Sunteți pe pagina 1din 3

Baltagul

- roman interbelic, obiectiv, realist, tradițional, mitic-

- caracterizarea Vitoriei Lipan -

de Mihail Sadoveanu
Cea mai cunoscută operă sadoveniană , "Baltagul", a fost publicată în 1930, având ca
punct de plecare, așa cum sugerează autorul chiar din motto - "Stăpâne, stăpâne,/ Îți
cheamă ș-un câne!" - balada Miorița. Pe schema epică a baladei - un cioban este ucis de alți
doi pentru a i se lua turmele - "Baltagul" dezvoltă la nivel tematic o filosofie profundă asupra
vieții și a morții, a iubirii și a datoriei, a devotamentului și a onoarei.

Personajul literar este instanța naratorială prin intermediul căreia autorul își exprimă
în mod indirect gândurile, ideile, sentimentele. Vitoria Lipan, femeia voluntară, este
personajul principal al romanului "Baltagul", un personaj complex realizat prin tehnica
basoreliefului și individualizat prin caracterizare directă și indirectă (fapte, vorbe, atitudini,
gesturi, relații cu alte personaje, nume).

Vitoria este soția lui Nechifor Lipan și mama Minodorei și a lui Gheorghiță, o
munteancă ce devine un exponent al curajului, inteligenței și lucidității. În ipostazele în care
apare i se probează variate calități și trăsături precum iubirea, devotamentul, autoritatea,
inteligența, intuiția și caracterul puternic.

Caracterizarea directă este făcută la începutul romanului, de către narator, într-o


manieră tipic realistă. Portretul fizic relevă frumusețea personajului prin tehnica detaliului
semnificativ: "Nu mai era tânără, dar avea o frumuseță neobișnuită în privire. Ochii îi
străluceau ca-ntr-o ușoară ceață în dosul genelor lungi și răsfrânte în cârligașe".

Portretul moral se conturează treptat, prin acumulare, pe tot parcursul romanului. În


complexitatea sa, personajul este privit din numeroase unghiuri, care oferă tot atâtea
perspective prin intermediul cărora eroina dobândește profunzime.

Aparținând lumii arhaice, patriarhale, Vitoria transmite copiilor respectul tradițiilor și


este refractară la noutățile civilizației, refuzând să călătorească cu trenul și interzicându-i
categoric Minodorei să se îndepărteze de tradiție ("Îți arăt eu coc, valț și bluză...! Nici eu, nici
bunică-ta, nici bunică-mea n-am știut de acestea - și-n legea noastră trebuie să trăiești și
tu!"). Ea contribuie la maturizarea lui Gheorghiță, luându-l ca sprijin în călătorie, trecându-l
prin botez și nuntă (moment în care demonstrează că este o bună cunoscătoare a
ritualurilor), pentru a ajunge la ultima etapă: înmormântarea (moartea - marea trecere) și
atribuindu-i în finalul romanului rolul de cap al familiei. Astfel, în ipostaza de mamă, se
dovedește a fi mai dură cu Minodora și mai permisivă cu Gheorghiță.
Își dovedește capacitatea de bun organizator înaintea plecării la drum. Ține post,
merge la biserică, dar se îngrijește și de cele necesare călătoriei, ducând-o pe Minodora la
mânăstire, făcându-și un baltag pe care îl sfințește și vânzând din agoniseală pentru a avea
bani de drum. În cea de-a două parte a romanului, ea își dovedește și capacitatea de bun
disimulator (strânge detalii pentru descoperirea criminalului lui Nechifor Lipan).

Pe traseu ea respectă obiceiurile de cumetrie și de nuntă ("a primit plosca și a făcut


frumoasă urare miresei") și veghează la îndeplinirea rânduielilor din ritualul înmormântării:
priveghiul, drumul la cimitir, bocitul, slujba religioasă, pomana, praznicul. Țipătul dinaintea
coborârii coșciugului și gesturile concentrează iubirea și durerea pierderii soțului,
caracterizând-o din ipostaza soției iubitoare și devotate: "Cu așa glas a strigat, încât prin toți
cei de față a trecut un cutremur. S-a dărâmat în genunchi, și-a rezemat fruntea de marginea
sicriului".

Una din scenele cu cea mai mare relevanță în caracterizarea personajului este scena
praznicului, din ultimul capitol al romanului. Așezată lângă gospodari, Vitoria începe atacul
ei disimulat, insinuând că domnul Calistrat ba mănâncă, ba nu mănâncă, remarci suficient de
malițioase ca să ridice în mintea celorlalți suspiciuni. Femeia folosește tot ce spune
meseanul ca pretext pentru a pune mâna pe baltagul lui Bogza și a i-l da lui Gheorghiță spre
examinare. Evocarea crimei stârnește un fior printre cei prezenți. Tactica Vitoriei este
transparentă: rupe discursul, creează suspansul, trezește interesul auditoriului, hărțuiește
interlocutorul și-l manipulează. În momentele de maximă tensiune, felul de a se manifesta al
Vitoriei demonstrează stăpânire de sine.

În concluzie, comportamentul Vitoriei Lipan ilustrează o întreagă filosofie de viață,


un echilibru și o măsură în toate, trăsături moștenite din asprimea vieții, din timpuri
străvechi. Prin sobrietate și simplitate, Vitoria amintește de eroinele din tragediile antice,
dar rămâne mai ales un personaj ce ilustrează o spiritualitate țărănească veche, un model
prin cultul adevărului, al dreptății și al tradiției.
În textele epice, personajele sunt purtătoare de semnificații ale mesajului
transmis prin discursul narativ. Ele sunt rotițele care pun în mișcare
mecanismele universului ficțional.

S-ar putea să vă placă și