept, spre
deosebire de codevălmași, care nu pot face acest lucru, întrucât nu cunosc întinderea dreptului lor.
Apărarea dreptului de proprietate:
Dreptul de proprietate poate fi apărat în cazul în care este încălcat printr-o acțiune, numită acțiune în revendicare.
Aceasta a fost definită ca reprezentând acea acțiune în justiție aflată la dispoziția proprietarului unui bun, pe care
acesta o poate exercita împotriva altei persoane care deține bunul respectiv fără drept. Ca efect al acțiunii în
revendicare, persoana care deține bunul fără drept va fi obligată să restituie bunul revendicat adevăratului proprietar,
sau să-i plătească despăgubiri evaluate în raport cu momentul restituirii, dacă bunul a pierit din culpa sa, ori dacă a
fost înstrăinat unui terț de bună credință.
 C&S 8
Dezmembrămintele dreptului de proprietate

Acestea reprezintă acele drepturi ... care se dobândesc prin trasnferarea unor elemente ale conținutului juridic al
dreptului de proprietate asupra bunului respectiv către o altă persoană, sau prin exercitarea acestor elemente de către
alte persoane împreună cu proprietarul bunului. Acestea sunr reglementate în codul civil român, în art. 693-762, fiind
următoarele:
- Dreptul de superficie
- Dreptul de uzufruct
- Dreptul de uz
- Dreptul de aditație
- Dreptul de servitut
1. Dreptul de superficie:
Reprezintă dreptul de a avea, sau de a edifica o construcție pe terenul alteia, deasupra ori în subsolul acelui teren,
teren asupra căruia proprietarul construcției dobândește un drept de folosință. Caracteristici:
-este un drept superficial, care se poate constitui numai asupra terenurilor.
-este un drept derivat, întrucât este rezultatul dezmembrării dreptului de proprietate asupra terenului.
-este un drept temporar, durata sa maximă fiind de de 99 de ani, cu posibilitate reînoirii la expirarea termenului.
Apărarea dreprului de superficie:
- acesta poate fi apărat printr-o acțiune adresată instanței, numită acțiune confesorie de superficie. Această acțiune
poate fi tentată împotriva oricărei persoane, chiar și împotriva proprietarului terenului, dacă acesta împiedică
exercitarea de către superficiar a dreptului său de superficie. Dreptul la acțiune este imprescriptibil, adică acțiunea
poate fi introdusă oricând, indiferent de cât timp a trecut de la data încălcării dreptului de superficie.
Consituirea cu titlu oneros a dreptului de superficie:
-în cazul în care dreptul de superficie s-a constituit cu titlu oneros, adică în schimbul unei sume de bani, dacă
părțile nu au prevăzut alte modalități de plată către superficiar, titularul dreptului de superficie datorează sub formă de
rate lunare, o sumă egală cu chiria, stabilită pe piața libera, ținând seama de natura terenului, de destinația construcției,
de zona în care se alfă terenul, precum și de orice alte criterii de determinare a contravalorii folosinței terenului.
Încetarea superficiei: acesta se stinge prin următoarele modalități:
- la expirarea termenului prin consolidare, adică dacă terenul și construcția devin proprietatea aceleiași
persoane, prin pieirea construcției, dacă există o stipulație expresă în acest sens, sau prin alte modalități prevăzute de
lege. În toate situațiile, pentru încetarea efectivă a superficiei, dreptul de superficie trebuie să fie radiat din cartea
funciară.
Efectele încetării superficiei:
- în lipsa unei clauze contrare, proprietarul terenului devine și proprietarul construcției edificate de superficiar, cu
obligația de a plăti construcția la valoarea ei de circulație avută la momentul încetării superficiei. Există și posibilitatea
în cazul în care construcția are o valoare mult mai mare decât terenul, ca proprietarul să îl oblige pe superficiar să
cumpere terenul la valoarea de piață a acestuia. În caz de neînțelegeri, va decide instanța de judecată.
