3.2.

Comportarea betonului supus la întindere

axială
Ruperea betonului la întindere axială este un fenomen
complex, care este asociat formării şi dezvoltării
microfisurilor în masa betonului. Existenţa defectelor de
structură conduce la apariţia concentrărilor de eforturi în
jurul acestora, figura 3.10.

Fig. 3.10. Concentrările de eforturi în jurul defectelor

de structură

Eforturile de pe direcţia transversală sunt eforturi de

compresiune, iar cele de pe direcţia longitudinală sunt de
întindere. Odată cu creşterea încărcării, concentrările de
eforturi cresc şi ele, astfel că în momentul în care efortul
de întindere atinge limita rezistenţei la întindere a betonului
apar microfisuri pe direcţie transversală. Aceste microfisuri
conduc la modificarea formei defectului de structură, care
dacă era circular devine eliptic, iar concentrările de eforturi
cresc foarte mult la acest tip de gol, valoarea maximă a
efortului de întindere putând atinge şi (10...15) p. Creşterea
bruscă a efortului maxim de întindere conduce la noi
microfisuri, cu noi modificări ale formei defectului de
structură, cu valori tot mai mari ale eforturilor de întindere.
Procesul devine autoaccelerat, nemaiputând fi controlat, cu
dezvoltarea rapidă a fisurilor. Ruperea are loc brusc, prin
formarea unei fisuri perpendiculare pe direcţia de acţiune a
încărcării, în zona cea mai solicitată, figura 3.11. În
consecinţă ruperea elementelor din beton solicitate la
întindere este bruscă, autoaccelerată, neanunţată, prin
formarea unui singur plan de rupere perpendicular pe
direcţia de acţiune a încărcării.

Fig.3.11 . Ruperea betonului la întindere centrică

3.2.1. Rezistenţa la întindere axială

Eforturile limită obţinute la rupere din solicitarea de

întindere axială definesc rezistenţa la întindere, f t, şi este
cea mai mică rezistenţă a betonului, reprezentând numai
1/10…1/20 din rezistenţa la compresiune.
 Determinarea directă a rezistenţei la întindere axială
este greu de realizat datorită dificultăţilor de testare
(epruvete complicate, fixarea dificilă a epruvetelor la
maşina de încercat, dificultatea menţinerii încărcării, etc)
figura 3.12

Fig. 3.12. Tipuri de epruvete folosite pentru

încercarea la întindere axială
1 – material adesiv 2 – placă metalică
Rezistenţa la compresiune (Rt) poate fi determinată
folosind relaţia lui Feret:
Rt =0,53 Rb2
(3.12)
unde Rb este rezistenţa la compresiune obţinută pe cub.

3.2.2. Rezistenţa la întindere din despicare

Determinarea acestei rezistenţa se bazează pe aplicaţia

problemei de elasticitate a lui Hertz: dacă un cilindru este
supus la compresiune de-a lungul a două generatoare
diametral opuse, apar eforturi de întindere distribuite
uniform în lungul diametrului figura 3.13.
 2 Pr
fctsp = d.l

(3.13)
unde: Pr – este forţa de rupere
d – diametrul cilindrului
l – lungimea generatoarei

Fig. 3.13. Testul de încercare la despicare

Determinarea rezistenţei la întindere din despicare are

avantajul simplicităţii încercării şi al faptului că scara şi
forma epruvetei nu influenţează rezultatele.
Conform SREN 1992-96 notaţia acestei rezistenţe este
fctsp.

