Sunteți pe pagina 1din 13

ACADEMIA DE POLIŢIE ,,Alexandru Ioan Cuza”

FACULTATEA DE POLIŢIE
MASTERAT: MANAGEMENTUL INVESTIGĂRII FRAUDELOR
DISCIPLINĂ: CRIMINOLOGIE APLICATĂ ÎN INVESTIGAREA
FRAUDELOR

ASPECTE CRIMINOLOGICE ALE


EVAZIUNII FISCALE
FILIP CRISTIAN-FLORIN
cristi_filip95@yahoo.com

REZUMAT

Efectuarea cu succes a cercetărilor criminologice presupune o bună cunoaştere


a fenomenului ştiinţific, a modului de organizare a activităţii ştiinţifice, a metodelor
de cercetare criminologică, precum şi a procesului de desfăşurare a unei cercetări
criminologice. Cu toate acestea, puţini criminologi s-au aplecat asupra problemelor
metodologice ale criminologiei. Metodele criminologiei sunt, de regulă, trecute în
revistă în manualele de criminologie. Puţinele lucrări consacrate metodologiei
criminologice vizează metodele empirice de cercetare, în timp ce metodele teoretice
sunt omise sau reflectate lapidar şi numai în linii generale. Această stare de lucruri
contrastează puternic cu preocupările pentru metodologie manifestate în alte ramuri
ale ştiinţei, inclusiv cele socio-umane, şi cu însemnătatea crescîndă recunoscută
cunoaşterii teoretice în metodologia ştiinţifică generală.
Cuvinte cheie: criminologie, investigarea fraudelor.

