Sunteți pe pagina 1din 116

Cuprins

Unitatea de învăţare 1 INTRODUCERE ÎN ENTOMOLOGIE AGRICOLĂ. CARACTERE GENERALE ALE INSECTELOR. MORFOLOGIA EXTERNĂ A INSECTELOR. CAPUL

Unitatea de învăţare 2 MORFOLOGIA EXTERNĂ A INSECTELOR. TORACELE. ABDOMENUL

Unitatea de învăţare 3 ORGANIZAŢIA INTERNĂ A INSECTELOR

8

18

26

Unitatea de învăţare 4 BIOLOGIA INSECTELOR. REPRODUCEREA. TIPURI DE REPRODUCERE. DEZVOLTAREA INSECTELOR 35

Unitatea de învăţare 5 ECOLOGIA INSECTELOR. CARACTERIZAREA ŞI SISTEMATICA INSECTELOR. INSECTE APTERIGOTE. INSECTE PTERIGOTE (I)

5

43

Unitatea de învăţare 6 CARACTERIZAREA ŞI SISTEMATICA INSECTELOR. INSECTE APTERIGOTE. INSECTE PTERIGOTE (I)

51

Unitatea de învăţare 7 INSECTE PTERIGOTE (II). DIVIZIUNEA HETEROMETABOLA INSECTE PTERIGOTE (III). DIVIZIUNEA HOLOMETABOLA. ORDINUL HYMENOPTERA. ORDINUL COLEOPTERA

60

Unitatea de învăţare 8 INSECTE PTERIGOTE (III). DIVIZIUNEA HOLOMETABOLA. ORDINUL LEPIDOPTERA. ORDINUL DIPTERA.

75

Unitatea de învăţare 9 CARACTERIZAREA ALTOR DĂUNĂTORI ANIMALI

81

Unitatea de învăţare 10 DAUNE, PAGUBE ŞI EVALUAREA LOR. PROGNOZA ŞI AVERTIZAREA DĂUNĂTORILOR. PROGNOZA APARIŢIEI ŞI ÎNMULŢIREA DĂUNĂTORILOR. AVERTIZAREA APLICĂRII TRATAMENTELOR CARANTINA FITOSANITARĂ.

87

Unitatea de învăţare 11 METODE AGROFITOTEHNICE. UTILIZAREA DE SOIURI REZISTENTE. METODE MECANICE. METODE FIZICE

95

Unitatea de învăţare 12 METODE BIOLOGICE DE COMBATERE

103

6

Unitatea de învăţare 13 ENTOMOFAGII DIN CULTURI

107

Unitatea de învăţare 14 METODA CHIMICĂ DE COMBATERE. NOTIUNI GENERALE. CLASIFICAREA PESTICIDELOR. COMBATEREA INTEGRATĂ

112

Bibliografie

119

7

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

INTRODUCERE ÎN ENTOMOLOGIE AGRICOLĂ. CARACTERE GENERALE ALE INSECTELOR. MORFOLOGIA EXTERNĂ A INSECTELOR. CAPUL

Cuvinte cheie: insecte, capsula cefalică, aparat bucal, antena, torace, aripi, abdomen, apendice genital.

Rezumat Entomologia generală studiază morfologia, filogenia, sistematica, biologia şi ecologia speciilor de insecte. Factorul principal care a contribuit la diversificarea lor este regimul de hrană; majoritatea insectelor sunt fitofage (cărăbuşul de mai, viermele vestic al rădăcinilor de porumb), hrănindu-se cu organe ale plantelor cultivate sau spontane (frunze, tulpini, flori, seminţe, fructe, rădăcini etc). Corpul insectelor este format din cap, torace şi abdomen. Capul este împărţit în 6 segmente şi prezintă o pereche de antene, organe vizuale şi aparatul bucal. Organele vizuale sunt reprezentate prin ochii compuşi ochii simpli (oceli). Antenele sunt apendice mobile, multiarticulate, în număr de două inserate pe cap în diferite poziţii. Aparatul bucal este reprezentat printr-un orificiul bucal înconjurat de o serie de apendice.

orificiul bucal înconjurat de o serie de apendice. Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

INTRODUCERE ÎN ENTOMOLOGIE AGRICOLĂ Entomologia este o ramură a zoologiei care se ocupă cu studiul insectelor. Noţiunea de entomologie provine din cuvintele greceşti "entomos" = segmentat şi "logos" = ştiinţă, în sens strict este ştiinţa care se ocupă cu studiul vieţuitoarelor care au corpul segmentat. În prezent se cunosc peste un milion de specii de insecte (reprezentând peste 80% din totalul speciilor regnului animal), determinate şi clasificate, apreciindu-se că mai există şi alte specii, încă necunoscute. Primele referiri despre insecte au fost realizate încă din cele mai vechi civilizaţii antice, o primă clasificare a insectelor este datorată lui Aristotel. În ţara noastră s-au făcut referiri pentru prima dată, în folclor, iar primele date scrise au apărut în scrierile cronicarilor. Ca obiect de studiu entomologia este o ştiinţă vastă care include două ramuri mari: entomologia generală şi entomologia aplicată. Entomologia

8

generală studiază morfologia, filogenia, sistematica, biologia şi ecologia speciilor de in secte, iar entomologia

generală studiază morfologia, filogenia, sistematica, biologia şi ecologia speciilor de insecte, iar entomologia aplicată dezvoltă studiul practic al aspectelor ecologice, economice, tehnologice, de combatere şi implicaţiile sociale ale existenţei şi activităţii insectelor dăunătoare şi folositoare plantelor. Entomologia aplicată este împărţită la rândul ei în entomologie agricolă, care studiază speciile dăunătoare în ecosistemele agricole, entomologie forestieră, care se ocupă cu studiul insectelor dăunătoare pădurilor şi entomologie medicală ce studiază paraziţii şi vectorii unor boli la om şi animale. Entomologia agricolă este o ştiinţă cu profunde implicaţii practice, care are ca obiect de studiu răspândirea, importanţa economică, morfologia, biologia, ecologia, modul de dăunare, combaterea speciilor de dăunători prin diferite metode. Cei mai numeroşi dăunători sunt reprezentaţi de insecte, dar există şi alte specii care aparţin altor clase sau încrengături ale regnului animal cum ar fi moluştele, acarienii, nematodele, rozătoarele şi păsările. Pierderile cauzate de către dăunători, boli şi buruieni în agricultura mondială se ridică la câteva sute de milioane de tone, ceea ce în procente reprezintă aproximativ 35% din recoltele potenţiale. Din aceste procente, dăunătorii animali produc pagube ce reprezintă mai mult de o treime, (respectiv 14%). Entomologia, ca ştiinţă cu profunde implicaţii practice, are ca obiect de studiu importanţa economică, filogenia, sistematica, morfologia externă, anatomia şi fiziologia, biologia şi ecologia, metodele generale de prevenire şi combatere a organismelor dăunătoare. Este dificil de apreciat numărul speciilor dăunătoare, dar se poate stabili o ierarhie a acestora în funcţie de preponderenţa numerică şi pagubele produse, şi anume: insectele, acarienii, nematodele, răzătoarele, moluştele, păsările etc. Insectele, fiind cele mai numeroase nu rivalizează cu nici un grup de animale nevertebrate sau vertebrate, deoarece prin procesele metabolice evolutive şi prin plasticitatea lor ecologică, acestea au dobândit o deosebită importanţă practică. Factorul principal care a contribuit la diversificarea lor este regimul de hrană; majoritatea insectelor sunt fitofage (cărăbuşul de mai, viermele vestic al rădăcinilor de porumb), hrănindu-se cu organe ale plantelor cultivate sau spontane (frunze, tulpini, flori, seminţe, fructe, rădăcini etc). Există, însă şi specii de insecte care sunt utile, în special cele parazite (buburuza lucernei) ce contribuie la limitarea celor care sunt dăunătoare plantelor (afidele). Un alt grup important din punct de vedere a densităţii numerice este constituit din acarieni (acarianul roşu comun, acarianul făinii), care pot produce pagube însemnate plantelor şi produselor agricole. Rozătoarele (hârciogul, şoarecele de câmp) sunt considerate de către specialişti un real pericol pentru plantele în vegetaţie şi pentru cele depozitate, dar pot fi totodată şi vectori ai unor agenţi patogeni la om şi animale. Entomologia agricolă este strâns legată de alte discipline cum ar fi Fiziologia, Chimia, Botanica, Ecologia, Fitotehnia, Agrotehnica, Fitopatologia, Pomicultura, Viticultura, Maşini agricole, datorită problemelor complexe cu care aceasta se confruntă.

9

Caractere generale ale insectelor La ora actuală, pe glob sunt cunoscute foarte multe specii de insecte, peste un milion sunt determinate ştiinţific, dar se estimează că numărul total se ridică la 3 - 3,5 milioane. Insectele reprezintă peste 70% din totalul speciilor regnului animal, fiind cele mai numeroase vieţuitoare. Se întâlnesc pretutindeni, fiind adaptate la cele mai diverse condiţii ecologice. Pot fi prezente pe plante, pe animale, în plante, în corpul animalelor, în aer, apă şi sol. Dimensiunile lor variază de la 0,2 mm (Mymaridae, Hymenoptera) la 350 mm (Phasmidae). Corpul insectelor este format din cap, torace şi abdomen

(fig.1.1).

este format din cap, torace şi abdomen (fig.1.1). Fig. 1.1 Aspectul general al unei insect (schem

Fig. 1.1 Aspectul general al unei insect (schemă) fr frunte; ge obraji; md mandibule; lb – labium (buza inferioară); prn – pronot; mzn mezotorace; mtn – metatorace (după Keller, din Ghizdavu şi col., 1997)

Capul este format din 6 segmente şi prezintă o pereche de antene, organe vizuale şi aparatul bucal. Toracele este format din 3 segmente, pe fiecare segment se articulează latero-ventral câte o pereche de picioare, iar pe cel de-al doilea şi al treilea segment se inseră câte o pereche de aripi. La unele insecte aripile lipsesc (Apterygota), iar la altele există doar o singură pereche de aripi dezvoltată (Diptera). Abdomenul este alcătuit din 7-11 segmente, la care se adaugă telsonul (fig. 1.2). Insectele au corpul acoperit cu un înveliş protector chitinos, rezistent care constituie exoscheletul (Pălăgeşiu, 1993). Sistemul circulator este

10

deschis. respiraţia este, de obicei traheană, uneori poate fi tegumentară. Sexele sunt, în general separate, iar dezvoltarea postembrionară se face prin metamorfoză.

iar dezvoltarea postembrionară se face prin metamorfoză. Fig. 1.2 Părţ i componente ale unei insecte din

Fig. 1.2 Părţi componente ale unei insecte din ordinul Coleoptera (foto original realizat în anul 2014, în baza materialului conservat existent la disciplină)

MORFOLOGIA EXTERNĂ Capul Capul insectelor adulte este reprezentat de o capsulă chitinoasă, puternic sclerificată, rigidă. Forma capului este adesea globuloasă, dar poate fi alungită, de formă hemisferică etc. La unele insecte capul se prelungeşte prin rostru. Capsula cefalică prezintă 2 orificii, unul anterior, orificiul bucal şi unul posterior, orificiul occipital. Porţiunea care face legătura între cap şi protorace formează gâtul (collum). Capul se leagă de torace printr-o membrană intersegmentară numită cervicum. Capul este constituit din 6 segmente: preantenular, antenular, intercalar, mandibular,maxilar şi labial. Suprafaţa capsulei cefalice este separată prin suturi (şanţuri) în mai multe regiuni; acestea sunt: fruntea (frons), clipeusul (clypaeus) care poate fi divizat în anteclipeus si postclipeus, obrajii (genae) tâmplele (tempora), creştetul (vertex), occipitalul (occiput) şi postoccipitalul (postocciput). Aceste regiuni sunt divizate cu ajutorul suturilor:

sutura epicranială (formată din sutura coronară şi suturile frontale), sutura clipeo-frontală, sutura clipeo-labrală, sutura transversală a clipeusului, sutura occipitală, sutura postoccipitală şi suturile gulare.

11

În raport cu axul longiudinal al corpului, capsula cefalică poate avea 3 poziţii existând 3 tipuri de cap: cap prognat cu orificiul bucal şi organele bucale îndreptate înainte, axul capului fiind în acelaşi plan cu axul corpului (urechelniţă); cap ortognat cu orificiul bucal şi organele bucale îndreptate în jos, axul capului fiind aproximativ perpendicular pe axul corpului (lăcusta călătoare) şi cap hipognat cu orificiul bucal şi organele bucale îndreptate în jos şi posterior, axul capului formând un unghi ascuţit cu axul corpului (gândacul negru de bucătărie) Organele vizuale sunt reprezentate prin ochii compuşi (faţetaţi) în număr de 2, dispuşi pe părţile laterale ale capului şi ochii simpli (oceli) în număr de 1-3 situaţi pe frunte.

Antenele sunt apendice mobile, multiarticulate, în număr de două inserate pe cap în diferite poziţii (fig. 1.3). Antena normal dezvoltată este formată din următoarele părţi: (fig. 1.3) un articol bazal scapul (scapus) mai lung, pedicelul (pedicellus) este un articol mai mic legat de scap şi flagelul sau funiculul (flagellus, funiculum) format din restul articolelor antenale, dar lipsit de muşchi proprii.

flagel pedicel scap
flagel
pedicel
scap
dar lipsit de muşchi proprii. flagel pedicel scap Figura 1.3 Antena de insectă. Schemă (stânga) (după

Figura 1.3 Antena de insectă. Schemă (stânga) (după Imms citat de Jacobs, Seidel); cap cu antene inserate -imagine originală (dreapta)

In funcţie de forma şi mărimea articolelor antenale precum şi de succesiunea lor, antenele variază foarte mult ceea ce prezintă o deosebită însemnătate sistematică. Pot fi drepte sau geniculate la care scapul formează un unghi drept faţă de restul antenei. Ele pot fi de asemenea regulate formate din articole mai mult sau mai puţin egale şi neregulate alcătuite din articole diferite ca mărime sau formă. Din aceste două grupe fac parte mai multe tipuri de antene:

Antenele regulate (aequales) se clasifică în: antene filiforme, formate din articole de aproape aceeaşi grosime (Acrididae); antene setiforme la care articolele antenale se subţiază treptat spre extremitatea lor terminală (Tettigonidae); antene moniliforme cu articole·sferice, evident separate unele de altele asemănător unui şirag de mărgele (Tenebrio); antene serate la care articolele antenale au câte o excrescenţă laterală, în ansamblu se aseamănă

12

cu lama unui fierăstrău (Elateridae); antene pectinate cu articole antenale ce prezintă excrescenţe orientate într-o singură parte, în ansamblu se aseamănă cu un pieptene (unele specii de lepidoptere); antene bipectinate cu articole antenale puternic dezvoltate pe ambele părţi se aseamănă cu un pieptene dublu (unele specii de lepidoptere) şi antene penate ce prezintă excrescenţe lungi, filamentoase dispuse ca o pană (Culicidae). Antenele neregulate (inaequales) pot fi: antene clavate la care articolele terminale se îngroaşă treptat spre vârf (Pieridae); antene măciucate cu articolele terminale îngroşate brusc spre vârf. Acestea la rândul lor pot fi:

compacte, cu articolele strâns unite între ele (Paussidae), lamelate, cu articolele lăţite ca nişte lamele şi mobile (unele Scarabeidae) şi pectinate la care articolele măciucii sunt dezvoltate în formă de pieptene (Lucanus); antene aristate cu scapul şi pedicelul bine dezvoltate iar flagelul fixat lateral pe pedicel şi are aspectul unei ariste (Muscidae). Rolul antenelor este primordial senzitiv, olfactiv, tactil; iar secundar pot servi ca organe prehensoare sau pentru direcţionare în timpul zborului.

prehensoare sau pentru direcţionare în timpul zborului. Aparatul bucal. Orificiul bucal este înconjurat de o serie

Aparatul bucal. Orificiul bucal este înconjurat de o serie de apendice care formează aparatul bucal. În funcţie de felul de hrană al insectelor, acesta poate fi diferit conformat. Aparatul bucal primitiv din care au derivat toate celelalte aparate bucale este aparatul bucal pentru rupt şi masticat. Aparatul bucal pentru rupt şi masticat. Este adaptat pentru ruperea şi masticarea hranei solide fiind format din următoarele părţi componente:

labrum, mandibule, maxile şi labium (fig. 1.4).

Figura 1.4 Aparat bucal pentru rupt şi masticat: labium şi maxilă; Schemă (stânga)(după Leonardi, 1993);
Figura 1.4 Aparat bucal pentru rupt şi masticat: labium şi maxilă; Schemă
(stânga)(după Leonardi, 1993); labrum şi mandibule-Lucanus cervus, foto
original (dreapta)

Labrum sau buza superioară este o piesă nepereche articulată de clipeus. Are marginea inferioară rotunjită şi marginea superioară dreaptă.

