5.

REPERE DIN STRUCTURĂ CARE INFLUENŢEAZĂ

STAREA TEHNICĂ GENERALĂ A PODULUI
Este evident faptul că, deteriorarea anumitor elemente constitutive ale structurii,
poate influenţa într-o măsură mai accentuată starea tehnică generală şi siguranţa în
exploatare a podului, comparativ cu deteriorarea altor elemente, a căror consecinţe ar fi
mult mai reduse.
În acest capitol se prezintă câteva din reperele elementelor şi ale structurii, a căror
deteriorare sau nefuncţionare, poate avea consecinţe grave asupra stării tehnice a podului
sau chiar efect în lanţ asupra elementelor conexe, fenomenul tinzând să primească un
caracter ”catastrofal”.

5.1. CALEA PODURILOR FEROVIARE

Calea fiind primul element supus acţiunii dinamice a convoiului, modul de alcătuire
şi starea acesteia determină în mare măsură comportarea structurii de rezistenţă a podului
în decursul exploatării.
Alcătuirea căii podului a suferit transformări în decursul dezvoltării construcţiei de
poduri, primele soluţii fiind cele folosite la calea curentă, adică şinele montate pe traverse,
care reazemă direct pe grinzile principale sau pe lonjeroni, soluţie denumită “cale
deschisă”. Ulterior apare soluţia de “cale pe pat de balast”, iar pentru deschideri mari,
unde greutatea căii devine hotărâtoare la dimensionarea structurii de rezistenţă a podului,
se adoptă soluţia de “prindere directă” a şinei pe elementele de rezistenţă ale podului.
Şinele utilizate în traficul feroviar sunt, cele de tip 49 (pe cale de înlocuire totală),
60, 65, 75.
Prinderea corectă a şinelor de tablier presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:
• să realizeze o transmitere centrică a încărcărilor;
• să permită o deplasare longitudinală a şinei;
• să împiedice ridicarea şinei de pe tablier;
• să permită corectarea niveletei.
Aceste condiţii nu sunt respectate în toate cazurile, aşa cum va rezulta din
prezentarea soluţiilor de prindere a şinei.

A. Calea deschisă

Prinderea şinelor pe traverse care reazemă pe lonjeroni sau direct pe grinzile

principale, denumită “cale deschisă” prezintă anumite avantaje, cum ar fi următoarele:
- permite accesul spre elementele de rezistenţă ale podului şi urmărirea
comportării în timp a acestora;
- elementele de rezistenţă sunt aerisite, acţiunea corozivă a mediului fiind mai
redusă;
- sub circulaţie, datorită trepidaţiilor, calea se autocurăţă;
- face posibilă inspectarea structurii de rezistentă a podului (lonjeroni, antretoaze,
grinzi principale).
Această soluţie prezintă şi unele dezavantaje şi anume:
- elasticitatea căii pe pod este mai redusă comparativ cu a celei din linia curentă;

107
 - permite căderea sub pod a unor materiale aflate în vagoane (pietriş, minereuri
etc.), motiv pentru care este interzis acest tip de cale în cazul podurilor din oraşe
sau peste râuri navigabile (din motive de securitate şi protecţia mediului).
Calea deschisă pe traverse de lemn, denumită şi soluţia clasică, este cea mai des
întâlnită la podurile de cale ferată din ţara noastră. Traversele având secţiunea 20/20,
20/24, 22/24, 24/24 cm şi lungimea de 2.50 m sunt confecţionate din lemn de esenţă tare
şi se dispun la distanţe interax ≤ 600 mm (lumina să nu depăşească 400 mm).

Traversele pot fi aşezate direct pe talpa superioară a lonjeronilor, în această

variantă de rezemare, lonjeronii se aşează în mod obişnuit la distanţa de 1800 mm interax
pentru a conferi elasticitate căii.

Fixarea traverselor pe talpa lonjeronilor se face cu corniere L 80x120x10 (cu aripa

mare pe verticală), care se prind de lonjeroni cu şuruburi sau cu cordoane de sudură, iar
de traversă cu unul sau două şuruburi, figura 5.1.

Fig. 5.1. Prinderea traverselor de lonjeroni

Această modalitate de prindere nu îndeplineşte primele două condiţii menţionate

anterior, cu privire la prinderea corectă a şinelor.
Pentru transmiterea centrică a reacţiunii traverselor în axul lonjeronilor şi pentru a
permite lunecarea în lung a căii s-au conceput dispozitive şi sisteme de rezemare speciale
ca:

• Sistemul W.P. (B.D. WUPPERTAL)

Este alcătuit dintr-o piesă

de centrare, prevăzută cu un şanţ
longitudinal şi un papuc care se
fixează pe traversă, figura 5.2.

Fig. 5.2. Sistemul de rezemare W.P

108
 • Sistemul de prindere A (Altona)

Se compune din două părţi (fig. 5.3.):

- sistemul de centrare;
- sistemul de fixare a traversei, care
împiedică deplasarea laterală şi ridicarea
traversei.

Fig. 5.3. Sistemul de rezemare A

• Sistemul de rezemare MN (Munchen), figura 5.4

Sistemul asigură transmiterea centrică a reacţiunii, împiedică deplasarea laterală şi
ridicarea traversei, şi în plus, la partea superioară, are prevăzut şi dispozitivul de ghidare a
roţii deraiate.

Fig. 5.4. Sistemul de rezemare MN

La podurile în curbă pentru realizarea supraînălţării se poate adopta soluţia în care

se introduce între traversă şi longrina glisieră o piesă specială (“papuc”), figura 5.5.

Fig. 5.5. Piesă specială pentru fixarea traversei la podurile în curbă

109
Observaţii:
• Normele actuale prescriu pentru calea pe traverse, ca şinele să fie sudate continuu pe pod,
primul rost trebuind să fie situat pe terasamente, la cel puţin 4 m în spatele zidului de gardă (fig.
5.6.). În acest caz se recomandă să se asigure deplasarea şinelor în lungul podului independent
de deplasarea structurii. Această prevedere rezultă din considerentul că şina, solicitată la
încovoiere din convoi, să nu acumuleze şi eforturi care ar rezulta din conlucrarea cu deformaţia
structurii provenită din diferenţa de variaţii de temperatură sau din deformaţia generală a
podului.
• Deplasarea longitudinală a traverselor pe structura de rezistenţă poate fi limitată sau liberă;
alegerea tipului de rezemare depinde de factori ca:
- condiţiile de rezemare generală a podului;
- numărul şi mărimea deschiderilor;
- poziţia aparatelor de reazem fixe şi mobile etc.
• La căile ferate electrificate, traversele vor fi izolate electric, astfel încât să nu ducă la contact cu
suprastructura de rezistenţă metalică.

Fig. 5.6. Dispozitivul de contraşine pentru ghidarea pe pod

a vehiculelor deraiate şi poziţionarea rostului între şine

B. Calea în cuvă de balast (calea închisă)

Soluţia de cale în cuvă de balast prezintă următoarele avantaje:

- elasticitatea căii pe pod este aceeaşi cu cea a căii curente;
- pozarea traverselor pe pod se face ca în linia curentă;
- se pot folosi traverse din beton armat, ca la calea curentă;
- repartizarea uniformă a încărcărilor pe structura de rezistenţă;
- permite mecanizarea lucrărilor de întreţinere;
- se atenuează zgomotul la trecerea convoiului;
- se îmbunătăţeşte comportarea la oboseală a structurii.
În acelaşi timp, soluţia în cuvă de balast prezintă câteva dezavantaje şi anume:
- datorită balastului, creşte greutatea permanentă a tablierului cu cca. 2…3 t/m;
- creşte înălţimea de construcţie cu cca. 300…350 mm, comparativ cu soluţia
“cale deschisă”;
- trebuie luate măsuri pentru scurgerea apelor din cuvă şi de protejare
anticorozivă sau hidrofugă corespunzătoare a acesteia.
Grosimea stratului de balast este de minimum 20 cm sub talpa traversei (35-40 cm
după normele germane).
În figura 5.7 sunt prezentate exemple de secţiuni transversale prin tabliere având
calea în cuvă de balast, cuva fiind realizată fie în soluţie metalică, fie din beton armat
(eventual beton precomprimat).
Trebuie subliniat faptul că, în cazul adoptării soluţiei de cale în cuvă de balast, o
atenţie deosebită se va acorda rezolvării corespunzătoare a scurgerii apelor pluviale din

110
cuvă, precum şi a protecţiei anticorozive a cuvei metalice, respectiv a sistemului de
hidroizolaţie în cazul cuvelor din beton.
Pâlniile gurilor de scurgere se vor prevedea cu prelungitoare din ţeavă PVC sau
tablă, care să permită evacuarea apelor meteorice sub intradosul structurii, sau să fie
dirijate prin jgheaburi şi conducte de evacuare în albie (sau dacă este cazul în sistemul de
canalizare).

Tablier pe grinzi cu inimă plină

cu calea în cuvă de balast

Tabliere cu calea în cuvă de balast cu grinzi principale înclinate

Tablier cu calea în cuvă

de balast şi antretoaze dese

Tablier cheson calea sus

111
 Tablier pe grinzi
cheson cu calea în
cuvă de balast

Podul de cale ferată

dublă peste râul Werra

Fig. 5.7. Tabliere cu calea în cuvă de balast

C. Calea cu prindere directă a şinei (calea fără traverse)

Soluţia de aşezare directă a şinei pe elementele de rezistenţă metalice sau din

beton armat prezintă câteva avantaje şi anume:
- se reduce greutatea proprie a structurii (implicit o reducere a consumului de
oţel), nefiind necesare traversele sau patul de balast;
- se reduce înălţimea de construcţie cu cca. 20-25 cm (cu înălţimea traverselor);
- se economiseşte materialul lemnos pentru traverse.
Soluţia nu a cunoscut o foarte largă utilizare datorită unor dezavantaje dintre care
pot fi menţionate următoarele:
- rigiditatea mare a căii (chiar prin interpunerea unui strat amortizor din cauciuc
sau material sintetic);
- şocul acţiunilor dinamice a convoaielor conduce la apariţia unor defecte în
elementele de prindere şi în elementele de rezistenţă a podului;

112
 - necesitatea execuţiei cu precizie a tablierului pentru realizarea niveletei corecte;
- necesitatea strictei centrări a pozării şinei pe nervura longitudinală a plăcii
ortotrope (orice abatere conducând la apariţia fenomenului de oboseală în tola
metalică şi la fisurarea ei);
- sistemul este zgomotos la rulajul trenurilor, ceea ce îl face impropriu pentru
zone urbane;
- corectarea ulterioară a niveletei este greoaie.
În figura 5.8 se prezintă două soluţii de prindere directă a şinei de tola metalică.

Fig. 5.8. Detalii de prindere directă a şinei: a) rezemarea şinei pe placă metalică în
soluţie curentă; b) soluţie elastică de prindere a căii pe placă metalică

5.2. COMPENSATORI DE CALE. DISPOZITIVE

PENTRU GHIDAREA ROŢILOR DERAIATE

5.2.1. Compensatori de cale

Aşa cum s-a arătat în paragraful anterior, prin soluţia adoptată în construcţia căii se
urmăreşte evitarea suprasolicitării şinei prin suprapunerea eforturilor din convoi cu cele
rezultate din variaţia de temperatură şi din conlucrarea cu deformaţia generală a
tablierului.
La podurile cu cale deschisă prin adoptarea dispozitivelor de rezemare care permit
deplasarea în lung, rezultă diferenţe de alungiri sau scurtări ale şinei faţă de
suprastructura podului, diferenţe care trebuie preluate prin dispozitive speciale numite
compensatori de cale.

113
 În figura 5.9 se prezintă schema de principiu al unui compensator de cale (utilizat la
noile poduri dunărene), iar în figura 5.10 sunt prezentate detaliile constructive ale
compensatorului.

Fig. 5.9. Modul de lucru al compensatorului de cale

Fig. 5.10. Detaliu de realizare al compensatorului de cale (detaliu A)

Lungimea compensatorului se stabileşte în funcţie de următorii parametri:

- deformaţia structurii din variaţia de temperatură (pentru un ecart de temperatură
de 70º C, cuprins între -30º C; +40º C );
- variaţia deformaţiei şinei, datorită diferenţei de temperatură între şine şi
structura de rezistenţă;
- deplasările şinei sub acţiunea convoiului (din frânare sau accelerare);
- curgerea lentă şi contracţia betonului, la structurile de beton armat.
Amplasarea compensatorului de cale depinde de tipul căii, de lungimea şi numărul
deschiderilor, de poziţia aparatelor de reazem fixe şi mobile; în general compensatorii se
dispun în dreptul aparatelor de reazem mobile (partea fixă pe terasamente, iar partea
mobilă pe tablier).

Compensatorul de cale se introduce ţinând cont de următoarele criterii:

Poduri cu calea deschisă:
- pentru L> 15 m - în cazul căii cu traverse prinse fix de suprastructură;
- pentru L>100 m - în cazul căii cu traverse fixate cu dispozitive ce permit
deplasări în lung.
Poduri cu calea închisă (cuvă de balast)
- pentru L>60 m - în cazul structurilor metalice;
- pentru L>90 m - în cazul structurilor din beton armat.

114
Observaţie: Pentru structurile cu mai multe deschideri, L reprezintă distanţa de la reazemul fix până la
capătul compensatorului.

În figura 5.11 se prezintă două soluţii pentru dispunerea compensatorilor de cale

pentru un pod cu 3 deschideri, având calea deplasabilă în lung. În soluţia din figura 5.11.a,
compensatorul este plasat corect, cu partea fixă pe culeea B, în dreptul aparatului de
reazem mobil, iar lungimea compensatorului se va calcula la lB-lS. În figura 5.11.b,
compensatorul este plasat incorect, cu partea fixă pe culeea A, în dreptul aparatului de
reazem fix, lungimea compensatorului trebuind să fie calculată la alungirea lB+lS.

Fig. 5.11. Dispunerea compensatorului de cale:

a) compensator plasat corect; b) compensator plasat incorect

5.2.2. Dispozitive pentru ghidarea roţilor deraiate

Dispozitivele pentru ghidarea roţilor deraiate se prevăd în următoarele cazuri:
- pentru L>10 m - la podurile în aliniament;
- pentru L> 5 m - la podurile în curbă.
Dispozitivele se aşează la 16…25 cm de faţa interioară a ciupercii şinei, iar faţa
superioară a contraşinei poate depăşi cu maxim 3 cm faţa superioară a ciupercii şinei, dar
nu va fi plasată sub nivelul şinei.

115
 Dispozitivele de ghidare se prelungesc dincolo de capetele podului cu 20m (fig.
5.12), iar extremităţile contraşinelor se îndoaie în plan vertical, se îmbină între ele şi
pătrund în balast sub nivelul de pe terasament.

Fig. 5.12. Amplasarea dispozitivelor de ghidare

În figura 5.13. sunt prezentate diverse soluţii pentru realizarea dispozitivelor de

ghidare a roţilor deraiate.

Fig. 5.13. Soluţii pentru realizarea dispozitivelor de ghidare

În figura 5.14 se prezintă dispozitivul de ghidare în funcţiune, oprind roţile convoiului

de la deraiere prin crearea unor şanţuri între şina curentă şi elementele de ghidare.

Fig. 5.14. Funcţionarea dispozitivului de ghidare

116
 Deraiere pe pod

5.3. APARATE DE REAZEM

Tablierele metalice reazemă pe infrastructuri prin intermediul aparatelor de reazem
în care se dezvoltă reacţiuni egale şi de semn contrar acţiunilor din tablier, respectiv:
- gravitaţionale, din greutatea proprie şi a convoaielor, Rv;
- orizontale transversale, din acţiunea vântului, forţa de şerpuire şi forţa
centrifugă, ROT;
- orizontale longitudinale, din frânare, ROL.
Sub acţiunea acestor forţe (după cele 3 direcţii normale în spaţiu), tablierul are
tendinţa să se deplaseze; un aparat de reazem care împiedică deplasările după toate
direcţiile se numeşte „aparat de reazem fix”.
Sub acţiunea variaţiilor de temperatură, tablierul îşi modifică volumul, cea mai
importanţa modificare geometrică fiind cea de lungime – alungire sau scurtare. Tablierul
fiind fixat la un capăt, va trebui să i se asigure posibilitatea de deplasare în lung, în caz
contrar, prin împiedicarea acestor deformaţii, se dezvoltă eforturi suplimentare în structuri.
Aparatul de reazem care asigură deplasarea tablierului după o direcţie se numeşte mobil,
după direcţia respectivă.
Tablierul se deformează de asemenea sub acţiunile gravitaţionale şi utile, aceste
deformaţii manifestându-se în dreptul aparatelor de reazem prin deplasări şi rotiri, iar
aparatele de reazem care permit rotirea se numesc articulaţii.
În figura 5.15 sunt prezentate schematic tipurile de aparate de reazem şi modul de
amplasare al acestora la un tablier cu o singură deschidere, în aliniament sau în cazul
unui pod în curbă.

117
 Fig. 5.15. Tipuri de aparate de reazem şi modul de amplasare

La podurile C.F. şi de şosea, care au lungimea mult mai mare în raport cu lăţimea,
deformaţia transversală a tablierului se neglijează şi, în acest caz, se prevăd aparate de
reazem cu deplasare liberă numai după direcţia longitudinală.

Aparate de reazem metalice (din oţel turnat)

Aparatele de reazem din oţel turnat (conform STAS 4031-74) erau fabricate sub
formă de nouă tipuri – I...IX, din care tipurile III şi IV , realizate în două variante, A şi B.
Aparatele de reazem sunt fixe şi mobile, aparatele de acelaşi tip (fixe şi mobile)
având aceeaşi înălţime.
Domeniul de utilizare al aparatelor de rezeme este dat în tabelul 5.1.

Tabelul 5.1
Domeniul de utilizare Tip aparat de reazem
Deschideri până la 10 m I
Grinzi cu un perete II, III A, III B, IV A
Grinzi cu perete dublu IV B, V...IX

La podurile calculate în metoda rezistenţelor admisibile (M.R.A), alegerea tipului de

aparat de reazem se realiza în funcţie de reacţiunea maximă pe aparatul de reazem, în
ipoteza I-a de acţiuni, Rv, tabelul 5.2, fiind efectuate verificările pieselor care alcătuiesc
aparatul de reazem.

Tabelul 5.2
Reacţiunea verticală maximă admisă Rv în gruparea I-a de acţiuni
Tipul
aparatului
I II III A III B IV B IV B V VI VII VIII IX
de
reazem
Rv [kN] 790 1030 1280 1650 1800 1800 2290 2740 3080 3570 4200

În figura 5.16 sunt prezentate aparate de reazem din categoria aparatelor care s-au
folosit la podurile executate înainte cu cca. 50 ani.

118
 Fig. 5.16. Aparate de reazem de tip vechi:
a)- aparat de reazem fix din oţel cu balancier şi bulon de articulaţie;
b)- aparat de reazem mobil cu pendul;
c)- aparat de reazem mobil cu cărucior de rulouri

În figura 5.17 sunt prezentate aparate de reazem din oţel turnat, fix şi mobil, la care
deplasarea longitudinală se realizează prin lunecare (aparate tip I).

Fig. 5.17. Aparate de reazem din oţel turnat tangenţiale (tip I): a) aparat fix; b) aparat mobil

În figura 5.18 sunt prezentate aparate de reazem din oţel turnat, cel fix cu balancier,
iar cel mobil cu rulouri, la care deplasarea longitudinală se realizează prin rostogolire (tip
II...IX).

Fig. 5.18. Aparate de reazem din oţel turnat:

a) aparat fix cu balancier; b) aparat mobil cu rulouri

119
 Deplasarea tablierului se stabileşte în funcţie de alungirea dată de variaţia de
temperatură Δ t şi de alungirea tălpilor inferioare ale grinzilor principale, sub acţiunea

eforturilor de întindere:
σm ⋅ l
Δ = Δ t + Δ σ = α t ⋅ l ⋅ Δt + (5.1)
E
unde:
αt – coeficientul de dilatare termică a oţelului, α t =1.2٠10 -5;
l – deschiderea tablierului [m];
Δt – ecartul de temperatură [0C];
σm – efectul de întindere mediu în talpa inferioară a grinzii principale [daN/cm2];
E – modulul de elasticitate, E=2.1٠106 daN/cm2.
Pentru poduri cu grinzi simplu rezemate, deplasarea maximă se poate calcula cu
relaţia aproximativă:

Δ = 0.75 ⋅ l [mm] (5.2)

Deplasarea Δ , permisă de aparatele de reazem cu rulouri se determină cu relaţia

(fig. 5.19):

a7 − a8
Δ= ⋅ d [mm] (5.3)
2 ⋅ h4

Fig. 5.19. Stabilirea deplasării „ Δ ”

Defectele curente la aparatele de reazem ale podurilor sunt următoarele:

- fisuri şi rupturi în piesele aparatelor;
- ovalizări ale rulourilor şi albieri în plăci;
- piese deplasate sau fugite.
Defectele care conduc la împiedicarea transmiterii centrice a reacţiunilor verticale
sau la împiedicarea deformaţiilor libere ale grinzilor principale, impun înlocuirea aparatelor
de reazem existente cu altele noi.
Fisurile şi rupturile sunt defecte specifice pieselor din fontă, care în momentul actual
nu se mai utilizează.
Ovalizarea rulourilor este cauzată de suprasolicitări şi se înlătură prin restrunjirea
sau prin răsucirea ruloului.
Aparatele mobile cu mai mult de două rulouri pot prezenta defecte cauzate de
diferenţele mari dintre diametrele rulourilor sau conicitatea rulourilor. Aceste defecte
trebuie să se înscrie în limitele prescrise de norme.

120
 Deplasarea sau fugirea aparatelor de reazem mobile este cauzată de obicei de
deplasarea culeelor podurilor sau a cuzineţilor.
În figura 5.20 este prezentată o schemă tehnologică pentru deplasarea tablierului în
vederea efectuării unor lucrări de reparaţie la aparatele de reazem sau pentru înlocuirea
acestora. Cu ajutorul preselor hidraulice tablierul poate fi ridicat de pe aparatele de
reazem, deplasat transversal sau longitudinal. În mod obişnuit este necesară doar
ridicarea tablierelor de pe aparatele de reazem, iar această situaţie a fost luată în
considerare în faza de proiectare, prin dimensionarea corespunzătoare a antretoazelor de
capăt.