1. INTRODUCERE

În ceea ce priveşte criminologia naţională, problema semnalată ţine nu numai


de preocupările metodologice, ci şi de nivelul real de pregătire ştiinţificometodologică
al celor care se antrenează în cercetări sau abordări cu caracter criminologic, nu puţine
dintre ele avînd o factură ştiinţifico-metodologică inadmisibilă. Înţelegerea cunoaşterii
teoretice se situează, în genere, undeva în zona gri a ignoranţei, iar în consecinţă, nu
putem vorbi nici despre o înţelegere a cunoaşterii ştiinţifice în sine. Părerea noastră s-
a format ca urmare a examinării, sub aspect metodologic, atît a lucrărilor de
criminologie, cît şi a celor ce ţin de disciplinele din ciclul criminal (drept penal, drept
procesual-penal, criminalistică etc.), o parte dintre care includ şi unele abordări
criminologice, precum şi a discuţiilor purtate cu membri ai consiliilor ştiinţifice de
specialitate. În această privinţă Valeriu Bujor a văzut bine viitorul criminologiei
naţionale: „Trecem printr-o perioadă în care vor fi supuse revizuirii chiar problemele
conceptuale ale criminologiei, cum ar fi metodologia ştiinţei, locul şi rolul acesteia în
sistemul ştiinţelor, obiectul şi scopul criminologiei”1 . Astfel, unele persoane,
posesoare de înalte titluri ştiinţifice şi deţinătoare de poziţii de decizie în ierarhia
ştiinţifică, au ajuns să nege cu totul realitatea cunoaşterii criminologice teoretice, în
timp ce altele o privesc şi o tratează ca pe un simplu accesoriu al cercetărilor empirice.
Curios lucru, dar partizanii abordărilor empirice dau dovadă de o mînuire superficială
chiar şi a metodelor empirice, judecînd după lucrările lor ştiinţifice, iar unele chiar
pseudoştiinţifice, ne mai vorbind de lipsa unei înţelegeri profunde a cunoaşterii
empirice şi a rolului ei în cunoaşterea ştiinţifică în general.
Convingerea mea fermă este că orice discuţie privind superioritatea sau
preeminenţa unor metode ştiinţifice asupra altora are la temelie o formulare greşită a
problemei. Elucidarea chestiunii privind însemnătatea diferitelor metode de cercetare
ştiinţifică nu poate fi atinsă în asemenea termeni. Aşa cum este incorect a ne întreba ce
trebuie să fie considerat de primă importanţă inima sau creierul, deoarece ambele
constituie părţi inalienabile ale întregului, la fel este eronat, în mod fundamental, a
face o comparaţie discriminatorie între metodele empirice şi cele teoretice, din
moment ce cunoaşterea ştiinţifică nu se poate lipsi nici de unele, nici de altele.
Totodată, desfăşurarea unor cercetări pur teoretice este dictată, într-o serie de cazuri
(bunăoară, elaborarea teoriilor criminologice generale sau a conceptelor
criminologice), de însăşi logica organizării cercetărilor ştiinţifice, precum şi contribuie
la sporirea fecundităţii lor euristice. Putem însă vorbi despre ponderea cercetărilor
teoretice în cunoaşterea criminologică. În opinia noastră, lor trebuie să le revină o
utilizare mult mai largă în cercetarea criminologică, dat fiind specificul obiectului de
studiu al criminologiei.
Criminologia studiază unul dintre cele mai complexe fenomene cunoscute din
univers – comportamentul uman. Acest fenomen este alcătuit deopotrivă din materie
fizică, chimică, biologică, psihică, informaţională, socială, ceea ce îl face deosebit de
complex. Şi parcă n-ar fi fost de ajuns această dificultate majoră, ea dispune de o
infimă posibilitate de a utiliza principalele metode empirice de cercetare: observaţia,
din cauza caracterului clandestin al comportamentului criminal, şi experimentul, din
cauza imposibilităţii de a separa diverşi factori şi ai urmări cum acţionează în mod
individual. În atare condiţii, criminologul se poate numai prevala de metodele
teoretice de cercetare prin care să examineze extrem de minuţios starea
comportamentului criminal în diverse contexte factoriale şi astfel să stabilească modul
specific de acţiune al factorilor cel determină. Mai mult decît atît, avem certitudinea
că criminologia dispune actualmente de suficiente date empirice, îi lipseşte însă
cercetări teoretice riguroase şi profunde care să le valorifice, să realizeze saltul
calitativ mult-aşteptat de lumea criminologică. Această teoretizare a datelor empirice
acumulate de criminologie şi disciplinele tangente (biologie, psihologie, sociologie
etc.) va permite nu numai o înţelegere mai profundă a fenomenelor criminale şi a
activităţii anticrimă, ci şi va constitui fundamentul şi cadrul teoretic indispensabil
catalizării chiar şi a cercetărilor criminologice empirice. Fiind conştienţi, pe de o
parte, de penuria studiilor de metodologie criminologică şi de impactul nefast al
acestui fapt asupra formării criminologilorcercetători, iar pe de altă parte, de
caracterul indispensabil al cercetărilor teoretice pentru cunoaşterea criminologică, am
înfăptuit o cercetare în materie de metodologie teoretică criminologică, a cărei
rezultate sunt prezentate în această monografie. Ţinem să subliniem încă o dată
importanţa cercetărilor criminologice teoretice în contextul condiţiilor existente în
societatea noastră. Întrucît mărimea populaţiei este redusă, nu dispunem şi nu vom
dispune de un număr satisfăcător de cercetători, unităţi de cercetare criminologică,
fonduri alocate activităţii ştiinţifice etc. În această situaţie, considerăm că ştiinţa
criminologică autohtonă este obligată a merge pe calea cea mai scurtă în rezolvarea
problemelor criminologice, ştiinţifice şi practice.
Cu alte cuvinte, orientarea cognitivă corectă rezidă în a supune, precumpănitor,
cercetării aspectele calitative ale fenomenelor studiate şi mai puţin cele cantitative.
Astfel, atenţia criminologului va stărui asupra esenţei, cauzei fenomenelor şi asupra
elementelor semnificative ale fenomenelor criminale, evitînd a irosi resursele şi
eforturile pentru laturile secundare. Acest mod de abordare va permite a lovi
problemele criminologice în miezul lor şi a elabora mijloace-cheie, judicioase şi
precise de acţiune, chiar dacă puţine la număr. Exemplul cel mai elocvent îl reprezintă
în acest sens Elveţia, o ţară cu o populaţie mică, dar care se menţine constant pe
locurile fruntaşe în clasamentul statelor deţinătoare de premii „Nobel”. Desigur,
realizarea dezideratului evidenţiat nu este atît de facilă, precum ar părea la prima
vedere. Începînd însă prin a tinde conştient spre efectuarea unor căutări ştiinţifice
pronunţat calitative, treptat vor fi descoperite mijloacele metodologice necesare unor
asemenea studii, fiind acumulată şi experienţa de rigoare. Drept rezultat, ştiinţa
criminologică autohtonă poate că nu va produce un număr impunător de lucrări de
specialitate, dar va excela, cu certitudine, prin profunzimea lor. Or, asemenea rezultate
sunt obţinute preponderent prin metode teoretice de cercetare.

