Baltagul

de Mihail Sadoveanu

Baltagul preia nucleul epic al baladei Mioriţa, pe care-l dezvoltă într-o

naraţiune densă, având în centrul ei tema căutării şi a cunoaşterii adevărului. Îşi
plasează acţiunea la începutul secolului al XX-lea, după 1924, când s-a produs
schimbarea calendarului, la confluenţa dintre lumea patriarhală a satului
moldovenesc de munte şi universul oraşului invadat de elementele civilizaţiei
moderne (trenul, telefonul, instituţii administrative etc.). Evenimentele se
desfăşoară de toamna, când Nechifor pleacă la Dorna să cumpere oi, până
primăvara, când Vitoria îi descoperă trupul neînsufleţit. Acesta este timpul
concret, dar lumea arhaică a păstorilor trăieşte, de fapt, şi într-o durată mitică,
într-o permanenţă, măsurabilă în rotaţia anotimpurilor şi a sărbătorilor
religioase. Spaţiul acţiunii este circumscris de drumul celor doi: Măgura
Tarcăului, Călugăreni, Fărcaşa, Borca, Cuci, Dorna, Bistriţa, Suha, Sabasa.
Transhumanta presupune un spaţiu vast, cuprinzând ţinuturi de munte (zona
Dornelor) şi de câmpie (bălţile Jijiei).
Acţiunea, derulată pe parcursul a 16 capitole, este lineară, dar există mai multe
planuri narative: unul retrospectiv, trecut, în care Vitoria rememorează
întâmplări ale vieţii de familie, şi unul prezent, ramificat şi el în funcţie de
drumul şi întâmplările prin care trece eroina. Secvenţele narative sunt legate
prin înlănţuire şi prin alternanţă. În expoziţiune, naratorul prezintă o povestire
despre firea muntenilor, dăruiţi de Dumnezeu cu o „inimă uşoară”, cu
exuberanţă şi bucurie de a trăi, în ciuda vieţii aspre pe care sunt nevoiţi să o
ducă. Povestea, spusă de Nechifor Lipan la „cumetrii şi nunţi”, are rolul de
caracteriza, la modul general, lumea oierilor, de a preciza spaţiul întâmplărilor
şi de a impune figura unui personaj - Nechifor - care se va dovedi erou absent în
cuprinsul romanului. Intriga este determinată de întârzierea neobişnuită a lui
Nechifor Lipan, plecat de acasă către Dorna să cumpere nişte oi: „Nechifor
Lipan plecase de-acasă după nişte oi, la Dorna, ş-acu Sfântu-Andrei era aproape
şi el încă nu se întorsese”.

În desfăşurarea acţiunii, Vitoria, soţia lui Nechifor, ghidată de semne, de

presimţiri negre şi de vise rău prevestitoare (Nechifor îi apăruse „călare, cu
spatele întors cătră ea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape”, iar altă dată l-a
visat trecând „o apă neagră”), caută răspunsuri la preotul satului, părintele
Dănilă, dar şi la vrăjitoare, la baba Maranda. Amândoi îi spun că soţul ei se va
întoarce; baba Maranda o încredinţează că Nechifor s-a oprit la o altă femeie.
Nechifor era într-adevăr petrecăreţ şi nestatornic uneori, ceea ce stârnea gelozia
aprigă a femeii, dar Vitoria ştia că este iubită şi că soţul ei se întoarce mereu la
ea „ca la apa cea bună”. De aceea nu poate crede că întârzierea lui se datorează
vreunor ochi verzi care i-au aţinut calea, aşa cum îi spune baba Maranda.

Călăuzită deci de intuiţie şi cunoscându-şi bine bărbatul, Vitoria este convinsă

că acestuia i s-a întâmplat ceva rău: „bănuiala care intrase într-însa era un
vierme neadormit”. Ea face un ritual de purificare, posteşte 12 vineri, merge să
se închine la icoana Sfintei Ana, îşi cheamă băiatul, pe Gheorghiţă, şi el plecat
cu oile în balta Jijiei, o trimite pe Minodora la mănăstirea Văratic şi îşi
rânduieşte gospodăria. Face un drum la Piatra-Neamţ pentru a cere autorităţilor
să investigheze dispariţia soţului. Neavând încredere că oamenii legii o pot
ajuta, hotărăşte să plece în căutarea lui Nechifor, împreună cu Gheorghiţă,
căruia pune să i se făurească un baltag nou. Cei doi pleacă la drum la sfârşitul
iernii.