3.2.4. Rezistenţa betonului la întindere din

încovoiere

Această rezistenţă se determină pe epruvete de formă

prismatică (100x100x550mm) figura 3.14
 Fig. 3.14 Determinarea rezistenţei la întindere din
încovoiere

Considerând o distribuţie liniară a eforturilor de

întindere, rezistenţa convenţională la întindere din
încovoiere se determină folosind relaţia lui Navier:
M 6M
Rti = W el

bh 2 (3.14)

Această valoare este mai mare decât f t sau ftd din cauza
modului diferit de comportare la rupere al betonului;
Dacă se consideră plasticizarea zonei la rupere, relaţia de
calcul va fi:
24 M M
Rti 
7 bh 2
 3,43 2
bh
(3.24)
P1
M
4 (3.25)

Rezistenţa la întindere din încovoiere (conform SREN

1990-2006 notată cu fct,fl) la grinzi poate fi determinată
funcţie de rezistenţa la întindere axială (fctm) cu relaţia [2]:
 0 .7
h 
1   fl  b 
 h0 
f ct ,fl  f ctm
 hb 
0 .7 (3.26)
 fl  
 h0 

unde: hb este înălţimea grinzii, mm;

h0 =100 mm;
fl= 1,5 este un coeficient ce depinde de
caracteristicile dimensionale.

3.2.5. Factori ce influenţează rezistenţa la întindere

Calitatea betonului este influenţată de caracterul

plastic al comportării înainte de rupere. Betoanele de
calitate inferioară se comportă cu un pronunţat caracter
plastic şi eforturile din zona întinsă sunt distribuite
uniform; la betoanele de calitate superioară distribuţia
eforturilor este liniară. În consecinţă, acest lucru va
influenţa mult mai mult valoarea rezistenţei pentru betonul
supus la întindere din încovoiere, în timp ce rezistenţa
betonului supus la despicare este mai puţin influenţată.
Forma şi dimensiunile probelor. Rezistenţa la întindere
a betonului este influenţată de dimensiunile epruvetei,
valoara ei micşorându-se cu creşterea secţiunii. Una din
cauze este atribuită contracţiei betonului, care crează o
stare iniţială de eforturi, reducând rezistenţa la întindere. La
elementele de dimensiuni mari, contracţia nu este uniformă
pe suprafaţa elementului şi eforturile produse de contracţie
sunt mai mari, fapt ce conduce la scăderea rezistenţei la
întindere.
Rezistenţa la întindere este influenţată de înălţimea
secţiunii: când înălţimea este mare, rezistenţa la întindere
este mică deoarece plasticitatea zonei întinse este mai mică
când înălţimea este mai mare.
Calitatea cimentului şi dozajul de ciment influenţează
prin intermediul pietrei de ciment care asigură legătura
între agregate. O calitate superioară a cimenturilor conduce
la o creştere a rezistenţei la întindere.
Creşterea dozajului de ciment influenţează mai
pregnant rezistenţa la compresiune decât cea la întindere, în
unele cazuri, creşterea dozajului de ciment poate conduce
la o micşorare a rezistenţei la întindere.
Raportul A/C nu influenţează semnificativ rezistenţa la
întindere.
Agregatele influenţează prin natura suprafeţei,
granulozitate şi natura mineralogică. Un beton preparat cu
piatră spartă peuintă o rezistenţă la întindere mai mare
datorită unei mai bune aderenţa la piatra de ciment.
Când părţile fine sunt în volum mare, rezistenţa la
întindere este mai mică.
Natura mineralogică influenţează prin aderenţa
realizată la suprafaţa agregat-piatra de ciment.
 Rezistenţa la întindere este influenţată de protecţia
betonului după turnare; dacă această protecţie nu se
realizează, rezistenţa la întindere va fi mai mică.
De asemeni, omogenitatea betonului, tehnologia de
compactare şi aditivii care micşorează cantitatea de apă au
o influenţă favorabilă asupra rezistenţei la întindere.
Mediul de păstrare al betonului influenţează foarte
mult rezistenţa la întindere. În primele etape de întărire,
betonul trebuie ţinut în condiţii favorabile. Betonul păstrat
în mediu umed prezintă rezistenţe la întindere mai mari. La
betonul întărit în mediu uscat, apar eforturi iniţiale de
contracţie, care reduc rezistenţa la întindere. Evaporarea
apei din beton la un interval scurt de timp după turnare
depinde de viteza vântului, care produce schimbări în aerul
de la suprafaţa betonului. O creştere a protecţiei
temperaturii betonului grăbeşte reacţiile chimice de
hidratare şi are o influenţă bună asupra rezistenţei timpurii
a betonului, fără vreun efect dăunător asupra rezistenţei
ultime. În schimb o temperatură ridicată în timpul turnării
şi întăririi betonului poate influenţa defavorabil rezistenţa
după 7 zile.