13

Mandibulele sunt în număr de două, aşezate inferior şi lateral faţă de labrum. Au rol de apucare, rupere şi triturare a hranei. Fiecare mandibulă este formată dintr-o bucată şi are o formă aproximativ triunghiulară putând prezenta dinţi chitinoşi pe faţa mediană internă. Maxilele sunt în număr de două, situate sub mandibule. O maxilă este constituită din următoarele piese: cardo, stipes, galea, lacinia şi palpii maxilari. Cardo este un articol mai scurt şi îngust care se articulează cu epicraniul. La capătul său distal sunt înseraţi doi lobi chitinoşi, unul intern - lacinia - mai lat la bază şi mai ascuţit la vârf şi unul extern - galea - mai îngust. Pe stipes, pe faţa laterală, pe o mică proeminenţă (palpiger) se articulează palpii maxilari formaţi din 1 - 6 articole, cu rol senzitiv. Labium sau buza inferioară este o piesă nepereche situată în partea inferioară a orificiului bucal. Are rol în finisarea triturării hranei, la formarea bolului alimentar şi împingerea lui spre faringe. Labium este constituit din următoarele piese: submentum, mentum, paraglose, glose şi palpi labiali (1- 3) articole. Uneori pe faţa internă a labiumului se află o proeminenţă mai mult sau mai puţin dezvoltată numită hipofarinx. Aparatul bucal pentru rupt şi masticat se întâlneşte la insectele din ordinele: Orthoptera, Blattaria, Isoptera, Coleoptera, larve din ordinul Lepidoptera, etc. Aparatul bucal pentru rupt, lins şi supt. Este constituit din labrum, mandibule, maxile şi labium. În comparaţie cu aparatul bucal pentru rupt şi masticat, la aparatul bucal pentru rupt şi supt au survenit următoarele modificări: Labrumul este mai lung şi mai îngust, iar mandibulele au dinţii chitinoşi mai bine dezvoltaţi. Maxilele sunt mai alungite. Cardo este mai scurt şi subţire. Stipesul este masiv şi alungit. Galea este foarte dezvoltată având aspectul unei lame de cuţit. Lacinia a dispărut. Palpii maxilari sunt reduşi. Cele două maxile sunt unite printr-o piesă nepereche numită lorum. Labiumul este mult alungit. Submentum este mai mult sau mai puţin triunghiular şi se articulează la cap prin lorum. Mentum este puternic dezvoltat, alungit şi gros. Glosele se unesc pe feţele lor interne formând limba. La vârf se găseşte o formaţiune numită labelum. Paraglosele sunt reduse la nişte lobi scurţi. Palpii labiali sunt bine dezvoltaţi şi alungiţi. Acest tip de aparat bucal se întâlneşte la insecte din ordinul Hymenoptera (albine, bondari). Aparatul bucal pentru înţepat şi supt (fig. 1.5). Este adaptat pentru hrănirea cu substanţe lichide. A suferit următoarele modificări: labrum este redus, acoperind partea bazală a şanţului labial. Labium este alungit, ascuţit spre vârf. Pe faţa superioară se găseşte un jgheab labial. În interiorul jgheabului se găsesc maxilele şi mandibulele. Mandibulele sunt alungite şi dinţate la vârf, mărginind maxilele. Maxilele sunt de asemenea alungite fără dinţi la vârf, dar foarte ascuţite şi subţiri. Între cele două maxile se găseşte hipofarinxul. Maxilele alipite, delimitează două canale, unul superior canalul alimentar pentru sugerea hranei şi unul inferior canalul salivar prin care se scurge saliva. Acest tip de aparat bucal se întâlneşte la insectele din ordinele:

Heteroptera şi Homoptera şi cu unele mici modificări la Thysanoptera. Aparatul bucal pentru supt. Este adaptat pentru aspirat hrană lichidă. El este constituit din maxile bine dezvoltate; labrumul, mandibulele şi

14

labium fiind reduse. Labrumul se prezintă ca o proeminenţă foarte îngustă situată la baza trompei imediat sub clipeus. Mandibulele sunt reduse la două mici proeminenţe aşezate pe laturile zonei clipeale. Maxilele sunt bine dezvoltate formând o trompă.

clipeale. Maxilele sun t bine dezvoltate formând o trompă. Figura 1.5 . Aparat bucal pentru înţepat

Figura 1.5. Aparat bucal pentru înţepat şi supt întâlnit la heteroptere (după Lăcătuşu şi Pisică, 1980, modificat )

Aceasta este formată din cele două galee, foarte dezvoltate, alungite îndoite în formă de uluc şi alipite pe linia mediană, formând astfel un tub deschis la vârf. Palpii maxilari sunt reduşi la două mici excrescenţe situate la baza trompei. Labium este foarte redus. Palpii labiali sunt dezvoltaţi şi aşezaţi pe laturile trompei. Ei sunt formaţi din trei articole şi sunt acoperiţi cu peri. Acest tip de aparat bucal se întâlneşte la insecte din ordinul Lepidoptera. Aparatul bucal pentru lins. Este adaptat pentru lingerea şi sugerea hranei, fiind format dintr-un labium foarte bine dezvoltat, din labrum şi maxile reduse. Labrum este mult redus şi situat pe faţa superioară a labiumului sub forma unei proeminenţe chitinizate, triunghiulare. Mandibulele au dispărut. Maxilele sunt reduse. Palpii maxilari sunt uniarticulaţi, bine dezvoltaţi şi situaţi la baza labiumului. Labium este bine dezvoltat, tubular şi nearticulat formând o trompă îndoită la mijloc în formă de cot. La extremitatea distală prezintă două umflături ca două periniţe numite labele reprezentând palpii labiali modificaţi. Labelele sunt străbătute de numeroase vase capilare care se deschid la exterior şi în canalul labiumului. În ulucul trompei se găseşte hipofarinxul. Acest tip de aparat bucal îl întâlnim la insecte din ordinul Diptera (muşte).

15

Cunoaşterea tipurilor de aparate bucale are însemnătate atât în determinarea insectelor cât şi în combaterea acestora prin folosirea pesticidelor adecvate.

Concepte şi noţiuni de reţinut

Corpul insectelor este format din cap, torace şi abdomen.

Abdomenul este partea cea mai voluminoasă a corpului.

Aripile insectelor sunt, în general în număr de două perechi

situate latero-dorsal, prima pe mezotorace, a doua pe metatorace. La diptere este bine dezvoltată numai perechea de pe mezotorace, iar la strepsiptere cea de pe metatorace.

Rolul antenelor este primordial senzitiv, olfactiv, tactil iar

secundar pot servi ca organe prehensoare sau pentru direcţionare în

timpul zborului.

Aparatul bucal pentru rupt şi masticat este considerat primitiv,

prin transformări, toate celelalte aparate bucale este.

La insectele dăunătoare culturilor agricole se întâlnesc 5 tipuri de aparate bucale.

Întrebări de autoevaluare:

1. Care este factorul principal care a stat la baza diversificării

organismelor nevertebrate?

2. Enumeraţi principalele grupe de organisme animale dăunătoare în agroecosissteme.

3. Care sunt caracterele generale ale insectelor?

4. Care dintre următoarele noţiuni sunt regiuni ale capului?

□ mandibula

□ vertexul

□ creştetul

labrumul

5. Care dintre următoarele tipuri de antene sunt neregulate?

□ clavate

□ filiforme

□ moniliforme

□ măciucate

6. Descrieţi aparatul bucal pentru rupt şi masticat şi menţionaţi

speciile de insecte la care este întâlnit.

7. Care sunt celelalte tipuri de aparate bucale si care sunt

modificarile survenite faţă de cel pentru rupt si masticat.

16

Bibliografie suplimentară de studiu aferentă lecţiei 1. Grozea Ioana, 2004, Zoologie agricolă, Ed. Mirton, 170

Bibliografie suplimentară de studiu aferentă lecţiei

1. Grozea Ioana, 2004, Zoologie agricolă, Ed. Mirton, 170 pag.

2. Leonardi C., 1993, Insekten, Verleght Bei, Kaiser Klagenfurt.

3. Linssen E.F.,1996, Insects. Penguin books, Revised Edition.

4. Oltean Ion, Porca Monica, Ghizdavu Iustin, 2004, Entomologie generală, Ed. Digital Data, Cluj, 428 pag.

5. Pălăgeşiu I, Sânea Nicolae, Petanec Doru, Grozea Ioana, 2000, Ghid practic de Entomologie agricolă şi horticolă, Edit. Mirton, Timişoara

17

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2

MORFOLOGIA EXTERNĂ A INSECTELOR. TORACELE. ABDOMENUL

Cuvinte cheie: torace, sclerit, tergum, sternum, pleure, protorace, mezotorace, metatorace, aripă, picior, abdomen, apendice genital.

Rezumat Toracele este format din 3 segmente: protorace, mezotorace şi metatorace; pe fiecare segment se articulează latero-ventral câte o pereche de picioare, iar pe cel de-al doilea şi al treilea segment se inseră câte o pereche de aripi. Un segment toracic este constituit din mai multe plăci chitinoase numite sclerite. În partea dorsală a inelului toracic este situat scleritul numit tergum sau notum, ventral se găseşte sternum, iar lateral pleurele. Abdomenul este alcătuit din 7-11 segmente, la care se adaugă telsonul. Abdomenul este format dintr-un sclerit sau arc dorsal, urotergit, un arc ventral urosternit, şi din două arcuri laterale, uropleure, iar legătura dintre segmente este asigurată de membrane conjunctive.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

Toracele Toracele constituie partea mediană a corpului insectei şi este format din trei segmente: anterior -protoracele, median - mezotoracele şi posterior metatoracele. Protoracele prezintă latero - ventral o pereche de picioare, iar mezotoracele şi metatoracele prezintă latero - dorsal câte o pereche de aripi şi latero - ventral câte o pereche de picioare (fig. 2.1). Un segment toracic este constituit din mai multe plăci chitinoase numite sclerite. În partea dorsală a inelului toracic este situat scleritul numit tergum sau notum, ventral se găseşte sternum, iar lateral pleurele (fig. 2.1). Astfel, protoracele este alcătuit din pronot, propleure şi prostern, mezotoracele din mezonot, mezopleure, mezostern iar metatoracele din metanot, metapleure, metastern. Se constată, la unele insecte, că scleritul dorsal (notum sau tergum) se poate împărţi în diviziuni secundare: prescutum, scutum, scutellum şi postscutellum (postnotum). Mai evident apare scutelul mezotoracelui la unele heteroptere, coleoptere etc. Pleurele pot fi divizate prin sutura pleurală, în epistern şi epimer. Sternul poate prezenta diviziuni secundare ca:

presternum, sternum, sternellum, şi posternellum.

18

Figura 2.1. Segment toracic; Secţiune transversală schematică printr -un segment toracic (stânga); a - tergit;
Figura 2.1. Segment toracic; Secţiune transversală schematică printr -un segment toracic (stânga); a - tergit;

Figura 2.1. Segment toracic; Secţiune transversală schematică printr-un segment toracic (stânga); a - tergit; b - sternit; c - pleura; d - aripa; e - picior (după Duvlea şi col.); metatorace -foto original (dreapta)

Duvlea şi col.); metatorace -foto original (dreapta) La insectele alergătoare, înotătoare, săritoare,

La insectele alergătoare, înotătoare, săritoare, săpătoare (gândaci de bucătărie, buhai de baltă, lăcuste, coropişniţe) este mai bine dezvoltat protoracele, pe când la cele bune zburătoare (muşte, unele viespi, fluturi etc.) sunt mai dezvoltate mezotoracele şi metatoracele.

Piciorul este un apendice articulat cu funcţia primară de locomoţie. La insecte sunt în număr de 6, câte o pereche pe fiecare segment toracic. Părţile componente ale unui picior tipic de insectă sunt: coxa, segmentul bazal articulat prin doi condili de torace, trohanterul, un articol scurt ce face legătura între coxă şi femur, femurul care este, în general, componenta cea mai dezvoltată a piciorului şi poate prezenta dinţi, peri, spini etc; tibia, este de obicei bine dezvoltată, alungită şi mai subţire, prezintă uneori spini, pinteni, peri, tarsul, alcătuit din 1-5 articole dintre care articolul bazal se numeşte metatars iar ultimul, situat distal, pretars. Adesea pe acest articol sunt dispuse gheare (fig. 2.2) La unele insecte pe pretars se găsesc organe cu rol, în general, adeziv. Astfel, la tripşi de exemplu se găseşte o prelungire mediană în formă de lob: arolium, la unele specii de muşte se află o prelungire mediană, ca un păr lung, rigid, numit empodium, iar la alte specii de muşte se găsesc două prelungiri sub formă de lobi, numite pulvili. In corelaţie cu condiţiile de mediu, cu modul de viaţă al insectelor, respectiv în raport cu funcţiile pe care le îndeplinesc, picioarele au suferit modificări, deosebindu-se diferite tipuri: picioare pentru mers şi alergat (fig. 2.2), caracterizate prin articole proporţional dezvoltate (Carabidae, Cicinellidae, Blattidae etc.); picioare pentru sărit, cu femurele posterioare îngroşate, iar tibiile lungi şi subţiri (Acrididae, Tettigoniidae etc.) sau cu coxa, trohanterul şi femurul bine dezvoltate (Cicadidae, Psyllidae etc.), picioare pentru apucat (prehensoare), care au coxele alungite, trohanterele scurte, iar

19

partea internă a femurelor anterioare prevăzute cu un jgheab în care intră tibia ca într-o teacă (Mantis etc.); picioare pentru săpat, la care, în general, picioarele anterioare prezintă următoarele modificări: coxa este scurtă şi lată, trohanterul împărţit în două articole, femurul lăţit şi alungit, tibia lată şi scurtă, cu dinţi situaţi distal, tarsul scurt, cu primele două articole late şi dinţate (Gryllotalpa etc.); picioare pentru înot, având tarsele picioarelor mediane şi posterioare lăţite şi acoperite cu peri (Dytiscus); picioare pentru fixat, la care picioarele anterioare prezintă articolele tarsale l, 2 şi 3 lăţite, cu numeroase ventuze şi perişori.

l, 2 şi 3 lăţite, cu numeroase v entuze şi perişori. Figura 2.2. Piciorul la insecte;

Figura 2.2. Piciorul la insecte; Picior tipic de insectă (stânga) a-coxa, b- trohanter, c-femur, d-tibia,e-tars, f-gheare; picior adaptat penstru mers şi alergat la coleoptere (foto original) (dreapta)

Articolul 1 este bine dezvoltat şi poartă două ventuze mai mari, cât şi numeroase ventuze mici (Dytiscus); picioare pentru transportat şi colectat, conformare în care ultima pereche de picioare prezintă tibia lăţită distal, iar partea externă cu o adâncitură longitudinală "coşuleţul" mărginită de numeroşi peri. Primul articol tarsal prezintă pe faţa internă mai multe şiruri de peri care constituie "periuţa". Cu aceasta albina adună polenul de pe corp şi-l depozitează în coşuleţul de pe celălalt picior (Apis melifica); picioare pentru curăţat, care prezintă un pinten situat la extremitatea distală a tibiei şi primului articol tarsal (Apis melifica); picioare pentru agăţat, cu tibia ce prezintă o scobitură care este mărginită de unicul articol tarsal curbat şi. ascuţit la vârf, formând un fel de cleşte (Pediculus).

Aripa este o expansiune expansiune tegumentară formată din două evaginaţii ale tergumului şi pleurei, a căror feţe se suprapun şi se alipesc, acestea fiind străbătute de trahei. În dreptul traheilor membranele sunt mai chitinizate şi îngroşate constituind nervurile (venule), cu rol în susţinerea aripii.

Aripile insectelor sunt, în general în număr de două perechi situate latero-dorsal, prima pe mezotorace, a doua pe metatorace. La diptere este

20

bine dezvoltată numai perechea de pe mezotorace, iar la strepsiptere cea de pe metatorace. În general aripile anterioare sunt mai mari decât cele posterioare (lepidoptere), dar sunt şi insecte la care aripile posterioare sunt mai dezvoltate (strepsiptere). Forma aripilor poate fi: triunghiulară (ortoptere), ovală (lepidoptere), alungită (odonate, himenoptere etc.). Aripa prezintă mai multe regiuni: baza (basis), partea cu care se prinde de torace, marginea exterioară (termen), opusă bazei, marginea anterioară sau costală (costa), îndreptată înainte în timpul zborului, marginea posterioară (dorsum), partea opusă costei. Unghiul dintre costă şi termen se numeşte vârf (apex) şi reprezintă partea distală cea mai depărtată de torace, iar unghiul dintre termen şi dorsum se numeşte tornus (fig. 2.3).

Figura 2.3 Aripa. Regiunile aripii (după Friese) (stânga); aripi de tip elitre la coleoptere (dreapta)(foto
Figura 2.3 Aripa. Regiunile aripii (după Friese) (stânga); aripi de tip elitre
la coleoptere (dreapta)(foto original)

Nervurile apar sub forma unei reţele de tuburi chitinoase, cu nervi, trahei şi hemolimfă în interior, care după orientare pot fi nervuri longitudinale şi nervuri transversale, formând în totalitatea lor nervaţia aripii (fig.2.4).

formând în totalitatea lor nervaţia aripii (fig. 2.4). Figura 2.4 Schema nervaţiei unei aripi (după Weber)

Figura 2.4 Schema nervaţiei unei aripi (după Weber)

Nervurile longitudinale sunt: nervura costală (vena costalis) neramificată (Co), nervura subcostală (vena subcostalis), cu două ramificaţii, nervura radială (vena radialis), cu 5 ramificaţii, nervura medială (vena

21

medialis), cu 4 ramificaţii, nervura cubitală (vena cubitalis) frecvent cu două ramuri (Cu1,Cu2), nervura anală (vena analis), cu l - 5 ramuri şi una două nervuri jugale (venae jugalis). Nervurile transversale pot fi: radialo-medială, medio-cubitală. Denumirea nervurilor indică nervurile longitudinale pe care le unesc. Suprafaţa aripii delimitată de două nervuri longitudinale se numeşte câmp, iar acesta poate fi: costal, anal, radial, medial, jugal, axial. Porţiunea aripii delimitată de două nervuri longitudinale şi două nervuri transversale se numeşte celulă (celula cubitală, celula radială etc). Structura şi consistenţa aripii este, de asemenea, variată. Astfel se întâlnesc: aripi membranoase, fine, elastice, nude (muşte, viespi etc sau acoperite cu solzi (fluturi) (fig. 2.5); tegmine, slab chitinizate (pergamentoase), cu nervaţie bogată (prima pereche de aripi la ortoptere); hemielitre, chitinoase la bază şi membranoase distal (prima pereche de aripi la heteroptere), elitre, complet chitinizate (prima pereche de aripi la coleoptere) (fig. 2.3). La elitre baza, spre marginea anterioară, prezintă o convexitate - umărul (humerus). Linia de atingere a celor două elitre se numeşte sutură (sutura). Suprafaţa elitrelor poate fi netedă (Coccinellidae) sau brăzdată de şanţuri numite striuri, spaţiile dintre ele constituind interstriurile.

striuri, spaţiile dintre ele constituind interstriurile. Figura 2.5 Aripi membranoase cu solzi (fluturi) (foto

Figura 2.5 Aripi membranoase cu solzi (fluturi) (foto original realizat de as. A. Virteiu, în anul 2014 în sala de Entomologie)

După omogenitate aripile pot fi: omogene, când ambele perechi au aceiaşi consistenţă (homoptere, himenoptere); heterogene, când aripile anterioare au consistenţă diferită faţă de cele posterioare (coleoptere, ortoptere etc.) şi mixte, când aripile anterioare sunt heterogene (hemielitre) iar cele posterioare omogene (heteroptere). La tripşi aripile sunt franjurate. După mărime cele două perechi de aripi pot fi diferite, la diversele grupe de insecte. Se întâlnesc insecte având aripi anterioare şi posterioare de aceeaşi mărime şi formă (Odonata); aripi anterioare mai dezvoltate ca

22

cele posterioare (Lepidoptera); aripi posterioare reduse la haltere (Diptera); aripi posteroiare reduse la rudimente sau absente (masculii de la Coccidae, Ephemeridae). Aripile membranoase servesc, în general ca organe de zbor. Ritmul bătăilor aripilor variază de la 9 bătăi/secundă (Pieris brassicae) la 594 bătăi/secundă (Culex pipiens).

Abdomenul Abdomenul este ultima şi cea mai voluminoasă parte a corpului insectelor, în interiorul cărora se găsesc organele digestive, genitale etc. Este alcătuit din segmente abdominale (fig. 2.6) care variază de la 5-6 la cărăbuşi la 11-12 la libelule. În general la insectele evoluate numărul de segmente distincte este mai mic. Poate prezenta forme diferite: cilindric, oval, rotund, turtit dorso-ventral sau lateral etc. Abdomenul este format dintr-un sclerit sau arc dorsal, urotergit, un arc ventral urosternit, şi din două arcuri laterale, uropleure, iar legătura dintre segmente este asigurată de membrane conjunctive. Ultimul urotergit abdominal se numeşte pigidiu (pygidium) sau placa anală, iar ventral se situează placa genitală sau subgenitală. Scleritele segmentelor abdominale pot fi diferit dezvoltate: la viespi, albine, libelule, tergitele apar mai dezvoltate decât sternitele, pleurele fiind îndreptate spre partea ventrală; la ploşniţe pleurele sunt foarte reduse sau lipsesc.