Fig. 5.20. Deplasarea tablierului: a) lansare în lung; b) deplasarea transversală

În figura 5.21 se prezintă aparate de reazem mobile (cu rulouri) degradate.

a) b)

Fig.5.21. Aparate de reazem defecte şi nefuncţionale: a) rulouri puternic rotite şi blocate;

b) rulouri blocate, deplasate din poziţia normală, înglobate in materiale depuse

Aparate de reazem ruginite şi neîntreţinute

121
 Aparate de reazem din neopren fretat
Având în vedere avantajele pe care le prezintă aparatele de reazem din neopren, în
comparaţie cu aparatele de reazem metalice (simplitatea montajului, preţ de cost redus,
nu este necesară întreţinerea), aceste aparate au primit o largă utilizare în momentul
actual.
Neoprenul este un cauciuc sintetic, obţinut prin polimerizarea cloroprenului.
Forma aparatelor de reazem este paralelipipedică şi aşezarea lor se face cu latura
scurtă în lungul podului.
Diferenţa dintre aparatele de reazem din neopren fixe şi cele mobile constă în
grosimea mai mare a celor mobile, pentru a se putea deforma la deplasarea
suprastructurii.
Aparatele se realizează din straturi de neopren dispuse între plăci din oţel perforat
şi protejate la exterior tot cu straturi de neopren, figura 5.22.

Fig. 5.22. Aparate de reazem

din neopren

Aparat de reazem montat Montarea grinzilor pe

aparatele de reazem

Plăcile de oţel au rolul de a reduce deformabilitatea aparatului în plan vertical şi de

a mări rezistenţa pe această direcţie.
Dimensiunile aparatelor se stabilesc în funcţie de mărimea încărcărilor verticale şi
orizontale, a deformaţiilor liniare şi a rotirilor.
Vulcanizarea pachetului se face prin încălzire la 180...200o C şi presiune de 6...12
N/mm2, modificându-se astfel structura cauciucului prin trecere de la o stare relativ
plastică la una elastică.

122
Calculul aparatelor de reazem din neopren

Verificarea presiunii pe aparatul de reazem

Presiunile pe aparatul de reazem din reacţiunile verticale R, trebuie să satisfacă

relaţiile:
R R
σmax = max ≤ σmax
m şi σmin = min ≤ σmmin (5.4)
A A

Verificarea efortului unitar tangenţial

R
τ = H < 5⋅G (5.5)
A
G – modulul de elasticitate transversal al neoprenului.

Verificarea deformaţiei unghiulare

Deformaţia unghiulară maximă a neoprenului, datorată deplasării suprastructurii se

limitează la 0,7:
u
tgγ ≅ γ = ≤ 0,7 (5.6)
∑ ti
în care ∑t i este suma grosimilor straturilor intermediare de neopren.

Aparate de reazem speciale

Aparate de reazem tip oală

Aparatele de reazem tip oală pot fi fixe sau mobile (pe o direcţie sau pe orice
direcţie), figura 5.23.

Fig. 5.23. Aparate de reazem tip oală:

a) – aparat fix;
b) – aparat mobil pe orice direcţie;
c) – aparat mobil pe o singură direcţie.

1. – placă metalică inferioară (oală) 5. – placă metalică suplimentară

2. – placă metalică superioară (capac 6. – folie de teflon
3. – neopren 7. – tachet
4. – garnitură de etanşare 8. – ureche de fixare

123
 Neoprenul permite rotirea în aparatul de reazem, iar teflonul permite deplasarea,
printr-o alunecare mai uşoară, iar dacă se urmăreşte împiedicarea deplasării se folosesc
nervuri laterale (tacheţi).

Aparate de reazem tip calotă

Aceste aparate se realizează în aceleaşi variante ca şi aparatele de reazem tip

oală, respectiv fixe, mobile pe orice direcţie şi mobile pe o singură direcţie, figura 5.24, dar
reacţiunea orizontală pe care o pot prelua este mai mică.

1. – placă metalică inferioară

2. – placă metalică superioară
3. – calotă sferică
4. – folii de teflon
5. – folie de tablă

Fig. 5.24. Aparate de reazem tip calotă:

a) – aparat fix;
b) – aparat mobil pe orice direcţie;
c) – aparat mobil pe o singură direcţie

Aparate de reazem M

5.4. ÎMBINAREA ELEMENTELOR

5.4.1. Clasificare. Condiţii şi recomandări de alcătuire

Îmbinările elementelor metalice pot avea una din următoarele funcţiuni:
• înnădire: sunt îmbinările folosite pentru realizarea unor elemente a căror
lungime depăşeşte lungimea laminatelor din care sunt confecţionate;
• asamblare sau solidarizare: sunt îmbinările folosite pentru asamblarea
produselor laminate în vederea realizării unui element de construcţie;
• prindere: sunt îmbinările folosite pentru fixarea unor piese de alte piese (ex.
prinderea barelor grinzilor cu zăbrele).

124
 În funcţie de locul unde este efectuată îmbinarea distingem:
• îmbinări de atelier: sunt îmbinările realizate la elementele a căror lungime
depăşeşte pe cele ale produselor laminate din care sunt realizate;
• îmbinări de şantier sau de montaj: sunt îmbinările care se realizează la şantiere
pentru asamblarea unor elemente executate din tronsoane, sau pentru
asamblarea elementelor de construcţie între ele şi în final a construcţiei
metalice. Dimensiunile tronsoanelor rezultă din condiţiile de transport (lungime
sub 18 m şi înălţime sub 3.2 m).

În funcţie de soluţia folosită pentru realizare îmbinării avem:

• îmbinări nituite;
• îmbinări cu şuruburi:
- obişnuite;
- de înaltă rezistenţă pretensionate;
• îmbinări cu sudură;
• îmbinări cu buloane de articulaţie.
La stabilirea poziţiei îmbinărilor trebuie avute în vedere următoarele considerente şi
principii:
• numărul îmbinărilor să fie minim, pentru a evita consumul suplimentar de
material şi manoperă pentru realizarea acestora;
• dacă elementul se realizează din mai multe tronsoane, acestea trebuie să fie cât
mai multe identice, pentru a simplifica construcţia şi montajul;
• îmbinările de atelier se vor stabili funcţie de lungimile reale de livrare a
sortimentelor de laminate (acestea diferă de la un laminat la altul, sau în cadrul
aceluiaşi produs sunt funcţie de mărimea secţiunii);
• îmbinările se vor plasa în zone cu solicitări cât mai reduse, având în vedere
faptul că ele conduc în general la o reducere a secţiunii active, de care trebuie
să se ţină seama.
Pe lângă respectarea acestor principii, trebuie avute în vedere următoare condiţii:
• condiţia capacităţii portante: în zona îmbinării elementul să prezinte cel puţin
capacitatea portantă ca şi restul barei.
Din această condiţie rezultă următoarele relaţii care trebuie îndeplinite:
A e >A - pentru îmbinări solicitate axial;
We >W - pentru îmbinări solicitate la încovoiere.
unde:
Ae, We - aria şi modulul de rezistenţă a elementelor de îmbinare (eclise);
A, W - aria şi modulul de rezistenţă a elementului care se îmbină, în
secţiunea respectivă.
• condiţia de simetrie a elementelor de îmbinare: centrul de greutate al
elementelor de îmbinare să coincidă sau să fie cât mai apropiat cu cel al grinzii.
În cazul în care nu este îndeplinită această condiţie, apar eforturi suplimentare în
îmbinare, care sunt cu atât mai importante cu cât cele două centre de greutate (eclise şi
bară) sunt mai depărtate.
• în cazul îmbinărilor de şantier, toate părţile componente ale secţiunii trebuie
acoperite cu eclise, astfel încât să se asigure o trecere cât mai directă a
eforturilor de la un tronson la celălalt;
• condiţia constructivă şi economică: îmbinările să fie cât mai simple din punct de
vedere constructiv, uşor de realizat, să fie cât mai scurte.

125
 Cu toate că este absolut necesar să fie respectate condiţiile enumerate anterior, nu
întotdeauna acestea sunt transpuse integral în practica de proiectare şi execuţie a
construcţiilor şi podurilor metalice.
Având în vedere importanţa deosebită a îmbinărilor în modul de comportare a
elementelor şi asupra siguranţei în exploatare a acestora, precum şi a structurii de
rezistenţă în ansamblul ei, în acest paragraf se prezintă principalele tipuri de îmbinări care
intervin la structurile de poduri metalice. Detaliile de îmbinări prezentate pot ajuta la
proiectarea şi la alcătuirea unor îmbinări corecte, iar în al doilea rând, pot servi la
analizarea unor defecte de îmbinare la podurile aflate în exploatare.

5.4.2. Prinderea barelor grinzilor cu zăbrele în noduri

În alcătuirea grinzilor cu zăbrele una din regulile de bază este centrarea tuturor
barelor în nod. Pentru zăbrele centrarea nu reprezintă nici o dificultate, însă tălpile având
secţiunea variabilă, centrarea se execută după excentricitatea medie conform relaţiei:

e=
∑ ei (5.7)
n
Barele se prind în noduri cu nituri, şuruburi sau sudat.

Câteva precizări privind rezolvarea constructivă a prinderii barelor în noduri vor fi

prezentate în continuare:

• zăbrelele se introduc cât mai aproape de nodul teoretic;

• prinderea zăbrelelor direct de elementele tălpii este posibilă când eforturile în
ele sunt mici şi în consecinţă numărul elementelor de prindere este redus;
• prinderea zăbrelelor în nod prin intermediul guseelor se face atunci când
acestea transmit eforturi mari, iar prinderea poate fi:
- prindere prin suprapunere directă;
- prindere prin suprapunere şi eclisă;
- prindere cu eclisă şi furură.

În figura 5.25 se prezintă două detalii de prindere prin suprapunere directă, niturile
lucrând la forfecare simplă şi presiune pe gaură.

Fig. 5.25.
Prinderi prin
suprapunere
directă a barei

În figura 5.26 se prezintă un detaliu de prindere prin suprapunere şi eclisă, niturile

n1 lucrează la dublă forfecare, iar niturile n2 la forfecare simplă.

126
 Fig. 5.26. Prinderea prin
suprapunere şi eclisă

Un exemplu de prindere cu eclisă şi furură este prezentat în figura 5.27, unde

niturile n1 lucrează la dublă forfecare, iar grupul de nituri n2 , care transferă jumătate din
efortul din profil lucrează la forfecare simplă.

Fig. 5.27. Prindere cu

eclisă şi furură

Prinderea secţiunilor casetate în noduri

Prinderea zăbrelelor cu secţiune casetată în nodurile grinzilor cu zăbrele cu perete
dublu se face prin suprapunere introducând secţiunea casetată între cele două gusee.
Pentru a putea realiza prinderea, capetele barelor casetate se prelucrează,
existând două posibilităţi:
• Transformarea secţiunii casetate, în dreptul guseului într-o secţiune dublu T,
figura 5.28;
• Prinderea secţiunilor casetate prin orificii practicate în pereţii normali pe
planurile guseelor, figura 5.29.

127
 Fig. 5.28. Prinderea secţiunii casetate în nod (varianta I)

Fig. 5.29. Prinderea secţiunii casetate în nod (varianta II)

Compensatori de pierdere de secţiune

În cazul prinderii barelor în noduri cu nituri sau şuruburi se produce slăbirea
secţiunii barei în zona de prindere datorită găurilor care trebuie practicate.
Pentru ca bara să aibă aria netă egală cu aria din restul lungimii ei, în dreptul
îmbinărilor se realizează “compensatori de pierdere a secţiunii”.
Compensarea secţiunii constă în înlocuirea elementelor curente ale barelor cu
altele mai groase sau mai late, sau cu ajutorul unor elemente suprapuse, astfel încât aria
netă a secţiunii în dreptul slăbirilor să fie cel puţin egală cu aria brută a secţiunii curente.
În figurile 5.30, 5.31, 5.32 şi 5.33 se prezintă soluţii se rezolvare a prinderii barelor
în noduri cu compensatori de pierdere de secţiune.

128
Fig. 5.30. Compensator realizat prin mărirea grosimii platbandelor (varianta I)

Fig. 5.31. Compensator realizat prin mărirea grosimii platbandelor (varianta II)

Fig. 5.32. Compensator realizat

prin mărirea lăţimii platbandelor

129
 Fig. 5.33. Compensator
cu eclise de adaos

Observaţie: Problema compensării pierderii de secţiune se pune în cazul barelor solicitate la eforturi de
întindere. În cazul barelor comprimate unde dimensionarea s-a făcut îndeosebi din condiţia
de stabilitate, capacitatea portantă a barei nu se reduce prin găurile practicate la capete.

5.4.3. Îmbinarea barelor solicitate la eforturi axiale

(barele grinzilor cu zăbrele)
În figura 5.34 este prezentată îmbinarea de montaj cu SIRP a unei tălpi superioare,
secţiunea barei fiind realizată ca şi cheson deschis la partea inferioară, alcătuit sudat.

Fig. 5.34. Îmbinarea de montaj cu SIRP a tălpii superioare

130
 În figura 5.35 este prezentată îmbinarea de montaj cu SIRP a unei tălpi inferioare,
secţiunea barei fiind realizată de asemenea ca şi cheson deschis la partea inferioară,
alcătuit sudat.

Fig. 5.35. Îmbinarea de montaj cu SIRP a tălpii inferioare

În figura 5.36 este prezentată înnădirea unei tălpi inferioare. Aceasta se realizează
în apropierea unui guseu de nod, prin întreruperea, în aceeaşi secţiune, a tuturor
elementelor componente ale barei.

Înnădirea elementelor secţiunii se face cu eclise de acoperire amplasate pe ambele

feţe ale fiecărui element al secţiunii; în acest fel, elementele de îmbinare lucrează la dublă
forfecare. Compensarea pierderilor de secţiune la elementele componente ale barei se
realizează cu compensatori de grosime; în consecinţă, lăţimea ecliselor este egală cu cea
a elementelor de bază întrerupte, iar grosimea lor se stabileşte din condiţia 2A e > 1,2 Ab.

Pentru realizarea îmbinării, în faţa inferioară se practică un gol de acces de

dimensiuni suficient de mari pentru introducerea mijloacelor de eclisare. Eclisele
corespunzătoare vor avea la rândul lor prevăzute goluri. În final, pentru asigurarea
etanşeităţii casetelor, acestea se închid cu două diafragme de etanşare transversale,
sudate pe cele patru laturi cu cusături mici de colţ. Golul de acces se închide cu un capac
cu garnituri etanşe, prins cu şuruburi.

131
 Fig.5.36. Înnădirea unei secţiuni casetate închise

5.4.4. Îmbinarea grinzilor cu inimă plină

Aspecte generale

Grinzile cu inimă plină au dimensiuni şi secţiunea transversală care, în general, nu

depăşesc gabaritul de transport pe cale ferată. În ceea ce priveşte lungimea, aceasta
poate depăşi posibilităţile de transport (cazul grinzilor principale), fapt care impune
împărţirea grinzii în tronsoane care să se înscrie în gabaritele de transport pe cale ferată
sau şosea. Alte cauze care pot impune împărţirea grinzii în tronsoane sunt capacitatea
mijloacelor de ridicat şi de manipulat, spaţiul disponibil pentru manipulare, condiţii
tehnologice etc.
Da asemenea în cazul în care grinda sau tronsonul are dimensiuni mai mari decât
produsele laminate din care se alcătuiesc, se impune realizarea unor îmbinări de atelier pe
lungimea acestora, care trebuie proiectate şi realizate corespunzător.
Prin urmare, după locul unde se execută, se disting două tipuri de îmbinări:
- îmbinări de şantier sau de montaj, prin care se îmbină tronsoanele între ele,
adică toate elementele componente ale grinzii;
- îmbinări de uzină sau atelier, prin care pe secţiunea transversală se îmbină
unele elemente ale grinzii.

132
 În funcţie de soluţia de realizare a îmbinării, acestea pot fi:
- îmbinări nituite;
- îmbinări cu şuruburi:
- şuruburi obişnuite;
- şuruburi de înaltă rezistenţă pretensionate.
- îmbinări cu sudură.

Îmbinarea grinzilor nituite

Îmbinarea platbandelor tălpilor se realizează cu eclise, în variantele:

Îmbinarea directă, care constă în acoperirea rostului de întrerupere a fiecărei

platbande cu o eclisă nituită de o parte şi de alta a rostului cu un număr de nituri rezultat
din calcul, figura 5.37.

Fig.5.37.Îmbinare directă
a platbandelor

Îmbinarea rezultă simetrică, se execută uşor, însă are dezavantajul că rezultă un

număr mare de nituri în îmbinare şi o lungime mare a ecliselor.

Îmbinarea indirectă, figura 5.38.

Fig.5.38.Îmbinareindirectă
a platbandelor

În acest caz platbanda “i” din stânga rostului serveşte ca eclisă pentru platbanda “i-
1” din dreapta rostului, cu excepţia platbandei exterioare peste care se aşează o eclisă
suplimentară.

Din condiţia de capacitate portantă rezultă:

A e = MAX(A p1, A p2 ,...)

133
 Îmbinarea cornierelor tălpilor

Îmbinarea cornierelor tălpilor se poate face cu corniere sau cu eclise, figura 5.39.,
care să îndeplinească condiţia de arie echivalentă.

Fig. 5.39. Îmbinarea

cornierelor tălpilor

Îmbinarea inimii

Îmbinările transversale ale inimii se realizează cu două eclise care trebuie să se

extindă pe toată înălţimea inimii şi să îndeplinească condiţiile:
- We ≥ Wi ; t e ≥ 8mm ;
- numărul minim de şiruri verticale este 2 (de o parte şi de alta a îmbinării).
În figura 5.40 sunt prezentate soluţii de realizare a îmbinărilor.

Fig. 5.40. Îmbinare grinzi nituite:

a) – îmbinare decalată inimă-tălpi: 1 – îmbinare inimă; 2 – îmbinare tălpi;
b) – îmbinare inimă şi corniere tălpi în aceiaşi secţiune

Îmbinarea grinzilor cu inimă plină alcătuite sudat

Secţiunile grinzilor cu inimă plină alcătuite sudat fiind mult mai simple în comparaţie
cu a celor asamblate nituit, rezolvarea îmbinărilor se realizează de asemenea mult mai
simplu şi în soluţii variate.

Îmbinările grinzilor sudate se pot realiza în una din următoarele variante:

- îmbinări nituite (mai rar utilizate);

- îmbinări cu şuruburi obişnuite;
- îmbinări cu şuruburi de înaltă rezistenţă pretensionate (SIRP);
- îmbinări sudate.

134
 Îmbinările cu nituri şi şuruburi sunt
utilizate pentru îmbinările de montaj, unde nu
se poate conta pe o calitate corespunzătoare a
sudurii (în cazul în care ar fi utilizate ca mijloc
de îmbinare), iar îmbinările sudate pentru
îmbinările de atelier (uzină).
În figura 5.41 este prezentată o
îmbinare cu şuruburi a unei grinzi alcătuite
sudat.
Fig. 5.41. Îmbinare cu şuruburi

În cazul îmbinărilor sudate, cu sudură cap la cap, muchiile sudate se prelucrează

(operaţie numită şanfrenare), funcţie de grosimea tablelor (X, Y, la tălpi, ½ Y inimii).

Îmbinarea tălpilor faţă de cea a

inimii se decalează, iar pentru
compensarea rezistenţelor admisibile
dintre sudură şi talpa întinsă cordonul
poate fi înclinat cu 45°, figura 5.42.

Fig. 5.42. Îmbinarea sudată a grinzilor

Pentru ca îmbinările sudate să prezinte

o rezistenţă egală cu cea a materialului de
bază se pot prevedea eclise sudate cu sudură
de colţ, figura 5.43.

Fig. 5.43. Îmbinarea sudată cu

adăugare de eclise

În cazul îmbinărilor de montaj, pentru a compensa deformaţiile produse la sudare,

se pot adopta soluţiile din figura 5.44.

Fig.5.44. Îmbinări de montaj sudate

135
5.4.5. Rosturi de şantier la platelajele ortotrope
Îmbinărilor de şantier ale suprastructurilor cu platelaj ortotrop, trebuie să li se
acorde o analiză detaliată, având în vedere importanţa deosebită a acestora.
Tablierul metalic se execută în uzină sau pe şantier sub formă de subansambluri
complet sudate, de dimensiuni gabaritice (dacă sunt transportate cu mijloace CF sau auto)
şi cu greutăţi care să nu depăşească capacitatea utilajelor de ridicare.
Subansamblurile sunt asamblate la şantier pentru realizarea suprastructurii podului
prin rosturile de montaj.

Rosturile de montaj (de şantier) transversale sau transversale şi longitudinale se

pot realiza prin sudură, atunci când montajul suprastructurii se face prin lansare sau
subansamblele se asamblează în tronsoane mari sudate, continuizarea acestor tronsoane
realizându-se cu nituri sau şuruburi de înaltă rezistenţă pretensionate, figura 5.45.

Fig. 5.45. Rosturi de montaj ale unei suprastructuri cu platelaj ortotrop

Un rost de şantier transversal presupune continuizarea tolei platelajului, a

lonjeronilor şi a grinzilor principale.

Rostul de montaj se amplasează aproximativ la sfertul deschiderii lonjeronilor

(secţiunea de moment încovoietor minim).

În figura 5.46 se prezintă îmbinarea sudată a lonjeronilor cu secţiune deschisă;

fiecare lonjeron se completează cu câte un cupon (platbandă) de cca. 500 mm lungime,
lungimea exactă obţinându-se prin măsurare la faţa locului, pentru a compensa toleranţele
de execuţie.

136
 Fig. 5.46. Rost de şantier transversal:
a) înainte de montaj; b)după montaj

În cazul lonjeronilor cu secţiunea închisă rostul de montaj se poate realiza în

următoarele variante:
• se decalează secţiunea de înnădire a tablei platelajului de cea a lonjeronilor prin
introducerea unui cupon de tablă de cca. 500 mm pentru îmbinarea tablei
platelajului, figura 5.47;

Fig. 5.47. Rost de şantier transversal sudat

prin cupon de înnădire a tablei platelajului

• se decalează secţiunea de înnădire a tablei platelajului de cea a lonjeronilor,

introducând un tronson de înnădire pentru lonjeroni de cca. 500 mm (ca şi în
cazul lonjeronilor simpli), figura 5.48.

