PROBLEMA RĂULUI LA SFÂNTUL AUGUSTIN

Gabriela Zboiu
An II – Filosofie

Cuprins

1. Introducere ............................................................................................................................. 1
2. Binele, Ființa și posibilitatea răului ..................................................................................... 2
3. Natura răului.......................................................................................................................... 4
4. Răul metafizic, fizic și moral ................................................................................................ 5
5. Concluzii ................................................................................................................................. 8

1. Introducere

În a doua jumătate a secolului al IV-lea teologia creștină era în plin avânt, acea perioadă
fiind numită și epoca de aur a Patristicii. Părinții Bisericii – Vasile cel mare, Grigore de Nazianz,
Grigore de Nyssa, Ioan Hrisostomul, Evagrie din Pont și alții - s-au dezvoltat și și-au desăvârși
operele, ca și Ambrozie1, în pacea Bisericii și una dintre problemele centrale ale preocupărilor
filosofilor și teologilor din vremea lui Augustin, dar și o piatră de încercare pentru orice filosofie
și religie, era problema răului. Augustin, în ciuda părăsirii maniheismului va păstra în teologia
lui semne ale vieții sale interioare, ale temperamentului său dar și concepția maniheistă despre
„natura cea rea” a omului, ca urmare a păcatului originar și transmisă mai departe prin
sexualitate. Augustin este primul dintre creștini care și-a clădit un sistem intelectual cu o solidă
bază metafizică pentru a ajunge la o soluție satisfăcătoare în această chestiune. Inspirându-se din
filosofia neoplatonică a vremurilor în care a trăit, filosofie de o importanță hotărâtoare pentru
Augustin, acesta a împrumutat ideea că răul nu este, ontologic, o ființă, ci doar o privație.

1
În 382 Augustin ajunge la Roma cu speranța de a-și găsi un post de professor. Studiase retorica și era atras de
maniheism, rămânând credincios maniheilor timp de nouă ani. După doi ani, protectorul său, Symmachus, lider al
elitei intelectuale păgâne, îl trimite la Milan. Între timp Augustin părăsise maniheismul și se bucura cu pasiune de
studierea neoplatonismului. La Milan se apropie de Ambrozie care se bucura de trecere atât la curtea imperială cât și
în sânul bisericii. Ambrozie este episcopul care l-a botezat pe Augustin în 387, în ziua Paștilor.

1
Neoplatonismul era rezultatul unei combinații între filosofia greacă și filosofiile mistice ale
Orientului. Plotin (205-270 p.Cr) care a trăit în perioada de prăbușire a civilizației grecești nu a
făcut din sistemul lui de gândire o apologie a Academiei, ci o continuare progresivă a acestei
școli2, dorind să rezolve contradicția din sistemul platonician: admiterea dualismului celor două
principii contrare materie și idee, ființa și neființa. Pentru a reuși o fuziune între principiul formal
și materie (deci pentru a evita dualismul), Plotin a găsit ipoteza emanației din filosofia orientală
cabbalistică3 și astfel și ideea că răul nu are existență, că este un defect, o privație. Dar astfel a
ajuns la panteism. Gnosticii, și îndeosebi maniheii care aveau și ei pretenția de a fi rezolvat
problema răului l-au atras pe Augustin și acesta a considerat, pentru o perioadă, drept
mulțumitoare soluția promisă de Mani în găsirea armoniei lăuntrice: răul este principiul viu opus
principiului binelui. Materia este răul. O altă sectă combătută de Augustin, la fel ca și
maniheismul a fost pelagianismul (întemeiată de Iulius Pelagius), sectă care nu-l considera pe om
atât de păcătos încât să nu se poată mântui singur făra ajutorul harului divin. Pelagiu face din
voința noastră ceva absolut. El suprimă păcatul originar: Adam nu ne-a transmis decât un
exemplu prost. Suprimă opera mântuirii: Isus acționează asupra noastră numai în exterior, prin
exemplele și Învățăturile lui, și nu exercită în noi o acțiune intimă care să presupună voința
supranaturală.4
Cheia de boltă a problemei răului, singura în stare să explice, fără riscurile dualismului
maniheic și ale panteismului neoplatonic, posibilitatea și existența răului, este creația din nimic –
creatio ex nihilo - soluția pe care o dezvoltă Augustin în scrierile sale.