Figura 2.6 Abdomenul la insecte; abdomen la coleoptere (stânga) (foto original); tipurile de abdomen (dreapta)
Figura 2.6 Abdomenul la insecte; abdomen la coleoptere (stânga) (foto
original); tipurile de abdomen (dreapta)
a - abdomen sesil; b - abdomen suspendat; c - abdomen peţiolat
(după Berlese şi Lang)

După modul cum se leagă cu toracele, se disting 3 tipuri de abdomen:

abdomen sesil, legat anterior direct pe toată suprafaţa de metatorace (ortoptere, coleoptere etc.), abdomen suspendat, la care primul segment abdominal este contopit cu metatoracele, constituind segmentul median (propodeu), iar al doilea segment abdominal este puternic îngustat, formând

23

o gâtuitură (Vespidae); abdomen peţiolat, la care 1 - 2 segmente abdominale ce urmează după propodeum se îngustează mult, în formă de peţiol (Ichneumonidae) (fig. 2.6). La unele specii în această regiune se găsesc diferite apendice cum sunt: cercii, stilii, aparatul pentru sărit, apendicele genitale etc. Cercii sunt apendici perechi, articulaţi sau nearticulaţi, situaţi în general, pe segmentul 11. Ei pot fi simpli, alungiţi şi păroşi (coropişniţă), în formă de cleşte (urechelniţă) etc. Ei sunt consideraţi ca având, în general, un rol olfactiv sau în facilitarea actului copulator. Stilii sunt apendici mobili, nearticulaţi, situaţi pe urosternitele unor apterigote (tisanure, diplure) servind la îndepărtarea abdomenului de sol. Aparatul pentru sărit este format din tubul ventral, formaţie adezivă de suport, retinaculum, şi furca . Furca se agaţă de retinacul şi prin extensiunea musculară, scăpând de acesta, loveşte în substrat şi aruncă animalul înainte. Corniculele sunt două proeminenţe tubulare, conice, dilatate sau nu, situate pe segmentul 5 abdominal al afidelor. Apendicele genitale sunt formaţiuni chitinoase articulate sau nearticulate, situate în jurul orificiului genital. La masculi se numesc gonopode, iar la femele gonapofize. Gonopodele formează aparatul copulator al masculului, aedeagus, foarte important în sistematica insectelor. La femele gonapofizele formează ovipozitorul (terebră, oviscapt, tarieră), cu rol în depunerea ouălor. Acesta poate fi în formă de coasă la cosaşi, de lamă dinţată la viespile cu fierăstrău etc. La albine, viespi, ovipozitorul este transformat în ac cu venin. Pe segmentele abdominale ale unor larve de lepidoptere şi himenoptere se găsesc picioare false sau pseudopode.

Concepte şi noţiuni de reţinut

Aripa este o expansiune expansiune tegumentară formată din

două evaginaţii ale tergumului şi pleurei, a căror feţe se suprapun şi se

alipesc, acestea fiind străbătute de trahei.

Aripile insectelor sunt, în general în număr de două perechi

situate latero-dorsal, prima pe mezotorace, a doua pe metatorace.

Piciorul este un apendice articulat cu funcţia primară de

locomoţie. La insecte sunt în număr de 6, câte o pereche pe fiecare

segment toracic.

Abdomenul este alcătuit din segmente abdominale care

variază de la 5-6 la cărăbuşi la 11-12 la libelule. În general la insectele

evoluate numărul de segmente distincte este mai mic. Poate prezenta forme diferite: cilindric, oval, rotund, turtit dorso-ventral sau lateral

Apendicele genitale sunt formaţiuni chitinoase articulate sau nearticulate, situate în jurul orificiului genital.

24

Apendicele genitale sunt formaţiuni chitinoase articulate sau nearticulate, situate în jurul orificiului genital. 24
Întrebări de autoevaluare: 1. Care sunt diviziunile secundare ale toracelui? 2. Aripile sunt situate pe:

Întrebări de autoevaluare:

1. Care sunt diviziunile secundare ale toracelui?

2. Aripile sunt situate pe:

□ abdomen

mezotorace şi metatorace

protorace şi mezotorace

protorace şi metatorace

3. Menţionaţi care dintre tipurile de aripi sunt folosite la zbor:

□ membranoase cu solzi

□ membranoase simple

□ elitre

□ balansiere

4. Din ce segmente este alcătuit piciorul insectelor?

5. Care sunt tipurile de picioare frecvente la insectele subterane:

□ piciorul prehensor

□ picior pentru mers şi alegat

□ picior pentru săpat

□ picior penttru sărit

6. Care sunt apendicii abdominali întâlniţi la insecte?

7. Numărul redus de segmente abdominale sugerează caracteristica

de:

organism evoluat

organism primitiv

de: □ organism evoluat □ organism primitiv Bibliografie suplimentară de studiu aferentă lecţiei 1.

Bibliografie suplimentară de studiu aferentă lecţiei

1. Duvlea I., Pălăgeşiu I., 1987, Îndrumător de lucrări practice la entomologie agricolă. Litografia IAT.

2. Grozea Ioana, 2004, Zoologie agricolă, Ed. Mirton, 170 pag.

3. Leonardi C., 1993, Insekten, Verleght Bei, Kaiser Klagenfurt.

4. Linssen E.F., 1996, Insects. Penguin books, Revised Edition.

5. Oltean Ion, Porca Monica, Ghizdavu Iustin, 2004, Entomologie generală, Ed. Digital Data, Cluj, 428 pag.

6. Paşol P., Dobrin Ionela, 2001, Entomologie generală, Ed. Ceres, Bucureşti.

25

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

ORGANIZAŢIA INTERNĂ A INSECTELOR

Cuvinte cheie: mixocel, cuticulă, endoschelet, vas dorsal, stomodem, mezenteron, proctodeum, ganglionar, scalariform, glande endorine, glande exocrine, tuburile lui Malpighi, punga copulatoare, receptacul seminal, dimorfism sexual.

Rezumat Organizaţia internă a insectelor cuprinde sistemele: muscular, digestiv, respirator, circulator, excretor şi nervos şi aparatul reproducător şi tegumentul.Tubul digestiv este reprezentat prin intestinul anterior, mijlociu şi posterior. Sistemul circulator este de tip lacunar deschis şi este format din vasul dorsal situat în sinusul pericardial şi sânge, fiind lipsit de vase de sânge. Respiraţia este de tip trahean, mai rar tegumentară sau branhială. Sistemul nervos la insecte este ganglionar scalariform. Organele de simţ deservesc cele 5 simţuri de bază. vizual, auditiv, olfactiv, tactil, gustativ precum şi alte simţuri specifice: termal, static etc. Dimorfismul sexual constă în diferenţieri ale sexelor ce aparţin aceleaşi specii.

în diferenţieri ale sexelor ce aparţin aceleaşi specii. Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

ORGANIZAŢIA INTERNĂ Organizaţia internă a corpului insectelor cuprinde 6 sisteme principale (muscular, digestiv, respirator, circulator, excretor şi nervos), aparatul reproducător şi tegumentul. O secţiune transversală prin corpul insectei evidenţiază la exterior tegumentul iar la interior organele interne care formează cavitatea generală mixtă (mixocelul). Acesta este împărţit în trei sinusuri: dorsal, sinusul pericardial, ventral, sinusul perineural, median se află sinusul perivisceral.

Tegumentul

Corpul insectelor este acoperit cu un tegument elastic impregnat cu o substanţă chimică complexă numită chitină şi anumite substanţe de incrustaţie: ceruri, lipide, etc. Este alcătuit din 3 straturi: membrana bazală, epiderma şi cuticula. Cuticula este formată din exocuticulă, epicuticulă şi endocuticulă. Aceasta conferă tegumentului rezistenţă şi împreună cu apofizele ei chitinoase formează scheletul extern sau exoscheletul. tegumentul formează invaginaţii numite apodeme, care în ansamblu constituie scheletul intern sau endoscheletul. Cele mai dezvoltate apodeme se găsesc în regiunea capului unde formează endoscheletul capului

26

(tentorium). Endoscheletul toracelui se numeşte endothorax. Formaţiunile tegumentului sunt reprezentate prin sculptură, peri senzitivi şi glande. Culoar ea corpului insectelor poate fi tegumentară sau pigmentară. Tegumentul insectelor îndeplineşte următoarele Culoarea corpului insectelor poate fi tegumentară sau pigmentară. Tegumentul insectelor îndeplineşte următoarele roluri: apărare, susţinere, generează aripile, respiraţie şi transpiraţie.

Sistemul muscular Sistemul muscular al insectelor cuprinde un număr mare de muşchi (4041 la sfredelitorul tulpinilor). Muşchii sunt, în general, incolori, uneori pot fi de culoare brună sau portocalie. Se clasifică în muşchi somatici sau ai scheletului şi muşchi splanchnici sau ai viscerelor. Gruparea lor se poate face în muşchi cefalici, muşchi toracici, muşchi abdominali şi muşchi ai zborului. După funcţia lor pot fi flexori ce asigură mişcările de îndoire şi extensori ce asigură mişcările de extindere, de asemenea pot să fie abductori care realizează mişcările de îndepărtare şi adductori, de apropiere. Muşchii insectelor sunt cei mai perfecţionaţi din regnul animal.

Sistemul digestiv Sistemul digestiv la insecte este format din două părţi: tubul digestiv şi organele anexe. Tubul digestiv este reprezentat prin intestinului anterior, mijlociu şi posterior. Intestinul anterior (stomodeum) este constituit din faringe ca un sac, esofagul, tubular, guşa, ca o pungă, proventriculul (stomacul masticator), musculos şi cardia, intestinul mijlociu (mezenteron), la unele insecte (Blatta) cu nişte diverticule - cecumurile gastrice. Intestinul posterior (proctodeum) apare diferenţiat fiind format din valvula pilorică, ileum, colon şi rect care se deschide prin orificiul anal (fig. 3.1). Lungimea tubului digestiv variază în raport cu hrana astfel că la speciile fitofage acesta este de 5-10 ori mai lung decât corpul, iar la speciile zoofage este mai scurt. Glandele anexe sunt situate de-a lungul tractusului digestiv contribuind la realizarea digestiei şi fiind reprezentate prin: glandele salivare, glande endocrine şi glandele de excreţie. Digestia. Hrana insectelor este de origine vegetală, sau animală, solidă sau lichidă. Digestia începe odată cu introducerea hranei în cavitatea bucală unde are loc transformarea parţială a polizaharidelor în monozaharide, în guşă se continuă acţiunea enzimelor (la unele specii are rol de cameră de muiere sau de rezervor), în proventricol are loc finisarea prelucrării mecanice. Prelucrarea chimică se realizează în intestinul mijlociu sub acţiunea unor enzime (vare, glande endocrine şi glandele de excreţie. Digestia. amilaza, proteaza, peptidaza, etc.), iar în intestinul amilaza, proteaza, peptidaza, etc.), iar în intestinul posterior are loc absorbţia surplusului de apă şi eliminarea hranei nedigerate. Sistemul circulator este de tip lacunar deschis şi este format din vasul dorsal situat în sinusul pericardial şi sânge, fiind lipsit de vase de sânge. Vasul dorsal, fusiform, se întinde din partea posterioară a abdomenului până la cap şi este alcătuit din inimă şi aortă. Inima prezintă un număr variabil de cămăruţe piriforme (1-10), denumite ventriculite şi este suspendată în sinusul pericardial de nişte formaţiuni triunghiulare, muşchii aliformi. Aorta se prezintă ca un tub simplu care se întinde anterior din zona toracică până la ganglionii cerebroizi.

27

Fig. 3.1 Tubul digestiv la orientalis. Blatta a - faringe; b - esofag; c -

Fig.

3.1

Tubul

digestiv la orientalis.

Blatta

a - faringe; b - esofag; c - guşă; d - proventricul; e - cecumuri gastrice; f - tuburile

papile

- rectum. (după

Duvlea I. şi col.)

rectale; h

lui

Malpighi;

g

-

Sistemul circulator Sângele insectelor este alcătuit dintr-o substanţă lichidă numită plasmă, pigmenţi şi substanţe anorganice. Poate fi incolor sau galben, verde, roşu. Rolul sângelui este multiplu, funcţia principală fiind cea trofică, de transportare a substanţelor nutritive în corp, de imunizare prin digerarea microbilor, de excreţie prin transportarea produselor de dezasimilaţie, şi endocrină, de conducere a hormonilor în organism. Circulaţia. Este determinată de mişcările celor două diafragme, a muşchilor aliformi, ai ventriculitelor inimii şi ai abdomenului. Sub acţiunea acestora pereţii se dilată şi se contractă consecutiv prin diastolă (dilatare), când valvulele unui ventriculit se deschid iar sângele pătrunde în inimă şi sistolă (contractare), când sângele este împins în ventriculitul din faţă, valvulele laterale închizându-se. Circulaţia are un sens postero-anterior. La unele specii circulaţia este completată de organe pulsatorii anexe, denumite ampule (antenale, pedale).

pulsatorii anexe, denumite ampule (antenale, pedale) . Sistemul respirator Majoritatea insectelor au o respiraţie

Sistemul respirator Majoritatea insectelor au o respiraţie de tip trahean, la unele specii este tegumentară, iar la unele larve acvatice este branhială. Sistemul respirator este format dintr-un număr mare de trahei care sunt invaginaţii ale epidermei în formă de tuburi. Aceste trahei comunică cu exteriorul prin orificii numite stigme situate pe mezotorace, metatorace şi segmentele abdominale. Stigmele sunt în număr variabil (5-6 perechi la diptere, 10 perechi la lepidoptere) şi ajută la eliminarea apei din corp. Traheele (fig. 3.2) se ramifică în tot corpul şi sunt formate din matrice (hipoderma tegumentului) şi intimă. Traheele care pornesc din stigme se unesc şi formează trunchiurile traheale longitudinale, laterale şi mediane legate între ele. Ramura dorsală serveşte inima, musculatura şi tegumentul dorsal, cea ventrală serveşte muşchii, tegumentul ventral şi lanţul nervos

28

ventral, iar cea viscerală serveşte organele interne. Aceste ramuri se subîmpart în tuburi cu diametrul din ce în ce mai mic formând o reţea vastă alcătuită din traheide şi ramificaţiile lor, traheole, care se termină cu celulele traheene.

lor, traheole , care se termină cu celulele traheene . Fig 3.2 Sistemul respirator trahean (Leonardi,

Fig 3.2 Sistemul respirator trahean (Leonardi, 1993)

Respiraţia. La majoritatea insectelor transportul oxigenului la diferite organe se face prin sistemul traheal. Respiraţia are două faze: inspiraţia, care este pasivă şi constă în intrarea aerului în sistem, conducerea în corp şi evacuarea sa şi expiraţia, activă care constă în schimbul de gaze. Numărul mişcărilor respiratorii este variabil (12-120/minut) în funcţie de temperatură şi activitate.

- 120/minut) în funcţie de temperatură şi activitate. Sistemul excretor Substanţele nocive organismului sunt

Sistemul excretor Substanţele nocive organismului sunt evacuate prin organe specializate: tuburile lui Malpighi, corpul adipos, celulele pericardiale, glande labiale. Tuburile lui Malpighi sunt organele principale de excreţie şi se prezintă ca nişte diverticule intestinale tubuliforme care au un capăt liber situat în hemocel, iar celălalt capăt se deschide la limita dintre intestinul mijlociu şi intestinul posterior. Numărul lor variază între 2 şi 160, în funcţie de hrană şi specie. Rolul lor este de eliminare a acidului uric, ureea, oxalatul de calciu, extragerea apei (omizi), confecţionarea coconilor, etc. Corpul adipos (ţesutul gras) este format din celule mari (trofocite, oenocite) ce ocupă spaţiile libere dintre organe şi are rol în acumularea substanţelor grase şi nutritive. Celulele pericardiale sunt situate în jurul inimii şi absorb substanţele coloidale. Acestea pot fi nefrocitele cu rol de a lua din sânge substanţele nocive şi fagocitele ce pot îngloba mici corpuscule toxice.

Sistemul secretor Sistemul secretor este reprezentat de glande exocrine şi endocrine. Glandele exocrine secretă substanţe prin canale speciale, la suprafaţa organismului şi pot fi: glande cerifere care secretă ceara cu care insectele îşi acoperă corpul; glande sericigene care secretă firul de mătase; glande urticante ce secretă substanţe toxice cu rol în apărare (omida păroasă a dudului); glande repulsive care emană un miros neplăcut (ploşniţe); glande

29

producătoare de venin cu rol de apărare şi glande atractante ce atrag sexul opus. Glandele endocrine secretă hormonii care influenţează metabolismul, creşterea, năpârlirea şi reproducerea insectelor. Acestea pot fi: glandele neurosecretorii care secretă hormonul creierului ce dirijează creşterea şi dezvoltarea; glandele protoracale care secretă hormonul ecdyson cu rol în năpârlirea larvelor; corpora allata situată posterior faţă de ganglionii cerebroizi care secretă hormonul juvenil ce controlează metamorfoza, histoliza şi histogeneza şi corpora cardiaca situată în faţa glandei corpora allata cu rol în reglarea metamorfozei.

Sistemul nervos Sistemul nervos la insecte este ganglionar şi este constituit din sistemul nervos central sau al vieţii de relaţie, sistemul nervos simpatic sau visceral şi sistemul nervos periferic sau senzorial. Sistemul nervos central constituie principala diviziune a sistemului nervos şi este scalariform (fiecare pereche de ganglioni este legată prin fibre longitudinale-conective şi fibre transversale- comisuri). Este format din ganglionii cerebroizi, ganglionii subesofagieni şi lanţul ganglionar ventral. Ganglionii cerebroizi sunt situaţi în capsula cefalică şi sunt formaţi din protocerebron (inervează ochii compuşi şi ocelii), deutocerebron (inervează antenele) şi tritocerebron (inervează buza superioară, fruntea şi clipeusul). Ganglionii subesofagieni sunt situaţi sub esofag şi sunt formaţi din ganglioni mandibulari, ganglioni maxilari şi ganglioni labiali. Lanţul ganglionar ventral este reprezentat prin ganglionii toracici care inervează musculatura toracică, picioarele şi aripile şi ganglionii abdominali care inervează regiunea abdominală. Sistemul nervos simpatic este alcătuit din trei părţi: sistemul nervos stomatogastric, care inervează inima, mezenteronul şi alte organe, sistemul nervos ventral nepereche ce inervează partea ventrală a corpului şi sistemul nervos simpatic caudal care inervează partea posterioară a corpului. Sistemul nervos periferic este alcătuit din cordoane nervoase senzitive (care primesc excitaţia din mediul extern) şi cordoane nervoase motoare (care transmit răspunsul către muşchi).

nervoase motoare (care transmit răspunsul către muşchi). Organele de simţ Organele de sim ţ deservesc cele

Organele de simţ Organele de simţ deservesc cele 5 simţuri de bază. vizual, auditiv, olfactiv, tactil, gustativ precum şi alte simţuri specifice: termal, static etc. Ele sunt specializate pentru anumiţi stimuli chimici şi fizici prin care sunt recepţionate excitaţiile externe, care conduc la comportări specifice. Organele vizuale sunt reprezentate prin ochi simpli şi ochi compuşi. Ochii simpli (ocelii) sunt localizaţi pe frunte sau vertex, la insectele adulte, sunt în număr variabil de 1-22, cel mai frecvent 3 oceli şi au rol de organe ale echilibrului în timpul zborului. La unele larve ochii simpli se numesc stemate, care sunt în număr variabil de 1-34. Ochii compuşi (faţetaţi) (fig. 3.3) sunt în număr de doi şi constituie adevărate organe vizuale ale insectelor, fiind situaţi pe părţile laterale ale capului. Ei sunt formaţi din organite vizuale (omatidi), care pot fi variabile ca

30

număr de la 9 la 30000. Imaginile percepute de ochii compuşi sunt cu atât mai clare, cu cât omatidiile sunt mai numeroase, speciile diurne au mai multe omatidii. De obicei, insectele sunt mioape.

au mai multe omatidii. De obicei, insectele sunt mioape. Omatidie Fig. 3 .3 Ochii compuşi şi
au mai multe omatidii. De obicei, insectele sunt mioape. Omatidie Fig. 3 .3 Ochii compuşi şi

Omatidie

Fig. 3.3 Ochii compuşi şi simplii (oceli) la insecte (după Leonardi, 1993)

Organele olfactive (ale mirosului) sunt reprezentate de sensile olfactive (fig.3.4) variabile ca număr (la masculul cărăbuşului de mai -50000 sensile) plasate pe antene, palpii maxilari şi labiali. Acestea permit insectelor să descopere sursa de hrană, partenerul sexual, etc.

să descopere sursa de hrană, partenerul sexual, etc. Fig. 3 .4 Sensilă olfactivă (după Leonardi, 1993)

Fig. 3.4 Sensilă olfactivă (după Leonardi, 1993)

Organele auzului sunt mai rare la insecte, aceste fiind considerate surdo-mute. Organul auditiv se numeşte organ timpanal care este caracteristic cosaşilor, lăcustelor fiind situat pe tibiile picioarelor sau pe laturile primului segment abdominal. Organele stridulante produc sunete cu scopul atragerii sexului opus. Producerea sunetelor este specifică masculilor de cosaşi, greieri care realizează stridulaţii prin frecarea aripilor. Organul specializat în perceperea sunetelor, la majoritatea insectelor este organul lui Johnson situat la baza antenelor. Organele tactile sunt reprezentate de sensile localizate pe antene, picioare care percep diferite oscilaţii. Organele coordotonale (sau receptorii mecanici de echilibru) sunt cele mai simple organe auditive situate pe picioare, antene, etc.