137
 Fig. 5.48. Rost de şantier transversal sudat prin cupon de înnădire a
lonjeronilor închişi: a)înainte de montaj; b) după montaj

Poduri metalice (SUA)

Ridicare tablier metalic cu prese hidraulice

138
 6. REPARAŢII - REABILITĂRI - CONSOLIDĂRI
6.1. ASPECTE GENERALE
Odată cu trecerea timpului, uzurile fizice suferite de o structură metalică pot ajunge
la un grad la care întreţinerea este foarte costisitoare, sau, în cazul podurilor, se pune în
pericol siguranţa circulaţiei. De asemenea se manifestă uzura morală prin scăderea
capacităţii portante a structurii, necesitând introducerea unor restricţii de viteză (având în
vedere modificarea condiţiilor de trafic – viteză, sarcini pe osie).
Pentru alegerea soluţiei de consolidare şi întocmirea proiectului de execuţie al
consolidării sunt necesare date cât mai complete referitoare la construcţie, cum ar fi:
- proiectul construcţiei (dacă proiectul de execuţie al construcţiei nu mai există,
trebuie întocmit un releveu cât mai amănunţit al structurii);
- încărcările care trebuie preluate de structura consolidată;
- releveul defectelor constatate şi date asupra acestora;
- date în legătură cu calitatea materialului, obţinute prin controlul distructiv şi
nedistructiv, prin analize metalografice şi chimice;
- starea reală de eforturi în structură etc.
Din punct de vedere al duratei şi al scopului pentru care s-a realizat consolidarea se
poate face următoarea clasificare:
- după durată:
- consolidare provizorie , efectuată pentru o perioadă limitată;
- consolidare definitivă, efectuată pentru o durată mai mare de exploatare
în continuare a construcţiei.
- după scopul consolidării:
- consolidare pentru sporirea capacităţii portante a structurii;
- consolidare pentru înlăturarea unor defecte care periclitează siguranţa
în exploatare a construcţiei;
- consolidări rezultate din modificarea funcţiunii construcţiei
(schimbarea destinaţiei, modificarea gabaritelor etc.).
În acest capitol se urmăreşte prezentarea unor măsuri de remediere a defectelor,
precum şi unele metode de reabilitare şi de consolidare a suprastructurilor de poduri
metalice. Soluţiile ce vor fi prezentate sunt în primul rând de natură orientativă, cunoscut
fiind faptul că lucrările de reabilitare şi consolidare sunt în general complexe şi trebuie
analizate atent, pentru fiecare caz în parte.
Soluţia finală trebuie să fie una cât mai simplă, să fie sigură şi să se realizeze cu un
efort economic redus.

6.2. ELEMENTE CU DEFORMAŢII SAU RUPERI

Deformaţiile apărute la unele piese sau elemente din structură pot avea diferite
cauze, cele mai des întâlnite fiind următoarele:
- deformaţii rezultate în urma asamblării sudate;
- deformaţii produse accidental prin lovirea unor elemente de către vehiculele
care circulă pe pod, sau de către materialele transportate de acestea;
- deformaţii cauzate prin pierderea stabilităţii unor elemente sau subansamble:

139
 • voalarea tablelor din alcătuirea barelor comprimate sau a grinzilor;
• pierderea stabilităţii barelor comprimate.
- deformaţii produse în urma unor evenimente excepţionale (explozii, inundaţii,
cutremure etc.);
- deformaţii produse de supraîncărcarea unor elemente datorită unor suprasarcini
mult mai mari decât cele luate în calcul la proiectare etc.
În unele cazuri, datorită impactului produs la lovire, în elementul afectat pot să
apară fisuri longitudinale sau chiar ruperi în părţile componente ale secţiunii barei. Această
situaţie este favorizată de comportarea fragilă a oţelului sub acţiunea temperaturilor
scăzute sau de fenomenul de îmbătrânire, în cazul construcţiilor vechi.
În cazul unor explozii, datorită impactului deosebit de puternic, se pot produce
spărturi în inima grinzilor sau ale altor table din alcătuirea elementelor.
În figura 6.1 sunt prezentate exemple de deteriorare prin spargere şi soluţii de
remediere prin eclisare a acestora.
Pentru realizarea eclisării în jurul spărturii se decupează un dreptunghi în care
urmează să fie introdusă o furură cu grosimea egală cu cea a tablei deteriorate.
Decuparea se poate realiza cu flacără oxigaz sau cu utilaje mecanice după ce la
colţuri s-au practicat găuri de min. 10 mm diametru. Eclisele de acoperire trebuie să prindă
furura cu cel puţin două nituri (sau şuruburi), iar în jurul decupajului se recomandă
dispunerea a două şiruri de nituri (fig. 6.1.d). Cele două eclise trebuie să aibă o grosime
de minim 8 mm, pentru inimi cu grosime sub 12 mm şi minim 10 mm grosime, pentru
eclisarea tablelor mai groase de 12 mm.

Fig. 6.1. Repararea unei rupturi în inimă:

a, c, e – rupturi în inimă; b, d, f – soluţii pentru reparare

140
 Un gen de eclisare mai deosebită se realizează în cazul unei ruperi totale a barei.
În această situaţie, înainte de eclisare trebuie verificat dacă nu s-a modificat lungimea ei
teoretică (ex. distanţa dintre noduri la grinzile cu zăbrele); aceiaşi observaţie este valabilă
şi pentru barele care nu au fost rupte complet dar au suferit deformaţii plastice importante.
Pentru a reface schema geometrică iniţială a structurii deteriorate se pot folosi
dispozitive de strângere de tipul celor arătate, figura 6.2.

De asemenea, înainte de eclisare se prelucrează marginile pieselor rupte, prin tăieri

normale pe axa elementului, iar în cazul producerii unor deformaţii plastice, zonele
respective se înlătură, rosturile astfel create fiind completate cu materiale de adaos. După
realizarea eclisării se relaxează treptat tiranţii, iar bara intră în lucru.

Fig. 6.2. Dispozitive de strâns:

a – cu şurub de forţă; b – cu vinci.

Eclisarea elementelor componente ale secţiunii transversale se realizează în soluţie

de prindere cu şuruburi sau sudată. În general se preferă îmbinarea cu şuruburi, având în
vedere faptul că îmbinările cu sudură, realizate în condiţii de şantier, nu sunt întotdeauna
de calitate corespunzătoare.

6.3. ÎNDREPTAREA DEFORMAŢIILOR

Deformaţiile permanente ale unor elemente dintr-o structură metalică pot fi
dezvoltate pe lungimi mari (chiar pe toată lungimea barei), sau numai pe porţiuni reduse -
deformări locale.

141
 Cauzele dezvoltării unor deformaţii remanente, care pot afecta intr-o măsură mai
mare sau mai mică funcţionalitatea sau chiar siguranţa capacităţii portante a structurii pot
fi multiple, cum ar fi:
- deformaţii excesiv de mari din sudură;
- deformaţii produse în timpul manipulărilor elementelor, a transportului şi a
depozitărilor necorespunzătoare, sau deformaţii produse în timpul montajului;
- deformaţii produse de accidente;
- cauze accidentale: explozii, loviri de autovehicule, prăbuşirea unor obiecte sau
materiale pe structură etc.
Îndreptarea unui element deformat se poate realiza prin trei metode:
- îndreptarea prin presare;
- îndreptarea prin încălzire;
- îndreptarea prin ciocănire (spănuire).
Oricare din aceste metode aplicate introduc în piese tensiuni interne şi favorizează
fenomenul de îmbătrânire a oţelului, în primul rând datorită ecruisării materialului.
Având în vedere aceste observaţii va trebui ca fiecare situaţie să fie analizată în
parte, pentru a se stabili dacă este neapărat necesară remedierea defectului prin
îndreptare, sau dacă poate rămâne în această stare şi eventual, să se analizeze o altă
soluţie.
Din acest punct de vedere câteva observaţii pot fi făcute, anume:
- dacă bara deformată este solicitată la întindere situaţia nu este întotdeauna
deosebit de periculoasă;
- dacă bara este comprimată, prin deformare există pericolul ca bara să-şi
piardă stabilitatea şi ca urmare deformaţia nu poate rămâne neremediată;
- dacă deformaţia a afectat inima unei grinzi există pericolul de pierdere a
stabilităţii (voalare), care ar putea afecta capacitatea portantă a întregii grinzi
sau chiar a structurii. În acest caz se impune remedierea defecţiunii (a bombării
plastice), dar există şi alte metode decât aceea a îndreptării locale. În acest caz
ar putea fi adoptată soluţia de îndepărtare a zonei deformate şi eclisare.
În figura 6.3 se prezintă câteva dispozitive mecanice simple, care pot fi utilizate
pentru îndreptarea la rece a unor piese deformate plastic.
Spănuirea (ciocănirea) se poate aplica numai pentru îndreptarea tablelor cu
grosime sub 4 mm şi deci, nu poate fi aplicată pentru elemente obişnuite de construcţii.

Fig. 6.3. Dispozitive pentru îndreptare:

a-jug pentru îndreptarea inimii;
b-potcoavă pentru îndreptări locale;
c - jug cu traversă

142
 Îndreptarea prin încălzire se aplică în cazul pieselor puternic deformate.
Pentru deformaţii mici (săgeţi mai mici de 20 mm/m) se utilizează încălzirea cu
flacără oxigaz. La răcire partea încălzită se va contracta mai mult şi ca urmare se vor
produce deformaţii de sens contrar. Un rol important în remedierea deformaţiilor o are în
acest caz experienţa celui care efectuează operaţia.
În figura 6.4 sunt date câteva exemple de moduri de îndreptare a pieselor prin
încălzire cu flacără.

Fig. 6.4. Îndreptarea prin încălzire cu flacăra

6.4. REPARAŢII EFECTUATE PRIN

SUDURĂ ELECTRICĂ MANUALĂ

6.4.1. Comportarea la sudare a oţelului

Utilizarea sudurii în lucrările de reparaţii a construcţiilor şi podurilor metalice
presupune în primul rând analizarea gradului de sudabilitate a oţelului din structură. Din
acest punct de vedere trebuiesc analizate, pentru fiecare caz în parte, următoarele
aspecte:

Comportarea metalurgică la sudare

Se are în vedere influenţa factorilor de natură metalurgică, cum sunt compoziţia

chimică, caracteristicile metalografice, caracteristicile mecanice, tendinţa de fisurare la
cald şi la rece.

143
 Referitor la compoziţia chimică a metalului de bază, carbonul influenţează foarte
mult sudabilitatea. Oţeluri cu un conţinut C<0,25% au o bună sudabilitate dacă restul
elementelor de aliere - Mn, Si, Cr, Ni, nu depăşesc 1%.

Comportarea tehnologică la sudare

Aceasta se defineşte ca posibilitatea realizării îmbinărilor, printr-un anumit procedeu

de sudare, în vederea obţinerii anumitor cerinţe şi se apreciază prin studierea influenţei
factorilor de natură tehnologică.
Este necesar să se adopte un procedeu de sudare adecvat, care să îndeplinească
cerinţele impuse.
Temperatura mediului ambiant influenţează posibilităţile de realizare a îmbinărilor în
condiţii de lucru pe şantier. Scăderea temperaturii are o influenţă negativă asupra calităţii
îmbinării. În acest sens trebuie acţionat asupra condiţiilor de lucru. Normele actuale
recomandă ca temperatura mediului ambiant la sudare să fie mai mare de + 50C.

Comportarea sub influenţa factorilor de natură constructivă

Studierea modului de alcătuire constructivă a structurii, corelat cu rolul funcţional al

acesteia constituie elementul de bază pentru stabilirea tehnologiei de sudare.
În această fază se pot depista anumite greşeli de dispunere a elementelor de
construcţie, care complică tehnologia de sudare sau conduc la apariţia nodurilor termice
prin întâlnirea mai multor cordoane de sudură.
Structurile din elemente cu grosime mare sau rigide, prin modul de alcătuire se vor
deforma puţin, însă tensiunile reziduale vor fi mai ridicate.
Folosirea unor materiale de adaos cu o bună plasticitate a materialului depus,
permite evitarea fisurării cordonului de sudură (exemplu electrozi bazici). Executarea
sudurii implică şi studierea posibilităţilor de acces, în special pentru corpuri tubulare,
recipienţi, rezervoare, grinzi chesonate etc.

6.4.2. Recomandări pentru reducerea fenomenului de

fragilizare, legate de procesul de sudare utilizat
Structurile sudate exploatate la temperaturi pozitive sau care sunt de mai mică
importanţă se realizează prin depunerea unui număr cât mai mic de straturi de sudură,
figura 6.5.

Fig. 6.5. Ordinea de depunere a cordoanelor

de sudură în cazul sudurii electrice
manuale cu electrozi înveliţi, executată
cu un număr mediu de straturi de sudură

Condiţii grele de exploatare şi în special la temperaturi negative impun sudare în

straturi multiple, figura 6.6.

144
 Fig. 6.4. Ordinea de depunere a cordoanelor
de sudură în cazul sudurii electrice manuale
cu electrozi înveliţi, executată cu un
număr mare de straturi de sudură

Mm
Atunci când este posibil se vor înlocui
cusăturile de colţ cu cordoane de sudură cap la
cap, care au o comportare mult mai bună din
punct de vedere al susceptibilităţii ruperilor
fragile, figura 6.7.
Între deformaţiile permanente şi eforturile
unitare remanente care apar în construcţiile
sudate există o legătură reciprocă: energia
neconsumată prin deformaţiile permanente
(plastice) se transformă în tensiuni remanente. În
consecinţă, dacă se împiedică deformaţiile vor
apare eforturi unitare remanente mari.
Practic, în construcţiile sudate, nu este
posibil să fie înlăturate în întregime tensiunile
remanente, respectiv deformaţiile, însă printr-o
serie de măsuri pot fi menţinute la valori Fig. 6.7. Posibilităţi de înlocuire a
acceptabile, valori care să nu compromită cusăturilor de colţ cu cordoane
siguranţa în exploatare a construcţiei. de sudură cap la cap

Cu cât o cusătură este mai scurtă, cu atât deformaţiile vor fi mai reduse, din care
cauză cusăturile lungi trebuiesc executate pe porţiuni de 100...200 mm (număr întreg de
electrozi).
În cazul sudurilor cap la cap într-un singur strat se utilizează electrozi cu pătrundere
adâncă şi surse de sudare relativ puternice. Cusăturile rezultate sunt sensibile la fisurare
şi se aplică pentru structuri sudate cu solicitări reduse, la temperaturi pozitive.
La sudarea în straturi multiple, straturile de sudură au un efect de finisare a
straturilor depuse anterior, printr-un proces de tratament termic datorat noii cantităţi de
căldură introduse în îmbinare. La sudarea tablelor groase, ordinea de depunere a
straturilor trebuie aleasă astfel încât deformaţiile să fie minime, aşa cum se prezintă în
figura 6.8.

Fig. 6.8. Ordinea de depunere a

straturilor de sudură,
la sudarea tablelor groase

145
 În cazul cusăturilor multistrat lungi, sudarea se face "în cascadă", figura 6.9.a, "în
cocoaşă", figura 6.9.b, sau "în blocuri", figura 6.9.c.

Fig. 6.9. Cusături de sudură multistrat lungi

Mm

În cazul sudării în poziţie verticală

ascendentă, stratul de rădăcină se realizează cu
mişcări tip "a", iar celelalte straturi cu mişcări tip
"b", figura 6.10.

Fig. 6.10. Sudarea în poziţie verticală ascendentă:

a - stratul de rădăcină ;
b - celelalte straturi de sudură

La sudarea orizontală pe plan vertical ordinea de depunere a cordoanelor de

sudură este cea din figura 6.11.

Fig. 6.11. Sudarea

orizontală în plan
vertical

În tabelul 6.1 sunt prezentate formele şi dimensiunile rosturilor de sudare în cazul

sudurii electrice manuale cu electrozi metalici înveliţi.

146
 Tabelul 6.1

Dimensiunea
Grosimea
Nr. Denumirea Forma Forma rostului
piesei s
crt. cusăturii rostului îmbinării
[mm] α b c
[grd] [mm] [mm]
Sudură în I
1 pe o parte
1-3 - 0-2 -

Sudură în I
2 pe ambele 2-5 - 1-3 -
părţi

3 Sudură în V 3-20 50-60 0-3 -

4 Sudură în Y 3-20 50-60 0-3 1-3

α1 =
50-60
5 Sudură în X 12-40 1-3 0-2
α2 =
50-90

Sudură de
colţ cu
6 margini
>2 - 0-2 -
suprapuse

7 Sudură în K 12-40 45-60 0-3 0-2

Sudură de
8 colţ
>2 > 50 0-2 -

Rost
Sudură pe
9 muchie
s1 > 2 s2 > s1 e>s1 sub
2 mm

147
6.4.3. Utilizarea sudurii pentru repararea fisurilor
Repararea unei fisuri cu sudură se recomandă să fie făcută printr-o îmbinare de tip
cap la cap, după o prelucrare prealabilă în V a marginilor piesei şi practicarea unei găuri la
capătul fisurii.
Nu se recomandă utilizarea ecliselor deoarece în acest caz traiectoria eforturilor
dintr-o parte în alta a fisurii este deviată de la cea normală şi apare o zonă cu concentrări
de eforturi.
Cordonul de sudură este bine să fie realizat pe placă suport, care ulterior se
îndepărtează. De asemenea este necesară prelucrarea sudurii prin polizare, pentru a
înlătura "bombamentul" cordonului rezultat în urma operaţiei.
În figura 6.12 este prezentat modul de reparare a unei fisuri cu ajutorul unui cordon
de sudură cap la cap.

Fig. 6.12. Sudarea unei fisuri:

a) - piesă cu fisură;
b) - sudare cu eclisă (greşit);
c) - prelucrarea fisurii;
d) - sudarea pe plăcuţă (corect)

6.5. CONSOLIDAREA PRIN ÎNLOCUIRE

DE BARE SAU ELEMENTE
În cazul grinzilor cu zăbrele static determinate interior, scoaterea unei bare din lucru
conduce la pierderea indeformabilităţii geometrice şi implicit la pierderea capacităţii
portante a acestora, (figura 6.13.a, b, c).
În cazul grinzilor static nedeterminate interior (figura 6.13.d), se produce o
redistribuire a eforturilor în structură, conducând la o supraîncărcare a unor bare, care nu
întotdeauna poate fi preluată de acestea.

Fig. 6.13. Avarii la grinzile cu zăbrele:

a - alungirea unei diagonale;
b, d - ruperea unei tălpi;
c - flambarea unei tălpi

Scoaterea din lucru a unei bare se poate produce prin alungiri excesive ale
acesteia, pierderea stabilităţii generale (flambaj) şi în cazuri extreme, ruperea efectivă a

148
barei. Este de menţionat faptul că cedarea este precedată de deformaţii (săgeţi)
permanente mari ale grinzii, care nu se stabilizează în timp, iar la barele suprasolicitate se
produce fisurarea vopselei de protecţie sau chiar desprinderea acesteia de pe piesă.
O cauză a scoaterii din lucru a unor bare este lovirea acestora în urma accidentelor
de circulaţie sau lovirea din încărcături negabaritice.
Accidente cu urmări deosebit de grave pot avea drept cauză deplasarea
reazemelor - fundaţii, pile, culei.
În cazul podurilor de şosea deplasările pot fi sesizate datorită crăpăturilor care apar
în cale, dacă aceasta este realizată din beton.
Tasarea unui reazem nu are influenţă gravă asupra grinzilor simplu rezemate, însă
la grinzile continue cu două sau mai multe deschideri, tasarea unui reazem produce
suprasolicitări mari în structură, figura 6.14, motiv pentru care sunt mai puţin răspândite,
cu toată economia de material rezultată.
Pentru o grindă continuă cu două deschideri egale, tasarea reazemului central cu o
valoare δ , conduce la o creştere a efortului unitar în tălpi, Δσ :

Δσ =(E٠ δ ٠h) / L2 [daN/cm2] E=2,1٠106 daN/cm2; δ , L, h în [mm] (6.1)

Fig. 6.14. Tasarea unui reazem

la grinda continuă

Mult mai gravă, în cazul podurilor, este înclinarea laterală a unei pile, când se poate
ajunge la situaţia ca tablierul să se ridice de la un colţ şi să nu reazeme decât în trei
puncte („ciocănire de reazem”). Această deplasare poate conduce la flambajul barelor
contravântuirii superioare, sau chiar la pierderea stabilităţii generale a tablierului.
Atunci când avarierea unei bare este importantă şi nu poate fi remediată prin
eclisare sau prin înlocuirea unei părţi din element, nou executate, se impune înlocuirea
integrală a acesteia.
În figura 6.15 se prezintă
modalităţi de remediere a structurii prin
înlocuirea unor părţi din bare (talpa
inferioară între nodurile 3-4 şi diagonala
III-4), sau prin înlocuirea integrală a
barelor (talpa superioară între nodurile
III-V şi diagonala 4-V).

Fig. 6.15. Înlocuiri de elemente

la o grindă cu zăbrele:
v-eclisă veche; n-eclisă nouă
(piesele haşurate sunt piese noi)

149
 Înlocuirea completă a unei bare este în general, o operaţie dificilă, în special dacă
se realizează când tablierul se află în circulaţie (în cazul podurilor), sau dacă construcţia
nu poate fi descărcată, cel puţin parţial.
Înlocuirea unei bare nu poate fi efectuată decât după ce aceasta a fost descărcată
de efort, deoarece în caz contrar, la tăierea ei, aceste eforturi se vor redistribui brusc (cu
coeficient mare de impact) în alte elemente, cu consecinţe imprevizibile.
În vederea scoaterii de sub efort a unei bare, a grinzii cu zăbrele, ce urmează să fie
înlocuită, sunt necesare, în general, sprijiniri cu eşafodaje. Între talpa grinzii cu zăbrele şi
grinzile metalice aşezate peste palee, se construieşte o platformă de lucru pe care se
aşează şi calajele de susţinere.
Sprijinirea nodurilor se face prin intermediul unor vinciuri cu şurub sau prese
hidraulice.
În figura 6.16 este prezentată o schemă de susţinere provizorie a unui tablier la
care urmează să se înlocuiască una dintre diagonale.

Fig. 6.16. Susţinere

transversală

Înlocuirea barelor la grinzile cu zăbrele se poate realiza şi fără sprijiniri pe

eşafodaje; în acest caz înlocuirea unei bare se poate face după transferarea efortului
aferent acesteia altor elemente.