Vitoria reface cu răbdare şi inteligenţă traseul soţului său, poposind din crâşmă
în crâşmă şi din han în han, întrebând pretutindeni, ajutată mereu de semnele
naturii în care ea credea cu tărie. Aşa află, la Vatra Dornei, că Nechifor a
cumpărat toate oile de vânzare şi că alţi doi ciobani s-au învoit cu Lipan să le
dea şi lor o sută de oi. Femeia află că între Suha şi Sabasa au fost văzuţi trei
oieri, iar apoi numai doi. Între timp, îl găseşte în curtea unui gospodar pe Lupu,
câinele lui Nechifor. Momentul în care, cu ajutorul câinelui, descoperă într-o
râpă, la „crucea Talienilor”, osemintele bărbatului dispărut pe care îl strigă, cu
durere, pe numele de botez, Gheorghiţă, constituie punctul culminant al
romanului.

Vitoria anunţă autorităţile şi apoi îşi îndeplineşte datoria creştinească faţă de

Nechifor, înmormântându-l. Deznodământul este reprezentat de scena finală a
romanului. La praznic, îi invită şi pe cei doi ciobani care îl însoţiseră pe
bărbatul ei, Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui. Cu o siguranţă uimitoare, femeia
începe să povestească desfăşurarea asasinatului, luând drept pretext interesul
pentru baltagul lui Bogza care „ştie mai multe”. Vitoria prezintă în amănunt
fapta vinovaţilor, crima lui Calistrat Bogza şi complicitatea lui Ilie Cuţui: „Eu
n-am fost faţă, dar ştiu. Mi-a spus Lipan, cât am stat cu dânsul, atâtea nopţi, în
râpă”.

Ieşindu-şi din fire, Bogza se repede asupra lui Gheorghiţă, dar este lovit de băiat
chiar cu arma pătată de sângele lui Nechifor şi, atacat de câinele Lupu, moare,
nu înainte de a recunoaşte că este vinovat. Dezvăluie, de asemenea, motivul
crimei, luarea oilor lui Nechifor. Ilie Cuţui îşi recunoaşte şi el fapta şi este
arestat de jandarmi. Romanul se încheie cu replica Vitoriei, care decide să plece
acasă după parastasul de trei zile, „să luăm de coadă toate câte-am lăsat”,
urmând să revină la Suha după patruzeci de zile, să o aducă pe Minodora la
mormântul tatălui ei, după cum se cuvine, şi să facă toate cele rânduite. Viaţa
reintră în făgaşul firesc, după ce armonia morală a universului a fost restabilită
prin descoperirea adevărului şi pedepsirea vinovaţilor.

Modul de expunere dominant este naraţiunea, ca în orice operă epică, dar ea se

îmbină măiestrit cu descrierea, cu dialogul şi cu monologul interior. Secvenţele
narative sunt înlănţuite, pentru că naratorul obiectiv urmăreşte în primul rând
reconstituirea treptată a întâmplărilor, prin. „strângerea cercului” în jurul celor
vinovaţi de moartea lui Nechifor. Descrierile au în vedere elementele peisajului,
oamenii şi obiceiurile lor. Dialogul tensionează acţiunea, îi dă un plus de
dinamism sau evidenţiază trăsăturile de caracter ale personajelor. Monologul
interior pune în lumină zbuciumul sufletesc al Vitoriei Lipan, preocupările şi
grijile ei permanente.