31

Organele gustului sunt reprezentate de sensile gustative şi peri senzoriali, aceştia sunt prezenţi pe piesele bucale, tars şi antene şi au rol de a recunoaşte gustul dulce, amar, acru şi sărat.

Aparatul reproducător

Aparatul reproducător este situat în regiunea abdominală. La masculi acesta este format din: două testicule, două canale deferente, două vezicule seminale, glande anexe, canal ejaculator şi organ copulator (penis, aedeagus) (fig. 2.5). Testiculele sun formate din foliculi testiculari, care se prezintă ca nişte tuburi subţiri alcătuite din mai multe zone: zona germinativă, zona de creştere, zona de maturare şi zona transformărilor. Aparatul reproducător femel (Oltean şi col., 2004) este format din două ovare, două oviducte laterale, un oviduct comun, vaginul în care se deschide receptaculul seminal şi punga copulatoare. Se mai găsesc de asemenea şi glande anexe. La exterior vaginul se deschide prin orificiul genital femel. Un ovar este constituit din 1-2511 de tuburi ovariene, numite ovariole. Ovariolele prezintă o zonă apicală, ce conţine celule iniţiale şi ovogonii, vitelarium ce conţine ovocite şi pedicel care conţine ovocite mature. Funcţia reproduceri este realizată de celulele sexuale ovulele şi spermatozoizii. Dimorfismul sexual constă în diferenţieri ale sexelor ce aparţin aceleaşi specii. Aceste deosebiri se manifestă prin caractere secundare cum ar fi:

mărimea şi culoarea corpului, reducerea aripilor, lungimea antenelor, dezvoltarea mandibulelor, forma ultimului segment abdominal şi caractere primare care sunt legate de structura organelor genitale interne şi externe.

legate de structura organelor genitale interne şi externe. Fig. 3 .5 Aparatul genital mascul (stânga) şi
legate de structura organelor genitale interne şi externe. Fig. 3 .5 Aparatul genital mascul (stânga) şi

Fig. 3.5 Aparatul genital mascul (stânga) şi aparatul genital femel (dreapta)

32

La rădaşcă (Lucanus cervus) masculii diferă de femele printr-o dezvoltare mai mare a mandibulelor. La viermele vestic al rădăcinilor de porumb (Diabrotica virgifera virgifera Le Conte) lungimea antenelor, şi forma ultimului segment abdominal (fig. 3.6) constituie caractere certe de diferenţiere, şi anume, antenele masculilor sunt mai lungi decât ale femelelor iar ultimul segment abdominal al masculilor este bont (rotunjit) în comparaţie cu al femelelor care este ascuţit (Grozea, 2004).

cu al femelelor care este ascuţit (Grozea, 2004). Fig. 3.6 Caractere de dimorfism sexual la specia
cu al femelelor care este ascuţit (Grozea, 2004). Fig. 3.6 Caractere de dimorfism sexual la specia

Fig. 3.6 Caractere de dimorfism sexual la specia Diabrotica virgifera virgifera Le Conte; mascul - stânga; femela-dreapta (foto Grozea, 2002)

Conte ; mascul - stânga; femela-dreapta (foto Grozea, 2002) Concepte şi noţiuni de reţinut  Tuburile

Concepte şi noţiuni de reţinut

Tuburile lui Malpighi sunt organele principale de excreţie şi se prezintă ca nişte diverticule intestinale tubuliforme care au un capăt liber situat în hemocel, iar celălalt capăt se deschide la limita dintre intestinul mijlociu şi intestinul posterior.

Corpora allata face parte din sistemul endocrin și secretă hormonul juvenil ce controlează metamorfoza, histoliza şi histogeneza

Sistemul nervos central constituie principala diviziune a sistemului nervos şi este scalariform

Organul specializat în perceperea sunetelor, la majoritatea insectelor este organul lui Johnson situat la baza antenelor.

33

Dimorfismul sexual constă în diferenţieri ale sexelor ce aparţin aceleaşi specii.

Întrebări de autoevaluare:

1. Care sunt părţile componente ale sistemului digestiv şi cum se

realizează digestia?

2.

Care este sensul de circulaţie a sângelui la insecte?

□ antero-posterior

□ postero-anterior

□ în toate părţile

3.

Cum se realizează respiraţia?

4.

Care sunt organele de excreţie la insecte şi ce rol au acestea?

6.

Menţionaţi care din următoarele sunt glande exocrine?

□ glande cerifere

□ glande neurosecretorii

glande sericigene

□ glande repulsive

7.

Descrieţi sistemul nervos central?

8.

Care din următoarele formaţiuni fac parte din aparatul genital

femel?

□ ovarul

□ canal ejaculator

□ vagin

□ receptacul seminal

9. În ce constă dimorfismul sexual?

Bibliografie suplimentară de studiu aferentă lecţiei

1.Grozea

Ioana,

2003,

Cercetări privind biologia, ecologia şi

combaterea viermelui vestic al rădăcinilor de porumb (Diabrotica virgifera virgifera Le Conte) în condiţiile Câmpiei de vest, teză de

doctorat.

2. Grozea Ioana, 2004, Zoologie agricolă, Ed. Mirton, 170 pag.

3. Leonardi C., 1993, Insekten, Verleght Bei, Kaiser Klagenfurt.

4. Linssen E.F., 1996, Insects. Penguin books, Revised Edition.

5. Pălăgeşiu I, Sânea Nicolae, Petanec Doru, Grozea Ioana, 2000 Ghid practic de Entomologie agricolă şi horticolă, Edit. Mirton, Timişoara.

6. Ross H. A., 1998, Microscopic anatomy of invertebrates, Insecta, vol. 12, 80-116 p.

7. Paşol P., Dobrin Ionela, 2001, Entomologie generală, Ed. Ceres, București.

34

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

BIOLOGIA INSECTELOR. REPRODUCEREA. TIPURI DE REPRODUCERE. DEZVOLTAREA INSECTELOR

Cuvinte cheie: reproducere, partenogeneza, holociclic, dioecic, sexuată, pedogeneza, ou, pontă, larve, postologopod, oligopod, polipod, apod, pupa, liberă, coarctată, obtectă, generaţie, vârstă, năpârlire, diapauza.

ă, obtectă, generaţie, vârstă, năpârlire, diapauza. Rezumat Există mai multe tipuri de reproducere:

Rezumat Există mai multe tipuri de reproducere: reproducerea sexuată, partenogeneza, pedogeneza, poliembrionia şi reproducerea hermafrodită. Dezvoltarea unei insecte cuprinde totalitatea proceselor şi transformărilor survenite de la faza de ou până la moartea fiziologică a adultului. Se disting trei perioade de dezvoltare: dezvoltarea embrionară, dezvoltarea postembrionară şi dezvoltarea postmetabolă. În timpul dezvoltării insectelor pot trece prin stadiile de: ou, larvă, pupă şi adult. Creşterea larvelor se realizează prin năpârliri, când insecta suferă schimbări mai mult sau mai puţin accentuate în structura corpului, aceste schimbări poartă numele de metamorfoză. Metamorfoza poate fi: heterometabolă şi holometabolă. Diapauza este perioada de repaus în care se intensifică procesele fiziologice, de creştere şi dezvoltare ale insectelor, aceasta poate fi obligatorie sau facultativă.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

REPRODUCEREA INSECTELOR Adulţii unor specii de insecte au la apariţie organele sexuale complet dezvoltate fiind capabile să se reproducă imediat (Lymantria dispar), dar la majoritatea insectelor adulţii au organe sexuale nedezvoltate având nevoie de o hrănire suplimentară pentru maturarea acestora, această perioadă se numeşte perioada preovipozitară care durează diferit în funcţie de specie şi factorii externi. Există mai multe tipuri de reproducere: reproducerea sexuată, partenogeneza, pedogeneza, poliembrionia şi reproducerea hermafrodită. Reproducerea sexuată (amfigonă, gamogenetică) constă în fecundarea ovulului de către spermatoziod şi formarea oului. Copulaţia este actul prin care aparatul genital mascul ajunge în contact cu aparatul genital femel prin intermediul unor formaţiuni specializate. Fecundaţia este fenomenul de contopire a gametului femel cu gametul mascul. Partenogeneza este o înmulţire unisexuată, la care oul provine din ovul nefecundat şi poate fi după sexul urmaşilor: amphitocă (când apar

35

urmaşi de ambele sexe) telitocă (apar numai femele) şi arrhenotocă (apar numai masculi). După regularitatea apariţiei partenogeneza poate fi:

excepţională (excepţional apar larve de ambele sexe) şi normală (apar în mod obişnuit larve). Partenogeneza normală poate fi facultativă (femela depune ouă nefecundate iar în anumite cazuri apar femele sau masculi) şi obligatorie (reproducerea se face în general prin ouă nefecundate). Cea obligatorie la rândul său este ciclică (un număr de generaţii partenogenetice alternează cu o generaţie sexuată) sau constantă (se face doar pe cale partenogenetică). Poliembrionia este o formă de înmulţire în care embrionul se divide de mai multe ori, astfel că dintr-un ou pot rezulta mai mulţi embrioni (Encyrtus fuscicollis-100 embrioni). Pedogeneza constă în faptul că reproducerea are loc, în stadiul de larvă sau pupă acestea având ovare funcţionale (larvele unor Cecidomyidae, pupele de Chironomidae). Hermafroditismul este o formă de înmulţire mai rar întâlnită şi se caracterizează prin prezenţa ovarelor şi testiculelor în corpul aceluiaşi individ, de exemplu la Termitoxenia toţi indivizii trec mai întâi prin faza de mascul, apoi devin femele.

DEZVOLTAREA INSECTELOR Dezvoltarea unei insecte cuprinde totalitatea proceselor şi transformărilor survenite de la faza de ou până la moartea fiziologică a adultului. Se disting trei perioade de dezvoltare: dezvoltarea embrionară, dezvoltarea postembrionară şi dezvoltarea postmetabolă. Dezvoltarea embrionară începe din momentul fecundării oului şi se încheie la apariţia larvei. Cuprinde următoarele faze: segmentaţia, formarea foiţelor embrionare şi formare învelişurilor embrionare. După în cheierea ultimei faze are loc ieşirea larvei din ou sau ecloziunea. Durata dezvoltării embrionare variază de la câteva ore (musca de casă) la 2 ani (unele ortoptere). După locul unde are loc dezvoltarea embrionului, insectele pot fi ovipare (embriogeneza are loc în mediul extern), ovovivipare (începe în corpul insectei şi se continuă în mediul extern) şi vivipare când embriogeneza are loc în corpul femelei, iar larva este expulzată afară. Oul şi ponta. Oul este o celulă de dimensiuni mai mari, acoperit de un înveliş numit chorion care poate fi neted sau cu anumite sculpturi (fig. 4.1). În partea anterioară se află unul sau mai multe orificii pentru pătrunderea spermatozoizilor numite micropili.

Fig.

4.1

insecte

Ou

centrolecit

la

36

unul sau mai multe orificii pentru pătrunderea spermatozoizilor numite micropili. Fig. 4.1 insecte Ou centrolecit la
unul sau mai multe orificii pentru pătrunderea spermatozoizilor numite micropili. Fig. 4.1 insecte Ou centrolecit la

Ouăle prezintă dimensiuni cuprinse între 0,1 - 7 mm şi au diferite forme: ovale (gândacul din Colorado), alungite (lăcustă), hemisferice (buhă), în formă de butoiaş (ploşniţa roşie a verzei), etc (fig. 4.2). Culoarea lor poate fi: albă (gândacul ghebos), roşcată (musca de Hessa), portocalie (gândacul din Colorado), verde (ploşniţele cerealelor), etc. În cele mai multe cazuri ouăle pot fi sesile. La musculiţa albă de seră, la purici meliferi ş.a. ouăle sunt fixate de substrat prin intermediul unui peţiol sau peduncul.

Fig. 4.2 Oul; Forme de ouă la insecte (dreapta), grup de ouă pe frunze- pontă
Fig. 4.2 Oul; Forme de ouă la insecte (dreapta), grup de ouă pe frunze- pontă (foto
original -stânga)

Ponta (depunerea ouălor) poate fi izolată (gărgăriţa florilor de măr) sau în grupe (gândacul de Colorado). La gândacul ovăzului ouăle sunt depuse într-un singur şir, la ploşniţa verzei pe două şiruri. La inelar e depusă ca un inel în jurul ramurilor. La omida stejarului grămezile de ouă sunt acoperite cu perişori de pe abdomenul femelei, ponta semănând cu un burete. Ouăle pot fi depuse pe substrat respectiv, pe frunze (gândacul din Colorado), pe scoarţă (omida stejarului) sau în substrat, în frunze (viespea rapiţei), în boboci (gărgăriţa bobocilor de măr), în fructe (musca cireşelor), în sol (coropişniţa). Lăcustele depun ouăle în sol în nişte formaţiuni speciale numite ooteci. Numărul de ouă depuse de o femelă variază foarte mult în funcţie de specie şi de factorii externi, astfel la filoxera femela depune un singur ou, buha semănăturilor depune 1200 ouă, iar matca termitelor depune până la 30000 de ouă. Insectele care au o viaţă scurtă depun ouăle o singură dată, pe când cele cu viaţă lungă au ponta eşalonată. Factorii care influenţează prolificitatea femelelor sunt: temperatura, umiditatea, hrana, paraziţii etc.

Dezvoltarea postembrionară Dezvoltarea postembrionară începe în momentul ecloziunii şi durează până la apariţia adultului, perioadă în care insecta trece prin stadiile de larvă şi pupă. Creşterea larvelor se realizează prin năpârliri, când insecta suferă schimbări mai mult sau mai puţin accentuate în structura corpului, aceste schimbări poartă numele de metamorfo. Metamorfoza poate fi:

heterometabolă şi holometabolă.

37

Metamorfoza heterometabolă (incompletă, directă, hemimetabolă) este caracteristică insectelor din ordinele: Orthoptera, Heteroptera, Thysanoptera, Homoptera care trec prin stadiile de ou, larvă şi adult. Metamorfoza holometabolă (completă, indirectă) cuprinde stadiile de ou, larvă, pupă şi adult. Este întâlnită la insectele din ordinele: Coleoptera, Hymenoptera, Lepidoptera, Diptera. Larva este un stadiu activ în care insectele se hrănesc intens. Capul larvei prezintă o pereche de ochi simpli - stemate şi o pereche de antene formate în general din mai puţine articole decât cele ale adultului. Aparatul bucal este diferit conformat faţă de cel al adultului. Toracele este format din 3 segmente, în general evidente. În multe cazuri pe torace se găsesc 3 perechi de picioare. Aripile lipsesc sau nu sunt dezvoltate. Abdomenul distinct segmentat, poartă la unele specii picioare false (abdominale). Lateral pe segmentele toracice şi abdominale se găsesc stigmele. Tegumentul este slab chitinizat, moale. Deşi sunt foarte variate ca aspect, larvele pot fi grupate în câteva tipuri morfologice (fig 4.3). La insectele heterometabole larvele sunt de tip postoligopod (asemănătoare cu adultul) care se deosebesc de adult prin dimensiunile mai mici ale corpului, colorit, prin aripile nedezvoltate, numărul mai mic de articole antenale, prin organele genitale imature. Se întâlnesc la lăcuste, tripşi, ploşniţe, păduchi de frunză, etc. La insectele holometabole, larvele nu se aseamănă cu adulţii. Acestea pot fi de mai multe tipuri:- larve protopode care se caracterizează prin mandibule bine dezvoltate, apendice cefalice şi picioarele toracice rudimentare, abdomenul nesegmentat şi lipsit de apendici. Se întâlneşte la unele viespi (Chalcididae, Proctotrupidae) ce trăiesc parazite în corpul altor insecte. - larve polipode, prezintă 3 perechi de picioare toracice şi un număr variabil de picioare abdominale (false). Corpul în general e viermiform, capsula cefalică este bine dezvoltată iar aparatul bucal este adaptat pentru rupt şi masticat. Larvele se mai numesc şi larve eruciforme sau popular omizi. La unele specii (fluturi) larvele prezintă 3 perechi de picioare toracice şi 2 - 5 perechi de picioare abdominale (false). În acest caz se numesc larve polipode adevărate. La alte insecte (unele viespi) larvele prezintă 3 perechi de picioare toracice şi 6 - 8 perechi de picioare abdominale (false). În acest caz se numesc larve polipode false;

de picioare toracice şi 6 - 8 perechi de picioare abdominale (false). În acest caz se
de picioare toracice şi 6 - 8 perechi de picioare abdominale (false). În acest caz se
de picioare toracice şi 6 - 8 perechi de picioare abdominale (false). În acest caz se

- larve oligopode se caracterizează prin prezenţa a 3 perechi de

picioare toracice bine dezvoltate şi absenţa picioarelor abdominale. Aparatul bucal bine dezvoltat este adaptat pentru rupt şi masticat. La unele larve se observă un apendice locomotor - pygopodium situat pe ultimul segment abdominal. Larvele oligopode la rândul lor pot fi de mai multe feluri:

- larve oligopode campodeiforme (tizanuriforme) cu corpul turtit

dorso-ventral, îngustat înspre partea posterioară. Capul prognat cu

mandibule puternice. În partea posterioară prezintă cerci (gândacul ghebos);

- larve oligopode melolontoide - corp aproape cilindric, voluminos,

cutat transversal, curbat. Capul ortognat, picioarele toracice inegal dezvoltate. Ultimul segment abdominal voluminos (fund de sac) cu sete caracteristic dispuse (cărăbuşul de mai);

38

- larve oligopode elateriforme, corp viermiform alungit, cilindric, subţiat la capete. Tegumentul este tare şi de culoare galbenă. Ultimul segment este caracteristic conformat la diferite genuri (gândacul pocnitor); Larvele apode se caracterizează prin corpul viermiform şi lipsa picioarelor sau prezenţa cel mult a unor rudimente. În funcţie de capsula cefalică acestea pot fi: larve apode eucefale cu capsula cefalică distinctă şi aparatul bucal pentru rupt şi masticat (gărgăriţa florilor de trifoi, omizi miniere); larve apode hemicefale cu capsula cefalică invaginată şi aparat bucal pentru supt (unele specii de ţânţăroi) şi larve apode acefale cu capsula cefalică complet invaginată (musca verzei).

