Fabula este o scurtă povestire alegorică, care aparține genului epic, de obicei în

versuri, în care autorul, personifică animalele, plantele, fenomenele naturii și lucrurile,

satirizează anumite năravuri, deprinderi, mentalități sau greșeli cu scopul de a le
îndrepta. Ea are următoarea structură: povestirea propriu-zisă (istorioara cu tâlc) și
morala (învățătura). Figura de stil folosită de obicei este personificarea.Fabula are
două caractere: caracter satiric și caracter moralizator.
Fabula în genul epic
Cuvântul fabulă provine din lat. "fabula" cu sensul de povestire. În sens larg, termenul
denumește nucleul faptelor din care este constituită acțiunea unei opere literare, iar în
sens restrâns reprezintă specia genului epic în versuri sau în proză în care sunt
povestite diferite întâmplări puse pe seama animalelor, a păsărilor, a plantelor sau ale
unor obiecte personificate. Acestea sunt imaginate în situații omenești, iar faptele
narate constituie o alegorie.
Fiind o operă epică, în fabulă, sentimentele și atitudinea scriitorului sunt exprimate
indirect, prin intermediul acțiunii și al personajelor.Ca orice fabulă se întâlnește o
primă parte narativă alegorică, în care sunt relatate întâmplările, dar, narațiunii, ca mod
de expunere predominant, i se adaugă și dialogul, care imprimă o anumită vioiciune și
naturalețe întregii acțiuni. Totodată, acest mod de expunere, precum și unele scurte
secvențe descriptive au menirea de a evidenția trăsăturile specifice ale personajelor.
Acest fapt - reliefarea însușirilor personajelor - este esențial în fabulă, întrucât autorul
își propune să critice anumite defecte omenești întruchipate de personaje. Astfel, se
realizează și o altă trăsătură a fabulei - caracterul ei satiric și moralizator - căci
scriitorii urmăresc ca, printr-o atitudine critică, să îndrepte anumite trăsături de
caracter negative, să transmită unele învățăminte.
Așa se explică faptul că fabula conține și o a doua parte, mult mai redusă decât cea
narativă, numită morală, care este așezată, de obicei, la sfârșit și conține o concluzie
formulată concis și clar. Uneori, morala poate lipsi din fabulă, dar în această situație,
ea se desprinde cu ușurință din narațiune.
Cele două părți ale fabulei - narațiunea alegorică și morală - se află într-o strânsă
legătură, căci morala, pe care se pune accentul, este o concluzie a întregului discurs, iar
narațiunea este veșmântul care o pune în relief. Claritatea moralei depinde, în foarte
mare măsură, de claritatea firului epic, de măiestria cu care autorul știe să întruchipeze
prin personajele sale anumite tipuri umane.
Animalele, păsările, plantele, obiectele din fabulă (într-un cuvânt - personajele fabulei)
reprezintă o anumită trăsătură de caracter în deplină concordanță cu concepția pe care
fabulistul o are despre fiecare dintre ele. Astfel, trăsătura reprezentată de iepure este
teama, cea prezentată de vulpe este șiretenia; lupul este lacom, leul este puternic și
abuziv, la fel ca elefantul, boul este prostănac, dar și arogant etc.
Din cele arătate anterior, se poate conchide că fabula este o operă epică în versuri sau
în proză, în care sunt povestite întâmplări puse pe seama animalelor, a păsărilor, a
plantelor, a obiectelor și care are caracter satiric și moralizator, criticând anumite
defecte omenești.
Categoria estetică utilizată în fabulă este comicul, care se întâlnește într-o diversitate
de forme - umor, satiră, ironie - având ca scop provocarea bunei dispoziții și a hazului,
dar și o atitudine critică față de cei doi ipocriți, lacomi, proști, infatuați etc.
În ceea ce privește versificația, fabula nu respectă regulile stricte ale poeziei clasice,
luându-și o mare libertate referitor la ritm, rimă, măsură, strofe, narațiunea fiind, de
cele mai multe ori, continuă.
Ca specie literară, fabula s-a dezvoltat în Orient încă din secolul al VII-lea î.Hr. și a
fost pusă în circulație de culegerile indiene "Panciatantra" și Hiptopadesa compuse în
sanscrită de Bidpay și traduse în arabă, dar creatorul ei este considerat grecul Esop
(care, se zice,a fost un sclav eliberat pentru vorbele sale de duh).
Schema narativă
Fabula clasică are o structură dualistă. Începând cu titlul găsim în ea o opoziție între
două personaje ale căror poziții subiective sunt dezaxate, unul se situeză pe o poziție
superioară și îl domină pe cel inferior. Grație unui eveniment narativ neprevăzut
poziția celor două personaje se va răsturna. Această schemă a fost definită de C.
Vandendorpe drept „o dublă inversare” (Să învățăm să citim fabulele, Montréal, 1989).
Această schemă, care se întâlnește în zeci de fabule, blochează situația de
comprehensiune și eliberează o morală extrem de clară. Hegel spunea că fabula „este
ca o enigmă care va fi întotdeauna acompaniată de soluția sa”. (Estetica, II).