3.3. Rezistenţa la forfecare a betonului

În elementele din beton armat forfecarea pură apare

foarte rar. În cele mai multe cazuri, forţa tăietoare este
însoţită de momente încovoietoare, ceea ce conduce la
apariţia eforturilor tangenţiale   şi normale    .
Determinarea directă a rezistenţei la forfecare R sau R
f 

este o operaţiune complexă, având în vedere numărul mare

de epruvete existente, figura 3.15.

Fig. 3.15 Tipuri de epruvete

Considerând că la rupere distribuţia eforturilor unitare
se modifică şi betonul este un material casant, se poate
considera că cedarea are loc suc acţiunea eforturilor unitare
principale de întindere  1  , ruperea producându-se prin
smulgere.
Pentru calcule se admite:
R    0,2...........0,3 R b

(3.27)
R   1,6R ti (3.28)

3.4. Ruperea betonului supus la torsiune

Încercarea la torsiune a unor probe de beton a arătat că

la rupere apar fisuri oblice pe suprafaţa laterală având o
înclinaţie de 45°, dispuse sub formă de spirală (figura
3.16), pe direcţia eforturilor unitare principale de
compresiune, aceasta arătând că sunt produse de eforturile
unitare principale de întindere  1  .

Fig. 3.16. Fisurarea probelor supuse la torsiune

Pentru o probă cilindrică, presupunând că materialul
este elastic, se poate scrie:
Mt
R tt 
Wte (3.29.)
Mt este momentul de torsiune
Wte este modulul de rezistenţă la torsiune
Ip r 4 r 3
Wte 
r

2r

2
(3.30)
Ip momentul de inerţie polar la torsiune.
Pentru alte tipuri de secţiuni se folosesc metode
aproximative.
M te  Wte .R t (3.31)
Dacă momentul de torsiune depăşeşte o anumită
valoare, eforturile  produc microfisurarea betonului, care
1

în continuare se comportă elasto-plastic.

 Rezultatele experimentale au arătat că pentru betoane
obişnuite plasticizarea este completă sau aproape completă
înainte de rupere.
M  W .R
t tp t (3.32)
Wtp modulul de rezistenţă la torsiune în stadiul plastic.
Pentru secţiuni dreptunghiulare:
Wtp  2V  1 6b 2 h  3  b h   K p b 2 h (3.33)
unde: K p  h 2b  1 6  0,4

(3.34)
astfel: M t  0,4b 2 hR t (3.35)
Mt
şi Rt 
0,4b 2 h (3.36)

3.5. Rezistenţele betonului supus la compresiune bi-

şi triaxială

Rezistenţa materialelor supuse la eforturi multiaxiale

este prezentată ca o suprafaţă de rupere, figura 3.17, [2]. Se
observă în diagramă: planele deviatoare şi meridianele de
compresiune şi de întindere, precum şi înfăşurătoarele de
rupere pentru stările biaxiale de eforturi.
Dacă în betonul solicitat triaxial eforturile unitare
minime σ2 şi σ3 sunt egale, se poate considera că rezistenţa
după direcţia efortului principal maxim σ1 are valoarea:
  1  f c  4 2 (3.37)
În care fc este rezistenţa la compresiune monoaxială
determinată pe cilidri.

Fig. 3.17. Suprafaţa de rupere pentru eforturi triaxiale şi

curbele interactive pentru efort biaxial
Confinarea betonului prin armarea sa transversală
adecvată conduce la modificarea relaţiei efort –deformaţie,
constând în sporirea rezistenţei şi deformaţiilor critice.
La compresiune triaxială, atunci când eforturile
laterale sunt mari, ruperea are loc prin sfărâmarea
betonului, deci printr-o rupere ductilă.
Când betonul este supus la eforturi multiaxiale, eforturile
principale minime B2B şi 3 sunt egale, putându-se
considera că rezistenţa după direcţia eforturilor principale
maxime B1 are valorile următoare:
f ck ,c  f ck 1,0  5,0 2 / f ck  pentru  2  0,05 f ck (3.38)
 f ck ,c  f ck 1,125  2,5 2 / f ck 
pentru   0,05 f (3.39)
2 ck