cu capsula cefalică complet invaginată (musca verzei). 3 2 4 Fig. 4.3 Tipuri de larve la
3
3

2

capsula cefalică complet invaginată (musca verzei). 3 2 4 Fig. 4.3 Tipuri de larve la insecte

4

Fig. 4.3 Tipuri de larve la insecte: 1 - larvă de tip oligopod (la specia Chrysomela populi; Chrysomelidae); 2 - larvă de tip apodă eucefală (la specia Sitophylus granarius; Chrysomelidae (după Linnsen, 1996); 3 – larvă de tip postoligopodă (la specia Locusta migratoria; Acrididae); 4 – larvă te tip polipodă (Helicoverpa) (foto original)

– larvă te tip polipodă (Helicoverpa) (foto original) Pupa este un stadiu imobil caracteristic insectelor cu

Pupa este un stadiu imobil caracteristic insectelor cu metamorfoză completă în timpul căruia au loc procese complexe de histoliză şi histogeneză. Există trei tipuri de pupe: pupa liberă, pupa obtectă, pupa coarctată (fig. 4.4). Pupa liberă (pupa exarata) (fig. 4.5). Antenele, picioarele, aripile sunt libere pe lângă corp, putând efectua anumite mişcări. Se întâlneşte la cărăbuşi, viespi, unele muşte (Pălăgeşiu şi col., 2000). Pupa obtectă (pupa obtecta). Antenele, aripile, picioarele sunt lipite de corp şi acoperite cu o membrană subţire, care se mulează pe corp. Pupa seamănă cu o mumie. Se întâlneşte la fluturi.Pupa coarctată (pupa coartata) este în formă de butoiaş. Este o pupă liberă închisă în ultima exuvie larvară numită puparium. Se întâlneşte la unele muşte. Pupele gândacilor, cărăbuşilor (coleoptere) se mai numesc nimfe, iar cele ale fluturilor, crisalide. Uneori pupele sunt învelite în formaţiuni

39

protectoare constituite din fire de mătase, din diferite părţi de plante, etc. numite cocon.

din diferite părţi de plante, etc. numite cocon . Fig. 4.4. Tipuri de pupe la insecte

Fig. 4.4. Tipuri de pupe la insecte; de la stânga la dreapta:

liberă, obtectă şi coarctată

Fig. 4.5 Tipuri de pupă; Pupă de tip liberă de Diabrotica v.v LC (original, foto
Fig. 4.5 Tipuri de pupă; Pupă de tip liberă de Diabrotica v.v LC
(original, foto Grozea 2004-stânga); pupă de tip coarctată (H
ylemia)(dreapta-foto original)

Dezvoltarea postmetabolă Corespunde perioadei cuprinse între apariţia adultului şi moartea fiziologică a acestuia. Insecta adultă deşi nu mai creşte şi nici nu năpârleşte suferă totuşi o serie de transformări progresive şi regresive respectiv de maturaţie şi senilitate. Durata dezvoltării postmetabole sau longevitatea adulţilor variază în funcţie de specie de la câteva minute (Psyche apiformis) la câţiva ani (matca albinelor). Generaţia, ciclul biologic şi diapauza insectelor. Generaţia reprezintă totalitatea indivizilor unei populaţii de la stadiul de ou până la moartea tuturor indivizilor adulţi care au constituit descendenţa respectivă. În funcţie de timpul necesar dezvoltării unei generaţii, insectele se clasifică în monovoltine care au o singură generaţie pe an (gărgăriţa florilor de măr), bivoltine care au două generaţii pe an (omida păroasă a dudului), polivoltine care au mai multe generaţii pe an (afidele) şi multianuale la care dezvoltarea unei generaţii are loc pe o perioadă de mai mulţi ani (cărăbuşul de mai). Numărul de generaţii este variabil şi în funcţie de specie şi condiţiile de mediu, astfel la păduchele din San Jose, în regiunile sudice numărul de generaţii este mai mare decât în regiunile nordice.

40

la păduchele din San Jose, în regiunile sudice numărul de generaţii este mai mare d ecât

Ciclul biologic sau evolutiv reprezintă succesiunea stadiilor într-o anumită perioadă de timp (fig. 4.6). Un ciclu deosebit îl prezintă păduchii de plante. Înmulţirea lor este holociclică, adică unele generaţii se înmulţesc sexuat, iar altele se înmulţesc partenogenetic. La speciile nemigratoare ciclul evolutiv este monoecic deoarece se desfăşoară pe o singură plantă-gazdă, iar la cele migratoare este dioecic pentru că se desfăşoară pe două plante- gazdă. Ciclul evolutiv la speciile holociclice monoecice este următorul: ou de iarnă fundatrix sau matca → femele fundatrigene virginogene aptere virginogene aripate forme sexupare forme sexuate. În cazul speciilor holociclice dioecice, o parte a ciclului biologic se desfăşoară pe planta gazdă primară (lemnoasă), iar o altă parte pe o plantă gazdă secundară (ierboasă).

o altă parte pe o plantă gazdă secundară (ierboasă). Fig. 4.6 Dezvoltarea unei insecte holometabole (Diabrotica

Fig. 4.6 Dezvoltarea unei insecte holometabole (Diabrotica virgifera virgifera Le Conte) (original)

Diapauza este perioada de repaus în care se intensifică procesele fiziologice, de creştere şi dezvoltare ale insectelor, aceasta poate fi obligatorie sau facultativă. Diapauza facultativă este determinată de condiţiile nefavorabile ale mediului, iar diapauza obligatorie se manifestă indiferent de evoluţia factorilor de mediu. În timpul diapauzei procesele fiziologice se reduc la minimum. Factorii care influenţează diapauza sunt:

temperatura, lumina, umiditatea şi hrana.

Concepte şi noţiuni de reţinut

Partenogeneza este o înmulţire unisexuată, la care oul provine din ovul nefecundat

Pedogeneza constă în faptul că reproducerea are loc, în stadiul de larvă sau pupă acestea având ovare funcţionale (larvele unor Cecidomyidae, pupele de Chironomidae).

Ponta reprezintă totalitatea ouălor depuse de o femelă.

Larva este un stadiu activ în care insectele se hrănesc intens.

41

Pupa este un stadiu imobil caracteristic insectelor cu metamorfoză completă în timpul căruia au loc procese complexe de histoliză şi histogeneză.

Ciclul biologic sau evolutiv reprezintă succesiunea stadiilor într-o anumită perioadă de timp

Diapauza este perioada de repaus în care se intensifică procesele fiziologice, de creştere şi dezvoltare ale insectelor, aceasta poate fi obligatorie sau facultativă.

Întrebări de autoevaluare:

1. Pedogeneza este:

□ un tip de reproducere a stadiului de adult

□ etapă în dezvoltarea insectelor

□ un tip de reproducere în stadiul de larvă sau pupă

□ un tip de reproducere în stadiul de larvă sau pupă 2 . Cât durează dezvoltarea

2. Cât durează dezvoltarea embrionară şi ce faze cuprinde?

3. Câte tipuri de metamorfoză există? Descrieţi aceste tipuri.

4. Care sunt tipurile de larve?

5. Câte tipuri de pupe există?

6. Cum se clasifică insectele, în funcţie de timpul necesar dezvoltării

unei generaţii?

7. Ce se înţelege prin înmulţire holociclică monoecică şi dioecică?

8. Ce este diapauza şi de câte feluri este aceasta?

Bibliografie suplimentară de studiu aferentă lecţiei

1. Duvlea

I., Pălăgeşiu I., 1987, Îndrumător de lucrări practice la

entomologie agricolă. Litografia IAT.

lucrări practice la entomologie agricolă. Litografia IAT. 2. Grozea Ioana, 2004, Zoologie agricolă, Ed. Mirton, 170

2. Grozea Ioana, 2004, Zoologie agricolă, Ed. Mirton, 170 pag.

3. Leonardi C., 1993, Insekten, Verleght Bei, Kaiser Klagenfurt.

4. Linssen E.F. 1996, Insects. Penguin books, Revised Edition.

5. Pălăgeşiu I, Sânea Nicolae, Petanec Doru, Grozea Ioana- 2000 - Ghid practic de Entomologie agricolă şi horticolă, Edit. Mirton, Timişoara

6. Ross H. A., 1998, Microscopic anatoy of invertebrates, Insecta mundi, vol. 12, 80-116 p.

42

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5

ECOLOGIA INSECTELOR CARACTERIZAREA ŞI SISTEMATICA INSECTELOR. INSECTE APTERIGOTE. INSECTE PTERIGOTE (I)

Cuvinte cheie: factori ecologici, prag de prolificitate, prag superior, prag inferior, zoofagi, biocenoză, biotop, dinamica populaţiei, indice sexual, arealul geografic, zona letală, zona potenţială de răspândire, zona de răspândire, zona de dăunare.

de răspândire, zona de răspândire, zona de dăunare . Rezumat Ecologia este ştiinţa care studiază condiţiile

Rezumat Ecologia este ştiinţa care studiază condiţiile de existenţă ale fiinţelor vii şi interacţiunile care există între acestea şi mediul înconjurător. Factorii de mediu reprezintă totalitatea elementelor mediului capabile să influenţeze viaţa organismelor. Se pot clasifica în: factori abiotici şi factori biotici. Factorii abiotici pot fi clasificaţi în: factori climatici temperatura, lumina, umiditatea, curenţii de aer, precipitaţiile, factori edafici: textura solului, salinitatea, aerarea şi factori ai mediului acvatic salinitate, turbiditate, iar factorii biotici pot fi: hrana, duşmanii naturali, factorul antropic, etc. Populaţia reprezintă un ansamblu de indivizi de aceeaşi specie care ocupă un teritoriu bine determinat, într-un moment determinat, cu strămoşi şi descendenţi comuni şi cu un anumit fond de gene. Ecologia este ştiinţa care studiază condiţiile de existenţă ale fiinţelor vii şi interacţiunile care există între acestea şi mediul înconjurător. Studiază populaţia, structura şi variaţia acesteia precum şi raporturile dintre indivizii de diferite specii dintr-un ecosistem şi mediul înconjurător.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

FACTORII DE MEDIU

Factorii de mediu sau factorii ecologici reprezintă totalitatea elementelor mediului capabile să influenţeze viaţa organismelor. Se pot clasifica în: factori abiotici şi factori biotici. Factorii abiotici pot fi clasificaţi în: factori climatici (temperatura, lumina, umiditatea, curenţii de aer, precipitaţiile) factori edafici (textura solului, salinitatea, aerarea ) şi factori ai mediului acvatic (salinitate, turbiditate), iar factorii biotici pot fi: hrana, duşmanii naturali, factorul antropic.

Factorii abiotici Temperatura corpului insectelor este variabilă în raport cu temperatura mediului în care trăiesc (heteroterme) şi este în general mai

43

ridicată cu 1°C. Activitatea lor se desfăşoară între 5°- 40°C. Fiecare specie îşi începe activitatea biologică la o anumită temperatură denumită prag inferior (t0) îşi încetează activitate la un anumit grad ridicat de temperatură numit prag superior (T). Zona cuprinsă între cele două praguri se numeşte zonă biologică, iar zonele aflate sub pragul inferior şi peste pragul superior sunt zone letale. Pragul de prolificitate (O) reprezintă temperatura la care insectele devin fertile, iar pragul termic optim (O1) exprimă temperatura la care dezvoltarea are loc în condiţii optime. La temperaturi scăzute insectele se retrag în locuri adăpostite devenind inactive – diapauza hiemală. La temperaturi ridicate activitatea acestora se încetineşte treptat, datorită coagulării substanţelor albuminoide. În funcţie de cerinţele faţă de temperatură insectele pot fi euriterme care suportă variaţii mari de temperatură şi stenoterme care se dezvoltă doar între limite reduse de temperatură. Lumina este un factor ecologic important care influenţează dezvoltarea insectelor prin intensitate (pregnanţa coloraţiei), durată (întreţinerea ritmurilor biologice), lungime de undă, grad de polarizare, etc. Insectele pot fi fototropic pozitive când sunt atrase de lumină (noctuide, carabide) şi fototropic negative când se orientează spre întuneric (gândacii de bucătărie). Radiaţiile solare influenţează dezvoltarea şi activitatea insectelor prin energia radiantă care scade sau ridică temperatura mediului înconjurător declanşând reacţii fotochimice în organism. Umiditatea relativă a aerului (U%) influenţează creşterea şi dezvoltarea insectelor. Aceasta este cuprinsă între 45 –85%. În funcţie de preferinţa pentru umiditate insectele pot fi: higrofile care trăiesc în zonele cu umiditate de 85-100%, mezofile (45-85%) şi xerofile (sub 45%). Precipitaţiile măresc umiditatea relativă a aerului şi cea a solului influenţând pozitiv activitatea unor insecte (viermii sârmă) sau negativ la unele insecte (sfredelitorul porumbului) la care ponta este diminuată datorită ploilor abundente. Stratul de zăpadă reprezintă un adăpost pentru majoritatea insectelor (Ghizdavu şi col., 1997). Curenţii de aer intensifică evacuarea apei din corpul insectelor, influenţează zborul, copulaţia, depunerea pontei, etc. Solul determină anumite condiţii pentru dezvoltarea organismelor animale din sol. După preferinţa acestora faţă de natura solului aceste pot fi:

pentru dezvoltarea organismelor animale din sol. După preferinţa acestora faţă de natura solului aceste pot fi:

pietrofile care preferă solurile pietroase, psamofile care populează terenurile nisipoase, halofile ce trăiesc în solurile sărăturate şi indiferente care trăiesc în diferite soluri.

Factorii biotici Hrana constituie sursa principală care condiţionează viaţa insectelor. După natura hranei insectele se clasifică în: fitofage care se hrănesc cu organe verzi; carnivore ca se hrănesc cu animale vii sau moarte şi omnivore cu un regim de hrană mixt. Insectele fitofage se pot clasifica după organele plantei atacate în:

moarte şi omnivore cu un regim de hrană mixt. Insectele fitofage se pot clasifica după organele

xilofage care se hrănesc cu lemn (carii lemnului), filofage case hrănesc cu frunze (omizi defoliatoare), florifage – se hrănesc cu elemente florale

44

(gărgăriţa florilor de măr), seminifage - se hrănesc cu seminţe (gărgăriţa mazării), micofage care se

(gărgăriţa florilor de măr), seminifage- se hrănesc cu seminţe (gărgăriţa mazării), micofage care se hrănesc cu fructificaţiile ciupercilor (musca ciupercilor) şi saprofage ca se hrănesc cu materii organice în descompunere (silfide). După numărul de specii atacate insectele pot fi: polifage - se hrănesc cu mai multe specii de plante din mai multe familii botanice (viermii sârmă), oligofage- se hrănesc cu plante ce aparţin aceleaşi familii botanice (gândacul ovăzului) şi monofage – se hrănesc cu o singură specie de plante (gărgăriţa mazării). După numărul organelor atacate insectele pot fi clasificate în:

stenomere care atacă un singur organ al unei specii (gărgăriţa florilor de măr) şi eurimere care se hrănesc cu mai multe organe aparţinând aceleaşi plante (păduchele din San Jose). Insectele carnivore se pot clasifica în funcţie de regimul de hrană al insectelor în răpitoare care se hrănesc cu pradă vie (buburuza), parazite care se dezvoltă pe seama altor organisme (Aphelinus mali); necrofage care se hrănesc cu cadavrele altor insecte (Necrophorus) şi coprofage (ce se hrănesc cu excrementele diferitelor animale). Insecte omnivore se hrănesc atât cu hrană de origine vegetală dar şi cu materii de origine animală (greierul). Zoofagii sunt organisme animale care trăiesc pe seama altor organisme animale şi pot fi: prădători sau paraziţi. Prădătorii se hrănesc cu alte organisme animale (prada) cărora le produc moartea devorându-le. Prădătorul este mai mare decât prada. Paraziţii se dezvoltă pe seama unor organisme pe care le parazitează producându-le moartea. Parazitul este mai mic decât gazda. Zoofagii care se hrănesc cu insecte se numesc entomofagi, iar cei care prădează acarienii se numesc acarofagi. Dintre zoofagii prădători menţionăm: buburuza care prădează afidele, păsările insectivore, broaştele care se hrănesc cu insecte, cucuveaua care prădează rozătoarele, păianjeni răpitori din ordinul Parasitiformes care se hrănesc cu păianjenul roşu comun. Zoofagii paraziţi pot fi: ectoparaziţi şi endoparaziţi. Principalele specii parazite ale dăunătorilor sunt: Trichogramma evanescens, parazit pe ouă de buha semănăturilor, Encarsia formosa parazit pe larve de musculiţa albă de seră, Prospaltela perniciosi ca parazitează larvele păduchelui din San Jose, etc.

Epizootiile sunt boli ale organismelor animale produse de virusuri (viroze), bacterii (bacterioze), ciuperci (micoze). Cunoaşterea relaţiilor dintre insecte şi duşmanii lor naturali prezintă un interes practic deosebit deoarece numeroşi prădători şi paraziţi pot fi utilizaţi cu succes în combaterea dăunătorilor. Factorul antropic se referă la activitatea pe care o desfăşoară omul în vederea realizării unui mediu optim pentru plante şi defavorizant pentru speciile dăunătoare.

POPULAŢIA Populaţia reprezintă un ansamblu de indivizi de aceeaşi specie care ocupă un teritoriu bine determinat, într-un moment determinat, cu strămoşi şi

45

descendenţi comuni şi cu un anumit fond de gene. Ea poate fi studiată sub aspect static sau dinamic.

Statica populaţiei se caracterizează prin efectiv, densitate, rata natalităţii, rata mortalităţii şi rata creşterii numerice. Efectivul populaţiei reprezintă numărul de indivizi care alcătuiesc la un moment dat populaţia unei specii. Densitatea este numărul de indivizi al unei populaţii existent la un moment dat, pe unitate de suprafaţă, volum, lungime sau greutate. Dacă densitatea populaţiei este mai mare decât capacitatea suportată de spaţiu acesta poate fi supraaglomerat, dacă densitatea este mică, spaţiul este subaglomerat iar dacă se asigură un număr maxim de supravieţuitori în generaţia următoare densitate este optimă. Natalitatea reprezintă numărul de indivizi apăruţi prin reproducere în unitatea de timp şi nu prin imigrare. Raportul dintre natalitate şi efectivul populaţiei se numeşte rata natalităţii. Mortalitatea defineşte numărul de indivizi morţi într-un interval de timp şi nu dispăruţi prin emigrare. Raportul dintre mortalitate şi şi efectivul populaţiei constituie rata mortalităţii.

Structura ecologică a populaţiei redă adaptarea populaţiei la anumite condiţii de existenţă. Este dată de structura genetică şi structura ecologică. Structura ecologică a populaţiei cuprinde structura de vârstă, raportul între sexe, configuraţia funcţională şi distribuţia spaţială, iar structura genetică este dată de repartiţia diferitelor genotipuri şi a variantelor fenotipice şi de raportul între homozigoţi şi heterozigoţi. Structura de vârstă este dată de repartizarea indivizilor pe clase de vârstă. La insecte există trei clase de vârstă: clasa indivizilor, clasa adulţilor, clasa bătrânilor. Indicele sexual este dat de raportul dintre numărul de femele mature sexual şi efectivul populaţiei. Se calculează după formula:

nF unde i este indicele sexual; nF este numărul de femele mature

i =

N

sexual, iar N efectivul populaţiei. Configuraţia funcţională este dată de neuniformitatea genetică şi comportamentală a indivizilor în cadrul populaţiei, ceea ce duce la diversificarea conexiunilor între grupurile apărute pe baza polimorfismului genetic. Distribuţia spaţială reflectă modul în care populaţia ocupă, exploatează şi transformă biotipul. În cadrul acesteia se disting distribuţia uniformă, distribuţia întâmplătoare şi distribuţia contagioasă. Domeniul reprezintă segmentul de spaţiu vizitat în mod obişnuit de către un individ pentru a se hrăni sau pentru alte activităţi. Spaţiul vital cuprinde întregul spaţiu în care îşi petrece viaţa un individ de la naştere până la moarte. Gregarismul reprezintă gruparea unor populaţii în cete mari unice (lăcuste).

