Sunteți pe pagina 1din 116

Cuprins

Unitatea de învăţare 1
INTRODUCERE ÎN ENTOMOLOGIE AGRICOLĂ.
CARACTERE GENERALE ALE INSECTELOR. 8
MORFOLOGIA EXTERNĂ A INSECTELOR. CAPUL

Unitatea de învăţare 2
MORFOLOGIA EXTERNĂ A INSECTELOR. 18
TORACELE. ABDOMENUL

Unitatea de învăţare 3
ORGANIZAŢIA INTERNĂ A INSECTELOR 26

Unitatea de învăţare 4
BIOLOGIA INSECTELOR. REPRODUCEREA. TIPURI DE
REPRODUCERE. DEZVOLTAREA INSECTELOR 35

Unitatea de învăţare 5
ECOLOGIA INSECTELOR. CARACTERIZAREA ŞI SISTEMATICA 43
INSECTELOR.
INSECTE APTERIGOTE. INSECTE PTERIGOTE (I)

5
Unitatea de învăţare 6
CARACTERIZAREA ŞI SISTEMATICA INSECTELOR. 51
INSECTE APTERIGOTE.
INSECTE PTERIGOTE (I)

Unitatea de învăţare 7
INSECTE PTERIGOTE (II). DIVIZIUNEA HETEROMETABOLA 60
INSECTE PTERIGOTE (III). DIVIZIUNEA HOLOMETABOLA.
ORDINUL HYMENOPTERA. ORDINUL COLEOPTERA

Unitatea de învăţare 8
INSECTE PTERIGOTE (III).
DIVIZIUNEA HOLOMETABOLA. ORDINUL LEPIDOPTERA. 75
ORDINUL DIPTERA.

Unitatea de învăţare 9
CARACTERIZAREA ALTOR DĂUNĂTORI ANIMALI 81

Unitatea de învăţare 10
DAUNE, PAGUBE ŞI EVALUAREA LOR.
PROGNOZA ŞI AVERTIZAREA DĂUNĂTORILOR.
PROGNOZA APARIŢIEI ŞI ÎNMULŢIREA DĂUNĂTORILOR.
AVERTIZAREA APLICĂRII TRATAMENTELOR CARANTINA 87
FITOSANITARĂ.

Unitatea de învăţare 11
METODE AGROFITOTEHNICE.
UTILIZAREA DE SOIURI REZISTENTE. METODE MECANICE. 95
METODE FIZICE

Unitatea de învăţare 12
METODE BIOLOGICE DE COMBATERE 103

6
Unitatea de învăţare 13 107
ENTOMOFAGII DIN CULTURI

Unitatea de învăţare 14
METODA CHIMICĂ DE COMBATERE. 112
NOTIUNI GENERALE.
CLASIFICAREA PESTICIDELOR.
COMBATEREA INTEGRATĂ

Bibliografie 119

7
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

INTRODUCERE ÎN ENTOMOLOGIE AGRICOLĂ. CARACTERE


GENERALE ALE INSECTELOR. MORFOLOGIA EXTERNĂ A
INSECTELOR. CAPUL

Cuvinte cheie: insecte, capsula cefalică, aparat bucal,


antena, torace, aripi, abdomen, apendice genital.

Rezumat
Entomologia generală studiază morfologia, filogenia, sistematica,
biologia şi ecologia speciilor de insecte. Factorul principal care a contribuit la
diversificarea lor este regimul de hrană; majoritatea insectelor sunt fitofage
(cărăbuşul de mai, viermele vestic al rădăcinilor de porumb), hrănindu-se cu
organe ale plantelor cultivate sau spontane (frunze, tulpini, flori, seminţe,
fructe, rădăcini etc). Corpul insectelor este format din cap, torace şi
abdomen. Capul este împărţit în 6 segmente şi prezintă o pereche de
antene, organe vizuale şi aparatul bucal. Organele vizuale sunt reprezentate
prin ochii compuşi ochii simpli (oceli). Antenele sunt apendice mobile,
multiarticulate, în număr de două inserate pe cap în diferite poziţii. Aparatul
bucal este reprezentat printr-un orificiul bucal înconjurat de o serie de
apendice.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

INTRODUCERE ÎN ENTOMOLOGIE AGRICOLĂ


Entomologia este o ramură a zoologiei care se ocupă cu studiul
insectelor. Noţiunea de entomologie provine din cuvintele greceşti "entomos"
= segmentat şi "logos" = ştiinţă, în sens strict este ştiinţa care se ocupă cu
studiul vieţuitoarelor care au corpul segmentat. În prezent se cunosc peste
un milion de specii de insecte (reprezentând peste 80% din totalul speciilor
regnului animal), determinate şi clasificate, apreciindu-se că mai există şi alte
specii, încă necunoscute.
Primele referiri despre insecte au fost realizate încă din cele mai vechi
civilizaţii antice, o primă clasificare a insectelor este datorată lui Aristotel. În
ţara noastră s-au făcut referiri pentru prima dată, în folclor, iar primele date
scrise au apărut în scrierile cronicarilor.
Ca obiect de studiu entomologia este o ştiinţă vastă care include două
ramuri mari: entomologia generală şi entomologia aplicată. Entomologia
8
generală studiază morfologia, filogenia, sistematica, biologia şi ecologia
speciilor de insecte, iar entomologia aplicată dezvoltă studiul practic al
aspectelor ecologice, economice, tehnologice, de combatere şi implicaţiile
sociale ale existenţei şi activităţii insectelor dăunătoare şi folositoare
plantelor. Entomologia aplicată este împărţită la rândul ei în entomologie
agricolă, care studiază speciile dăunătoare în ecosistemele agricole,
entomologie forestieră, care se ocupă cu studiul insectelor dăunătoare
pădurilor şi entomologie medicală ce studiază paraziţii şi vectorii unor boli
la om şi animale.
Entomologia agricolă este o ştiinţă cu profunde implicaţii practice, care
are ca obiect de studiu răspândirea, importanţa economică, morfologia,
biologia, ecologia, modul de dăunare, combaterea speciilor de dăunători prin
diferite metode. Cei mai numeroşi dăunători sunt reprezentaţi de insecte, dar
există şi alte specii care aparţin altor clase sau încrengături ale regnului
animal cum ar fi moluştele, acarienii, nematodele, rozătoarele şi păsările.
Pierderile cauzate de către dăunători, boli şi buruieni în agricultura
mondială se ridică la câteva sute de milioane de tone, ceea ce în procente
reprezintă aproximativ 35% din recoltele potenţiale. Din aceste procente,
dăunătorii animali produc pagube ce reprezintă mai mult de o treime,
(respectiv 14%).
Entomologia, ca ştiinţă cu profunde implicaţii practice, are ca obiect de
studiu importanţa economică, filogenia, sistematica, morfologia externă,
anatomia şi fiziologia, biologia şi ecologia, metodele generale de prevenire şi
combatere a organismelor dăunătoare. Este dificil de apreciat numărul
speciilor dăunătoare, dar se poate stabili o ierarhie a acestora în funcţie de
preponderenţa numerică şi pagubele produse, şi anume: insectele, acarienii,
nematodele, răzătoarele, moluştele, păsările etc.
Insectele, fiind cele mai numeroase nu rivalizează cu nici un grup de
animale nevertebrate sau vertebrate, deoarece prin procesele metabolice
evolutive şi prin plasticitatea lor ecologică, acestea au dobândit o deosebită
importanţă practică. Factorul principal care a contribuit la diversificarea lor
este regimul de hrană; majoritatea insectelor sunt fitofage (cărăbuşul de mai,
viermele vestic al rădăcinilor de porumb), hrănindu-se cu organe ale plantelor
cultivate sau spontane (frunze, tulpini, flori, seminţe, fructe, rădăcini etc).
Există, însă şi specii de insecte care sunt utile, în special cele parazite
(buburuza lucernei) ce contribuie la limitarea celor care sunt dăunătoare
plantelor (afidele).
Un alt grup important din punct de vedere a densităţii numerice este
constituit din acarieni (acarianul roşu comun, acarianul făinii), care pot
produce pagube însemnate plantelor şi produselor agricole. Rozătoarele
(hârciogul, şoarecele de câmp) sunt considerate de către specialişti un real
pericol pentru plantele în vegetaţie şi pentru cele depozitate, dar pot fi
totodată şi vectori ai unor agenţi patogeni la om şi animale.
Entomologia agricolă este strâns legată de alte discipline cum ar fi
Fiziologia, Chimia, Botanica, Ecologia, Fitotehnia, Agrotehnica, Fitopatologia,
Pomicultura, Viticultura, Maşini agricole, datorită problemelor complexe cu
care aceasta se confruntă.

9
Caractere generale ale insectelor
La ora actuală, pe glob sunt cunoscute foarte multe specii de insecte,
peste un milion sunt determinate ştiinţific, dar se estimează că numărul total
se ridică la 3 - 3,5 milioane. Insectele reprezintă peste 70% din totalul
speciilor regnului animal, fiind cele mai numeroase vieţuitoare. Se întâlnesc
pretutindeni, fiind adaptate la cele mai diverse condiţii ecologice. Pot fi
prezente pe plante, pe animale, în plante, în corpul animalelor, în aer, apă şi
sol. Dimensiunile lor variază de la 0,2 mm (Mymaridae, Hymenoptera) la 350
mm (Phasmidae). Corpul insectelor este format din cap, torace şi abdomen
(fig.1.1).

Fig. 1.1 Aspectul general al unei insect (schemă)


fr – frunte; ge – obraji; md – mandibule; lb – labium (buza inferioară); prn – pronot;
mzn – mezotorace; mtn – metatorace (după Keller, din Ghizdavu şi col., 1997)

Capul este format din 6 segmente şi prezintă o pereche de antene,


organe vizuale şi aparatul bucal. Toracele este format din 3 segmente, pe
fiecare segment se articulează latero-ventral câte o pereche de picioare, iar
pe cel de-al doilea şi al treilea segment se inseră câte o pereche de aripi. La
unele insecte aripile lipsesc (Apterygota), iar la altele există doar o singură
pereche de aripi dezvoltată (Diptera). Abdomenul este alcătuit din 7-11
segmente, la care se adaugă telsonul (fig. 1.2).
Insectele au corpul acoperit cu un înveliş protector chitinos, rezistent
care constituie exoscheletul (Pălăgeşiu, 1993). Sistemul circulator este
10
deschis. respiraţia este, de obicei traheană, uneori poate fi tegumentară.
Sexele sunt, în general separate, iar dezvoltarea postembrionară se face prin
metamorfoză.

Fig. 1.2 Părţi componente ale unei insecte din ordinul Coleoptera
(foto original realizat în anul 2014, în baza materialului conservat existent la
disciplină)

MORFOLOGIA EXTERNĂ
Capul
Capul insectelor adulte este reprezentat de o capsulă chitinoasă,
puternic sclerificată, rigidă. Forma capului este adesea globuloasă, dar poate
fi alungită, de formă hemisferică etc. La unele insecte capul se prelungeşte
prin rostru. Capsula cefalică prezintă 2 orificii, unul anterior, orificiul bucal şi
unul posterior, orificiul occipital.
Porţiunea care face legătura între cap şi protorace formează gâtul
(collum). Capul se leagă de torace printr-o membrană intersegmentară
numită cervicum.
Capul este constituit din 6 segmente: preantenular, antenular,
intercalar, mandibular,maxilar şi labial. Suprafaţa capsulei cefalice este
separată prin suturi (şanţuri) în mai multe regiuni; acestea sunt: fruntea
(frons), clipeusul (clypaeus) care poate fi divizat în anteclipeus si postclipeus,
obrajii (genae) tâmplele (tempora), creştetul (vertex), occipitalul (occiput) şi
postoccipitalul (postocciput). Aceste regiuni sunt divizate cu ajutorul suturilor:
sutura epicranială (formată din sutura coronară şi suturile frontale), sutura
clipeo-frontală, sutura clipeo-labrală, sutura transversală a clipeusului, sutura
occipitală, sutura postoccipitală şi suturile gulare.

11
În raport cu axul longiudinal al corpului, capsula cefalică poate avea 3
poziţii existând 3 tipuri de cap: cap prognat cu orificiul bucal şi organele
bucale îndreptate înainte, axul capului fiind în acelaşi plan cu axul corpului
(urechelniţă); cap ortognat cu orificiul bucal şi organele bucale îndreptate în
jos, axul capului fiind aproximativ perpendicular pe axul corpului (lăcusta
călătoare) şi cap hipognat cu orificiul bucal şi organele bucale îndreptate în
jos şi posterior, axul capului formând un unghi ascuţit cu axul corpului
(gândacul negru de bucătărie)
Organele vizuale sunt reprezentate prin ochii compuşi (faţetaţi) în
număr de 2, dispuşi pe părţile laterale ale capului şi ochii simpli (oceli) în
număr de 1-3 situaţi pe frunte.

Antenele sunt apendice mobile, multiarticulate, în număr de două


inserate pe cap în diferite poziţii (fig. 1.3). Antena normal dezvoltată este
formată din următoarele părţi: (fig. 1.3) un articol bazal scapul (scapus) mai
lung, pedicelul (pedicellus) este un articol mai mic legat de scap şi flagelul
sau funiculul (flagellus, funiculum) format din restul articolelor antenale, dar
lipsit de muşchi proprii.

flagel

pedicel
scap

Figura 1.3 Antena de insectă. Schemă (stânga) (după Imms


citat de Jacobs, Seidel); cap cu antene inserate -imagine originală
(dreapta)

In funcţie de forma şi mărimea articolelor antenale precum şi de


succesiunea lor, antenele variază foarte mult ceea ce prezintă o deosebită
însemnătate sistematică. Pot fi drepte sau geniculate la care scapul
formează un unghi drept faţă de restul antenei. Ele pot fi de asemenea
regulate formate din articole mai mult sau mai puţin egale şi neregulate
alcătuite din articole diferite ca mărime sau formă. Din aceste două grupe fac
parte mai multe tipuri de antene:
Antenele regulate (aequales) se clasifică în: antene filiforme, formate
din articole de aproape aceeaşi grosime (Acrididae); antene setiforme la care
articolele antenale se subţiază treptat spre extremitatea lor terminală
(Tettigonidae); antene moniliforme cu articole·sferice, evident separate unele
de altele asemănător unui şirag de mărgele (Tenebrio); antene serate la care
articolele antenale au câte o excrescenţă laterală, în ansamblu se aseamănă
12
cu lama unui fierăstrău (Elateridae); antene pectinate cu articole antenale ce
prezintă excrescenţe orientate într-o singură parte, în ansamblu se
aseamănă cu un pieptene (unele specii de lepidoptere); antene bipectinate
cu articole antenale puternic dezvoltate pe ambele părţi se aseamănă cu un
pieptene dublu (unele specii de lepidoptere) şi antene penate ce prezintă
excrescenţe lungi, filamentoase dispuse ca o pană (Culicidae).
Antenele neregulate (inaequales) pot fi: antene clavate la care
articolele terminale se îngroaşă treptat spre vârf (Pieridae); antene măciucate
cu articolele terminale îngroşate brusc spre vârf. Acestea la rândul lor pot fi:
compacte, cu articolele strâns unite între ele (Paussidae), lamelate, cu
articolele lăţite ca nişte lamele şi mobile (unele Scarabeidae) şi pectinate la
care articolele măciucii sunt dezvoltate în formă de pieptene (Lucanus);
antene aristate cu scapul şi pedicelul bine dezvoltate iar flagelul fixat lateral
pe pedicel şi are aspectul unei ariste (Muscidae).
Rolul antenelor este primordial senzitiv, olfactiv, tactil; iar secundar pot
servi ca organe prehensoare sau pentru direcţionare în timpul zborului.

Aparatul bucal. Orificiul bucal este înconjurat de o serie de apendice


care formează aparatul bucal. În funcţie de felul de hrană al insectelor,
acesta poate fi diferit conformat. Aparatul bucal primitiv din care au derivat
toate celelalte aparate bucale este aparatul bucal pentru rupt şi masticat.
Aparatul bucal pentru rupt şi masticat. Este adaptat pentru ruperea
şi masticarea hranei solide fiind format din următoarele părţi componente:
labrum, mandibule, maxile şi labium (fig. 1.4).

Figura 1.4 Aparat bucal pentru rupt şi masticat: labium şi maxilă; Schemă
(stânga)(după Leonardi, 1993); labrum şi mandibule-Lucanus cervus, foto
original (dreapta)

Labrum sau buza superioară este o piesă nepereche articulată de


clipeus. Are marginea inferioară rotunjită şi marginea superioară dreaptă.

13
Mandibulele sunt în număr de două, aşezate inferior şi lateral faţă de
labrum. Au rol de apucare, rupere şi triturare a hranei. Fiecare mandibulă
este formată dintr-o bucată şi are o formă aproximativ triunghiulară putând
prezenta dinţi chitinoşi pe faţa mediană internă.
Maxilele sunt în număr de două, situate sub mandibule. O maxilă este
constituită din următoarele piese: cardo, stipes, galea, lacinia şi palpii
maxilari. Cardo este un articol mai scurt şi îngust care se articulează cu
epicraniul. La capătul său distal sunt înseraţi doi lobi chitinoşi, unul intern -
lacinia - mai lat la bază şi mai ascuţit la vârf şi unul extern - galea - mai
îngust. Pe stipes, pe faţa laterală, pe o mică proeminenţă (palpiger) se
articulează palpii maxilari formaţi din 1 - 6 articole, cu rol senzitiv.
Labium sau buza inferioară este o piesă nepereche situată în partea
inferioară a orificiului bucal. Are rol în finisarea triturării hranei, la formarea
bolului alimentar şi împingerea lui spre faringe. Labium este constituit din
următoarele piese: submentum, mentum, paraglose, glose şi palpi labiali (1-
3) articole. Uneori pe faţa internă a labiumului se află o proeminenţă mai mult
sau mai puţin dezvoltată numită hipofarinx. Aparatul bucal pentru rupt şi
masticat se întâlneşte la insectele din ordinele: Orthoptera, Blattaria,
Isoptera, Coleoptera, larve din ordinul Lepidoptera, etc.
Aparatul bucal pentru rupt, lins şi supt. Este constituit din labrum,
mandibule, maxile şi labium. În comparaţie cu aparatul bucal pentru rupt şi
masticat, la aparatul bucal pentru rupt şi supt au survenit următoarele
modificări: Labrumul este mai lung şi mai îngust, iar mandibulele au dinţii
chitinoşi mai bine dezvoltaţi. Maxilele sunt mai alungite. Cardo este mai scurt
şi subţire. Stipesul este masiv şi alungit. Galea este foarte dezvoltată având
aspectul unei lame de cuţit. Lacinia a dispărut. Palpii maxilari sunt reduşi.
Cele două maxile sunt unite printr-o piesă nepereche numită lorum.
Labiumul este mult alungit. Submentum este mai mult sau mai puţin
triunghiular şi se articulează la cap prin lorum. Mentum este puternic
dezvoltat, alungit şi gros. Glosele se unesc pe feţele lor interne formând
limba. La vârf se găseşte o formaţiune numită labelum. Paraglosele sunt
reduse la nişte lobi scurţi. Palpii labiali sunt bine dezvoltaţi şi alungiţi. Acest
tip de aparat bucal se întâlneşte la insecte din ordinul Hymenoptera (albine,
bondari).
Aparatul bucal pentru înţepat şi supt (fig. 1.5). Este adaptat pentru
hrănirea cu substanţe lichide. A suferit următoarele modificări: labrum este
redus, acoperind partea bazală a şanţului labial. Labium este alungit, ascuţit
spre vârf. Pe faţa superioară se găseşte un jgheab labial. În interiorul
jgheabului se găsesc maxilele şi mandibulele.
Mandibulele sunt alungite şi dinţate la vârf, mărginind maxilele.
Maxilele sunt de asemenea alungite fără dinţi la vârf, dar foarte
ascuţite şi subţiri. Între cele două maxile se găseşte hipofarinxul. Maxilele
alipite, delimitează două canale, unul superior canalul alimentar pentru
sugerea hranei şi unul inferior canalul salivar prin care se scurge saliva.
Acest tip de aparat bucal se întâlneşte la insectele din ordinele:
Heteroptera şi Homoptera şi cu unele mici modificări la Thysanoptera.
Aparatul bucal pentru supt. Este adaptat pentru aspirat hrană
lichidă. El este constituit din maxile bine dezvoltate; labrumul, mandibulele şi
14
labium fiind reduse. Labrumul se prezintă ca o proeminenţă foarte îngustă
situată la baza trompei imediat sub clipeus.
Mandibulele sunt reduse la două mici proeminenţe aşezate pe laturile
zonei clipeale.
Maxilele sunt bine dezvoltate formând o trompă.

Figura 1.5. Aparat bucal pentru înţepat şi supt întâlnit la heteroptere


(după Lăcătuşu şi Pisică, 1980, modificat )

Aceasta este formată din cele două galee, foarte dezvoltate, alungite
îndoite în formă de uluc şi alipite pe linia mediană, formând astfel un tub
deschis la vârf. Palpii maxilari sunt reduşi la două mici excrescenţe situate la
baza trompei.
Labium este foarte redus. Palpii labiali sunt dezvoltaţi şi aşezaţi pe
laturile trompei. Ei sunt formaţi din trei articole şi sunt acoperiţi cu peri. Acest
tip de aparat bucal se întâlneşte la insecte din ordinul Lepidoptera.
Aparatul bucal pentru lins. Este adaptat pentru lingerea şi sugerea
hranei, fiind format dintr-un labium foarte bine dezvoltat, din labrum şi maxile
reduse. Labrum este mult redus şi situat pe faţa superioară a labiumului sub
forma unei proeminenţe chitinizate, triunghiulare.
Mandibulele au dispărut.
Maxilele sunt reduse. Palpii maxilari sunt uniarticulaţi, bine dezvoltaţi
şi situaţi la baza labiumului. Labium este bine dezvoltat, tubular şi nearticulat
formând o trompă îndoită la mijloc în formă de cot. La extremitatea distală
prezintă două umflături ca două periniţe numite labele reprezentând palpii
labiali modificaţi.
Labelele sunt străbătute de numeroase vase capilare care se deschid
la exterior şi în canalul labiumului. În ulucul trompei se găseşte hipofarinxul.
Acest tip de aparat bucal îl întâlnim la insecte din ordinul Diptera (muşte).

15
Cunoaşterea tipurilor de aparate bucale are însemnătate atât în
determinarea insectelor cât şi în combaterea acestora prin folosirea
pesticidelor adecvate.

Concepte şi noţiuni de reţinut

 Corpul insectelor este format din cap, torace şi abdomen.


Abdomenul este partea cea mai voluminoasă a corpului.
 Aripile insectelor sunt, în general în număr de două perechi
situate latero-dorsal, prima pe mezotorace, a doua pe metatorace. La
diptere este bine dezvoltată numai perechea de pe mezotorace, iar la
strepsiptere cea de pe metatorace.
 Rolul antenelor este primordial senzitiv, olfactiv, tactil iar
secundar pot servi ca organe prehensoare sau pentru direcţionare în
timpul zborului.
 Aparatul bucal pentru rupt şi masticat este considerat primitiv,
prin transformări, toate celelalte aparate bucale este.
 La insectele dăunătoare culturilor agricole se întâlnesc 5 tipuri
de aparate bucale.

Întrebări de autoevaluare:
1. Care este factorul principal care a stat la baza diversificării
organismelor nevertebrate?
2. Enumeraţi principalele grupe de organisme animale dăunătoare
în agroecosissteme.

3. Care sunt caracterele generale ale insectelor?


4. Care dintre următoarele noţiuni sunt regiuni ale capului?
□ mandibula
□ vertexul
□ creştetul
□ labrumul
5. Care dintre următoarele tipuri de antene sunt neregulate?
□ clavate
□ filiforme
□ moniliforme
□ măciucate
6. Descrieţi aparatul bucal pentru rupt şi masticat şi menţionaţi
speciile de insecte la care este întâlnit.
7. Care sunt celelalte tipuri de aparate bucale si care sunt
modificarile survenite faţă de cel pentru rupt si masticat.

16
Bibliografie suplimentară de studiu aferentă lecţiei
1. Grozea Ioana, 2004, Zoologie agricolă, Ed. Mirton, 170 pag.
2. Leonardi C., 1993, Insekten, Verleght Bei, Kaiser Klagenfurt.
3. Linssen E.F.,1996, Insects. Penguin books, Revised Edition.
4. Oltean Ion, Porca Monica, Ghizdavu Iustin, 2004, Entomologie
generală, Ed. Digital Data, Cluj, 428 pag.
5. Pălăgeşiu I, Sânea Nicolae, Petanec Doru, Grozea Ioana, 2000, Ghid
practic de Entomologie agricolă şi horticolă, Edit. Mirton, Timişoara

17
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2

MORFOLOGIA EXTERNĂ A INSECTELOR. TORACELE.


ABDOMENUL

Cuvinte cheie: torace, sclerit, tergum, sternum, pleure,


protorace, mezotorace, metatorace, aripă, picior,
abdomen, apendice genital.

Rezumat
Toracele este format din 3 segmente: protorace, mezotorace şi
metatorace; pe fiecare segment se articulează latero-ventral câte o pereche
de picioare, iar pe cel de-al doilea şi al treilea segment se inseră câte o
pereche de aripi. Un segment toracic este constituit din mai multe plăci
chitinoase numite sclerite. În partea dorsală a inelului toracic este situat
scleritul numit tergum sau notum, ventral se găseşte sternum, iar lateral
pleurele. Abdomenul este alcătuit din 7-11 segmente, la care se adaugă
telsonul. Abdomenul este format dintr-un sclerit sau arc dorsal, urotergit, un
arc ventral urosternit, şi din două arcuri laterale, uropleure, iar legătura dintre
segmente este asigurată de membrane conjunctive.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

Toracele
Toracele constituie partea mediană a corpului insectei şi este format
din trei segmente: anterior -protoracele, median - mezotoracele şi posterior
metatoracele. Protoracele prezintă latero - ventral o pereche de picioare, iar
mezotoracele şi metatoracele prezintă latero - dorsal câte o pereche de aripi
şi latero - ventral câte o pereche de picioare (fig. 2.1).
Un segment toracic este constituit din mai multe plăci chitinoase
numite sclerite. În partea dorsală a inelului toracic este situat scleritul numit
tergum sau notum, ventral se găseşte sternum, iar lateral pleurele (fig. 2.1).
Astfel, protoracele este alcătuit din pronot, propleure şi prostern,
mezotoracele din mezonot, mezopleure, mezostern iar metatoracele din
metanot, metapleure, metastern.
Se constată, la unele insecte, că scleritul dorsal (notum sau tergum)
se poate împărţi în diviziuni secundare: prescutum, scutum, scutellum şi
postscutellum (postnotum). Mai evident apare scutelul mezotoracelui la unele
heteroptere, coleoptere etc. Pleurele pot fi divizate prin sutura pleurală, în
epistern şi epimer. Sternul poate prezenta diviziuni secundare ca:
presternum, sternum, sternellum, şi posternellum.

18
Figura 2.1. Segment toracic; Secţiune transversală schematică printr-un
segment toracic (stânga); a - tergit; b - sternit; c - pleura; d - aripa; e - picior (după
Duvlea şi col.); metatorace -foto original (dreapta)

La insectele alergătoare, înotătoare, săritoare, săpătoare (gândaci de


bucătărie, buhai de baltă, lăcuste, coropişniţe) este mai bine dezvoltat
protoracele, pe când la cele bune zburătoare (muşte, unele viespi, fluturi etc.)
sunt mai dezvoltate mezotoracele şi metatoracele.

Piciorul este un apendice articulat cu funcţia primară de locomoţie. La


insecte sunt în număr de 6, câte o pereche pe fiecare segment toracic.
Părţile componente ale unui picior tipic de insectă sunt: coxa,
segmentul bazal articulat prin doi condili de torace, trohanterul, un articol
scurt ce face legătura între coxă şi femur, femurul care este, în general,
componenta cea mai dezvoltată a piciorului şi poate prezenta dinţi, peri, spini
etc; tibia, este de obicei bine dezvoltată, alungită şi mai subţire, prezintă
uneori spini, pinteni, peri, tarsul, alcătuit din 1-5 articole dintre care articolul
bazal se numeşte metatars iar ultimul, situat distal, pretars. Adesea pe acest
articol sunt dispuse gheare (fig. 2.2)
La unele insecte pe pretars se găsesc organe cu rol, în general,
adeziv. Astfel, la tripşi de exemplu se găseşte o prelungire mediană în formă
de lob: arolium, la unele specii de muşte se află o prelungire mediană, ca un
păr lung, rigid, numit empodium, iar la alte specii de muşte se găsesc două
prelungiri sub formă de lobi, numite pulvili.
In corelaţie cu condiţiile de mediu, cu modul de viaţă al insectelor,
respectiv în raport cu funcţiile pe care le îndeplinesc, picioarele au suferit
modificări, deosebindu-se diferite tipuri: picioare pentru mers şi alergat (fig.
2.2), caracterizate prin articole proporţional dezvoltate (Carabidae,
Cicinellidae, Blattidae etc.); picioare pentru sărit, cu femurele posterioare
îngroşate, iar tibiile lungi şi subţiri (Acrididae, Tettigoniidae etc.) sau cu coxa,
trohanterul şi femurul bine dezvoltate (Cicadidae, Psyllidae etc.), picioare
pentru apucat (prehensoare), care au coxele alungite, trohanterele scurte, iar
19
partea internă a femurelor anterioare prevăzute cu un jgheab în care intră
tibia ca într-o teacă (Mantis etc.); picioare pentru săpat, la care, în general,
picioarele anterioare prezintă următoarele modificări: coxa este scurtă şi lată,
trohanterul împărţit în două articole, femurul lăţit şi alungit, tibia lată şi scurtă,
cu dinţi situaţi distal, tarsul scurt, cu primele două articole late şi dinţate
(Gryllotalpa etc.); picioare pentru înot, având tarsele picioarelor mediane şi
posterioare lăţite şi acoperite cu peri (Dytiscus); picioare pentru fixat, la care
picioarele anterioare prezintă articolele tarsale l, 2 şi 3 lăţite, cu numeroase
ventuze şi perişori.

Figura 2.2. Piciorul la insecte; Picior tipic de insectă (stânga) a-coxa, b-


trohanter, c-femur, d-tibia,e-tars, f-gheare; picior adaptat penstru mers şi
alergat la coleoptere (foto original) (dreapta)

Articolul 1 este bine dezvoltat şi poartă două ventuze mai mari, cât şi
numeroase ventuze mici (Dytiscus); picioare pentru transportat şi colectat,
conformare în care ultima pereche de picioare prezintă tibia lăţită distal, iar
partea externă cu o adâncitură longitudinală "coşuleţul" mărginită de
numeroşi peri. Primul articol tarsal prezintă pe faţa internă mai multe şiruri de
peri care constituie "periuţa". Cu aceasta albina adună polenul de pe corp şi-l
depozitează în coşuleţul de pe celălalt picior (Apis melifica); picioare pentru
curăţat, care prezintă un pinten situat la extremitatea distală a tibiei şi
primului articol tarsal (Apis melifica); picioare pentru agăţat, cu tibia ce
prezintă o scobitură care este mărginită de unicul articol tarsal curbat şi.
ascuţit la vârf, formând un fel de cleşte (Pediculus).

Aripa este o expansiune expansiune tegumentară formată din două


evaginaţii ale tergumului şi pleurei, a căror feţe se suprapun şi se alipesc,
acestea fiind străbătute de trahei. În dreptul traheilor membranele sunt mai
chitinizate şi îngroşate constituind nervurile (venule), cu rol în susţinerea
aripii.
Aripile insectelor sunt, în general în număr de două perechi situate
latero-dorsal, prima pe mezotorace, a doua pe metatorace. La diptere este
20
bine dezvoltată numai perechea de pe mezotorace, iar la strepsiptere cea de
pe metatorace. În general aripile anterioare sunt mai mari decât cele
posterioare (lepidoptere), dar sunt şi insecte la care aripile posterioare sunt
mai dezvoltate (strepsiptere). Forma aripilor poate fi: triunghiulară (ortoptere),
ovală (lepidoptere), alungită (odonate, himenoptere etc.).
Aripa prezintă mai multe regiuni: baza (basis), partea cu care se
prinde de torace, marginea exterioară (termen), opusă bazei, marginea
anterioară sau costală (costa), îndreptată înainte în timpul zborului, marginea
posterioară (dorsum), partea opusă costei. Unghiul dintre costă şi termen se
numeşte vârf (apex) şi reprezintă partea distală cea mai depărtată de torace,
iar unghiul dintre termen şi dorsum se numeşte tornus (fig. 2.3).

Figura 2.3 Aripa. Regiunile aripii (după Friese) (stânga); aripi de tip elitre
la coleoptere (dreapta)(foto original)

Nervurile apar sub forma unei reţele de tuburi chitinoase, cu nervi,


trahei şi hemolimfă în interior, care după orientare pot fi nervuri longitudinale
şi nervuri transversale, formând în totalitatea lor nervaţia aripii (fig.2.4).

Figura 2.4 Schema nervaţiei unei aripi (după Weber)

Nervurile longitudinale sunt: nervura costală (vena costalis)


neramificată (Co), nervura subcostală (vena subcostalis), cu două ramificaţii,
nervura radială (vena radialis), cu 5 ramificaţii, nervura medială (vena
21
medialis), cu 4 ramificaţii, nervura cubitală (vena cubitalis) frecvent cu două
ramuri (Cu1,Cu2), nervura anală (vena analis), cu l - 5 ramuri şi una două
nervuri jugale (venae jugalis).
Nervurile transversale pot fi: radialo-medială, medio-cubitală.
Denumirea nervurilor indică nervurile longitudinale pe care le unesc.
Suprafaţa aripii delimitată de două nervuri longitudinale se numeşte
câmp, iar acesta poate fi: costal, anal, radial, medial, jugal, axial. Porţiunea
aripii delimitată de două nervuri longitudinale şi două nervuri transversale se
numeşte celulă (celula cubitală, celula radială etc).
Structura şi consistenţa aripii este, de asemenea, variată. Astfel se
întâlnesc: aripi membranoase, fine, elastice, nude (muşte, viespi etc sau
acoperite cu solzi (fluturi) (fig. 2.5); tegmine, slab chitinizate
(pergamentoase), cu nervaţie bogată (prima pereche de aripi la ortoptere);
hemielitre, chitinoase la bază şi membranoase distal (prima pereche de aripi
la heteroptere), elitre, complet chitinizate (prima pereche de aripi la
coleoptere) (fig. 2.3). La elitre baza, spre marginea anterioară, prezintă o
convexitate - umărul (humerus). Linia de atingere a celor două elitre se
numeşte sutură (sutura). Suprafaţa elitrelor poate fi netedă (Coccinellidae)
sau brăzdată de şanţuri numite striuri, spaţiile dintre ele constituind
interstriurile.