2. Binele, Ființa și posibilitatea răului

Dar problema răului nu era, încă, nici dezlegată, nici rezolvată, nici explicată. În
Confesiuni Augustin mărturisește: „Îmi încordam atenția ca să înțeleg deslușit ceea ce auzeam
discutându-se, și anume că liberul arbitru este cauza răului pe care-l săvârșim noi înșine, iar

2
Vezi mai mult in Endre von Ivanka, Elenic și creșin în viața spirituală a Bizanțului timpuriu, Editura Nemira,
București, 2013, pp.15-16 Neoplatonismul poate fi considerat un „nou platonism”, rezultat din altoirea
platonismului cu stoicismul, pentru a umple „schema cosmologica stoică de spiritul gnoseologiei platonice” și care
face posibilă experiența mistică și contemplarea nemijlocită a cauzei lumii, a acelui Unu indivizibil.
3
Vezi mai mult în Thomas Whittaker, Neoplatonismul, Un studiu asupra istoriei elenismului, „Metafizica”, Editura
Herald, București, 2007, pp.68-85
4
A.I. Adămuț, Filosofia Sfântului Augustin, Editura Polirom, Iași, 2001, p.156

2
judecata ta dreaptă este cauza suferințelor pe care le îndurăm; nu reușeam însă să ma lămuresc pe
deplin asupra acestei chestiuni. Încercam să desfac puterea de înțelegere a minții mele de hăul în
care se afla, dar mă scufundam din nou; încercam mereu, dar de fiecare dată mă prăbușeam.”5
Influența neoplatonismului este sesizată atunci când Augustin spune ca „omul este un suflet care
se slujește de un corp. Când vorbește doar ca un creștin, Augustin are grijă să reamintească faptul
că omul este unitatea sufletului și a trupului; când începe să filosofeze, ajunge din nou la
definiția lui Platon.”6
Pentru rezolvarea problemei răului, Augustin cercetează mai întâi natura și apoi originea
răului, plecând de la considerații asupra ființei, deoarece pentru el această problemă este esențial
legată de metafizică. Călăuzit de adevărurile Revelației și inspirându-se din concepția Sfântului
Vasile cel Mare – prin intermediul episcopului Ambrozie7 – Augustin înțelege că doar punând
problema sub aspectul metafizic se poate ajunge la o soluție justă. „De aceea, atunci când se
cercetează care este originea răului, trebuie să se cerceteze mai întâi ce este răul, fiindca [răul] nu
este nimic altceva decât o corupere, fie a măsurii, fie a formei, fie a ordinii naturale. Prin urmare,
numim rea natura coruptă. Căci natura necoruptă trebuie să fie o natură bună. Dar chiar și natura
coruptă, în măsura în care este natură, este bună, iar în măsura în care este coruptă, este rea.” 8
Binele și Ființa sunt identice la Augustin: creștinismul nu este o religie a virtuților goale. Scopul
creștinismului nu este de a fi o altă lege morală sau vreo etică abstractă; scopul creștinismului
este unul ontologic – urmărește tranformarea omului vechi, căzut în păcat, în Omul nou, după
chipul și asemanarea cu Dumnezeu. Legea morală este doar un adjuvant și nu un scop în sine!
Cunoscând profund dualismul, ca unul care a fost maniheu timp de nouă ani, și filosofia antică,
Augustin are destulă competență ca să încerce și să reușescă să le combată erorile comune
tuturor sistemelor de filosofie și religiilor păgâne.
Toate sunt bune9, spune Augustin, dar mutabile, pentru că sunt create din nimic și nu din
natura însăși a lui Dumnezeu. Răul își trage originea din neantul din care Dumnezeu l-a creat pe
om. Dacă toate lucrurile au ființă, nu toate sunt în aceeași măsură: numai Dumnezeu este o ființă
absolută iar cele create, care au ființă de la Dumnezeu și nu din Dumnezeu, sunt relative. „Mi-am
îndreptat, așadar, privirile către toate celelalte lucruri care sunt mai prejos decât tine și am
5
Augustin, Confesiuni, VII. c. III. n. 4-5, p. 138
6
E. Gilson, Filozofia în Evul Mediu, Editura Humanitas, București, 1995, p. 118
7
H. Chadwick, Augustin, Editura Humanitas, București, 1998, pp.28-29
8
Augustin, Despre natura binelui:contra maniheilor, I, 4., pp.19-20
9
Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte – Geneza, 1, 31