Pentru înlocuirea unei diagonale solicitată la

întindere se poate adopta soluţia prezentată în figura 6.17.
În acest caz diagonala întinsă este înlocuită până la
terminarea consolidării cu tiranţi, realizaţi din oţel rotund,
filetaţi la capete pentru a putea fi tensionaţi prin
strângerea piuliţelor. Transmiterea eforului la talpă se
realizează prin intermediul unor profile laminate (U, I) care
reazemă pe un papuc special realizat din elemente
sudate.

Fig.6.17. Prinderea unui tirant de talpă

O altă soluţie care poate fi aplicată pentru înlocuirea unei diagonale constă în
montarea unei grinzi rigide aşezată peste talpa superioară, cu o lungime care să acopere
3 panouri de grindă (4 noduri).

150
 Grinda rigidă este prinsă de talpa superioară a grinzii cu zăbrele cu ajutorul unor
juguri, iar conlucrarea, respectiv transferul efortului aferent diagonalei la grinda rigidă se
realizează prin intermediul unor prese hidraulice, figura 6.18.

Fig. 6.18. Susţinere pentru

înlocuirea unei diagonale

Înlocuirea lonjeronilor

Înlocuirea unui lonjeron de la podurile mai vechi prezintă unele particularităţi care
trebuie avute în vedere, şi anume:
- lonjeronul nou nu poate fi montat decât dacă este realizat din cel puţin două
bucăţi , deoarece distanţa dintre antretoaze coincide cu lungimea lonjeronului;
- datorită conlucrării dintre lonjeroni şi grinzile principale este necesară o
descărcare de efort a lonjeronilor.
Această descărcare se poate realiza prin intermediul unor tiranţi, cu ajutorul cărora
se realizează o pretensionare, fie prin strângerea puternică a piuliţelor de la capătul
acestora, fie cu ajutorul unor prese hidraulice.
- lonjeronul nou se uzinează mai scurt cu cca. 10...15 mm, pentru a se uşura
montajul acestuia în locul celui vechi.
În figura 6.19 se prezintă o soluţie de înlocuire a unui lonjeron, realizat în varianta
de grindă simplu rezemată.

Fig. 6.19. Înlocuirea unui lonjeron

Alte bare care se înlocuiesc de regulă prin descărcarea de efort sunt barele
contravântuirii orizontale între tălpile grinzilor principale, în caz contrar existând pericolul
de pierdere a stabilităţii generale a tablierului.

6.6. CONSOLIDĂRI AVÂND CA SCOP

REDUCEREA VIBRAŢIILOR EXCESIVE
Influenţa negativă a unor vibraţii mari constă în formarea unor eforturi alternante
lângă prinderile care împiedică vibrarea liberă. Aceste eforturi slăbesc prinderile şi
accelerează fenomenul de oboseală, favorizând fisurarea.
Dacă vibraţiile mari se referă numai la unele piese, situaţia se poate remedia simplu
prin mărirea rigidităţii acestora.

151
 În figura 6.20 sunt prezentate modurile de oscilaţie a unui tablier la trecerea
convoiului. Astfel se observă că oscilaţiile tablierului se compun din următoarele:
- oscilaţiile verticale ale grinzilor principale (a);
- oscilaţiile verticale ale grinzilor principale în antifază (b);
- oscilaţiile laterale ale contravântuirilor orizontale (c);
- oscilaţiile laterale în antifază (d);
- oscilaţiile tălpii superioare în antifază (e);
- oscilaţia de răsucire (f).

Fig. 6.20. Oscilaţiile podului la trecerea convoiului

Vibraţiile în bare se măsoară cu un aparat denumit tastograf, interesând

amplitudinea maximă A, durata de amortizare ta, până când amplitudinea ajunge la 5 %,
din A şi perioada oscilaţiilor T, ulterior efectuându-se interpretarea rezultatelor.
Este important ca aceste vibraţii să se amortizeze repede şi să prezinte o perioadă
mare de oscilaţie.
Dacă perioada T depăşeşte pe cea limită, cum aceasta depinde de masa şi
rigiditatea construcţiei, vor trebui modificaţi aceşti parametri.
Dacă ne referim la tablierele metalice, pentru a le mări rigiditatea în planul grinzilor
principale, va fi necesară mărirea înălţimii acestora, iar pentru a evita vibraţiile laterale
excesive se va consolida contravântuirea orizontală.

6.7. CONSOLIDĂRI ÎN VEDEREA REDUCERII

TENDINŢEI DE VOALARE A TABLELOR
Dacă se constată că anumite bare au deformaţii vizibile (evident nu din cauze
accidentale) şi există pericolul de pierdere a stabilităţii (flambaj), se va trece la
consolidarea acestora prin modificarea parametrilor cunoscuţi: lungime de flambaj,
rigiditate bară.
Evident că poate fi modificat un parametru sau altul, iar uneori este posibil să se
modifice amândoi.
Un defect care poate să apară este voalarea pereţilor subţiri care intră în alcătuirea
grinzilor cu inimă plină. Dacă stabilitatea generală este asigurată, atunci voalarea locală
nu este periculoasă, dar oricum afectează capacitatea portantă a elementului.
În figura 6.21 sunt prezentate grinzi având inimile voalate şi posibilităţi de remediere
(evident nu singurele posibile).

Fig. 6.21. Pereţi voalaţi: a, c - alcătuiri greşite; b, d - consolidarea pereţilor

152
 Pentru grinzi dublu T la care se constată voalări ale inimii, soluţia de remediere
constă în îndesirea rigidizărilor. Astfel dacă grinda are prevăzute numai rigidizări
transversale, fie că se adaugă altele suplimentare, fie se pot adăuga şi rigidizări
longitudinale.

6.8. CONSOLIDĂRI PRIN INTRODUCEREA

UNOR BARE SUPLIMENTARE ÎN SISTEM
Capacitatea portantă a unei structuri realizată din bare, poate fi sporită prin
introducerea unor bare suplimentare, prin care se descarcă unele bare, din punct de
vedere static sistemul putând fi static determinat sau static nedeterminat interior.
În figura 6.22 sunt prezentate diferite scheme geometrice pentru grinzi cu zăbrele şi
unele variante de introducere a barelor suplimentare (linie întreruptă).

Fig. 6.22. Scheme geometrice de grinzi cu zăbrele şi variante

de introducere a barelor suplimentare

O soluţie mai eficientă în ceea ce priveşte reducerea eforturilor în bare constă în

consolidarea întregului sistem, figura 6.23, prin mărirea înălţimii grinzii cu zăbrele, fie la
talpa inferioară, fie la talpa superioară.

Fig. 6.23. Consolidarea grinzilor cu zăbrele:

a - prin talpă intermediară; b - prin etajare;
c - cu arc; d - grindă continuă cu ranforsare pe reazem

153
 Soluţia constând din suprapunerea unui arc peste grinda cu zăbrele, pe care o
suspendă cu tiranţi (sistem Bowstring), este indicată pentru deschideri mari, unde se
urmăreşte şi un aspect estetic. În acest caz grinda veche are rolul de grindă rigidă (sistem
Langer).
O altă soluţie constă în introducerea în structură a unei noi grinzi cu zăbrele,
amplasată între cele două grinzi existente. Această soluţie este posibilă la podurile cale
sus, un exemplu pentru o astfel de soluţie fiind cel prezentat în figura 6.24.

Fig. 6.24. Introducerea unei grinzi cu zăbrele suplimentare în structură

6.9. CONSOLIDAREA ÎN VEDEREA ÎMPIEDICĂRII PIERDERII

STABILITĂŢII GENERALE A TĂLPII COMPRIMATE
Stabilitatea generală a tablierului se poate pierde în cazul podurilor deschise, dacă
înălţimea grinzilor este prea mare. Pierderea stabilităţii se manifestă prin apropierea spre
interior a tălpilor superioare, figura 6.25.

Fig. 6.25. Stabilitatea generală a tălpilor comprimate

În figura 6.26 sunt prezentate două moduri de consolidare - unul prin montarea unei
rigle şi contravântuiri la talpa superioară şi al doilea mod prin dezvoltarea montantului cu o
grindă cu zăbrele în planul secţiunii transversale.
Pentru a asigura gabaritul de liberă trecere, rigla este legată de talpa superioară a
grinzii cu zăbrele prin intermediul unui "scaun".

154
 Fig. 6.26. Consolidare pentru asigurarea
stabilităţii generale:
a) - cu contravântuiri superioare etajate;
b) - consolidarea montanţilor

O altă situaţie care poate să apară este aceea în care se impune demontarea
contravântuirii orizontale superioare pentru a se trece la o linie electrificată.
În acest caz, fie se ridică nivelul contravântuirii, fie se măreşte rigiditatea
transversală a tablierului, figura 6.27.

Fig. 6.27. Consolidarea rezultată

prin trecere la linie electrificată

6.10. CONSOLIDAREA PRIN TRANSFORMAREA

STRUCTURII METALICE ÎN STRUCTURĂ COMPUSĂ
O variantă de consolidare care poate fi uneori eficientă constă în transformarea
suprastructurii metalice a podului într-o structură mixtă oţel-beton.
Prin asigurarea conlucrării (prin conectori) între partea metalică (grinzile principale)
şi dala de beton armat se poate obţine o majorare importantă a capacităţii portante a
tablierului, chiar dacă greutatea proprie a acestuia creşte.
Prin adoptarea acestei soluţii se modifică tipul de cale pe pod, trecându-se de la
calea deschisă la calea în cuvă de balast, cu avantajele care le prezintă cea din urmă,
uneori este posibil ca tocmai avantajele căii în cuvă de balast să conducă la adoptarea
acestei soluţii de consolidare.
În figura 6.28 se prezintă soluţia de principiu constând în transformarea unui tablier
CF metalic într-o structură mixtă oţel-beton.

155
 Fig. 6.28. Consolidare prin transformarea structurii metalice în structură mixtă oţel-beton

6.11. CONSOLIDĂRI PRIN SPORIREA SECŢIUNII

Consolidările care se realizează prin sporirea secţiunii iniţiale a elementelor sunt
des utilizate atunci când se urmăreşte creşterea capacităţii portante a elementelor sau a
structurii de rezistenţă în ansamblu, sau pot fi aplicate în urma unor uzuri fizice importante
(coroziune, lovituri etc.).
Piesele noi care se adaugă pentru a mări caracteristicile de rezistenţă ale secţiunii
se vor amplasa în funcţie de solicitarea de bază a elementului care urmează să fie
consolidat.

6.11.1. Bare solicitate la întindere axială

În cazul barelor solicitate la întindere axială materialul de adaos se amplasează
simetric faţă de axe pentru a nu se modifica axa iniţială a barei (introducerea unor
excentricităţi în noduri sau modificarea axei neutre).
La realizarea consolidării trebuie avute în vedere şi aspectele constructive,
respectiv posibilităţile reale de realizare a consolidării, să nu fie favorizată depunerea de
praf şi staţionarea apei, posibilităţi de întreţinere (curăţire, vopsire) etc. În figurile 6.29.a,b
sunt prezentate condiţii pentru realizarea întreţinerii.

Fig. 6.29.a. Condiţii pentru realizarea întreţinerii

156
 Fig. 6.29.b.Recomandări pentru realizarea întreţinerii corespunzătoare

La podurile vechi diagonalele întinse pot fi realizate din platbande, în acest caz
consolidarea se poate realiza cu corniere, care pe lângă sporul de arie în secţiunea barei,
măresc foarte mult rigiditatea acesteia pe direcţie normală pe planul grinzii.

Calculul elementelor de consolidare se face în funcţie de nivelul de solicitare, în

momentul consolidării barei.

Presupunând că bara este solicitată la tensiuni provenite numai din încărcările

permanente, σ g , după consolidare, respectiv sporirea secţiunii de la valoarea A 0 la
valoarea A 0 + A c , figura 6.30, trebuie îndeplinită condiţia:

NEd.g NEd.P
+ <1 (6.2)
Nnt.Rd Nct.Rd

În relaţia de mai sus NEd.g şi NEd.P reprezintă eforturile de întindere din bară produse
de acţiunile permanente, respectiv de acţiunile utile.

Rezistenţele de calcul la întindere axială sunt următoarele:

157
 • secţiune iniţială (neconsolidată):
⎧ A 0 ⋅ fy
⎪Npl.Rd =
⎪ γM0
⎪⎪ 0.9 ⋅ A 0.net ⋅ fu
Nnt.Rd = min ⎨Nu.Rd = (6.3.a)
⎪ γM2
⎪ A ⋅f
⎪Nnet.Rd = 0.net y
⎪⎩ γM0

• secţiunea consolidată:
⎧ ( A 0 + A c ) ⋅ fy
⎪Npl.Rd =
⎪ γ M0
⎪⎪ 0.9 ⋅ ( A 0.net + A c.net ) ⋅ fu
Nct.Rd = min ⎨Nu.Rd = (6.3.b)
⎪ γ M2
Fig. 6.30. Starea de eforturi ⎪ (A + A c.net ) ⋅ fy
⎪Nnet.Rd = 0.net
în bara consolidată ⎪⎩ γ M0

NEd.g
Se poate constata că pentru → 1, Nct.Rd şi A c → ∞ , ceea ce înseamnă că
Nnt.Rd
practic consolidarea nu se poate realiza. Rezultă aşadar că, pentru ca această consolidare
să fie eficientă, nivelul de solicitare al barei, a cărei secţiune urmează să fie sporită prin
consolidare, trebuie să fie cât mai redus. Această observaţie este valabilă pentru toate
consolidările realizate prin sporirea secţiunii iniţiale a elementului, indiferent de tipul de
solicitare (întindere, compresiune, torsiune, încovoiere).

6.11.2. Bare solicitate la compresiune axială

În cazul barelor solicitate la compresiune axială, lucrările de consolidare pot avea
ca scop principal următoarele:
- mărirea capacităţii portante a barei;
- reducerea nivelului de solicitare (micşorarea eforturilor unitare normale);
- mărirea rigidităţii barei (reducerea coeficienţilor de zvelteţe a barei);
- împiedicarea voalării tablelor care intră în alcătuirea secţiunii transversale a
barei.
Reducerea eforturilor unitare normale este în interdependenţă cu mărirea rigidităţii
barei, deoarece prin micşorarea coeficienţilor de zvelteţe a barei, creşte coeficientul de
reducere şi scad eforturile unitare normale σ .

Baza de calcul pentru consolidarea barei comprimate prin sporirea secţiunii

Consolidările care se realizează prin sporirea secţiunii iniţiale a elementelor sunt
des utilizate atunci când se urmăreşte creşterea capacităţii portante a elementelor sau a
structurii de rezistenţă în ansamblu, sau pot fi aplicate în urma unor uzuri fizice importante
(coroziune, lovituri etc.). Piesele noi care se adaugă pentru a mări caracteristicile de
rezistenţă ale secţiunii se vor amplasa în funcţie de secţiunea de bază a elementului care
urmează să fie consolidat.

158
 În cazul barelor solicitate la eforturi axiale materialul de adaos se amplasează, pe
cât posibil, simetric faţă de axe pentru a nu se modifica axa iniţială a barei prin
introducerea unor excentricităţi în noduri (în cazul grinzilor cu zăbrele) sau modificarea
axei neutre.
Pentru proiectarea consolidării unei bare comprimate prin sporirea secţiunii, se
porneşte de la relaţia de verificare la stabilitate a barei comprimate centric:

NEd
≤ 1 .0 (6.4)
Nb.Rd

Rezistenţa de calcul (capacitatea portantă sau efortul capabil) la flambaj a unui

element comprimat este dată de relaţia:

⎧ χ min ⋅ A ⋅ f y
⎪ − sec tiuni Clasa 1, 2 sau 3
⎪ γ M1
Nb.Rd =⎨ (6.5)
⎪ χ min ⋅ A eff ⋅ f y − sec tiuni Clasa 4
⎪ γ M1
⎩

Relaţia de verificare a barei consolidate, prin adăugarea unor piese cu aria Ac , în

situaţia în care, în momentul consolidării barei, structura este încărcată numai cu sarcinile
permanente va fi:
NEd.g NEd.P
+ ≤1 (6.6)
Nnb.Rd Nbc.Rd
în care:
- NEd.g - efortul axial în bară, înainte de efectuarea consolidării (în general produs
din acţiunile permanente);
- NEd.P - efortul axial care se adaugă în bară după efectuarea consolidării (din
acţiunile utile), afectate, dacă este cazul, de coeficientul dinamic;
- Nnb.Rd - rezistenţa de calcul la flambaj (capacitatea portantă) a barei având
secţiunea iniţială, neconsolidată;
- Nbc.Rd - rezistenţa de calcul (capacitatea portantă) la flambaj a barei având
secţiunea consolidată cu elemente de adaos.
Prin adăugarea unor elemente la secţiunea iniţială, în general se micşorează clasa
secţiunii barei şi se modifică în sens favorabil caracteristicile de rezistenţă ale secţiunii
barei.

Rezistenţele de calcul ale barei se evaluează cu relaţiile:

Bara iniţială cu aria secţiunii A o :

⎧ χnmin ⋅ A 0 ⋅ fy
⎪ − sec tiune Clasa 1, 2 sau 3
⎪ γ M1
Nnb.Rd =⎨ (6.7)
n.eff
⎪ χmin ⋅ A 0.eff ⋅ fy
⎪ − sec tiune Clasa 4
⎩ γ M1

159
 Bara consolidată cu elementele de adaos de arie A c :

⎧ χmin
c
⋅ ( A 0 + A c ) ⋅ fy
⎪ − sec tiune Clasa 1, 2 sau 3
⎪ γM1
Nbc.Rd =⎨ (6.8)
c.eff
⎪ χmin ⋅ ( A 0. + A c )eff ⋅ fy
⎪ − sec tiune Clasa 4
⎩ γM1

Coeficientul de reducere χ se determină în funcţie de coeficientul de zvelteţe redus

λ (zvelteţea redusă), corespunzător curbei de flambaj a secţiunii, pentru modul de
pierdere a stabilităţii considerat.

Prin urmare se poate scrie relaţia generală de evaluare a coeficientului de

reducere:

⎛ ⎞
⎜ − λ = A ⋅ fy ⋅ β ⎟
χ = χ⎜ Ncr
A
⎟ (6.9)
⎜⎜ ⎟⎟
⎝ − curba de flambaj ⎠

⎧1 − Clase 1, 2 si 3
unde: βA = ⎨
⎩A eff / A − Clasa 4

Se observă faptul că, în cazul secţiunilor Clasa 4, aria efectivă (eficace) intervine în
valoarea λ (prin β A ) şi implicit influenţează valoarea coeficientului de reducere χ , iar în
al doilea rând în calculul Nb.Rd unde se operează cu A eff . Pentru evaluarea forţei critice de
flambaj Ncr se operează cu caracteristicile secţiunii brute.

În cazul barelor solicitate la compresiune, eficienţa consolidării depinde evident de

modul în care este distribuit materialul de adaos în raport cu secţiunea iniţială a barei.
Astfel, eficienţa materialului adăugat (de arie Ac) este cu atât mai mare, cu cât se obţine
un coeficient de reducere χ mai mare. Aceasta înseamnă ca în urma consolidării să
rezulte raze de giraţie ale secţiunii solidarizate cât mai mari, care să conducă la reducerea
zvelteţilor în raport cu axele principale ale secţiunii.

În figura 6.31 sunt prezentate câteva posibilităţi de consolidare, prin sporirea

secţiunilor, pentru barele grinzilor cu zăbrele, realizate în soluţie de asamblare nituită.
În cazul barelor cu secţiune alcătuită din elemente mult depărtate solidarizate cu
plăcuţe sau cu zăbreluţe, sporirea capacităţii portante a barei se poate realiza şi prin
modificări aduse elementelor de solidarizare, cum ar fi:

- mărirea numărului de plăcuţe;

- mărirea rigidităţii plăcuţelor;
- introducerea unor zăbreluţe de solidarizare suplimentare (schimbarea schemei
de solidarizare).

160
 Fig. 6.31. Consolidarea barelor grinzilor cu zăbrele prin sporirea secţiunilor:
a) talpa superioară;
b) talpa inferioară;
c) zăbrele;
d) contravântuiri

Prin aceste modificări se poate micşora coeficientul de zvelteţe al barei în raport cu

axa imaterială a secţiunii.

Pentru barele comprimate ale grinzilor cu zăbrele principale se folosesc în special

secţiuni cheson, deschis sau închis. În acest caz trebuie acordată o atenţie deosebită
solidarizărilor (diafragmelor) care leagă pereţii chesonului, acestea îndeplinind
următoarele funcţiuni:

- leagă pereţii chesonului, obligând conlucrarea lor;

- stabilizează pereţii împotriva voalării (având deci rolul de rigidizări);
- împiedică deformarea pereţilor în cazul unor acţiuni locale.

Solidarizările se amplasează, în principiu, în toate nodurile comprimate, în special

în dreptul reazemelor, a antretoazelor şi în punctele de descărcare a unor sarcini locale.

Solidarizările se realizează din diafragme transversale fixate pe pereţi, fie cu

corniere – în cazul alcătuirii secţiunilor prin nituire, figura 6.32, fie prin sudare – în cazul
secţiunilor alcătuite sudat, figura 6.33.

161
 Fig. 6.32. Diafragme la bare
alcătuite nituit

Fig. 6.33. Diafragme la bare

alcătuite sudat

Diafragmele nu se sudează direct de pereţii chesoanelor, ci prin intermediul unor

plăcuţe intermediare; în acest mod se evită executarea cordoanelor transversale efortului
principal în lungul barei.

6.11.3. Bare solicitate la răsucire liberă

În figura 6.34 este prezentată pentru comparaţie distribuţia tensiunilor tangenţiale în
cazul tubului deschis şi al tubului închis de aceleaşi dimensiuni ale secţiunii transversale.

162
 Fig. 6.34. Distribuţia tensiunilor tangenţiale din răsucire liberă la tubul: a) deschis; b) închis

Se poate aprecia gradul de eficienţă la solicitarea de răsucire liberă a unei secţiuni

închise, în comparaţie cu o secţiune deschisă cu aceleaşi dimensiuni, punând condiţia ca
eforturile tangenţiale maxime să fie egale în cele două situaţii (la limită τmax = τa ), astfel:
- pentru tubul deschis:
Td ⋅ g
τ t.max = Ed = τ a = ( f y / 3 ) / γ M0 (6.10.a)
It
- pentru tubul închis:
i ⎛ 1 g⎞
τ Ed.max = TEd ⎜⎜ + ⎟⎟ = τ a = ( f y / 3 ) / γ M0 (6.10.b)
⎝ g ⋅ Ω Ir ⎠

Se obţine:
⎛ g ⎞
⎜ ⎟
i d ⎜ It ⎟ = E ⋅ Td
TEd = TEd (6.11)
⎜ 1 g⎟ Ed
⎜ + ⎟
⎝ g ⋅ Ω Ir ⎠
g
It
Factorul: E= >> 1
1 g
+
g ⋅ Ω Ir

arată gradul de eficienţă al tubului închis comparativ cu acelaşi tub, de secţiune deschisă.