Figura 2.5 Aripi membranoase cu solzi (fluturi)


(foto original realizat de as. A. Virteiu, în anul 2014 în sala de Entomologie)

După omogenitate aripile pot fi: omogene, când ambele perechi au


aceiaşi consistenţă (homoptere, himenoptere); heterogene, când aripile
anterioare au consistenţă diferită faţă de cele posterioare (coleoptere,
ortoptere etc.) şi mixte, când aripile anterioare sunt heterogene (hemielitre)
iar cele posterioare omogene (heteroptere). La tripşi aripile sunt franjurate.
După mărime cele două perechi de aripi pot fi diferite, la diversele
grupe de insecte. Se întâlnesc insecte având aripi anterioare şi posterioare
de aceeaşi mărime şi formă (Odonata); aripi anterioare mai dezvoltate ca
22
cele posterioare (Lepidoptera); aripi posterioare reduse la haltere (Diptera);
aripi posteroiare reduse la rudimente sau absente (masculii de la Coccidae,
Ephemeridae). Aripile membranoase servesc, în general ca organe de zbor.
Ritmul bătăilor aripilor variază de la 9 bătăi/secundă (Pieris brassicae) la 594
bătăi/secundă (Culex pipiens).

Abdomenul
Abdomenul este ultima şi cea mai voluminoasă parte a corpului
insectelor, în interiorul cărora se găsesc organele digestive, genitale etc.
Este alcătuit din segmente abdominale (fig. 2.6) care variază de la 5-6 la
cărăbuşi la 11-12 la libelule. În general la insectele evoluate numărul de
segmente distincte este mai mic. Poate prezenta forme diferite: cilindric, oval,
rotund, turtit dorso-ventral sau lateral etc.
Abdomenul este format dintr-un sclerit sau arc dorsal, urotergit, un arc
ventral urosternit, şi din două arcuri laterale, uropleure, iar legătura dintre
segmente este asigurată de membrane conjunctive. Ultimul urotergit
abdominal se numeşte pigidiu (pygidium) sau placa anală, iar ventral se
situează placa genitală sau subgenitală. Scleritele segmentelor abdominale
pot fi diferit dezvoltate: la viespi, albine, libelule, tergitele apar mai dezvoltate
decât sternitele, pleurele fiind îndreptate spre partea ventrală; la ploşniţe
pleurele sunt foarte reduse sau lipsesc.

Figura 2.6 Abdomenul la insecte; abdomen la coleoptere (stânga) (foto


original); tipurile de abdomen (dreapta)
a - abdomen sesil; b - abdomen suspendat; c - abdomen peţiolat
(după Berlese şi Lang)

După modul cum se leagă cu toracele, se disting 3 tipuri de abdomen:


abdomen sesil, legat anterior direct pe toată suprafaţa de metatorace
(ortoptere, coleoptere etc.), abdomen suspendat, la care primul segment
abdominal este contopit cu metatoracele, constituind segmentul median
(propodeu), iar al doilea segment abdominal este puternic îngustat, formând
23
o gâtuitură (Vespidae); abdomen peţiolat, la care 1 - 2 segmente abdominale
ce urmează după propodeum se îngustează mult, în formă de peţiol
(Ichneumonidae) (fig. 2.6).
La unele specii în această regiune se găsesc diferite apendice cum
sunt: cercii, stilii, aparatul pentru sărit, apendicele genitale etc.
Cercii sunt apendici perechi, articulaţi sau nearticulaţi, situaţi în
general, pe segmentul 11. Ei pot fi simpli, alungiţi şi păroşi (coropişniţă), în
formă de cleşte (urechelniţă) etc. Ei sunt consideraţi ca având, în general, un
rol olfactiv sau în facilitarea actului copulator. Stilii sunt apendici mobili,
nearticulaţi, situaţi pe urosternitele unor apterigote (tisanure, diplure) servind
la îndepărtarea abdomenului de sol. Aparatul pentru sărit este format din
tubul ventral, formaţie adezivă de suport, retinaculum, şi furca . Furca se
agaţă de retinacul şi prin extensiunea musculară, scăpând de acesta, loveşte
în substrat şi aruncă animalul înainte. Corniculele sunt două proeminenţe
tubulare, conice, dilatate sau nu, situate pe segmentul 5 abdominal al
afidelor.
Apendicele genitale sunt formaţiuni chitinoase articulate sau
nearticulate, situate în jurul orificiului genital. La masculi se numesc
gonopode, iar la femele gonapofize. Gonopodele formează aparatul
copulator al masculului, aedeagus, foarte important în sistematica insectelor.
La femele gonapofizele formează ovipozitorul (terebră, oviscapt,
tarieră), cu rol în depunerea ouălor. Acesta poate fi în formă de coasă la
cosaşi, de lamă dinţată la viespile cu fierăstrău etc. La albine, viespi,
ovipozitorul este transformat în ac cu venin.
Pe segmentele abdominale ale unor larve de lepidoptere şi
himenoptere se găsesc picioare false sau pseudopode.

Concepte şi noţiuni de reţinut


 Aripa este o expansiune expansiune tegumentară formată din
două evaginaţii ale tergumului şi pleurei, a căror feţe se suprapun şi se
alipesc, acestea fiind străbătute de trahei.
 Aripile insectelor sunt, în general în număr de două perechi
situate latero-dorsal, prima pe mezotorace, a doua pe metatorace.
 Piciorul este un apendice articulat cu funcţia primară de
locomoţie. La insecte sunt în număr de 6, câte o pereche pe fiecare
segment toracic.
 Abdomenul este alcătuit din segmente abdominale care
variază de la 5-6 la cărăbuşi la 11-12 la libelule. În general la insectele
evoluate numărul de segmente distincte este mai mic. Poate prezenta
forme diferite: cilindric, oval, rotund, turtit dorso-ventral sau lateral
 Apendicele genitale sunt formaţiuni chitinoase articulate sau
nearticulate, situate în jurul orificiului genital.

24
Întrebări de autoevaluare:
1. Care sunt diviziunile secundare ale toracelui?
2. Aripile sunt situate pe:
□ abdomen
□ mezotorace şi metatorace
□ protorace şi mezotorace
□ protorace şi metatorace
3. Menţionaţi care dintre tipurile de aripi sunt folosite la zbor:
□ membranoase cu solzi
□ membranoase simple
□ elitre
□ balansiere
4. Din ce segmente este alcătuit piciorul insectelor?
5. Care sunt tipurile de picioare frecvente la insectele subterane:
□ piciorul prehensor
□ picior pentru mers şi alegat
□ picior pentru săpat
□ picior penttru sărit

6. Care sunt apendicii abdominali întâlniţi la insecte?


7. Numărul redus de segmente abdominale sugerează caracteristica
de: □ organism evoluat
□ organism primitiv

Bibliografie suplimentară de studiu aferentă lecţiei


1. Duvlea I., Pălăgeşiu I., 1987, Îndrumător de lucrări practice la
entomologie agricolă. Litografia IAT.
2. Grozea Ioana, 2004, Zoologie agricolă, Ed. Mirton, 170 pag.
3. Leonardi C., 1993, Insekten, Verleght Bei, Kaiser Klagenfurt.
4. Linssen E.F., 1996, Insects. Penguin books, Revised Edition.
5. Oltean Ion, Porca Monica, Ghizdavu Iustin, 2004, Entomologie
generală, Ed. Digital Data, Cluj, 428 pag.
6. Paşol P., Dobrin Ionela, 2001, Entomologie generală, Ed. Ceres,
Bucureşti.

25
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

ORGANIZAŢIA INTERNĂ A INSECTELOR

Cuvinte cheie: mixocel, cuticulă, endoschelet, vas dorsal,


stomodem, mezenteron, proctodeum, ganglionar,
scalariform, glande endorine, glande exocrine, tuburile lui
Malpighi, punga copulatoare, receptacul seminal,
dimorfism sexual.

Rezumat
Organizaţia internă a insectelor cuprinde sistemele: muscular,
digestiv, respirator, circulator, excretor şi nervos şi aparatul reproducător şi
tegumentul.Tubul digestiv este reprezentat prin intestinul anterior, mijlociu şi
posterior. Sistemul circulator este de tip lacunar deschis şi este format din
vasul dorsal situat în sinusul pericardial şi sânge, fiind lipsit de vase de
sânge. Respiraţia este de tip trahean, mai rar tegumentară sau branhială.
Sistemul nervos la insecte este ganglionar scalariform. Organele de simţ
deservesc cele 5 simţuri de bază. vizual, auditiv, olfactiv, tactil, gustativ
precum şi alte simţuri specifice: termal, static etc. Dimorfismul sexual constă
în diferenţieri ale sexelor ce aparţin aceleaşi specii.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

ORGANIZAŢIA INTERNĂ
Organizaţia internă a corpului insectelor cuprinde 6 sisteme principale
(muscular, digestiv, respirator, circulator, excretor şi nervos), aparatul
reproducător şi tegumentul. O secţiune transversală prin corpul insectei
evidenţiază la exterior tegumentul iar la interior organele interne care
formează cavitatea generală mixtă (mixocelul). Acesta este împărţit în trei
sinusuri: dorsal, sinusul pericardial, ventral, sinusul perineural, median se
află sinusul perivisceral.
Tegumentul
Corpul insectelor este acoperit cu un tegument elastic impregnat cu o
substanţă chimică complexă numită chitină şi anumite substanţe de
incrustaţie: ceruri, lipide, etc. Este alcătuit din 3 straturi: membrana bazală,
epiderma şi cuticula. Cuticula este formată din exocuticulă, epicuticulă şi
endocuticulă. Aceasta conferă tegumentului rezistenţă şi împreună cu
apofizele ei chitinoase formează scheletul extern sau exoscheletul.
tegumentul formează invaginaţii numite apodeme, care în ansamblu
constituie scheletul intern sau endoscheletul. Cele mai dezvoltate apodeme
se găsesc în regiunea capului unde formează endoscheletul capului
26
(tentorium). Endoscheletul toracelui se numeşte endothorax. Formaţiunile
tegumentului sunt reprezentate prin sculptură, peri senzitivi şi glande.
Culoarea corpului insectelor poate fi tegumentară sau pigmentară.
Tegumentul insectelor îndeplineşte următoarele roluri: apărare,
susţinere, generează aripile, respiraţie şi transpiraţie.

Sistemul muscular
Sistemul muscular al insectelor cuprinde un număr mare de muşchi
(4041 la sfredelitorul tulpinilor). Muşchii sunt, în general, incolori, uneori pot fi
de culoare brună sau portocalie. Se clasifică în muşchi somatici sau ai
scheletului şi muşchi splanchnici sau ai viscerelor. Gruparea lor se poate
face în muşchi cefalici, muşchi toracici, muşchi abdominali şi muşchi ai
zborului. După funcţia lor pot fi flexori ce asigură mişcările de îndoire şi
extensori ce asigură mişcările de extindere, de asemenea pot să fie
abductori care realizează mişcările de îndepărtare şi adductori, de apropiere.
Muşchii insectelor sunt cei mai perfecţionaţi din regnul animal.

Sistemul digestiv
Sistemul digestiv la insecte este format din două părţi: tubul digestiv şi
organele anexe. Tubul digestiv este reprezentat prin intestinului anterior,
mijlociu şi posterior. Intestinul anterior (stomodeum) este constituit din faringe
ca un sac, esofagul, tubular, guşa, ca o pungă, proventriculul (stomacul
masticator), musculos şi cardia, intestinul mijlociu (mezenteron), la unele
insecte (Blatta) cu nişte diverticule - cecumurile gastrice. Intestinul posterior
(proctodeum) apare diferenţiat fiind format din valvula pilorică, ileum, colon şi
rect care se deschide prin orificiul anal (fig. 3.1).
Lungimea tubului digestiv variază în raport cu hrana astfel că la
speciile fitofage acesta este de 5-10 ori mai lung decât corpul, iar la speciile
zoofage este mai scurt. Glandele anexe sunt situate de-a lungul tractusului
digestiv contribuind la realizarea digestiei şi fiind reprezentate prin: glandele
salivare, glande endocrine şi glandele de excreţie.
Digestia. Hrana insectelor este de origine vegetală, sau animală,
solidă sau lichidă. Digestia începe odată cu introducerea hranei în cavitatea
bucală unde are loc transformarea parţială a polizaharidelor în
monozaharide, în guşă se continuă acţiunea enzimelor (la unele specii are
rol de cameră de muiere sau de rezervor), în proventricol are loc finisarea
prelucrării mecanice. Prelucrarea chimică se realizează în intestinul mijlociu
sub acţiunea unor enzime (amilaza, proteaza, peptidaza, etc.), iar în
intestinul posterior are loc absorbţia surplusului de apă şi eliminarea hranei
nedigerate.
Sistemul circulator este de tip lacunar deschis şi este format din vasul
dorsal situat în sinusul pericardial şi sânge, fiind lipsit de vase de sânge.
Vasul dorsal, fusiform, se întinde din partea posterioară a
abdomenului până la cap şi este alcătuit din inimă şi aortă. Inima prezintă un
număr variabil de cămăruţe piriforme (1-10), denumite ventriculite şi este
suspendată în sinusul pericardial de nişte formaţiuni triunghiulare, muşchii
aliformi. Aorta se prezintă ca un tub simplu care se întinde anterior din zona
toracică până la ganglionii cerebroizi.
27
Fig. 3.1 Tubul
digestiv la Blatta
orientalis.
a - faringe; b - esofag;
c - guşă; d - proventricul; e -
cecumuri gastrice; f - tuburile
lui Malpighi; g - papile
rectale; h - rectum. (după
Duvlea I. şi col.)

Sistemul circulator
Sângele insectelor este alcătuit dintr-o substanţă lichidă numită
plasmă, pigmenţi şi substanţe anorganice. Poate fi incolor sau galben, verde,
roşu. Rolul sângelui este multiplu, funcţia principală fiind cea trofică, de
transportare a substanţelor nutritive în corp, de imunizare prin digerarea
microbilor, de excreţie prin transportarea produselor de dezasimilaţie, şi
endocrină, de conducere a hormonilor în organism.
Circulaţia. Este determinată de mişcările celor două diafragme, a
muşchilor aliformi, ai ventriculitelor inimii şi ai abdomenului. Sub acţiunea
acestora pereţii se dilată şi se contractă consecutiv prin diastolă (dilatare),
când valvulele unui ventriculit se deschid iar sângele pătrunde în inimă şi
sistolă (contractare), când sângele este împins în ventriculitul din faţă,
valvulele laterale închizându-se. Circulaţia are un sens postero-anterior. La
unele specii circulaţia este completată de organe pulsatorii anexe, denumite
ampule (antenale, pedale).

Sistemul respirator
Majoritatea insectelor au o respiraţie de tip trahean, la unele specii
este tegumentară, iar la unele larve acvatice este branhială. Sistemul
respirator este format dintr-un număr mare de trahei care sunt invaginaţii ale
epidermei în formă de tuburi. Aceste trahei comunică cu exteriorul prin orificii
numite stigme situate pe mezotorace, metatorace şi segmentele
abdominale. Stigmele sunt în număr variabil (5-6 perechi la diptere, 10
perechi la lepidoptere) şi ajută la eliminarea apei din corp.
Traheele (fig. 3.2) se ramifică în tot corpul şi sunt formate din matrice
(hipoderma tegumentului) şi intimă. Traheele care pornesc din stigme se
unesc şi formează trunchiurile traheale longitudinale, laterale şi mediane
legate între ele. Ramura dorsală serveşte inima, musculatura şi tegumentul
dorsal, cea ventrală serveşte muşchii, tegumentul ventral şi lanţul nervos
28
ventral, iar cea viscerală serveşte organele interne. Aceste ramuri se
subîmpart în tuburi cu diametrul din ce în ce mai mic formând o reţea vastă
alcătuită din traheide şi ramificaţiile lor, traheole, care se termină cu celulele
traheene.

Fig 3.2 Sistemul respirator trahean (Leonardi, 1993)

Respiraţia. La majoritatea insectelor transportul oxigenului la diferite


organe se face prin sistemul traheal. Respiraţia are două faze: inspiraţia,
care este pasivă şi constă în intrarea aerului în sistem, conducerea în corp şi
evacuarea sa şi expiraţia, activă care constă în schimbul de gaze. Numărul
mişcărilor respiratorii este variabil (12-120/minut) în funcţie de temperatură şi
activitate.

Sistemul excretor
Substanţele nocive organismului sunt evacuate prin organe
specializate: tuburile lui Malpighi, corpul adipos, celulele pericardiale, glande
labiale.
Tuburile lui Malpighi sunt organele principale de excreţie şi se
prezintă ca nişte diverticule intestinale tubuliforme care au un capăt liber
situat în hemocel, iar celălalt capăt se deschide la limita dintre intestinul
mijlociu şi intestinul posterior. Numărul lor variază între 2 şi 160, în funcţie de
hrană şi specie. Rolul lor este de eliminare a acidului uric, ureea, oxalatul de
calciu, extragerea apei (omizi), confecţionarea coconilor, etc.
Corpul adipos (ţesutul gras) este format din celule mari (trofocite,
oenocite) ce ocupă spaţiile libere dintre organe şi are rol în acumularea
substanţelor grase şi nutritive.
Celulele pericardiale sunt situate în jurul inimii şi absorb substanţele
coloidale. Acestea pot fi nefrocitele cu rol de a lua din sânge substanţele
nocive şi fagocitele ce pot îngloba mici corpuscule toxice.

Sistemul secretor
Sistemul secretor este reprezentat de glande exocrine şi endocrine.
Glandele exocrine secretă substanţe prin canale speciale, la suprafaţa
organismului şi pot fi: glande cerifere care secretă ceara cu care insectele
îşi acoperă corpul; glande sericigene care secretă firul de mătase; glande
urticante ce secretă substanţe toxice cu rol în apărare (omida păroasă a
dudului); glande repulsive care emană un miros neplăcut (ploşniţe); glande

29
producătoare de venin cu rol de apărare şi glande atractante ce atrag
sexul opus.
Glandele endocrine secretă hormonii care influenţează metabolismul,
creşterea, năpârlirea şi reproducerea insectelor. Acestea pot fi: glandele
neurosecretorii care secretă hormonul creierului ce dirijează creşterea şi
dezvoltarea; glandele protoracale care secretă hormonul ecdyson cu rol în
năpârlirea larvelor; corpora allata situată posterior faţă de ganglionii
cerebroizi care secretă hormonul juvenil ce controlează metamorfoza,
histoliza şi histogeneza şi corpora cardiaca situată în faţa glandei corpora
allata cu rol în reglarea metamorfozei.

Sistemul nervos
Sistemul nervos la insecte este ganglionar şi este constituit din
sistemul nervos central sau al vieţii de relaţie, sistemul nervos simpatic
sau visceral şi sistemul nervos periferic sau senzorial.
Sistemul nervos central constituie principala diviziune a sistemului
nervos şi este scalariform (fiecare pereche de ganglioni este legată prin fibre
longitudinale-conective şi fibre transversale- comisuri). Este format din
ganglionii cerebroizi, ganglionii subesofagieni şi lanţul ganglionar ventral.
Ganglionii cerebroizi sunt situaţi în capsula cefalică şi sunt formaţi din
protocerebron (inervează ochii compuşi şi ocelii), deutocerebron (inervează
antenele) şi tritocerebron (inervează buza superioară, fruntea şi clipeusul).
Ganglionii subesofagieni sunt situaţi sub esofag şi sunt formaţi din
ganglioni mandibulari, ganglioni maxilari şi ganglioni labiali. Lanţul
ganglionar ventral este reprezentat prin ganglionii toracici care inervează
musculatura toracică, picioarele şi aripile şi ganglionii abdominali care
inervează regiunea abdominală.
Sistemul nervos simpatic este alcătuit din trei părţi: sistemul nervos
stomatogastric, care inervează inima, mezenteronul şi alte organe, sistemul
nervos ventral nepereche ce inervează partea ventrală a corpului şi sistemul
nervos simpatic caudal care inervează partea posterioară a corpului.
Sistemul nervos periferic este alcătuit din cordoane nervoase
senzitive (care primesc excitaţia din mediul extern) şi cordoane nervoase
motoare (care transmit răspunsul către muşchi).

Organele de simţ
Organele de simţ deservesc cele 5 simţuri de bază. vizual, auditiv,
olfactiv, tactil, gustativ precum şi alte simţuri specifice: termal, static etc. Ele
sunt specializate pentru anumiţi stimuli chimici şi fizici prin care sunt
recepţionate excitaţiile externe, care conduc la comportări specifice.
Organele vizuale sunt reprezentate prin ochi simpli şi ochi compuşi.
Ochii simpli (ocelii) sunt localizaţi pe frunte sau vertex, la insectele adulte,
sunt în număr variabil de 1-22, cel mai frecvent 3 oceli şi au rol de organe ale
echilibrului în timpul zborului. La unele larve ochii simpli se numesc stemate,
care sunt în număr variabil de 1-34.
Ochii compuşi (faţetaţi) (fig. 3.3) sunt în număr de doi şi constituie
adevărate organe vizuale ale insectelor, fiind situaţi pe părţile laterale ale
capului. Ei sunt formaţi din organite vizuale (omatidi), care pot fi variabile ca
30
număr de la 9 la 30000. Imaginile percepute de ochii compuşi sunt cu atât
mai clare, cu cât omatidiile sunt mai numeroase, speciile diurne au mai multe
omatidii. De obicei, insectele sunt mioape.

Omatidie

Fig. 3.3 Ochii compuşi şi simplii (oceli) la insecte (după Leonardi, 1993)

Organele olfactive (ale mirosului) sunt reprezentate de sensile


olfactive (fig.3.4) variabile ca număr (la masculul cărăbuşului de mai -50000
sensile) plasate pe antene, palpii maxilari şi labiali. Acestea permit insectelor
să descopere sursa de hrană, partenerul sexual, etc.

Fig. 3.4 Sensilă olfactivă (după Leonardi, 1993)

Organele auzului sunt mai rare la insecte, aceste fiind considerate


surdo-mute. Organul auditiv se numeşte organ timpanal care este
caracteristic cosaşilor, lăcustelor fiind situat pe tibiile picioarelor sau pe
laturile primului segment abdominal.
Organele stridulante produc sunete cu scopul atragerii sexului opus.
Producerea sunetelor este specifică masculilor de cosaşi, greieri care
realizează stridulaţii prin frecarea aripilor. Organul specializat în perceperea
sunetelor, la majoritatea insectelor este organul lui Johnson situat la baza
antenelor.
Organele tactile sunt reprezentate de sensile localizate pe antene,
picioare care percep diferite oscilaţii.
Organele coordotonale (sau receptorii mecanici de echilibru) sunt
cele mai simple organe auditive situate pe picioare, antene, etc.

31
Organele gustului sunt reprezentate de sensile gustative şi peri
senzoriali, aceştia sunt prezenţi pe piesele bucale, tars şi antene şi au rol de
a recunoaşte gustul dulce, amar, acru şi sărat.

Aparatul reproducător

Aparatul reproducător este situat în regiunea abdominală. La masculi


acesta este format din: două testicule, două canale deferente, două
vezicule seminale, glande anexe, canal ejaculator şi organ copulator
(penis, aedeagus) (fig. 2.5). Testiculele sun formate din foliculi testiculari,
care se prezintă ca nişte tuburi subţiri alcătuite din mai multe zone: zona
germinativă, zona de creştere, zona de maturare şi zona transformărilor.
Aparatul reproducător femel (Oltean şi col., 2004) este format din
două ovare, două oviducte laterale, un oviduct comun, vaginul în care
se deschide receptaculul seminal şi punga copulatoare. Se mai găsesc de
asemenea şi glande anexe. La exterior vaginul se deschide prin orificiul
genital femel. Un ovar este constituit din 1-2511 de tuburi ovariene, numite
ovariole. Ovariolele prezintă o zonă apicală, ce conţine celule iniţiale şi
ovogonii, vitelarium ce conţine ovocite şi pedicel care conţine ovocite mature.
Funcţia reproduceri este realizată de celulele sexuale ovulele şi
spermatozoizii.
Dimorfismul sexual constă în diferenţieri ale sexelor ce aparţin
aceleaşi specii.
Aceste deosebiri se manifestă prin caractere secundare cum ar fi:
mărimea şi culoarea corpului, reducerea aripilor, lungimea antenelor,
dezvoltarea mandibulelor, forma ultimului segment abdominal şi caractere
primare care sunt legate de structura organelor genitale interne şi externe.

Fig. 3.5 Aparatul genital mascul (stânga) şi aparatul genital femel (dreapta)

32
La rădaşcă (Lucanus cervus) masculii diferă de femele printr-o
dezvoltare mai mare a mandibulelor. La viermele vestic al rădăcinilor de
porumb (Diabrotica virgifera virgifera Le Conte) lungimea antenelor, şi forma
ultimului segment abdominal (fig. 3.6) constituie caractere certe de
diferenţiere, şi anume, antenele masculilor sunt mai lungi decât ale femelelor
iar ultimul segment abdominal al masculilor este bont (rotunjit) în comparaţie
cu al femelelor care este ascuţit (Grozea, 2004).

Fig. 3.6 Caractere de dimorfism sexual la specia Diabrotica virgifera


virgifera Le Conte;
mascul - stânga; femela-dreapta (foto Grozea, 2002)

Concepte şi noţiuni de reţinut

 Tuburile lui Malpighi sunt organele principale de excreţie şi se prezintă


ca nişte diverticule intestinale tubuliforme care au un capăt liber situat în
hemocel, iar celălalt capăt se deschide la limita dintre intestinul mijlociu şi
intestinul posterior.

 Corpora allata face parte din sistemul endocrin și secretă hormonul


juvenil ce controlează metamorfoza, histoliza şi histogeneza

 Sistemul nervos central constituie principala diviziune a sistemului


nervos şi este scalariform

 Organul specializat în perceperea sunetelor, la majoritatea insectelor este


organul lui Johnson situat la baza antenelor.
33
 Dimorfismul sexual constă în diferenţieri ale sexelor ce aparţin aceleaşi
specii.

Întrebări de autoevaluare:
1. Care sunt părţile componente ale sistemului digestiv şi cum se
realizează digestia?
2. Care este sensul de circulaţie a sângelui la insecte?
□ antero-posterior
□ postero-anterior
□ în toate părţile
3. Cum se realizează respiraţia?
4. Care sunt organele de excreţie la insecte şi ce rol au acestea?
6. Menţionaţi care din următoarele sunt glande exocrine?
□ glande cerifere
□ glande neurosecretorii
□ glande sericigene
□ glande repulsive
7. Descrieţi sistemul nervos central?
8. Care din următoarele formaţiuni fac parte din aparatul genital
femel?
□ ovarul
□ canal ejaculator
□ vagin
□ receptacul seminal
9. În ce constă dimorfismul sexual?

Bibliografie suplimentară de studiu aferentă lecţiei

1.Grozea Ioana, 2003, Cercetări privind biologia, ecologia şi


combaterea viermelui vestic al rădăcinilor de porumb (Diabrotica
virgifera virgifera Le Conte) în condiţiile Câmpiei de vest, teză de
doctorat.
2. Grozea Ioana, 2004, Zoologie agricolă, Ed. Mirton, 170 pag.
3. Leonardi C., 1993, Insekten, Verleght Bei, Kaiser Klagenfurt.
4. Linssen E.F., 1996, Insects. Penguin books, Revised Edition.
5. Pălăgeşiu I, Sânea Nicolae, Petanec Doru, Grozea Ioana, 2000
Ghid practic de Entomologie agricolă şi horticolă, Edit. Mirton,
Timişoara.
6. Ross H. A., 1998, Microscopic anatomy of invertebrates, Insecta,
vol. 12, 80-116 p.
7. Paşol P., Dobrin Ionela, 2001, Entomologie generală, Ed. Ceres,
București.
34
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

BIOLOGIA INSECTELOR. REPRODUCEREA. TIPURI DE


REPRODUCERE. DEZVOLTAREA INSECTELOR

Cuvinte cheie: reproducere, partenogeneza, holociclic,


dioecic, sexuată, pedogeneza, ou, pontă, larve,
postologopod, oligopod, polipod, apod, pupa, liberă,
coarctată, obtectă, generaţie, vârstă, năpârlire, diapauza.

Rezumat
Există mai multe tipuri de reproducere: reproducerea sexuată,
partenogeneza, pedogeneza, poliembrionia şi reproducerea hermafrodită.
Dezvoltarea unei insecte cuprinde totalitatea proceselor şi transformărilor
survenite de la faza de ou până la moartea fiziologică a adultului. Se disting
trei perioade de dezvoltare: dezvoltarea embrionară, dezvoltarea
postembrionară şi dezvoltarea postmetabolă. În timpul dezvoltării insectelor
pot trece prin stadiile de: ou, larvă, pupă şi adult. Creşterea larvelor se
realizează prin năpârliri, când insecta suferă schimbări mai mult sau mai
puţin accentuate în structura corpului, aceste schimbări poartă numele de
metamorfoză. Metamorfoza poate fi: heterometabolă şi holometabolă.
Diapauza este perioada de repaus în care se intensifică procesele fiziologice,
de creştere şi dezvoltare ale insectelor, aceasta poate fi obligatorie sau
facultativă.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

REPRODUCEREA INSECTELOR
Adulţii unor specii de insecte au la apariţie organele sexuale complet
dezvoltate fiind capabile să se reproducă imediat (Lymantria dispar), dar la
majoritatea insectelor adulţii au organe sexuale nedezvoltate având nevoie
de o hrănire suplimentară pentru maturarea acestora, această perioadă se
numeşte perioada preovipozitară care durează diferit în funcţie de specie şi
factorii externi. Există mai multe tipuri de reproducere: reproducerea sexuată,
partenogeneza, pedogeneza, poliembrionia şi reproducerea hermafrodită.
Reproducerea sexuată (amfigonă, gamogenetică) constă în
fecundarea ovulului de către spermatoziod şi formarea oului. Copulaţia este
actul prin care aparatul genital mascul ajunge în contact cu aparatul genital
femel prin intermediul unor formaţiuni specializate. Fecundaţia este
fenomenul de contopire a gametului femel cu gametul mascul.
Partenogeneza este o înmulţire unisexuată, la care oul provine din
ovul nefecundat şi poate fi după sexul urmaşilor: amphitocă (când apar
35
urmaşi de ambele sexe) telitocă (apar numai femele) şi arrhenotocă (apar
numai masculi). După regularitatea apariţiei partenogeneza poate fi:
excepţională (excepţional apar larve de ambele sexe) şi normală (apar în
mod obişnuit larve). Partenogeneza normală poate fi facultativă (femela
depune ouă nefecundate iar în anumite cazuri apar femele sau masculi) şi
obligatorie (reproducerea se face în general prin ouă nefecundate). Cea
obligatorie la rândul său este ciclică (un număr de generaţii partenogenetice
alternează cu o generaţie sexuată) sau constantă (se face doar pe cale
partenogenetică).
Poliembrionia este o formă de înmulţire în care embrionul se divide
de mai multe ori, astfel că dintr-un ou pot rezulta mai mulţi embrioni
(Encyrtus fuscicollis-100 embrioni).
Pedogeneza constă în faptul că reproducerea are loc, în stadiul de
larvă sau pupă acestea având ovare funcţionale (larvele unor Cecidomyidae,
pupele de Chironomidae).
Hermafroditismul este o formă de înmulţire mai rar întâlnită şi se
caracterizează prin prezenţa ovarelor şi testiculelor în corpul aceluiaşi individ,
de exemplu la Termitoxenia toţi indivizii trec mai întâi prin faza de mascul,
apoi devin femele.

DEZVOLTAREA INSECTELOR
Dezvoltarea unei insecte cuprinde totalitatea proceselor şi
transformărilor survenite de la faza de ou până la moartea fiziologică a
adultului. Se disting trei perioade de dezvoltare: dezvoltarea embrionară,
dezvoltarea postembrionară şi dezvoltarea postmetabolă.
Dezvoltarea embrionară începe din momentul fecundării oului şi se
încheie la apariţia larvei. Cuprinde următoarele faze: segmentaţia, formarea
foiţelor embrionare şi formare învelişurilor embrionare. După în cheierea
ultimei faze are loc ieşirea larvei din ou sau ecloziunea. Durata dezvoltării
embrionare variază de la câteva ore (musca de casă) la 2 ani (unele
ortoptere). După locul unde are loc dezvoltarea embrionului, insectele pot fi
ovipare (embriogeneza are loc în mediul extern), ovovivipare (începe în
corpul insectei şi se continuă în mediul extern) şi vivipare când
embriogeneza are loc în corpul femelei, iar larva este expulzată afară.
Oul şi ponta. Oul este o celulă de dimensiuni mai mari, acoperit de
un înveliş numit chorion care poate fi neted sau cu anumite sculpturi (fig.
4.1). În partea anterioară se află unul sau mai multe orificii pentru
pătrunderea spermatozoizilor numite micropili.

Fig. 4.1 Ou centrolecit la


insecte

36
Ouăle prezintă dimensiuni cuprinse între 0,1 - 7 mm şi au diferite
forme: ovale (gândacul din Colorado), alungite (lăcustă), hemisferice (buhă),
în formă de butoiaş (ploşniţa roşie a verzei), etc (fig. 4.2). Culoarea lor poate
fi: albă (gândacul ghebos), roşcată (musca de Hessa), portocalie (gândacul
din Colorado), verde (ploşniţele cerealelor), etc.
În cele mai multe cazuri ouăle pot fi sesile. La musculiţa albă de seră,
la purici meliferi ş.a. ouăle sunt fixate de substrat prin intermediul unui peţiol
sau peduncul.