3
constat ca nici nu dețin ființa în mod absolut, nici nu sunt lipsite în mod absolut de ființă: ele au
ființă în măsura în care au primit-o de la tine și sunt lipsite de ființă în măsura în care nu sunt
ceea ce tu ești. Căci cu adevărat ființează numai ceea ce dăinuie fără schimbare.” 10 Această
inferioritate față de Ființa Supremă nu constituie cauzalitatea răului, ci ne indică doar
posibilitatea lui în lume. Adică nu există un rău metafizic! Altfel ar însemna să atribuim cauza
răului Creatorului, și prin aceasta să contrazicem fie Bunătatea lui, fie Atotputernicia lui, atribute
care intră cu necesitate în conceptul de Dumnezeu.

3. Natura răului

Dacă natura în sine nu este un rău atunci răul este o corupție a naturii. Răul este un
defect, nu o proprietate a naturii. Corupția este distrugerea celor trei elemente esențiale care
definesc bunătatea unui lucru: măsura, forma și ordinea.
Măsura rea în lucruri înseamnă că lucrul are calități care nu se potrivesc cu acele lucruri
cu care ar fi trebuit să se potrivească. „..pentru ca am făcut ceva ce nu ar fi trebuit să fac, sau
pentru că am făcut mai mult decât trebuia să fac, sau pentru că am făcut ceva nepotrivit”11
Forma coruptă în lucruri înseamnă nepotrivire în comparație cu o formă mai plăcută și
mai frumoasă „e ca și cum un om în pielea goală ar umbla prin for: el nu ar scandaliza însă atât
de tare dacă ar fi văzut într-o baie publică”12
Ordinea este, după Sfântul Augustin, ca fiecare lucru să aibă locul său. Lipsa de ordine
înseamnă dezordine. Iar corupția ordinii înseamnă locul nepotrivit cu ființa noastră și cu cele din
jur, loc pe care-l pot avea diferitele noastre acte sau lucruri.
Maniheii susțineau că răul are existență ontologică și se foloseau de câteva exemple pe
care Augustin le demonta cu ușurință. Astfel, potrivit concepției lor dualiste despre lume,
susțineau că există ființe rele în sine și dădeau drept exemplu scorpionul al carui venin omoară
ființele din jur. Augustin răspunde ca veninul este bun pentru scorpion pentru că îl apără, dar
poate fi considerat rău pentru oameni, dacă nu ne ferim de scorpion. La fel cu toate celelalte: apa
mării este bună pentru a face baie și nu pentru a fi băută, soarele este bun pentru multe dar face și
rău dacă este prost folosit. Și încă o observație ingenioasă pe care o face Augustin privind

10
Confesiuni, VII, c. XI, n. 17, p.149
11
Augustin, Despre natura binelui:contra maniheilor, I, 23., pp.32-33
12
Ibidem. p.33

4
comparațiile și judecățile de valoare atunci când calificăm lucrurile ca fiind urâte și rele pentru
că sunt mai puțin bune sau mai puțin frumoase raportate la altele. „Astfel, comparată cu
frumusețea superioară a formei omului, frumusețea maimuței se numește urâțenie. Iar aceasta îi
induce în eroare pe necunoscători, din cauză că pentru ei, forma omului este bună, iar forma
maimuței este rea. Ei nu văd în corpul maimuței nici măsura specifică, nici simetria membrelor,
nici îmbinarea armonioasă a părților, nici grija față de propria conservare sau altele de acest fel, a
căror expunere ar fi prea lungă aici”13
Ori de câte ori vor lipsi unul, două sau toate aceste atribute, putem vorbi despre rău iar
judecățile de valoare se pot afirma doar astfel: „natura necoruptă trebuie să fie o natură bună. Dar
chiar și natura coruptă, în măsura în care este natură, este bună, iar în măsura în care este
coruptă, este rea”14
Deci, răul este o lipsă, nu este o substanță, nu este un principiu, cum credeau maniheii.
Răul poate fi conceput doar în raport cu binele, răul fără bine nu poate exista. Doar binele poate
fi conceput fără rău.

