Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
6. Liturgică
Prezentare istorică:
1
Rânduială:
A. Proscomidia:
Până în sec.VI, ritualul primirii și pregătirii Darurilor avea loc înaintea Liturghiei
credincioșilor, după retragerea catehumenilor; diaconii strângeau darurile în încăperea din
stânga altarului (proscomidiar sau pastoforion), apoi le duceau la altar, unde episcopul le
consacra sau le afierosea ca daruri de jertfă.
Deplasarea ritualului proscomidiei are loc în sec.VI-VII, din cauza slăbirii și
dispariției disciplinei penitențiale și a instituției catehumenatului, precum și din cauza
dezvoltării ritualului proscomidiei. Treptat, binecuvântarea și afierosirea Darurilor nu se
mai săvârșesc la Sf.Masă, ci pe o masă mai mică în stânga, adică proscomidiarul de
astăzi.
1. Ritualul pregătirii liturghisitorilor (închinarea şi sărutarea icoanelor;
îmbrăcarea veşmintelor; spălarea mâinilor; troparul Răscumpăratu-ne-ai pe noi);
2. Binecuvântarea pentru începutul slujbei şi binecuvântarea prescurilor;
3. Ritualul pregătirii agneţului şi al potirului este atestat prima dată în
comentariul liturgic al patriarhului Gherman al Constantinopolului (sec.VIII), și
definitivat în Rânduiala liturgică a patriarhului Filotei al Constantinopolului (sec.XIV);
4. Ritualul scoaterii miridelor (mirida Sfintei Fecioare, miridele pentru cele nouă
cete îngerești, cele trei miride speciale – a episcopului locului, a conducătorilor statului şi
a ctitorilor, miridele pentru vii şi morţi): miridele (= părticele) derivă din pomenirile
nominale ce se făceau inițial în cursul dipticelor, după sfințirea Darurilor; apoi, prin
sec.IV-V, ele se făceau înainte de Anafora, la începutul Liturghiei credincioșilor, după
care s-au mutat odată cu Proscomidia;
5. Tămâierea şi acoperirea Darurilor (disc, potir, ambele vase);
6. Cădirea Darurilor și rugăciunea proscomidiei;
7. Riturile finale (apolisul, cădirea finală cu rostirea troparului: În mormânt cu
trupul...).
B. Liturghia catehumenilor:
1. Enarxa – (Binecuvântarea, ectenia mare [şi două mici],
Antifoanele şi Intrarea Mică) s-a format din sec.VI, ca un adaos înainte de liturghia
catehumenilor, care începea la venirea episcopului (vohodul mic de azi);
a) Ritualul închinării slujitorilor pentru liturghie
b) Binecuvântarea cea mare;
c) Ectenia mare – este partea cea mai veche din Enarxa Liturghiei; inițial era la începutul
Liturghiei credincioșilor; după sec.VI e transferată la începutul Liturghiei catehumenilor;
d) Antifonul I – până în sec.XIV psalmii antifonici (Ps. 91, 92, 94) se foloseau la toate
Liturghiile, fiind cei mai vechi (înainte de sec.VIII
e) Ectenia mică;
f) Antifonul II – cântarea Unule Născut apare din sec.VI (odată cu apariția enarxei), fiind
compusă de împăratul Justinian pentru combaterea ereziei monofizite; rugăciunea
Antifonului II;
g) Ectenia mică;
h) Antifonul III și rugăciunea Antifonului III.
2
2. Vohodul mic (ieşirea preotului cu Sfânta Evanghelie) – înlocuiește și ne
amintește momentul de odinioară al intrării solemne a arhiereului în biserică și în altar.
a) Deschiderea ușilor împărătești;
b) Ieșirea din altar cu Sf. Evanghelie;
c) Închinăciunile din mijlocul bisericii;
d) Reîntoarcerea preotului în altar (Σοφία, Ορθοί – Înțelepciune, drepți);
e) Veniți să ne închinăm...; f) Tropare și condace;
g) Ecfonisul cântării întreit sfinte (Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă înălţăm...);
3
- Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim.
- Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită – avea loc
sărutarea sfântă (a păcii) între credincioși;
f) preotul deschide dvera, zicând: Uşile, uşile, cu înţelepciune să luăm aminte! – aceste
cuvinte erau adresate înainte ostiarilor care păzeau ușile de la intrare;
- Crezul (Crezul e introdus în Liturghie în 471 la Antiohia și în 512 la Constantinopol); în
acest timp preotul ridică Sf. Aer clătinându-l deasupra Darurilor până la Și a înviat a treia
zi, când îl sărută și îl pune deoparte;
3. Împărtăşirea:
a) Rugăciunile de pregătire pentru împărtăşire: Şi să fie milele marelui Dumnezeu...,
ectenia cererilor şi rugăciunea de dinaintea Rugăciunii Domnești (în taină); rugăciunea
„Tatăl nostru” – Rugăciunea Domnească e menționată în Sf.Liturghie în sec.IV, la Sf.
Chiril al Ierusalimului; Pace tuturor... și rugăciunea plecării capetelor cu ecfonisul Cu
harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni...; Rugăciunea dinaintea împărtăşii;
b) Actele manuale pentru pregătirea Sfintei Împărtăşanii: înălţarea sfântului agneţ,
frângerea sfântului agneţ; amestecarea (plinirea) potirului; căldura;
c) Împărtăşirea: slujitorilor (cu părticica HS) și a credincioşilor: Cu frică de Dumnezeu,
cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi...; rugăciunea de mulţumire după împărtăşanie;
la încheierea împărtăşirii credincioşilor, preotul, ţinând cu amândouă mâinile Sfântul
Potir, îi binecuvântează pe credincioşi cu Sfântul Potir şi zice: Mântuieşte, Dumnezeule,
4
poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta, iar strana răspunde: Am văzut lumina cea
adevărată...;
d) Ducerea Sfintelor Daruri la proscomidiar: ...totdeauna, acum şi pururea şi în vecii
vecilor, imnul Să se umple gurile noastre; ectenia de mulțumire pentru împărășanie
(Drepţi, primind dumnezeieştile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cereştile şi de viaţă
făcătoarele, înfricoşătoarele lui Hristos Taine...);
4. Încheierea:
a) Rugăciunea amvonului – este vechea rugăciune a plecării capetelor, când arhiereul
binecuvânta credincioșii care își plecau capetele și treceau fiecare pe sub mâna lui, ieșind
apoi pe rând din biserică la invitația diaconului.
b) Fie numele Domnului binecuvântat...;
c) Rugăciunea potrivirii sfintelor
d) Psalmul 33 – vechi, menționat în Constituțiile apostolice, păstrat numai în Liturghierul
românesc;
e) Binecuvântarea finală (otpustul, apolisul)
f) Miruitul şi împărţirea anafurei – miruitul este de origine nouă, o imitație a ungerii ce se
făcea încă din vechime la sfâșitul Litiei; anafura se dă începând din sec.VI (celor care nu
se împărtășeau) – după unii e o reminiscență a vechilor agape sau mese frățești;
g) Potrivirea sfintelor;
h) Dezbrăcarea veşmintelor şi citirea Rugăciunilor de mulţumire din Rânduiala
împărtăşirii.
Sfintele Taine sunt lucrări văzute, instituite de către Mântuitorul Iisus Hristos,
prin care se împărtăşeşte harul nevăzut al Duhului Sfânt, scopul lor fiind mântuirea şi
sfinţirea credincioșilor.
Scopul Tainelor fiind sfinţirea oamenilor, harul ce se împărtăşeşte prin ele se
numeşte har sfinţitor. Fiecare Taină are un săvârşitor şi un primitor.
Validitatea Tainei nu depinde de vrednicia morală a săvârşitorului, deoarece
principalul şi adevăratul săvârşitor este Iisus Hristos.
Necesitatea Tainelor: Sfintele Taine sunt singurele mijloace de împărtăşire a
harului divin în mod real. Tainele sunt absolut necesare pentru mântuirea şi sfinţirea
credincioşilor.
Numărul Tainelor: şapte. Sf.Scriptură nu precizează nicăieri numărul Tainelor,
dar conţine dovezi despre fiecare Taină în parte. Sf.Tradiție nu precizează numărul
Tainelor, la început noţiunea de Taină în sens restrâns nefiind precis delimitată, prin acest
termen înţelegându-se şi alte lucrări sfinte sau ierurgii.