Fig. 4.2 Oul; Forme de ouă la insecte (dreapta), grup de ouă pe frunze- pontă (foto
original -stânga)

Ponta (depunerea ouălor) poate fi izolată (gărgăriţa florilor de măr)


sau în grupe (gândacul de Colorado). La gândacul ovăzului ouăle sunt
depuse într-un singur şir, la ploşniţa verzei pe două şiruri. La inelar e depusă
ca un inel în jurul ramurilor. La omida stejarului grămezile de ouă sunt
acoperite cu perişori de pe abdomenul femelei, ponta semănând cu un
burete. Ouăle pot fi depuse pe substrat respectiv, pe frunze (gândacul din
Colorado), pe scoarţă (omida stejarului) sau în substrat, în frunze (viespea
rapiţei), în boboci (gărgăriţa bobocilor de măr), în fructe (musca cireşelor), în
sol (coropişniţa). Lăcustele depun ouăle în sol în nişte formaţiuni speciale
numite ooteci. Numărul de ouă depuse de o femelă variază foarte mult în
funcţie de specie şi de factorii externi, astfel la filoxera femela depune un
singur ou, buha semănăturilor depune 1200 ouă, iar matca termitelor depune
până la 30000 de ouă. Insectele care au o viaţă scurtă depun ouăle o singură
dată, pe când cele cu viaţă lungă au ponta eşalonată. Factorii care
influenţează prolificitatea femelelor sunt: temperatura, umiditatea, hrana,
paraziţii etc.

Dezvoltarea postembrionară
Dezvoltarea postembrionară începe în momentul ecloziunii şi durează
până la apariţia adultului, perioadă în care insecta trece prin stadiile de larvă
şi pupă. Creşterea larvelor se realizează prin năpârliri, când insecta suferă
schimbări mai mult sau mai puţin accentuate în structura corpului, aceste
schimbări poartă numele de metamorfoză. Metamorfoza poate fi:
heterometabolă şi holometabolă.
37
Metamorfoza heterometabolă (incompletă, directă, hemimetabolă)
este caracteristică insectelor din ordinele: Orthoptera, Heteroptera,
Thysanoptera, Homoptera care trec prin stadiile de ou, larvă şi adult.
Metamorfoza holometabolă (completă, indirectă) cuprinde stadiile
de ou, larvă, pupă şi adult. Este întâlnită la insectele din ordinele: Coleoptera,
Hymenoptera, Lepidoptera, Diptera.
Larva este un stadiu activ în care insectele se hrănesc intens.
Capul larvei prezintă o pereche de ochi simpli - stemate şi o pereche
de antene formate în general din mai puţine articole decât cele ale adultului.
Aparatul bucal este diferit conformat faţă de cel al adultului. Toracele este
format din 3 segmente, în general evidente. În multe cazuri pe torace se
găsesc 3 perechi de picioare. Aripile lipsesc sau nu sunt dezvoltate.
Abdomenul distinct segmentat, poartă la unele specii picioare false
(abdominale). Lateral pe segmentele toracice şi abdominale se găsesc
stigmele. Tegumentul este slab chitinizat, moale. Deşi sunt foarte variate ca
aspect, larvele pot fi grupate în câteva tipuri morfologice (fig 4.3).
La insectele heterometabole larvele sunt de tip postoligopod
(asemănătoare cu adultul) care se deosebesc de adult prin dimensiunile mai
mici ale corpului, colorit, prin aripile nedezvoltate, numărul mai mic de
articole antenale, prin organele genitale imature. Se întâlnesc la lăcuste,
tripşi, ploşniţe, păduchi de frunză, etc.
La insectele holometabole, larvele nu se aseamănă cu adulţii.
Acestea pot fi de mai multe tipuri:- larve protopode care se caracterizează
prin mandibule bine dezvoltate, apendice cefalice şi picioarele toracice
rudimentare, abdomenul nesegmentat şi lipsit de apendici. Se întâlneşte la
unele viespi (Chalcididae, Proctotrupidae) ce trăiesc parazite în corpul altor
insecte.
- larve polipode, prezintă 3 perechi de picioare toracice şi un număr
variabil de picioare abdominale (false). Corpul în general e viermiform,
capsula cefalică este bine dezvoltată iar aparatul bucal este adaptat pentru
rupt şi masticat. Larvele se mai numesc şi larve eruciforme sau popular
omizi. La unele specii (fluturi) larvele prezintă 3 perechi de picioare toracice
şi 2 - 5 perechi de picioare abdominale (false). În acest caz se numesc larve
polipode adevărate. La alte insecte (unele viespi) larvele prezintă 3 perechi
de picioare toracice şi 6 - 8 perechi de picioare abdominale (false). În acest
caz se numesc larve polipode false;
- larve oligopode se caracterizează prin prezenţa a 3 perechi de
picioare toracice bine dezvoltate şi absenţa picioarelor abdominale. Aparatul
bucal bine dezvoltat este adaptat pentru rupt şi masticat. La unele larve se
observă un apendice locomotor - pygopodium situat pe ultimul segment
abdominal. Larvele oligopode la rândul lor pot fi de mai multe feluri:
- larve oligopode campodeiforme (tizanuriforme) cu corpul turtit
dorso-ventral, îngustat înspre partea posterioară. Capul prognat cu
mandibule puternice. În partea posterioară prezintă cerci (gândacul ghebos);
- larve oligopode melolontoide - corp aproape cilindric, voluminos,
cutat transversal, curbat. Capul ortognat, picioarele toracice inegal
dezvoltate. Ultimul segment abdominal voluminos (fund de sac) cu sete
caracteristic dispuse (cărăbuşul de mai);
38
- larve oligopode elateriforme, corp viermiform alungit, cilindric,
subţiat la capete. Tegumentul este tare şi de culoare galbenă. Ultimul
segment este caracteristic conformat la diferite genuri (gândacul pocnitor);
Larvele apode se caracterizează prin corpul viermiform şi lipsa
picioarelor sau prezenţa cel mult a unor rudimente. În funcţie de capsula
cefalică acestea pot fi: larve apode eucefale cu capsula cefalică distinctă şi
aparatul bucal pentru rupt şi masticat (gărgăriţa florilor de trifoi, omizi
miniere); larve apode hemicefale cu capsula cefalică invaginată şi aparat
bucal pentru supt (unele specii de ţânţăroi) şi larve apode acefale cu
capsula cefalică complet invaginată (musca verzei).

Fig. 4.3 Tipuri de larve la insecte: 1 - larvă de tip oligopod (la specia
Chrysomela populi; Chrysomelidae); 2 - larvă de tip apodă eucefală (la specia
Sitophylus granarius; Chrysomelidae (după Linnsen, 1996); 3 – larvă de tip
postoligopodă (la specia Locusta migratoria; Acrididae); 4 – larvă te tip polipodă
(Helicoverpa) (foto original)

Pupa este un stadiu imobil caracteristic insectelor cu metamorfoză


completă în timpul căruia au loc procese complexe de histoliză şi
histogeneză. Există trei tipuri de pupe: pupa liberă, pupa obtectă, pupa
coarctată (fig. 4.4).
Pupa liberă (pupa exarata) (fig. 4.5). Antenele, picioarele, aripile sunt
libere pe lângă corp, putând efectua anumite mişcări. Se întâlneşte la
cărăbuşi, viespi, unele muşte (Pălăgeşiu şi col., 2000). Pupa obtectă (pupa
obtecta). Antenele, aripile, picioarele sunt lipite de corp şi acoperite cu o
membrană subţire, care se mulează pe corp. Pupa seamănă cu o mumie. Se
întâlneşte la fluturi.Pupa coarctată (pupa coartata) este în formă de butoiaş.
Este o pupă liberă închisă în ultima exuvie larvară numită puparium. Se
întâlneşte la unele muşte.
Pupele gândacilor, cărăbuşilor (coleoptere) se mai numesc nimfe, iar
cele ale fluturilor, crisalide. Uneori pupele sunt învelite în formaţiuni

39
protectoare constituite din fire de mătase, din diferite părţi de plante, etc.
numite cocon.

Fig. 4.4. Tipuri de pupe la insecte; de la stânga la dreapta:


liberă, obtectă şi coarctată

Fig. 4.5 Tipuri de pupă; Pupă de tip liberă de Diabrotica v.v LC


(original, foto Grozea 2004-stânga); pupă de tip coarctată (H
ylemia)(dreapta-foto original)

Dezvoltarea postmetabolă
Corespunde perioadei cuprinse între apariţia adultului şi moartea
fiziologică a acestuia. Insecta adultă deşi nu mai creşte şi nici nu năpârleşte
suferă totuşi o serie de transformări progresive şi regresive respectiv de
maturaţie şi senilitate. Durata dezvoltării postmetabole sau longevitatea
adulţilor variază în funcţie de specie de la câteva minute (Psyche apiformis)
la câţiva ani (matca albinelor).
Generaţia, ciclul biologic şi diapauza insectelor.
Generaţia reprezintă totalitatea indivizilor unei populaţii de la stadiul
de ou până la moartea tuturor indivizilor adulţi care au constituit descendenţa
respectivă. În funcţie de timpul necesar dezvoltării unei generaţii, insectele se
clasifică în monovoltine care au o singură generaţie pe an (gărgăriţa florilor
de măr), bivoltine care au două generaţii pe an (omida păroasă a dudului),
polivoltine care au mai multe generaţii pe an (afidele) şi multianuale la care
dezvoltarea unei generaţii are loc pe o perioadă de mai mulţi ani (cărăbuşul
de mai). Numărul de generaţii este variabil şi în funcţie de specie şi condiţiile
de mediu, astfel la păduchele din San Jose, în regiunile sudice numărul de
generaţii este mai mare decât în regiunile nordice.

40
Ciclul biologic sau evolutiv reprezintă succesiunea stadiilor într-o
anumită perioadă de timp (fig. 4.6). Un ciclu deosebit îl prezintă păduchii de
plante. Înmulţirea lor este holociclică, adică unele generaţii se înmulţesc
sexuat, iar altele se înmulţesc partenogenetic. La speciile nemigratoare ciclul
evolutiv este monoecic deoarece se desfăşoară pe o singură plantă-gazdă,
iar la cele migratoare este dioecic pentru că se desfăşoară pe două plante-
gazdă. Ciclul evolutiv la speciile holociclice monoecice este următorul: ou de
iarnă → fundatrix sau matca → femele fundatrigene → virginogene
aptere → virginogene aripate → forme sexupare → forme sexuate. În
cazul speciilor holociclice dioecice, o parte a ciclului biologic se desfăşoară
pe planta gazdă primară (lemnoasă), iar o altă parte pe o plantă gazdă
secundară (ierboasă).

Fig. 4.6 Dezvoltarea unei insecte holometabole (Diabrotica virgifera virgifera Le


Conte) (original)

Diapauza este perioada de repaus în care se intensifică procesele


fiziologice, de creştere şi dezvoltare ale insectelor, aceasta poate fi
obligatorie sau facultativă. Diapauza facultativă este determinată de
condiţiile nefavorabile ale mediului, iar diapauza obligatorie se manifestă
indiferent de evoluţia factorilor de mediu. În timpul diapauzei procesele
fiziologice se reduc la minimum. Factorii care influenţează diapauza sunt:
temperatura, lumina, umiditatea şi hrana.

Concepte şi noţiuni de reţinut


 Partenogeneza este o înmulţire unisexuată, la care oul provine din ovul
nefecundat
 Pedogeneza constă în faptul că reproducerea are loc, în stadiul de larvă
sau pupă acestea având ovare funcţionale (larvele unor Cecidomyidae,
pupele de Chironomidae).
 Ponta reprezintă totalitatea ouălor depuse de o femelă.
 Larva este un stadiu activ în care insectele se hrănesc intens.

41
 Pupa este un stadiu imobil caracteristic insectelor cu metamorfoză
completă în timpul căruia au loc procese complexe de histoliză şi
histogeneză.
 Ciclul biologic sau evolutiv reprezintă succesiunea stadiilor într-o
anumită perioadă de timp
 Diapauza este perioada de repaus în care se intensifică procesele
fiziologice, de creştere şi dezvoltare ale insectelor, aceasta poate fi
obligatorie sau facultativă.

Întrebări de autoevaluare:
1. Pedogeneza este:
□ un tip de reproducere a stadiului de adult
□ etapă în dezvoltarea insectelor
□ un tip de reproducere în stadiul de larvă sau pupă
2. Cât durează dezvoltarea embrionară şi ce faze cuprinde?
3. Câte tipuri de metamorfoză există? Descrieţi aceste tipuri.
4. Care sunt tipurile de larve?
5. Câte tipuri de pupe există?
6. Cum se clasifică insectele, în funcţie de timpul necesar dezvoltării
unei generaţii?
7. Ce se înţelege prin înmulţire holociclică monoecică şi dioecică?
8. Ce este diapauza şi de câte feluri este aceasta?

Bibliografie suplimentară de studiu aferentă lecţiei


1. Duvlea I., Pălăgeşiu I., 1987, Îndrumător de lucrări practice la
entomologie agricolă. Litografia IAT.
2. Grozea Ioana, 2004, Zoologie agricolă, Ed. Mirton, 170 pag.
3. Leonardi C., 1993, Insekten, Verleght Bei, Kaiser Klagenfurt.
4. Linssen E.F. 1996, Insects. Penguin books, Revised Edition.
5. Pălăgeşiu I, Sânea Nicolae, Petanec Doru, Grozea Ioana- 2000 - Ghid
practic de Entomologie agricolă şi horticolă, Edit. Mirton, Timişoara
6. Ross H. A., 1998, Microscopic anatoy of invertebrates, Insecta mundi,
vol. 12, 80-116 p.

42
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5

ECOLOGIA INSECTELOR
CARACTERIZAREA ŞI SISTEMATICA INSECTELOR. INSECTE
APTERIGOTE. INSECTE PTERIGOTE (I)
Cuvinte cheie: factori ecologici, prag de prolificitate, prag
superior, prag inferior, zoofagi, biocenoză, biotop,
dinamica populaţiei, indice sexual, arealul geografic, zona
letală, zona potenţială de răspândire, zona de răspândire,
zona de dăunare.

Rezumat
Ecologia este ştiinţa care studiază condiţiile de existenţă ale fiinţelor
vii şi interacţiunile care există între acestea şi mediul înconjurător. Factorii de
mediu reprezintă totalitatea elementelor mediului capabile să influenţeze
viaţa organismelor. Se pot clasifica în: factori abiotici şi factori biotici. Factorii
abiotici pot fi clasificaţi în: factori climatici temperatura, lumina, umiditatea,
curenţii de aer, precipitaţiile, factori edafici: textura solului, salinitatea,
aerarea şi factori ai mediului acvatic salinitate, turbiditate, iar factorii biotici
pot fi: hrana, duşmanii naturali, factorul antropic, etc. Populaţia reprezintă un
ansamblu de indivizi de aceeaşi specie care ocupă un teritoriu bine
determinat, într-un moment determinat, cu strămoşi şi descendenţi comuni şi
cu un anumit fond de gene. Ecologia este ştiinţa care studiază condiţiile de
existenţă ale fiinţelor vii şi interacţiunile care există între acestea şi mediul
înconjurător. Studiază populaţia, structura şi variaţia acesteia precum şi
raporturile dintre indivizii de diferite specii dintr-un ecosistem şi mediul
înconjurător.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

FACTORII DE MEDIU
Factorii de mediu sau factorii ecologici reprezintă totalitatea
elementelor mediului capabile să influenţeze viaţa organismelor. Se pot
clasifica în: factori abiotici şi factori biotici. Factorii abiotici pot fi clasificaţi
în: factori climatici (temperatura, lumina, umiditatea, curenţii de aer,
precipitaţiile) factori edafici (textura solului, salinitatea, aerarea ) şi factori ai
mediului acvatic (salinitate, turbiditate), iar factorii biotici pot fi: hrana,
duşmanii naturali, factorul antropic.

Factorii abiotici
Temperatura corpului insectelor este variabilă în raport cu
temperatura mediului în care trăiesc (heteroterme) şi este în general mai
43
ridicată cu 1°C. Activitatea lor se desfăşoară între 5°- 40°C. Fiecare specie
îşi începe activitatea biologică la o anumită temperatură denumită prag
inferior (t0) îşi încetează activitate la un anumit grad ridicat de temperatură
numit prag superior (T). Zona cuprinsă între cele două praguri se numeşte
zonă biologică, iar zonele aflate sub pragul inferior şi peste pragul superior
sunt zone letale. Pragul de prolificitate (O) reprezintă temperatura la care
insectele devin fertile, iar pragul termic optim (O1) exprimă temperatura la
care dezvoltarea are loc în condiţii optime. La temperaturi scăzute insectele
se retrag în locuri adăpostite devenind inactive – diapauza hiemală. La
temperaturi ridicate activitatea acestora se încetineşte treptat, datorită
coagulării substanţelor albuminoide.
În funcţie de cerinţele faţă de temperatură insectele pot fi euriterme
care suportă variaţii mari de temperatură şi stenoterme care se dezvoltă
doar între limite reduse de temperatură.
Lumina este un factor ecologic important care influenţează
dezvoltarea insectelor prin intensitate (pregnanţa coloraţiei), durată
(întreţinerea ritmurilor biologice), lungime de undă, grad de polarizare, etc.
Insectele pot fi fototropic pozitive când sunt atrase de lumină (noctuide,
carabide) şi fototropic negative când se orientează spre întuneric (gândacii
de bucătărie).
Radiaţiile solare influenţează dezvoltarea şi activitatea insectelor prin
energia radiantă care scade sau ridică temperatura mediului înconjurător
declanşând reacţii fotochimice în organism.
Umiditatea relativă a aerului (U%) influenţează creşterea şi
dezvoltarea insectelor. Aceasta este cuprinsă între 45 –85%. În funcţie de
preferinţa pentru umiditate insectele pot fi: higrofile care trăiesc în zonele cu
umiditate de 85-100%, mezofile (45-85%) şi xerofile (sub 45%).
Precipitaţiile măresc umiditatea relativă a aerului şi cea a solului
influenţând pozitiv activitatea unor insecte (viermii sârmă) sau negativ la
unele insecte (sfredelitorul porumbului) la care ponta este diminuată datorită
ploilor abundente. Stratul de zăpadă reprezintă un adăpost pentru
majoritatea insectelor (Ghizdavu şi col., 1997).
Curenţii de aer intensifică evacuarea apei din corpul insectelor,
influenţează zborul, copulaţia, depunerea pontei, etc.
Solul determină anumite condiţii pentru dezvoltarea organismelor
animale din sol. După preferinţa acestora faţă de natura solului aceste pot fi:
pietrofile care preferă solurile pietroase, psamofile care populează
terenurile nisipoase, halofile ce trăiesc în solurile sărăturate şi indiferente
care trăiesc în diferite soluri.

Factorii biotici
Hrana constituie sursa principală care condiţionează viaţa insectelor.
După natura hranei insectele se clasifică în: fitofage care se hrănesc cu
organe verzi; carnivore ca se hrănesc cu animale vii sau moarte şi omnivore
cu un regim de hrană mixt.
Insectele fitofage se pot clasifica după organele plantei atacate în:
xilofage care se hrănesc cu lemn (carii lemnului), filofage case hrănesc cu
frunze (omizi defoliatoare), florifage – se hrănesc cu elemente florale
44
(gărgăriţa florilor de măr), seminifage- se hrănesc cu seminţe (gărgăriţa
mazării), micofage care se hrănesc cu fructificaţiile ciupercilor (musca
ciupercilor) şi saprofage ca se hrănesc cu materii organice în descompunere
(silfide).
După numărul de specii atacate insectele pot fi: polifage - se hrănesc
cu mai multe specii de plante din mai multe familii botanice (viermii sârmă),
oligofage- se hrănesc cu plante ce aparţin aceleaşi familii botanice
(gândacul ovăzului) şi monofage – se hrănesc cu o singură specie de plante
(gărgăriţa mazării).
După numărul organelor atacate insectele pot fi clasificate în:
stenomere care atacă un singur organ al unei specii (gărgăriţa florilor de
măr) şi eurimere care se hrănesc cu mai multe organe aparţinând aceleaşi
plante (păduchele din San Jose).
Insectele carnivore se pot clasifica în funcţie de regimul de hrană al
insectelor în răpitoare care se hrănesc cu pradă vie (buburuza), parazite
care se dezvoltă pe seama altor organisme (Aphelinus mali); necrofage care
se hrănesc cu cadavrele altor insecte (Necrophorus) şi coprofage (ce se
hrănesc cu excrementele diferitelor animale).
Insecte omnivore se hrănesc atât cu hrană de origine vegetală dar şi
cu materii de origine animală (greierul).
Zoofagii sunt organisme animale care trăiesc pe seama altor
organisme animale şi pot fi: prădători sau paraziţi. Prădătorii se hrănesc cu
alte organisme animale (prada) cărora le produc moartea devorându-le.
Prădătorul este mai mare decât prada. Paraziţii se dezvoltă pe seama unor
organisme pe care le parazitează producându-le moartea. Parazitul este mai
mic decât gazda. Zoofagii care se hrănesc cu insecte se numesc entomofagi,
iar cei care prădează acarienii se numesc acarofagi. Dintre zoofagii prădători
menţionăm: buburuza care prădează afidele, păsările insectivore, broaştele
care se hrănesc cu insecte, cucuveaua care prădează rozătoarele, păianjeni
răpitori din ordinul Parasitiformes care se hrănesc cu păianjenul roşu comun.
Zoofagii paraziţi pot fi: ectoparaziţi şi endoparaziţi. Principalele specii
parazite ale dăunătorilor sunt: Trichogramma evanescens, parazit pe ouă de
buha semănăturilor, Encarsia formosa parazit pe larve de musculiţa albă de
seră, Prospaltela perniciosi ca parazitează larvele păduchelui din San Jose,
etc.
Epizootiile sunt boli ale organismelor animale produse de virusuri
(viroze), bacterii (bacterioze), ciuperci (micoze).
Cunoaşterea relaţiilor dintre insecte şi duşmanii lor naturali prezintă un
interes practic deosebit deoarece numeroşi prădători şi paraziţi pot fi utilizaţi
cu succes în combaterea dăunătorilor.
Factorul antropic se referă la activitatea pe care o desfăşoară omul
în vederea realizării unui mediu optim pentru plante şi defavorizant pentru
speciile dăunătoare.

POPULAŢIA
Populaţia reprezintă un ansamblu de indivizi de aceeaşi specie care
ocupă un teritoriu bine determinat, într-un moment determinat, cu strămoşi şi
45
descendenţi comuni şi cu un anumit fond de gene. Ea poate fi studiată sub
aspect static sau dinamic.

Statica populaţiei se caracterizează prin efectiv, densitate, rata


natalităţii, rata mortalităţii şi rata creşterii numerice.
Efectivul populaţiei reprezintă numărul de indivizi care alcătuiesc la
un moment dat populaţia unei specii.
Densitatea este numărul de indivizi al unei populaţii existent la un
moment dat, pe unitate de suprafaţă, volum, lungime sau greutate. Dacă
densitatea populaţiei este mai mare decât capacitatea suportată de spaţiu
acesta poate fi supraaglomerat, dacă densitatea este mică, spaţiul este
subaglomerat iar dacă se asigură un număr maxim de supravieţuitori în
generaţia următoare densitate este optimă.
Natalitatea reprezintă numărul de indivizi apăruţi prin reproducere în
unitatea de timp şi nu prin imigrare. Raportul dintre natalitate şi efectivul
populaţiei se numeşte rata natalităţii. Mortalitatea defineşte numărul de
indivizi morţi într-un interval de timp şi nu dispăruţi prin emigrare. Raportul
dintre mortalitate şi şi efectivul populaţiei constituie rata mortalităţii.

Structura ecologică a populaţiei redă adaptarea populaţiei la


anumite condiţii de existenţă. Este dată de structura genetică şi structura
ecologică.
Structura ecologică a populaţiei cuprinde structura de vârstă, raportul
între sexe, configuraţia funcţională şi distribuţia spaţială, iar structura
genetică este dată de repartiţia diferitelor genotipuri şi a variantelor
fenotipice şi de raportul între homozigoţi şi heterozigoţi.
Structura de vârstă este dată de repartizarea indivizilor pe clase de
vârstă. La insecte există trei clase de vârstă: clasa indivizilor, clasa adulţilor,
clasa bătrânilor.
Indicele sexual este dat de raportul dintre numărul de femele mature
sexual şi efectivul populaţiei. Se calculează după formula:
i = nF unde i este indicele sexual; nF este numărul de femele mature
N
sexual, iar N efectivul populaţiei.
Configuraţia funcţională este dată de neuniformitatea genetică şi
comportamentală a indivizilor în cadrul populaţiei, ceea ce duce la
diversificarea conexiunilor între grupurile apărute pe baza polimorfismului
genetic.
Distribuţia spaţială reflectă modul în care populaţia ocupă, exploatează
şi transformă biotipul. În cadrul acesteia se disting distribuţia uniformă,
distribuţia întâmplătoare şi distribuţia contagioasă.
Domeniul reprezintă segmentul de spaţiu vizitat în mod obişnuit de
către un individ pentru a se hrăni sau pentru alte activităţi. Spaţiul vital
cuprinde întregul spaţiu în care îşi petrece viaţa un individ de la naştere până
la moarte. Gregarismul reprezintă gruparea unor populaţii în cete mari unice
(lăcuste).

46
Dinamica populaţiei. Include modificările tuturor elementelor de
structură ale populaţiei şi are două componente: variaţia numărului de indivizi
şi transformările structurale ale populaţiei.
Într-o populaţie în care nu se produc pierderi prin emigrări de indivizi şi
nici câştiguri prin imigrări, dinamica populaţiei este determinată de rata
natalităţii şi mortalităţii. Efectivul populaţiei Nt din momentul t este egal cu
efectivul populaţiei în momentul iniţial N0 înmulţit cu baza logaritmilor naturali
e ridicat la puterea qt. Reprezentată grafic din curba de creştere numerică
rezultă că populaţia nu creşte exponenţial ci, conform curbei logistice , care
nu tinde spre infinit. Curba are trei faze: de creştere, de inhibiţie şi de
staţionare.
Dinamica populaţiei este reglată de factori dependenţi de densitate şi
de factori independenţi de densitate. Factorii dependenţi de densitate (activi)
sunt prădătorii, paraziţii şi alţi factori biotici. Aceştia cauzează o mortalitate
direct proporţională cu densitatea populaţiei. Factorii independenţi (inactivi)
sunt: temperatura, umiditatea, solul, tulburările trofo-fiziologice care depind
de calitatea hranei şi nu de cantitatea ei, etc. Aceştia cauzează mortalitatea
care nu depinde de densitatea factorului şi durata de acţiune.
La insectele dăunătoare există tipul: sezonier, stabil şi multianual.
Tipul stabil se caracterizează prin aceea că efectivul şi densitatea populaţiei
sunt relativ constante, realizându-se pe baza prolificităţii relativ reduse, dar
constanta de supravieţuire ridicată. Tipul sezonier la care efectivul şi
densitatea cresc brusc în perioada de vegetaţie, creşterea realizându-se pe
baza prolificităţii ridicate sau a numărului mare de generaţii (afidele). Tipul
multianual unde modificarea efectivului şi densitatea populaţiei se produce în
decursul a câtorva ani (cărăbuşii de mai ).

BIOCENOZA
Biocenoza este un complex de organisme vegetale şi animale, legate
prin conexiuni reciproce ce formează o unitate funcţională. Are rolul de a
transforma substanţa şi energia din mediul înconjurător. Are un mecanism de
autoreglare şi ocupă un anumit teritoriu. Un exemplu de biocenoză este
cultura de varză împreună cu organismele dăunătoare şi duşmanii naturali.
Biotopul reprezintă partea de teritoriu ocupată de o biocenoză având
o suprafaţă variabilă şi caracterizată prin condiţii asemănătoare.
Componentele biotopului sunt: substratul (apa, solul) şi microclima (rezultatul
interacţiunii climei locale, biocenozei şi solului).
Totalitatea organismelor animale dintr-o biocenoză constituie
zoocenoza, iar totalitatea organismelor vegetale constituie fitocenoza.
Biocenozele se pot clasifica în: naturale, rezultate ale unui proces
evolutiv şi artificiale, rezultate în urma acţiunii omului. Biocenozele artificiale
sunt reprezentate de agrobiocenoze (exemple: livezile, viile). Toate
biocenozele sunt influenţate de biotop, dar şi biotopul este influenţat la rândul
lui de biocenoză.
Fenomenul de reducere sau de creştere a numărului indivizilor unei
biocenoze, pentru a se atinge numărul optim se numeşte reglare. Reglarea
biocenozelor este coordonată de interacţiunea chimică, competiţie şi
antagonism. Interacţiunea chimică se realizează cu ajutorul antibioticelor,
47
fitoncidele şi au rol stimulator şi inhibitor. Competiţia pentru hrană constă în
defavorizarea unei specii prin consumarea resursei sale de hrană de către
altă specie mai bine adaptată. Antagonismul se manifestă prin consumarea
unui element al biocenozei de către alt element constituindu-se sisteme
bilunare, în care acţionează două specii antagoniste jertfă-răpitor sau parazit-
gazdă (buburuza-afide).
Principala caracteristică a biocenozei o constituie relaţiile trofice prin
care se asigură circulaţia materiei şi energiei. Componentele trofice ale
biocenozei sunt: producătorii, consumatorii şi descompunătorii. Producătorii
sunt reprezentaţi de plante verzi şi bacterii autotrofe care prin procesul de
fotosinteză şi chemosinteză produc substanţe organice ce înmagazinează
energia. Consumatorii sunt organisme care trăiesc pe seama producătorilor,
hrănindu-se cu substanţe organice sintetizate de aceştia. Consumatorii pot fi:
primari (insecte, acarieni) şi secundari (paraziţi şi prădători).
Descompunătorii sunt reprezentaţi de bacterii, ciuperci, care descompun
materia organică moartă provenită de la producători şi consumatori
transformând-o în substanţe organice simple.
Lanţurile trofice sunt legături ce se stabilesc între populaţiile de
organisme ale biocenozei, prin care hrana circulă de la bază până la ultimul
consumator. Acestea sunt: lanţul fitofagilor şi prădătorilor (plante-insecte
fitofage-paraziţi), lanţul fitofagilor şi paraziţilor (plante verzi-insecte
fitofage-paraziţi), lanţul saprofagilor şi zoofagilor (substanţa organică
moartă-insecte saprofage-zoofagi). Mai multe lanţuri trofice formează
reţeaua trofică.
Echilibrul biocenotic este un sistem natural de reglare periodică şi
restabilire a componentelor antagonice ale biosistemelor din cadrul
biocenozelor.

ECOSISTEMUL
Ecosistemul este unitatea fundamentală funcţională a biosferei
caracterizată prin interacţiuni proprii părţilor componente (biotop, biocenoză)
şi care prin transformările de substanţă şi energie asigură activitatea
biologică şi evoluţia sistemului. Pot fi: naturale (spontane) rezultate în cursul
unui lung proces evolutiv şi artificiale (antropogene) rezultate în urma
acţiunilor voite sau involuntare ale omului. Ecosistemele sunt sisteme
dinamice, în continuă transformare. Dinamica lor constă în schimbări
aritmice, ritmice şi succesive. Starea în care un ecosistem îşi păstrează un
timp îndelungat structura, indiferent de acţiunea factorilor externi se numeşte
climax. Instalarea stării de climax necesită un timp îndelungat. Cunoaşterea
structurii şi dinamicii agroecosistemelor constituie un element important în
combaterea integrată.

RĂSPÂNDIREA INSECTELOR
Fiecare specie se dezvoltă în anumite condiţii de mediu. Este
influenţată de factori climatici, trofici, antropici, etc. Suprafaţa de teren pe
care populaţia unei specii trăieşte şi se înmulţeşte se numeşte areal
geografic. Regiunea în care o specie nu poate să supravieţuiască se
48
numeşte zonă letală. Regiunea în care specia găseşte condiţii favorabile se
numeşte zonă potenţială de răspândire. În cadrul acestei zone există o
zonă de răspândire în care se întâlneşte specia indiferent de densitate şi
gradul de dăunare şi o zonă de dăunare în care specia se găseşte în
densităţi mari şi produce daune.
Suprafaţa relativ redusă în care dăunătorul întâlneşte condiţii
favorabile, se înmulţeşte în masă şi periclitează zonele învecinate se
numeşte focar. Deplasarea în alte locuri din cauza condiţiilor nefavorabile
poartă numele de migraţie. Aceasta poate fi sezonieră, diurnă, nocturnă etc.
Când migraţia are loc în număr mare şi cuprinde suprafeţe întinse producând
pagube însemnate se numeşte invazie.

Concepte şi noţiuni de reţinut


 Pragul de prolificitate (O) reprezintă temperatura la care insectele devin
fertile
 Prădătorii se hrănesc cu alte organisme animale (prada) cărora le
produc moartea devorându-le. Prădătorul este mai mare decât prada.
 Paraziţii se dezvoltă pe seama unor organisme pe care le parazitează
producându-le moartea.
 Gregarismul reprezintă gruparea unor populaţii în cete mari unice
(lăcuste).
 Starea în care un ecosistem îşi păstrează un timp îndelungat structura,
indiferent de acţiunea factorilor externi se numeşte climax.
 Zona de dăunare este zona în care specia se găseşte în densităţi mari şi
produce daune.

Întrebări de autoevaluare:
1. Cum se clasifică factorii de mediu?
2. Ce este pragul inferior?
□ temperatura la care insectele îşi încep activitatea
□ temperatura la care insectele îşi încetează activitatea
□ temperatura optimă de dezvoltare
3. Insectele iubitoare de umiditate se numesc:
□ higrofile
□ psamofile
□ xerofile
□ halofile
4. Cum se clasifică insectele fitofage?
5. De câte feluri sunt zoofagii? Daţi exemple.
6. Ce este indicele sexual şi cum se calculează?
7. Care sunt factorii care reglează dinamica populaţiei?
8. Care este zona în care insectele au un potențial dăunător și de
înmuțire maxim:
□ zona de prolificitate
49
□ zona potențială de răspândire
□ zona de dăunare
□ zona letală

Bibliografie suplimentară de studiu aferentă lecţiei


1. Grozea Ioana, 2004, Zoologie agricolă, Ed. Mirton, 170 pag.
2. Leonardi C., 1993, Insekten, Verleght Bei, Kaiser Klagenfurt.
3. Linssen E.F. 1996, Insects. Penguin books, Revised Edition.
4. Oltean Ion, Porca Monica, Ghizdavu Iustin, 2004, Entomologie
generală, Ed. Digital Data, Cluj, 428 pag.