O trăsătură specifică romanului şi prezentă şi în Baltagul este numărul mare de

personaje. Astfel, există personaje principale, Vitoria şi Nechifor Lipan, al cărui
chip se reconstituie in absentia, dar extrem de pregnant; personaje secundare:
Gheorghiţă, Minodora, preotul Dănilă, baba Maranda, Calistrat Bogza, Ilie
Cuţui; personaje episodice: moş Pricop, Iorgu Vasiliu - cârciumarul satului,
negustorul David, baciul Alexa, funcţionarii de la prefectură etc. Indiferent de
locul pe care îl ocupă în operă, aceste personaje au o importanţă deosebită în
desfăşurarea evenimentelor, deoarece contribuie fiecare în felul său la
descoperirea adevărului. De asemenea, ele conturează două lumi: „cea de sus”,
arhaică şi tradiţională, şi „cea de jos”, unde munteanca întâlneşte alte reguli
decât cele cunoscute de ea.
„Romanul unui suflet de munteanca” (Perpessicius), Baltagul construieşte un
personaj feminin de o forţă impresionantă. Ea este conturată atât prin
modalităţile clasice de caracterizare, directă şi indirectă, cât şi prin analiză
psihologică şi introspecţie. Pe lângă caracterizarea directă şi indirectă, apare şi
autocaracterizarea. Deşi folosit rar, acest mijloc de caracterizare ajută şi el la
individualizarea personajului complex al Vitoriei Lipan. De exemplu, felul ei de
a vorbi dovedeşte o inteligenţă nativă şi intuiţie: „Eu te cetesc pe tine, măcar că
nu ştiu carte”, îi spune lui Gheorghiţă, care crede despre ea că este o
„fărmăcătoare” pentru că poate să-i afle, datorită experienţei, gândurile
nerostite.
Vitoria Lipan este reprezentativă pentru comunitatea din care face parte.
Oamenii din sat îi spun, simplu, „nevastă”, identificând-o prin rolul ei social, iar
cei din afară îi spun „munteanca”, caraterizând-o în raport cu originea sa, cu
vestimentaţia şi cu obiceiurile pe care le are. Mamă a doi copii, ea este cea care
are grija gospodăriei în absenţa bărbatului. Toată acţiunea sa, căutarea tenace a
celui dispărut, este declanşată de simţul dreptăţii şi al adevărului: convinsă că
Nechifor a fost ucis, ea crede cu tărie în necesitatea împlinirii judecăţii după
legea nescrisă.

Aşteptarea zadarnică a soţului plecat o face pe Vitoria bănuitoare. Presimţirile

sumbre îi sunt întărite de vise şi „semne”. Drumurile la preot, la vrăjitoare sau
la icoana Sfintei Ana fixează pe de o parte personajul în lumea tradiţională a
satului românesc ca spaţiu mitic şi magic, al credinţelor creştine şi precreştine,
iar pe de altă parte pun în evidenţă frământarea crescândă a femeii. Certitudinea
- „avea într-însa ştirea morţii lui Lipan şi crâncenă durere”, notează naratorul -
o face să acţioneze cu calm şi cu o voinţă de fier, cu tenacitate şi cu inteligenţă.

Pragmatică şi ordonată, îşi organizează gospodăria, trimite jalba către stăpânire,

pune să se facă un baltag pe care preotul îl sfinţeşte, o duce pe Minodora la
mănăstire, vinde produse „cu iscusinţă de negustor”, face rost de bani şi pleacă
la drum însoţită de Gheorghiţă. În călătoria spre Dorna dovedeşte spirit de
observaţie, logică (chestionează oamenii cu abilitate, fără a-şi destăinui scopul
şi ascunzându-şi necazul) şi talent în a-şi găsi ajutoare. Atitudinea generală a
Vitoriei arată un om mândru. Stăpânirea de sine cedează în două momente: când
descoperă rămăşiţele soţului ei şi la praznicul de după înmormântare, dar
munteanca îşi înfrânge repede slăbiciunea şi împlineşte cele de cuviinţă.

Vitoria este un personaj tipologic, conturat în linii ferme; trăsăturile ei sunt

caracteristice lumii arhaice descrise de Sadoveanu. Personaj absent, caracterizat
din amintirile celorlalţi, Nechifor Lipan este eroul în jurul căruia se desfăşoară
întreaga acţiune a romanului. Dispariţia sa reprezintă cauza declanşării
conflictului. Portretul său fizic este prezentat sumar, în mod direct de către
narator: „La mustaţa aceea neagră şi la ochii aceia cu sprâncene aplecate şi la
toată înfăţişarea lui îndesată şi spătoasă Vitoria se uita ascuţit şi cu îndârjire,
căci era dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani”. Relaţia specială dintre cei
doi soţi, iubirea lor nestinsă, o determină pe Vitoria să plece în căutarea lui,
presimţind că ceva este în neregulă.