Semnificaţia termenilor care intervin în relaţiile anterioare este următoarea:

d
TEd - momentul de răsucire (torsiune) preluat de tubul deschis;
i
TEd - momentul de răsucire (torsiune) preluat de tubul închis;
Ω = ∫ r ⋅ ds - dublul ariei delimitate de axa mediană a BPS
profil închis;

163
 Ω2
Ir = It + - momentul de inerţie convenţional la răsucire
ds liberă a BPS profil închis;
∫g
1 - momentul de inerţie convenţional al BPS,
It = ∫ g3 ⋅ ds
3 contur închis, care se consideră de secţiune
inelară deschisă.

În cazul barelor cu pereţi subţiri (BPS), profil deschis sporirea capacităţii portante la
solicitarea de torsiune se poate realiza cel mai eficient prin transformarea secţiunii
deschise într-o secţiune închisă (cheson).
Din punct de vedere practic soluţia este uşor de realizat în cazul unor elemente
care au secţiunea transversală realizată sub formă de cheson deschis (secţiuni tip π ).
În acest caz peretele liber se poate închide cu o tablă, care să transforme chesonul
deschis într-un cheson închis. Pentru întreţinere la interior (curăţire, vopsire) se
recomandă ca acest perete să fie prevăzut cu găuri ovale care să permită accesul în
interiorul secţiunii, figura 6.35.

Fig. 6.35. Transformarea unui cheson

deschis în cheson închis:
a) cheson deschis; b) cheson închis

O altă soluţie constă în zăbrelirea peretelui liber, această grindă cu zăbrele putând
fi echivalată cu un perete plin, cu o grosime echivalentă, gech, figura 6.36.

Fig. 6.36. Secţiune tubulară

având un perete cu zăbrele

În tabelul 6.2. sunt date grosimile peretelui continuu echivalent pentru diferite
moduri de zăbrelire a peretelui liber.

164
 Tabelul 6.2

Schema de zăbrelire a peretelui liber Grosimea echivalentă a peretelui, gech

E λ ⋅h
⋅ 3
G d λ ⎛ 1
3
1⎞
+ ⎜⎜ + ⎟⎟
Ad 3 ⎝ As Ai ⎠

E λ ⋅h
⋅ 3
G 2d h3 λ3 ⎛ 1 1⎞
+ + ⎜⎜ + ⎟⎟
A d 4 A m 12 ⎝ A s A i ⎠

E λ ⋅h
⋅ 3
G d h 3
λ3 ⎛ 1 1⎞
+ + ⎜⎜ + ⎟⎟
A d A m 12 ⎝ A s A i ⎠

E λ ⋅h
⋅ 3
G d λ3 ⎛ 1 1⎞
+ ⎜⎜ + ⎟⎟
2A d 12 ⎝ A s A i ⎠

12
E λ ⋅h
⋅
G h λ ⎛ 1 1⎞
+ ⎜ + ⎟
IP 4 ⎜⎝ Is Ii ⎟⎠

Notaţii:
λ - mărimea panoului grinzii cu zăbrele sau cu plăcuţe;
h - înălţimea peretelui cu zăbrele sau cu plăcuţe;

165
 d - lungimea diagonalei grinzii cu zăbrele;
As; Is - aria şi momentul de inerţie al tălpii superioare;
Ai; Ii - aria şi momentul de inerţie al tălpii inferioare;
Ad; Am - aria secţiunii diagonalei şi montantului grinzii cu zăbrele;
IP - momentul de inerţie al secţiunii plăcuţei;
E - modulul de elasticitate;
G - modulul de elasticitate transversal: G = E / [2(1 + μ )]

6.11.4. Elemente solicitate la încovoiere (grinzi cu inimă plină)

Consolidarea elementelor încovoiate se realizează prin adăugarea unor piese la
tălpile grinzii, la inimi sau uneori atât la tălpi cât şi la inimi. Prinderea acestor piese poate fi
realizată cu nituri, în cazul grinzilor nituite sau sudat, în cazul grinzilor alcătuite sudat sau
chiar a celor alcătuite nituit.

Consolidarea prin adăugarea unor piese sudate de elementele secţiunii este în

general mai simplă şi oferă posibilităţi mult mai variate în comparaţie cu consolidarea prin
adăugarea de piese prinse nituit. Condiţia care se impune în acest caz este ca materialul
(oţelul) din elementul „vechi” să aibă un grad de sudabilitate corespunzător, condiţie care
nu este întotdeauna satisfăcută în cazul construcţiilor realizate în trecut.

Câteva exemple de consolidare prin adăugarea de piese sudate la grinzi alcătuite

nituit sunt prezentate în figura 6.37.

Fig. 6.37. Consolidarea grinzilor nituite prin adăugarea unor piese sudate

Cordoanele de sudură cu rol de asamblare vor avea grosime minimă, pentru ca

tensiunile şi deformaţiile rezultate să fie cât mai reduse.

Consolidarea grinzii prin sporirea secţiunii tălpilor

Prin adăugarea unor elemente de consolidare la una sau la ambele tălpi ale grinzii
(grinda aflându-se încărcată numai cu sarcinile permanente), se obţine creşterea
momentului de inerţie fata de axa principala x-x şi implicit vor scădea eforturile unitare şi
deformaţiile sub acţiunea încărcărilor utile.
În figura 6.38 sunt prezentate câteva posibilităţi de sporire a capacităţii portante a
grinzilor prin modificarea secţiunii tălpilor.

166
 Fig. 6.38. Sporirea secţiunii grinzilor cu inimă plină

Starea de eforturi în grinda cu inima plină consolidata este prezentată pentru

varianta de consolidare constând din adăugarea unui element secţiune T alcătuit sudat, la
talpa inferioară a grinzii, figura 6.39.

Faza I: grinda neconsolidată, încărcată cu sarcinile permanente:

MEg MEg
σ gs = z s ; σ ig = zi (6.12.a,b)
I y,eff I y,eff
unde: MEg = γ G ⋅ Mg

Fig. 6.39. Starea de eforturi în grinda consolidată

Faza II: grinda consolidată, încărcată cu sarcinile verticale din convoi:

Peste eforturile unitare corespunzătoare la Faza I se adaugă eforturile:

M M
σ Ps = EP z 's ; σ Pi = EP z i' (6.12.c,d)
I y ',eff ,c I y ',eff ,c
unde I y ',eff ,c este momentul de inerţie efectiv al secţiunii consolidate;

167
 • pentru poduri feroviare:
MEP = γ Q ⋅ φ3 ⋅ MP ;
MP = C ⋅ MLM71 , C fiind coeficientul creşterii încărcărilor utile.
• pentru poduri rutiere:
MEP = γ Q ⋅ MP ; MP = C ⋅ MLM1
Starea de eforturi în fibrele extreme ale secţiunii grinzii şi în elementul adăugat la
talpa inferioară (element de consolidare - c) va fi următoarea:
MEg M fy
σs = z s + EP z 's ≤ (compresiune) (6.13.a)
I y,eff I y ',eff ,c γ M0
MEg MEP fy
σi = zi + z i' ≤ (întindere) (6.13.b)
I y,eff I y ',eff ,c γ M0
MEP fy
σc = zc ≤ (întindere) (6.13.c)
I y ',eff ,c γ M0
Observaţie:
Datorită modificării secţiunii tălpilor, se modifică şi poziţia centrului de greutate al grinzii. Spre
exemplu, adăugarea unui element de consolidare la talpa inferioară, face ca centrul de greutate să se
deplaseze în sensul axei z, ceea ce implică o reîncadrare a inimii grinzii în clase de secţiuni şi o reevaluare a
secţiunii efective ( ψ = σ 2 / σ1 ≠ −1 ).

Deformaţia elastică
Prin modificarea rigidităţii grinzii se obţin de asemenea efecte favorabile legate de
săgeata elastică a grinzii.
Pentru o grinda cu secţiune variabilă săgeata se poate calcula suficient de exact cu
relaţia:
5 Mmax L2 5.5 MmaxL2
δ= ≅ (6.14)
48 EIm 48 EIy

unde: Im =
∑ Ii ⋅ A i -
este momentul de inerţie mediu ponderat al grinzii;
L
Iy este momentul de inerţie al grinzii la jumătatea deschiderii acesteia.
Rezultă următoarele valori pentru săgeţi:

- grinda neconsolidată:
(
5.5 Mg + φ 3 ⋅ MP ⋅ L
2
)
δ= (6.15.a)
48 EI y
- grinda consolidată:
5.5 ⎛⎜ Mg φ3 ⋅ MP ⎞⎟ 2
δ= + ⋅L (6.15.b)
48E ⎜⎝ Iy Icy ⎟⎠
unde Icy reprezintă momentul de inerţie maxim al secţiunii consolidate.

Deformaţia elastică din convoiul feroviar LM71

Grinda principală se realizează în general cu o contrasăgeată egală cu săgeata din
încărcările permanente plus 25% din săgeata produsă de încărcarea utilă.

168
 Deformaţia elastică (săgeata) produsă de încărcarea utilă se determină din acţiunile
normate produse de convoiul LM 71 (afectate de coeficientul dinamic).

Momentul încovoietor pentru calculul săgeţii va fi:

Mf = Φ 3 ⋅ MP
Se obţine deformaţia elastică a grinzii δ , care se compară cu săgeata admisibilă:

5.5 ⋅ Mf ⋅ L2 L
δ= c
≤ δa = (6.16)
48 E ⋅ Iy 600

Săgeata admisibilă, în conformitate cu EN 1990 – Anexa A2/2005 este L/600.

Din condiţia de confort de circulaţie ”foarte bun”, săgeata verticală maximă,

pentru elementele în lungul căii, este dată în figura 6.40 (EN 1990 - Anexa A2), pentru
grinzi cu 3 sau mai mult de 3 deschideri simplu rezemate.

Deformaţia verticală δ se calculează din acţiunea convoiului LM 71, pentru γ i = 1,

luând în considerare coeficientul dinamic Φ .

Raportul L / δ admisibil, în funcţie de viteză, rezultat din figura 6.40, se multiplică cu

0.9 pentru grinzi continue şi cu 0.7 pentru o grindă simplu rezemată sau 2 grinzi simplu
rezemate succesive .

Fig. 6.40

169
 7. CONSOLIDĂRI PRIN PRETENSIONARE
SAU CU TIRANŢI EXTERIORI RIGIZI

7.1. ASPECTE GENERALE

Prin introducerea unor eforturi iniţiale se urmăreşte majorarea capacităţii de
rezistenţă, a rigidităţii, sau a stabilităţii elementului pretensionat în comparaţie cu cel
nepretensionat. Prin pretensionare se introduc în elementele principale de rezistenţă ale
structurii eforturi sau deformaţii, de sens contrar eforturilor sau deformaţiilor produse de
acţiunile la care structura este supusă în exploatare.
Elementele de pretensionare (cabluri, bare) sunt realizate din oţeluri cu
caracteristici mecanice superioare faţă de cele ale oţelului normal, caracteristici care în
mod obişnuit nu pot fi exploatate judicios.
Principalele avantaje ale consolidării prin pretensionare sunt următoarele:
- consum redus de oţel, comparativ cu alte soluţii;
- se măreşte domeniul de lucru al metalului în domeniul elastic;
- poate fi îmbunătăţită stabilitatea structurii;
- se poate modifica schema statică a structurii.

Prin introducerea în structură a unuia sau mai multor tiranţi se modifică schema
statică a structurii, fiecare tirant reprezentând o legătură în plus în structură şi deci o
creştere a gradului de nedeterminare statică. Creşterea gradului de nedeterminare statică
are ca efect o repartizare mai favorabilă a eforturilor în structură.
Prin legături între tirant şi elementul comprimat prin pretensionare se poate reduce
lungimea de flambaj a barelor comprimate.
Utilizarea pretensionării pentru consolidarea unor structuri metalice presupune însă
efectuarea unor studii tehnico-economice comparative, în vederea obţinerii soluţiilor
optimale şi trebuie avut în vedere faptul că pretensionarea implică o proiectare şi o
execuţie, mult mai pretenţioase, decât în cazurile altor metode.
De asemenea, la executarea consolidărilor prin pretensionare sunt necesare
materiale cu calităţi mecanice superioare, care au un preţ de cost mult mai ridicat decât
cel al mărcilor de oţel folosite în mod curent şi sunt necesare instalaţii speciale pentru
executarea pretensionării.

7.2. TIRANŢI PENTRU PRETENSIONARE

Tiranţii cu ajutorul cărora se realizează pretensionarea structurilor metalice se
execută din oţeluri cu calităţi mecanice superioare, obţinute prin compoziţia chimică
(elemente de aliere) şi prin tratamentele termice aplicate la fabricaţie.

Tiranţii folosiţi la pretensionare sunt de următoarele tipuri:

- tiranţi din bare de oţel rotund;
- cabluri din sârme împletite;
- cabluri din fascicule de sârme paralele (PWS).

170
7.2.1. Tiranţi din bare de oţel rotund
Tiranţii sunt realizaţi din oţeluri laminate de calitate sau oţeluri aliate, conform
STAS-urilor române: OLC 35, OLC 45, OLC 55, OLC 60, 33MoC10, 33MoC11, 41 MoC11,
36MoC10 etc., tratate termic (normalizare, îmbunătăţire, călire + revenire), cu rezistenţe
mecanice ridicate - σ r =54...120 daN/mm2.
Tijele (barele) metalice sunt prevăzute la capete cu porţiuni filetate pentru
realizarea ancorajelor. Pentru ca în zona filetată tirantul să aibă aceeaşi arie (aria netă) cu
cea din zona nefiletată se poate adopta una din soluţiile:
- executarea filetului pe o piesă cu diametrul mai mare şi sudarea prin sudură
cap la cap prin rezistenţă de tija tirantului, figura 7.1a;
- îngroşarea prin refulare la cald a capetelor tijei tirantului, fig. 7.1b.

Fig. 7.1. Tije metalice

Tiranţii se fixează (blochează) la capete cu piuliţe care reazemă pe o placă de

capăt, cu grosime mare, figura 7.2, sau cu ajutorul unor cleme în care tirantul este
înşurubat, figura 7.3.

Fig. 7.2. Prinderea tirantului cu piuliţă Fig. 7.3. Clemă de prindere a tirantului

În cazul în care lungimea tirantului depăşeşte lungimea de livrare a barei rotunde,

tirantul poate fi îmbinat cu mufe deschise, figura 7.4, sau cu mufe închise, figura 7.5.

Fig. 7.5. Mufă închisă

Fig. 7.4. Mufă deschisă

171
7.2.2. Tiranţi din sârme de înaltă rezistenţă
Sârmele de înaltă rezistenţă folosite la executarea tiranţilor sunt obţinute prin
tragerea din bare de oţel rotund laminate la cald (trefilare). Procentul ridicat de carbon,
care intră în compoziţia chimică - 0,6-0,9 %, precum şi tratamentele termice şi prelucrările
mecanice la rece, le asigură acestora caracteristici mecanice foarte ridicate.
Fenomenul de relaxare, respectiv de scădere a efortului în timp sub deformaţie
constantă este luat în considerare prin majorarea efortului de preîntindere.
Tiranţii executaţi din sârme de înaltă rezistenţă sunt folosiţi sub următoarele forme:
- liţe din două sau trei sârme Φ 1,5 - 3,0 mm - SBI, împletite;
- cabluri în construcţie simplă (cablu spiral), alcătuite din sârme Φ 1,0 - 5,0 mm,
înfăşurate în jurul unei sârme centrale în 1 - 3 straturi concentrice, formând un
singur toron;
- tiranţi executaţi din fascicule de sârme paralele.
În cazul cablurilor în construcţie simplă, modulul de elasticitate este redus E = (0,9 -
1,2)٠105 MPa ((0,9 - 1,2)٠106 daN/cm2), motiv pentru care înainte de a fi montat, cablul
este supus la o forţă de întindere care depăşeşte cu 10 -15 % forţa din exploatare, astfel
încât deformaţia remanentă este consumată, iar modulul de elasticitate creşte la valori E =
(1,7-1,9)٠105 MPa.
Efortul de calcul al cablului se consideră 60 - 65 % din forţa de rupere totală,
obţinută înmulţind forţa de rupere calculată cu un coeficient de scădere a rezistenţei.
Fixarea la capete a cablurilor din sârme înfăşurate se realizează cu ancoraje de tip
pahar sau de tip manşon cu pană. Paharele se execută din oţel OL37 (S235) sau din oţel
slab aliat, iar sârmele se desfac în interiorul tronconic al paharului şi au capetele îndoite,
figura 7.6.

Fig. 7.6. Pahar pentru fixarea cablului:

1 - cablu;
2 - sârme desfăcute;
3 - bandaj cu sârmă moale;
4 - porţiune filetată

În pahar se toarnă un aliaj pe bază de zinc sau de plumb, a cărui temperatură nu

trebuie să depăşească 460 - 4800C, pentru a preveni recoacerea sârmelor, iar
temperatura de solidificare să nu fie sub 2400C. În exterior paharul este filetat pentru a
permite montajul presei de pretensionare.
Între placa frontală de fixare a ancorajului şi faţa paharului se introduc şaibe de tip
furcă, cu grosimi adaptate intervalului care trebuie completat.
În cazul ancorajelor de tip manşon cu pană, figura 7.7, cablul este desfăcut în
interiorul manşonului şi împănat puternic.
Pana centrală are suprafaţa laterală prelucrată, iar cu ajutorul presei hidraulice
manşonul este presat, fiind forţat să treacă printr-un orificiu cu diametrul mai mic decât
diametrul exterior al acestuia. Datorită deformării puternice a manşonului, sârmele sunt
presate puternic pe pană, asigurându-se fixarea cablului în manşon.

172
 Fig. 7.7. Manşon cu pană:
a - manşon; b - pană;
c - sistemul de presare în matriţă:
1 - tirant; 2 - cutie superioară;
3 - inel; 4 - piston;
5 - bară de prelungire;
6 - cutie centrală; 7 - manşon;
8 - reazem fix; 9 - matriţă

7.2.3. Tiranţi executaţi din fascicule de sârme paralele

Se folosesc în cazul unor eforturi de întindere mari, fiind soluţia alternativă utilizării
tiranţilor din tije metalice (oţel rotund).
Sârmele din tirant pot fi aşezate într-o formă compactă sau într-o formă circulară în
unul sau mai multe straturi.
Formele circulare de aşezare a sârmelor sunt asigurate prin resorturi la interior şi
prin legături exterioare din sârmă neagră, figura 7.8.

Fig. 7.8. Tiranţi din sârme

paralele: aşezare circulară

Fixarea la capete a fasciculului din sârme paralele se poate realiza în una din
următoarele variante constructive:
• inel cu pană conică, figura 7.9.

În această soluţie sârmele sunt repartizate

pe faţa interioară a inelului şi după ce au
fost întinse sunt fixate cu pană conică
introdusă prin presare cu o presă hidraulică
cu dublu efect.
Inelul este executat din oţel moale,
iar pana conică este executată dintr-un oţel
dur şi are suprafaţa laterală filetată sau
zimţată;

Fig. 7.9. Inel cu pană conică

173
 • sistemul cu teacă şi ancoră, figura 7.10.

Fig. 7.10. Teacă şi ancoră:

1 - tirant;
2 - teacă;
3 - ancoră;
4 - inel-matriţă;
5 - ancoră cap filetat;
6 - inel-presare;
7 - şaibe de completare;
8 - guseu de fixare

În acest sistem sârmele sunt introduse într-o teacă (executată din oţel normal), în
jurul unei bare cilindrice executată din oţel superior. În exterior teaca este filetată pentru a
permite montarea presei hidraulice de întindere a tirantului. Întregul ansamblu este presat
într-o matriţă, astfel încât peretele manşonului este deformat plastic, iar sârmele sunt
presate puternic pe bara centrală;
• sistemul pahar cu dornuri metalice, figura 7.11.

Fig. 7.11. Pahar cu dornuri

metalice:
1 - pahar; 2 - piuliţă;
3 - dornuri metalice

Între sârmele fasciculului puţin desfăcute în interiorul conic al paharului sunt bătute
puternic dornuri metalice cu diferite lungimi. Exteriorul paharului este filetat încât se poate
monta o piuliţă cu care se fixează capătul fasciculului şi presa de întindere a tirantului.

7.3. CONSOLIDAREA GRINZILOR CU TIRANŢI RIGIZI

7.3.1. Aspecte generale

Consolidarea prin majorarea secţiunii tălpilor se poate realiza relativ simplu în cazul
grinzilor sudate; la grinzile nituite adăugarea unei platbande suplimentare la talpă
presupune scoaterea niturilor de cap existente şi apoi renituirea pachetului cu platbandă
adăugată, operaţie deosebit de laborioasă.
Consolidarea cu tiranţi constă în adăugarea, pe zonele unde secţiunea iniţială este
insuficientă, a unor elemente formate din bare drepte rigide, aceste elemente nefiind
legate solidar (continuu) cu secţiunea de bază a grinzii.

174
 Tiranţii pot fi realizaţi din profile laminate (L, U, otel rotund), figura 7.12, sau pot
avea secţiuni alcătuite sudat.

Fig. 7.12. Tiranţi din profile

laminate. Fixarea de talpa întinsă
pe zona dintre ancoraje

Tiranţii rigizi pot fi rectilinii orizontali sau pot avea un traseu poligonal, fiind distanţaţi
de talpa grinzii prin montanţi (sistem macaz), figura 7.13.

Fig. 7.13. Grinzi consolidate

cu tiranţi rigizi

Tiranţii introduşi în sistemul tablierului pot fi tiranţi simpli, fără un efort iniţial, sau
tiranţi pretensionaţi, având un efort iniţial de întindere.
Pretensionarea tiranţilor, realizată mecanic sau termic, măreşte eficienţa acestora
prin faptul ca se reduc eforturile unitare din încărcările permanente.
Pretensionarea tiranţilor, în cazul în care aceştia au un traseu poligonal (sistem
macaz) se poate realiza relativ simplu prin introducerea unor prese în dreptul montanţilor,
prin care se îndepărtează tirantul de talpă, urmând ca după tensionare acesta să se fixeze
definitiv, iar presa hidraulică se îndepărtează.
O astfel de schemă de tensionare a tiranţilor poligonali (sistem macaz sau cu
montant central) este prezentată în figura 7.14.