2. Dreptul de uzufruct:
Este acel drept ce presupune dreprul de a folosi dreptul altei persoane și de a culege fructele acestuia întocmai ca
proprietarul, însă cu îndatorirea de a asigura conservarea bunului. Acesta este un dezmembrământ al dreptului de
proprietate, deoarece titularul acestuia deține numai o parte din atributele dreptului de proprietate. Proprietarul bunului
păstrează numai dreptul de dispoziție asupra bunului, adică de a dispune de bun în sens juridic, în sensul că ar putea
încheia, spre exemplu un contract de vânzare-cumpărare cu privire la bunul în cauză. În cazul existenței unui drept de
uzufruct, proprietarul bunului este desemnat prin expresia “Nud proprietar” , iar proprietatea sa, prin expresia “Nudă
proprietate”. Persoana în favoarea căreia se constituie uzufructul se numește „uzufructuar”.
Obiectul dreptului de uzufruct:
 - uzufructul se poate constitui asupra unuia, sau mai multor bunuri, spre exemplu un teren, o casă, obiecte de
mobilier, care aparțin domeniului privat. Nu pot face obiectul dreptului de uzufruct, bunurile din domeniul public.
Apărarea dreptului de uzufruct:
- acest drept poate fi apărat în caz de încălcare, printr-o acțiune în justiție , numită acțiune confesorie de uzufruct,
acțiune care poate fi exercitată în aceleași condiții ca și în cazul superficiei.
Durata uzufructului:
- dreptul de uzufruct constituit în favoarea persoanei fizice este cel mult viager.
- cel constituit în favoarea unei persoane juridice, poate avea durata de cel mult 30 de ani. Dacă în contract nu s-a
prevăzut durata uzufructului, se prezumă că acesta este viager, sau după caz, că este constituit pe o perioadă de 30 de
ani.
Stingerea uzufructului: codul civil prevede următoarele moduri de stingere:
- moartea, sau după caz, încetearea personalității juridice a uzufructuarului.
- expirarea termenului pentru care a fost constituit uzufructul.
- renunțarea uzufructuarului la dreptul de uzufruct.
- pieirea totală a bunului asupra căruia este constituit uzufructul.
- consolidarea, adică când una și aceeași persoană dobândește atât calitatea de proprietar, cât și pe accea de
uzufructuar.
C&S 9
Dreptul de uz și dreptul de abitație:
Aceste 2 dezmembrăminte sunt reglementate în art. 749-754 din noul Cod Civil. Dreptul de uz reprezintă acel
dezmembrământ al dreptului de proprietate, care constă în dreptul unei persoane de a folosi lucrul altuia și de a-i
culege fructele naturale și industriale, însă numai pentru nevoile proprii și ale familiei sale.
Dreptul de uz înseamnă acel drept real principal, esențialmente temporar, dezmembrământ al dreptului de
proprietate, care conferă proprietarului său atributele de posesie și folosință asupra unui bun aflat în proprietatea
altuia, dar numai în limitele satisfacerii trebuințelor lui și ale familiei sale. Titularul dreptului de uz, denumit uzuar, nu
poate să cedeze și nici nu poate să închirieze dreptul său către un terț. De aceea se spune că dreptul de uz este un drept
personal.
Dreptul de abitație este acel dezmembrământ al dreptului de proprietate, care constă în dreptul unei persoane
de a folosi o locuință a altei persoane, împreună cu soțul si copiii săi, chiar dacă nu a fost căsătorit, sau nu avea copii
la data la care s-a constituit abitația, precum și cu părinții săi și cu alte persoane aflate în întreținerea sa.
Dreptul de uz și cel de abitație se deosebesc de dreptul de uzufruct, deoarece titularul celor două drepturi nu
își poate exercita dreptul său, decât pentru nevoile proprii și ale familiei sale. Diferența dintre dreptul de uz și cel de
abitație rezultă din obiectul acestora. Astfel, dreptul de abitație se constituie asupra unei locuințe, iar dreptul de uz se
constituie asupra unor bunuri mobile/imobile, cu excepția locuinței. Dreptul de uz și cel de abitație se supun în
privința celorlalte aspecte ( de ex.: constituirea, exercitarea și stingerea lor), regulilor din materia uzufructului.