50
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6

CARACTERIZAREA ŞI SISTEMATICA INSECTELOR. INSECTE


APTERIGOTE. INSECTE PTERIGOTE (I)

Cuvinte cheie: Arthropoda, Insecta, Pterygota,


Apterygota, Protura, Diplura, Thysanura, Collembola,
Thysanoptera, Orthoptera, Heteroptera.

Rezumat
Clasa Insecta se clasifică în două subclase: Apterygota (insecte lipsite
de aripi) şi Pterygota (insecte cu aripi).Principalele insecte care prezintă
importanţă pentru plantele cultivate aparţin următoarelor ordine:
Thysanoptera, Orthoptera, Heteroptera, Coleoptera, Hymenoptera,
Lepidoptera şi Diptera. Alţi dăunători animali aparţin următoarelor
încrengături: Nematoda, Mollusca, Arthropoda cu clasele Arachnida,
Crustaceae, Miriapoda şi Vertebrata.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

Clasa Insecta se clasifică în două subclase: Apterygota (insecte


lipsite de aripi) şi Pterygota (insecte cu aripi) şi cuprinde 32 de ordine. Dintre
aceste ordine numai câteva prezintă importanţă pentru plantele cultivate.
Subclasa Apterygota grupează 3000 de specii de insecte inferioare
care se divizează în 4 ordine: Protura, Diplura,Thysanura, Collembola (fig
6.1).
Subclasa Pterygota cuprinde peste un milion de specii de insecte
inferioare care se grupează în mai multe ordine. Principalele insecte care
prezintă importanţă pentru plantele cultivate aparţin următoarelor ordine:
Thysanoptera, Orthoptera, Heteroptera, Coleoptera, Hymenoptera,
Lepidoptera şi Diptera.
Ordinul Thysanoptera include specii care au corpul de dimensiuni
mici, aparatul bucal adaptat pentru înţepat şi supt, aripile înguste, franjurate,
metamorfoză incompletă. Reprezentanţi: tripşii.
Ordinul Orthoptera se caracterizează prin metamorfoză incompletă,
aparat bucal pentru rupt şi masticat, aripi tegmine şi membranoase, larve
postoligopode. Reprezentanţi: lăcuste, cosaşi, coropişniţe, greieri.

51
Ordinul Heteroptera cuprinde specii care au o metamorfoză
incompletă, aripile sunt hemielitre şi membranoase, aparatul bucal este
adaptat pentru înţepat şi supt, larva este postoligopodă. Reprezentanţi:
ploşniţele.
Ordinul Homoptera include specii care au metamorfoză incompletă,
aripi membranoase, aparatul bucal este adaptat pentru înţepat şi supt, larva
este postoligopodă. Reprezentanţi: păduchii de frunze, păduchii ţestoşi,
cicadele.
Ordinul Coleoptera prezintă următoarele caractere generale:
metamorfoză completă, aripi chitinizate (elitre) şi membranoase, aparatul
bucal adaptat pentru rupt şi masticat, larve oligopode, apode, iar pupele
libere. Reprezentanţi: gândaci, cărăbuşi, gărgăriţe.
Ordinul Hymenpotera se caracterizează prin următoarele:
metamorfoză completă, aripi membranoase, fine, aparatul bucal adaptat
pentru rupt şi supt sau rupt şi lins, larve protopode, polipode şi apode, iar
pupele libere, regimul de hrană este fitofag sau zoofag. Reprezentanţi:
viespi, albine, bondari.
Ordinul Lepidoptera cuprinde specii cu metamorfoză completă, aripi
membranoase acoperite cu solzi, aparatul bucal adaptat pentru supt,
polipode (omizi), iar pupele obtecte. Reprezentanţi: fluturi.
Ordinul Diptera se caracterizează prin următoarele: metamorfoză
completă, aripi membranoase, aripi rudimentare (balansiere), aparatul bucal
adaptat pentru lins, înţepat şi supt, înţepat şi lins, larve apode, iar pupele
coarctate sau libere. Reprezentanţi: muşte, ţânţari.

Subclasa Apterygota
Subclasa Apterygota grupează 3000 de specii de insecte inferioare
care se divizează în 4 ordine: Protura, Diplura,Thysanura, Collembola.
Cuprinde insecte primitive, de dimensiuni mici, lipsite de aripi (gr. a = fără;
pteron = aripă), inferior organizate. Au o dezvoltare ametabolă (fără
metamorfoză). Prezintă pe abdomen apendice, stili rudimentari perechi sau
neperechi tubulari sau sub formă de furcă pentru sărit. Ordinul Collembola
cuprinde specii dăunătoare plantelor.

Fig. 6.1 Insecte apterygote. Insecte din ordinul Protura (Acerentomon


maius) - stânga şi Diplura (Campodea staphylinus) (dreapta) (după Leonardi, 1993)

52
Ordinul Collembola
Cuprinde insecte mici (0,3 - 5 mm), de culori vaiabile: albă, cenuşie,
gălbuie, uneori cu pete sau dungi. Capul este prognat sau ortognat, iar
aparatul bucal endotrof (cu piesele aparatului bucal închise în cap).
La baza antenelor prezintă o proeminenţă chitinoasă, cunoscută ca
şi organ postantenal cu rol chemoreceptor. Pe articolele antenale 3 şi 4 se
găsesc organele sezitive. Aparatul bucal este adaptat pentru rupt şi masticat
(la unele specii mandibulele lipsesc -Achorutidae, iar la altete acestea sunt
bine dezvoltate). În mod normal toracele este format din trei segmente, dar
există şi colembole (Entomobryoidea) la care protoracele este unit cu
mezotoracele. Picioarele se termină cu gheare sau un păr denumit
empodium. Abdomenul este compus din 6 segmente (cu tub ventral,
retinaculum şi furca pe segmentele 1, 3 şi 4). Furca împreună cu retinaculum
formează aparatul pentru sărit. Orificiul genital se găseşte pe al cincilea
segment abdominal.
Tegumentul poate fi neted sau acoperit cu diferite formaţiuni (solzi,
sete). Uneori pot apărea nişte orificii denumite pseudoceli care secretă un
lichid de apărare. Aparatul digestiv este tubular şi se întinde de la orificiul
bucal până la anus. Secreţia este realizată de glandele labiale, deoarece
tuburile lui Malpighii lipsesc. Respiraţia este cutanee, cu excepţia unor
colembole din Symphyleona la care respiraţia este traheană. Sistemul
circulator este simplu. Sistemul nervos este reprezentat de ganglionii
cerebroizi şi lanţul nervos ventral. Sistemul reproducător este alcătuit din
ovare şi testicule.
Sunt întâlnite în special în locurile umede şi umbrite (sol, în frunzar,
peşteri, în scoarţa copacilor, ciupercării). Cele care trăiesc în sol au un rol
deosebit de important în formarea humusului din vegetaţia moartă, dar sunt
şi specii care produc daune culturilor agricole, mai ales la seminţele
germinate şi la răsărirea plantelor. Majoritatea colembolelor sunt fitofage sau
saprofage hrănindu-se cu grăuncioare de polen, miceliul ciupercilor, materii
vegetale în descompunere etc.
Ordinul Collembola cuprinde două subordine: Arthropleona şi
Symphypleona. Din subordinul Arthropleona fac parte familiile:
Hypogastruridae (Hypogastrura manubrialis), Onychiuridae (Onychiuris
armatus) şi Isotomidae (Folsomia fimetaria); subordinul Symphypleona
include o singură familie şi anume Sminthuridae (Sminthurus viridis).

Sminthurus viridis
Este o specie de insecte frecventă în ţara noastră.
Capul este mare şi lat, se articulează de torace printr-o gâtuitură.
Cei doi ochi sunt reprezentaţi pe fiecare parte de câte 8 oceli. Antenele sunt
formate din 4 articole, primul articol fiind mai mare decât celelalte. Toracele
este slab segmentat, chiar fuzionează cu abdomenul. Partea posterioară a
abdomenului este mai robustă, bine dezvoltată. Furca (alcătuită din 3
articole) este situată pe partea ventrală, pe penultimul segment abdominal
(fig. 6.2).

53
Fig. 6.2 Smithurus viridis; 1 – tub ventral: 2 – retinaculum; 3 – furca
(după Leonardi, 1993)

Masculii se deosebesc de femele prin prezenţa a două cârlige pe


partea ventrală a corpului, acestea lipsind la femele.
Are 5 - 6 generaţii într-un an, dezvoltarea unei generaţii
(parcurgerea tuturor stadiilor evolutive) se realizează în 60 de zile. Ouăle
sunt depuse în ooteci, câte 50-120 de ouă într-o ootecă. Dezvoltarea
embrionară durează 10 20 zile, iar cea larvară 20-40 de zile. Longevitatea
adulţilor este scurtă, circa 15 zile. Condiţiile optime dezvoltării sunt
umiditatea ridicată până la saturaţie şi un pH acid.
S. viridis este o specie polifagă; atacă lucerna, fasolea, mazărea,
sfecla; în general plantele mici cu un foliaj bogat unde există mai multă
umiditate. La acestea perforează frunzele sub forma unor ciuruiri (orificii
mici). Se mai întâlnesc şi pe seminţele încolţite ale unor legume.

Subclasa Pterygota
Subclasa Pterygota (gr. pteron = aripă) cuprinde peste un milion de
specii de insecte inferioare care se grupează în mai multe ordine. Acestea
prezintă dimensiuni variate de la 0,1 mm la 350 mm. Aripile sunt bine
dezvoltate, aşezate pe mezotorace şi metatorace. Sunt metabole, cu diferite
tipuri de metamorfoză.
Clasa Pterygota este împărţită în două diviziuni: Hemimetabola
(Exopterygota) şi Holometabola (Endopterygota).
Diviziunea Hemimetabola sau Exopterygota (exo - afară; pteron -
aripă) cuprinde insecte heterometabole cu metamorfoză incompletă. Aripile
se dezvoltă la exteriorul corpului. Stadiile larvare sunt asemănătoare cu
stadiile adulte.
Diviziunea Hemimetabola cuprinde ordinele:
Ephemeroptera
Plecoptera
Odonata
Embiodea
Orthoptera
Phasmida
Dermaptera
Blattaria,
Mantodea

54
Isoptera
Zoraptera
Psocoptera (Corrodentia)
Mallophaga
Anoplura
Thysanoptera
Heteroptera
Homoptera

Insectele din ordinele Ephemeroptera (Ephemera vulgata),


Plecoptera (Perla marginata) şi Odonata (Libelula guadrimaculata) sunt
întâlnite în mediul acvatic, constituind o excelentă hrană pentru peşti.
Din ordinul Mantodea face parte călugăriţa (Mantis religiosa) (fig.
6.3).

Fig. 6.3 Călugăriţa (Mantis religiosa) (după Leonardi, 1993).

Insectele din ordinele Blattaria, Dermaptera, Isoptera, Orthoptera,


Thysanoptera Homoptera şi Heteroptera sunt dăunătoare plantelor.

Ordinul Blattaria
sin. Blattodea

Sunt specii nocturne, cu un regim de hrană fitofag sau omnivor.


Corpul este oval, de dimensiuni variate (2 - 100 mm), turtit dorso-ventral şi
lăţit. Capul este hipognat, rotunjit sau triunghiular. Protoracele este turtit şi
lăţit în formă de disc. Antenele sunt lungi, setiforme, multiarticulate. Ochii
compuşi sunt mari, ocelii sunt în număr de 2, iar aparatul bucal este adaptat
pentru rupt şi masticat. Aripile sunt bine dezvoltate. Prima pereche de aripi
este pieloasă sau pergamentoasă, a doua este membranoasă, strânsă în
falduri iar uneori este redusă. Picioarele adaptate pentru alergat sunt subţiri,
alungite, cu tarsele formate din 5 articole. Coxele sunt foarte mari şi acoperă
partea ventrală a toracelui. Abdomenul este format din 10 segmente. Ultimul
segment abdominal poartă doi cerci multiarticulaţi.

55
Blatariile se dezvoltă prin metamorfoză incompletă, larvele sunt
asemănătoare cu adultul. Larvele trec prin 7-10 năpârliri. Femelele depun
ouăle (câte 15 - 20) în ooteci cilindrice pe care le poartă pe ultimele
urosternite.
Sunt specii sinantrope, întâlnite pe lângă casele oamenilor; se
hrănesc cu diferite alimente. Pe acestea lasă excremente şi exuvii şi pot
transmite astfel agenţi patogeni ce determină apariţia bolilor. Speciile
nesinantrope sunt întâlnite în păduri pe arbori sau sub pietre.
În cadrul ordinului Blattaria sunt încadrate două familii: Blattidae şi
Blattelidae.
Din familia Blattidae face parte Blatta orientalis (gândacul negru de
bucătărie). Din familia Blattelidae face parte Blattella germanica (gândacul
galben de bucătărie) a cărui corp este de culoare gălbuie cafenie cu două
dungi întunecate în lungul pronotului; aripile sunt bine dezvoltate la ambele
sexe.

Blatta orientalis (gândacul negru de bucătărie)

Corp de culoare brun negricioasă până la negru (fig. 6.4). Capul


este rotunjit, hipognat. Prezintă un pronunţat dimorfism sexual. Masculii sunt
aripaţi iar femelele cu aripi rudimentare. Masculul este brun-castaniu, iar
femela este brun-negricioasă. Pe partea posterioară a abdomenului,
masculul are 2 cerci lungi între care se găsesc 2 stili. La femelă, între cerci
se află 2 valve subgenitale.
Femela este mai mare decât masculul, are lungimea corpului de 18
- 30 mm, iar masculul măsoară 19 - 25 mm (Manolache şi col, 1978).
Femela depune căte 16 ouă dispuse pe 2 rânduri, în fiecare ootecă
(o femelă depune 8 ooteci). Femelele poartă ooteca timp de câteva zile
agăţată de partea terminală a abdomenului. Ootecile sunt ascunse în locuri
călduroase şi întunecate. După aproximativ 40 - 80 de zile apar larvele, iar
după 12 luni de zile apar adulţii (la începutul lunii aprilie). Larvele năpârlesc
de 7 ori. Adulţii au o longevitate de 180 zile. Iernează în stadiul de adult, în
locuri ascunse, crăpăturile podelelor etc. Este o specie polifagă, omnivoră.
Se hrăneşte cu cereale, resturi alimentare, alimente dulci, brânzeturi. Pe
acestea lasă excremente şi exuvii, iar prin secreţiile urât mirositoare ale
glandelor ectodermice abdominale depreciază calitativ produsele alimentare.

Fig. 6.4 Blatta orientalis; 1 – adult; 2 – ootecă (după Leonardi, 1993).


56
Ordinul Dermaptera

Dermapterele au corpul alungit, turtit dorso-ventral de culoare brună-


castanie sau brună negricioasă. Capul este prognat. Ocelii lipsesc, iar ochii
compuşi sunt reduşi şi dispuşi lateral. Aparatul bucal este adaptat pentru rupt
şi masticat. Antenele sunt filiforme, iar la unele dermaptere sunt moniliforme.
Protoracele este relativ mare. Mezotoracele prezintă aripi scurte,
pergamentoase. Metatoracele poartă o pereche de aripi membranoase, care
în repaus se replică sub formă de evantai. Nervurile acestora sunt radiare.
Abdomenul este foarte mobil, în general cu 10 segmente evidente. Pe ultimul
segment se găsesc doi cerci bine dezvoltaţi, curbaţi şi dinţaţi la mascul, mai
mici, drepţi şi nedinţaţi la femelă.
În decursul dezvoltării larvele trec prin 3-5 năpârliri. Sunt specii
nocturne, iubitoare de umiditate şi întuneric; ziua se ascund sub pietre, în
crăpăturile solului, sub scoarţa copacilor. Femelele depun ouăle grupat în
sol. Sunt specii omnivore hrănindu-se cu alte insecte, viermi, cu flori şi fructe.
Din ordinul Dermaptera face parte familia Forficulidae (Forficula
auricularia -urechelniţa; Labidura riparia).

Forficula auricularia - urechelniţa


Corpul este brun cu picioare gălbui, de 10 - 14 mm lungime.
Antenele sunt moniliforme, formate din 13 - 14 articole. Pronotul este mai
lung decât lat. Elitrele nu prezintă pete. Aripile membranoase sunt bine
dezvoltate. Abdomenul prezintă în partea terminală doi cerci care la mascul
sunt mai lungi decât la femelă (fig. 6.5).

Fig. 6.5 Forficula auricularia (urechelniţa) (după Leonardi, 1993)

Are o generaţie pe an, iernează ca adult în resturile vegetale, în sol


sau sub scoarţa pomilor. În primăvară, aceştia părăsesc locurile de iernare.
Noii adulţi apar în luna iulie. Preferă locurile umede şi întunecoase, sunt
active noaptea iar ziua se adăpostesc în locuri ascunse. Se hrănesc cu
ţesuturi vegetale ale plantelor din sere precum şi fructe coapte din pom
(piersic, cais, măr, prun) sau căzute. Se mai hrănesc şi cu omizi. Dintre

57
duşmanii naturali amintim dipterele tahinide Drhacodineura antiqua şi
Dischochaeta setipennis.

Ordinul Isoptera

Curpinde insecte de dimensiuni mici şi mijlocii (0,5 – 2 mm)


cunoscute sub denumirea de termite. Au o viaţă subterană. Prezintă un
polimorfism accentuat, există forme sexuate aripate, lucrătoare şi soldaţi.
Capul este ortognat, globulos cu antene moniliforme alcătuite din 10-30 de
articole. Toracele este slab chitinizat şi prezintă 3 perechi de picioare subţiri
şi scurte. Aripile sunt membranoase, subţiri. Pe ultimul segment abdominal
sunt prezenţi cercii formaţi din 2 - 8 articole. Larvele sunt asemănătoare cu
adulţii.Trăiesc în colonii, construindu-şi cuiburi subterane. Sunt specii
iubitoare de căldură. Unele se hrănesc cu lemn sănătos sau putred, altele cu
humus bogat în substanţe organice. Pot distruge butucii de viţă de vie, arborii
de cauciuc, trestia de zahăr.
În cadrul ordinului Isoptera, familia Rhinotermitidae este
reprezentată de Reticulitermes lucifugus, specie care trăieşte şi în ţara
noastră.

Reticulitermes lucifugus
Este o specie polimorfă: larve, lucrătoare, soldaţi, nimfe, adulţi (fig
6.6). Larvele sunt lipsite de ochi, albe, iar adulţii sunt negrii, cu aripi lungi
albicioase. Lucrătoarele sunt lipsite de ochi, cu antene formate din 17
articole; pe torace prezintă nişte scuturi chitinose. Nimfele au ochi şi teci de
aripi. Dezvoltarea postembrionară este de lungă durată şi depinde de
temperatură, umiditate şi hrană. Înmulţirea speciei este realizată de ouăle
depuse de matcă. Aceasta trăieşte mai mulţi ani depunând la intervale scurte
un număr ridicat de ouă.

Fig. 6.6 Reticulitermes lucifugus; a – adult; b – lucrătoare; c – „soldat”


(după Ionescu, din Lăcătuşu şi Pisică, 1980)

58
Prin felul lor de viaţă aceste isoptere pot fi dăunătoare. Se întâlnesc în
păduri, livezi, în grădini de legume, în araci, stâlpi. Hrana principală o
constituie lemnul, dar pot dăuna şi plantele verzi (viţa de vie).

Concepte şi noţiuni de reţinut


 Subclasa Apterygota grupează 3000 de specii de insecte inferioare
care se divizează în 4 ordine: Protura, Diplura,Thysanura, Collembola.
 Ordinul Collembola cuprinde specii dăunătoare plantelor.
 Clasa Pterygota este împărţită în două diviziuni: Hemimetabola
(Exopterygota) şi Holometabola (Endopterygota).
 Diviziunea Hemimetabola sau Exopterygota (exo - afară; pteron -
aripă) cuprinde insecte heterometabole cu metamorfoză incompletă

Întrebări de autoevaluare:
1. Câte ordine de insecte sunt cuprinse în subclasa Apterygota
□ 4
□ 32
□ 33
□ 2
2. Ordinul Collembola- caractere generale, reprezentanţi.
3. Care sunt principalele ordine care constituie Subclasa
Apterygota, Diviziunea hemimetabola?
4. Care sunt principalele ordine care constituie Subclasa Apterygota,
Diviziunea Holometabola?
5. Care sunt caracteristicile generale ale ordinului Isoptera?
Reprezentanţi în agricultură. Descrieţi o specie
6. Forficula auricularia este o insectă din ordinul:
□ Isoptera
□ Blattaria
□ Dermaptera
7. Polimorfismul speciei Reticulitermes lucifugus este amprentat de
prezența formelor:
□ lucrătoare
□ soldaţi
□ aptere
□ prenimfe

Bibliografie suplimentară de studiu aferentă lecţiei


1. Grozea Ioana, 2004, Zoologie agricolă, Ed. Mirton, 170 pag.
2. Leonardi C., 1993, Insekten, Verleght Bei, Kaiser Klagenfurt.
3. Linssen E.F. 1996, Insects. Penguin books, Revised Edition.
4. Matic Z.şi col. 1983, Zoologia nevertebratelor. Ed. Did. şi Ped.
Bucureşti

59
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7

INSECTE PTERIGOTE (II). DIVIZIUNEA HETEROMETABOLA


INSECTE PTERIGOTE (III). DIVIZIUNEA HOLOMETABOLA.
ORDINUL HYMENOPTERA. ORDINUL COLEOPTERA

Cuvinte cheie: Insecta, Heterometabola, diviziune,


metamorfoza, Hetereoptera, Thysanoptera, Homoptera,
Orthoptera, apart bucal pentru rupt si masticat, întepat şi
supt, aripi tegmine, hemielitre, membranoase, Holometabola,
diviziune, metamorfoza, completă, Coleoptera, Hymenoptera,
aparat bucal pentru rupt si masticat, rupt, supt şi lins, aripi
elitre, membranoase.

Rezumat
Ordinul Thysanoptera se împarte în două subordine: Terebrantia şi
Tubulifera. Ordinul Orthoptera cuprinde două subordine Ensifera şi
Caelifera. Ortopterele au o particularitate care constă în aceea că masculii
prezintă frecvent organe stridulante şi organe timpanale. Ordinul
Hetreoptera cuprinde subordinele Cryptocerata şi Gymnocerata. Ordinul
Heteroptera cuprinde insecte cu un grad mare de adaptabilitate. Ordinul
Homoptera cuprinde 5 subordine: Cicadina, Psyllina, Aleyrodina, Coccina şi
Aphidina. Ordinul Hymenoptera cuprinde două subordine: Chalostogastra
(Symphita) şi Clystogastra (Apocrita). Coleopterele pot fi parazite, necrofage
sau coprofage. Se divide în două subordine: Adephaga şi Polyphaga.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

Ordinul Thysanoptera
Include specii care au corpul de dimensiuni mici (0,5 - 5mm), de culori
diferite: brune, negre, gălbui, roşietice. Corpul este oval, alungit. Capul este
hipognat; prezintă antene filiforme formate din 6 - 9 articole. Pe articolul
antenal 2 se găseşte organul lui Johnston (chemoreceptor). Ochii compuşi
sunt de tip eucon sau acon. Ocelii lipsesc la formele aptere. Aparatul bucal
este asimetric, adaptat pentru înţepat şi supt. Aripile sunt caracteristice,
membranoase, foarte înguste, cu cilii lungi, franjurate, cu aspect de pană,
uneori sunt rudimentare sau absente (fig. 7.1). Picioarele sunt scurte, cu
tarsele monoarticulate formate din 1-2 articole. Ghearele sunt rudimetare,
arolium bine dezvoltat ca o umflătură. Abdomenul este împărţit în 11
segmente, la unele tizanoptere segmentele 8 - 9 formează o terebră de tip
ortopteroid (cu două perechi de valve). Ultimul segment este redus. La alte
specii ultimul segment este tubuliform (Haplothrips tritici). Au un pronunţat
dimorfism sexual, masculii fiind mai mici, mai deschişi la culoare.
60
Dezvoltarea se face prin metamorfoză incompletă. Se înmulţesc pe
cale sexuată sau partenogenetică. Cuprinde specii ovipare sau ovovivipare.
Majoritatea tizanopterelor sunt fitofage, rareori zoofage. Cele fitofage
pot cauza daune importante plantelor de câmp, pomilor fructiferi, viţei de vie
şi plantelor din spaţiile protejate. De asemenea pot fi vectori ai unor virusuri
la plante.
Ordinul Thysanoptera se împarte în două subordine: Terebrantia şi
Tubulifera.
Subordinul Terebrantia. Terebra femelelor este formată din două
perechi de gonapofize ce-şi au originea pe segmentele VIII şi IX.. Ultimul
segment abdominal la mascul este bont (rotunjit), iar la femelă este conic.
Aripile anterioare au cel puţin o nervură mediană longitudinală ce ajunge
până la vârful aripii. Aripile posteriore au o singură nervură longitudinală.
Marginea posterioară a aripilor este ciliată. La unele specii aripile sunt
reduse. Din subordinul Terebrantia face parte familia Thripidae.
Reprezentanţi: Limothrips cerealium (fig.) specie fitofagă, care se întâlneşte
pe graminee; Parthenothrips dracenae întâlnit pe plantele de apartament;
Odonthothrips confusus care atacă lucerna, Thrips tabaci (specie fitofagă
dăunătoare pe tutun, solanacee, ceapă).

Fig. 7.1. Limothrips cerealium (Thripidae); 1 – larvă; 2 – adult (după


Leonardi, 1993)

Subordinul Tubulifera. Ultimul segment abdominal este tubuliform.


Cuprinde specii aptere şi aripate. Aripile sunt înguste, cele anterioare cu o
nervură rudimentartă scurtă, iar cele posterioare fără nervuri. Cilii alari sunt
lungi. Ambele perechi de aripi sunt franjurate cu peri lungi. Antenele sunt
compuse din 7- 8 articole. Picioarele anterioare sunt îngroşate; tarsul
prezintă un dinte. Femelele nu au ovipozitor. O singură familie face parte din
acest ordin, şi anume familia Phlaeothripidae. Specii reprezentative:
Haplohtrips tritici - tripsul grâului şi Haplothrips aculeatus - tripsul secarei.

Ordinul Orthoptera
Ortopterele sunt insecte heterometabole, de diferite mărimi (de la 1,5
mm până la 20 cm). Capul este relativ mare, în general ortognat şi mai rar
hipognat. Ochii compuşi sunt bine dezvoltaţi, iar ocelii (ochii simplii) sunt în
61
număr de 2 sau 3. Aparatul bucal este adaptat pentru rupt şi masticat. La
majoritatea speciilor antenele sunt setiforme sau filiforme. Protoracele este
bine dezvoltat având pronotul mare format din segmente inegale. Aripile
anterioare sunt tegmine înguste sau pieloase, iar cele posterioare sunt
membranoase, late, strânse în falduri longitudinale, în repaus. Câmpul
posterior al acestora este bine dezvoltat. Picioarele anterioare şi mediane nu
sunt modificate, cu excepţia grilotalpidelor la care picioarele anterioare sunt
adaptate pentru săpat. În general picioarele posterioare sunt adaptate pentru
sărit având femurul şi tibia bine dezvoltate. Abdomenul este format din 10 -
11 segmente şi se termină cu cerci uniarticulaţi. Ortopterele au o
particularitate care constă în aceea că masculii prezintă frecvent organe
stridulante şi organe timpanale.
Larvele sunt asemănătoare cu adulţii; sunt mai mici decât aceştia,
lipsite de aripi sau prezintă aripi slab dezvoltate. Trec prin 4 - 6 năpârliri, apoi
se transformă în adult. Iernează în stadiul de ou şi mai rar în stadiul de larvă
sau adult (grilide). Larvele apar primăvara, iar adulţii apar în timpul verii.
Majoritatea speciilor sunt fitofage, fiind întâlnite în culturile de cereale,
fâneţele, pădurile, păşunile din zona de câmpie dar şi de la altitudine. Se
hrănesc prin roadere cu frunzele, mugurii şi lăstarii diverselor plante
lemnoase sau ierboase. Atacul este mai important atunci când apar în număr
foarte mare.
Ordinul Orthoptera cuprinde două subordine Ensifera şi Caelifera.

Subordinul Ensifera. Include ortoptere cu antene mai lungi decât


corpul. Antenele sunt formate din 30 de articole. Organele timpanale dacă
sunt prezente se găsesc pe tibiile anterioare iar aparatul stridulant este
alcătuit din zonele proximale ale aripilor anterioare. Ovipozitorul în general
este lung ca o sabie. Femelele depun ouăle izolat în sol sau în ţesuturile
plantelor.
Subordinul Ensifera cuprinde familiile: Tettigoniidae, Grillydae şi
Gryllotalpidae. Din familia Tettigoniidae fac parte speciile: Polysarcus
denticaudus - cosaşul de fâneţe; Tettigonia veridissima - cosaşul verde;
Decticus verucivorus - cosaşul pestriţ; Din familia Grillydae fac parte speciile:
Gryllus campestris - greierele de câmp; Melanogryllus desertus - greierele de
stepă. Din familia Gryllotalpidae amintim pe Gryllotalpa gryllotalpa
(coropişniţa) (fig. 7.2).

Fig. 7.2 Gryllotalpa gryllotalpa (Gryllotalpidae); 1 – adult; 2 – în detaliu, piciorul


pentru săpat (după Leonardi, 1993)

62
Subordinul Caelifera. Ortopterele din acest subordin au antenele mai
scurte decât jumătatea lungimii corpului, filiforme. Ovipozitorul este foarte
scurt. Cercii sunt uniarticulaţi. Organele timpanale, dacă sunt prezente se
găsesc pe laturile primului segment abdominal. Aparatul stridulant este
format din marginea aripilor posterioare şi zimţi de pe femurele posterioare.
Femelele depun ouăle în sol în nişte ooteci. Unele specii prezintă
fenomenele de gregarism şi migraţie.
Familiile din acest subordin sunt Cantatomidae şi Acrididae. Din
familia Cantatomidae fac parte speciile: Calliptamus italicus (lăcusta italiană)
şi Calliptamus barbarus.Din familia Acrididae fac parte speciile: Locusta
migratoria (lăcusta călătoare) şi Dociostaurus maroccanus (lăcusta
marocană) (fig.7.3).

Fig..7.3 Dociostaurus maroccanus (lăcusta marocană)

Ordinul Hetereoptera (Hemiptera)


Ordinul Heteroptera cuprinde insecte cu un grad mare de
adaptabiliatte. Sunt denumite popular "ploşniţe". Au dimensiuni mici sau
mijlocii. Corpul este caracteristic conformat. Capul este hipognat; protoracele
este foarte dezvoltat, metatoracele este unit cu mezotoracele formând
pterotoracele. Aparatul bucal este adaptat pentru înţepat şi supt,
asemănător cu aparatul bucal al homopterelor, pentru hrănirea cu substanţe
lichide. Labrum este redus, labium este alungit, ascuţit spre vârf. Pe faţa
superioară se găseşte un jgheab în interiorul căruia se găsesc maxilele şi
mandibulele. Mandibulele sunt alungite şi dinţate la vârf, mărginind maxilele.
Maxilele sunt de asemenea alungite fără dinţi la vârf, dar foarte ascuţite şi
subţiri. Între cele două maxile se găseşte hipofarinxul. Maxilele alipite,
delimitează două canale, unul superior canalul alimentar pentru sugerea
hranei şi unul inferior canalul salivar prin care se scurge saliva.
Antenele sunt filiforme, de lungimi variabile în funcţie de specie; sunt
alcătuite din 4 - 5 articole. Ochii compuşi în general sunt bine dezvoltaţi,
ocelii sunt în număr de trei. Pronotul (corselletum) este dreptunghiular,
trapezoidal, uneori cu dinţi sau spini. Aripile anterioare se numesc hemielitre
şi sunt diferite de cele posterioare. Aripile anterioare au o porţiune bazală
chitinoasă (corium) şi una distală membranoasă. La baza hemielitrelor se
află scutelul bine dezvoltat. În unele cazuri se prelungeşte ca o lamă
63
acoperind hemielitrele. Abdomenul este turtit dorso-ventral format din 6
segmente evidente. Marginile laterale au forma unei lame marginale.
Majoritatea heteropterelor au glande repulsive ce secretă substanţe cu miros
neplăcut.
Au o metamorfoză incompletă, larvele fiind asemănătoare cu adulţii.
Speciile, obişnuit au 1 generaţie pe an, dar există heteroptere care pot avea
2 sau mai multe generaţii pe an. Iernează în stadiul de adult sub frunzarul
pădurilor, pe terenurile îmburuienate sau în diverse locuri adăpostite. Unele
specii iernează în stadiul de larvă sau ou. Stadiul larvar trece prin 4 - 5
vârste. În cursul dezvoltării larvare au loc modificări exterioare referitoare la
numărul articolelor antenale, dezvoltarea aripilor şi maturarea organelor
genitale. Sunt specii acvatice sau terestre, libere sau parazite pe plante sau
animale.
Ordinul Hetreoptera cuprinde subordinele Cryptocerata şi
Gymnocerata.

Subordinul Cryptocerata. Cuprinde insecte acvatice, cu corpul


alungit, oval, turtit, uneori sferic (Plea leachi). Antenele sunt scurte,
adăpostite într-o adâncitură de pe laturile capului. Picioarele anterioare sunt
prehensile iar cele posterioare, uneori şi cele mijlocii sunt adaptate pentru
înot. Din acest subordin fac parte heteropterele: Notonecta glauca cu corpul
alungit, ochii mari, capul şi pronotul de culoare galbenă iar scutelul negru;
rostrul este format din patru articole; este o specie comună în apele
stătătoare; Nepa cinerea este o specie acvatică cu picioarele anterioare
prehensile, capul prognat iar picioarele II şi III adaptate pentru mers; Plea
leachi este o specie acvatică cu corpul convex, mic de 2-3 mm; rostrul este
format din trei articole; Ranatra linearis de culoare cenuşie-gălbuie cu
picioarele II şi III alungite.
Subordinul Gymnocerata. Cuprinde ploşniţe terestre sau acvatice.
Antenele sunt mai lungi decât capul şi sunt formate din 4 - 5 articole. În
general picioarele sunt adaptate pentru mers. Modul lor de viaţă este foarte
variat, unele sunt fitofage iar altele pot fi parazite.
În subordinul Gymnocerata sunt încadrate familiile: Miridae,
Piesmidae, Tingidae, Lygaecidae, Pentatomidae, Scutelleridae şi
Plataspidae.
Familia Miridae este grupul cel mai numeros de heteroptere (peste
10.000 specii). Antenele au 4 articole iar tarsele au 3 articole. Nu prezintă
oceli. Sunt reprezentative speciile: Adelphocoris leneolatus - ploşniţa
lucernei, Lygus pratensis - ploşniţa de câmp, Poeciloscytus cognatus -
ploşniţa neagră a sfeclei
Din familia Piesmidae face parte ploşniţa sfeclei - Piesma quadrata
singura specie întâlnită la noi în ţară.
Din familia Tingidae face parte Stephanitis pyri - ploşniţa (tigrul) (fig.
7.5) părului care poate fi întâlnită în livezile de peri, meri, pruni, gutui, castani
etc. Se deosebeşte de celelalte heteroptere datorită expansiunilor laterale ale
toracelui. Este o specie de dimensiuni mici (3 - 6 mm).