4. Răul metafizic, fizic și moral

Așa cum s-a arătat până acum, în concepția lui Augustin nu poate exista un rău metafizic
sau ontologic. Imperfecțiunea nu este propriu-zis un rău, pentru că orice ființă creată este, prin
definiție, limitată, imperfectă. Dacă nu ar fi așa, creatura s-ar confunda cu Dumnezeu. Dar chiar
atunci când creaturile au defecte, ele nu sunt obligatoriu culpabile: „Nimenea, însă nu datorează
ceea ce nu a primit; și oricine datorează, cui datorează, dacă nu celui de la care a primit ca să
datoreze.”15Doar defectele voluntare constituie o vină, nu și cele naturale, adică cele care par a fi
defecte dar sunt doar natură.16Răul metafizic ar fi răul din natură, nu voluntar, și aceasta l-ar face
neculpabil și deci, neveritabil. Doar privația unui bine cuvenit, nu a unei perfecțiuni mai mari
este răul. Creaturile nu sunt rele prin simplul fapt că sunt creaturi. Această perspectivă asupra

13
Augustin, Despre natura binelui:contra maniheilor, I, 14, pp.25-26
14
Ibidem, 4, p.20
15
Idem, Despre liberul arbitru, 1.III. c. XV. n. 42., pp.271-272
16
„Aşadar, în toate cazurile de deficienţă lucrurile se prezintă astfel: sau cele care se află în deficit n-au primit
posibilitatea de a exista după aceea, şi deci nu au nici o vină — aşa cum se întîmplă chiar atunci cînd sînt, deoarece
n-au primit posibilitatea de a fi mai mult decît sînt, cînd, cu atît mai mult n-au nici o vină —, sau nu vor să existe,
pentru că, în cazul în care ar vrea, întrucît au primit dreptul să existe, şi pentru că acesta este un bine, li se poate
aduce învinuirea pentru faptul că nu vor”.Ibidem, n. 44

5
lumii, frumoasă și ordonată, este o poziție prin care Augustin se plasează în afara creștinismului.
Este o soluție de inspirație plotiniană, universul este cel din filosofia elină, adică un „cosmos” în
care armonia, frumusețea și perfecțiunea sunt depline. Toată această străduință a lui Augustin de
a demonstra inexistența ontologică a răului a avut scopul principal de a combate
substanțialismul, și dualismul care decurge din acesta, promovate de manihei. Și deși privită în
paradigmă creștină, această soluție contrazice dogma creștină, meritul lui Augustin este că prin
imperfecțiunea metafizică explică posibilitatea răului în lume.
Mai departe, Augustin ne îndreaptă atenția asupra răului moral, care este în fond, singurul
rău adevărat. Răul metafizic, după cum s-a văzut, nu este un rău, iar răul fizic este o consecință a
păcatului. Este o pedeapsă. Cei care trăiesc mai degrabă și cu precădere doar în plan biologic,
ridicându-se eventual și spre o viață intelectuală, pot simți, pot percepe un singur rău, pe cel
fizic. Când se produc aceste răsturnări de valori, când biological deține primatul existenței, când
morala și religia devin doar valori istorice, este lesne de înțeles că singurul rău este cel fizic.
Răul fizic este realitatea pe care toată lumea o trăiește și care nu poate fi ignorată, așa cum răul
moral, pentru cei „uzați” de pofte și pasiuni, poate fi tăgăduit. Suferința poate fi, până la un
punct, negată prin tot soiul de mecanisme psihologice, dar nu fi ascunsă și îngropată, pentru că
nu afectează doar sensibilitatea ci și rațiunea. Durerea este cu atât mai puternică la oameni pentru
că poate fi analizată: omul are memorie, are proiecții despre viitor, și are și prezentul. Printr-o
singură privire, în trecut și în viitor, atât cât este posibil minții umane să o facă, omul poate
însuma toate regretele unui trecut cu amarul prezentului și cu temerile viitorului.
Într-un fel, durerea, pentru Sfântul Augustin, nu este rea. Răul nu stă în durere ci în
corupție. Durerea este doar un semnal, o alarmă, pentru a avertiza și pentru a anunța că ceva se
întămplă greșit. O dezordine s-a produs. Durerea este o consecință a naturii omului. „Însă când
durerea constrânge la fapte mai bune, ea este de folos, iar când constrânge la fapte mai rele, nu
este de folos. (...) însă relele fără durere sunt și mai mari: căci este mai rău faptul de a te bucura
de o nedreptate decât faptul de a suferi ca urmare a coruperii. (...) la fel pentru corp este mai
bună o rană însoțită de durere, decât o gangrenă lipsită de durere, numită în mod special
corupere.”17 Răul fizic nu este o limitare, ci o pedeapsă pozitivă pentru păcatul lui Adam, este
privarea de un bine ce a fost cândva prezent și acordat gratuit ființei umane.