Dreptul de servitute:
Reprezintă acel dezmembrământ al dreptului de proprietate și constă în sarcina impusă asupra unui imobil
pentru folosirea imobilului său de către titularul dreptului de servitute. Servitutea presupune 2 imobile aparținând unor
proprietari diferiți, din care unul dintre imobile se numește fond dominant, fiind acela în folosul căruia se stabilește
servitutea, iar celălalt imobil se numește fond aservit, fiind acela asupra căruia se exercită servitutea/care suportă
servitutea.
Clasificarea servituții:
1. Servituți aparente și neaparente, după cum sunt determinate printr-un semn vizivbil (o ușă, o fereastră), sau nu
sunt determinate printr-un semn vizibil (servitutea de a nu construi peste o anumită înălțime).
2. Servituți continue și necontinue, în funcție de modul de exercitare, care poate fi continuu, fără fapta omului
(servitutea de vedere), sau necontinuu, unde este necesar faptul actual al omului (în cazul servituții de trecere).
3. Servituți pozitive și negative, cele pozitive implicând exercitarea parțială a unor prerogative ale dreptului de
proprietate asupra fondului aservit (servitutea de trecere), iar servituțile negative fiind acelea potrivit cărora,
proprietarul fondului aservit este obligat să se abțină de la exercitarea anumitor prerogative ale dreptului său
de proprietate (servitutea de a nu construi).
Stingerea servituției:
Ele se sting prin radierea lor din cartea funciară pentru unul din următoarele motive:
- consolidarea, atunci când ambele fonduri (cel aservit și cel dominant) ajung să aibă același proprietar;
- neuzul timp de 10 ani;
- ajungerea la termen;
- renunțarea la dreptul de servitute a proprietarului fondului dominant.
C&S 10
Posesia

Reprezintă acea stare de fapt, generatoare de efecte juridice, care constă în stăpânirea materială, sau în exercitarea
unei puteri de fapt, de către o persoană asupra unui bun, cu intenția de a se comporta față de toți ceilalți, ca un
proprietar al bunului respectiv. Posesia nu trebuie confundată cu proprietatea. Proprietatea este dreptul, iar posesia
nu este decât faptul.
Elementele posesiei:
Pentru existența sa este necesară existența a 2 elemente în mod cumulativ:
1. Elementul material, numit și corpus, care constă îm totalitatea faptelor material exercitate direct asupra unui
bun.
2. Elementul psihologic/intențional, numit și animus, care constă în intenția/voința celui care posedă un bun, de a
exercita stăpânirea asupra bunului pentru sine, adică așa cum ar fi exercitat-o proprietarul.
Dobândirea și pierderea posesiei:
Posesia se dobândește prin întrunirea celor 2 elemente (animus și corpus). Aceasta se pierde prin dispariția celor 2
elemente, sau prin dispariția numai unuia dintre cele două elemente.
Calitățile și viciile posesiei:
Pentru ca posesia să producă efecte juridice, disting de întrunirea celor 2 elemente, ea trebuie să fie utilă, adică
neviciată. Pentru ca o posesie să fie utilă, trebuie să aibă următoarele calități:
- să fie continuă, netulburată și publică.
Viciile posesiei reprezintă reversul calităților sale, acestea fiind discontinuitatea, violența și clandestinitatea.
1. Discontinuitatea:
Posesia este discontinuă atunci când posesorul bunului exercită posesia cu intermitențe anormale în raport cu natura
bunului.
Caracteristicile viciului discontinuității:
- este temporar, deci posesia devine utilă de îndată ce viciul încetează
- este relativ, în sensul că acesta poate fi invocat de titularul real al bunului
- se aplică, de regulă, în cazul bunurilor imobile
2. Violența:
Posesia este tulburată atâta timp cât este dobândită sau conservată prin acte de violență fizică sau morală.
Viciul violenței prezintă următoarele caracteristici:
- este temporar, în sensul că posesia devine utilă de îndată ce viciul încetează
- este relativ, în sensul că numai persoana față de care posesia este tulburată, poate invoca acest lucru
- se aplică atât bunurilor mobile, cât și imobile.
3. Clandestinitatea:
Posesia este clandestină dacă se exercită astfel încât nu poate să fie cunoscută. Este clandestină când posesorul o
exercită ascuns de adversarul său, astfel încât acesta nu are posibilitatea să o cunoască. Viciul clandestinității prezintă
următoarele caracteristici:
- este temporar, în sensul că posesia devine utilă de îndată ce viciul încetează
- este relativ, în sensul că numai persoanele față de care posesia este clandestină pot să invoce acest viciu
- se aplică de regulă în cazul bunurilor mobile, fiind mai greu de conceput în cazul bunurilor imobile.