64
Fig. 7.5 Stephanitis pyri; 1 – expansiuni; 2 - adult (după Leonardi, 1993).

Familia Ligaeidae este reprezentată în ţara noastră de 3 heteroptere


din genul Lygaeus din care Lygaeus equestris este cea mai frecventă. Nu
constituie un pericol pentru culturile agricole.
Din familia Coreidae, în ţara noastră sunt prezente numeroase specii;
cea mai importantă este Coerus marginatus - ploşniţa umbeliferelor.
Familia Pentatomidae cuprinde specii numeroase (peste 5000), o
mare parte fiind prezente şi la noi. Scutelul este triunghiular şi depăşeşte
jumătatea abdomenului, dar nu ajunge la extremitatea posterioară a
acestuia. Antenele sunt formate din 5 articole. Din această familie fac parte
speciile: Aelia acuminata - ploşniţa vărgată mică a cerealelor, Aelia rostrata -
ploşniţa vărgată mare a cerealelor, Eurydema ornatum - ploşniţa roşie a
verzei, Dolycoris baccarum - ploşniţa căpşunului etc.
Familia Scutelleridae cuprinde specii care au scutelul foarte mare şi
lat, acoperind tot abdomenul şi aripile. Antenele sunt formate din 5 articole.
Sunt reprezentative speciile: Eurygaster austriaca, Eurygaster maura,
Eurygaster integriceps - ploşniţele cerealelor, Graphosoma lineatum -
ploşniţa vărgată.
Genul Eurygaster
Ploşniţele cerealelor (fig. 7.6) sunt frecvente în Europa, Asia şi Africa.
La noi se întâlnesc în toate zonele unde se cultivă grâu sau alte cereale, dar
şi acolo unde sunt prezente graminee spontane.

Fig. 7.6 - Eurygaster maura; b - Eurygaster integriceps (după Lăcătuşu şi


Pisică, 1980)

65
Familia Plataspidae include specii puţine, cu importanţă economică
redusă: Coptosoma scuttelatum.

Ordinul Homoptera
Insectele din ordinul Homoptera sunt foarte numeroase (peste 25000
specii), răspândite în toate regiunile. Majoritatea sunt dăunătoare plantelor
cultivate. Corpul este convex, uneori cu formaţiuni pe cap, de dimensiuni
variate de la 0,5 mm la 2 cm. Capul este ortognat, rareori hipognat. Aparatul
bucal este adaptat pentru înţepat şi supt. În repaus baza rostrului (labiul) este
apropiată de coxele anterioare. Antenele sunt filiforme alcătuite din 4 - 15
articole. Aripile sunt membranoase, numai în unele cazuri pergamentoase.
Picioarele sunt adaptate la mers sau sărit (unele cicade). Se întâlnesc de
asemenea specii cu femele aptere. Unii masculi prezintă doar perechea
anterioară de aripi bine dezvoltată, perechea a doua este slab dezvoltată.
Nervaţia aripilor este redusă. Abdomenul este normal conformat, uneori
prezentând cornicule sau coadă (afide). Tegumentul homopterelor conţine
numeroase glande ceroase care uneori acoperă corpul. Unele homoptere
(coccidele) au corpul prevăzut cu un scut protector.
Homopterele prezintă frecvent fenomenul de viviparie şi schimb de
generaţii în cadrul ciclului biologic. Sunt insecte exclusiv fitofage, hrănindu-se
cu sucuri vegetale fiind dăunătoare plantelor şi mai ales celor cultivate.
Saliva eliminată în timpul hrănirii şi antrenată în circulaţia sevei produce
perturbări ale metabolismului plantei. În cursul hrănirii homopterele pot
transmite diferite virusuri (vectori). În natură se găsesc grupate în colonii.
Dejecţiile zaharoase ale afidelor ("roua de miere") favorizează dezvoltarea
ciupercilor.
Ordinul Homoptera cuprinde 5 subordine: Cicadina, Psyllina,
Aleyrodina, Coccina şi Aphidina.

Subordinul Cicadina (cicadele). Corpul în general este mai dezvoltat


în partea anterioară şi îngustat posterior. Antenele sunt inserate înaintea
ochilor sau dedesubtul lor şi sunt formate din 2-3 articole bazale mari şi un
filament sau bici terminal care are forma unui păr scurt. Pronotul este
prevăzut cu creste, spini sau tuberozităţi. Aripile depăşesc extremitatea
abdomenului iar în repaus sunt aşezate sub formă de acoperiş. Picioarele
posterioare adesea sunt adaptate pentru sărit. Tarsele sunt formate din trei
articole şi se termină cu două gheare. Din subordinul Cicadina fac parte
familiile: Membracidae, Cicadellidae, Cixiidae (Hyalestes obsoletus) şi
Delphacidae (Javesella pellucida).
Din familia Membracidae face parte specia Ceresa bubalus - cicada
gheboasă care are corpul verde pal, pronotul dezvoltat cu două expansiuni
laterale Este o specie termofilă, prezentă şi în ţara noastră. Atacă pomii
fructiferi, viţa de vie şi unele flori.
Familia Cicadellidae este reprezentată în ţara noastră de un număr
considerabil de specii. Dintre acestea trei specii sunt mai importante şi
anume: Macrosteles sexnotatus frecvenă în culturile de cereale, de culoare
galbenă verzuie brunie, cu capul triunghiular prevăzut cu şase puncte negre,

66
Aphrophora alni frecventă pe anin şi alte specii înrudite şi Cicadella viridis
(fig. 7.7) întâlnită la pomii fructiferi.
Subordinul Psyllina (puricii meliferi). Include insecte mici cu două
perechi de aripi membranoase, în repaus ca un acoperiş de casă. Aripile
anterioare sunt mai dezvoltate decât cele posterioare. Antenele sunt formate
din 10 articole, primele două articole fiind mai mari iar ultimul se termină cu
doi peri scurţi. Ambele sexe sunt aripate. Picioarele posterioare sunt
adaptate pentru sărit. Cuprinde familiile: Psyllidae (Psylla mali- puricele
melifer al mărului) (fig. 7.8) şi Triozidae (Trioza apicalis).

Fig.7.7. Cicadella viridis Fig. 7.8 Psylla mali (Psyllidae); a – adult; b –


(Cicadellidae) (după Leonardi, larvă (după Leonardi, 1993)
1993)

Subordinul Aleyrodina. Cuprinde homoptere de dimensiuni mici,


între 1 şi 3 mm. Corpul este de culori deschise (alb, galben) acoperit cu o
secreţie ceroasă pulverulentă albicioasă. Antenele sunt formate din 7
articole, primele două dilatate iar al treilea este cel mai lung. Pe antene se
află organe senzoriale cu rol olfactiv şi tactil. Prezintă două perechi de aripi
sunt transparente, acoperite cu o pulbere albicioasă, ceroasă. Larvele sunt
aptere cu corpul oval turtit, acoperit cu o secreţie ceroasă. Sunt frecvente în
spaţiile protejate (sere, solarii) unde atacă plantele ornamentale şi
legumicole. Familia reprezentativă este fam. Aleyrodidae cu principalii
reprezentanţi: Trialeurodes vaporariorum - musculiţa albă de seră (fig. 7.9) şi
Bulgarialeurodes rosae care atacă trandafirul.

Fig. 7.9. Trialeurodes vaporariorum (Aleyrodidae); a – adult; b – larvă în


ultimul stadiu (după Lăcătuşu şi Pisică, 1980)

67
Subordinul Coccina. Aceste homoptere sunt cunoscute sub
denumirea de păduchi ţestoşi. Au un pronunţat dimorfism sexual. Femelele
sunt aptere, adesea cu aripile, picioarele şi antenele atrofiate, frecvent au
corpul globulos, acoperit de o ţeastă. Ele trăiesc fixate cu rostrul pe diferitele
organe ale plantelor. Masculii sunt aripaţi, cu picioarele şi antenele bine
dezvoltate şi aparat bucal rudimentar. Prima pereche de aripi este bine
dezvoltată, cea de-a doua redusă. Larvele cu corpul oval alungit sunt
hexapode la început, iar apoi se fixează cu rostrul în ţesuturile vegetale şi
devin apode. Subordinul Coccina include familiile: Pseudococcidae
(Pseudococcus adoninum), Lecanidae (Parthenolecanium corni - păduchele
ţestos al prunului) şi Diaspididae (Quadraspidiotus perniciosus - păduchele
din San José (fig. 7.10); Pseudococcus adoninum).

Fig. 7.10.. Quadraspidiotus perniciosus (Diaspididae); a – femelă, b –


mascul (după Lăcătuşu şi Pisică, 1980)

Subordinul Aphidina. Cuprinde insecte cunoscute sub numele de


"păduchi de plante" sau "afide". Prezintă dimensiuni mici (1,4 - 3,0 mm), de
culori variate. Există forme aptere şi aripate. Aripile sunt mari, membranoase,
subţiri şi transparente, cu irizaţii metalice. Antenele sunt formate din 3 - 6
articole, primele două sunt mai scurte şi mai groase, următoarele trei prezintă
fosete senzoriale. Rostrul este format din patru articole, iar tarsele sunt
biarticulate şi prezintă două gheare. Abdomenul se termină cu o formaţiune
tubulară denumită coadă. La unele afidide, pe abdomen se găsesc formaţiuni
specifice numite cornicule.. Ciclul evolutiv se desfăşoară într-un an. Există
cicluri holociclice, monoecice sau diecice Afidele trăiesc pe diferite plante
cultivate şi spontane, unde formează colonii. Din subordinul Aphina fac parte
familiile Aphididae (Brevicoryne brassicae - păduchele cenuşiu al verzei,
Aphis fabe. - păduchele negru al sfeclei, Aphis pomi - păduchele verde al
mărului, Myzodes persice - păduchele verde al piersicului, Myzus cerasi -
păduchele negru al cireşului, Hyalopterus pruni - păduchele cenuşiu al
prunului şi Schizaphis graminum - păduchele verde al cerealelor); fam.
Eriosomatidae (Eriosoma lanigerum - păduchele lânos), fam. Phylloxeridae
(Phylloxera vastatrix - filoxera viţei de vie), fam. Adelgidae (Sacchipantes
viridis - păduchele molidului) şi fam. Pemphigidae (Pemphigus spirothecae -
păduchele plopului).
Diviziunea Holometabola sau Endopterygota (endo - în interior,
pteron - aripă) cuprinde insecte cu dezvoltarea internă a aripilor.
Metamorfoza este completă, într-un ciclu evolutiv trec prin toate stadiile de
dezvoltare: ou - larvă - pupă - adult. Larvele nu se aseamănă cu adulţii;
68
apare stadiul de pupă în care au loc transformările larvelor în adulţi.
Diviziunea Holometabola cuprinde 11 ordine:
Hymenoptera
Coleoptera
Strepsiptera
Megaloptera
Rhaphidioptera
Planipennia
Mecoptera
Trichoptera,
Lepidoptera
Diptera
Aphaniptera

Insectele din ordinele Mercoptera (Sialis lutaria), Trichoptera


(Rhyacophila vulgaris), Strepsiptera (Xenos vesparum), Planipennia
(Mirlmeleon formicarius) Rhaphidioptera (Raphidia maculoides), Mecoptera
(Panorpa communis) sunt specii prădătoare sau parazite; cele din ordinul
Aphaniptera sunt hematofage (Ctenopsyllus fallas).
Insectele din ordinele Hymenoptera, Coleoptera, Lepidoptera şi
Diptera cuprind specii dăunătoare deosebit de importante pentru agricultură.

Ordinul Hymenoptera
Acest ordin cuprinde insecte a căror dimensiuni variază între 0,1-
50 mm. Corpul este alungit, acoperit cu perişori sau neted. Capul este
ortognat şi mobil, unit cu toracele printr-un gât scurt. Ochii compuşi sunt bine
dezvoltaţi, în special la mascul. Ocelii sunt prezenţi în număr de trei, fiind
situaţi între ochii compuşi. Aparatul bucal este adaptat pentru rupt, supt şi
lins. Protoracele este de obicei îngust. Mezotoracele este cel mai bine
reprezentat segment al toracelui.. Aripile sunt membranoase, nude, inegale,
se plisează longitudinal în repaus, iar în zbor funcţionează sincron. Aripile
anterioare sunt mai mari decât cele posterioare. Nervaţia este relativ simplă.
Uneori aripile pot lipsi. Picioarele anterioare pot prezenta între tars şi
metatars un aparat de curăţit antenele. La albine, metatarsele picioarelor
posterioare sunt foarte dezvoltate, servind la transportatul polenului
(coşuleţul şi peria). La unele himenoptere abdomenul poate fi suspendat sau
peţiolat. La femele pe abdomen se află ovipozitorul. Dezvoltarea este
holometabolă, larvele sunt apode, protopode sau polipode false. Pupele sunt
libere, în general adăpostite într-un cocon de fire mătăsoase.
Cele mai multe sunt zoofage prădătoare sau parazite, iar altele au
larve fitofage fiind dăunătoare plantelor cultivate. Unele himenoptere, au rol
important în polenizare. Himenopterele pot fi solitare sau sociale. Unele
manifestă comportări caracteristice legate de căutarea hranei sau construirea
cuibului. Ordinul Hymenoptera cuprinde două subordine: Chalostogastra
(Symphita) şi Clystogastra (Apocrita).
Subordinul Symphita (Chalastogastra). Aceste heteroptere au
abdomenul legat de torace printr-o bază lată şi articulat imobil cu acesta. Nu
prezintă propodeum. Aripile au în general o nervaţie mai bogată şi mai
69
complicată. Frecvent ovipozitorul este dinţat ca un fierăstrău. Larvele celor
mai multe specii sunt polipode false, fitofage. Cuprinde familiile: Siricidae
(Sirex gigas - viespea lemnului de răşinoase), Cephidae (Cephus pygmaeus
- viespea paiului), Tenthredinidae (Hoplocampa minuta - viespea neagră a
prunelor, Hoplocampa testudinea - viespea merelor) şi Diprionidae (Diprion
pini - viespea ferăstrău a acelor de pin).
Hoplocampa minuta - Viespea neagră a prunelor
Este o specie frecventă în toate plantaţiile de pruni. Corpul
adultului este de culoare brun închisă spre neagră, lucioasă, de 4 - 5 mm.
Antenele sunt negre, iar picioarele galbene, cu trochanterele brune sau
negre. Aripile sunt hialine, cu pterostigma brună (fig. 7.11).

Fig. 7.11. Hoplocampa minuta (Tenthredinidae); a – adult; b – larvă


(după Lăcătuşu şi Pisică, 1980)

Larva este polipodă falsă, cu picioare toracice şi 7 perechi de


picioare abdominale; larva tânără are culoare albă, apoi fumurie, iar la
maturitate albă-gălbuie, cu capsula cefalică brună. Este uşor curbată şi
emană miros caracteristic de benzaldehidă (miros de asemănător cu cel
produs de ploşniţă); are 8 - 9 mm lungime. Pupa este alb gălbuie, învelită în
cocon cu particule de pământ, măsoară 4 - 5 mm.
Viespea prunelor are o generaţie pe an şi iernează ca larvă de
ultimă vârstă în sol. Frecventă în plantaţiile de prun unde cauzează căderi
masive ale fructelor verzi.
Subordinul Apocrita (Clystogastra). Abdomenul insectelor
cuprinse în acest subordin se leagă de torace printr-o porţiune îngustă.
Primul segment abdominal a trecut la torace (propodeum). Abdomenul este
pedunculat sau sesil. Aripile au o nervaţie mai simplă, uneori redusă. Aripile
pot lipsi la unele specii. Ovipozitorul poate fi conformat pentru perforarea
lemnului sau pentru depunerea ouălor. Sunt apode, lipsite de picioare.
Heteropterele apocrite pot fi libere sau parazite. Familiile reprezentative cu
implicaţii agricole, din acest ordin sunt Cynipidae (Andricus kollari, Cynips
querquifolii), Formicidae (Camponotus herculeanus - furnica mare neagră),
Eurytomidae (Bruchophagus gibbus- viespea seminţelor de trifoi), Vespidae
(Vespa germanica - viespea comună (fig. 7.12), Vespa crabro).

70
Fig. 7.12 Vespa germanica (Vespidae) (după Lăcătuşu şi Pisică, 1980)

Alte himenoptere care joacă un rol important în agricultură


deoarece constituie adevăraţi duşmani naturali ai unor insecte care atacă
plantele sunt: Coccygomimus instigator care parazitează diferite specii de
omizi defoliatoare, Habrobracon brevicornis ce parazitează larvele de
sfredelitorul porumbului, Brachymeria intermedia, parazit pe pupele unor
lepidoptere, Aphelinus mali care parazitează păduchele lânos, Tricogramma
evanescens ce parazitează ouăle multor insecte dăunătoare. Unele
himenoptere sunt folositoare (Apis melifica - albina meliferă).

Ordinul Coleoptera
Coleoptera" derivă din limba greacă, "koleos" care are ca similar
în limba română cuvântul elitră şi "ptera" care înseamnă aripă. Această
denumire se referă de fapt la modificarea aripilor anterioare ce servesc ca
înveliş protector pentru aripile posterioare.

Fig. 7.13 Structura externă a unei insecte din ordinul Coleoptera (după Linssen,
1996 modificat)

Ordinul Coleoptera este cel mai vast din regnul animal,


reprezentând 40% din totalitatea insectelor şi aproape 30% din totalitatea
speciilor animale. Dimensiunile coleopterelor variază de la 0,25 mm (fam.
Ptiliidae Nanosella fungi- gândacul-furnică franjurat) la 10,0 cm (fam.
Scarabeidae: Goliathus giganteus).
Există unele specii de licurici (fam: Phenogodidae: Lampyris
noctiluca) care prezintă pe abdomen organe specializate în producerea
luminii. De asemenea unele coleoptere (peste 1000 de specii) sunt
cunoscute ca prădători ai muşuroaielor furnicilor prin imitarea
comportamentului şi mirosului acestora. Este important de menţionat faptul
71
că unele carabide (g. Brachinus spp.) au abilitatea de a îndepărta duşmanii
prin eliminarea unui jet ce conţine un derivat al benzenului (quinonă), de aici
denumirea populară de "gândaci bombardieri". Masculii unor specii din
familia Lucanidae (rădaşcă) şi Scarabeidae (nasicornul) prezintă mandibule
bine dezvoltate, respectiv un corn proeminent de care se folosesc în
ritualurile de împerechere, în special în lupta cu alţi masculi. Specia Lytta
vesicatoria (fam Meloidae) este o sursă de cantarină, această substanţă fiind
cunoscută ca afrodisiac.
Corpul este alungit, cu capul rigid, uneori prelungit într-un rostru.
Aparatul bucal este adaptat pentru rupt şi masticat. Buza
superioară (labrum) este rotunjită, mandibulele sunt aşezate inferior şi lateral
faţă de labrum şi au rol de apucare, rupere şi triturare a hranei. Maxilele sunt
situate sub mandibule. Buza inferioară sau labium este situată în partea
inferioară a orificiului bucal. Labiumul realizează finisarea triturării hranei,
ajutând la formarea bolului alimentar şi împingerea lui spre faringe. Palpii
labiali au rol senzitiv.
Dezvoltarea este holometabolă. În general sunt specii ovipare.
Larvele sunt oligopode cu aparat bucal pentru rupt şi masticat sau apode
eucefale. Pupa este de tip liberă.
Sunt întâlnite în diferite medii de viaţă: în sol, în culturile de plante,
în păduri, în plantaţii pomicole şi viticole, în mediul acvatic etc. Au un regim
variat de hrană, majoritatea fiind fitofage, dar pot fi şi carnivore sau omnivore.
Există şi specii parazite, necrofage sau coprofage. Se divide în două
subordine: Adephaga şi Polyphaga.

Subordinul Adephaga este reprezentat de coleoptere zoofage


din 30 de familii (Carabidae: Carabus cancellatus Zabrus tenebrioides,
Cincidelidae: Cicindella hybrida, Dytiscidae: Dytiscus marginalis etc.).
Unele carabidae (Zabrus tenebriodes - gândacul ghebos şi Ophonus rufipes)
sunt specii dăunătoare de mare importanţă în culturile de cereale sau
căpşuni. Acestea au unele caracteristici comune. Coxele posterioare sunt
fixate imobil pe metastern. Primele 3 sternite abdominale sunt sudate pe faţa
ventrală, dar suturile sunt vizibile numai pe laturi. Aparatul bucal are trei
perechi de palpi. Tarsele sunt formate din 5 articole. Abdomenul prezintă 6 -
7 sternite vizibile. În general antenele sunt filiforme sau setiforme. Larvele
sunt de tip campodeiforme.

Fig. 7.15 Zabrus tenebrioides (Carabidae); a – adult; b – larvă


(după Ghizdavu şi col., 1997)

72
Subordinul Polyphaga cuprinde coleoptere fitofage, polifage şi
pantofage ce aparţin a peste 200 familii. Se deosebesc de coleopterele
adefage prin numărul perechilor de palpi. Prezintă două perechi de palpi.
Dintre familiile mai importante ale ordinului Coleoptera importante din punct
de vedere economic, cu implicaţii în agricultură sunt următoarele:
Curculionidae (gărgăriţe) - cu cele mai multe specii dăunătoare
plantelor cultivate; produc daune plantelor în vegetaţie şi produselor
depozitate: Anthonomus pomorum - gărgăriţa florilor de măr; Apion apricans
- gărgăriţa florilor de trifoi, Sitona lineatus - gărgăriţa frunzelor de mazăre etc.
Chrysomelidae (gândacii de frunze) - cuprinde mulţi dăunători
care atacă culturile agricole; speciile din această familie prezintă fie forme
distincte fie desene sau culori distincte: Diabrotica virgifera virgifera -
viermele vestic al rădăcinilor de porumb, Oulema melanopa - gândacul
albastru al ovăzului, Leptinotarsa decemlineata - gândacul din Colorado etc.
Elateridae (gândacii pocnitori) - larvele sunt cunoscute ca "viermi
sârmă" ce se hrănesc cu rădăcinile unor plante. Când adulţii se întorc pe
partea dorsală se produce un zgomot discret (pocnet), de unde denumirea
de gândaci pocnitori: Agriotes lineatus - gândacul pocnitor.
Scarabeidae (cărăbuşi) - adulţii prezintă spini pe femur şi tibie, au
antene geniculat-măciucat-lamelate; de obicei trăiesc în sol şi se hrănesc cu
rădăcini: Melolontha melolontha - cărăbuşul de mai, Anisoplia sp. -
cărăbuşeii cerealelor etc.

Melolontha melolontha - cărăbuşul de mai


Este un coleopter prezent pe diferite specii de pomi fructiferi (prun,
cireş, nuc), arbori forestieri (stejar, fag, mesteacăn, plop, carpen), arbuşti
(păducel, lemn câinesc, trandafir). Adultul este negru de 20 - 25 mm. Capul
şi pronotul sunt negre cu reflexe metalice verzui (fig. 7.16).

Fig. 7.16. Melolontha melolontha (Scarabeidae); a – adult; b – segmente


abdominale (după Leonardi, 1993)
Coccinelidae (buburuze) - cuprinde specii care prădează afidele,
sunt deci considerate folositoare datorită reducerii numărului de afide; puţine
dintre ele sunt dăunătoare culturilor agricole: Subcoccinella vigintiquator
punctata -buburuza lucernei.
Buprestidae - adulţii au corpul alungit, lăţit în partea anterioară şi
îngustat posterior; antenele sunt dinţate, în repaus stau ascunse într-o
adâncitură; tegumentul este coriaceu, foarte dur strălucitor, Elitrele sunt
îngustate spre vârf: Capnodis tenebrionis - gândacul negru al puieţilor.
Bruchidae - sunt coleoptere de dimensiuni mici (1,3 -5 mm);
elitrele nu acoperă în totalitate abdomenul, picioarele au câte 4 articole
73
tarsale: Bruchus pissorum - gărgăriţa mazării, Acanthoscelides obtectus -
gărgăriţa fasolei.Alte familii ale subordinului Polyphaga sunt: Scolytidae
(gândaci de scoarţă), Cerambrycidae (croitorii) etc.

Întrebări de autoevaluare:
1. Încadraţi sistematic tripşii. Menţionaţi câteva specii mai
importante.
2. Ordinul Homoptera. caracteristici. Reprezentanţi.
3. Caracterizati insectele din ordinul Heteroptera. Care sunt
heteropterele care dăunează plantelor?
4. Lăcustele fac parte din ordinal:
□ Coleoptera
□ Homoptera
□ Orthoptera
5. Subordinul Aphidina. Caracterizare, reprezentanţi.
6. Insectele din ordinul Heteroptera au aparat bucal adaptat
pentru:
□ rupt şi masticat
□ înţepat şi supt
□ lins
□ rupt, supt şi lins
7. Ordinul Hymenoptera. Caracterizare. Enumeraţi câteva specii
cu importanţă în agricultură.
8. Care sunt ordinele diviziunii Holometabola care cuprind specii
dăunătoare plantelor?
9. Enumeraţi familiile clasei Coleoptera (scurtă caracterizare).
Reprezentanţi.
10. Care din următoarele insecte fac parte din familia
Chrysomelidae:
□ puricii de frunze
□ gândacii de frunze
□ fluturii
□ lăcustele

Bibliografie suplimentară de studiu aferentă lecţiei


1. Grozea Ioana, 2004, Zoologie agricolă, Ed. Mirton, 170 pag.
2. Lăcătuşu M., Pisică C. 1980- Biologia dăunătorilor animali. Ed. Did. şi
Ped. Bucureşti.
3. Leonardi C., 1993, Insekten, Verleght Bei, Kaiser Klagenfurt.
4. Linssen E.F. 1996, Insects. Penguin books, Revised Edition
5. Matic Z.şi col. 1983, Zoologia nevertebratelor. Ed. Did. şi Ped.
Bucureşti.
6. White, 1982, Psylliodea, Hemiptera, Homoptera, Handbooks for the
identification of British insects,55 p.

74
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8

INSECTE PTERIGOTE (III). DIVIZIUNEA HOLOMETABOLA.


ORDINUL LEPIDOPTERA. ORDINUL DIPTERA.

Cuvinte cheie: Insecta, Holometabola, diviziune,


metamorfoza, completă, Lepidoptera, Diptera, aparat bucal pentru
lins, supt, aripi membranoase, membranoase cu solzi.

Rezumat
Ordinul Lepidoptera cuprinde două subordine: Homoneura şi
Heteroneura. Subordinul Homoneura cuprinde lepidoptere primitive,
caracterizate prin nervaţia asemănătoare a aripilor anterioare şi posterioare.
Subordinul Heteroneura cuprinde cele mai numeroase lepidoptere
dăunătoare, acestea au nervaţie diferită. Alţi dăunători animali aparţin
următoarelor încrengături: Nematoda, Mollusca, Arthropoda cu clasele
Arachnida, Crustaceae, Miriapoda şi Vertebrata. Ordinul Diptera se împarte
în două subordine: Nematocera şi Brachycera.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

Ordinul Lepidoptera
Lepidopterele sau fluturii au corpul de dimensiuni variabile (3 mm -
30 mm anvergura aripilor). Este acoperit cu peri şi solzi. Solzii sunt peri lăţiţi,
prezentând o coloraţie chimică, fizică sau fizico-chimică. Capul este mic,
ochii în general sunt bine dezvoltaţi adesea înconjuraţi cu cili lungi. Antenele
pot fi filiforme, setiforme, clavate, pectinate, bipectinate şi se inseră în
general în partea superioară a frunţii. Aparatul bucal al adulţilor la majoritatea
speciilor este adaptat pentru supt cu trompa formată din cele două galee.
Aceasta este răsucită în repaus în spirală (fig. 8.1).
La fluturii primitivi aparatul bucal este adaptat pentru rupt şi
masticat cu mandibule funcţionale. Protoracele este mai mic decât mezo- şi
metatoracele care sunt sudate şi bine dezvoltate. Picioarele sunt mici şi
subţiri. Tarsele sunt formate în mod obişnuit din cinci articole. Pe ele se
găsesc două gheare şi doi pulvili. Aripile în general sunt bine dezvoltate
membranose acoperite cu solzi, de culori frumos nuanţate. Aripile anterioare
sunt mai mari decât cele posterioare iar uneori aproape egale. La majoritatea
speciilor nervaţia aripilor anterioare diferă de cea a aripilor posterioare. În
timpul zborului funcţionează simultan datorită unor dispozitive de cuplare. La
unele specii, mai ales la femele, aripile sunt mult reduse sau dispărute.
Abdomenul are forme diferite. Dezvoltarea este holometabolă, larvele sunt
eruciforme (omizi) prezintă 3 perechi de picioare abdominale şi 2-5 perechi
de picioare false (pedespurii) care poartă la capăt o coroană de cârlige.
75
Aparatul bucal al larvelor este adaptat pentru rupt şi masticat. Pupa este
obtetcă.

Fig.8.1 Aparat bucal


pentru supt (la fluturi)

Adulţii pot fi activi în perioade diferite ale zilei astfel că pot fi: diurni,
crepusculari şi nocturni. Longevitatea adulţilor este scurtă, de câteva zile sau
câteva săptămâni. Hrana este lichidă: nectar, sevă din rănile plantelor.
Hrănindu-se cu nectar lepidopterele contribuie la polenizarea plantelor.
Larvele se hrănesc şi cresc intens fiind deosebit de dăunătoare plantelor.
Ordinul Lepidoptera cuprinde două subordine: Homoneura şi
Heteroneura.
Subordinul Homoneura cuprinde lepidoptere primitive,
caracterizate prin nervaţia asemănătoare a aripilor anterioare şi posterioare.
Aparatul bucal este primitiv adaptat pentru rupt şi masticat, cu mandibule
dezvoltate, nu prezintă trompă. Cuplarea aripilor se face cu jugum. Nervaţia
aripilor anterioare este asemănătoare cu cea a aripilor posterioare. Femelele
posedă 2 orificii genitale. Include familia Hepialidae (fig. 8.2) (Hepialus
humuli, Hepialus hecta) cu importanţă agricolă.

Fig. 8.2 Hepialus hecta


(Hepialidae) (după Leonardi,
1993).

Subordinul Heteroneura. Cuprinde cele mai numeroase


lepidoptere dăunătoare. Au o nervaţie diferită a aripilor. Aripile posterioare au
o nervaţie simplificată. Cuplarea aripilor se face în general prin frenulum.
Uneori acesta lipseşte. Aparatul bucal este adaptat pentru supt, cu o trompă
aspiratoare. Mandibulele lipsesc sau sunt reduse la baza trompei. Femelele
au două orificii genitale situate pe segmente diferite.
Cele mai importante familii sunt:

76
Nepticulidae (Stigmellidae) - sunt specii mici (2 - 5 mm anvergura
aripilor) a căror trompă este atrofiată; întâlnite pe frunzele pomilor fructiferi,
trandafiri şi căpşuni: ex. Stigmella malella.
Cossidae - cuprinde specii mari cu o anvergură ce poate atinge
100 mm, abdomenul bine reprezentat, corpul greoi, antene scurte: Cossus
cossus - sfredelitorul tulpinilor, Zeuzera pyrina - sfredelitorul ramurilor.
Tineidae - sunt specii mici, aripile au solzi mari şi sunt franjurate
pe margini, colorit închis: Tineagranella - molia grâului, Tinea pellionella.
Hyponomeutidae - include lepidoptere mici, cu aripile anterioare
alungite şi îngustate, cele posterioare sunt trapezoidale: Yponomeuta
malinellus - molia frunzelor de măr, Plutella maculipennis - molia verzei.
Aegeriidae - specii mari cu o coloraţie mimetică, fiind greu de
deosebit de unele diptere şi viespi, diurne cu zbor de scurtă durată: Aegeria
apiformis, Synanthedon tipuliformis.
Lithocolletidae (Gracilaridae) - sunt specii minatoare, de talie
mică (5 mm), în repaus au un aspect linear: Lithocolletis populifoliella - molia
minieră a frunzelor de plop.
Gelechiidae - specii mici, numeroase (peste 5000), antene
filiforme, aripi lanceolate franjurate, frecvente mai ales în depozitele de
cereale şi alte produse depozitate: Sitotroga cerealella - molia cerealelor,
Anarsia lineatella - molia vărgată a piersicului.
Tortricidae - este o familie numeroasă reprezentată de
Sparganothis pilleriana - molia viţei de vie, Laspeyresia pomonella - viermele
merelor, Lobesia botrana - eudemisul viţei de vie.
Pyralidae - sunt fluturi mici (15 - 30 mm) cu corp subţire, aripile
anterioare sunt triunghiulare: Ostrinia nubilalis - sfredelitorul porumbului.
Geometridae - capul mic, antene filiformela femele şi pectinate la
masculi, se mai numesc cotari datorită mersului caracteristic al larvelor:
Erannis defoliaria - cotarul brun.
Noctuidae - cuprinde peste 20000 de specii de lepidoptere cu
zborul nocturn, talie mijlocie, antene filiforme sau setiforme: Scotia segetum -
buha semănăturilor, Mamestra brassicae - buha verzei.
Arctiidae - fluturi de talie mijlocie, în repaus aripile sunt ţinute sub
formă de acoperiş, larvele prezintă peri lungi, urticanţi: Hyphantria cunea -
omida păroasă a dudului.
Pieridae (fig. 8.3) - fluturi mijlocii de culori deschise, tarsele au
gheare bifurcate: Pieris brassicae - fluturele alb al verzei, Aporia crataegi -
nălbarul.