Trăsăturile lui Nechifor sunt evidenţiate prin evocare, de la felul specific

ciobanilor în care era îmbrăcat (purta căciulă brumărie, cojoc de miel negru,
până la genunchi, şi botfori) până la trăsături de caracter. Bărbat curajos,
călătorea noaptea şi nu se temea de răufăcători, căci se ştia cinstit. Moş Pricop
afirmă despre el că era „vrednic român, numai nu-mi plăcea că se ducea la drum
asupra nopţii”. Toţi oamenii care şi-l amintesc au numai cuvinte de laudă despre
el: era generos şi-i plăcea să cinstească un pahar cu călătorii.

Oier vrednic şi priceput, a avut întotdeauna stâne bine rânduite şi ciobani

ascultători, astfel că îşi vindea produsele până departe, în „târguri cu nume
ciudate”. Anecdota pe care Nechifor o spunea la petreceri îl caracterizează şi ea,
ca pe orice locuitor al muntelui: oameni dârji, muncitori, cu o viaţă dură, dar
generoşi şi bogaţi sufleteşte. În pofida destinului crud şi nedrept, Vitoria (formă
populară de la Victoria) şi Nechifor (de la cuvintele greceşti Nike-phoros,
„purtător de victorie”) alcătuiesc un cuplu care simbolizează, chiar şi prin
numele lor, triumful iubirii asupra tragismului existenţei şi asupra răului din
oameni.
Gheorghiţă, al cărui nume înseamnă de asemenea „cel victorios”, fiind numele
sfântului care a biruit balaurul, dar şi numele adevărat al tatălui său, parcurge un
drum iniţiatic, de la adolescenţă la maturitate. Călătoria alături de Vitoria îl
responsabilizează, îl face să înţeleagă că pentru el ,jucăriile au stat” şi că el a
devenit bărbatul familiei, capabil să rostuiască moştenirea paternă. Este priceput
la meşteşugul oilor, ca şi tatăl său, are ştiinţă de carte (scrie oile în condică, spre
mirarea baciului Alexa), se dovedeşte curajos şi trece cu bine încercarea
Infernului, veghea din râpă la osemintele lui Nechifor, când plânge ca un copil,
îi e frică, dar rezistă vorbind cu singurele vietăţi din preajmă, calul şi câinele
Lupu.

Gheorghiţă înfăptuieşte dreapta judecată şi-l pedepseşte pe ucigaşul tatălui său,

lovindu-l simbolic cu baltagul. Este foarte important faptul că arma cu care-l
loveşte pe Bogza este arma criminalului, baltagul sfinţit al băiatului rămânând
curat. De asemenea, câinele este cel care îl ucide cu adevărat pe asasin şi preia
în acest fel impuritatea gestului sacrificial, absolvindu-l pe Gheorghiţă de
păcatul unui omor, chiar justificat. Gheorghiţă poate intra astfel cu conştiinţa
împăcată într-o nouă etapă a existenţei sale. Titlul romanului evidenţiază
simbolic arma sacră. Baltagul este labrys-ul, securea dublă cu care Minotaurul a
fost doborât, nume din care unii cercetători cred că derivă însăşi denumirea de
„labirint”. Baltagul este armă a omorului şi armă a înfăptuirii judecăţii, a
restabilirii armoniei în lumea tulburată de crimă.
Prin intermediul acţiunii şi al personajelor, Sadoveanu oferă o imagine amplă şi
profundă a vieţii, aspect ce ilustrează o altă trăsătură specifică a romanului.
Astfel, Baltagul zugrăveşte modul de viaţă patriarhal al ţăranilor de la munte,
unde obiceiurile şi tradiţiile sunt păstrate cu sfinţenie, înfăţişează datinile legate
de momentele cruciale ale existenţei (naşterea, nunta, moartea), dar şi lumea
oraşului din perioada de la începutul secolului al XX-lea. Valoarea romanului
este sporită şi de concizia şi dinamismul acţiunii, precum şi de armonia
compoziţiei, ilustrând în mod strălucit specia literară pe care o reprezintă.