Exercitarea posesiei în mod util cu îndeplinirea anumitor condiții de către o altă persoană decât titularul dreptului de
proprietate, poate conduce la dobândirea dreptului de proprietate de către cel care exercită o astfel de posesie prin
uzucapiune.
C&S 11
Teoria generală a obligațiilor
Raportul juridic oblogațional

Raportul juridic obligațional include în conținutul său dreptul creditorului de a pretinde debitorului său
executarea unei anumite prestații și îndatorirea debitorului de a îndeplini acea prestație, sub sancțiunea constrângerii
de stat, în caz de neexecutare. Acesta se mai numește obligație și în sens restrâns, este definit ca reprezentând
îndeplinirea debitorului de a săvârși o anumită acțiune, sau de a se abține de la săvârșirea ei, sub sancțiunea
constrângerii de stat.
Elementele raportului juridic obligațional:
- subiectele;
- obiectul;
- conținutul.
Pot fi subiecte ale raportului juridic oblogațional, persoanele fizice și juridice, inclusiv statul și unitățile
administrativ-teritoriale (municipiul, județul, comuna). În raport cu acesta, participă în calitate de părți, subiecte ce
poartă denumirea de creditor ce reprezintă subiectul activ, dar și de debitor, ce reprezintă subiectul pasiv. În
raporturile juridice oblogaționale speciale, subiectele acestora poartă denumiri specifice (vânzător-cumpărător,
locator-locatar, donator-donatar etc.) .
Raportul juridic obligațional cuprinde în conținutul său dreptul de creanță al creditorului, de a pretinde
executarea prestației la scadență și a debitorului de a îndeplini prestația îndatorată.
Conținutul lui se stabilește fie prin dorința părților, fie prin voința legii, după cum izvorul raportului
obligațional concret este un act juridic, sau un fapt juridic.
Obiectul său juridic cuprinde prestația concretă la care este îndreptățit creditorul și la care este obligat
debitorul. Aceasta poate fi pozitivă (a da/a face) , sau negativă (a nu face). Obligația de a da constă în îndatorirea
debitorului de a transmite, sau de a constitui un drept (obligația vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de
proprietate asupra lucrului vândut, sau de a constitui un dezmembrământ al dreptului de proprietate, este o obligație de
a da, care nu se confundă cu obligația predării materiale a lucrului, care este o oblogație de a face). Obligația de a face
constă în îndatorirea subiectului pasiv de a efectua o lucrare și în general, orice prestație pozitivă, cu excepția celor
încadrate în categoria “ a da” (obligația vânzătorului de a preda lucrul vândut, obligația locatorului de a pune la
dispoziția locatarului lucrul închiriat, obligația unei personae de a presta un serviciu, sau de a executa o lucrare).
Obligația de a nu face constă în abținerea la care este îndatorat subiectul pasiv de la ceva ce ar fi putut face în
lipsa obligației asumate (proprietarul unui teren se poate angaja prin contract să nu construiască pe acel teren, obligație
de care nu ar fi fost ținut dacă nu s-ar fi obligat în acest sens).
Izvoarele obligației:
Prin izvor de obligație înțelegem acel act juridic /fapt juridic, care dă naștere unui raport judicic de obligație.
Astfel, avem 2 categorii principale de obligații:
- acte juridice;
- fapte juridice.
Prin act juridic înțelegem acea manifestare de voință, făcută cu intenția de a produce efecte juridice, efecte
care nu se pot produce potrivit legii, decât dacă o asemenea intenție a existat. În această categorie includem
contractual și actul juridic unilateral.
Faptele juridice reprezintă acele fapte licide/ilicide, săvârșite fără dorința de a produce efecte juricide, efecte
care se produc totuși în virtutea legii, independent de voința celui care a săvârșit faptul. În această categorie sunt
cuprinse faptul juridic civil (gestiunea de afaceri, plata nedatorată și îmbogățirea fără cauză) și fapta ilicidă, cauzatoare
de prejudicii.