2. CONTEXTUL INTERNAŢIONAL
Comerţul exterior a fost impus de procesul specializării internaţionale a
economiilor naţionale, „determinat de o serie de factori, cum sunt: condiţiile naturale
fizico-geografice, mărimea teritoriului şi a populaţiei fiecărei ţări, nivelul tehnic şi
gradul de diversificare a aparatului productiv din fiecare ţară, tradiţiile economice,
aproprierea geografică a statelor şi stabilirea unor raporturi de complementaritate
economică dinamică între ele, precum şi de o serie de factori extraeconomici
(dominaţia colonială, relaţiile de producţie, războaiele etc.)” (Sută, Miron, Sută-
Selejan). Adâncirea diviziunii internaţionale a muncii a condus şi la o accentuare a
interdependenţelor economice dintre state, contribuind şi la diversificarea formelor de
manifestare ale comerţului internaţional. În practică, entităţile se implică în afaceri
internaționale prin operaţiuni de import-export, tranzacţiile comerciale constituind de
cele mai multe ori forma exclusivă de internaţionalizare, mai ales în cazul firmelor
mici şi mijlocii. Dacă le privim din perspectiva aderării României la Uniunea
Europeană, putem afirma că, tranzacţiile de comerţ exterior s-au delimitat, în raport de
graniţele vamale, începând cu 1 ianuarie 2007, în tranzacţii intracomunitare şi
tranzacţii internaţionale. În acest context, modalitatea de derulare a respectivelor
operaţiuni este influenţată atât de trăsături economico-financiare comune ambelor
categorii de tranzacţii, care se referă la caracterul economic al activităţii, diversitatea
şi specificitatea activităţii de comerţ exterior, transportul mărfurilor, caracterul
complex şi reglementarea tranzacţiilor comerciale intracomunitare şi internaţionale,
cât şi de particularităţi specifice fiecărei categorii de tranzacţie. Specificitatea
comerţului intracomunitar are la bază însăşi definiţia acestuia care face referire la
totalitatea schimburilor comerciale de bunuri şi/sau servicii derulate între entităţi care
aparţin statelor membre ale Uniunii Europene. Pornind de la acest considerent şi
având în vedere faptul că noţiunea de tranzacţii intracomunitare a apărut odată cu
aderarea ţării noastre la spaţiul comunitar, rezultă că trăsăturile specifice comerţului
intracomunitar sunt determinate de mediul în care entităţile implicate în aceste
tranzacţii acţionează pe pieţele Uniunii Europene. Privind din această perspectivă,
putem spune că principala trăsătură a comerţului intracomunitar are legătură cu
desfiinţarea barierelor vamale între statele membre, desfiinţare care a condus la
eliminarea controlului vamal al mişcării bunurilor în interiorul spaţiului comunitar.
Astfel, în relaţiile comerciale dintre statele membre au dispărut noţiunile care făceau
referire la import şi export, acestea fiind înlocuite de terminologii noi precum achiziţia
intracomunitară, care se substituie denumirii de import şi livrarea intracomunitară,
care a înlocuit noţiunea de export, ca părţi componente ale comerţului intracomunitar.
Ca urmare a aderării la Uniunea Europeană, România a devenit parte a Pieţei Unice,
iar ca efect al dispariţiei frontierelor vamale între ţările comunitare au fost eliminate
declaraţiile vamale pentru tranzacţiile intracomunitare, situaţii care erau utilizate în
vederea realizării statisticilor referitoare la comerţul intracomunitar. Însă, pentru a
înlocui această sursă de date, în Uniunea Europeană a fost creat şi dezvoltat un sistem
statistic pentru colectarea informaţiilor direct de la firmele care aparţin spaţiului
comunitar şi realizează activităţi de comerţ cu entităţi din statele membre ale Uniunii
Europene, sistem denumit „Intrastat” şi care are la bază regulamente care se aplică în
toate ţările comunitare. Totodată, deşi barierele vamale au fost desfiinţate, controlul
mişcării bunurilor în spaţiul comunitar se realizează prin intermediul sistemului
electronic VIES (VAT International Exchange Systhem), care permite statelor membre
schimbul de informaţii şi controale multilaterale în scopul evitării fraudei fiscale în
domeniul taxei pe valoarea adăugată. De altfel, obligativitatea schimbului de
informații este o unealtă esențială în lupta împotriva încălcării legislației fiscale, în
contextul globalizării si dezvoltării societăților multinaționale. Conform Modelului
convenției de schimb de informații fiscale (TIEAS - Tax Information Exchange
Agreements) elaborat de către OCDE, în ideea promovării cooperării internaționale în
materie fiscală, administrațiile financiare si autoritățile centrale din statele semnatare
sunt obligate și în același timp au dreptul de a face schimb de informații financiare, cu
scopul de a determina valoarea contribuțiilor rezidenților și de a combate evaziunea
fiscală. În același timp, am arătat deja și arătăm în continuare că dreptul comunitar
prevede demult introducerea în fiecare stat membru a două sisteme de schimb de