46

Dinamica populaţiei. Include modificările tuturor elementelor de structură ale populaţiei şi are două componente: variaţia numărului de indivizi şi transformările structurale ale populaţiei. Într-o populaţie în care nu se produc pierderi prin emigrări de indivizi şi nici câştiguri prin imigrări, dinamica populaţiei este determinată de rata natalităţii şi mortalităţii. Efectivul populaţiei N t din momentul t este egal cu efectivul populaţiei în momentul iniţial N 0 înmulţit cu baza logaritmilor naturali e ridicat la puterea qt. Reprezentată grafic din curba de creştere numerică rezultă că populaţia nu creşte exponenţial ci, conform curbei logistice , care nu tinde spre infinit. Curba are trei faze: de creştere, de inhibiţie şi de staţionare. Dinamica populaţiei este reglată de factori dependenţi de densitate şi de factori independenţi de densitate. Factorii dependenţi de densitate (activi) sunt prădătorii, paraziţii şi alţi factori biotici. Aceştia cauzează o mortalitate direct proporţională cu densitatea populaţiei. Factorii independenţi (inactivi) sunt: temperatura, umiditatea, solul, tulburările trofo-fiziologice care depind de calitatea hranei şi nu de cantitatea ei, etc. Aceştia cauzează mortalitatea care nu depinde de densitatea factorului şi durata de acţiune. La insectele dăunătoare există tipul: sezonier, stabil şi multianual. Tipul stabil se caracterizează prin aceea că efectivul şi densitatea populaţiei sunt relativ constante, realizându-se pe baza prolificităţii relativ reduse, dar constanta de supravieţuire ridicată. Tipul sezonier la care efectivul şi densitatea cresc brusc în perioada de vegetaţie, creşterea realizându-se pe baza prolificităţii ridicate sau a numărului mare de generaţii (afidele). Tipul multianual unde modificarea efectivului şi densitatea populaţiei se produce în decursul a câtorva ani (cărăbuşii de mai ).

BIOCENOZA Biocenoza este un complex de organisme vegetale şi animale, legate prin conexiuni reciproce ce formează o unitate funcţională. Are rolul de a transforma substanţa şi energia din mediul înconjurător. Are un mecanism de autoreglare şi ocupă un anumit teritoriu. Un exemplu de biocenoză este cultura de varză împreună cu organismele dăunătoare şi duşmanii naturali. Biotopul reprezintă partea de teritoriu ocupată de o biocenoză având o suprafaţă variabilă şi caracterizată prin condiţii asemănătoare. Componentele biotopului sunt: substratul (apa, solul) şi microclima (rezultatul interacţiunii climei locale, biocenozei şi solului). Totalitatea organismelor animale dintr-o biocenoză constituie zoocenoza, iar totalitatea organismelor vegetale constituie fitocenoza. Biocenozele se pot clasifica în: naturale, rezultate ale unui proces evolutiv şi artificiale, rezultate în urma acţiunii omului. Biocenozele artificiale sunt reprezentate de agrobiocenoze (exemple: livezile, viile). Toate biocenozele sunt influenţate de biotop, dar şi biotopul este influenţat la rândul lui de biocenoză. Fenomenul de reducere sau de creştere a numărului indivizilor unei biocenoze, pentru a se atinge numărul optim se numeşte reglare. Reglarea biocenozelor este coordonată de interacţiunea chimică, competiţie şi antagonism. Interacţiunea chimică se realizează cu ajutorul antibioticelor,

47

fitoncidele şi au rol stimulator şi inhibitor. Competiţia pentru hrană constă în defavorizarea unei specii prin consumarea resursei sale de hrană de către altă specie mai bine adaptată. Antagonismul se manifestă prin consumarea unui element al biocenozei de către alt element constituindu-se sisteme bilunare, în care acţionează două specii antagoniste jertfă-răpitor sau parazit- gazdă (buburuza-afide). Principala caracteristică a biocenozei o constituie relaţiile trofice prin care se asigură circulaţia materiei şi energiei. Componentele trofice ale biocenozei sunt: producătorii, consumatorii şi descompunătorii. Producătorii sunt reprezentaţi de plante verzi şi bacterii autotrofe care prin procesul de fotosinteză şi chemosinteză produc substanţe organice ce înmagazinează energia. Consumatorii sunt organisme care trăiesc pe seama producătorilor, hrănindu-se cu substanţe organice sintetizate de aceştia. Consumatorii pot fi:

primari (insecte, acarieni) şi secundari (paraziţi şi prădători). Descompunătorii sunt reprezentaţi de bacterii, ciuperci, care descompun materia organică moartă provenită de la producători şi consumatori transformând-o în substanţe organice simple. Lanţurile trofice sunt legături ce se stabilesc între populaţiile de organisme ale biocenozei, prin care hrana circulă de la bază până la ultimul consumator. Acestea sunt: lanţul fitofagilor şi prădătorilor (plante-insecte fitofage-paraziţi), lanţul fitofagilor şi paraziţilor (plante verzi-insecte fitofage-paraziţi), lanţul saprofagilor şi zoofagilor (substanţa organică moartă-insecte saprofage-zoofagi). Mai multe lanţuri trofice formează reţeaua trofică. Echilibrul biocenotic este un sistem natural de reglare periodică şi restabilire a componentelor antagonice ale biosistemelor din cadrul biocenozelor.

ECOSISTEMUL Ecosistemul este unitatea fundamentală funcţională a biosferei caracterizată prin interacţiuni proprii părţilor componente (biotop, biocenoză) şi care prin transformările de substanţă şi energie asigură activitatea biologică şi evoluţia sistemului. Pot fi: naturale (spontane) rezultate în cursul unui lung proces evolutiv şi artificiale (antropogene) rezultate în urma acţiunilor voite sau involuntare ale omului. Ecosistemele sunt sisteme dinamice, în continuă transformare. Dinamica lor constă în schimbări aritmice, ritmice şi succesive. Starea în care un ecosistem îşi păstrează un timp îndelungat structura, indiferent de acţiunea factorilor externi se numeşte climax. Instalarea stării de climax necesită un timp îndelungat. Cunoaşterea structurii şi dinamicii agroecosistemelor constituie un element important în combaterea integrată.

RĂSPÂNDIREA INSECTELOR Fiecare specie se dezvoltă în anumite condiţii de mediu. Este influenţată de factori climatici, trofici, antropici, etc. Suprafaţa de teren pe care populaţia unei specii trăieşte şi se înmulţeşte se numeşte areal geografic. Regiunea în care o specie nu poate să supravieţuiască se

48

şi se înmulţeşte se numeşte areal geografic . Regiunea în care o specie nu poate să

numeşte zonă letală. Regiunea în care specia găseşte condiţii favorabile se numeşte zonă potenţială de răspândire. În cadrul acestei zone există o zonă de răspândire în care se întâlneşte specia indiferent de densitate şi gradul de dăunare şi o zonă de dăunare în care specia se găseşte în densităţi mari şi produce daune. Suprafaţa relativ redusă în care dăunătorul întâlneşte condiţii favorabile, se înmulţeşte în masă şi periclitează zonele învecinate se numeşte focar. Deplasarea în alte locuri din cauza condiţiilor nefavorabile poartă numele de migraţie. Aceasta poate fi sezonieră, diurnă, nocturnă etc. Când migraţia are loc în număr mare şi cuprinde suprafeţe întinse producând pagube însemnate se numeşte invazie.

întinse producând pagube însemnate se numeşte invazie. Concepte şi noţiuni de reţinut  Pragul de

Concepte şi noţiuni de reţinut

Pragul de prolificitate (O) reprezintă temperatura la care insectele devin fertile

Prădătorii se hrănesc cu alte organisme animale (prada) cărora le produc moartea devorându-le. Prădătorul este mai mare decât prada.

Paraziţii se dezvoltă pe seama unor organisme pe care le parazitează producându-le moartea.

Gregarismul reprezintă gruparea unor populaţii în cete mari unice (lăcuste).

Starea în care un ecosistem îşi păstrează un timp îndelungat structura, indiferent de acţiunea factorilor externi se numeşte climax.

Zona de dăunare este zona în care specia se găseşte în densităţi mari şi produce daune.

se găseşte în densităţi mari şi produce daune. Întreb ări de autoevaluare: 1. Cum se clasifică

Întrebări de autoevaluare:

1.

Cum se clasifică factorii de mediu?

2.

Ce este pragul inferior?

□ temperatura la care insectele îşi încep activitatea

□ temperatura la care insectele îşi încetează activitatea

□ temperatura optimă de dezvoltare

3.

Insectele iubitoare de umiditate se numesc:

□ higrofile

□ psamofile

□ xerofile

□ halofile

4.

Cum se clasifică insectele fitofage?

5.

De câte feluri sunt zoofagii? Daţi exemple.

6.

Ce este indicele sexual şi cum se calculează?

7.

Care sunt factorii care reglează dinamica populaţiei?

8.

Care este zona în care insectele au un potențial dăunător și de

înmuțire maxim:

zona de prolificitate

49

□ zona potențială de răspândire

□ zona de dăunare

□ zona letală

de răspâ ndire □ zona de dăunare □ zona letală Bibliografie suplimentară de studiu aferentă lecţiei

Bibliografie suplimentară de studiu aferentă lecţiei 1. Grozea Ioana, 2004, Zoologie agricolă, Ed. Mirton, 170 pag. 2.Leonardi C., 1993, Insekten, Verleght Bei, Kaiser Klagenfurt. 3. Linssen E.F. 1996, Insects. Penguin books, Revised Edition. 4.Oltean Ion, Porca Monica, Ghizdavu Iustin, 2004, Entomologie generală, Ed. Digital Data, Cluj, 428 pag.

50

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6

CARACTERIZAREA ŞI SISTEMATICA INSECTELOR. INSECTE APTERIGOTE. INSECTE PTERIGOTE (I)

Cuvinte cheie: Arthropoda, Insecta, Pterygota, Apterygota, Protura, Diplura, Thysanura, Collembola, Thysanoptera, Orthoptera, Heteroptera.

Rezumat Clasa Insecta se clasifică în două subclase: Apterygota (insecte lipsite de aripi) şi Pterygota (insecte cu aripi).Principalele insecte care prezintă importanţă pentru plantele cultivate aparţin următoarelor ordine:

Thysanoptera, Orthoptera, Heteroptera, Coleoptera, Hymenoptera, Lepidoptera şi Diptera. Alţi dăunători animali aparţin următoarelor încrengături: Nematoda, Mollusca, Arthropoda cu clasele Arachnida, Crustaceae, Miriapoda şi Vertebrata.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

Clasa Insecta se clasifică în două subclase: Apterygota (insecte lipsite de aripi) şi Pterygota (insecte cu aripi) şi cuprinde 32 de ordine. Dintre aceste ordine numai câteva prezintă importanţă pentru plantele cultivate. Subclasa Apterygota grupează 3000 de specii de insecte inferioare care se divizează în 4 ordine: Protura, Diplura,Thysanura, Collembola (fig

6.1).

Subclasa Pterygota cuprinde peste un milion de specii de insecte inferioare care se grupează în mai multe ordine. Principalele insecte care prezintă importanţă pentru plantele cultivate aparţin următoarelor ordine:

Thysanoptera, Orthoptera, Heteroptera, Coleoptera, Hymenoptera, Lepidoptera şi Diptera. Ordinul Thysanoptera include specii care au corpul de dimensiuni mici, aparatul bucal adaptat pentru înţepat şi supt, aripile înguste, franjurate, metamorfoză incompletă. Reprezentanţi: tripşii. Ordinul Orthoptera se caracterizează prin metamorfoză incompletă, aparat bucal pentru rupt şi masticat, aripi tegmine şi membranoase, larve postoligopode. Reprezentanţi: lăcuste, cosaşi, coropişniţe, greieri.

51

Ordinul Heteroptera cuprinde specii care au o metamorfoză incompletă, aripile sunt hemielitre şi membranoase, aparatul bucal este adaptat pentru înţepat şi supt, larva este postoligopodă. Reprezentanţi:

ploşniţele. Ordinul Homoptera include specii care au metamorfoză incompletă, aripi membranoase, aparatul bucal este adaptat pentru înţepat şi supt, larva este postoligopodă. Reprezentanţi: păduchii de frunze, păduchii ţestoşi, cicadele. Ordinul Coleoptera prezintă următoarele caractere generale:

metamorfoză completă, aripi chitinizate (elitre) şi membranoase, aparatul bucal adaptat pentru rupt şi masticat, larve oligopode, apode, iar pupele libere. Reprezentanţi: gândaci, cărăbuşi, gărgăriţe. Ordinul Hymenpotera se caracterizează prin următoarele:

metamorfoză completă, aripi membranoase, fine, aparatul bucal adaptat pentru rupt şi supt sau rupt şi lins, larve protopode, polipode şi apode, iar pupele libere, regimul de hrană este fitofag sau zoofag. Reprezentanţi:

viespi, albine, bondari. Ordinul Lepidoptera cuprinde specii cu metamorfoză completă, aripi membranoase acoperite cu solzi, aparatul bucal adaptat pentru supt, polipode (omizi), iar pupele obtecte. Reprezentanţi: fluturi. Ordinul Diptera se caracterizează prin următoarele: metamorfoză completă, aripi membranoase, aripi rudimentare (balansiere), aparatul bucal adaptat pentru lins, înţepat şi supt, înţepat şi lins, larve apode, iar pupele coarctate sau libere. Reprezentanţi: muşte, ţânţari.

Subclasa Apterygota Subclasa Apterygota grupează 3000 de specii de insecte inferioare care se divizează în 4 ordine: Protura, Diplura,Thysanura, Collembola. Cuprinde insecte primitive, de dimensiuni mici, lipsite de aripi (gr. a = fără; pteron = aripă), inferior organizate. Au o dezvoltare ametabolă (fără metamorfoză). Prezintă pe abdomen apendice, stili rudimentari perechi sau neperechi tubulari sau sub formă de furcă pentru sărit. Ordinul Collembola cuprinde specii dăunătoare plantelor.

Ordinul Collembola cuprinde specii dăunătoare plantelor. Fig. 6.1 Insecte apterygote. Insecte din ordinul Protura (
Ordinul Collembola cuprinde specii dăunătoare plantelor. Fig. 6.1 Insecte apterygote. Insecte din ordinul Protura (

Fig. 6.1 Insecte apterygote. Insecte din ordinul Protura (Acerentomon maius) - stânga şi Diplura (Campodea staphylinus) (dreapta) (după Leonardi, 1993)

52

Ordinul Collembola Cuprinde insecte mici (0,3 - 5 mm), de culori vaiabile: albă, cenuşie, gălbuie,

Ordinul Collembola Cuprinde insecte mici (0,3 - 5 mm), de culori vaiabile: albă, cenuşie, gălbuie, uneori cu pete sau dungi. Capul este prognat sau ortognat, iar aparatul bucal endotrof (cu piesele aparatului bucal închise în cap). La baza antenelor prezintă o proeminenţă chitinoasă, cunoscută ca şi organ postantenal cu rol chemoreceptor. Pe articolele antenale 3 şi 4 se găsesc organele sezitive. Aparatul bucal este adaptat pentru rupt şi masticat (la unele specii mandibulele lipsesc -Achorutidae, iar la altete acestea sunt bine dezvoltate). În mod normal toracele este format din trei segmente, dar există şi colembole (Entomobryoidea) la care protoracele este unit cu mezotoracele. Picioarele se termină cu gheare sau un păr denumit empodium. Abdomenul este compus din 6 segmente (cu tub ventral, retinaculum şi furca pe segmentele 1, 3 şi 4). Furca împreună cu retinaculum formează aparatul pentru sărit. Orificiul genital se găseşte pe al cincilea segment abdominal. Tegumentul poate fi neted sau acoperit cu diferite formaţiuni (solzi, sete). Uneori pot apărea nişte orificii denumite pseudoceli care secretă un lichid de apărare. Aparatul digestiv este tubular şi se întinde de la orificiul bucal până la anus. Secreţia este realizată de glandele labiale, deoarece tuburile lui Malpighii lipsesc. Respiraţia este cutanee, cu excepţia unor colembole din Symphyleona la care respiraţia este traheană. Sistemul circulator este simplu. Sistemul nervos este reprezentat de ganglionii cerebroizi şi lanţul nervos ventral. Sistemul reproducător este alcătuit din ovare şi testicule. Sunt întâlnite în special în locurile umede şi umbrite (sol, în frunzar, peşteri, în scoarţa copacilor, ciupercării). Cele care trăiesc în sol au un rol deosebit de important în formarea humusului din vegetaţia moartă, dar sunt şi specii care produc daune culturilor agricole, mai ales la seminţele germinate şi la răsărirea plantelor. Majoritatea colembolelor sunt fitofage sau saprofage hrănindu-se cu grăuncioare de polen, miceliul ciupercilor, materii vegetale în descompunere etc. Ordinul Collembola cuprinde două subordine: Arthropleona şi Symphypleona. Din subordinul Arthropleona fac parte familiile:

Hypogastruridae (Hypogastrura manubrialis), Onychiuridae (Onychiuris armatus) şi Isotomidae (Folsomia fimetaria); subordinul Symphypleona include o singură familie şi anume Sminthuridae (Sminthurus viridis).

Sminthurus viridis Este o specie de insecte frecventă în ţara noastră. Capul este mare şi lat, se articulează de torace printr-o gâtuitură. Cei doi ochi sunt reprezentaţi pe fiecare parte de câte 8 oceli. Antenele sunt formate din 4 articole, primul articol fiind mai mare decât celelalte. Toracele este slab segmentat, chiar fuzionează cu abdomenul. Partea posterioară a abdomenului este mai robustă, bine dezvoltată. Furca (alcătuită din 3 articole) este situată pe partea ventrală, pe penultimul segment abdominal (fig. 6.2).

53

Fig. 6.2 Smithurus viridis ; 1 – tub ventral: 2 – retinaculum; 3 – furca

Fig. 6.2 Smithurus viridis; 1 tub ventral: 2 retinaculum; 3 furca (după Leonardi, 1993)

Masculii se deosebesc de femele prin prezenţa a două cârlige pe partea ventrală a corpului, acestea lipsind la femele. Are 5 - 6 generaţii într-un an, dezvoltarea unei generaţii (parcurgerea tuturor stadiilor evolutive) se realizează în 60 de zile. Ouăle sunt depuse în ooteci, câte 50-120 de ouă într-o ootecă. Dezvoltarea embrionară durează 10 20 zile, iar cea larvară 20-40 de zile. Longevitatea adulţilor este scurtă, circa 15 zile. Condiţiile optime dezvoltării sunt umiditatea ridicată până la saturaţie şi un pH acid. S. viridis este o specie polifagă; atacă lucerna, fasolea, mazărea, sfecla; în general plantele mici cu un foliaj bogat unde există mai multă umiditate. La acestea perforează frunzele sub forma unor ciuruiri (orificii mici). Se mai întâlnesc şi pe seminţele încolţite ale unor legume.