C&S 12
Contractul

Este acordul de voință dintre două sau mai multe personae, făcut cu intenția de a produce efecte juridice, adică
de a constitui, de a modifica, sau de a stinge un raport juridic.
Codul civil statuează că există anumite reguli generale, care se aplică tuturor contractelor, dar stabilește și
reguli speciale, care se apică fiecărui contract special, în fucție de specificul său.
Condițiile de valabilitate ale contractului:
Încheierea acestuia presupune nu numai realizarea acordului de voință, ci și formarea valabilă a acestui acord.
Pentru formara valabilă a acestui acord este valabilă întrunirea cumulativă a următoarelor condiții prevăzute
de codul civil:
- capaciatatea de a contracta;
- consimțământul valabil al părții care se obligă;
- un obiect determinat și o cauză licită.
La aceste condiții de fond se adaugă condiția formei.
Momentul încheierii contractului:
Este considerat a fi acela în care acceptarea întâlnește oferta și are loc formarea consimțământului. Între
prezenți, momentul încheierii contractului este marcat de realizarea acordului de voință. Determinarea momentului
încheierii contractului prezintă interes, sub mai multe aspecte (cauzele de nulitate ale contractului trebuie să existe la
momentul încheierii contractulu; în funcție de momentul încheierii contractului, se determină și locul încheierii
acestuia). Efectele acestuia se produc în momentul încheierii lui.
Locul încheierii contractului:
Este acela în care acceptarea ajunge la acceptant, indiferent dacă aceasta se face verbal, sau în scris. Între
prezenți, locul încheierii contractului este acela în care se găsesc părțile. În cazul încheierii contractului prin telefon,
locul încheierii acestuia este cel în care se află ofertantul. În cazul contractului încheiat prin corespondență, locul
încheierii lui va fi cel la care a fost adresată corespondența. Determinarea locului încheierii contractului prezintă
interes cel puțin sub următoarele aspecte:
- în materia Dreptului Internațional Privat pentru determinarea legii aplicabile, în cazul conflictului de legi în
spațiu;
- în materia prodedurală pentru determinarea instanței competente, din punct de vedere teritorial.
Faptul juridic licit, ca izvor de obligație:
Reprezintă acțiunea omenească, admisă de norma juridică, săvârșită fără intenția de a produce efecte juridice,
efecte care se produc totuși în virtutea legii, independent de voința autorului acțiunii. Codul Civil stabilește ca fiind
fapte juridice licite: gestiunea de afaceri, plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză.
Gestiunea de afaceri:
Este operațiunea, prin care o persoană numită gerant, intervine și săvârșește prin fapta sa voluntară și
unilaterală, anumite acte în folosul unei alte persoane numită gerat, fără să fi primit mandat din partea acestuia din
urmă (o persoană se ocupă de imobilul în ruină învecinat cu proprietatea sa, făcând anumite reparații urgente la
respectivul imobi, cât timp proprietarul acestuia nu se află la imobilul respectiv).
Plata nedatorată:
Plata desemnează în general executarea de bună voie a unei obligații, indiferent de obiectul ei. Codul Civil
stabilește în art. 1470 că orice plată presupune o îndatorire. Dacă o astfel de datorie nu există, dar s-a făcut o plată,
aceasta apare ca fiind lipsită de cauză. Plata nedatorată este acel fapt licit, care constă în executarea de către o
persoană a unei obligații, care nu îi revenea și care a fost făcută fără intenția de a plăti datoria altuia. Efectuarea unei
plăți nedatorate dă naștere în virtutea legii unui raport juridic, în raportul căruia, cel care a fătut plata devine creditorul
unei obligații de restituire a ceea ce a plătit, iar cel care a primit plata este debitorul acelei obligații.
 Îmbogățirea fără justă cauză:
Reprezintă faptul juridic licit, prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama unui patrimoniu al altei
persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Acest act dă naștere prin voința legii, unei obligații , în
sarcina celui al căriu patrimoniu a fost mărit, de a restitiui în limitele acestei măriri ceea ce a primit necuvenit, către
cel al cărui patrimoniu s-a diminuat. Acesuia din urmă i se recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni în justiție,
prin care să pretindă restituirea.