informații: VIES - VAT Information Exchange System (validarea numărului de
înregistrare pentru TVA) si SEED - System for Exchange of Excise Data (sistemul de
schimb al informațiilor privind accizele), sisteme pe care si România le-a
implementat. VIES asigură schimbul de informații cu statele membre ale Uniunii
Europene privind taxa pe valoare adăugată. Se creează o bază de date online, pentru
determinarea contribuției statelor membre la bugetul comunitar, care îi include pe toți
plătitorii de TVA din statele membre. Colectarea TVA-ului este astfel mult mai
transparentă, pentru că se asigură monitorizarea electronică a încasării acestuia. În
funcție de valoarea TVA-ului dintr-o țară se stabilește contribuția acelei țări la bugetul
UE. SEED asigură schimbul de informații privind accizele si creează o bază de date
coerentă despre toți antrepozitarii autorizați, adică despre orice agent economic
autorizat să desfăsoare activități de producție, transformare, deținere și expediere de
marfă. Prin SEED se poate urmări exact traseul mărfurilor accizabile, și de asemenea,
se asigură plata accizelor în țara care a produs marfa, și nu în cea unde este exportată.
Se apreciază în acest sens că într-o lume globalizată, unde evazionistii si cei care
fraudează profită de diferitele limite ale administrațiilor fiscale, cooperarea eficientă și
asistență reciprocă dintre autoritățile fiscale este esențială pentru combaterea fraudei
fiscale. Îmbunătățirea transparenței, pe baza unor mecanisme rapide și simple de
schimb al informațiilor este considerată crucială. Aderarea României la Uniunea
Europeană a impus armonizarea legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară,
modificări semnificative producându-se, printre altele, în domeniul fiscal, cu
implicaţie majoră asupra al tranzacţiilor comerciale intracomunitare. La prima vedere
însă, noile proceduri au un impact pozitiv asupra dezvoltării comerţului
intracomunitar datorită simplificării tranzacţiilor cu bunuri, prin eliminarea
formalităţilor vamale şi implicit a taxelor vamale şi a comisioanelor plătite agenţilor
vamali, prin fluidizarea fluxurilor logistice, precum şi ca urmare a eliminării costurilor
legate de fluxurile de numerar întrucât taxa pe valoarea adăugată nu mai trebuie
achitată în vamă. Cu toate acestea, există costuri generate de noua legislaţie legate de
implementarea unitară a acesteia, în principal costuri care se referă la cheltuieli
efectuate cu schimbarea sistemului contabil şi informativ, schimbări necesare în
vederea completării declaraţiilor impuse de noile prevederi legislative referitoare la
taxele indirecte, cheltuieli implicate de ţinerea unor evidenţe complete, corecte şi
precise a tuturor operaţiunilor efectuate în desfăşurarea activităţii de comerţ
intracomunitar, dar şi costuri generate de adoptarea rapidă la noile reglementări,
concretizate în creşterea cheltuielilor cu serviciile de evidenţă contabilă şi fiscală sau
pentru pregătirea personalului. Frauda și evaziunea fiscală limitează capacitatea
statelor membre de a colecta venituri și de a-și pune în aplicare politica economică.
Conform estimărilor, zeci de miliarde de euro, reprezentând adesea sume nedeclarate
și neimpozitate, se află în continuare în jurisdicții offshore, reducând veniturile fiscale
naționale. Punerea în aplicare a unor acțiuni decisive care să aibă drept obiectiv
reducerea la minimum a fraudei și a evaziunii fiscale ar putea genera venituri
suplimentare în valoare de miliarde de euro pentru bugetele publice din întreaga
Europă. Frauda și evaziunea fiscală constituie, de asemenea, o provocare în materie de
corectitudine și echitate. Corectitudinea este o condiție esențială pentru ca reformele
economice necesare să fie acceptabile din punct de vedere social și politic. Sarcina
fiscală ar trebui să fie distribuită mai uniform, prin asigurarea faptului că toată lumea,
indiferent dacă este vorba de lucrători mai puțin calificați, de întreprinderi
multinaționale care beneficiază de piața unică sau de persoane înstărite cu economii în
jurisdicții offshore, contribuie la finanțele publice prin plata unei contribuții echitabile.
Corectitudinea și echitatea înseamnă, de asemenea, crearea unor sisteme de impozitare
mai bune și mai juste. Combaterea fraudei și a evaziunii fiscale necesită acțiuni la
nivel național, la nivelul Uniunii și la nivel mondial. Procesul de integrare europeană a
dus la o integrare mai strânsă a economiilor tuturor statelor membre, înregistrându-se
volume ridicate ale tranzacțiilor transfrontaliere, precum și diminuarea costurilor și a
riscurilor aferente acestor tranzacții. Procesul a generat avantaje enorme pentru
cetățenii și întreprinderile europene, însă, în schimb, a creat provocări suplimentare
pentru administrațiile fiscale naționale în ceea ce privește cooperarea și schimbul de
informații