Relaţiile simplificate între rezistenţele betonului în

lungul a două direcţii perpendiculare sunt prezentate în
figura 3.18.
Se observă că rezistenţele betonului (întindere sau
compresiune) se reduc cînd există un efort pe direcţie
normală. Acest efect este important pentru proiectarea la
starea limită ultimă la forţă tăietoare sau torsiune.
Pe de altă parte capacitatea de rezistenţă şi de
deformaţie a betonului comprimat creşte atunci când
deformaţia transversală este împiedicată de armătura
transversală sau longitudinală.

Fig. 3.18. Relaţia simplificată între rezistenţe

3.6. Relaţia între rezistenţa la compresiune şi cea la

întindere a betonului

Rezistenţa la compresiune a betonului este considerată

cea mai importantă proprietate, fiind de obicei cea care este
utilizată în proiectarea structurală. În unele situaţii însă,
rezistenţa la întindere este cea care interesează, ca de
exemplu: în proiectarea autostrăzilor, a plăcilor pistelor de
avioane, etc.
Aşa cum s-a prezentat în capitolele anterioare, un
număr mare de factori influenţează rezistenţa la compresiun
(fc), rezistenţa la întindere (ft), dar şi relaţia dintre cele două
(se poate aminti: efectul agregatelor, tratamentul betonului
după turnare, aditivii folositi, vârsta betonului, metodele de
testare, etc.).
De-a lungul timpului au fost elaborate un număr mare
de formule care să lege cele două rezistenţe, cele mai multe
de tipul :
f  k f  (3.40)
n
t c

În care k şi n sunt coeficienţi. Pentru n au fost recomandate

valori între ½ şi ¾ .
Cea mai folosită relaţie este :
f  0,3 f  (3.41)
2/3
t c

În care: ft este rezistenţa la întindere din despicare, iar f c

este rezistenţa la compresiune pe cilindri, ambele în MPa
(dacă se utilizează o altă unitate de măsură se modifică
coeficientul k. Relaţia de mai sus a fost dată de Raphael.
Oluokun a modificat relaţia:
f  0,2 f  (3.42)
0, 7
t c

În British Code of Practice BS 8007 :1987 se dă relaţia :

f  0,12 f  (3.43)
0, 7
t c
In care : fc este determinată pe cuburi, iar ft este rezistenţa la
întindere axială.