Pieris brassicae - fluturele alb al verzei


În ţara noastră se întâlneşte în toate zonele în care se cultivă
legume. Insecta prezintă dimorfism sexual. Anvergura aripilor 50 - 60 mm
(fig. 8.3). Masculul are aripile anterioare albe cu o maculă neagră în unghiul
exterior. Aripile posterioare sunt albe, cu o pată neagră pe marginea
anterioară. Femela are aripile anterioare albe, cu macula neagră în unghiul
extern, două macule rotunde pe mijloc şi o pată cuneiformă pe marginea
posterioară. Aripile posterioare sunt albe, rotunjite, cu o pată neagră pe

77
marginea anterioară. Larva de 40 - 50 mm este de culoare gălbuie-cenuşie,
în primele vârste, apoi verde sau galben-verzuie, cu pete negre.

Fig. 8.3 Pieris brassicae


(Pieridae); adultul şi schema
aparatului său bucal (după
Leonardi, 1993).

Subordinul Heteroneura mai cuprinde şi alte familii a căror


reprezentanţi sunt dăunători plantelor cultivate sau spontane şi anume:
Lasiocampidae, Arctiidae, Oecophoridae, Cochylidae, Phycitidae,
Lymantriidae, Cochylidae etc.

Ordinul Diptera
Cuprinde insecte mici, mijlocii sau mari. Sunt caracterizate în
special prin prezenţa unei perechi de aripi bine dezvoltate (aripile anterioare),
cele posterioare fiind reduse şi transformate în balansiere. Capul este relativ
mare şi extrem de mobil; prezintă pe vertex, ochii compuşi, mari şi trei oceli.
Antenele sunt inserate între ochi şi pot fi lungi, formate din numeroase
articole (la nematocere) sau pot fi scurte de tip setiform, la brahicere.
Aparatul bucal este adaptat fie pentru înţepat şi supt, fie pentru lins. Adulţii
insectelor dăunătoare au aparat bucal adaptat pentru lins. Protoracele şi
metatoracele sunt puţin dezvoltate iar mezotoracele este foarte bine
dezvoltat. Picioarele prezintă tarsele formate din 5 articole; pe pretars se pot
găsi nişte prelungiri: empodium, arolium, pulvili. Prima pereche de aripi este
membranoasă, fină, cu o nervaţie caracteristică, cu puţine nervuri. Aripile
posterioare sunt reduse formând balansierele (halterele) ce prezintă o parte
dilatată, aproape sferică. Balansierele sunt organe senzoriale şi au rol în
coordonarea zborului. Abdomenul mai mult sau mai puţin lung, este format
de regulă din 10 segmente, dar primele 2 sunt adesea atrofiate. La femele,
segmentele începând cu al şaselea sunt transformate în ovipozitor. La
masculi hipopigidiul poartă aparatul copulator.
Dezvoltarea dipterelor este holometabolă. Larvele au forme
diverse: acefale, hemicefale sau eucefale. Înmulţirea este sexuată, dar
uneori poate fi partenogenetică sau pedogenetică. Sunt specii în general
ovipare rareori vivipare. Speciile fitofage sunt ovipare. Pupele sunt libere şi
mobile sau coarctate (butoiaş).
Dipterele trăiesc în cele mai diferite zone ale globului ajungând
până la 820 latitudine nordică. Unele specii sunt fitogage, carnivore,
saprofage, coprofage, hematofage, unele sunt zoofage, parazite, altele se
hrănesc cu nectarul florilor cu sucuri dulci sau sevă.
78
Ordinul Diptera se împarte în două subordine: Nematocera şi
Brachycera.

Subordinul Nematocera. Se caracterizează prin prezenţa unor


antene lungi, filiforme, care pot depăşi lungimea capului şi toracelui. Antenele
sunt alcătuite din 10 articole. Palpii maxilari sunt lungi şi drepţi, formaţi din 4 -
6 articole. Nervaţia aripilor este foarte caracteristică. Larvele sunt apode
eucefale cu mandibule bine conformate sau hemicefale. Pupele sunt libere şi
de regulă mobile. Nematocerele sunt diptere asemănătoare cu ţânţarul. În
subordinul Nematocera sunt incluse familiile Tipulidae (Tipula oleraceea -
ţânţăroi) şi Cecydomyidae (Maietyola destructor - musca de Hessa) (fig.8.4),
Chironomidae (Cricotopus silvestris – ţânţarul orezului).

Fig.8.4 Mayetiola destructor (Cecydomyidae)

Subordinul Brachicera. Cuprinde diptere cu antenele scurte


formate din trei articole dintre care ultimul cu un diverticul bazal ca un păr
sau setă. Palpii maxilari sunt ridicaţi şi formaţi din 1 – 3 articole. Ochii
compuşi sunt bine dezvoltaţi, la masculi se ating între ei. Abdomenul este
scurt şi gros. Larvele sunt acefale rareori eucefale; pupele sunt libere sau
coarctate. Fac parte următoarele familii: Chloropidae (Chlorops pumilionis –
musca galbenă a cerealelor, Oscinella frit – musca suedeză), Trypetidae
(Rhagoletis cerasi – musca cireşelor), Anthonomyidae (Hylemyia antiqua –
musca cepei) etc.

Rhagoletis cerasi – musca cireşelor


Este prezentă în toate zonele pomicole din ţară.
Corpul adultului este de culoare brună negricioasă lucioasă, 4,0 -
6,0 mm. Capul, scutelul şi extremităţile femurelor sunt galben-roşcate.
Pronotul prezintă dungi galbene şi negre. Aripile sunt caracterizate prin
prezenţa a 4 benzi transversale late, de culoare brun-închisă (fig. 8.5) . Larva
are corpul format din 13 segmente puternic îngustate spre cap. Este apodă,
acefală, de culoare albă-gălbuie. Lungimea corpului: 5,0 - 6,0 mm.

79
Fig.8.5 . Rhagoletis cerasi (Trypetidae)
Musca cireşelor prezintă o singură generaţie pe an şi iernează în
stadiul de pupă în sol. Adulţii apar cu o lună înainte de coacerea cireşelor.
Femelele fac o incizie cu ovipozitorul în fruct şi depun câte un ou, numărul
total de ouă depuse de o femelă este de 100 - 150. După 12 zile apar larvele
care se hrănesc cu pulpa fructului. Când fructele sunt coapte, larvele pleacă
spre sol pentru a se transforma în pupe. Precipitaţiile abundente sunt
nefavorabile pentru dezvoltarea speciei. Larvele atacă fructele de cireş şi mai
rar de vişin, consumând pulpa din jurul sâmburelui. Fructele atacate devin
moi, se închid la culoare, putrezesc şi cad.

Întrebări de autoevaluare:
1. Enumeraţi familiile ordinului Lepidoptera. Reprezentanţi.
2. Care dintre următoarele insect aparţin ordinului Diptera:
□ muşte
□ fluturi
□ viespi
□ tripşi
3. Daţi exemple de 3 fluturi de noapte şi 3 fluturi de zi.
4. Subordinul Brachicera -caracterizare.
5. Descrieţi specia Rhagoletis cerasi.

Bibliografie suplimentară de studiu aferentă lecţiei


7. Grozea Ioana, 2004, Zoologie agricolă, Ed. Mirton, 170 pag.
8. Lăcătuşu M., Pisică C. 1980- Biologia dăunătorilor animali. Ed. Did. şi
Ped. Bucureşti.
9. Leonardi C., 1993, Insekten, Verleght Bei, Kaiser Klagenfurt.
10. Linssen E.F. 1996, Insects. Penguin books, Revised Edition
11. Matic Z.şi col. 1983- Zoologia nevertebratelor. Ed. Did. şi Ped.
Bucureşti.

80
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9

CARACTERIZAREA ALTOR DĂUNĂTORI ANIMALI


Cuvinte cheie: nematode, moluşte, crustacee, arachnidae,
miriapode, vertebrate, viermiform, segmentat, corp, mamifere.

Rezumat
Alţi dăunători animali aparţin următoarelor încrengături: Nematoda,
Mollusca, Arthropoda cu clasele Arachnida, Crustaceae, Miriapoda şi
Vertebrata. Ordinul Diptera se împarte în două subordine: Nematocera şi
Brachycera.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

Încrengătura Nemathelminthes
Cuprinde viermi cilindrici care au corpul, cu simetrie bilaterală,
acoperit cu o cuticulă groasă care formează cu musculatura un sac
mioepitelial. Cavitatea generală este un schizocel sau pseudocel (lipsind
splanchnopleura). Orificiul bucal se află la extremitatea anterioară iar orificiul
anal la extremitatea posterioară a corpului. Nu au aparat respirator şi
circulator propriu-zis. Sexele de regulă sunt separate. Sistemul excretor
tubular este derivat din tipul protonefridian. Dezvoltarea postembrionară se
face prin năpârliri. Cele mai importante specii aparţin clasei Nematoda.
Clasa Nematoda include viermi cu corp cilindric, (fig. 9.1) filamentos,
adesea subţiat la capete, uneori piriform sau sferic. Cuticula prezintă false
striuri inelare, superficiale. Fibrele musculare au o structură particulară fiind
constituite din o parte contractilă şi o parte protoplasmatică. Organele
senzitive specifice sunt amfidele şi fasmidele. Amfidele sunt două fosete
chemoreceptoare situate în partea anterioară a corpului iar fasmidele sunt
situate în partea posterioară, pe laturile cozii. Tubul digestiv este drept, şi
începe cu orificiul bucal, fiind înconjurat în general, de buze, în continuare se
află cavitatea bucală care uneori poate adăposti stilete. Faringele poate
prezenta unul până la mai mulţi bulbi musculoşi. La mascul intestinul tubular,
se deschide posterior în cloacă, iar la femelă prin orificiul anal. Gonadele
sunt simple, tubulare, filamentoase, subţiri. La mascul se deschid în cloacă,
iar la femelă separat. La mascul orificiul cloacal este mărginit de formaţiuni
caracteristice cu rol de copulaţie (spiculi, bursă copulatoare). Orificiul
excretor este situat medio-ventral în treimea anterioară.
Reprezentanţi: Anguina tritici Steinb. - viermele boabelor de grâu,
Globodera rostochiensis Woll. - nematodul auriu al cartofului.
81
Fig. 9.1 Schema generală a corpului unui nematod fitoparazit (după Ritter,
1961, din Iacob şi col., 1978)

Încrengătura Mollusca cuprinde vieţuitoare cu corp moale,


nesegmentat, împărţit în cap, picior şi masă viscerală. Mantaua, formată din
1-2 pliuri ce provin din peretele corpului, are rol în protejarea corpului şi mai
ales a masei viscerale, în secretarea cochi1iei şi uneori în respiraţie.
Cavitatea paleală, un spaţiu între manta şi peretele corpului adăposteşte
branhiile şi alte organe. Cochilia este o formaţiune dură, calcaroasă cu rol în
protecţia animalului şi ca suport de fixare pentru muşchi. La moluştele
evoluate neuronii sunt grupaţi în ganglioni uniţi prin conective şi comisuri.
Organele de simţ sunt reprezentate prin ochi, statocisti, tentacule, osfradiul şi
organul subradular. Pe planşeul faringelui se află limba musculoasă şi radula
chitinoasă cu dinţi fini, iar pe plafonul faringelui se găsesc 1-2 fălci. Sistemul
circulator este deschis, constituit din: inima înconjurată de pericard, formată
din 1 ventricul şi 2 auricule, din vase de sânge şi din sistemul lacunar. Sexele
sunt fie separate, fie există specii hermafrodite. În dezvoltare apare larva
trocoforă. Speciile dăunătoare culturilor aparţin clasei Gasteropoda.

Clasa Gasteropoda
Moluştele din această clasă prezintă la cap 1-2 perechi de tentacule,
ochii fiind situaţi la vârf sau la baza lor. Orificiul bucal este ventral. Piciorul
este bine dezvoltat, musculos, lăţit ca o talpă, deplasarea făcându-se prin
târâre. Masa viscerală se prezintă ca un con spiralat, uneori fiind redusă sau
absentă. Cochilia formată dintr-o bucată este în majoritatea cazurilor
spiralată, helicoidală. La speciile tericole, respiraţia se face prin plămâni, o
parte a mantalei puternic vascularizată. Atât în morfologia externă cât şi în
organizaţia internă se manifestă asimetrie. Reprezentanţi: Arion

82
empiricorum- melcul fără cochilie şi Helix pomatia - melcul de grădină
(fig.9.2).

Fig. 9.2. Morfologia externă a unui gasteropod (Helix pomatia) (după Radu,
1967 din Iacob, 1978)

Increngătura Arthropoda este cea mai numeroasă grupă din regnul


animal. Sunt protostomiene cu simetrie bilaterală şi corpul metamerizat,
acoperit cu o cuticulă chitinoasă. Segmentele corpului prezintă apendice
(picioare) articulate. Sistemul nervos central este de tip ganglionar
scalariform. Cavitatea generală este un hemocel. Aparatul circulator,
deschis. Sexele în general sunt separate. Prezenţa învelişului chitinos
împiedică o creştere continuă a corpului ceea ce determină apariţia
fenomenului de năpârlire.

Clasa Arachnida
Majoritatea speciilor sunt terestre, adaptate la respiraţia aeriană prin
plămâni (invaginaţii ale tegumentului) sau prin trahei. Corpul este împărţit în
două părţi, prosoma şi opistosoma, care uneori pot fi contopite. Apendicele
prosomale sunt: chelicerele, pedipalpii şi 4 perechi de picioare ambulatoare.
Antenele lipsesc. Nu au aripi.
Opistosoma este constituită din 12 segmente şi telson. La cele mai
multe arahnide numărul segmentelor se reduce prin contopire. Segmentele
opistosomei nu prezintă apendice decât în cazuri rare: pieptenii la scorpioni,
filierele la arahnide. Deutocerebronul lipseşte.
Organele de simţ sunt bine dezvoltate. Sistemul digestiv este adaptat
pentru sugerea hranei. Sexele sunt separate. Reprezentanţi: Tetranychus
urticae - acarianul roşu comun (fig. 9.3), şi Tyroglyphus farinae - acarianul
făinii

83
Fig. 9.3 Morfologia externă a acarianului tetranichid Eotetranychus sp.; p I, p II, p
III, p IV – picioare; I – setae; II – s. scapulares; III – s. humerales; IV – s. dorsales; V
– s. lumbales; VI – s. sacrales; VII – s. clunales (prelucrare după Iacob şi col., 1978)

Clasa Crustacea
Sunt artropode primitiv acvatice, cu respiraţie branhială. La formele
adaptate secundar la viaţa terestră, apar organe respiratorii secundare

Fig. 9.4 Morfologia externă la Porcellio scaber; A-vedere dorsală; B- vedere


ventrală (după Iacob şi col., 1978)

Au corpul acoperit cu o crustă (cuticula impregnată cu săruri de calciu).


Prezintă 2 perechi de antene şi 2 ochi compuşi. La multe specii corpul este
împărţit în două părţi: cefalotorace şi abdomen. Pe cefalotorace prezintă
mandibule, 2 perechi de maxile uneori maxilipede şi pereiopode (1-5 perechi)
84
cu rol ambulator. Pe abdomen se află pleopodele cu rol în înot, respiraţie,
pontă etc. Deutocerebronul prezent. Ochii compuşi pot fi pedunculaţi sau
sesili. Cu rare excepţii sexele sunt separate. In majoritatea cazurilor
dezvoltarea se face cu metamorfoză. Reprezentanţi: Oniscus asellus -
molia zidurilor (fig. 9.4) Triops cancriformis - racul de orezării.

Clasa Miriapoda
Artropode terestre, cu corpul alungit (fig. 9.5) şi segmentat, alcătuit din
două părţi: cap şi trunchi. Capul bine individualizat prezintă o pereche de
antene şi un aparat bucal specific conformat. Trunchiul poartă pe fiecare
segment 1-2 perechi de picioare cu excepţia ultimului segment care este
lipsit de apendici locomotori (fig. 9.5). Respiraţia este traheală. Orificiile
genitale se deschid la unele grupe sistematice în partea anterioară a
corpului, iar la altele în partea posterioară. Reprezentanţi: Blanjulus
guttulatus - şarpele orb, Scutigerella immaculata.

Fig. 9.5. Miriapod (foto original, 2010)

Increngătura Vertebrata cuprinde animale evoluate, cu origine


complexă. Corpul prezintă simetrie bilaterală. El este alcătuit din cap, trunchi
şi coadă. Prezintă un schelet intern - coloana vertebrală.
Clasa Mammalia. Mamiferele sunt vertebrate homeoterme vivipare.
Corpul este acoperit cu peri.

A B
Fig.9.6 hârciog - Cricetus cricetus (Cricetidae); B – popândău - Citellus
citellus (Sciuridae) (după Zahradnik şi Cihar, 1996)

85
Tegumentul prezintă diferite glande dintre care specifice sunt glandele
mamare care secretă lapte pentru hrănirea puilor. Sistemul nervos este bine
dezvoltat. Majoritatea sunt specii patrupede duc o viaţă terestră. Mamiferele
nasc pui vii, care sunt hrăniţi cu laptele produs de glandele mamare.
Reprezentanţi: Cricetus cricetus – hârciogul (fig. 9.6A), Citellus citellus –
popândăul (fig. 9.6B), Microtus arvalis – şoarecele de câmp (fig. 9.7).

Fig. 9.7 şoarecele de câmp -


Microtus arvalis (Microtidae)
(după Zahradnik şi Cihar, 1996)

Întrebări de autoevaluare:
6. Enumeraţi familiile ordinului Lepidoptera. Reprezentanţi.
7. Care dintre următoarele insect aparţin ordinului Diptera:
□ muşte
□ fluturi
□ viespi
□ tripşi
8. Daţi exemple de 3 fluturi de noapte şi 3 fluturi de zi.
9. Subordinul Brachicera -caracterizare.
10. Descrieţi specia Rhagoletis cerasi.
11. Caracterizaţi Clasa Nematoda. Daţi exemple de nematode
dăunătoare.
12. Clasa Gasteropoda cuprinde:
□ acarieni
□ melci cu cochilie
□ melci fără cochilie
□ crustacee
13. Ce caracteristici prezintă clasa Arachnida? Reprezentanţi
14. Clasa Crustacea. Clasa Miriapoda. Carcaterizare.
Reprezentanţi.
15. Clasa Mamalia: reprezentanţi dăunători în culturi

Bibliografie suplimentară de studiu aferentă lecţiei


12. Grozea Ioana, 2004, Zoologie agricolă, Ed. Mirton, 170 pag.
13. Lăcătuşu M., Pisică C. 1980, Biologia dăunătorilor animali. Ed. Did. şi
Ped. Bucureşti.
14. Leonardi C., 1993, Insekten, Verleght Bei, Kaiser Klagenfurt.
15. Linssen E.F. ,1996, Insects. Penguin books, Revised Edition
16. Matic Z.şi col. 1983, Zoologia nevertebratelor. Ed. Did. şi Ped.
Bucureşti.

86
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10

DAUNE, PAGUBE ŞI EVALUAREA LOR. PROGNOZA ŞI


AVERTIZAREA DĂUNĂTORILOR. PROGNOZA APARIŢIEI ŞI
ÎNMULŢIREA DĂUNĂTORILOR. AVERTIZAREA APLICĂRII
TRATAMENTELOR CARANTINA FITOSANITARĂ.

Cuvinte cheie: daună (vătămare), pagubă, pierdere,


frecvenţă, intensitate, grad de atac, avertizarea, prognoza de
lungă durată, avertizarea, prognoza de lungă durată, scara
de estimare, criteriul biologic, crriteriul fenologic, criteriul
ecologic, biociclul, carantină.

Rezumat
Dauna (vătămarea) reprezintă distrugerea unui organ vegetal sau a
întregii plante în urma acţiunii agresive a dăunătorilor, care se manifestă prin
modificări antomo-fiziologice ce duc la scăderi cantitative şi calitative a
recoltei. Paguba este un indicator tehnic care reflectă concret un prejudiciu
produs culturilor agricole. Pierderea este un indicator economic care se
referă mai ales la recoltă, reprezentând diferenţa dintre recolta obţinută într-o
cultură neatacată şi cea dintr-o cultură atacată. Prognoza şi avertizarea
constituie factorii esenţiali ai combaterii integrate a dăunătorilor. Prin
prognoză, în protecţia plantelor se înţelege prevederea cu mult timp înainte a
apariţiei în masă a dăunătorilor. Este strâns legată de timp şi de spaţiu.
Prognoza poate fi de lungă durată, când prevederile înmulţirii în masă a
dăunătorilor, pe un anumit teritoriu se fac cu cel puţin 2-3 luni înainte şi de
scurtă durată, când apariţia populaţiei unei specii se prevede cu câteva zile
sau săptămâni înainte. Avertizarea aplicării tratamentelor se face după trei
criterii: fenologic, ecologic şi biologic. Carantina fitosanitară reprezintă un
complex de măsuri care se aplică în vederea împiedicării răspândirii unor
dăunători periculoşi, a unor agenţi patogeni sau seminţe de buruieni.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

Dăunătorii plantelor agricole acţionează pe diverse căi asupra


ţesuturilor plantelor, direct prin hrănire sau indirect prin galerii, dejecţii, etc. Ei
pot fi dăunători primari care atacă plantele sănătoase, dăunători
secundari care atacă plantele debilitate de alte specii dăunătoare sau boli şi
dăunători vectori care pe lângă vătămările directe transmit diferite boli
(viroze, bacterioze, micoze).

87
DAUNE ŞI PAGUBE
Dauna (vătămarea) reprezintă distrugerea unui organ vegetal sau a
întregii plante în urma acţiunii agresive a dăunătorilor, care se manifestă prin
modificări antomo-fiziologice ce duc la scăderi cantitative şi calitative a
recoltei.
După organele atacate se pot delimita mai multe tipuri de vătămări:
La frunze (fig.10.1): roaderea parţială sau totală a limbului - când este
consumat în parte sau în întregime limbul foliar (omida păroasă a dudului -
Hyphantria cunea); scheletuirea - este roasă porţiunea dintre nervuri a
limbului foliar (Gastroidea viridula); roaderea sub formă de" figuri" - limbul
foliar este ros marginal (gărgăriţa frunzelor de mazăre - Sitona lineatus );
perforaţii - pe limb sunt roase orificii de diferite mărimi (buha verzei -
Mamestra brassicae); ciuruiri - limbul foliar prezintă numeroase orificii mici
(purecii de pământ-Phyllotreta sp.); bucle - este ros parenchimul dintre
nervuri, iar acestea se usucă şi se strâng, formând bucle (gândacul ghebos
Zabrus tenebrioides); înţepături - perforaţii fine în limbul foliar (păduchele
verde al cerealelor-Schizaphis graminum); mine - roaderea parenchimului
dintre cele două epiderme sub formă de galerii (omida mineră - Leucoptera
scitella); pseudocecidii - răsuciri sau deformări ale limbului foliar (păduchele
negru al cireşului - Myzus cerasi); gale (cecidii) - hipertrofieri ale ţesutului
limbului foliar (filoxera - Phylloxera vastatrix).
La muguri şi flori: roaderea parţială sau totală a mugurilor (gărgăriţa
bobocilor de măr - Anthonomus pomorum); roaderea organelor florale
(gândacul păros - Epicometis hirta); înţeparea şi sugerea sevei din muguri şi
flori (păduchii de frunze - Aphididae).
La fructe şi seminţe (fig.10.2): rosături externe sub formă de orificii
(gărgăriţa fructelor - Rhynchites bacchus); galerii în interiorul fructelor sau
seminţelor (viermele merelor - Cydia pomonella, gărgăriţa mazării - Bruchus
pisorum); deformări şi decolorări în urma acţiunii de înţepare şi sugere
(păduchele din San José - Quadraspidiotus perniciosus, ploşniţele cerealelor
Eurygaster sp., Aelia sp.).
La tulpini şi ramuri (fig.10.2): rosături externe care se continuă sub
formă de galerii (carii lemnului - Ipidae); rosături în interiorul tulpinilor - galerii
(sfredelitorul ramurilor - Cossus cossus); roaderea la colet a bazei tulpinii
(buha semănăturilor - Scotia segetum); deformări cu aspect canceros
(păduchele lânos - Eriosoma lanigerum).
La rădăcini şi alte organe subterane (fig. 10.2): rosături de la
exterior (cărăbuşul de mai - Melolontha melolontha, coropişniţa Gryllotalpa
gryllotalpa); galerii (viermii sârmă - Agriotes sp., gândacul negru al puieţilor -
Capnodis tenebrionis); gale (gărgăriţa galicolă a verzei - Ceuthorrynchus
pleurostigma).

Paguba este un indicator tehnic care reflectă concret un prejudiciu


produs culturilor agricole.
Pierderea este un indicator economic care se referă mai ales la
recoltă, reprezentând diferenţa dintre recolta obţinută într-o cultură neatacată
şi cea dintr-o cultură atacată.

88
Perforatii neregulate Perforatii de-a lungul nervurilor

pseudocecidii Atac la matase si stiulete

Fig. 10.1 Tipuri de vătămări la frunze şi inflorescenţe


(original) (foto realizate de Grozea în anii 2009 şi 2010)

ESTIMAREA DAUNELOR ŞI PAGUBELOR

Pentru a putea decide care este nivelul atacului şi a pierderilor


probabile se efectuează observaţii şi calcule în urma cărora se stabileşte
frecvenţa, intensitatea şi gradul de atac.
Frecvenţa atacului (F%) reprezintă raportul procentual între numărul
de plante sau organe atacate (n) şi nr de plante analizate (N), F% = n x100
N
Intensitatea atacului (I%) exprimă procentul în care planta sau
organul unei plante este atacat de dăunători, I% = (i x f ) ; în care: i =
n
procentul de plante sau organe atacate; f = numărul de plante sau organe
atacate; n = numărul total de plante sau organe analizate

Gradul de atac (GA%) se exprimă prin produsul procentual dintre


frecvenţă şi intensitate, GA% = F % x I %
100

89
galerii în organele subterane Rosături la rădăcină

Galerie în rădăcină Galerii în fruct

Fig. 10.2 Tipuri de vătămări la tulpină, fructe, rădăcină şi alte organe subterane
(original) (foto realizate de Grozea în anii 2009 şi 2010)

A  a
Pierderea de recoltă (P%) se calculează după formula: P% = x
A
100, în care A = recolta medie a plantelor neatacate; a = recolta medie a
plantelor atacate şi neatacate.

Pragul de dăunare reprezintă densitatea la care sunt evidente


daunele.
Pragul economic de dăunare reprezintă densitatea la care pierderile
sunt justificate economic fiind necesare măsuri de combatere.

90
PROGNOZA ŞI AVERTIZAREA

PROGNOZA DE LUNGĂ DURATĂ


Se stabileşte pe baza unor observaţii asupra stării fitosanitare a
culturilor (frecvenţă, intensitate şi grad de dăunare) precum şi asupra
densităţii speciilor respective. Densitatea dăunătorilor se poate exprima prin
scări de estimare.
Scara de estimare reprezintă gradarea densităţii numerice a gradului
de atac, pe intervale de clasă, în funcţie de limitele critice de dăunare. Cea
mai uzuală scară este cea cu 4 clase: I- atacul lipseşte (0 indivizi/m2, nu
există risc); II- atac slab (număr redus de indivizi, nu se planifică tratamente),
III - atac mijlociu (număr mijlociu de indivizi/m2, se planifică tratamente), IV -
atac puternic (număr mare de indivizi/m2, risc mare, se planifică tratamente).
În prognoză se utilizează următoarele elemente: hărţile de răspândire
şi de prognoză şi biotermogramele.
Harta de răspândire marchează zonele în care specia dăunătoare
este prezentă.
Harta de prognoză reflectă densitatea numerică în funcţie de
condiţiile meteorologice şi de activitatea zoofagilor.
Biotermogramele sunt cartograme care prezintă grafic răspândirea şi
gradul de înmulţire a unei specii în funcţie de temperatura efectivă.
Temperaturile constante care au aceleaşi valori stabilite în diferite localităţi
din ţară şi unite între ele constituie bioizotermele. Se calculează după
formula:
t′n = t0 +  tn  t0
n
în care t′n = temperatura constantă; t0 = pragul inferior; tn =
temperatura medie lunară, n = numărul lunilor anului.
Biotermogramele au o deosebită importanţă pentru prognozele de
lungă durată , cunoaşterea răspândirii şi a gradului de înmulţire.

PROGNOZA DE SCURTĂ DURATĂ


Prognoza de scurtă durată (avertizarea) constă în stabilirea termenelor
de intervenţie în combaterea unui dăunător cu câteva zile sau săptămâni
înainte de declanşarea atacului. Avertizarea aplicării tratamentelor se face
după trei criterii: fenologic, ecologic şi biologic.
Criteriul fenologic constă în stabilirea termenelor de avertizare după
o anumită fază fenologică a plantei. Acest criteriu are la bază corelaţia care
există între apariţia stadiului dăunător şi o anumită fază fenologică a plantei.
Criteriul ecologic constă în stabilirea datei avertizărilor după durata
dezvoltării, suma temperaturilor efective, ciclul biologic, bioclimograme,
prognograme,etc.
Durata dezvoltării în zile (Xn) este definită ca raport între constanta
termică (K) şi temperatura efectivă (tn -t0), respectiv:
Xn = K
tn  t 0

91
Prin calculul sumei temperaturilor efective se poate prevedea data
apariţiei diferitelor stadii. Ciclul biologic reprezintă grafic activitatea biologică
şi caracteristicile ecologice (apariţia şi succesiunea stadiilor şi generaţiilor în
funcţie de suma temperaturilor efective) pentru o zonă dată într-un anumit an
şi este apreciată ca fiind cea mai bună metodă de avertizare datorită preciziei
în fixarea epocilor de aplicare a tratamentelor. Bioclimogramele reprezintă
grafic legăturile dintre cerinţele populaţiei unei specii şi condiţiile
meteorologice dintr-o anumită localitate. Acestea pot fi: termohigrograme,
termopluviograme şi termohigropluviograme.
Prognogramele sunt diagrame de termograf, higrograf, termohigrograf
prevăzute cu constantele biologice pe care dispozitivele de scriere ale
aparatelor înscriu condiţiile meteorologice.
Criteriul biologic constă în stabilirea datei avertizărilor şi epocilor
optime de combatere după anumite particularităţi biologice ale dăunătorilor:
curba de apariţie, curba de zbor, ecloziunea larvelor, etc.
Curba de apariţie se stabileşte pe baza observaţiilor asupra
materialului biologic recoltat direct din culturi. Prin înscrierea datelor într-un
sistem de coordonate rectangulare se trasează curba care evidenţiază
începutul, maximul şi sfârşitul apariţiei, elemente care permit stabilirea
perioadelor optime de aplicare a tratamentelor.
Curba de zbor se întocmeşte după aceleaşi principii ca şi curba de
apariţie, pe baza capturilor realizate cu ajutorul diferitelor tipuri de capcane
(luminoase, cu feromoni sexuali). Tratamentele se avertizează în anumite
faze de zbor, în funcţie de mijloacele pe care le folosim în combatere.
Incubaţia poate servi ca mijloc de avertizare prin observarea unor
particularităţi biologice , în timpul dezvoltării embrionare, la diferite specii.
Ecloziunea larvelor se foloseşte ca moment pentru avertizarea
tratamentelor la multe specii; prin urmărirea pontei se poate stabili cu câteva
zile înainte data ecloziunii primelor larve.
Densitatea numerică este un criteriu de avertizare care se bazează pe
principiul pragului de dăunare. Avertizarea prin acest mijloc constituie o
metodă de mare precizie deoarece se bazează pe existenţa în cultură a
speciei dăunătoare la o densitate critică la care este necesară aplicarea
tratamentelor.
În avertizarea tratamentelor se ţine cont de cel puţin două criterii, din
care criteriul biologic este obligatoriu- Aplicarea tratamentelor se face în
raport cu pragul economic de dăunare. Mijloacele de înştiinţare a
tratamentelor de combatere a speciilor dăunătoare sunt buletinele de
avertizare, telefonul, radioul, etc.
Evidenţa biologiei dăunătorilor constituie elementul principal pentru
stabilirea ciclului biologic şi constă în întocmirea fişei biologice şi a tabelului
de sinteză. În fişa biologică se trec stadiile de dezvoltare observate, prin
semne convenţionale, iar în tabelul de sinteză se trec datele centralizate
calculate după fişa biologică (primele apariţii, ultimele apariţii). Pe baza
datelor din tabelul de sinteză se întocmeşte schema ciclului biologic care
este alcătuită din bioclimogramă şi ciclul propriu-zis sau biociclul.

92
Biociclul cuprinde desfăşurarea proceselor de creştere, dezvoltare şi
înmulţire şi include curba sigmoidă, curba de apariţie, succesiunea stadiilor
pe curbă şi termenele de avertizare.
Carantina fitosanitară reprezintă un complex de măsuri care se aplică
în vederea împiedicării răspândirii unor dăunători periculoşi, a unor agenţi
patogeni sau seminţe de buruieni. Poate fi: carantină internă şi carantină
externă.
Carantina internă are ca scop împiedicarea răspândirii unor dăunători
periculoşi în interiorul ţării. Inspectoratele teritoriale de carantină şi protecţia
plantelor sunt unităţile specializate care organizează şi execută controlul
fitosanitar al culturilor, stabileşte aria de răspândire a dăunătorilor şi
întreprinde măsuri de lichidare a acestora. Pentru limitarea răspândirii în noi
zone a dăunătorilor de carantină internă se iau o serie de măsuri: controlul
permanent al pepinierelor pomicole, viticole şi dendrologice; controlul
periodic al serelor, depozitelor de produse agricole; controlul circulaţiei în
interiorul ţării a produselor vegetale, îndrumare şi control în vederea
combaterii şi controlul fitosanitar al produselor vegetale destinate exportului.
Carantina externă urmăreşte protejarea patrimoniului vegetal al ţării
faţă de pătrunderea unor dăunători periculoşi. În vederea preîntâmpinării
pătrunderii în ţară a unor dăunători sau agenţi patogeni noi toate produsele
care se importă se controlează în punctele de trecere ale frontierei de către
specialiştii de la Inspectoratele de carantină fitosanitară. Atât la import cât şi
la export produsele vegetale trebuie să fie însoţite de certificate fitosanitare
care să ateste starea de sănătate, lipsa dăunătorilor de carantină sau a
agenţilor patogeni, etc.
Speciile de dăunători supuse măsurilor de carantină fitosanitară în
România sunt: Globodera rostochiensis-nematodul cartofului, Meloidogyne
incognito-nematodul rădăcinilor, Quadraspidiotus perniciosus-păduchele din
San Jose, Eriosoma lanigerum-păduchele lânos, Hyphantria cunea-omida
păroasă a dudului, Anarsia lineatella-molia vărgată a fructelor, Rhagoletis
pomonella-musca merelor, etc.