2. ASPECTE CRIMINOLOGICE ALE EVAZIUNII FISCALE

Facilitățile fiscale, sunt măsuri luate de către stat, care constă în reducerea
sarcinii fiscale (scutiri sau anulări de datorii fiscale) , pentru contribuabilii care nu au
achitat la termen, către stat, obligațiile fiscale și au acumulat datorii restante către
bugetul general consolidat. 9 Contribuabilii care primesc asemenea „cadou” , se
comportă în continuare cu speranța primirii unei noi facilități fiscale. Beneficiind de
facilități fiscale, în mintea acestor contribuabili se creează un fel de așteptare, o
recidivă morală , cu privire la această practică. Adică, în continuare, nu vor achita nici
un fel de impozit, către stat, până când statul renunță de bunăvoie la o parte din aceste
impozite. Iertarea de datorie, a fost motivată de faptul că vine pe fondul stimulării
mediului economic . Realitatea este cu totul alta, așa cum am prezentat anterior.
Gabriel Tarde , sociolog și criminolog francez, autorul teoriei imitației, consideră
imitația , principala cauză a criminalității. 10 Potrivit acestei teorii, angajarea
individului la săvârșirea faptelor infracționale nu s-ar datora unor impulsuri
necontrolate , ci a influențelor psihosociale pe care le preia prin imitație. Omul are
tentația de a imita mai ales comportamentele negative și această tentație este întâlnită
cu preponderență în rândul celor tineri. De pildă, un contribuabil, care observă că unii
evazioniști nu au suportat costuri prea mari, sau nu au suportat nici un cost, pentru
comportamentul lor evazionist, decide să se comporte și el la fel. Se naște spiritul de
fraudă. Această hotărâre o ia, în speranța că situația va fi similară și pentru el, adică nu
i se poate întâmpla nici lui nimic rău. De pildă acumularea de averi uriașe din
„venituri inexistente”. Folosesc sintagma „venituri inexistente”, fiindcă nu sunt nici
declarate la fisc, nici impozitate și nici justificate. Mai mult decât atât, multe dintre
imobile (unele cu multe turnulețe) nici nu există în scriptele administrației locale, sunt
făcute fără autorizație de construcție, fără proiect, fără nici o aprobare, etc. Consecința
este că , pentru aceste imobile nu se plătesc impozite și nici nu pot fi confiscate, în
cazul în care proprietarul acumulează datorii restante la bugetul de stat sau la bugetul
local. Practica s-a extins , deoarece, așa cum am prezentat mai sus, spiritul de fraudă
se naște prin imitație. Riscul pentru sustragerea de la declararea și plata impozitelor,
așa cum am spus, este nesemnificativ. Criminologul francez Jean Pinatel , consideră
criminalitatea ca o maladie morală a „societății criminogene”, caracterizată printr-o
deteriorare a valorilor fundamentale. S-a constat , în timp că, comportamentul
oamenilor , de a se conforma normelor fiscale, depinde pe de o parte de
comportamentul majorității. De asemenea, nivelul de conformare, de moralitate
fiscală, depinde de moralitatea fiscală a liderilor. Dacă liderii sunt cinstiții, atunci și
adepții lor se conformează normelor fiscale. Moralitatea fiscală, este o formă de
comportament care constă în disponibilitatea persoanelor de a se conforma , voluntar (
adică fără constrângere) normelor fiscale. O problemă fundamentală a criminologiei, o
reprezintă ansamblul proceselor, ce alcătuiesc reacția socială față de fenomenul
criminalității.
Din punct de vedere etimologic, noțiunea de evaziune își are originea în limba
latină, în cuvântul „evasio” care înseamnă a evada. Cu alte cuvinte, putem spune că
evaziunea fiscală reprezintă fuga de impozite. Evaziunea fiscală este o frână serioasă
în dezvoltarea țării, în bunăstarea populației. „În cazul în care unii indivizi –ajunși la
putere prin diferite poziții de decizie, determină promovarea unor reglementări prin
care sunt încălcate valorile fundamentale ale societății: viața;existența; sănătatea;
siguranța persoanei; drepturile și libertățile fundamentale ale ființei umane – ei comit