17
Augustin, Despre natura binelui:contra maniheilor, I, 20, p.30

6
Astfel, răul poate avea două fațete: răul făcut, săvârșit de cineva - și acesta este răul moral,
păcatul, și răul suferit de cineva - și acesta este răul fizic, pedeapsa. Păcatul este mișcarea
contrară Binelui, aversiunea față de Dumnezeu, față de ordine (atât cea naturală cât și cea
revelată). Răsturnarea acestei ordini – dezordinea în iubire - înseamnă că vom iubi cu iubirea ce
se cuvine lui Dumnezeu alte lucruri sau ființe ori pe noi înșine. Deci vom iubi lucrurile
schimbătoare. Dar această aversiune, este o aversiune care se produce prin voința liberă. Și ne
putem întreba de ce aversiunea față de Dumnezeu, față de Binele absolut, este o problemă.
Problema este următoarea: Omul are ființă prin participare! Prin îndepărtarea de Dumnezeu,
omul nu mai poate fi deplin și își sărăcește ființa până la neant. Așadar, esența răului moral
constă în iubirea față de creatură mai mult decât față de Creator. Sunt trei lucruri care pot fi
iubite bine sau rău: Dumnezeu, aproapele și lumea. Ordinea este aceasta. Orice dezordine nu
poate să facă omul fericit: iubirea față de orice obiect imperfect (aproapele sau lumea) nu vor
putea satisface iubirea pentru că acestea, obiectele imperfecte, nu dețin binele perfect.
Păcatul este, deci, o răsturnare de valori: „voinţa care s-a abătut de la binele imuabil şi
comun, şi s-a îndreptat spre propriul ei bine, fie înspre unul exterior, fie înspre unul inferior, cade
în păcat. Ea se îndreaptă spre binele propriu, cînd vrea să fie subordonată propriei puteri; înspre
un bine exterior, cînd se străduieşte să cunoască lucrurile proprii altora sau pe cele care nu se
referă la sine; înspre un bine inferior, cînd iubeşte plăcerile trupului.”18Toate păcatele pornesc de
la orgoliu, păcătoșii se preferă pe sine sau alte bunuri în locul lui Dumnezeu. Păcătoșii vor să
trăiască după sine și nu după Dumnezeu. Păcatul nu stă în obiectul pe care-l dorește păcătosul,
pentru că acel ceva nu este un rău. Păcatul constă în actul voinței libere, dar rătăcite. Voința este
aceea care se pierde pe sine prin dorințe dezonorante. Rădăcina păcatului se va afla în voința
liberă. Aceeași idee, dar dezvoltată în jurul cuvintelor o regăsim în De magistro: inteligenţa
umană presupune iluminarea divină, dar şi instruirea, intrarea în intimitatea ,,propriei inimi”.
Astfel, rolul maestrului sau mentorului nu este acela de a transmite discipolului său ştiinţa sau
cunoaşterea gata constituită, ci numai de a de a-l dirija în cercetarea adevărului, de a-l avertiza
asupra căii de urmat, fără să-i impună puncte de vedere19. Nu-i scapă lui Augustin nici aspectul
subiectiv al oricărei acțiuni a omului: prioritate vor avea bunele intenții. „Cu aceste roade se
hrănesc cei care se bucură de ele, dar de ele nu se bucură cei cărora pântecul le este dumnezeu.