Fig. 7.14. Pretensionarea tiranţilor

cu presă în dreptul montantului:
1) tiranţi; 2) montant fixat la un capăt;
3) presă hidraulică; 4) rigidizare;
5) rigidizări transversale scurte;
6) găuri ovale în capătul nefixat
al montantului

Având în vedere faptul ca la tablierele metalice greutatea permanentă are, în

general, o pondere redusă în valoarea eforturilor unitare totale, nu este justificată în
general pretensionarea, care complică realizarea consolidării.

175
 Consolidarea cu tiranţi rigizi se poate aplica şi pentru grinzile cu zăbrele. În figura
7.15 este prezentată consolidarea cu tirant rigid a unei grinzi principale cu zăbrele, tirantul
realizat din corniere în soluţie de asamblare nituită având un traiect rectiliniu.

Fig. 7.15. Consolidarea unei grinzi cu zăbrele cu tirant rectiliniu rigid:

a) Schema geometrică a grinzii cu zăbrele şi poziţionarea tirantului.
b) Detaliu de ancorare a tirantului.

7.3.2. Calculul consolidării cu tirant

rectiliniu a grinzilor cu inimă plină
Soluţia cea mai simplă de consolidare este cea cu tirant drept, aşezat sub talpa
întinsă a grinzii, fixat la capete în blocuri de ancoraj, aflate la o anumita distanta de
capetele grinzii.
În figura 7.16 este prezentat un detaliu al blocului de ancoraj pentru o grindă cu
inimă plină, consolidată cu tirant rigid.

Fig. 7.16. Grindă cu inimă plină

consolidată cu tirant rigid
(blocul de ancoraj)

176
 Starea de eforturi în grindă se poate urmări în schemele din figura 7.17, pe etapele de
realizare a consolidării.

Fig. 7.17. Starea de eforturi în

grinda consolidată cu tirant

Faza I: grinda neconsolidată, încărcată cu sarcinile permanente

Eforturile unitare normale vor fi:

- în talpa superioară:
MEg
σ gs = + zs (7.1.a)
I y,eff
- în talpa inferioară:
MEg
σig = − zi (7.1.b)
Iy,eff
unde: MEg = γ G ⋅ Mg

Faza II: tirantul se tensionează cu efortul Nt

Faţă de faza I se adaugă eforturile unitare:

N N ⋅e
σNs t = + t − t t z s (7.2.a)
A br Iy,eff

177
 Nt Nt ⋅ e t
σNi t = + + zi (7.2.b)
A br Iy,eff

Faza III: se încarcă grinda cu sarcinile utile (convoi)

În această fază grinda, iniţial simplu rezemată, devine static nedeterminată (n=1),
efortul din tirant creşte de la Nt la Nt+X, unde X este efortul de autotensionare.
Starea de eforturi unitare în grindă şi în tirant, ţinând cont de eforturile unitare din
fazele anterioare şi de efectul dinamic al încărcărilor utile va fi:
- în talpa superioară:
N + X MEg + [MEP − (Nt + X )e t ] fy
σs = + t + zs ≤ (7.3.a)
A br Iy,eff γ M0
- în talpa inferioară:
N + X MEg + [MEP − (Nt + X )e t ] fy
σi = + t − zi ≤ (7.3.b)
A br Iy,eff γ M0
- în tirant:
Nt + X fy
σt = ≤ (întindere) (7.3.c)
At γ M0
unde:
- Iy,eff - momentul de inerţie efectiv al secţiunii;
• pentru poduri feroviare:
MEP = γ Q ⋅ φ3 ⋅ MP ;
MP = C ⋅ MLM71 , C fiind coeficientul creşterii încărcărilor utile.
• pentru poduri rutiere:
MEP = γ Q ⋅ MP ;
MP = C ⋅ MLM1

În cazul în care tirantul este nepretensionat, în relaţiile (7.3.a,b,c) se va lua Nt=0 şi

relaţiile vor avea forma simplificată:

X MEg + (MEP − Xet ) fy

σs = + + zs ≤ (7.4.a)
A br Iy,eff γ M0
X MEg + (MEP − Xet ) fy
σi = + − zi ≤ (7.4.b)
A br Iy,eff γ M0
X fy
σt = ≤ (întindere) (7.4.c)
A t γ M0

Determinarea efortului de autotensionare în tirant

Efortul X de autotensionare din tirant se poate determina aplicând metoda forţelor
pentru rezolvarea ecuaţiei de condiţie a sistemului static nedeterminat, figura 7.18.

δ11X + Δ1P = Δ X (7.5)

unde:

178
 At
m2
At
n2 ⎛ e2 1 ⎞⎟
δ11 = ∫ dx + ∫ dx = ⎜ t + ⋅A
EIy,br EA ⎜ EIy,br E t A t ⎟ t
0 0 t t ⎝ ⎠
At
M m et At
Δ1P = ∫ EIPy,br dx = − EIy,br Ω ; ΔX = −
EA br
X
0

Fig. 7.18. Determinarea efortului de autotensionare din tirant

et
Ω
EIy,br
Se obţine: X = (7.6.a)
⎛ e 2t 1 1 ⎞⎟
⎜ + + ⋅A
⎜ EIy,br EA br E t A t ⎟ t
⎝ ⎠
unde:
MEP - diagrama de moment încovoietor din convoiul de calcul, în
sistemul static determinat;
m, n - diagramele de moment încovoietor şi forţă axială din X=1, pe
sistemul static determinat;
Ω - aria diagramei de moment încovoietor din încărcările cu convoiul de calcul,
în sistemul static determinat pe porţiunea de grindă aferentă tirantului.
Dacă tirantul este realizat ca element rigid Et=E, iar relaţia (7.6.a) devine:

179
 et
Ω
Iy,br
X= (7.6.b)
⎛ e 2t 1 1 ⎞
⎜ + + ⎟⋅A
⎜ Iy,br A br A t ⎟ t
⎝ ⎠
În cazul grinzilor cu secţiune variabilă, în relaţiile de calcul se pot introduce pentru
momentul de inerţie şi aria grinzii, valorile medii ponderate ale acestora calculate cu
relaţiile:

Im =
∑ Ii ⋅ A i ; A = ∑ A i ⋅ A i (7.7)
m
L L

Efectul tirantului asupra săgeţii

Săgeata grinzii se determină în funcţie de momentul încovoietor maxim pe grindă şi

din efectul de reducere datorat tirantului:
δ=
(
5 Mg + φ3 ⋅ MP 2
L − δt
) (7.8)
48EIm

( )
L
Mt m X total et 2
în care: δt = ∫ EIm dx = t
8EIm
L − 4c 2 ; X total
t = Nt + X
0

Săgeata δ t produsă de
momentul încovoietor negativ
Mt = X t e t se obţine prin metoda
total

Mohr-Maxwell, figura 7.13.

Fig. 7.13. Calculul săgeţii

din efectul tirantului

Consolidări prin pretensionare exterioară

180
 8. CONSOLIDĂRI PRIN TRANSFORMAREA
STRUCTURII METALICE ÎN STRUCTURĂ
COMPUSĂ OŢEL-BETON

8.1. ASPECTE GENERALE

Aşa cum s-a arătat în cap. 6, o variantă de consolidare care poate fi uneori eficientă
constă în transformarea suprastructurii metalice a podului într-o structură mixtă oţel-beton.
Prin asigurarea conlucrării (prin conectori) între partea metalică (grinzile principale)
şi dala de beton armat se poate obţine o majorare importantă a capacităţii portante a
tablierului, cu toate că greutatea proprie a acestuia creşte.
Prin adoptarea acestei soluţii se modifică tipul de cale pe pod, trecându-se de la
calea deschisă la calea în cuvă de balast, cu avantajele care le prezintă cea din urmă,
uneori este posibil ca tocmai avantajele căii în cuvă de balast să conducă la adoptarea
acestei soluţii de consolidare.

În figura 8.1 se prezintă soluţia de principiu constând în transformarea unui tablier

CF metalic într-o structură mixtă oţel-beton.

Fig. 8.1. Consolidare prin transformarea structurii metalice în structură mixtă oţel-beton

Consolidarea structurii prin transformare în structură compusă oţel-beton se poate

aplica şi în cazul podurilor rutiere, o astfel de soluţie fiind posibilă în următoarele situaţii:

- transformarea podurilor provizorii realizate din grinzi metalice şi platelaj cu

podină de lemn, în poduri semidefinitive, prin înlocuirea podinii de lemn cu o
placă de beton armat cu conlucrare cu structura metalică;
- consolidarea podurilor rutiere cu structură pe grinzi metalice şi platelaj de beton,
prin înlocuirea dalei de beton fără conlucrare cu o dală cu conlucrare.

În continuare se prezintă pe scurt bazele de calcul a grinzilor compuse oţel beton

conform nomelor europene de proiectare adoptate şi de ţara noastră.

181
8.2. BAZELE CALCULULUI GRINZILOR
CU SECŢIUNE COMPUSĂ OŢEL-BETON

Stări limită. Secţiuni critice

Stările limită dincolo de care structura nu mai satisface cerinţele de performanţă

proiectate sunt clasificate în următoarele:
• stări limită ultime asociate cu colapsul sau cu alte forme de cedare
structurală;
• stări limită de serviciu (ale exploatării normale) care corespund stărilor
dincolo de care nu mai sunt îndeplinite anumite criterii de exploatare.
În general , sub diverse combinaţii ale acţiunilor, în stadiul limită ultim, o grindă
mixtă oţel-beton trebuie să fie verificată la:
• asigurarea rezistenţei secţiunii transversale critice;
• asigurarea stabilităţii generale şi locale:
- rezistenţa la flambaj lateral prin torsiune;
- rezistenţa la flambaj la forţă tăietoare şi la forţe transversale aplicate inimii;
• asigurarea conlucrării între grinda metalică şi placa de beton armat prin
intermediul conectorilor
- rezistenţa la lunecare longitudinală.
Secţiunile transversale critice sunt:
• secţiunile de moment încovoietor maxim pozitiv;
• secţiunile de reazem;
• secţiunile supuse la forţe sau reacţiuni concentrate;
• puncte în care are loc o modificare bruscă a secţiunii (alta decât cea datorată
fisurării betonului). O astfel de secţiune se consideră critică dacă raportul
între momentul capabil maxim şi cel minim este mai mare de 1,2.
În analiza şi calculul la starea limită ultimă a grinzilor mixte se ţine seama de
capacitatea de rotire a secţiunii, prin încadrarea grinzii metalice în una din cele 4 clase de
secţiuni, având în vedere comportarea specifică a grinzii mixte (clasa secţiunii poate fi
diferită în câmp faţă de reazeme). În cazul secţiunilor din clasa 4 de secţiuni, se va ţine
seama de secţiunea efectivă de oţel, conform SR EN 1993-1-5.
Dala de beton (armat sau precomprimat) îndeplineşte următoarele roluri, în cazul
podurilor cu secţiune compusă oţel – beton cale sus, pe grinzi cu inimă plină, figura 8.2:
- face parte din talpa superioară a grinzilor metalice (2);
- face parte din tălpile superioare ale antretoazelor, când între acestea şi dală este
realizată conlucrarea (3);
- fixează talpa comprimată a grinzii metalice (4);
- acţionează ca o diafragmă pentru a transmite încărcările orizontale la reazeme (5);
- contribuie la repartiţia transversală a încărcărilor între grinzile principale (6).

Lăţimea activă de dală

Lăţimea de conlucrare a dalei cu grinda metalică este în general diferită de lăţimea
reală a acesteia (distanţa între grinzile metalice), mai ales când lăţimea reală este mare,
deoarece eforturile unitare de compresiune în dală sunt variabile, fiind maxime în dreptul
grinzii metalice şi descrescând spre mijlocul distanţei între grinzi.

182
 Fig. 8.2

Lăţimea de conlucrare a dalei se

defineşte ca fiind lăţimea pe care volumul
de eforturi unitare de compresiune,
considerate distribuite uniform şi egale cu
efortul maxim în dală în dreptul grinzii
metalice, este egal cu volumul eforturilor
unitare de compresiune, variabile,
acţionând pe lăţimea reală a dalei, figura
8.3 (aria ACDEF este egală cu aria GHJK).
Fig. 8.3. Lăţimea de conlucrare a dalei

Pentru simplificarea calculelor de rezistenţă şi stabilitate (stări limită de exploatare

şi oboseală) se înlocuieşte lăţimea reală a plăcii (solicitată neuniform) printr-o lăţime
redusă (solicitată uniform) denumită lăţime activă (efectivă) la încovoiere.

Lăţimea activă de dală (SR EN 1994-2:2006)

În câmp şi pe reazemele intermediare:

b eff = b 0 + ∑ b ei . (8.1)

Pe reazemele finale:

b eff = b0 + ∑ βi ⋅ b ei , (8.2)

183
 unde: b 0 este distanţa între axele conectorilor marginali;
Le
b ei = , dar nu mai mare decât b i , în care b i este distanţa de la conectorul
8
marginal până la un punct situat la jumătatea distanţei dintre două inimi
adiacente, măsurată pe linia mediană a tălpii de beton, cu excepţia că lângă
o latură liberă, distanţa b i este până la latura liberă;
L
β i = (0,55 + 0,025 e ) ≤ 1,0 ;
bi
L e se ia conform figurii 8.4.

Legendă:

1) L e = 0,85L1 pentru b eff,1

2) L e = 0,25(L 1 + L 2 ) pentru b eff,2
3) L e = 0,70L 2 pentru b eff,1
4) L e = 2 L 3 pentru b eff,2

Fig. 8.4

Determinarea coeficientului de echivalenţă

Pentru determinarea caracteristicilor secţionale ale secţiunilor compuse, se
foloseşte metoda secţiunii transformate, în care secţiunea transversală neomogenă oţel
beton se echivalează cu o secţiune omogenă prin transformarea secţiunii betonului din
dală într-o secţiune echivalentă de oţel.
Această transformare se realizează prin intermediul coeficientului de echivalenţă,
care reprezintă raportul între modulul de elasticitate al oţelului şi al betonului, funcţie de
natura încărcărilor ce acţionează asupra structurii compuse considerate.

184
 Încărcări de scurtă durată
Ea
n0 = (8.3)
E cm
unde: E a este modulul de elasticitate al oţelului din grinda metalică;
Ecm - modulul de elasticitate secant al betonului din dală.

Încărcări permanente şi temporare de lungă durată

Coeficientul de echivalenţă pentru încărcări de lungă durată se calculează cu
formula:
nL = n 0 ⋅ (1 + ψ L ⋅ ϕ( t, t 0 )) (8.4)

în care: ψ L este egal cu 1,1 pentru încărcări permanente;

ϕ( t, t 0 ) - coeficientul curgerii lente.

Observaţie:

În cazul construcţiilor civile, industriale şi agricole, la evaluarea secţiunii echivalente, coeficientul de

echivalenţă n se va lua în funcţie de tipul acţiunii, tipul de stare limită şi de etapa de încărcare pentru care
se face verificarea, astfel:
⎧n i - pentru încărcări de scurtă durată
⎪ - pentru încărcări permanente şi de durată
n = ⎨3 n i
⎪(2...3 ) n - pentru efectul contracţiei şi curgerii lente
⎩ i

Ea
unde: ni =
E cm
Ea - modulul de elasticitate al oţelului;
Ecm - modulul de elasticitate secant al betonului.

În cazuri obişnuite, la proiectarea construcţiilor civile, industriale şi agricole, se acceptă în mod

simplificat n=2ni, atât pentru încărcările de lungă durată, cât şi pentru încărcările de scurtă durată.

Etapele de construcţie
Analizele globale pe structură vor fi efectuate separat, pentru acţiunile preluate
numai de elementele structurale din oţel şi pentru cele preluate de secţiunea compusă
oţel-beton - în acest caz folosind coeficientul de echivalenţă corespunzător, pentru
încărcări de lungă sau de scurtă durată.
Se prezintă în cele ce urmează câteva procedee de execuţie a grinzilor compuse
oţel-beton pentru poduri.

ƒ Grinzi simplu rezemate, la care toate încărcările sunt preluate de elementul

compus oţel-beton, figura 8.5.
Sunt realizate la elementele compuse prefabricate, care au grinda de oţel rezemată
continuu în timpul turnării dalei de beton armat, sau la elementele compuse monolite care
au grinda metalică prevăzută cu reazeme provizorii foarte dese. La aceste grinzi, toate
încărcările (de scurtă durată şi de lungă durată), sunt preluate de secţiunea compusă.

185
 Fig. 8.5

ƒ Grinzi simplu rezemate, la care greutatea proprie a grinzii de oţel şi

greutatea dalei de beton armat sunt preluate numai de grinda de oţel.

La aceste grinzi, se deosebesc două sau trei faze de lucru, funcţie de modul de
execuţie.

1. Dacă nu se prevăd reazeme provizorii, figura 8.6.a, până la asigurarea

conlucrării dalei de beton cu grinda de oţel, încărcările g1 , provenite din: greutatea grinzii
de oţel, a dalei de beton şi a cofrajelor, sunt preluate numai de grinda de oţel.
În faza a doua de lucru, figura 8.6.b, încărcările din greutatea moartă g 2 şi
încărcările utile u sunt preluate de elementul compus.

Fig. 8.6

Acest tip de grinzi compuse are eficienţă minimă, deoarece în grinda de oţel apar
eforturi unitare apreciabile, momentul ei de inerţie fiind mult mai mic decât acela al
secţiunii compuse. Soluţia este recomandată doar când nu este posibilă introducerea
reazemelor provizorii (viaducte peste văi adânci, poduri peste râuri navigabile etc.).

186
 2. Introducând unul sau două reazeme provizorii pentru grinda de oţel, figura
8.7, se obţine o reducere semnificativă a eforturilor unitare în aceasta din încărcările pe
care le preia singură.

În prima fază, figura 8.7.a, încărcările g1 , provenite din: greutatea grinzii de oţel, a
dalei de beton şi a cofrajelor, sunt preluate de grinda de oţel continuă.

În faza a doua, figura 8.7.b, după asigurarea conlucrării, se elimină reazemele

intermediare, iar grinda compusă preia încărcările concentrate egale şi de semn contrar cu
recţiunile reazemelor provizorii.

În faza a treia, figura 8.7.c, grinda compusă preia greutatea moartă g 2 şi încărcările
utile u . Reazemele intermediare se pot înlătura atunci când betonul atinge 75% din
rezistenţa cubică.
Soluţia presupune acordarea unei atenţii deosebite pierderii stabilităţii tălpii
comprimate a grinzii metalice pe reazemele intermediare, în faza turnării dalei de beton
armat.

a) b)

Fig. 8.7

c)

Clasificarea secţiunilor transversale ale grinzilor

Sistemul de clasificare al secţiunilor definit în SR EN 1993-1-1 se aplică secţiunilor

transversale ale grinzilor compuse oţel beton.
Secţiunea transversală se clasifică în conformitate cu cea mai puţin favorabilă clasă
a elementelor din oţel solicitate la compresiune. Clasa secţiunilor compuse oţel-beton
depinde de semnul momentului încovoietor în acea secţiune.

187
 O talpă comprimată din oţel, care este împiedicată să flambeze printr-o legătură
efectivă cu o talpă din beton, prin intermediul conectorilor, poate fi considerată în clasa 1.

Calculul momentului rezistent (capabil)

Momentul capabil elastic
Analiza elastică a grinzilor mixte se bazează pe următoarele ipoteze:
• legătura dintre grinda metalică şi dala de beton este continuă şi nu există
lunecare la interfaţa de contact oţel-beton;
• secţiunile plane rămân plane şi după deformare;
• oţelul şi betonul se consideră materiale elastice.
Pe baza acestor ipoteze, secţiunea mixtă se poate considera ca fiind formată dintr-
un material omogen echivalent în oţel.
Aria echivalentă în oţel, A1 se calculează cu relaţia:
b ⋅h
A 1 = A a + A s + eff c (8.5)
n
în care:
Aa - aria grinzii metalice;
As = Asi+Ass - aria armăturii flexibile ( se poate neglija dacă placa de beton este în
zona comprimată a grinzii );
beff - lăţimea activă din placa de beton, cu rol de talpă a grinzii mixte.
n - coeficientul de echivalenţă (funcţie de tipul încărcării).
Calculul se poate efectua fie evaluând momentul capabil elastic (Mel.Rd) sau se pot
determina şi verifica tensiunile pe înălţimea secţiunii.

Calculul şi verificarea tensiunilor normale

La secţiunile mixte betonul întins nu se ia în considerare la evaluarea rezistenţei
secţiunii mixte.

A. Secţiunea mixtă în zona de moment pozitiv

În calcul se neglijează armătura flexibilă din beton.

În funcţie de poziţia axei neutre se pot analiza două situaţii:
a. axa neutră în grinda metalică, z>hc , figura 8.8;
b. axa neutră în placa de beton armat, z<hc , figura 8.9.

Axa neutră în grinda metalică (fig. 8.8)

Aria echivalentă în oţel a întregii secţiuni se calculează cu relaţia:

A b ⋅h
A 1 = A a + c = A a + eff c (8.6)
n n
Poziţia centrului de greutate al secţiunii echivalente în raport cu fibra superioară a
plăcii, z, se obţine din relaţia:
b ⋅h h
A a (z a + h ac + h c ) + eff c c
z= n 2 (8.7)
Aa + Ac / n

188
 Momentul de inerţie al secţiunii echivalente în raport cu axa care trece prin centrul
de greutate este:
2
I b ⋅h ⎛ h ⎞
I1 = Ia + c + A a (z a + h ac + h c − z ) + eff c ⎜ z − c ⎟
2
(8.8)
n n ⎝ 2 ⎠
în care Ia şi Ic sunt momentele de inerţie ale grinzii metalice, respectiv ale plăcii de beton
în raport cu axele proprii de greutate.