3.7. Rezistenţa la oboseală a betonului

Unul din cele mai importante elemente care

influenţează rezistenţa la rupere a betonului supus la
diferite încărcări este elementul timp, reflectat prin viteza
de încercare şi perioada de menţinere a încărcării.
Dacă viteza de încărcare creşte, rezistenţa la
compresiune creşte şi ea. Explicaţia constă din modul cum
apar şi se dezvoltă fisurile în timpul proceselor de
microfisurare. La viteze de încărcare mari, dezvoltarea
microfisurilor nu este completă, de aceea ruperea apare la
încărcări mai mari. Dacă încărcarea are un caracter
permanent şi de lungă durată şi intensitatea ei este situată
peste limita de microfisurare, microfisurile se dezvoltă în
întreaga masă de beton şi ruperea are loc în timp, la
încărcări mai mici decât în cazul încărcărilor de scurtă
durată.
Valoarea minimă a efortului unitar la care are loc
ruperea se numeşte rezistenţă mecanică de durată sau
rezistenţă la oboseală statică.
Construcţiile amplasate în zone seismice pot fi supuse
la încărcări majore repetate în timpul cutremurelor.
 Fenomenul de oboseală apare chiar dacă numărul de
cicluri din timpul cutremurului nu este prea mare (acest
fenomen este denumit “oboseală de ciclu redus”).
La multe structuri se aplică uneori încărcări repetate.
Tipice acestora sunt structurile offshore supuse la vânt,
valuri, podurile, viaductele; numărul de cicluri de solicitări
aplicate de-a lungul vieţii unor astfel de structuri poate
ajunge până la 10 milioane şi uneori chiar la 50 de
milioane.
Betonul solicitat la viteze ridicate până la atingerea
forţei de rupere nu atinge starea critică de degradare de la
primul ciclu. Numai după câteva cicluri volumul
degradărilor creşte şi se poate produce ruperea. Dacă
valoarea maximă a încărcării se reduce treptat cu fiecare
ciclu, şansele de supravieţuire cresc.
Dacă pe durata ciclului de încărcare intensitatea
încărcării nu depăşeşte cu mult limita de microfisurare,
microfisurile se pot dezvolta numai un număr mare de
cicluri de încărcare-descărcare (acesta este oboseala
dinamică). Numărul de cicluri este mult mai mare dacă
încărcarea produce eforturi cu valori apropiate de limita de
microfisurare. Numărul de cicluri la care apare oboseala
depinde de amplitudinea oscilaţiei încărcării, care este
raportul între efortul minim şi cel maxim   min /  max   ,
denumit şi coeficient de asimetrie.
 Când un material cedează după un număr de încărcări
repetate, fiecare mai mică decât rezistenţa statică la
compresiune, are loc cedarea la oboseală.
Dacă se consideră o probă de beton supusă la alternări
ele efortului de compresiune se observă următoarele: curba
de variaţie efort-deformaţie variază cu numărul de cicluri
de încărcare, schimbându-se de la concavitate spre axa
deformaţiilor ( cu o alură de histerezis la descărcare) într-o
linie dreptă, care se deplasează cu o viteză descrescătoare şi
în timp devine concavă faţă de axa eforturilor. Mărimea
acestei a doua concavităţi dă o indicaţie în ceea ce priveşte
cât de aproape de rupere se află betonul. Ruperea va avea
loc doar deasupra unei anumite valori limită a eforturilor,
cunoscută ca limita la oboseală sau limita de
suportabilitate.
Schimbările de deformaţie cu numărul de cicluri de
încărcare poate fi descris ca fiind format din trei faze. În
prima fază, care este cea de iniţiere, deformaţia creşte
rapid, dar cu o viteză progresiv descrescătoare odată cu
creşterea numărului de cicluri de încărcare. În faza a doua,
care este faza stabilă, deformaţia creşte aproximativ linear
cu numărul de cicluri. În faza a treia, care reprezintă
instabilitatea, deformaţia creşte cu o viteză progresiv
crescătoare până la ruperea din oboseală.
Deformaţia la rupere din oboseală este mult mai mare
decât în ruperea statică.
 Deformaţia elastică creşte de asemeni progresiv cu
ciclurile.
Betonul se pare că nu are o limită la oboseală. În
general, raportul rezistenţa la oboseală şi rezistenţa statică
nu este independent faţă de raportul apă/ciment, de tipul de
ciment şi de agregat, precum şi de vârsta de încărcare
deoarece aceşti factori afectează şi rezistenţa statică şi cea
la oboseală în acelaşi mod.
Aşa cum rezistenţa creşte cu vârsta, rezistenţa la
oboseală din compresiune sau din încovoiere de asemeni
creşte. Ceea ce este important este faptul că la un număr dat
de cicluri, ruperea din oboseală apare la aceeaşi fracţiune
din rezistenţa ultimă. Trebuie subliniat că pentru un efort
maxim dat, dacă amplitudinea eforturilor descreşte, nu se
mai produce oboseală, ci cu încărcare susţinută care
conduce la cedare din curgere lentă.
Rezistenţa la oboseală depinde de vârsta şi calitatea
betonului, rezistenţa crescând cu acestea.
Rezistenţa la întindere din oboseală reprezintă 0,6 din
rezistenţa la întindere statică.