acte și fapte incluse în categoria fărădelegilor.” 11 Din punct de vedere criminologic,
infracțiunile de evaziune fiscală fac parte din „criminalitatea gulerelor albe”. Acestea
infracțiuni nu sunt săvârșite prin violență. În concluzie, comportamentul actual ,
trebuie schimbat cu unul total diferit, izvorât dintr-o mentalitate diferită, o morală a
civilizației , o îmbunătățire a civismului fiscal. Este vorba despre moralitatea
comportamentală, în general, a omului obișnuit , de pe stradă , dar mai ales, a
instituțiilor, parlament, guvern, administrații fiscale, instituții financiar bancare, etc.
5. CONCLUZII
Crearea şi consolidarea Dreptului Penal al UE este influenţată de dreptul
naţional al statelor membre atît în aspectele de drept material (traficul de droguri,
crimele cibernetice, traficul de fiinţe umane, crimele organizate, pornografia
infantilă), cît şi prin elemente de drept procedural penal (stabilirea criteriilor minime
pentru dreptul de interpretare şi traducere, dreptul la informare şi de a dispune de un
apărător în procesele penale), precum şi de cooperare judiciară în materie penală
(mandatul de arest european, recunoaşterea şi punerea în executare a hotărîrilor penale
străine). Dreptul Penal al UE influenţează drepturile penale naţionale prin armonizarea
în baza Tratatelor Uniunii Europene şi Funcţionării Uniunii Europene prin actele de
drept derivat. Aceste acte facilitează cooperarea transnaţională prin reducerea
procedurilor, reducerea timpului pentru recunoaşterea şi punerea în executare a
sentinţelor penale. În acest context, se impune delimitarea unor ramuri de distincţie
ale Dreptului Penal al UE, care să reglementeze principiile Dreptului Penal al UE,
metodele de aplicare ale acestuia, cadrul normativ, instituţional şi jurisdicţional atît la
nivelul UE, cît şi al statelor membre.
Evaziunea fiscală este una dintre cele mai răspândite infracțiuni cu caracter
economic, întâlnită atât pe plan național, european cât și pe plan internațional. În
România, cu toate măsurile luate de prevenire și combatere a acestui fenomen,
evaziunea fiscală a luat amploare în ultimii ani. Amploarea și dinamica evaziunii
fiscale, în țara noastră, cere o regândire de urgență și o strategie nouă de administrare
a banilor publici, sistemului de control fiscal, de revizuire a reglementărilor legale,
identificând punctele slabe, pentru a se asigura veniturile bugetare așteptate. Consider
că un rol foarte important o are informarea populației cu reglementările fiscale,
precum și informarea asupra necesității tuturor cetățenilor de a contribui cu o parte din
veniturile lor. Apoi , toleranța la evaziune fiscală trebuie să fie zero. Următoarele
măsuri , urgente, ar fi reducerea birocrației, depolitizarea administrației fiscale și
angajarea personalului pe criterii de competență profesională . Problema , rămâne încă
nerezolvată, în cazul recuperării prejudiciului creat statului. Dacă după executarea
condamnării, evazionistul rămâne cu banii obținuți din această activitate infracțională,
aplicarea legii penale nu a avut efectul scontat, adică de a preveni, de a intimida, de a
descuraja săvârșirea infracțiunilor. Pronunțarea hotărârii judecătorești nu înseamnă
că , automat, banii și bunurile ajung la stat și prejudiciul este acoperit. Altfel spus,
infractorii sunt trimiși după gratii , dar rămân cu banii obținuți în urma infracțiunilor
săvârșite. Sunt cazuri în care acțiunea penală se finalizează cu amendă sau
condamnare cu suspendare, iar latura civilă rămâne nesoluționată. 27 Prin procedura
încheierii acordului de recunoaștere28, infractorul scapă de pedeapsa penală sau ia o
pedeapsă derizorie , cu suspendare și rămâne și cu banii în buzunar, proveniți din
fraudarea statului, fiindcă încet , încet se prescrie. Statul trebuie să intenteze un proces
civil, dacă cel penal a lăsat nesoluționată latura civilă. Și astfel, prin aceste proceduri
legale, infractorii sunt încurajați, să se sustragă, în continuare, de la plata obligațiilor
fiscale.