Fig. 8.8. Axa neutră în grinda metalică

Tensiunile pe înălţimea secţiunii sunt:

- în oţel:
M
σ ai = (h − z ) ≤ f y / γ a (8.9.a)
I1
M
σ as = [z − (h ac + h c )] ≤ f y / γ a (8.9.b)
I1
- în beton:
M
σ cs = z ≤ 0.85 fck / γ c (8.9.c)
n I1

Axa neutră în placa de beton (fig. 8.9)

Dacă valorile lui y calculate cu relaţia (8.7) rezultă mai mici decât hc, poziţia axei
neutre se determină cu relaţia:
n ⎡ 2 ⋅ b eff ⎤
z = Aa ⎢ 1+ (z a + hac + hc ) − 1⎥ ≤ hc (8.10)
b eff ⎣⎢ A an ⎦⎥
Aria secţiunii transversale echivalentă în oţel este:
A b ⋅z
A 1 = A a + c = A a + eff (8.11)
n n
Momentul de inerţie al secţiunii echivalente va fi:

189
 b eff y 3
I1 = Ia + A a (z a + h ac + h c − z ) +
2
(8.12)
3n

Fig. 8.9. Axa neutră în placa de beton

B. Secţiunea mixtă în zona de moment negativ (fig. 8.10)

Fig. 8.10. Secţiunea mixtă în zona de moment negativ

Placa de beton fiind în acest caz în zona întinsă, nu se va lua în considerare în

calculul caracteristicilor de rezistenţă.
Aria echivalentă în oţel a secţiunii active se va evalua cu relaţia :
A 2 = A a + A s = A a + A si + A ss (8.13)
Poziţia axei neutre se determină cu relaţia:
y = [A a (z a + h ac + h c ) + A ss d s + A si di ] / A 2 (8.14)
momentul de inerţie al secţiunii echivalente va fi:
I2 = Ia + A a (z a + h ac + h c − z ) + A ss (z − d s ) + A si (z − di )
2 2 2
(8.15)

190
 Tensiunile pe înălţimea grinzii vor fi:
- în oţel:
M
σ ai = (h − z ) ≤ f y / γ a (8.16.a)
I2
M
σ as = [z − (h ac + h c )] ≤ f y / γ a (8.16.b)
I2
- în armătura de la partea superioară:
M
σ ss = (z − ds ) ≤ fsk / γ s (8.16.c)
I2

Momentul capabil elastic

Momentele capabile elastice se determină punând condiţia ca eforturile unitare
normale pe înălţimea secţiunii grinzii mixte să fie egale cu cele limită admise, respectiv:
fck/γc în beton, fy/γa în oţel şi fsk/γs în armătură.

Momentul capabil elastic pozitiv

Momentul capabil elastic pozitiv se determină din relaţia:
+
Mel [
ai cc
]
.Rd = min M el.Rd ; M el.Rd (8.17)
unde:
f y I1
Mai
el.Rd = (8.18.a)
γ a z ai
f n ⋅ I1
Mcc
el.Rd = ck (8.18.b)
γ c z cs

Momentul capabil elastic negativ

Momentul elastic se determină cu relaţia:
−
Mel [
ai ss
]
.Rd = min M el.Rd ; M el.Rd ; (8.19)
unde:
f y I2
Mai
el.Rd = (8.20.a)
γ a z ai
f I
Mss
el.Rd = sk 2 (8.20.b)
γ s z ss

Momentul rezistent plastic

Pentru evaluarea momentelor plastice se consideră următoarele ipoteze:

• interacţiune totală între grinda metalică şi placa de beton;

• întreaga secţiune a grinzii metalice se plastifică (atât zona întinsă, cât şi zona
comprimată), tensiunile în oţel fiind egale cu rezistenţa de calcul la curgere
fyd (egală cu fy/γa), din întindere sau compresiune;
• tensiunile în betonul comprimat au valoarea limită 0.85 fcd = 0.85 fck/γc,
constant pe toată înălţimea zonei comprimate ;

191
 • în armătura flexibilă din dala de beton armat solicitată la întindere, tensiunile
vor fi fsk/γs , armătura flexibilă din dala comprimată se poate neglija.

Noţiunile de „conectare totală” şi de „conectare parţială” se aplică doar grinzilor la

care capacitatea de rezistenţă la încovoiere a secţiunilor critice se determină utilizând
calculul plastic. O deschidere a unei grinzi, sau a unei console, are o conectare totală
atunci când majorarea numărului de conectori nu conduce la mărirea rezistenţei la
încovoiere a elementului.
În figura 8.11 se prezintă distribuţiile caracteristice ale eforturilor unitare în domeniul
plastic, în cazul unei grinzi compuse, cu conectare totală, supusă la moment încovoietor
pozitiv, respectiv negativ.

Fig. 8.11

Pentru secţiuni din oţel structural S420 sau S460, atunci când înălţimea zonei
comprimate a plăcii este cuprinsă între 15% şi 40% din înălţimea totală a elementului,
momentul capabil de calcul MRd se consideră β Mpl,Rd , unde coeficientul de reducere β
este indicat în figura 8.12.

Fig. 8.12

Momentul rezistent plastic pentru o secţiune

supusă la moment încovoietor pozitiv
Axa neutră se determină cu relaţia:

192
 A a ⋅ fy / γ a
z1 = (8.21)
b eff ⋅ 0.85 fck / γ c

Axa neutră în dala de beton (figura 8.13)

Dacă z=z1 < hc , axa neutră se află în dala de beton.

Fig. 8.13. Axa neutră în dala de beton

Rezultanta tensiunilor de compresiune din beton, Nc este egală cu rezultanta

tensiunilor de întindere din oţel, Na:

Nc,f = b eff ⋅ z ⋅ 0.85 fck / γ c (8.22.a)

Na = A a ⋅ f y / γ a (8.22.b)

Momentul rezistent plastic se determină cu relaţia:

A a fy ⎛ z⎞
Mpl+ ,Rd = ⎜ hs − ⎟ (8.23)
γa ⎝ 2⎠

Axa neutră în grinda metalică (figura 8.14)

Dacă z1 determinat cu relaţia (8.21) rezultă mai mare decât hc , axa neutră plastică
se află în grindă şi se determină cu relaţia:

z=hic+ts+hac+hc (8.24)

193
 Fig. 8.14. Axa neutră în grinda metalică

Înălţimea inimii din zona comprimată, hic se obţine din ecuaţia de proiecţie:

A a f y / γ a − b eff h c 0.85 fck / γ c − 2A ts f y / γ a

hic = (8.25)
2t i f y / γ a

Rezultantele blocurilor de tensiuni sunt:

Nc,f = b eff h c 0.85fck / γ c (8.26.a)

Na,t = A a f y / γ a (8.26.b)

Na,c = 2A 'a f y / γ a (8.26.c)

Aria zonei comprimate, A’a , rezultată din ecuaţia de proiecţie este:

A a f y / γ a − b eff h c 0.85fck / γ a
A 'a = (8.27)
2f y / γ a

Valoarea momentului rezistent plastic se poate evalua cu relaţia:

fy ⎛ h ⎞ fy ⎛ ' hc ⎞
Mpl+ .Rd = A a ⎜ h s − c ⎟ − 2A 'a ⎜ hs − ⎟ (8.28)
γa ⎝ 2 ⎠ γa ⎝ 2 ⎠

Momentul rezistent plastic pentru o secţiune

supusă la moment încovoietor negativ (figura 8.15)
În acest caz placa de beton se află în zona întinsă; betonul fiind fisurat nu se va lua
în calcul.

194
 Fig. 8.15. Secţiune compusă supusă la moment negativ

Rezultantele eforturilor sunt:

Ns = A s fsk / γ s (8.29.a)
Na,c = A a f y / γ a (8.29.b)
Na,t = 2A "a f y / γ a (8.29.c)

Arie zonei întinse a grinzii metalice se poate calcula cu relaţia:

A a f y / γ a − A s f sk / γ s
A "a = (8.30)
2f y / γ a

Valoarea momentului rezistent plastic va fi:

fy ⎛ h ⎞ fy ⎛ ' hc ⎞
Mpl− .Rd = A a ⎜ h s − c ⎟ − 2A "a ⎜ hs − ⎟ (8.31)
γa ⎝ 2 ⎠ γa ⎝ 2 ⎠

Momentul capabil neliniar la încovoiere

În cazul în care momentul capabil la încovoiere al secţiunii compuse se determină
printr-un calcul neliniar, trebuie să se ia în considerare relaţiile efort unitar – deformaţii
specifice ale materialelor: SR EN 1992-1, punctul 3.1.7 pentru betonul comprimat, SR EN
1992-1, punctul 3.2.7 pentru armătură, respectiv SR EN 1993-1-1, punctul 5.4.3(4) pentru
oţelul structural).

Pentru secţiunile de clasă 1 şi 2 cu placă de beton comprimată, momentul capabil

neliniar la încovoiere se determină funcţie de forţa de compresiune din beton Nc , utilizând
relaţiile (8.32), (8.33), (8.34) şi figura 8.16

195
 Fig. 8.16: 1. execuţie cu sprijiniri, 2. execuţie fără sprijiniri

Nc
MRd = Ma,Ed + (Mel,Rd − Ma,Ed ) ⋅ pentru Nc ≤ Nc,el (8.32)
Nc,el
Nc − Nc,el
MRd = Mel,Ed + (Mpl,Rd − Mel,Ed ) ⋅ pentru Nc,el ≤ Nc ≤ Nc,f (8.33)
Nc,f − Nc,el
unde: Mel,Rd = Ma,Ed + k ⋅ Mc,Ed (8.34)

în care:
Ma,Ed - momentul încovoietor de calcul aplicat secţiunii de oţel;
Mc,Ed - momentul încovoietor aplicat secţiunii compuse;
K - factorul pentru atingerea efortului unitar limită, conform SR EN 1994-1;2;
Nc,el - forţa de compresiune în placa de beton, corespunzătoare momentului Mel,Rd .

Calculul la acţiunea forţei tăietoare

Forţa tăietoare verticală capabilă plastică
Forţa tăietoare verticală capabilă plastică Vpl,Rd se ia egală cu forţa tăietoare
capabilă a secţiunii de oţel Vpl,a,Rd , considerând că întreaga forţă tăietoare este preluată de
inima profilului metalic (calculul secţiunii mixte la acţiunea forţei tăietoare se face după
prevederile din SR EN 1993-2), cu excepţia cazului în care se determină valoarea
contribuţiei la forţă tăietoare a componentei de beton armat.

Forţa tăietoare capabilă la flambaj

Forţa tăietoare capabilă la flambaj Vb,Rd a inimii de oţel se determină conform SR

EN 1993-1-5, punctul 5.

Încovoierea cu forţă tăietoare

Este necesar să se ţină seama de influenţa forţei tăietoare asupra momentului
capabil rezistent al grinzii, având în vedere faptul că în dreptul reazemelor intermediare (în
cazul grinzilor continue) forţa tăietoare are, în general, valori ridicate, astfel încât inima

196
grinzii metalice nu mai are capacitatea de a participa şi la preluarea momentului
încovoietor.
Forţa tăietoare capabilă VRd este indicată de valoarea minimă între Vpl,Rd şi Vb,Rd . În
cazul în care forţa tăietoare verticală VEd depăşeşte 0.5 VRd , se ţine seama de influenţa
forţei tăietoare asupra momentului capabil.
Pentru secţiuni de clasă 1 sau 2, momentul încovoietor rezistent de calcul se va
micşora prin evaluarea acestuia cu un efort unitar de calcul redus pe zona ariei de
forfecare (figura 8.17), la valoarea:

'
f yd = (1 − ρ) f yd (8.35)
2
⎛ 2V ⎞
unde: ρ = ⎜⎜ Ed − 1⎟⎟
⎝ VRd ⎠

Fig. 8.17

Conectori. Conectarea la lunecare

Elementele de legătură sunt solicitate de forţele de lunecare care apar între dală şi
grinda metalică, produse de încărcările ce solicită secţiunea compusă oţel-beton.
Conectorii de lunecare trebuie să aibă o suficientă capacitate de deformaţie pentru
a asigura orice redistribuire a forţelor de lunecare.
Conectorii de lunecare ductili sunt conectorii cu suficientă capacitate de deformare
care să justifice comportarea ideal plastică a conexiunii în structura considerată.
Eficacitatea maximă a grinzilor cu secţiune compusă oţel - beton se obţine atunci
când nu există lunecare pe suprafaţa de contact dintre cele două elemente componente –
betonul şi componenta metalică.
Conlucrarea dintre dală şi grindă se realizează prin aderenţa ce se naşte între cele
două elemente în contact (dala de beton şi talpa superioară a grinzii de oţel), pe de o
parte, iar pe de altă parte, prin intermediul elementelor de legătură speciale dispuse între
cele două materiale componente ale grinzii compuse.
La structurile compuse de poduri nu se ţine cont de aderenţa dintre beton şi grinda
metalică, deoarece această aderenţă se distruge prin acţiunea dinamică a convoaielor.
Astfel, conectorii sunt elemente strict necesare pentru împiedicarea lunecării dintre dala de
beton şi structura metalică, făcând ca acestea să conlucreze ca un tot unitar.
Elementele de legătură sunt solicitate de forţele de lunecare ce apar la suprafaţa de
contact beton – oţel. Forţele de lunecare sunt influenţate de: acţiunile de scurtă şi de lungă
durată, curgerea lentă a betonului, contracţia betonului, diferenţa de temperatură între
beton şi oţel.

197
 Pentru prevenirea ridicării dalei de beton, conexiunea va fi dimensionată să reziste
la forţa nominală ultimă de tracţiune, perpendicular pe planul grinzii metalice, sau, cel puţin
0,1 din forţa de calcul la forfecare a conectorilor.
Rezistenţa caracteristică (capacitatea portantă caracteristică) a unui conector este
egală cu forţa maximă aplicată în direcţia considerată (în cele mai multe cazuri paralelă cu
interfaţa oţel-beton) care poate fi suportată de conector până la rupere.
Rezistenţa de calcul (capacitatea portanta de calcul) se obţine din relaţia:
PRd = PRk / γ v (8.36)
unde γ v este coeficientul parţial de siguranţă pentru rezistenţa conectorilor, egal cu 1,25
(sau mai mare, în cazul conectorilor neductili).
La alegerea materialului pentru realizarea conectorilor se va ţine cont de
comportamentul cerut pentru aceştia si de metoda de fixare pe elementul de oţel.

În principiu, conectorii ductili sunt

definiţi ca fiind conectorii care prezintă o
capacitate de deformare suficientă pentru a
justifica ipoteza unui comportament plastic
ideal al conexiunii. Practic, conectorii care
posedă o capacitate de deformare, în valoare
caracteristică superioară sau egală cu 6 mm,
pot fi consideraţi ca fiind ductili, figura 8.18.

Fig. 8.18

Încercările experimentale arată ca aceasta condiţie este îndeplinită de către

conectorii de tip gujon cu cap (tije cilindrice verticale, sudate la baza si prevăzute la partea
superioară cu un cap) în condiţiile în care aceştia prezintă o lungime totală de cel puţin 4
ori mai mare decât grosimea tijei, a cărei diametru trebuie sa fie cuprins intre 16 si 22 mm.
În EC 4 se definesc conectorii neductili ca fiind cei care nu îndeplinesc condiţiile
specificate pentru conectorii ductili, considerând că rezistenţa de calcul la forfecare a unui
conector este atinsă înainte ca acesta să aibă posibilitatea să se deformeze suficient.
În practică, conectorii de tip tacheţi (din oţel lat, pătrat sau cornier), figura 8.19, pot
fi consideraţi ca fiind neductili (rigizi), singura posibilitate de deformare provenind din
strivirea betonului cu care tachetul se află în contact. Conectorii de tip gujon pot fi
consideraţi ca fiind neductili în măsura în care nu sunt respectate prevederile constructive
specificate.

Fig. 8.19. Conectori neductili

Pentru conectorii ductili trebuie respectate următoarele condiţii:

ƒ fu / fy ≥ 1,2 ;

198
 ƒ alungirea la rupere, măsurată pe o lungime între repere de 5,65 A 0 ,
( A 0 reprezentând aria iniţială a secţiunii transversale) nu trebuie să fie mai
mică de 12%.
Cei mai utilizaţi conectori ductili sunt conectorii gujon (dorn), figura 8.20.

Fig. 8.20. Conectori dorn

Dornul este unul din cele mai simple elemente de legătură, care permite fixarea prin
sudură automată, figura 8.20.
Datorită bunei comportări în exploatare dar mai ales pentru simplitatea montării lor,
care asigură o mare productivitate, conectorii tip dorn s-au dovedit a fi cele mai preferate
elemente de legătură din ultimele decenii. Dornul constă dintr-o tijă metalică cilindrică,
prevăzută cu un cap care joacă rolul de element de ancorare iar la capătul opus prelucrată
sub formă de con (pentru a asigura o sudură penetrată).
Conectorii dorn tip Nelson sunt cei mai utilizaţi conectori dorn; aceştia au
următoarele caracteristici mecanice şi geometrice (pentru cele mai utilizate tipuri de
conectori dorn), tabelul 8.1:
Tabelul 8.1
Rezistenţa ultimă
Limita de curgere fy Alungirea la
Oţel de rupere fu fu/fy
[N/mm2] rupere [%]
[N/mm2]
S235 J2G3 min 350 min 450 1,28>1,2 min 15

Dimensiuni [mm]
φ l2 d1 d2 d3 k h
16 50, 75, 100, 125 15,87 31,7 21,0 8,0 7,0
19 75, 80, 100, 125, 150 19,05 31,7 24,0 10,0 9,0
22 90, 100, 125,150,175 22,22 34,9 28,0 10,0 10,0
25 100, 125, 150, 175 25,40 40,9 30,5 12,7 10,0

199
 Fazele tehnologice pentru sudarea electrică a conectorilor tip gujon sunt prezentate
în figura 8.21.

Fig. 8.21. Sudarea conectorilor

Forţa de lunecare capabilă de calcul

Forţa de lunecare capabilă de calcul a unui dorn cu cap sudat automat, în
conformitate cu EN 14555, se determină ca valoare minimă între:

0,8 ⋅ fu ⋅ π ⋅ d 2 / 4
PRd = (8.37.a)
γv
0,29 ⋅ α ⋅ d2 ⋅ fck E cm
PRd = (8.37.b)
γv

în care:
⎛h ⎞
α = 0,2⎜ sc + 1⎟ pentru 3 ≤ h sc / d ≤ 4 (8.38.a)
⎝ d ⎠
α =1 pentru h sc / d > 4 (8.38.b)

unde:
γv este coeficient parţial de siguranţă. Valoarea indicată în
anexa naţională este 1,25;
d este diametrul tijei dornului, cuprins între 16 şi 25 mm;
fu este rezistenţa la întindere ultimă a dornului (nu mai mare de 500 N/mm2);
fck este rezistenţa caracteristică cilindrică a betonului la vârsta considerată;
hsc =l2 este înălţimea totală a dornului.

Numărul elementelor de legătură se determină raportând forţa de lunecare

longitudinală totală de la interfaţa oţel-beton, la forţa de lunecare capabilă de calcul a unui
dorn.

200
 n=
∑ L i− j
(8.39.a)
PRd
i− j
Vmed ⋅S
L i− j = ⋅ Δ i− j (8.39.b)
Iechiv
unde:
- S – momentul static al dalei echivalate în oţel faţă de centrul de greutate al întregii
secţiunii echivalente;
- Δi− j - lungimea pentru care se calculează numărul de conectori;
i− j
- Vmed - forţa tăietoare medie pe lungimea i-j.

Observaţie:

Forţa tăietoare se evaluează pe faze de încărcare, respectiv tip de încărcare şi corespunzător se

calculează momentul static şi forţa de lunecare, lunecarea totală fiind egală cu suma lunecărilor parţiale.

Oţelul beton

Pentru oţelul din care se confecţionează armatura flexibilă se respectă prevederile

din EC 2, punctul 3.2.

Comportarea armăturilor depinde de următoarele proprietăţi:

ƒ limita de curgere caracteristică (fyk sau f0,2k);
ƒ limita de curgere maximă, reală (fy,max);
ƒ rezistenţa la rupere (ft);
ƒ ductilitate ( ε uk şi ft/fyk);

ƒ capacitatea de îndoire;
ƒ caracteristicile de aderenţă (fR);
ƒ dimensiunile secţiunii şi toleranţe;
ƒ rezistenţa la oboseală;
ƒ sudabilitate;
ƒ rezistenţa sudurii pentru plase sudate şi carcase

Tipul de armatură este indicat prin valoarea limitei de elasticitate caracteristică fsk
2
[N/mm ], tabelul 8.2.

Tabelul 8.2
Armătura S 220 S 420 S 500

fsk [N/mm2] 220 420 500

Valoarea maximă a limitei de curgere a armăturilor, prevăzută în EC 2 este:fyk,max =

600 MPa. Limita de curgere reală, fymax, nu trebuie să depăşească 1,3fyk.
Armăturile trebuie să aibă o comportare la îndoire stabilită prin standarde de produs
şi de încercări, şi prin cerinţele cuprinse în tabelul 8.3.
Armătura trebuie sa aibă o ductilitate adecvată, definită ca raport între rezistenţa la
rupere şi limita de curgere (ft/fy)k şi alungirea la forţă maximă, εuk , tabelul 8.3.

201
 Tabelul 8.3
Caracteristici/produs Bare şi sârme Plase sudate Fractil
Clasa de rezistenţă A B C A B C [%]
Limita de curgere
caracteristică 400 - 600 5
(fyk sau f0,2k), [MPa]
≥1,15 ≥1,15
k=(ft/fy)k ≥1,05 ≥1,08 ≥1,05 ≥1,08 10
<1,35 <1,35
Alungirea la forţă
maximă ε uk [%] ≥2,5 ≥5,0 ≥7,5 ≥2,5 ≥5,0 ≥7,5 10

Rezistenţa la oboseală
pt N=2·106 cicluri de
solicitare, cu o limită 150 100 10
maximă mai mică decât
0,6·fy
Rezistenţa la forfecare - 0,3 A fyk, unde A este aria
minim
sârmei
Factor de Diametru
profil bare, mm
(aderenţă) 5-6 0,035 min. 5
fR 6,5-12 0,04
>12 0,056

În tabelul 8.4 sunt exemplificate caracteristicile de suprafaţă şi o comparaţie a

proprietăţilor câtorva tipuri de armături (S500, clasele de rezistenţă A, B, C).

Tabelul 8.4
Armătura fyk sau f0,2k [MPa] k=(ft/fy)k ε uk [%]

S500A 500 1,05 2,5

S500B 500 1,08 5

>1,15
S500C 500 7,5
≤ 1,30

Proprietăţile privind sudabilitatea armăturilor, metodele de sudare şi exemple de

aplicare, conform EN 10080, sunt date în tabelul 8.5.