5
b) Botezul e important deoarece creştinul renaşte la o nouă viaţă în Hristos; Mirungerea e
importantă deoarece întăreşte şi sporeşte în noua viaţă; Euharistia e importantă deoarece
dă creştinului hrana duhovnicească şi arvuna vieţii veşnice prin unirea cu Hristos;
Pocăinţa e importantă deoarece curăţeşte de păcate şi reînnoieşte sufletul creştinului;
Hirotonia, deoarece prin ea creştinul devine preot al lui Hristos; Nunta e importantă
deoarece prin ea creştinul se uneşte pentru convieţuire şi înmulţirea neamului omenesc;
Maslul e important pentru că prin el credinciosul dobândeşte vindecarea de bolile
sufleteşti şi trupeşti, precum şi iertarea de păcate.
c) În plus, prin harul pe care-l revarsă asupra credincioșilor, Sfintele Taine au o
importanță multiplă în viața acestora:
1. În primul rând, prin faptul că harul divin înnoiește, creează din nou ființa
credinciosului, din rob al păcatului făcându-l o făptură nouă în Hristos, conferindu-i
acestuia forțe morale deosebite, care îl fac capabil de o noua viață morală. Față de omul
aflat în robia păcatului.
2. În al doilea rând, dacă creștinul a devenit prin har o faptură nouă în Hristos, el
dobândește nu numai posibilitatea, ci în același timp și obligația de a duce o viață nouă.
3. În al treilea rând, deoarece, atât înainte, cât și după săvârșirea și primirea Sfintelor
Taine, atât săvârșitorul cât și primitorul trebuie să aibă o pregătire trupească și sufletească
corespunzatoare, prin aceasta stimulându-se efortul de ridicare morală a vieții creștinului.
6
îngrijire deosebită ca să crească, tot astfel noul botezat, are nevoie să fie întărit prin noi
daruri spre a crește în noua viață duhovnicească, al cărei început l-a facut Botezul.
- Harul ce se dă prin Mirungere este al creșterii și dezvoltării spirituale a celui botezat, de
aceea, unii Sf. Părinți spun că noul botezat, abia dupa primirea Mirungerii e vrednic să
poarte numele de creștin.
- Prin Mirungere primim darurile Cincizecimii.
7
Instituirea: a fost instituită de Mântuitorul Hristos după Învierea Sa din morţi, atunci
când, arătându-Se Apostolilor, le-a zis: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit
pe voi. Acestea zicând, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt...” (Ioan 20).
Importanța:
- Dacă prin celelalte Taine se împărtășește credincioșilor harul divin, prin Taina
Hirotoniei Hristos se leagă ca subiect de o anumită persoană, consacrând-o într-o treaptă
ierarhică, pentru ca prin ea credincioșii să se poată împărtăși cu celelalte Taine.
- Mai mult decât oricare altă Taină, Hirotonia e Taina coeziunii și unității Bisericii.
- Pentru credincioși, importanța stă în faptul că ei văd în cel hirotonit pe unsul Domnului,
pe părintele lor duhovnicesc de care trebuie să asculte și să-l urmeze în calitate de iconom
al tainelor lui Dumnezeu și slujitor al lui Iisus Hristos (1 Cor.4).
6. SFÂNTA TAINĂ A CUNUNIEI e Taina prin care un bărbat şi o femeie, care s-au
hotărât în mod liber să trăiască împreună întreaga lor viaţă, în scopul de a se ajuta
reciproc,(şi duhovniceşte) de a se feri de desfrânare și de a naşte copii, a-i creşte și a-i
educa, primesc, prin rugăciunile preotului, harul divin care sfinţeşte legătura lor şi îi ajută
la împlinirea scopului ei.
Instituită de Dumnezeu în rai, căsătoria a fost ridicată de Mântuitorul la rangul de Taină
(nunta din Cana Galileii), prin ea revărsându-se harul divin asupra celor ce se casatoresc,
această legătură fiind făcută după asemănarea legăturii dintre Hristos și Biserică