3.8. Rezistenţele caracteristice şi de calcul ale

betonului
 În conformitate cu SREN1992-2006 rezistenţa la
compresiune este definită de clasa de rezistenţă a acestuia
care reprezintă rezistenţa caracteristică (cu riscul de 5%) pe
cilindru ( f ) sau pe cub, ( f
ck ck , cub ) determinată la 28 de zile.
Caracteristicile de rezistenţă ale betoanelor de
densitate normală, necesare la proiectare, sunt date în
tabelul 1.
Între rezistenţele caracteristice la compresiune pe
cilindri f ck şi rezistenţele medii la compresiune pe cilindrii
f cm şi rezistenţele medii la întindere axială f ctm din tabel
există următoarele relaţii:
f cm  f ck  8 (MPa) (3.44)
f ctm  0,30  f ck2 / 3 pentru clase< C50/60 (3.45)
f ctm  2,12  ln 1  0,1 f cm  pentru clase> C50/60
(3.46)
Rezistenţa caracteristică la întindere axială cu fractilul
de 5%, notată cu f ctk , 0 , 05 respectiv cu fractilul de 95% notată
f ctk , 0, 95 se obţine funcţie de valoarea medie f ctm cu
următoarele relaţii:
f ctk , 0 , 05  0,7  f ctm (3.47)
f ctk , 0 ,95  1,3  f ctm (3.48)
 Rezistenţa la întindere axială f ct se poate stabili
funcţie de rezistenţa la depicare f ct , sp cu relaţia:
f ct  0,9  f ct , sp (3.49)
Rezistenţa medie la întindere din încovoiere ( f ctm , fl )
depinde de rezistenţa medie la întindere axială ( f ctm ) şi de
înălţimea secţiunii transversale (h) conform relaţiei:
f ctm , fl  max 1,6  h / 1000  f ctm ; f ctm  (3.50)
În care h se introduce în mm.
Relaţia (3.50) se poate aplica şi pentru valorile
caracteristice ale rezistenţei la întindere.
Rezistenţele betonului la compresiune f cm (t ) şi
întindere f ctm ,( t ) la o vârstă t şi la o temperatură de 20 0 C
pot fi apreciate cu relaţiile:
f cm ( t )   cc (t )  f cm (3.51)
f ctm (t )    cc (t )  f ctm (3.52)



   28   
t/2

În care:  cc ( t )  exps 1     
t (3.53)
     
 

s- coeficient care depinde de tipul cimentului;

s=0,2 pentru ciment cu rezistenţă superioară şi
întărire rapidă;
s=0,25 pentru ciment normal şi întărire rapidă;
 s=0,38 pentru ciment cu întărire lentă.
t- vârsta betonului în zile;
 1 pentru t  28

  2/3 pentru t  28

Rezistenţele de calcul la compresiune (fcd) şi la

întindere (fctd) se stabilesc cu relaţiile:
 cc f ck
f cd 
c (3.54)
 ct f ctk , 0,05
f ctd 
c (3.55)

Unde:  cc şi  ct sunt coeficienţi care iau în

considerare efectele de lungă durată şi efectele defavorabile
rezultate din modul de aplicare a încărcărilor;
c -coeficientul parţial de siguranţă pentru beton,
 c  1,5 pentru situaţii de proiectare permanente şi
tranzitorii,
 c  1,2 pentru situaţii accidentale.
Coeficientul  variază între 0,8 şi 1,0. În EC2 valoarea
cc

recomandată pentru  şi  este 1,0. Dacă rezistenţa

cc ct

betonului este determinată la o vărstă t>28 zile, valorile  cc

şi  se reduc prin multiplicarea lor cu factorul k  0,85

ct t

Tabelul 1 Caracteristicile de rezistenţă ale betonului de densitate normală

(MPa)
Clasa de C12/15 C16/20 C20/25 C25/30 C30/37 C35/45 C40/50
beton
f ck 12 16 20 25 30 35 40
f ck ,cub 15 20 25 30 37 45 50
f cm 20 24 28 33 38 43 48
f ctm 1,6 1,9 2,2 2,6 2.9 3,2 3,5
f ctk , 0 , 05 1,1 1,3 1,5 1,8 2,0 2,2 2,5
f ctk , 0 , 95 2,0 2,5 2,9 3,3 3,8 4,2 4,6