Pentru modulul de elasticitate longitudinal Es, conform EC 4, punctul 3.2.2, se poate

lua simplificat valoarea pentru oţelul structural, adică 210 kN/mm², diferită de cea
prevăzuta în EC 2, de 200 kN/mm².
Valoarea coeficientului de dilatare termică liniară αT, poate fi luată simplificat de 12
-6
x 10 /°C.
Valoarea medie a densităţii materialului se consideră egală cu 7850 kg/m3.

Proiectarea se face utilizând aria nominală a secţiunii transversale a armăturii.

202

Cazul de
Metoda de sudare
încărcare
Sudare cap la cap prin topire
intermediară
Sudare cu arc electric cu
electrod învelit şi sudare cu arc
electric cu sârmă tubulară fără
gaz protector
Predominant Sudare cu arc electric în mediu
static de gaz protector cu electrod
fuzibil
Sudare prin frecare
Sudare electrică prin presiune
în puncte
Sudare cap la cap prin topire
intermediară
Sudare cu arc electric cu
Nepredominant electrod învelit
static
Sudare cu arc electric în mediu
de gaz protector cu electrod
fuzibil
1)
bare având acelaşi diametru nominal
2)
raport admis pentru diametre diferite ≥ 0,57
3)
pentru îmbinări de rezistenţă Ø ≤ 16 mm
4)
pentru îmbinări în zona reazemelor Ø ≤ 28 mm
Tabelul 8.5
Bare întinse1) Bare comprimate1)
Îmbinare cap la cap
Îmbinare cap la cap pentru Ø ≥ 20 mm,
prin suprapunere, prin încrucişare3), cu
armăturile din alte elemente
Îmbinare cu eclise, prin suprapunere, prin
încrucişare3), cu armăturile din alte
elemente
Îmbinare cap la cap
- pentru
Ø ≥ 20 mm
Îmbinare cap la cap cu armăturile din alte
elemente
Îmbinare prin suprapunere2),4)
Îmbinare prin încrucişare2),4)
Îmbinare cap la cap
- pentru
Ø ≥ 14 mm
Îmbinare cap la cap
- pentru
Ø ≥ 14 mm

Betonul
Cu toate că betonul este un material puternic eterogen, se acceptă ipoteza privind
comportarea mecanică corespunzătoare unui material omogen.
Rezistenţele betonului, funcţie de clasa acestuia, sunt date în tabelul 8.6.

Conform EC 4-2, pentru structurile compuse se recomandă beton cu clasa cuprinsă

între C20/25 şi C60/75. În notarea clasei de beton (de exemplu C30/37) primul număr
reprezintă rezistenţa pe cilindru în MPa, iar al doilea număr reprezintă rezistenţa pe cub
corespunzătoare.

Semnificaţia notaţiilor folosite in tabelul 8.6 este:

fck - rezistenţa caracteristică a betonului la compresiune pe cilindrii Ø150xH300

mm, determinată la 28 zile;
fck, cube - rezistenţa caracteristică a betonului la compresiune pe cuburi cu latura de
150 mm, determinată la 28 zile;
fcm - rezistenţa medie a betonului la compresiune, determinată la 28 zile;
fctm - rezistenţa medie la tracţiune;

203
 fctk 0,05 - rezistenţa caracteristică la tracţiune cu risc de 5%;
fctk 0,95 - rezistenţa caracteristică la tracţiune cu risc de 95%.

Tabelul 8.6
Clase de rezistenţă pentru beton
20/25 25/30 30/37 35/45 40/50 45/55 50/60 55/67 60/75
fck
1 20 25 30 35 40 45 50 55 60
(MPa)
fck, cube
2 25 30 37 45 50 55 60 67 75
(MPa)
fcm
3 28 33 38 43 48 53 58 63 68
(MPa)
4 fctm (MPa) 2,2 2,6 2,9 3,2 3,5 3,8 4,1 4,2 4,4
fctk;0,05
5 1,5 1,8 2,0 2,2 2,5 2,7 2,9 3,0 3,1
(MPa)
fctk;0,95
6 2,9 3,3 3,8 4,2 4,6 4,9 5,3 5,5 5,7
(MPa)
Ecm
7 30 31 32 34 35 36 37 38 39
(GPa)
8 ε cl (‰) 2,0 2,1 2,2 2,25 2,3 2,4 2,45 2,5 2,6
9 ε cul (‰) 3,5 3,2 3,0
10 ε c 2 (‰) 2,0 2,2 2,3
11 ε cu2 (‰) 3,5 3,1 2,9
12 n 2,0 1,75 1,6
13 εc 3 (‰) 1,75 1,8 1,9
14 εcu 3 (‰) 3,5 3,1 2,9

⎧ fcm = fck + 8 (MPa)

⎪ (2 / 3)
⎪ fctm = 0,3 ⋅ fck ≤ C50 / 60
⎪
⎪ fctm = 2,12 ⋅ ln[1 + (fcm / 10 )] > C50 / 60
⎪ fctk;0,05 = 0,7 ⋅ fctm fractil 5%
⎪
⎪ fctk;0,95 = 1,3 ⋅ fctm fractil 95%
Observaţie: ⎪
Ecm = 22[(fcm ) / 10]
0,3
⎪ ( fcm în MPa)
Alternativ, pentru determinarea
⎪⎪ εc1 (‰) = 0,7 ⋅ fcm
0,31
< 2,8
caracteristicilor betonului prezentate ⎨
în tabelul 8.6, se pot folosi ⎪ εcu1 (‰) = 2,8 + 27[(98 − fcm ) / 100] pentru fck ≥ 50 MPa
4
următoarele expresii analitice: ⎪
⎪ εc 2 (‰) = 2,0 + 0,085(fck − 50 )
0,53
pentru fck ≥ 50 MPa
⎪
⎪ εuc 2 (‰) = 2,6 + 35[(90 − fck ) / 100 ]4 pentru fck ≥ 50 MPa
⎪
n = 1,4 + 23,4[(90 − fck ) / 100] pentru fck ≥ 50 MPa
4
⎪
⎪
⎪ εc 3 (‰) = 1,75 + 0,55[(fck − 50 ) / 40] pentru fck ≥ 50 MPa
⎪ εuc 3 (‰) = 2,6 + 35[(90 − fck ) / 100] pentru fck ≥ 50 MPa
4
⎪⎩

204
 9. RESTABILIREA CIRCULAŢIEI ÎN
CAZUL PODURILOR AVARIATE
Întreruperea circulaţiei poate avea drept cauze apariţia unor defecte locale care pun
în pericol siguranţa circulaţiei, sau defecţiuni mari (avarii), care, în cazuri extreme pot să
conducă la căderea în albie a tablierului.
Soluţia în problema restabilirii circulaţiei pe un pod avariat depinde de condiţiile
locale în care se află podul avariat şi de urgenţa cu care este necesar să se refacă
structura podului avariat.
În majoritatea cazurilor factorul economic este legat de pagubele pe care le poate
aduce întreruperea circulaţiei asupra traficului de mărfuri şi călători.

9.1. RESTABILIREA PROVIZORIE

În figura 9.1 sunt prezentate trei soluţii pentru restabilirea circulaţiei, cu folosirea
tablierului avariat, respectiv: cu umplutură din stivă de traverse, prin umplutură cu palee şi
prin susţinere transversală a tablierului. Primele două soluţii sunt mai rar utilizate deoarece
îngreunează refacerea definitivă a podului, astfel încât se preferă soluţia constând în
ridicarea la cotă a tablierului şi completarea panourilor deteriorate cu grinzi metalice de
inventar.

Fig. 9.1. Restabiliri de circulaţie: a) cu stive de traverse;

b) cu schelă; c) cu folosire parţială a tablierului

În figura 9.2 sunt prezentate soluţii pentru ridicarea tablierului din albie.

205
 Fig. 9.2. Ridicarea tablierelor din albie: a) pe palee; b) stive; c) cu eşafodaj; d) cu vase

Restabilirea provizorie se execută la podurile distruse de război, de viituri sau de

alte accidente, în cazul când circulaţia trebuie restabilită într-un interval de timp mai scurt
decât cel necesar pentru o restabilire definitivă sau în cazul când nu se dispune de
potenţial de lucru şi de materialele necesare unei restabiliri definitive.
La alegerea soluţiei de restabilire provizorie trebuie să se aibă în vedere şi soluţia
definitivă, ţinându-se seama totodată şi de alte lucrări de care ar mai avea nevoie podul:
consolidare, modificare, reconstrucţie şi sporire de căi.
Calculul de economie se va face pentru ansamblul tuturor acestor lucrări, însă
înaintea oricărui considerent primează, în general, durata execuţiei lucrărilor de restabilire.
Experienţa a arătat că tablierele metalice căzute în văi oricât de adânci, nu s-au deteriorat
pe toată întinderea lor, ci numai în punctele unde s-au izbit de corpuri rigide, astfel încât,
în majoritatea cazurilor, epavele tablierelor metalice pot fi refolosite prin reparare. De
aceea este foarte important ca, mai înainte de a se alege soluţia de restabilire provizorie,
să se stabilească cu precizie care părţi din suprastructura metalică se vor putea refolosi şi

206
anume dacă repararea se poate face sub circulaţie, pe şantier în afara circulaţiei, sau într-
un atelier.
Se recomandă ca, sub circulaţie, să se repare numai tablierele care au ca lipsă o
singură extremitate (fig. 9.3, deschiderea centrală), deoarece intercalarea unor tronsoane
intermediare sub circulaţie (fig. 9.4, deschiderea a doua) este o operaţie foarte delicată
care cere întreruperi mari ale exploatării podului.

Fig. 9.3. Schema restabilirii unui pod metalic cu trei deschideri, având tablierele
deschiderilor laterale căzute şi tablierul deschiderii centrale deteriorat la un singur capăt

Fig. 9.4. Schema restabilirii unui pod metalic cu două deschideri

având un tablier complet distrus şi al doilea deteriorat în mijloc

207
 a) Restabilirea provizorie în variantă

Restabilirea provizorie în variantă se execută în cazul când distrugerea podului

vechi a fost foarte mare şi deblocările cer un interval de timp prea lung, cum şi în cazul
când se prevede că restabilirea definitivă nu se va putea executa sub circulaţie şi va fi
sigur nevoie de executarea unei variante.
La unele poduri importante, în regiuni accidentate, se recomandă să se prevadă
chiar de la proiectare, posibilitatea executării unei variante necesare pentru o eventuală
restabilire sau pentru reconstrucţie.

b) Restabilirea provizorie pe traseul vechi

Restabilirea provizorie pe traseul vechi se execută, în general, când poate fi mai

rapidă decât executarea unei variante, sau când nu se dispune de grinzi pentru provizoriul
din variantă, în timp ce podul vechi mai are părţi însemnate nedistruse.
După felul cum se procedează cu părţile căzute (epave) ale podurilor cu grinzi
drepte, se disting următoarele alternative, a căror aplicare se poate face şi mixt:

1. Epava se îndepărtează şi în locul ei se execută un pod provizoriu (fig. 9.4, prima

deschidere). În acest mod se procedează când epava nu se mai poate refolosi decât
ca fier vechi sau când se constată că reparaţia epavei nu se mai poate executa decât
în afară de circulaţie.
2. Epava se ridică la nivelul iniţial, se susţine pe infrastructuri provizorii şi se redă
circulaţiei (fig. 9.3 şi 9.4). Astfel se procedează când se constată că epava se va putea
repara sub circulaţie sau când se prevede că podul se va definitiva cu ajutorul unei
variante.
O parte din eşafodajul de ridicare se va putea folosi şi pentru susţinerea epavei sub
circulaţie, însă se recomandă să nu se recurgă la acest procedeu, din cauza dificultăţilor
de introducere a susţinerilor transversale respective. Este mai bine să se execute
dispozitivele de ridicare separat de paleele de susţinere a podului sub circulaţie (fig. 9.6).
Ridicarea tablierelor căzute se face cu prese hidraulice cu stive de traverse (fig.
9.5) sau cu palane acţionate de trolii montate pe rambleu, pe culee, pe tablier (fig. 9.6) sau
pe dispozitive speciale construite de o parte şi de alta a tablierului (fig. 9.7). Tablierele mai
uşoare se pot ridica şi cu vinciuri sau cu macarale.

Fig. 9.5. Ridicarea unei epave

de tablier metalic cu ajutorul
preselor montate pe stive
de traverse

208
3. Epava se lasă în locul în care a căzut sau se calează pe stive de traverse şi peste ea
se execută un pod provizoriu cu infrastructura rezemată pe epavă, de o parte şi de alta
a epavei sau prin epavă (cu piloţii bătuţi printre barele epavelor de tabliere metalice.
Astfel se procedează când epava nu se mai poate refolosi decât ca fier vechi, sau când
se constată că restabilirea definitivă nu se putea executa decât cu ajutorul unei
variante.

Fig. 9.6. Ridicarea unei epave de tablier metalic cu ajutorul

palanelor montate pe tablierul adiacent rămas bun

Fig. 9.7. Ridicarea unei epave de tablier metalic cu ajutorul

palanelor montate pe dispozitive speciale

În figurile 9.8, 9.9, 9.10 şi 9.11 sunt prezentate soluţii de restabilire a circulaţiei la
poduri avariate în timpul celui de-al doilea război mondial.

209
 Fig. 9.8. Restabilirea circulaţiei: Viaductul Larion

210
 Fig.9.9. Restabilirea circulaţiei: Viaductul Tunel

Fig.9.10. Restabilirea circulaţiei la un viaduct cu patru deschideri egale

211
 Fig. 9.11. Restabilirea circulaţiei: Viaductul Roşia

9.2. RESTABILIREA DEFINITIVĂ

Restabilirea definitivă se execută la podurile distruse de război, de viituri sau de alte
accidente. În cazul când circulaţia trebuie restabilită într-un interval de timp mai scurt decât
cel necesar unei restabiliri definitive, sau, când nu se dispune de potenţialul de lucru
necesar unei restabiliri definitive, se execută mai întâi o restabilire provizorie.
La alegerea soluţiei de restabilire provizorie trebuie să se ţină seama şi de
posibilităţile de restabilire definitivă, precum şi de alte lucrări de care ar mai avea nevoie
podul: consolidare, modificare, reconstrucţie şi sporire de căi.

212
 Restaurarea definitivă se poate face în variantă sau pe vechiul traseu (sub circulaţie
sau cu circulaţia abătută pe o variantă). În toate aceste cazuri se va proceda ca şi la
reconstrucţia podurilor. Se recomandă ca tablierele vechi în cale, distruse parţial, să se
repare prin combinare cu părţi rămase bune din alte tabliere identice, care au fost distruse
la acelaşi pod sau eventual chiar la alte poduri. Astfel se evită să se introduce oţel nou
într-un tablier destinat unei apropiate declasări din cauza oboselii materialului vechi.

9.3. RECONSTRUCŢIA PODURILOR

Reconstrucţia podurilor se execută când materialul din care este alcătuit podul s-a
alterat în mod iremediabil sau când podul nu se mai poate adapta, prin mijloace obişnuite
de consolidare şi modificare, la sporirile de sarcini şi gabarite.
Reconstrucţia se poate face în variantă sau pe vechiul traseu (sub circulaţie sau cu
circulaţie abătută pe o variantă).
Se va căuta să se prevadă în proiectul de reconstrucţie folosirea tuturor părţilor
care au rămas bune din podul vechi (fundaţii, zidării, tabliere, apărări, spargheţuri etc.).
Când o cantitate importantă de elemente masive (bolţi, pile, culee sau numai fundaţiile lor)
sunt în stare bună, reconstrucţia se va executa neapărat pe traseul vechi, într-o dispoziţie
generală, obligată de aceste elemente.
Tablierele care mai pot fi folosite la podul nou, fie în starea în care se află, fie prin
consolidare, vor cere de asemenea anumite dispoziţii generale, chiar când reconstrucţia
se execută în variantă.
Se ajunge astfel ca să se execute uneori reconstrucţii de poduri după dispoziţii
generale care nu s-ar fi adoptat dacă podul ar fi fost complet nou.

a) Reconstrucţia în variantă

Reconstrucţia în variantă este o lucrare identică cu lucrarea de construcţie a unui

pod nou. La amplasarea pilelor podurilor care se reconstruiesc în ape curgătoare, trebuie
să se ţină seama de poziţia pilelor vechi spre a nu se obstrua scurgerea apelor în timpul
execuţiei. În acest caz, varianta se va amplasa de obicei în aval, astfel încât pilele noi să
fie apărate de pilele vechi în timpul execuţiei, iar eventualele apărări de maluri ale podului
vechi să poată folosi şi podului nou. Se vor lua informaţii dacă nu cumva podul vechi ar
putea să folosească unei alte căi de comunicaţie cu sarcini utile, respectiv cu gabarite mai
mici. În caz contrar, podul vechi se suprimă.

b) Reconstrucţia pe traseul vechi

Reconstrucţia pe traseul vechi se execută, în general, când podul vechi mai are
unele fundaţii sau părţi masive, în stare bună, dar şi când executarea variantei ar fi prea
costisitoare sau ar introduce curbe neadmise de exploatare.
1. Reconstrucţia pe vechiul traseu cu circulaţia abătută pe o variantă se aseamănă
cu construcţia unui pod nou şi nu prezintă nimic specific.
2. Reconstrucţia pe vechiul traseu sub circulaţie este, în general, soluţia cea mai
economică şi cea mai indicată pentru reconstrucţie, insă totodată şi cea mai
delicată din punct de vedere tehnic.
Pilele şi culeele podului nou se pot executa în lumina deschiderilor podului vechi, în
cazul când fundaţiile vechi nu se mai folosesc. În cazul când fundaţiile vechi se mai pot
folosi, se degajă amplasamentul lor prin susţinerea tablierelor pe infrastructuri provizorii
executate în lumina deschiderilor existente. În vederea acestor degajări se pot lansa

213
tabliere vechi, se pot introduce travee provizorii alcătuite din grinzi metalice sau pachete
de şine.
În figura 9.12 este indicat un pod provizoriu de degajare pentru reconstrucţia unui
pod metalic de cale ferată, pe fundaţii existente.

Fig. 9.12. Pod provizoriu de cale ferată executat în vederea reconstrucţiei podului definitiv

Se va examina întotdeauna dacă se poate găsi o dispoziţie raţională şi economică

pentru podul nou, printr-o deplasare longitudinală a întregului pod.
Tablierele noi se vor introduce în cale, în general, prin ripare. Schela de montare se
va executa, în general, în aval, astfel încât să fie protejată, cel puţin parţial, atât de pilele
noi cât şi de cele vechi, iar în caz de prăbuşire din cauza unor viituri neaşteptate, să nu
producă afuieri ale infrastructurii podului.

9.4. PODEŢE ŞI PODURI PROVIZORII

În figura 9.13 este prezentat un pod provizoriu realizat în varianta de grinzi gemene,
secţiune dublu T alcătuită sudat.

Fig. 9.13. Pod provizoriu pe grinzi gemene, alcătuite sudat

214
 Podul este prevăzut cu un trotuar de serviciu, realizat sub formă de consolă din
lemn, fixată de grinzile principale şi de traverse, cu ajutorul unor buloane. Parapetul
trotuarului trebuie plasat la o distanţă de 2.50 m de axa căii.
Traversele trebuie fixate astfel încât să fie împiedicată deplasarea laterală sau
ridicarea acestora de pe grinzi, fixare care se realizează prin chertare (1.5 cm) şi prindere
cu ajutorul unor plăcuţe şi buloane, figura 9.14.

Fig. 9.14. Fixarea traverselor

de grinzile metalice:
a) cu plăcuţe obişnuite;
b) cu plăcuţe speciale.

Dacă podul provizoriu are o lungime mai mare de 20 m sau dacă se execută într-o
curbă cu raza mai mică de 500 m este necesar sa se prevadă contraşine pentru
împiedicarea deraierii, aceste contraşine se prelungesc de la capetele podului cu 10...15
m.
Podurile provizorii metalice se execută de obicei din grinzi dublu T, alcătuite nituit
sau sudat (grinzi de inventar), sub un fir se pot dispune 1...4 grinzi, aşezate simetric faţă
de şină.
Pentru a asigura conlucrarea între grinzi se prevăd legături transversale între
acestea, obligatoriu pe reazeme şi la distanţa de 2...2,5 m între reazeme.
Dacă numărul grinzilor este mai mare decât 4, sau dacă înălţimea grinzilor este mai
mare de 500 mm se utilizează juguri orizontale şi verticale formate din traverse sau profile
laminate (L, U), prinse cu buloane (tiranţi), figura 9.15 şi figura 9.16.

Fig. 9.15. Podeţ din

profile I laminate

Fig. 9.16. Podeţ din

profile I alcătuite sudat

215
 În plan orizontal, rigiditatea podului provizoriu este asigurată prin contravântuiri care
leagă între ele grinzile principale.
Grinzile principale ale podului provizoriu se fixează în dreptul reazemelor cu ajutorul
unor contrafişe, pentru a împiedica tendinţa de răsturnare a acestora, figura 9.17.

Fig. 9.17. Fixarea grinzilor în dreptul reazemelor

În figurile 9.18 şi 9.19 sunt prezentate poduri provizorii realizate din grinzi gemene
din profile laminate, respectiv secţiuni alcătuite sudat, la care şina descarcă pe grinzi prin
intermediul unor chituci de lemn şi diafragme care leagă perechile de grinzi gemene.

Fig. 9.18. Pod provizoriu din grinzi gemene laminate

Fig. 9.19. Pod provizoriu din grinzi gemene cu secţiune alcătuită nituit

O altă posibilitate de realizare a podeţelor provizorii este cea care utilizează

pachete de şine C.F., figurile 9.20, 9.21, 9.22. Aceste podeţe pot avea deschideri de cca.
4...4,5 m, respectiv lumina de 3...3,5 m, deschidere rezultată în urma calculului de
rezistenţă.

216
Fig. 9.20. Podeţ provizoriu din pachete de şine (varianta I)

Fig. 9.21. Podeţ provizoriu din pachete de şine (varianta II)

Fig. 9.22. Podeţ provizoriu din pachete de şine (varianta III)

217
 Un podeţ provizoriu tip U4 (U5) este prezentat în figura 9.23, care poate fi utilizat
pentru înlocuirea provizorie a lonjeronilor deterioraţi.

Fig. 9.23. Podeţ provizoriu tip U4 (U5)

MONTAJUL PODURILOR

218
M

M
219
M

220
M

Akashi Kaikyo

Montaj pilon Golden Gate Bridge

M
221
M

Podul Fremont - SUA (L=383 m)

222