BIBLIOGRAFIE

ACTE NORMATIVE NAȚIONALE • ****


Constituția României , revizuită și republicată, în M. Of.767/31.10.2003;
• Legea nr. 241/2005 – privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, M.O.
672/2005;
• Legea nr. 82/1991 – a contabilităţii, cu modificările şi completările ulterioare ,
republicată în M. Of. 629/2002;
• Legea 656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor , M.Of. nr.
904/2002;
• Legea 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție;
• Legea 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, publicată
în M. Of. 50/2003;
• Legea 207/2015 privind Codul de procedură Fiscală , M.O. 547/2015;
• Legea 227/2015 privind Codul Fiscal, M. Of. 688/2015.;
• Legea 286/2009 privind Codul Penal, publicată în M. Of. 510/2009;
• Legea 135/2010 privind Codul de procedură penală, M. Of. 486/2010;
• Legea 134/2010 privind Codul de procedură civilă, M. Of. 485/2010;
• Legea 287/2009 privind Codul Civil, M. Of. 511/2009; • Legea 187/2012, de punere
în aplicare a Codului Penal, M. Of. 757/2012; • Legea 571 / 2003 privind Codul Fiscal
(reglementarea anterioară), M. Of. 927/23.12.2003, abrogat de Legea 227/2015;

S-ar putea să vă placă și