Subclasa Pterygota Subclasa Pterygota (gr. pteron = aripă) cuprinde peste un milion de specii de insecte inferioare care se grupează în mai multe ordine. Acestea prezintă dimensiuni variate de la 0,1 mm la 350 mm. Aripile sunt bine dezvoltate, aşezate pe mezotorace şi metatorace. Sunt metabole, cu diferite tipuri de metamorfoză. Clasa Pterygota este împărţită în două diviziuni: Hemimetabola (Exopterygota) şi Holometabola (Endopterygota). Diviziunea Hemimetabola sau Exopterygota (exo - afară; pteron - aripă) cuprinde insecte heterometabole cu metamorfoză incompletă. Aripile se dezvoltă la exteriorul corpului. Stadiile larvare sunt asemănătoare cu stadiile adulte. Diviziunea Hemimetabola cuprinde ordinele:

Ephemeroptera

Plecoptera

Odonata

Embiodea

Orthoptera

Phasmida

Dermaptera

Blattaria,

Mantodea

54

cuprinde ordinele: Ephemeroptera Plecoptera Odonata Embiodea Orthoptera Phasmida Dermaptera Blattaria, Mantodea 54

Isoptera Zoraptera Psocoptera (Corrodentia) Mallophaga Anoplura Thysanoptera Heteroptera Homoptera

Insectele din ordinele Ephemeroptera (Ephemera vulgata), Plecoptera (Perla marginata) şi Odonata (Libelula guadrimaculata) sunt întâlnite în mediul acvatic, constituind o excelentă hrană pentru peşti. Din ordinul Mantodea face parte călugăriţa (Mantis religiosa) (fig.

6.3).

face parte călugăriţa ( Mantis religiosa ) (fig. 6.3). Fig. 6.3 Călugăriţa ( Mantis religiosa )

Fig. 6.3 Călugăriţa (Mantis religiosa) (după Leonardi, 1993).

Insectele din ordinele Blattaria, Dermaptera, Isoptera, Orthoptera, Thysanoptera Homoptera şi Heteroptera sunt dăunătoare plantelor.

Ordinul Blattaria sin. Blattodea

Sunt specii nocturne, cu un regim de hrană fitofag sau omnivor. Corpul este oval, de dimensiuni variate (2 - 100 mm), turtit dorso-ventral şi lăţit. Capul este hipognat, rotunjit sau triunghiular. Protoracele este turtit şi lăţit în formă de disc. Antenele sunt lungi, setiforme, multiarticulate. Ochii compuşi sunt mari, ocelii sunt în număr de 2, iar aparatul bucal este adaptat pentru rupt şi masticat. Aripile sunt bine dezvoltate. Prima pereche de aripi este pieloasă sau pergamentoasă, a doua este membranoasă, strânsă în falduri iar uneori este redusă. Picioarele adaptate pentru alergat sunt subţiri, alungite, cu tarsele formate din 5 articole. Coxele sunt foarte mari şi acoperă partea ventrală a toracelui. Abdomenul este format din 10 segmente. Ultimul segment abdominal poartă doi cerci multiarticulaţi.

55

Blatariile se dezvoltă prin metamorfoză incompletă, larvele sunt asemănătoare cu adultul. Larvele trec prin 7-10 năpârliri. Femelele depun ouăle (câte 15 - 20) în ooteci cilindrice pe care le poartă pe ultimele urosternite. Sunt specii sinantrope, întâlnite pe lângă casele oamenilor; se hrănesc cu diferite alimente. Pe acestea lasă excremente şi exuvii şi pot transmite astfel agenţi patogeni ce determină apariţia bolilor. Speciile nesinantrope sunt întâlnite în păduri pe arbori sau sub pietre. În cadrul ordinului Blattaria sunt încadrate două familii: Blattidae şi Blattelidae. Din familia Blattidae face parte Blatta orientalis (gândacul negru de bucătărie). Din familia Blattelidae face parte Blattella germanica (gândacul galben de bucătărie) a cărui corp este de culoare gălbuie cafenie cu două dungi întunecate în lungul pronotului; aripile sunt bine dezvoltate la ambele sexe.

Blatta orientalis (gândacul negru de bucătărie)

Corp de culoare brun negricioasă până la negru (fig. 6.4). Capul este rotunjit, hipognat. Prezintă un pronunţat dimorfism sexual. Masculii sunt aripaţi iar femelele cu aripi rudimentare. Masculul este brun-castaniu, iar femela este brun-negricioasă. Pe partea posterioară a abdomenului, masculul are 2 cerci lungi între care se găsesc 2 stili. La femelă, între cerci se află 2 valve subgenitale. Femela este mai mare decât masculul, are lungimea corpului de 18 - 30 mm, iar masculul măsoară 19 - 25 mm (Manolache şi col, 1978). Femela depune căte 16 ouă dispuse pe 2 rânduri, în fiecare ootecă (o femelă depune 8 ooteci). Femelele poartă ooteca timp de câteva zile agăţată de partea terminală a abdomenului. Ootecile sunt ascunse în locuri călduroase şi întunecate. După aproximativ 40 - 80 de zile apar larvele, iar după 12 luni de zile apar adulţii (la începutul lunii aprilie). Larvele năpârlesc de 7 ori. Adulţii au o longevitate de 180 zile. Iernează în stadiul de adult, în locuri ascunse, crăpăturile podelelor etc. Este o specie polifagă, omnivoră. Se hrăneşte cu cereale, resturi alimentare, alimente dulci, brânzeturi. Pe acestea lasă excremente şi exuvii, iar prin secreţiile urât mirositoare ale glandelor ectodermice abdominale depreciază calitativ produsele alimentare.

abdominale depreciază calitativ produsele alimentare. Fig. 6.4 Blatta orientalis ; 1 – adult; 2 – ootecă

Fig. 6.4 Blatta orientalis; 1 adult; 2 – ootecă (după Leonardi, 1993).

56

Ordinul Dermaptera

Dermapterele au corpul alungit, turtit dorso-ventral de culoare brună- castanie sau brună negricioasă. Capul este prognat. Ocelii lipsesc, iar ochii compuşi sunt reduşi şi dispuşi lateral. Aparatul bucal este adaptat pentru rupt şi masticat. Antenele sunt filiforme, iar la unele dermaptere sunt moniliforme. Protoracele este relativ mare. Mezotoracele prezintă aripi scurte, pergamentoase. Metatoracele poartă o pereche de aripi membranoase, care în repaus se replică sub formă de evantai. Nervurile acestora sunt radiare. Abdomenul este foarte mobil, în general cu 10 segmente evidente. Pe ultimul segment se găsesc doi cerci bine dezvoltaţi, curbaţi şi dinţaţi la mascul, mai mici, drepţi şi nedinţaţi la femelă. În decursul dezvoltării larvele trec prin 3-5 năpârliri. Sunt specii nocturne, iubitoare de umiditate şi întuneric; ziua se ascund sub pietre, în crăpăturile solului, sub scoarţa copacilor. Femelele depun ouăle grupat în sol. Sunt specii omnivore hrănindu-se cu alte insecte, viermi, cu flori şi fructe. Din ordinul Dermaptera face parte familia Forficulidae (Forficula auricularia -urechelniţa; Labidura riparia).

Forficula auricularia - urechelniţa Corpul este brun cu picioare gălbui, de 10 - 14 mm lungime. Antenele sunt moniliforme, formate din 13 - 14 articole. Pronotul este mai lung decât lat. Elitrele nu prezintă pete. Aripile membranoase sunt bine dezvoltate. Abdomenul prezintă în partea terminală doi cerci care la mascul sunt mai lungi decât la femelă (fig. 6.5).

care la mascul sunt mai lungi decât la femelă (fig. 6.5). Fig. 6.5 Forficula auricularia (ure

Fig. 6.5 Forficula auricularia (urechelniţa) (după Leonardi, 1993)

Are o generaţie pe an, iernează ca adult în resturile vegetale, în sol sau sub scoarţa pomilor. În primăvară, aceştia părăsesc locurile de iernare. Noii adulţi apar în luna iulie. Preferă locurile umede şi întunecoase, sunt active noaptea iar ziua se adăpostesc în locuri ascunse. Se hrănesc cu ţesuturi vegetale ale plantelor din sere precum şi fructe coapte din pom (piersic, cais, măr, prun) sau căzute. Se mai hrănesc şi cu omizi. Dintre

57

duşmanii

Dischochaeta setipennis.

naturali

amintim

Ordinul Isoptera

dipterele

tahinide

Drhacodineura

antiqua

şi

Curpinde insecte de dimensiuni mici şi mijlocii (0,5 – 2 mm) cunoscute sub denumirea de termite. Au o viaţă subterană. Prezintă un polimorfism accentuat, există forme sexuate aripate, lucrătoare şi soldaţi. Capul este ortognat, globulos cu antene moniliforme alcătuite din 10-30 de articole. Toracele este slab chitinizat şi prezintă 3 perechi de picioare subţiri şi scurte. Aripile sunt membranoase, subţiri. Pe ultimul segment abdominal sunt prezenţi cercii formaţi din 2 - 8 articole. Larvele sunt asemănătoare cu adulţii.Trăiesc în colonii, construindu-şi cuiburi subterane. Sunt specii iubitoare de căldură. Unele se hrănesc cu lemn sănătos sau putred, altele cu humus bogat în substanţe organice. Pot distruge butucii de viţă de vie, arborii de cauciuc, trestia de zahăr. În cadrul ordinului Isoptera, familia Rhinotermitidae este reprezentată de Reticulitermes lucifugus, specie care trăieşte şi în ţara noastră.

Reticulitermes lucifugus Este o specie polimorfă: larve, lucrătoare, soldaţi, nimfe, adulţi (fig 6.6). Larvele sunt lipsite de ochi, albe, iar adulţii sunt negrii, cu aripi lungi albicioase. Lucrătoarele sunt lipsite de ochi, cu antene formate din 17 articole; pe torace prezintă nişte scuturi chitinose. Nimfele au ochi şi teci de aripi. Dezvoltarea postembrionară este de lungă durată şi depinde de temperatură, umiditate şi hrană. Înmulţirea speciei este realizată de ouăle depuse de matcă. Aceasta trăieşte mai mulţi ani depunând la intervale scurte un număr ridicat de ouă.

depunând la intervale sc urte un număr ridicat de ouă. Fig. 6.6 Reticulitermes lucifugus ; a

Fig. 6.6 Reticulitermes lucifugus; a adult; b – lucrătoare; c – „soldat” (după Ionescu, din Lăcătuşu şi Pisică, 1980)

58

Prin felul lor de viaţă aceste isoptere pot fi dăunătoare. Se întâlnesc în păduri, livezi, în grădini de legume, în araci, stâlpi. Hrana principală o constituie lemnul, dar pot dăuna şi plantele verzi (viţa de vie).

lemnul, dar pot dăuna şi plantele verzi (viţa de vie). Concepte şi noţiuni de reţinut 

Concepte şi noţiuni de reţinut

Subclasa Apterygota grupează 3000 de specii de insecte inferioare care se divizează în 4 ordine: Protura, Diplura,Thysanura, Collembola.

Ordinul Collembola cuprinde specii dăunătoare plantelor.

Clasa

Hemimetabola

Pterygota

este

împărţită

în

două

diviziuni:

(Exopterygota) şi Holometabola (Endopterygota).

Diviziunea Hemimetabola sau Exopterygota (exo - afară; pteron - aripă) cuprinde insecte heterometabole cu metamorfoză incompletă

cuprinde insecte heterometabole cu metamorfoză incompletă Întreb ări de autoevaluare: 1. Câte ordine de insecte

Întrebări de autoevaluare:

1. Câte ordine de insecte sunt cuprinse în subclasa Apterygota

4

32

33

2

2. Ordinul Collembola- caractere generale, reprezentanţi.

3.

Care

sunt

principalele

ordine

care

constituie

Apterygota, Diviziunea hemimetabola?

Subclasa

4. Care sunt principalele ordine care constituie Subclasa Apterygota,

Diviziunea Holometabola?

5.

Care

sunt

caracteristicile

generale

ale

ordinului

Isoptera?

Reprezentanţi în agricultură. Descrieţi o specie

6. Forficula auricularia este o insectă din ordinul:

□ Isoptera

□ Blattaria

□ Dermaptera

7. Polimorfismul speciei Reticulitermes lucifugus este amprentat de

speciei Reticulitermes lucifugus este amprentat de prezența formelor: □ lucrătoare □ sol daţ i □

prezența formelor:

□ lucrătoare

soldaţi

aptere

prenimfe

Bibliografie suplimentară de studiu aferentă lecţiei

1. Grozea Ioana, 2004, Zoologie agricolă, Ed. Mirton, 170 pag.

2. Leonardi C., 1993, Insekten, Verleght Bei, Kaiser Klagenfurt.

3.Linssen E.F. 1996, Insects. Penguin books, Revised Edition. 4. Matic Z.şi col. 1983, Zoologia nevertebratelor. Ed. Did. şi Ped. Bucureşti

59

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7

INSECTE PTERIGOTE (II). DIVIZIUNEA HETEROMETABOLA INSECTE PTERIGOTE (III). DIVIZIUNEA HOLOMETABOLA. ORDINUL HYMENOPTERA. ORDINUL COLEOPTERA

Cuvinte cheie: Insecta, Heterometabola, diviziune, metamorfoza, Hetereoptera, Thysanoptera, Homoptera, Orthoptera, apart bucal pentru rupt si masticat, întepat şi supt, aripi tegmine, hemielitre, membranoase, Holometabola, diviziune, metamorfoza, completă, Coleoptera, Hymenoptera, aparat bucal pentru rupt si masticat, rupt, supt şi lins, aripi elitre, membranoase.

Rezumat Ordinul Thysanoptera se împarte în două subordine: Terebrantia şi Tubulifera. Ordinul Orthoptera cuprinde două subordine Ensifera şi Caelifera. Ortopterele au o particularitate care constă în aceea că masculii prezintă frecvent organe stridulante şi organe timpanale. Ordinul Hetreoptera cuprinde subordinele Cryptocerata şi Gymnocerata. Ordinul Heteroptera cuprinde insecte cu un grad mare de adaptabilitate. Ordinul Homoptera cuprinde 5 subordine: Cicadina, Psyllina, Aleyrodina, Coccina şi Aphidina. Ordinul Hymenoptera cuprinde două subordine: Chalostogastra (Symphita) şi Clystogastra (Apocrita). Coleopterele pot fi parazite, necrofage sau coprofage. Se divide în două subordine: Adephaga şi Polyphaga.

Se divide în două subordine: Adephaga şi Polyphaga. Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

Ordinul Thysanoptera Include specii care au corpul de dimensiuni mici (0,5 - 5mm), de culori diferite: brune, negre, gălbui, roşietice. Corpul este oval, alungit. Capul este hipognat; prezintă antene filiforme formate din 6 - 9 articole. Pe articolul antenal 2 se găseşte organul lui Johnston (chemoreceptor). Ochii compuşi sunt de tip eucon sau acon. Ocelii lipsesc la formele aptere. Aparatul bucal este asimetric, adaptat pentru înţepat şi supt. Aripile sunt caracteristice, membranoase, foarte înguste, cu cilii lungi, franjurate, cu aspect de pană, uneori sunt rudimentare sau absente (fig. 7.1). Picioarele sunt scurte, cu tarsele monoarticulate formate din 1-2 articole. Ghearele sunt rudimetare, arolium bine dezvoltat ca o umflătură. Abdomenul este împărţit în 11 segmente, la unele tizanoptere segmentele 8 - 9 formează o terebră de tip ortopteroid (cu două perechi de valve). Ultimul segment este redus. La alte specii ultimul segment este tubuliform (Haplothrips tritici). Au un pronunţat dimorfism sexual, masculii fiind mai mici, mai deschişi la culoare.

60

Dezvoltarea se face prin metamorfoză incompletă. Se înmulţesc pe cale sexuată sau partenogenetică. Cuprinde specii ovipare sau ovovivipare. Majoritatea tizanopterelor sunt fitofage, rareori zoofage. Cele fitofage pot cauza daune importante plantelor de câmp, pomilor fructiferi, viţei de vie şi plantelor din spaţiile protejate. De asemenea pot fi vectori ai unor virusuri la plante. Ordinul Thysanoptera se împarte în două subordine: Terebrantia şi Tubulifera. Subordinul Terebrantia. Terebra femelelor este formată din două

perechi de gonapofize ce-şi au originea pe segmentele VIII şi IX

Ultimul

segment abdominal la mascul este bont (rotunjit), iar la femelă este conic. Aripile anterioare au cel puţin o nervură mediană longitudinală ce ajunge până la vârful aripii. Aripile posteriore au o singură nervură longitudinală. Marginea posterioară a aripilor este ciliată. La unele specii aripile sunt reduse. Din subordinul Terebrantia face parte familia Thripidae. Reprezentanţi: Limothrips cerealium (fig.) specie fitofagă, care se întâlneşte pe graminee; Parthenothrips dracenae întâlnit pe plantele de apartament; Odonthothrips confusus care atacă lucerna, Thrips tabaci (specie fitofagă

dăunătoare pe tutun, solanacee, ceapă).

pecie fitofagă dăunătoare pe tutun, solanacee, ceapă). Fig. 7.1. Limothrips cerealium (Thripidae); 1 –

Fig. 7.1. Limothrips cerealium (Thripidae); 1 – larvă; 2 – adult (după Leonardi, 1993)

Subordinul Tubulifera. Ultimul segment abdominal este tubuliform. Cuprinde specii aptere şi aripate. Aripile sunt înguste, cele anterioare cu o nervură rudimentartă scurtă, iar cele posterioare fără nervuri. Cilii alari sunt lungi. Ambele perechi de aripi sunt franjurate cu peri lungi. Antenele sunt compuse din 7- 8 articole. Picioarele anterioare sunt îngroşate; tarsul prezintă un dinte. Femelele nu au ovipozitor. O singură familie face parte din acest ordin, şi anume familia Phlaeothripidae. Specii reprezentative:

Haplohtrips tritici - tripsul grâului şi Haplothrips aculeatus - tripsul secarei.

Ordinul Orthoptera Ortopterele sunt insecte heterometabole, de diferite mărimi (de la 1,5 mm până la 20 cm). Capul este relativ mare, în general ortognat şi mai rar hipognat. Ochii compuşi sunt bine dezvoltaţi, iar ocelii (ochii simplii) sunt în

61

număr de 2 sau 3. Aparatul bucal este adaptat pentru rupt şi masticat. La majoritatea speciilor antenele sunt setiforme sau filiforme. Protoracele este bine dezvoltat având pronotul mare format din segmente inegale. Aripile anterioare sunt tegmine înguste sau pieloase, iar cele posterioare sunt membranoase, late, strânse în falduri longitudinale, în repaus. Câmpul posterior al acestora este bine dezvoltat. Picioarele anterioare şi mediane nu sunt modificate, cu excepţia grilotalpidelor la care picioarele anterioare sunt adaptate pentru săpat. În general picioarele posterioare sunt adaptate pentru sărit având femurul şi tibia bine dezvoltate. Abdomenul este format din 10 - 11 segmente şi se termină cu cerci uniarticulaţi. Ortopterele au o particularitate care constă în aceea că masculii prezintă frecvent organe stridulante şi organe timpanale. Larvele sunt asemănătoare cu adulţii; sunt mai mici decât aceştia, lipsite de aripi sau prezintă aripi slab dezvoltate. Trec prin 4 - 6 năpârliri, apoi se transformă în adult. Iernează în stadiul de ou şi mai rar în stadiul de larvă sau adult (grilide). Larvele apar primăvara, iar adulţii apar în timpul verii. Majoritatea speciilor sunt fitofage, fiind întâlnite în culturile de cereale, fâneţele, pădurile, păşunile din zona de câmpie dar şi de la altitudine. Se hrănesc prin roadere cu frunzele, mugurii şi lăstarii diverselor plante lemnoase sau ierboase. Atacul este mai important atunci când apar în număr foarte mare. Ordinul Orthoptera cuprinde două subordine Ensifera şi Caelifera.