18
Despre liberul arbitru, 1.II. c. XIX. n. 53., pp.332-333
19
Loredana Boșca, Filosofie medievală, Editura Fundaţiei România de Mâine, București, 2005, p.74

7
În ce-i privește pe cei care oferă aceste roade și fac aceste fapte de milostenie, „rodul” pentru ei
nu sunt lucrurile dăruite ca atare, ci intenția cu care fac acel dar.”20

5. Concluzii

Punerea originii răului în voința liberă, reducerea răului la păcat și susținerea acestei poziții
cu argumente din Scriptură și din rațiunea umană este meritul cel mai mare al Sfântului
Augustin. Găsim însă, pe lângă aceste extraordinare merite și câteva erori și inconsecvențe în
concepția lui Augustin. Trei etape importante se observă în parcursul și evoluția intelectuală a
acestuia, aceste etape fiind strâns legate de evoluția doctrinei sale. În prima etapa, sub influența
directă a neoplatonismului, încearcă o armonizare a acestuia cu creștinismul – atunci cand
dezvoltă teza conform căreia răul este o condiție necesară frumuseții și ordinii lumii. A doua
etapă este cea anti-maniheică și pentru a-i combate pe aceștia (care considerau răul o substanță
rea) Augustin va susține libertatea omului drept singură sursă a răului. Mai târziu, combătându-l
pe Pelagius care credea prea mult în libertatea omului și excludea grația divină (considerând-o de
prisos), a accentuat atât de mult importanța grației încât a slăbit de tot rolul libertății. A căzut în
predestinațianism: grația începe, grația desăvârșește; omul nu mai are nici un rol.21 Se pare că în
ultima parte a concepției și a dezvoltării teoriei sale, Augustin are rezerve în ceea ce privește
grația oferită de Dumnezeu tuturor spre mântuire. Pare mai degrabă a afirma o predestinare
necondiționată de fapte deși în alte părți din opera sa constatăm că Augustin a înțeles corect
legătura dintre libertatea omului și preștiința lui Dumnezeu, Dumnezeu fiind atemporal dar
neinfluențând actele omului.
Lăsând deoparte exagerările, neajunsurile și inadvertențele, o parte din ele sesizate și
corectate de Augustin însuși, o parte semnalate de posteritate, problema răului a fost cercetată,
înțeleasă și dezbătută pe liniile trasate de Augustin, fie accentuând diferiți termeni, fie
sistematizând concepția acestuia. Prea departe de Augustin însă, nu se va putea merge pentru că
acesta „a atins aproape toate limitele la care poate ajunge gândirea umană creștină aplicată unei
probleme ca aceasta”22

20
Confesiuni, XIII, c. XXVI, n. 39, p.331
21
Constantin C. Pavel, Introducere în gândirea Fericitului Augustin, Editura Anastasia, București, 1998, p.128
22
Ibidem, p.178

8
Bibliografie
Adămuț, Anton.I. , Filosofia Sfântului Augustin, Editura Polirom, Iași, 2001

Boșca, Loredana Cornelia, Filosofie medievală, Editura Fundaţiei România de Mâine, București,
2005

Chadwick, Henry, Augustin, Editura Humanitas, București, 1998

Eliade, Mircea,Istoria ideilor și credințelor religioase, Editura Științifică, 1991

Gilson, Etienne, Filozofia în Evul Mediu, Editura Humanitas, București, 1995

von Ivanka, Endre, Elenic și creștin în viața spirituală a Bizanțului timpuriu, Editura Nemira,
București, 2013,

Pavel, Constantin C. ,Introducere în gândirea Fericitului Augustin, Editura Anastasia, București,

1998

Whittaker, Thomas, Neoplatonismul, Un studiu asupra istoriei elenismului, Editura Herald,

București, 2007

Augustin, Despre natura binelui:contra maniheilor