Concepte şi noţiuni de reţinut


 Dauna (vătămarea) reprezintă distrugerea unui organ vegetal sau a
întregii plante în urma acţiunii agresive a dăunătorilor, care se manifestă
prin modificări antomo-fiziologice ce duc la scăderi cantitative şi calitative
a recoltei.
 Paguba este un indicator tehnic care reflectă concret un prejudiciu
produs culturilor agricole.
 Pierderea este un indicator economic care se referă mai ales la recoltă,
reprezentând diferenţa dintre recolta obţinută într-o cultură neatacată şi
cea dintr-o cultură atacată
 Prognoza de scurtă durată (avertizarea) constă în stabilirea termenelor
de intervenţie în combaterea unui dăunător cu câteva zile sau săptămâni
înainte de declanşarea atacului.

93
Întrebări de autoevaluare:
1. Ce este dauna?
2. Cum se defineşte paguba şi pierderea?
3. Care dintre următoarele exemple constituie vătămări la frunze:
□ pseudocecidii
□ galerii
□ minări
□ atac în figuri
□ cancere
4. Care sunt tipurile de daune la rădăcini şi alte organe subterane?
5. Scheletuirea este un tip de vătămare specific:
□ limbului foliar
□ tulpinii
□ fructelor
6. Cum se calculează gradul de atac?
7. Ce este scara de estimare?
8. În ce constă criteriul fenologic? Dar cel biologic?
9. În ce constă criteriul ecologic?
10. Ce cuprinde biociclul?
11. Care sunt dăunătorii de carantină?

Bibliografie suplimentară de studiu aferentă lecţiei


1. Andrew M., 2004, How to get rid of garden pests and diseases,
Hermes House, Annes Publishing Ltd., London.
2. Grozea Ioana, 2004, Diabrotica virgifera virgifera Le conte, viermle
vestic al rădăcinilor de porumb, Ed Mirton.
3. Pălăgeşiu I, Sânea Nicolae, Petanec Doru, Grozea Ioana, 1997,
Lucrări practice de Entomologie agricolă, Lito USABTimişoara.
4. Săvescu A. , 1960, Album de Protecţia plantelor. CMDPA Bucureşti.

94
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11

METODE AGROFITOTEHNICE. UTILIZAREA DE SOIURI


REZISTENTE. METODE MECANICE. METODE FIZICE

Cuvinte cheie: metode agrofitotehnice, rotația culturilor,


fertilizare, drenare, irigare, hibrizi rezistenţi, rezistență,
toleranţă, metode mecanice, brâie capcană, inele cu clei,
şanţuri capcană, metode fizice, temperaturi ridicate, apă
caldă, radiaţii.

Rezumat
Metodele agrofitotehnice joacă un rol important în combaterea
dăunătorilor prin capacitatea de a modifica condiţiile de mediu în aşa fel încât
să devină favorabile pentru plantă şi nefavorabilă pentru specia dăunătoare.
Sub aspect economic sunt cele mai ieftine metode de combatere. Dintre
aceste cele mai utilizate sunt: alegerea terenului, drenarea terenului, rotaţia
culturilor, lucrările solului, fertilizarea şi amnedarea optimă a solurilor, irigarea
culturilor, întreținerea culturilor, utilizarea de material semincer şi săditor
sănătos, măsuri de igienă culturală, recoltarea la momentul optim etc.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

METODE DE COMBATERE

METODE AGROFITOTEHNICE
Metodele agrofitotehnice joacă un rol important în combaterea
dăunătorilor prin capacitatea de a modifica condiţiile de mediu în aşa fel încât
să devină favorabile pentru plantă şi nefavorabilă pentru specia dăunătoare.
Prezintă următoarele caracteristici:
- au un caracter profilactic, prin aplicarea lor realizându-se prevenirea
atacului dăunătorilor precum şi reducerea înmulţirii lor şi a atacului;
- trebuie să se aplice cu mult timp înainte ca paguba să fie evidentă;
- în cazul insectelor care se deplasează pe distanţe mari sunt
considerate cele mai eficace metode de combatere
- sub aspect economic sunt cele mai ieftine metode de combatere

95
- deşi în unele situaţii nu asigură o combatere satisfăcătoare, ele
contribuie la diminuarea daunelor fiind compatibile cu celelalte metode;
- aplicarea corectă a metodelor agrofitotehnice determină reducerea
numărului tratamentelor chimice necesare;

Cele mai importante metode agrofitotehnice de combatere sunt:


Alegerea terenului. Există unele insecte care pentru dezvoltare
preferă anumite tipuri de terenuri, de exemplu viermii sârmă (Agriotes sp.) şi
filoxera (Phylloxera vastatrix) se dezvoltă pe terenuri umede şi acide, de
aceea se recomandă ca astfel de terenuri să fie evitate iar amplasarea viţei
de vie să se facă pe terenurile uşoare şi nisipoase.
Drenarea terenului poate modifica microclima terenului, influenţând
nefavorabil dezvoltarea unor insecte dăunătoare cum ar fi viermii sârmă care
preferă terenurile cu umiditate ridicată.
Rotaţia culturilor (asolamentul) reprezintă succesiunea în timp a
culturilor pe aceeaşi solă şi poate contribui la creşterea sau descreşterea
rezervei biologice a dăunătorilor. Prin practicarea aceleaşi plante ani de-a
rândul (monocultură) se favorizează înmulţirea unor dăunători (nematodul
tulpinilor - Ditylenchus dipsaci), de aceea se recomandă încadrarea culturilor
de ceapă şi usturoi într-un asolament corespunzător. Prin succesiunea
raţională a culturilor, dăunătorii se dezvoltă în densităţi reduse, sub pragul
economic de dăunare. Rotaţia corespunzătoare a culturilor prin care se evită
cultivarea aceleaşi plante sau grup de plante care au dăunători comuni pe
acelaşi tern mai mulţi ani consecutiv are un rol hotărâtor în protecţia
plantelor.
Lucrările solului. Arătura de vară, arătura de toamnă, grăpatul,
discuitul, etc. contribuie la diminuarea rezervei biologice a dăunătorilor din
sol şi la crearea unor condiţii optime de dezvoltare a plantei. Speciile
dăunătoare sunt distruse fie direct prin acţiunea pieselor active fie, indirect
prin modificarea microclimei solului. Prin arăturile adânci din toamnă se
distruge stadiul larvar la buha verzei.
Îngrăşăminte şi amendamente. Aplicarea îngrăşămintelor şi
amendamentelor modifică gradul de rezistenţă al plantelor la atacul
dăunătorilor. Îngrăşămintele cu N aplicate în doze exagerate măresc
sensibilitatea plantelor la acţiunea speciilor dăunătoare. Unele îngrăşăminte
minerale, azotatul de amoniu produce o mortalitate ridicată la viermii sârmă,
iar superfosfatul la limaxul cenuşiu. Amendamentele neutralizează solurile
acide, creând condiţii nefavorabile viermilor sârmă.
Sămânţa şi materialul săditor trebuie să fie supuse unui riguros
control fitosanitar, evitându-se astfel infestarea pepinierelor cu diferiţi
dăunători cum ar fi: păduchele din San Jose (Quadraspidiotus perniciosus) şi
păduchele lânos (Eriosoma lanigerum). Folosirea de seminţe şi material
săditor sănătos contribuie şi la împiedicarea pătrunderii şi răspândirii unor
dăunători de carantină.
Epoca de semănat. Semănatul timpuriu favorizează apariţia şi
înmulţirea unor specii de dăunători (afidele), dar pot defavoriza alte specii

96
dăunătoare (musca suedeză). Perioada de semănat este importantă şi în
cazul culturilor succesive.
Întreţinerea culturilor. Existenţa unor culturi curate, fără buruieni are
o mare însemnătate în ceea ce priveşte reducerea pericolului atacului unor
dăunători, datorită faptului că unele insecte dăunătoare se hrănesc la apariţie
cu plante din flora spontană (gărgăriţa cenuşie a sfeclei), după un timp
trecând pe plantele de sfeclă. Solele cultivate, dar îmburuienate sunt mai
atacate de dăunători decât cele care sunt curate, fără specii de plante
spontane.
Irigarea influenţează pozitiv sau negativ apariţia şi înmulţirea unor
dăunători, astfel că unele specii se dezvoltă bine numai atunci când în
cultură umiditatea este ridicată (limaxul cenuşiu).
Recoltarea culturilor. Epoca de recoltat are importanţă în lupta
împotriva dăunătorilor. Prin efectuarea recoltării cât mai timpuriu se reduce
posibilitatea atacului unor dăunători, dar se poate favoriza apariţia altora,
datorită unei umidităţi necorespunzătoare, în special în depozite. Se
recomandă respectarea epocii optime de recoltare pentru fiecare cultură în
vederea prevenirii unui grad mai mare de atac. De asemenea şi modul de
recoltare poate contribui într-o oarecare măsură la preîntâmpinarea atacului
dăunătorilor.
Desţelenirea culturilor. În cazul unor culturi perene este necesară
desţelenirea suprafeţelor prin schimbarea modului de folosire sau
reînsămânţarea acestora, în cazul în care sunt puternic atacate de unii
dăunători (viermele alb).
Măsuri de igienă culturală. După recoltare unii dăunători se găsesc
în diferite stadii în diapauză, în resturile vegetale rămase în câmp, livezi sau
grădini, de aceea adunarea resturilor vegetale şi distrugerea lor,
îndepărtarea arbuştilor sălbatici din apropierea livezilor şi pepinierelor
constituie importante metode de prevenire.

FOLOSIREA DE SOIURI ŞI HIBRIZI REZISTENŢI

Folosirea de soiuri şi hibrizi rezistenţi (Cândea, 1984) constituie în


prezent în întreaga lume metoda principală de luptă împotriva dăunătorilor.
Este o metodă ideală pentru că nu poluează, implică un cost minim şi nu
afectează fauna utilă.
Rezistenţa reprezintă capacitatea unui anumit soi sau hibrid de a
produce o recoltă mai mare şi de o calitate mai bună decât ar produce alte
soiuri ale aceleaşi plante, în aceleaşi condiţii. Rezistenţa poate fi genetică
determinată de factori genetici sau ecologică determinată de factori ecologici.
Rezistenţa ecologică sau pseudorezistenţa cuprinde evitarea gazdei şi
rezistenţa indusă. Evitarea gazdei este o modalitate de rezistenţă prin care
se determină evitarea atacului plantei gazdă de către dăunător datorită
existenţei unei nesincronizări ale fenologiilor insectă-gazdă. Rezistenţa
indusă grupează reacţiile plantelor la unele lucrări agrotehnice, cum ar fi
fertilizarea, irigarea, etc. care pot produce schimbări evidente în plantă.
97
Componentele principale ale rezistenţei sunt: nepreferinţa, antibioza şi
toleranţa.
Nepreferinţa este determinată de unele însuşiri ale plantei (forma,
dimensiunea, culoarea) datorită cărora aceasta este evitată de către insecte.
Antibioza afectează nefavorabil creşterea, supravieţuirea sau
reproducerea insectelor datorită apariţiei unor efecte anormale atunci când
insecta se hrăneşte pe o plantă rezistentă (prolificitatea scăzută a insectelor,
dimensiunea corpului mai mică şi greutatea redusă, rezerve mai mici de
hrană).
Toleranţa reprezintă capacitatea plantelor de a se reface, dezvolta şi
înmulţi corespunzător, astfel încât producţia să nu fie diminuată chiar dacă
atacul este agresiv.
Factorii care determină rezistenţa plantelor sunt de natură morfologică
sau biochimică. Factorii morfologici sau fizici includ culoarea (plantele de
culoare verde închis sunt mai puţin atractive decât cele de culoare galbenă),
îngroşarea pereţilor celulari (ţesutul plantelor devine mai tare iar mandibulele
insectelor nu pot străpunge planta), pubescenţa, încrustarea de minerale în
cuticulă (în special de siliciu), etc. Factorii biochimici cuprind: substanţele
anorganice cum ar fi seleniul, acid citric, cisteină, alcaloizi care produc
perturbaţii în procesele fiziologice şi metabolice ale dăunătorului.
Cultivarea de soiuri şi hibrizi rezistenţi prezintă o eficienţă economică
mare, deoarece reducerea populaţiilor de insecte are ca urmare diminuarea
producţiilor. Are însă o serie de dezavantaje dintre care cel mai important
este efectul cumulativ şi persistent asupra populaţiei insectei, deoarece nu
este nevoie de un soi aproape imun, fiind suficient un soi care reduce
populaţia cu aproximativ 50% în fiecare generaţie. Realizări deosebite în
acest sens au fost obţinute în numeroase ţări ale lumii, dar şi în ţara noastră
(hibrizii de porumb F421 şi F420 toleranţi la atacul produs de Ostrinia
nubilalis-sfredelitorul porumbului).

METODE MECANICE

Un loc aparte în sistemul de combatere integrată îl au metodele


mecanice, care prezintă avantajul că sunt nepoluante. Folosirea metodei
mecanice de combatere este limitată din cauza volumului mare de manoperă
precum şi din cauza eficacităţii mai reduse, faţă de alte metode. Cele mai
utilizate metode sunt:
Colectarea insectelor cu diferite dispozitive şi aparate care se
face cu scopul de a distruge diferite specii de insecte. Se utilizează aparatele
Buhl-mayer, Tarnavsky, aparatul pneumatico-mecanic denumit Bio-Collector
necesar pentru colectarea larvelor şi adulţilor de Leptinotarsa decemlineata
(gândacul din Colorado).
Şanţurile-capcană sunt folosite cu scopul de a apăra culturile
împotriva unor dăunători care se deplasează pe sol (Bothynoderes
punctiventris-gărgăriţa sfeclei). Construcţia acestor şanţuri diferă după specia

98
de insectă, obişnuit având 0,3 - 0,6/0,3 - 0,4 m. Se recomandă ca şanţul să
fie prăfuit cu insecticide condiţionate sub formă de pulbere.
Inele cu clei care se folosesc mai ales în pomicultură, pentru
combaterea insectelor care se deplasează în coroana florilor pentru copulaţie
şi pontă (femelele cotarilor Operophtera, unele omizi urcătoare de Aporia,
Lymantria şi unele gărgăriţe - Rhynchites. Inelele se confecţionează din
hârtie impermeabilă, lată de 5 - 15 cm şi lungă în funcţie de grosimea
crengilor sau a tulpinii. După ce au fost fixate, inelele se ung cu clei special
care nu se usucă repede, nu este spălat de ploi. După instalare, inelele se
controlează cam de două ori pe săptămână. Aceste inele se pot confecţiona
sau le găsim în comerţ gata confecţionate după diferite reţete.
Brâiele capcană sunt frecvent folosite pentru combaterea unor
insecte dăunătoare de la pomi. Ele se confecţionează din legături de paie,
pânză de sac, carton gofrat, etc şi se aşează pe tulpina pomilor sau pe
ramurile groase la circa 80 - 100 cm deasupra solului. Brâiele se controlează
periodic şi se distrug insectele aflate în ele. Aceste brâie se utilizează pentru
combaterea larvelor viermelui merelor (Laspeyresia pomonella) care
ajungând la maturitate, părăsesc fructele cu care s-au hrănit şi se retrag
uneori în masă în brâiele-capcană. Se mai pot combate adulţii de gărgăriţa
florilor de măr (Anthonomus pomorum) şi alte gărgăriţe dăunătoare pomilor
care hibernează în scoarţa arborilor. După retragerea insectelor în brâiele-
capcană, acestea se desfac şi se distrug prin ardere. Se recomandă ca
brâiele să fie tratate cu unele insecticide.
Însăcuirea fructelor este o metodă prin care fructele valoroase sunt
ferite de atacul unor insecte (viermele merelor, unele specii de gărgăriţe) prin
introducerea lor pe timp limitat în săculeţe de hârtie sau celofan. Însăcuirea
se face înainte de depunerea ouălor.
Omizitul este practicat în pomicultură împotriva unor insecte care
iernează ca larve în cuiburi făcute din frunze (Aporia). Tăierea cuiburilor cu
larve se face toamna târziu, după recoltarea fructelor şi căderea frunzelor.
Lucrarea se execută cu foarfeci speciale sau alte unelte. Cuiburile adunate
se distrug prin ardere. Cuiburile se pot distruge prin ardere directă în coroana
pomilor cu facle speciale.
Scuturarea pomilor se foloseşte împotriva unor insecte dăunătoare
pomilor fructiferi (Rhynchites, Anthonomus). Această lucrare (autonomaj) se
efectuează la sfârşitul lunii martie, iar pentru cărăbuşul de mai (Melolontha)
la sfârşitul lunii mai. Scuturarea pomilor se face dimineaţa (până la ora 7)
când insectele stau amorţite. Lucrarea se repetă la 5 - 7 zile.
Igiena culturală a pomilor constă în curăţarea trunchiurilor şi
ramurilor pomilor de scoarţă uscată , muşchi, licheni, care constituie adăpost
pentru insectele dăunătoare. Această lucrare se efectuează toamna târziu
sau în timpul iernii, cu ajutorul răzuitoarelor, mănuşilor.
Momelile se utilizează în combaterea unor insecte (viermii sârmă,
coropişniţe) sau rozătoare (şoarecele de câmp). Acestea pot fi: alimentare,
vizuale şi cu feromoni specifici. Momelile alimentare se confecţionează din
plante verzi, tărâţe, seminţe, felii de cartof, etc. ce se amplasează în anumite
locuri cum ar fi la suprafaţa solului sau în sol. Pentru colectarea fluturilor
Cydia pomonella-viermele merelor, Mamestra brassicae-buha verzei se
99
utilizează momeli care emană mirosuri şi arome plăcute. Momelile vizuale
sunt reprezentate de vase galbene, plăci galbene, plăci albe, capcane tip
Celemark Savilo pulverizate cu clei aerosol galben portocaliu. S-a constatat
că culoarea galbenă atrage cele mai multe insecte. Momelile cu feromoni
specifici se folosesc în prognoză şi avertizare precum şi în combatere prin
captarea în masă a acestora.

METODE FIZICE

Metodele fizice de combatere a dăunătorilor se realizează prin


utilizarea unor factori fizici: temperatura, lumina, radiaţiile etc.
Metoda termică constă în utilizarea temperaturilor ridicate sau
scăzute (temperaturi letale) care determină moartea insectelor.
Temperaturile ridicate se practică în combaterea insectelor care
produc pagube în depozite. De exemplu, la expunerea produselor atacate la
temperaturi de 50 - 550C se pot distruge molia fructelor uscate, diferite specii
de acarieni etc. Tratamentele termice se efectuează în instalaţii speciale
(uscătorii, etuve etc) cu temperatură reglabilă.
Temperaturile scăzute presupun expunerea produselor atacate la -
100C, -4,50C, -0,50C, timp de mai multe săptămâni, în funcţie de specia de
plante atacate şi de stadiul dăunător al insectei (musca fructelor).
Apa caldă se poate folosi de asemenea în combaterea unor specii
dăunătoare. Astfel, prin imersiunea la 550C, se poate distruge păduchele
lânos, păduchele din San Jose, filoxera, etc. fără să fie afectat materialul
tratat (butaşi, material săditor, etc).
Tratamentul cu vapori de apă sub presiune se foloseşte la
dezinsectizarea depozitelor de cereale sau tratamente la sol (sere, răsaduri)
pentru combaterea nematozilor (Meloidogyne sp.), iar focul este folosit
pentru distrugerea resturilor vegetale rămase în câmp după recoltare.
Lumina reprezintă un mijloc de capturare a unor specii fototropic
pozitive (noctuide, scarabeide). Sursele de lumină sunt: becurile electrice,
lămpile cu acetilenă etc. Capcanele luminoase se folosesc în activitatea de
prognoză şi avertizare, pentru depistarea unor noi specii dăunătoare sau
pentru alcătuirea curbei de zbor. Această metodă prezintă dezavantajul că
pe lângă insectele dăunătoare atrag şi insecte utile.
Utilizarea ultrasunetelor este pretabilă pentru combaterea
ortopterelor, homopterelor şi himenopterelor care posedă organe timpanale
specializate. Acestea se concentrează în anumite locuri şi se distrug apoi
prin diferite metode.
Razele infraroşii emise de insecte în perioada copulaţiei servesc la
reperarea sexului opus. De exemplu razele infraroşii situate pe antene şi ochi
declanşează la insecte zboruri variate de comportament sexual.
Radiaţiile. Radiaţiile ultraviolete atrag numeroase specii de insecte şi
se folosesc în special în spaţiile închise. Radiaţiile ionizante sunt utilizate
pentru depistarea infestărilor ascunse, produse de diferite insecte precum şi
combaterea prin sterilizare a unor dăunători, mai ales din depozite. Radiaţiile
100
gamma se folosesc la distrugerea directă a masculilor, prin sterilizare la
eudemisul viţei de vie, omida păroasă a dudului etc. Radiaţiile
electromagnetice sunt utilizate în depozite pentru combaterea unor insecte
(gândacul din Surinam) prin producerea unui proces letal utilizând frecvenţa
şi intensitatea câmpului magnetic.

Concepte şi noţiuni de reţinut


 Metodele agrofitotehnice joacă un rol important în combaterea
dăunătorilor prin capacitatea de a modifica condiţiile de mediu în aşa fel
încât să devină favorabile pentru plantă şi nefavorabilă pentru specia
dăunătoare.
 Rezistenţa reprezintă capacitatea unui anumit soi sau hibrid de a
produce o recoltă mai mare şi de o calitate mai bună decât ar produce
alte soiuri ale aceleaşi plante, în aceleaşi condiţii
 Toleranţa reprezintă capacitatea plantelor de a se reface, dezvolta şi
înmulţi corespunzător, astfel încât producţia să nu fie diminuată chiar
dacă atacul este agresiv.
 Metodele fizice de combatere a dăunătorilor se realizează prin utilizarea
unor factori fizici: temperatura, lumina, radiaţiile etc.

Întrebări de autoevaluare:

1.Care sunt şi în ce constau metodele agrofitotehnice?


2. Care este măsura agrofitotehnică recomandată în cazul unui teren
cu exces de umiditate:
□ fertilizarea şi aplicarea amendamentelor
□ drenarea solului
□ irigarea
3. Utilizarea brâielor capcană este o metodă frecventă în:
□ plantațiile pomicole
□ culturile de câmp
□ culturi horticole
4. Ce este rezistenţa şi de câte feluri este?
5. Care sunt şi în ce constau metodele mecanice de combatere?
6. Supunerea insectelor la temperaturi ridicate constituie o măsură:
□ agrofitotehnică
□ chimică
□ fizică

Bibliografie suplimentară de studiu aferentă lecţiei


1. Andrew M., 2004, How to get rid of garden pests and diseases,
Hermes House, Annes Publishing Ltd., London.

101
2. Pălăgeşiu I, Sânea Nicolae, Petanec Doru, Grozea Ioana, 2000
Ghid practic de Entomologie agricolă şi horticolă, Edit. Mirton,
Timişoara.
3. Paşol P., Dobrin Ionela, 2001, Entomologie generală, Ed. Ceres,
Bucureşti.

102
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 12

METODE BIOLOGICE DE COMBATERE

Cuvinte cheie: metode biologice, biopreparate,


microbiologic, zoofagii, manipularea genetica, sterilizarea,
autocidia.

Rezumat
Constă în utilizarea organismelor vii în scopul reglării populaţiilor de
dăunători. Prezintă o serie de avantaje şi dezavantaje. Combaterea biologică
se poate face pe diferite căi: cu ajutorul micoorganismelor patogene (virusuri,
bacterii, ciuperci etc); cu ajutorul zoofagilor (paraziţi, prădători) şi prin
autocidie sau alte modalităţi de combatere hormonală. Zoofagii sunt animale
care se hrănesc cu alte animale şi pot fi prădători sau paraziţi. Prădătorii sunt
organisme animale care se hrănesc cu hrană vie, talia lor este mai mare
decât a pradei. Paraziţii sunt specii de animale care se dezvoltă pe seama
altor organisme animale gazdă.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

Combaterea biologică este una dintre cele mai importante şi de


perspectivă modalităţi de combatere a dăunătorilor. Constă în utilizarea
organismelor vii în scopul reglării populaţiilor de dăunători. Prezintă o serie
de avantaje şi dezavantaje. Dintre avantaje menţionăm pe cele mai
importante: nu sunt toxice pentru om şi animale, nu există rezidii, nu se
creează rezistenţă, se pot aplica indiferent de stadiul de dezvoltare al plantei,
nu necesită măsuri speciale de protecţia plantelor etc. Dezavantajele constau
în dificultăţile de producere a preparatelor microbiologice, dificultăţile de
înmulţire, aplicare şi transport a zoofagilor etc.
Combaterea biologică (Iacob şi col., 1975) se poate face pe diferite
căi: cu ajutorul micoorganismelor patogene (virusuri, bacterii, ciuperci etc); cu
ajutorul zoofagilor (paraziţi, prădători) şi prin autocidie sau alte modalităţi de
combatere hormonală.
Combaterea microbiologică constă în utilizarea unor
microorganisme care cauzează îmbolnăvirea şi moartea insectelor
dăunătoare.
Virusurile entomopatogene, în special cele din familia Baculoviridae
se pot folosi cu succes în obţinerea unor preparate virale: Viridin CS, Elcar,
MPV Mb etc.
103
Bacteriile entomopatogene aparţin familiilor Pseudomonadaceae,
Enterobacteriaceae şi Bacillaceae cu speciile Bacillus lentimorbus, Bacillus
popilliae şi Bacillus thuringiensis. Bacillus thuringiensis este o bacterie
entomopatogenă care se poate cultiva pe medii nutritive, are numeroase
varietăţi şi serotipuri pe baza cărora se obţin preparate ce au un rol important
în patogeneză. Preparatele pe bază de B. thuringiensis utilizate în diferite ţări
sunt: Thuricide HP (pentru combaterea moliei fructelor uscate); Thuringin
6000 (pentru combaterea unor omizi defoliatoare); Dipel WP PU-16000
(pentru omizile defoliatoare din livezi şi plantaţii viticole, pentru combaterea
lepidopterelor la legume); Bactospeine PM 6000 (pentru dăunătorii din
pomicultură); Foray HP (dăunătorii verzei ); NovodorTM (dăunătorii
legumelor) etc. La noi în ţară se produce doar preparatul Thuringin 6000.
Aceste preparate produc îmbolnăvirea şi moartea insectei după 2-3 zile de la
aplicare, având acţiune treptată, iar eficacitatea tratamentului se poate stabili
după 7-10 zile. Se recomandă aplicarea lor dimineaţa, când radiaţiile solare
sunt reduse.
Ciupercile entomopatogene. Din cele 350 de specii de ciuperci
entomopatogene ele mai importante aparţin claselor Zygomicetes, famila
Entomophthoraceae şi anume Entomophthora aphidis şi E. taxteriana care
parazitează afidele; clasa Deuteromicetes cu familiile Moniliaceae,
Tuberculariaceae cu următorii reprezentanţi: Verticillium lecani care
parazitează musculiţa albă de seră şi Beauveria bassiana care parazitează
peste 100 specii de dăunători.
Preparatele fungice destinate combaterii sunt Boverin (pentru
combaterea gândacului din Colorado), Muscardin M45-MICPP (pentru
combaterea dăunătorilor legumelor), Metarizin (util în combaterea unor
insecte tropicale) etc.
Protozoarele entomopatogene parazitează insectele producând
dereglări morfofiziologice şi în final moartea. Dintre acestea menţionăm:
Nosema lymantriae care parazitează fluturele stejarului; Leydiana ephestiae
parazitează larvele de molia făinii, Plistiophora noctuidae parazitează larvele
cărăbuşului de mai etc.
Nematodele parazite sunt utilizaţi tot mai frecvent în combaterea
speciilor dăunătoare. Cei mai importanţi sunt: Neoaplectana carpocapsae
pentru combaterea a peste 100 de specii de dăunători; Tylenchinema
oscinellae, Hexanermis albicans care parazitează larvele de Lymantria dispar
şi Neoaplectana glasseri parazit pe unele larve de cărăbuşi.
Combaterea cu ajutorul zoofagilor
Zoofagii sunt animale care se hrănesc cu alte animale şi pot fi
prădători sau paraziţi.
Prădătorii sunt organisme animale care se hrănesc cu hrană vie, talia
lor este mai mare decât a pradei. Aceştia pot fi locali sau importaţi. Din clasa
Myriapoda speciile prădătoare sunt: Scutigera coleptrata care prădează
cărăbuşul verde al viţei de vie şi Lithobius forficatus care prădează nălbarul.
Clasa Arachnida este reprezentată de Phytoseiulus persimilis utilizat în
combaterea acarienilor fitofagi şi în special Tetranychus urticae. Cei mai
importanţi prădători fac parte din clasa Insecta: Adalia bipunctata care
controlează populaţiile de afide, Chilocorus bipustulatus care prădează
104
păduchii ţestoşi, Asilus şi Syrphus care se hrănesc în special cu afide. Alte
categorii de organisme prădătoare sunt reptilele, batracienii, păsările
insectivore, liliecii, aricii care se hrănesc cu insecte şi rozătoare.
Paraziţii sunt specii de animale care se dezvoltă pe seama altor
organisme animale, gazdă. Se pot clasifica în: ectoparaziţi care se dezvoltă
pe corpul gazdei şi endoparaziţi care se dezvoltă în corpul gazdelor. Speciile
cu utilitate practică aparţin ordinelor Hymenoptera şi Diptera. Cele mai
utilizate în combaterea biologică aparţin ordinului Hymenoptera (viespi), fam.
Trichogrammatidae, specia Trichogramma evanescens (parazitează buha
verzei, fluturele alb al verzei, viermele merelor), T. euproctidis (parazitează
molia cerealelor), T. embriophagus (pentru combaterea viermelui merelor) şi
T. cacoeciae (parazitează viermele merelor). Alte specii de paraziţi sunt
Prospaltella perniciosi care parazitează păduchele din San Jose, Encarsia
formosa care parazitează larvele musculiţei albe de seră, Aphelinus mali ce
reduce populaţile de Eriosoma lanigerum (păduchele lânos) şi Aphidius
matricariae care parazitează afidele pomilor fructiferi.
Lansarea acestor paraziţi se face dimineaţa sau seara, manual sau cu
ajutorul unor cartonaşe, cu frunze cu ouă parazitate, suspensii cu ouă etc.
Aceste metode nu au încă un caracter tehnologic, dar constituie o
premisă pentru activităţile viitoare în acest domeniu.
Autocidia este o metodă genetică ce se bazează pe principiul
autodistrugerii unei specii dăunătoare în urma efectelor sterilizante. induse
de om. Aceasta cuprinde sterilizarea fizică şi chimică şi manipularea
genetică.
Sterilizarea fizică (radiosterilizarea) presupune diminuarea
populaţiilor dăunătoare cu ajutorul radiaţiilor. Această metodă se utilizează
pentru diminuarea populaţiilor la molia strugurilor, omida păroasă a dudului,
omida păroasă a stejarului.
Sterilizarea chimică (chemosterilizarea) se face direct prin stropiri
cu diferite substanţe Metepa 0,5%, Apholat 5%, Thiotepa 0,25%, Tepa
0,5%.
Manipulările genetice urmăresc diminuarea populaţiilor dăunătoare
prin: incompatibilitatea dintre rase, sterilitatea hibrizilor, utilizarea genelor
letale şi crearea de gene defavorabile.
Utilizarea substanţelor biologic active poate influenţa comportarea
şi procesele fiziologice ş biochimice ale dăunătorilor. Aceste substanţe se
împart în regulatori de creştere ai insectelor, sterilizanţi, feromoni .
Regulatorii de creştere asigură creşterea şi dezvoltarea normală a
insectelor; aplicarea în doze prea mari poate determina dereglări metabolice
şi chiar moartea acestora. Analogii sintetici ai acestor plante sunt:
Hidropren, Metopren, Kinopren.
Feromonii pot fi de două feluri: feromoni metabolici şi feromoni de
acţiune. Feromonii de acţiune pot fi de balizaj, de ovipoziţie, de agregare,
de alarmă şi sexuali. Dintre aceştia prezintă un rol deosebit în combatere îl
au feromonii sexuali care mediază relaţiile dintre femele şi masculi înainte
de împerechere sau în timpul acesteia. Ei pot fi atractanţi, care atrag sexul
opus în vederea împerecherii, afrodisiaci când sunt atraşi masculi în scopul

105
excitării femelelor şi repelenţi produşi în aparatul genital mascul şi transferaţi
odată cu sperma în aparatul genital femel.
Feromonii sexuali sunt utilizaţi în prognoză şi avertizare, pentru
supravegherea dinamicii populaţiei, pentru combatere prin dezorientare etc.
În ţara noastră se utilizează următorii feromoni: Atra Pom pentru viermele
merelor, Atra Fun pentru viermele prunelor, Atra Bot pentru molia viţei de
vie, Atra Gam pentru dăunătorii mărului şi piersicului, Atra Ambig pentru
viţa de vie, etc.

Concepte şi noţiuni de reţinut


 Paraziţii sunt specii de animale care se dezvoltă pe seama altor
organisme animale, gazdă.
 Prădătorii sunt organisme animale care se hrănesc cu hrană vie, talia lor
este mai mare decât a pradei.

Întrebări de autoevaluare:
1. Care sunt avantajele combaterii biologice. Menţionaţi căile prin care
se realizează?
2. Care sunt produsele biologice preparate pe bază de bacterii,
virusuri şi ciuperci entomopatogene?
3. Ce rol au zoofagii în controlul insectelor?
4. Specia Trichogramma evanescens parazitează dăunători din
ordinul:
□ Coleoptera
□ Diptera
□ Lepidoptera
5.Ce este autocidia si ce cuprinde?