Subordinul Ensifera. Include ortoptere cu antene mai lungi decât corpul. Antenele sunt formate din 30 de articole. Organele timpanale dacă sunt prezente se găsesc pe tibiile anterioare iar aparatul stridulant este alcătuit din zonele proximale ale aripilor anterioare. Ovipozitorul în general este lung ca o sabie. Femelele depun ouăle izolat în sol sau în ţesuturile plantelor. Subordinul Ensifera cuprinde familiile: Tettigoniidae, Grillydae şi Gryllotalpidae. Din familia Tettigoniidae fac parte speciile: Polysarcus denticaudus - cosaşul de fâneţe; Tettigonia veridissima - cosaşul verde; Decticus verucivorus - cosaşul pestriţ; Din familia Grillydae fac parte speciile:

Gryllus campestris - greierele de câmp; Melanogryllus desertus - greierele de stepă. Din familia Gryllotalpidae amintim pe Gryllotalpa gryllotalpa (coropişniţa) (fig. 7.2).

pe Gryllotalpa gryllotalpa (coropişniţa) (fig. 7.2). Fig. 7.2 Gryllotalpa gryllotalpa ( Gryllotalpidae ); 1

Fig. 7.2 Gryllotalpa gryllotalpa (Gryllotalpidae); 1 adult; 2 în detaliu, piciorul pentru săpat (după Leonardi, 1993)

62

Subordinul Caelifera. Ortopterele din acest subordin au antenele mai scurte decât jumătatea lungimii corpului, filiforme. Ovipozitorul este foarte scurt. Cercii sunt uniarticulaţi. Organele timpanale, dacă sunt prezente se găsesc pe laturile primului segment abdominal. Aparatul stridulant este format din marginea aripilor posterioare şi zimţi de pe femurele posterioare. Femelele depun ouăle în sol în nişte ooteci. Unele specii prezintă fenomenele de gregarism şi migraţie. Familiile din acest subordin sunt Cantatomidae şi Acrididae. Din familia Cantatomidae fac parte speciile: Calliptamus italicus (lăcusta italiană) şi Calliptamus barbarus.Din familia Acrididae fac parte speciile: Locusta migratoria (lăcusta călătoare) şi Dociostaurus maroccanus (lăcusta marocană) (fig.7.3).

Dociostaurus maroccanus (lăcusta marocană) (fig.7.3). Fig 7.3 Dociostaurus maroccanus (lăcusta marocană)

Fig

7.3

maroccanus (lăcusta marocană) (fig.7.3). Fig 7.3 Dociostaurus maroccanus (lăcusta marocană) Ordinul

Dociostaurus maroccanus (lăcusta marocană)

Ordinul Hetereoptera (Hemiptera) Ordinul Heteroptera cuprinde insecte cu un grad mare de adaptabiliatte. Sunt denumite popular "ploşniţe". Au dimensiuni mici sau mijlocii. Corpul este caracteristic conformat. Capul este hipognat; protoracele este foarte dezvoltat, metatoracele este unit cu mezotoracele formând pterotoracele. Aparatul bucal este adaptat pentru înţepat şi supt, asemănător cu aparatul bucal al homopterelor, pentru hrănirea cu substanţe lichide. Labrum este redus, labium este alungit, ascuţit spre vârf. Pe faţa superioară se găseşte un jgheab în interiorul căruia se găsesc maxilele şi mandibulele. Mandibulele sunt alungite şi dinţate la vârf, mărginind maxilele. Maxilele sunt de asemenea alungite fără dinţi la vârf, dar foarte ascuţite şi subţiri. Între cele două maxile se găseşte hipofarinxul. Maxilele alipite, delimitează două canale, unul superior canalul alimentar pentru sugerea hranei şi unul inferior canalul salivar prin care se scurge saliva. Antenele sunt filiforme, de lungimi variabile în funcţie de specie; sunt alcătuite din 4 - 5 articole. Ochii compuşi în general sunt bine dezvoltaţi, ocelii sunt în număr de trei. Pronotul (corselletum) este dreptunghiular, trapezoidal, uneori cu dinţi sau spini. Aripile anterioare se numesc hemielitre şi sunt diferite de cele posterioare. Aripile anterioare au o porţiune bazală chitinoasă (corium) şi una distală membranoasă. La baza hemielitrelor se află scutelul bine dezvoltat. În unele cazuri se prelungeşte ca o lamă

63

acoperind hemielitrele. Abdomenul este turtit dorso-ventral format din 6 segmente evidente. Marginile laterale au forma unei lame marginale. Majoritatea heteropterelor au glande repulsive ce secretă substanţe cu miros neplăcut. Au o metamorfoză incompletă, larvele fiind asemănătoare cu adulţii. Speciile, obişnuit au 1 generaţie pe an, dar există heteroptere care pot avea 2 sau mai multe generaţii pe an. Iernează în stadiul de adult sub frunzarul pădurilor, pe terenurile îmburuienate sau în diverse locuri adăpostite. Unele specii iernează în stadiul de larvă sau ou. Stadiul larvar trece prin 4 - 5 vârste. În cursul dezvoltării larvare au loc modificări exterioare referitoare la numărul articolelor antenale, dezvoltarea aripilor şi maturarea organelor genitale. Sunt specii acvatice sau terestre, libere sau parazite pe plante sau animale. Ordinul Hetreoptera cuprinde subordinele Cryptocerata şi Gymnocerata.

Subordinul Cryptocerata. Cuprinde insecte acvatice, cu corpul alungit, oval, turtit, uneori sferic (Plea leachi). Antenele sunt scurte, adăpostite într-o adâncitură de pe laturile capului. Picioarele anterioare sunt prehensile iar cele posterioare, uneori şi cele mijlocii sunt adaptate pentru înot. Din acest subordin fac parte heteropterele: Notonecta glauca cu corpul alungit, ochii mari, capul şi pronotul de culoare galbenă iar scutelul negru; rostrul este format din patru articole; este o specie comună în apele stătătoare; Nepa cinerea este o specie acvatică cu picioarele anterioare prehensile, capul prognat iar picioarele II şi III adaptate pentru mers; Plea leachi este o specie acvatică cu corpul convex, mic de 2-3 mm; rostrul este format din trei articole; Ranatra linearis de culoare cenuşie-gălbuie cu picioarele II şi III alungite. Subordinul Gymnocerata. Cuprinde ploşniţe terestre sau acvatice. Antenele sunt mai lungi decât capul şi sunt formate din 4 - 5 articole. În general picioarele sunt adaptate pentru mers. Modul lor de viaţă este foarte variat, unele sunt fitofage iar altele pot fi parazite. În subordinul Gymnocerata sunt încadrate familiile: Miridae, Piesmidae, Tingidae, Lygaecidae, Pentatomidae, Scutelleridae şi Plataspidae. Familia Miridae este grupul cel mai numeros de heteroptere (peste 10.000 specii). Antenele au 4 articole iar tarsele au 3 articole. Nu prezintă oceli. Sunt reprezentative speciile: Adelphocoris leneolatus - ploşniţa lucernei, Lygus pratensis - ploşniţa de câmp, Poeciloscytus cognatus - ploşniţa neagră a sfeclei Din familia Piesmidae face parte ploşniţa sfeclei - Piesma quadrata singura specie întâlnită la noi în ţară. Din familia Tingidae face parte Stephanitis pyri - ploşniţa (tigrul) (fig. 7.5) părului care poate fi întâlnită în livezile de peri, meri, pruni, gutui, castani etc. Se deosebeşte de celelalte heteroptere datorită expansiunilor laterale ale toracelui. Este o specie de dimensiuni mici (3 - 6 mm).

64

Fig. 7.5 Stephanitis pyri ; 1 – expansiuni; 2 - adult (după Leona rdi, 1993).

Fig. 7.5 Stephanitis pyri; 1 expansiuni; 2 - adult (după Leonardi, 1993).

; 1 – expansiuni; 2 - adult (după Leona rdi, 1993). Familia Ligaeidae este reprezentată în

Familia Ligaeidae este reprezentată în ţara noastră de 3 heteroptere din genul Lygaeus din care Lygaeus equestris este cea mai frecventă. Nu constituie un pericol pentru culturile agricole. Din familia Coreidae, în ţara noastră sunt prezente numeroase specii; cea mai importantă este Coerus marginatus - ploşniţa umbeliferelor. Familia Pentatomidae cuprinde specii numeroase (peste 5000), o mare parte fiind prezente şi la noi. Scutelul este triunghiular şi depăşeşte jumătatea abdomenului, dar nu ajunge la extremitatea posterioară a acestuia. Antenele sunt formate din 5 articole. Din această familie fac parte speciile: Aelia acuminata - ploşniţa vărgată mică a cerealelor, Aelia rostrata - ploşniţa vărgată mare a cerealelor, Eurydema ornatum - ploşniţa roşie a verzei, Dolycoris baccarum - ploşniţa căpşunului etc. Familia Scutelleridae cuprinde specii care au scutelul foarte mare şi lat, acoperind tot abdomenul şi aripile. Antenele sunt formate din 5 articole. Sunt reprezentative speciile: Eurygaster austriaca, Eurygaster maura, Eurygaster integriceps - ploşniţele cerealelor, Graphosoma lineatum - ploşniţa vărgată. Genul Eurygaster Ploşniţele cerealelor (fig. 7.6) sunt frecvente în Europa, Asia şi Africa. La noi se întâlnesc în toate zonele unde se cultivă grâu sau alte cereale, dar şi acolo unde sunt prezente graminee spontane.

cereale, dar şi acolo unde sunt prezente graminee spontane. Fig. 7.6 - Eurygaster ma ura; b

Fig. 7.6 - Eurygaster maura; b - Eurygaster integriceps (după Lăcătuşu şi Pisică, 1980)

65

Familia Plataspidae include specii puţine, cu importanţă economică redusă: Coptosoma scuttelatum.

Ordinul Homoptera Insectele din ordinul Homoptera sunt foarte numeroase (peste 25000 specii), răspândite în toate regiunile. Majoritatea sunt dăunătoare plantelor cultivate. Corpul este convex, uneori cu formaţiuni pe cap, de dimensiuni variate de la 0,5 mm la 2 cm. Capul este ortognat, rareori hipognat. Aparatul bucal este adaptat pentru înţepat şi supt. În repaus baza rostrului (labiul) este apropiată de coxele anterioare. Antenele sunt filiforme alcătuite din 4 - 15 articole. Aripile sunt membranoase, numai în unele cazuri pergamentoase. Picioarele sunt adaptate la mers sau sărit (unele cicade). Se întâlnesc de asemenea specii cu femele aptere. Unii masculi prezintă doar perechea anterioară de aripi bine dezvoltată, perechea a doua este slab dezvoltată. Nervaţia aripilor este redusă. Abdomenul este normal conformat, uneori prezentând cornicule sau coadă (afide). Tegumentul homopterelor conţine numeroase glande ceroase care uneori acoperă corpul. Unele homoptere (coccidele) au corpul prevăzut cu un scut protector. Homopterele prezintă frecvent fenomenul de viviparie şi schimb de generaţii în cadrul ciclului biologic. Sunt insecte exclusiv fitofage, hrănindu-se cu sucuri vegetale fiind dăunătoare plantelor şi mai ales celor cultivate. Saliva eliminată în timpul hrănirii şi antrenată în circulaţia sevei produce perturbări ale metabolismului plantei. În cursul hrănirii homopterele pot transmite diferite virusuri (vectori). În natură se găsesc grupate în colonii. Dejecţiile zaharoase ale afidelor ("roua de miere") favorizează dezvoltarea ciupercilor. Ordinul Homoptera cuprinde 5 subordine: Cicadina, Psyllina, Aleyrodina, Coccina şi Aphidina.

Subordinul Cicadina (cicadele). Corpul în general este mai dezvoltat în partea anterioară şi îngustat posterior. Antenele sunt inserate înaintea ochilor sau dedesubtul lor şi sunt formate din 2-3 articole bazale mari şi un filament sau bici terminal care are forma unui păr scurt. Pronotul este prevăzut cu creste, spini sau tuberozităţi. Aripile depăşesc extremitatea abdomenului iar în repaus sunt aşezate sub formă de acoperiş. Picioarele posterioare adesea sunt adaptate pentru sărit. Tarsele sunt formate din trei articole şi se termină cu două gheare. Din subordinul Cicadina fac parte familiile: Membracidae, Cicadellidae, Cixiidae (Hyalestes obsoletus) şi Delphacidae (Javesella pellucida). Din familia Membracidae face parte specia Ceresa bubalus - cicada gheboasă care are corpul verde pal, pronotul dezvoltat cu două expansiuni laterale Este o specie termofilă, prezentă şi în ţara noastră. Atacă pomii fructiferi, viţa de vie şi unele flori. Familia Cicadellidae este reprezentată în ţara noastră de un număr considerabil de specii. Dintre acestea trei specii sunt mai importante şi anume: Macrosteles sexnotatus frecvenă în culturile de cereale, de culoare galbenă verzuie brunie, cu capul triunghiular prevăzut cu şase puncte negre,

66

Aphrophora alni frecventă pe anin şi alte specii înrudite şi Cicadella viridis (fig. 7.7) întâlnită la pomii fructiferi. Subordinul Psyllina (puricii meliferi). Include insecte mici cu două perechi de aripi membranoase, în repaus ca un acoperiş de casă. Aripile anterioare sunt mai dezvoltate decât cele posterioare. Antenele sunt formate din 10 articole, primele două articole fiind mai mari iar ultimul se termină cu doi peri scurţi. Ambele sexe sunt aripate. Picioarele posterioare sunt adaptate pentru sărit. Cuprinde familiile: Psyllidae (Psylla mali- puricele melifer al mărului) (fig. 7.8) şi Triozidae (Trioza apicalis).

mărului) (fig. 7 .8) şi Triozidae ( Trioza apicalis ). Fig.7.7. Cicadella viridis (Cicadellidae) (după

Fig.7.7. Cicadella viridis (Cicadellidae) (după Leonardi,

1993)

Cicadella viridis (Cicadellidae) (după Leonardi, 1993) Fig. 7.8 Psylla mali (Psyllidae); a – adult; b –

Fig. 7.8 Psylla mali (Psyllidae); a adult; b

larvă

(după Leonardi, 1993)

Subordinul Aleyrodina. Cuprinde homoptere de dimensiuni mici, între 1 şi 3 mm. Corpul este de culori deschise (alb, galben) acoperit cu o secreţie ceroasă pulverulentă albicioasă. Antenele sunt formate din 7 articole, primele două dilatate iar al treilea este cel mai lung. Pe antene se află organe senzoriale cu rol olfactiv şi tactil. Prezintă două perechi de aripi sunt transparente, acoperite cu o pulbere albicioasă, ceroasă. Larvele sunt aptere cu corpul oval turtit, acoperit cu o secreţie ceroasă. Sunt frecvente în spaţiile protejate (sere, solarii) unde atacă plantele ornamentale şi legumicole. Familia reprezentativă este fam. Aleyrodidae cu principalii reprezentanţi: Trialeurodes vaporariorum - musculiţa albă de seră (fig. 7.9) şi Bulgarialeurodes rosae care atacă trandafirul.

7 .9) şi Bulgarialeurodes rosae care atacă trandafirul. Fig. 7.9. Trialeurodes vaporariorum (Aleyrodidae); a –

Fig. 7.9. Trialeurodes vaporariorum (Aleyrodidae); a adult; b – larvă în ultimul stadiu (după Lăcătuşu şi Pisică, 1980)

67

Subordinul Coccina. Aceste homoptere sunt cunoscute sub denumirea de păduchi ţestoşi. Au un pronunţat dimorfism sexual. Femelele sunt aptere, adesea cu aripile, picioarele şi antenele atrofiate, frecvent au corpul globulos, acoperit de o ţeastă. Ele trăiesc fixate cu rostrul pe diferitele organe ale plantelor. Masculii sunt aripaţi, cu picioarele şi antenele bine dezvoltate şi aparat bucal rudimentar. Prima pereche de aripi este bine dezvoltată, cea de-a doua redusă. Larvele cu corpul oval alungit sunt hexapode la început, iar apoi se fixează cu rostrul în ţesuturile vegetale şi devin apode. Subordinul Coccina include familiile: Pseudococcidae (Pseudococcus adoninum), Lecanidae (Parthenolecanium corni - păduchele ţestos al prunului) şi Diaspididae (Quadraspidiotus perniciosus - păduchele din San José (fig. 7.10); Pseudococcus adoninum).

din San José (fig. 7.10); Pseudococcus adoninum ). Fig. 7.10 Quadraspidiotus perniciosus (Diaspididae) ; a

Fig. 7.10

Quadraspidiotus perniciosus (Diaspididae); a – femelă, b – mascul (după Lăcătuşu şi Pisică, 1980)

Subordinul Aphidina. Cuprinde insecte cunoscute sub numele de

"păduchi de plante" sau "afide". Prezintă dimensiuni mici (1,4 - 3,0 mm), de culori variate. Există forme aptere şi aripate. Aripile sunt mari, membranoase, subţiri şi transparente, cu irizaţii metalice. Antenele sunt formate din 3 - 6 articole, primele două sunt mai scurte şi mai groase, următoarele trei prezintă fosete senzoriale. Rostrul este format din patru articole, iar tarsele sunt biarticulate şi prezintă două gheare. Abdomenul se termină cu o formaţiune tubulară denumită coadă. La unele afidide, pe abdomen se găsesc formaţiuni

Ciclul evolutiv se desfăşoară într-un an. Există

cicluri holociclice, monoecice sau diecice Afidele trăiesc pe diferite plante cultivate şi spontane, unde formează colonii. Din subordinul Aphina fac parte familiile Aphididae (Brevicoryne brassicae - păduchele cenuşiu al verzei, Aphis fabe. - păduchele negru al sfeclei, Aphis pomi - păduchele verde al mărului, Myzodes persice - păduchele verde al piersicului, Myzus cerasi - păduchele negru al cireşului, Hyalopterus pruni - păduchele cenuşiu al prunului şi Schizaphis graminum - păduchele verde al cerealelor); fam. Eriosomatidae (Eriosoma lanigerum - păduchele lânos), fam. Phylloxeridae (Phylloxera vastatrix - filoxera viţei de vie), fam. Adelgidae (Sacchipantes viridis - păduchele molidului) şi fam. Pemphigidae (Pemphigus spirothecae -

specifice numite cornicule

păduchele plopului). Diviziunea Holometabola sau Endopterygota (endo - în interior, pteron - aripă) cuprinde insecte cu dezvoltarea internă a aripilor. Metamorfoza este completă, într-un ciclu evolutiv trec prin toate stadiile de dezvoltare: ou - larvă - pupă - adult. Larvele nu se aseamănă cu adulţii;

68

apare stadiul de pupă în care au loc transformările larvelor în adulţi. Diviziunea Holometabola cuprinde 11 ordine:

Hymenoptera

Coleoptera

Strepsiptera

Megaloptera

Rhaphidioptera

Planipennia