Bibliografie suplimentară de studiu aferentă lecţiei


1.Iacob N., Lăcătuşu M., Beratliefc., Mihalache G., Ceianu I. 1975-
Combaterea biologică a dăunătorilor. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.
2.Ionescu M.A 1962- Entomologie, Ed. Did. şi Ped. Bucureşti
3.Pălăgeşiu I, Sânea Nicolae, Petanec Doru, Grozea Ioana- 2000 -
Ghid practic de Entomologie agricolă şi horticolă, Edit. Mirton, Tim.
4.Lăcătuşu M., Pisică C. 1980- Biologia dăunătorilor animali. Ed. Did. şi
Ped. Bucureşti.

106
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 13

ENTOMOFAGII DIN CULTURI

Cuvinte cheie: entomofag, dusman natural, relatii


intraspecifice, relatii interspecifice, prădătorim, parazitism,
acomodare, neacomodare, agroecosistem, procese de
interacţiune

Rezumat
Entomofagii sunt organisme animale care devorează sau consumă.
Perpetuarea speciilor existente într-un ecosistem la un moment dat este
asigurată de existenţa unor relaţii intraspecifice şi interspecifice. Relaţiile
intraspecifice sunt relaţiile intrapopulaţionale, dintre indivizii aceleiaşi
populaţii. Relaţiile interspecifice, sunt relaţii între populaţii diferite, care pot
aparţine aceluiaş nivel trofic sau unor nivele trofice diferite. Aceste legături
interspecifice pot fi numite procese de interacţiune, care pot fi de două feluri:
prădătorismul şi parazitismul.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

Entomofag sau dușman natural - organism animal care devorează


insecte sau consumarea insectelor de către alte organisme animale
Cunoaşterea relaţiilor dintre insecte şi duşmanii lor naturali prezintă un
interes practic deosebit deoarece numeroşi prădători şi paraziţi pot fi utilizaţi
cu succes în combaterea dăunătorilor (Pălăgeşiu, 1993; Grozea, 2004).
Perpetuarea speciilor existente într-un ecosistem la un moment dat este
asigurată de existenţa unor relaţii intraspecifice şi interspecifice.
Relaţiile intraspecifice sunt relaţiile intrapopulaţionale, dintre indivizii
aceleiaşi populaţii. Aceste relaţii sunt contradictorii şi unitare în acelaşi timp,
determinând organizarea şi funcţionarea populaţiei în ecosistemul dat. În
evoluţie au câştig de cauză acei indivizi care asigură cel mai bine
perpetuarea populaţiei în ecosistemul dat. O populaţie a aceleiaşi specii,
pusă în condiţii diferite, poate să-şi dezvolte alte caracteristici în acelaşi scop
al adaptării optime la condiţiile date, deosebirile putând evolua în timp până
la apariţia unor specii noi.
Relaţiile interspecifice, sunt relaţii între populaţii diferite, care pot
aparţine aceluiaş nivel trofic sau unor nivele trofice diferite. Aceste legături

107
interspecifice pot fi numite procese de interacţiune, care pot fi de două feluri:
prădătorismul şi parazitismul.
Atât prădătorismul cât şi parazitismul sunt considerate procese care au
un efect pozitiv pentru prădător sau parazit dar negativ pentru pradă. În acest
sens, prădătorismul este tratat ca şi o posibilitate de a captura multiple prăzi
de-a lungul vieţii unui prădător. Parazitismul afectează populaţia gazdă
(prada) prin căi similare prădătorismului şi pot fi descrise utilizând modelele
prădătorilor (Schowalter, 2006).

Speciile prădătoare formează un grup foarte diversificat, fiind


structurate în peste 16 ordine şi 200 familii. Incluzând păianjenii şi acarienii,
există aproximativ 200.000 de specii de artropode prădătoare (New, 1991).
Cei mai mulţi prădători aparţin clasei Insecta, şi respectiv ordinelor:
Coleoptera, Dermaptera, Diptera, Hemiptera, Hymenoptera, Mantodea (fig
13.1), Neuroptera, Orthoptera, Mecoptera, Odonata, Plecoptera, Trichoptera,
Ephemeroptera şi Thysanoptera.

Fig. 13.1 Insectă din ordinul Coleoptera prădând o altă insectă din
ordinul Homoptera
(foto original)

În culturile agricole, pot fi prezente la un moment dat chiar 300 sau 500
de specii de prădători. Dintre artropode, după insecte, păianjenii (Aranea)
reprezintă grupul cel mai variat şi totodată cel mai numeros (fig. 13.2). Cu
toate că, toate speciile de păianjeni sunt prădătoare, în culturile agricole se
întâlnesc în mod obişnuit doar reprezentanţii câtorva familii (6-8). Chiar dacă
sunt prădători importanţi, aceştia sunt utilizaţi puţin în combaterea biologică.
Acarienii sunt bine reprezentaţi, cei mai mulţi aparţin familiei Phytoseiidae, şi
sunt utilizaţi în controlul biologic al dăunătorilor.

108
Fig. 13.2 Păianjen din ordinul Aranea prădând o insectă
(foto: Bellmann, 2006)

Importanţa ecologică a speciilor prădătoare derivă din rolul reglator al


biocenozelor. Lipsa prădătorilor din agroecosisteme poate duce la creşterea
şi reproducerea excesivă a populaţiilor situate la nivele inferioare în
complexele trofice. Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie creşterea
populaţională a insectelor fitofage (care se hrănesc cu plante cultivate)
datorată lipsei speciilor prădătoare.
Cele mai bune exemple cu importanţă în controlul biologic includ
utilizarea prădătorilor monofagi (foarte specifici) cum sunt cocinelidele
Rodolia (Vedalia) cardinalis şi Cryptognatha nodiceps. Speciile prădătoare
selectate, sunt multiplicate în scop comercial, ca de exemplu Phytoseiulus
persimilis (phytoseide), precum şi specii din Coccinella sau Neuroptera
(chrysopide).
Speciile prădătoare joacă un rol important în reglarea populaţiilor de
acarieni, afide şi omizi defoliatoare. Speciile de acarofagi din familia
Phytoseidae sunt utilizate în reglarea densităţii populaţiilor păianjenului roşu
comun. Marea majoritate acţionează asupra tuturor stadiilor de dezvoltare,
prin distrugerea unui mare număr mare de ouă, larve, nimfe şi adulţi.
Unele specii de entomofagi din familiile Coccinelidae (fig. 13.3) şi
Syrphidae reglează populaţiile de afide (Schizaphis graminum, Macrosiphum
avenae, Rophalosiphum padi).
Printre speciile prădătoare se numără şi păsările insectivore: cucul,
graurii şi piţigoii, care consumă zilnic cantităţi mari de larve, pupe şi adulţi de
insecte. Păsări răpitoare, cum sunt cucuveaua şi striga, au o mare
importanţă în distrugerea unor specii de rozătoare, mai ales şoareci şi
şobolani (Oltean şi col., 2004).

Relaţia pradă-prădător

Coexistenţa prădătorului cu prada se bazează pe o competiţie evolutivă


continuă a acomodării şi neacomodării. Se pare că, prădătorul nu

109
realizează o distrugere totală a prăzii dintr-un anumit areal, deoarece în
cursa evolutivă, prada atinge un mic avantaj. Altfel spus, în toate
confruntările dintre pradă şi prădător, intervine capacitatea acesteia de a
scăpa de prădător, mai mult decât aptitudinea prădătorului de a o prinde:
încât după principiul „aici este vorba de viaţa mea – acolo nu e decât o masă
”avantajul rămânerii în viaţă (de a scăpa) este mai mare decât dezavantajul
prădătorului.

Deoarece multe animale cu caracter de pradă (de exemplu insectele)


prezintă o durată mai scurtă de dezvoltare decât prădătorii (de exemplu
pasările), pot reacţiona relativ repede la selecţia naturală. Astfel, prada, evită
continuu, prin componente ale populaţiei sale, presiunea prădătorului, prin
durată lungă a stadiului de ou, stadii larvare migratoare, sau prin dezvoltarea
populaţiei în ecosisteme heterogene (Wehner şi Gehring, 1990).

Relaţii parazit - gazdă (exemple)

Parazit Gazdă

Clasa Nematoda
Ord. Rhabditida
Fam. Steinernematidae
Steinernema feltiae Diabrotica virgifera virgifera
Lycorriella sp.
Steinernema carpocapsae Diabrotica virgifera virgifera
Omizi defoliatoare

Fam Heterohabditidae
Heterohabditis bacteriophora Otiorhynchus sulcatus F.

Clasa Insecta
Ord Hymenoptera
Fam. Aphelinidae
Eretmocerus mundus Trialeurodes vaporarium
Bemisia tabaci
Eretmocerus eremicus Trialeurodes vaporarium
Encarsia formosa Trialeurodes vaporarium

Concepte şi noţiuni de reţinut


 Relaţiile intraspecifice sunt relaţiile intrapopulaţionale, dintre indivizii
aceleiaşi populaţii.

110
 Relaţiile interspecifice, sunt relaţii între populaţii diferite, care pot
aparţine aceluiaş nivel trofic sau unor nivele trofice diferite.
 Coexistenţa prădătorului cu prada se bazează pe o competiţie evolutivă
continuă a acomodării şi neacomodării.
 De regulă prădătorul este mai mare decît prada în timp ce parazitul este
mai mic decat prada.

Întrebări de autoevaluare:
1. Un entomofag este definit printr-un organism animal care:
□ consumă insecte
□ este consumat de insecte
□ consumă insecte şi este consumat de către insecte
2. Speciie de Coccinelidae se hrănesc cu:
□ acarieni
□ afide
□ omizi
3. Phytoseiulus persimilis este:
□ o specie prădătoare
□ o specie parazită
□ o specie fitofagă
3. Caracterizaţi relaţia pradă-prădător.

Bibliografie suplimentară de studiu aferentă lecţiei


1. Benoni L., 1999, Ecologie şi Protecţia mediului (vol I, II), Pres Univ
Româna, Timişoara.
2. Benoni L., 2003, Ecologie generală, Ed Brumar, Timișoara.
3. Grozea I., Stef R., Carabet A., Virteiu AM, 2008, Entomofagii din
culturile de cereale, Ed. Mirton.
4. Iacob N., Lăcătuşu M., Beratliefc., Mihalache G., Ceianu I. 1975,
Combaterea biologică a dăunătorilor. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.
5. Majerus M.N. E, 2003, Ladybugs, Pest control, Encyclopedia of
insects, Rothamsted Research UK, Academic Press, 618 - 622 p.

111
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 14

METODA CHIMICĂ DE COMBATERE. NOTIUNI GENERALE.


CLASIFICAREA PESTICIDELOR. COMBATEREA INTEGRATĂ

Cuvinte cheie: metode chimice, organofosforice,


piretroizi, carbamice, amestecuri, nematocide,
moluscocide, acaricide, insecticide, rodenticide, principii,
combatere integrată.

Rezumat
Metoda chimică de combatere constă în utilizarea substanţelor
fitofarmaceutice pentru combaterea dăunătorilor. Este cea mai sigură, rapidă
şi eficientă metodă de combatere. Doza este cantitatea de substanţă activă
pe unitatea de suprafaţă, pe unitatea de greutate, volum, sau pe obiectul de
combatere luat separat. Timpul de pauză este perioada de timp (zile) de la
ultimul tratament cu insecticid până la recoltare, necesar pentru detoxificare
şi reducerea substanţelor sub limita maximă admisibilă. Cantitatea reală care
ajunge pe organismele dăunătoare şi produce efectul dorit a fost propusă să
se numească agrodisponibilitate. Pesticidele se pot clasifica după mai multe
criterii. Combaterea integrată se bazează pe principii ecologice urmărindu-se
dirijarea populaţiilor de dăunători şi a duşmanilor lor naturali în cadrul
agroecosistemelor reprezentate de diferite culturi prin influenţarea factorilor
de mediu asupra organismelor animale şi vegetale.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

METODA CHIMICĂ DE COMBATERE

Chemoterapia sau metoda chimică de combatere constă în


utilizarea substanţelor fitofarmaceutice pentru combaterea dăunătorilor. În
comparaţie cu celelalte metode de combatere această metodă prezintă o
serie de avantaje: acţiune rapidă, eficacitate ridicată, permite mecanizarea
integrată, se pot combina mai multe produse chimice (fungicide-insecticide-
erbicide), posibilitatea tratării unor suprafeţe mari, în concluzie este cea mai
sigură, rapidă şi eficientă metodă de combatere. Pe lângă avantaje prezintă
şi dezavantaje cum ar fi: perturbarea echilibrului ecologic, poluarea mediului
înconjurător, apariţia fenomenului de rezistenţă la pesticide, toxicitate ridicată
pentru om şi animale, fitotoxicitate etc.
112
Noţiuni de fitofarmacie
Fitofarmacia se ocupă cu studiul chimic, biologic, toxicologic al
produselor chimice utilizate în combaterea dăunătorilor, bolilor, buruienilor
etc. În cadrul fitofarmaciei se utilizează o serie de noţiuni importante pentru
utilizarea corectă a produselor.
Doza este cantitatea de substanţă activă pe unitatea de suprafaţă, pe
unitatea de greutate, volum, sau pe obiectul de combatere luat separat
(kg/ha, Kg/t, g/m2 etc.). Doza letală (DL 50) este cantitatea de substanţă
activă care produce un efect sau o mortalitate de 50% în rândul organismelor
din experienţă.
Concentraţia reprezintă cantitatea de substanţă activă sau de produs
condiţionat exprimată în kg care se adaugă la 100 kg apă (sau mg/100ml).
Reziduurile sunt cantităţile de substanţe prezente într-un produs
alimentar destinat omului sau animalelor, ca urmare a utilizării unui pesticid.
Imediat după aplicare produsul chimic este util în combatere, după aceea
resturile de substanţă devin reziduuri. Timpul de pauză este perioada de
timp (zile) de la ultimul tratament cu insecticid până la recoltare, necesar
pentru detoxificare şi reducerea substanţelor sub limita maximă admisibilă.
Limita maximă admisibilă (LMA) reprezintă cantitatea de reziduuri de
pesticid sau metaboliţi activi din recoltă (mg/kg) care nu trebuie depăşită.

Condiţionarea pesticidelor
Produsele chimice conţin cantităţi reduse de substanţă activă, acestea
sunt amestecate cu apă, talc, solvenţi organici etc. Prin condiţionare se obţin
produse care pot fi distribuite uniform, sunt miscibile cu apa; aderă pe plante;
rezistă la ploaie etc. Formele de condiţionare cele mai importante sunt:
pentru pesticide solide: pulberi de prăfuit (PP), pulberi umectabile (PU),
pulberi solubile (PS), granule (G), momeli (M), pastă (PA), tablete (T); pentru
pesticide lichide: concentrate emulsionabile (CE), concentrat solubile (CS),
lichid fumigant (LF), lichid cu acţiune toxică prin volatilizare (LV), lichid pentru
aplicare cu volum ultraredus (VUR), etc.; pentru pesticide gazoase: gaz
sub presiune (GA). Dintre acestea cele mai utilizate sunt concentratele
emulsionabile, pulberile umectabile, produsele granulate etc.

Metode de tratare
Acestea au rolul de a pune în contact pesticidele, preparatele
microbiologice cu insectele, acarienii şi alte organisme dăunătoare. Teoretic
ar trebui ca pe fiecare individ să se depună o doză toxică suficientă pentru a
omorî sau împiedica insecta să producă pierderi., dar în realitate metodele
actuale de tratare nu permit aplicarea insecticidelor numai pe organismele
dăunătoare, tratându-se de fapt sămânţa, solul sau plantele pe care se
găsesc dăunătorii. În acest fel se utilizează doar 0,1-5% din cantitatea de
substanţă activă aplicată.
Cantitatea reală care ajunge pe organismele dăunătoare şi produce
efectul dorit a fost propusă să se numească agrodisponibilitate. Restul
cantităţii aplicate ajunge pe sol, planta de cultură, alte organisme mai ales
utile, de aceea apar mai multe fenomene secundare negative. În funcţie de
113
acest concept, metodele de tratare trebuie să asigure o utilizare cât mai mare
a dozei aplicate şi se clasifică în ordine descrescândă astfel: tratamente prin
injectare - momeli - tratarea galeriilor - tratarea seminţelor - granule +
atractanţi - granule - stropiri de diferite tipuri - aerosoli - prăfuire - gazare -
tratarea solului. Cele mai utilizate metode de tratare sunt stropirile, prăfuirile,
tratarea seminţelor şi aplicarea de granule.

Selectivitatea pesticidelor
Selectivitatea este un fenomen biologic de interacţiune între pesticide
şi organismele utile. Se bazează pe două principii şi anume că nu există
pesticid care să poată distruge toate organismele din ecosistem şi nu există
pesticid absolut selectiv, care acţionează numai asupra unui organism
dăunător şi nu acţionează şi asupra celor utile. Selectivitatea este influenţată
de următorii factori: natura substanţei active; doza; modul de condiţionare;
organismele asupra cărora acţionează pesticidul; stadiul de dezvoltarea al
organismului util; particularităţile agroecosistemului şi comportamentul
zoofagilor.
Selectivitatea se manifestă diferit în funcţie de nivelul de organizare
biologică. De asemenea se poate diferenţia în funcţie de stadiile de
dezvoltare dintre organismele utile şi cele dăunătoare.

Cerinţe faţă de pesticide


Cele mai importante cerinţe:
-eficacitate ridicată în combatere;
-spectru mediu de acţiune, pentru protejarea organismelor utile;
-doze reduse la hectar, pentru a reduce riscurile de poluare;
-să permită utilizarea unor metode cât mai selective pentru
entomofagi;
-să aibă o bună compatibilitate;
-să nu fie fitotoxice;
-toxicitatea să fie redusă pentru om, animale cu sânge cald,
-toxicitatea să fie redusă pentru entomofagi.
Aceste cerinţe sunt greu de realizat, deoarece nici un produs chimic
nu răspunde tuturor cerinţelor. Trebuie ales produsul care corespunde celor
mai multe cerinţe.

Clasificarea pesticidelor
Pesticidele se pot clasifica după mai multe criterii: I- după grupul de
organisme dăunătoare; II- după modul de acţiune; după modul de pătrundere
în organism; III- după activitatea manifestată; IV- după compoziţia chimică;
etc.
După grupul de organisme dăunătoare acestea pot fi: insecticide,
care combat insectele, acaricide, care combat acarienii, nematocide, care
combat nematodele, moluscocide care combat melcii şi rodenticide, care
combat rozătoarele (Ghizdavu şi col., 1997).

114
După modul de acţiune pesticidele pot fi: pesticide ce produc
dereglări ale sistemului nervos, dezorganizări structurale ale ţesuturilor
şi structurilor, inhibarea sintezei chitinei, etc.
După felul de activitate manifestată acestea se împart în: toxice
propriu-zise, sterilizante, hormonale, atractante, repelente.
După felul în care pătrund în organism pesticidele se împart în:
produse de ingestie care sunt introduse odată cu hrana, produse de
contact care acţionează prin atingere cu tegumentul, de respiraţie care
acţionează prin intermediul sistemului respirator şi sistemice care pătrund în
plantă fiind toxice pentru dăunător dar netoxice pentru plantă.

În funcţie de doza letală DL 50 pesticidele pot fi:


Grupa I - produse foarte de toxice (T+) - marcate cu etichete roșii
Grupa II – produse toxice (T) - marcate cu etichete verzi
Grupa III - produse nocive (Xn) - marcate cu etichete albastre
Grupa IV- produse cu iritante (Xi) - marcate cu etichete negre
Numai pesticidele din grupele III si IV sunt recomandate pentru
tratarea cuturilor.

După compoziţia chimică produsele chimice se clasifică în: compuşi


anorganici, compuşi organici de sinteză care se împart în organocloruraţi,
organofosforici, carbamici etc şi compuşi de origine vegetală.

Insecticide
Insecticidele anorganice sunt reprezentate de polisulfura de calciu şi
polisulfura de bariu şi se utilizează în pomicultură. Dacă în trecut erau
utilizate cu succes, astăzi nu se mai aplică decât foarte rar.
Insecticidele de origine vegetală sunt mai puţin toxice pentru om şi
animale, dar eficacitatea lor este pusă la îndoială, de aceea utilitatea lor este
remarcată doar în grădinile de lângă casă. Totuşi pentru recunoaşterea şi
omologarea culturilor agricole realizate în conceptul de agricultură biologică
acestea sunt singurele produse autorizate pentru folosire. Dintre acestea se
utilizează diferite extracte de nicotină, de anabazină, piretrinele, etc.
Insecticidele organoclorurate acţionează asupra sistemului nervos
al insectelor, au stabilitate mare la acţiunea factorilor externi din care cauză
apar efecte secundare care au dus la scoaterea multor produse din uz. Se
mai utilizează produsele pe bază de endosulfan: Thiodan 35 CE, Thionex 35
CE.
Insecticidele organofosforice sunt cele mai utilizate produse.
Prezintă următoarele caracteristici: au o persistenţă redusă în sol, plante şi
apă; prin descompunere se formează substanţe simple, netoxice; acţionează
în general prin ingestie şi contact; prezintă selectivitate ridicată; nu sunt
fitotoxice; au spectru larg de acţiune, etc. Exemple de produse
organofosforice: Sinoratox 35 CE, Onefon 35 VUR, Perfection 40 CE,
Divipan 100 CE, Imidan 50 WP, Zolone 35 CE, Actellic 50 ULV, Counter 5 G,
Diazinon 60 CE, etc.
Insecticidele carbamice cuprind substanţe cu toxicitate mare pentru
om şi alte animale, ceea ce face ca utilizarea lor să fie restrânsă, în special
115
în combaterea dăunătorilor din sol. Au o fitotoxicitate scăzută, acţionează
prin contact şi ingestie, dar majoritatea au acţiune sistemică; durata de
acţiune şi stabilitatea în sol este mare. Principalele insecticide carbamice
sunt: Vydate 10 G, Furadan 5 G, Diafuran 10 G, Fernos 50 DP, Furadan 35
ST, Sevin 85 WP, Seedox 80 W, Victenon 50 WP, Promet 666 Sco, etc.
Insecticidele piretroide provin din piretrinele naturale. Au acţiune de
şoc puternică, un nivel ridicat de acţiune, sunt cele mai puternice insecticide,
au spectru larg de acţiune, nu sunt stabile în sol, au selectivitate scăzută, etc.
Unii piretroizi au şi acţiune acaricidă. Cei mai importanţi piretroizi sunt: Decis
2,5 CE, Ambush 25 CE, Sherpa 25 CE, Fastac 10 CE, Supersect 10 CE,
Sumicidin 20 CE etc.
Insecticidele perturbatoare a metamorfozei insectelor acţionează
asupra chitinei fiind dereglată năpârlirea. Au o durată mare de acţiune şi nu
sunt toxice pentru om, sunt selective pentru zoofagi, fiind indicate în
combaterea integrată. Principalele produse sunt: Cascade 5 CE, Andalin 25
DS, Dimilin 25 WP, Applaud 25 WP, etc.
Insecticidele gazoase se folosesc în spaţiile închise unde dăunătorii
se pot ascunde în crăpături. În prealabil se asigură o bună etanşare a
construcţiei, iar după dezinsecţie se aeriseşte natural sau prin ventilare
forţată. Acestea sunt foarte toxice, de aceea se tinde spre înlocuirea lor.
Exemple de produse: Delicia Gastoxin T, Phostoxin, Delicia Pulvis SV.

Nematocide
Nematocidele sunt substanţe fitofarmaceutice utilizate în combaterea
nematozilor. Se aplică la sol, iar dozele sunt foarte mari. Au o toxicitate
ridicată şi pot combate şi unele specii de insecte. Cele mai utilizate
nematocide, la noi în ţară sunt: Vydate 10 G, Mocap 10 G, Onetion 36 LV,
Dazomet 90 PP; Basamid 90 G şi Bromura de metil LF 99,5.

Acaricide
Au o largă utilizare în horticultură şi sunt în general puţin toxice pentru
om. Au acţiune de contact, de aceea stropirile se efectuează cu volum
normal de lichid pentru a sigura o cât mai bună acoperire a foliajului. Sunt
foarte utile în combatere prin durata lor mare de acţiune şi sunt destul de
selective pentru entomofagi. La noi în ţară sunt avizate următoarele
acaricide: Sintox 25 CE, Torque 55 SC, Omite 30 W, Nissorun % CE, Apollo
50 SC, Mitac CE, etc.
Moluscocide
Acestea se utilizează în combaterea melcilor dăunători - limaxul
cenuşiu, acţionând prin contact şi ingestie. Produsele utilizate la noi
(Metaldehida 5 G) aparţin grupei a III a de toxicitate.
Rodenticide
Rodenticidele se utilizează în combaterea rozătoarelor (şoareci,
şobolani) în depozite, sere şi câmp. Au o toxicitate ridicată. Unele sunt de
origine vegetală, altele sunt produse anorganice, iar altele sunt produse de
sinteză. Sunt produse de ingestie sau gazoase. Există şi unele insecticide cu
proprietăţi de rodenticide. Dintre rodenticidele frecvent utilizate în România

116
enumerăm: Fosfura de zinc 80 CM, Redentin, Ratac M, Azodrin 40 WSC;
Nuvacron 40 SCW, Actosin, Klerat G, Delicia Gastoxin, etc.

COMBATEREA INTEGRATĂ
Combaterea integrată este definită conform FAO ca "un sistem de
reglare a populaţiilor de dăunători, care ţinând cont de mediul specific şi
dinamica populaţiilor foloseşte toate tehnicile corespunzătoare într-un mod
compatibil pentru a menţine populaţiile de dăunători la un nivel la care să nu
producă pagube economice".
Combaterea integrată se bazează pe principii ecologice urmărindu-se
dirijarea populaţiilor de dăunători şi a duşmanilor lor naturali în cadrul
agroecosistemelor reprezentate de diferite culturi prin influenţarea factorilor
de mediu asupra organismelor animale şi vegetale. Metodele de combatere
trebuie îmbinate în aşa fel încât acţiunea reglatoare a factorilor naturali să se
manifeste din plin (Simeria, 2000). Principiile combaterii integrate sunt:
-unitatea pe care se aplică combaterea integrată este ecosistemul;
-speciile dăunătoare nu sunt eliminate, ele trebuie menţinute la un
nivel la care să nu cauzeze pierderi;
-utilizarea factorilor naturali trebuie să crească pentru a regla
densităţile populaţiilor de organisme dăunătoare sau nivelul de atac;
-fiecare schimbare de tehnologie (creşterea dozelor de azot,
introducerea soiurilor productive) trebuie analizată şi din punct de vedere al
protecţiei plantelor;
-sistemele de combatere integrată trebuie să conţină mijloace
specifice de reglare a tratamentelor;
-sistemele de combatere integrată sunt bazate pe îmbinarea
armonioasă a metodelor de combatere;
-sistemele de combatere integrată trebuie să respecte cerinţele
toxicologice, energetice şi ale protecţiei mediului;
-sistemele de combatere integrată trebuie să respecte cerinţele
tehnologiei moderne;
-sistemele de combatere integrată trebuie incluse în tehnologia de
cultură;
-abordarea acestor sisteme trebuie să se bazeze pe o colaborare
interdisciplinară.

Concepte şi noţiuni de reţinut


 Fitofarmacia se ocupă cu studiul chimic, biologic, toxicologic al
produselor chimice utilizate în combaterea dăunătorilor, bolilor, buruienilor
etc.
 Cantitatea reală care ajunge pe organismele dăunătoare şi produce
efectul dorit a fost propusă să se numească agrodisponibilitate.
 Combaterea integrată este "un sistem de reglare a populaţiilor de
dăunători, care ţinând cont de mediul specific şi dinamica populaţiilor
foloseşte toate tehnicile corespunzătoare într-un mod compatibil pentru a

117
menţine populaţiile de dăunători la un nivel la care să nu producă pagube
economice".

Întrebări de autoevaluare:
1. Produsele chimice solide sunt condiţionate sub formă de:
□ granule
□ pastă
□ concentrat emulsionabil
□ gaz sub presiune
2. Cum se clasifică pesticidele prin prisma organismelor vizate?
3.Cum se clasifică pesticidele prin prisma substanţei active?
4.Caracteristici ale moluscocidelor, acaricidelor, nematocidelor şi
rodenticidelor. Exemplificati.
5.Ce intelegeti prin combaterea integrată?
6.Care sunt principiile combaterii integrate?
7. Menționați care grupe de toxicitate sunt recomandate în tratarea
culturilor:
□ foarte toxice T+ □ toxice T □ nocive Xn □ iritante Xi

Bibliografie suplimentară de studiu aferentă lecţiei

1.Manolache C. şi col 1969, Entomologie agricolă. Ed. Agrosilvică


Bucureşti.
2.Pălăgeşiu I, Sânea N., Petanec D., Grozea Ioana, 2000, Ghid
practic de Entomologie agricolă şi horticolă, Edit. Mirton, Timişoara
3.Paşol P., Dobrin Ionela, 2001, Entomologie generală, Ed. Ceres,
Bucureşti.
4.xxx- 2012, Codexul produselor de uz fitosanitar, Bayer Cropscience,
Bucureşti
5.xxx- 2013, Codexul produselor de uz fitosanitar, Bayer Cropscience,
Bucureşti

118
Bibliografie selectivă

1. Alford David V., 1992, Farbatlas der Obstschadlinge, Ferdinand Enke


verlag Stuttgart.
2. Baicu T., Săvescu A., 1986- Sisteme de combatere integrată a bolilor
şi dăunătorilor pe culturi. Ed. Ceres, Bucureşti.
3. Bernays A. Elizabeth, 2003, Host seeking, for plants, Encyclopedia of
insects, Academic Press, p. 529 – 533.
4. Devine J. Gregor and Denholm Ian, 2004, Insecticide and acaricide
insecticides, resistance in nonpests species, University of Washington,
Seatle, Encyclopedia of insects, Rothamsted Research UK, Academic
Press, 569 – 577 p.
5. Duvlea I., Pălăgeşiu I., 1987, Îndrumător de lucrări practice la
entomologie agricolă. Litografia IAT.
6. Feider Z., Grossu A., Gyurko S., Pop V. 1976 - Zoologia vertebratelor.
Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti.
7. Ghizdavu I., Oprean I., 1987- Feromonii în combaterea insectelor
dăunătoare. Ed Ceres, Bucureşti.
8. Ghizdavu I., Paşol P., Pălăgeşiu I., Bobârnac B., Filipescu C., Matei I.,
Georgescu T., Baicu T., Bărbulescu A.1997- Entomologie agricolă.
Ed. did. şi ped. Bucureşti.
9. Grozea Ioana, 2004, Zoologie agricolă, Ed. Mirton, 170 pag.
10. Grozea I, 2006, Entomologie specială, Ed. Mirton Timişoara, 368 p.
11. Grozea I., Stef R., Carabet A., Virteiu AM, 2008, Entomofagii din
culturile de cereale, Ed. Mirton.
12. Iacob N., Lăcătuşu M., Beratliefc., Mihalache G., Ceianu I. 1975-
Combaterea biologică a dăunătorilor. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.
13. Ionescu M.A 1962- Entomologie, Ed. Did. şi Ped. Bucureşti.
14. Lăcătuşu M., Pisică C. 1980- Biologia dăunătorilor animali. Ed. Did. şi
Ped. Bucureşti.
15. Leonardi C., 1993, Insekten, Verleght Bei, Kaiser Klagenfurt.
16. Linssen E.F., 1996, Insects. Penguin books, Revised Edition.
17. Oltean Ion, Porca Monica, Ghizdavu Iustin, 2004, Entomologie
generală, Ed. Digital Data, Cluj , 428 pag.
18. Majerus Michael N. E, 2003, Ladybugs, Pest control, Encyclopedia of
insects, Rothamsted Research UK, Academic Press, 618 - 622 p.
19. Manolache C. şi col 1969, Entomologie agricolă. Ed. Agrosilvică
Bucureşti.
20. Matic Z.şi col. 1983, Zoologia nevertebratelor. Ed. Did. şi Ped.
Bucureşti.
21. .Pălăgeşiu I, 1993, Curs de Entomologie agricolă, Lito
USABTimişoara.

119
22. Pălăgeşiu I, Sânea Nicolae, Petanec Doru, Grozea Ioana, 1997,
Lucrări practice de Entomologie agricolă, Lito USABTimişoara.
23. Pălăgeşiu I, Sânea Nicolae, Petanec Doru, Grozea Ioana, 2000, Ghid
practic de Entomologie agricolă şi horticolă, Edit. Mirton, Timişoara.
24. Paşol P., Dobrin Ionela, 2001, Entomologie generală, Ed. Ceres,
Bucureşti.
25. Paşol P., Ghizdavu I., Baicu T., Cîndea E., Costescu C., Filipescu C.,
Georgescu T., Pălăgeşiu I. 1991- Entomologie horticolă, Cluj Napoca.
26. Paulian Fl. Alexandri Al, Constantinescu Gh, Ceianu V, Dăneţ Gh.,
Moţoi E, Severin V, Snagoveanu C, Ţârcomnicu M, 1959- Protecţia
plantelor, Ed. Agrosilvică de stat, Bucureşti, 805 pag.
27. Raynal G., Gondran J., Bournoville R., Courtillot M. 1989- Ennemis et
maladies des prairies. INRA Paris.
28. Rogojanu V. 1968, Determinator pentru recunoaşterea dăunătorilor
plantelor cultivate. Ed. Agrosilvică, Bucureşti.
29. Ross H. A., 1998, Microscopic anatomy of invertebrates, Insecta
mundi, vol. 12, 80-116 p.
30. Vincent H Resh, Ring T Carde, 2003, Encyclopedia of insects,
Academic Press Elsevier Science, Amsterdam, Boston, London, Paris,
San Diego, 1266 pag.
31. XXX- 2000-Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi
utilizate în România, MAA Bucureşti.
32. XXX- 2008, Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi
utilizate în România, Bayer Cropscience, Bucureşti.
33. Săvescu A. şi Rafailă C., 1978, Prognoza în protecţia plantelor, Ed.
Ceres, Bucureşti, p. 353.
34. Virteiu A.M., Grozea I., 2009, Lucrări practice de Entomologie
generală, 150 p. Ed Mirton.
35. Zahradnik Jifi, Cihar Jifi, 1996, Der Kosmos- Tierfuhrer, Kosmos
Naturfuhrer, 389 p.
36. XXX- 2000-Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi
utilizate în România, MAA Bucureşti.
37. XXX- 2008, Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi
utilizate în România, Bayer Cropscience, Bucureşti.
38. xxx- 2012, Codexul produselor de uz fitosanitar, Bayer Cropscience,
Bucureşti.

120