Anul VII, Nr.

44, Rvistă trimestrială Iunie 2018

Anul IV nr.28 Iunie 2015
 Sfera Eonică

MEMBRI FONDATORI
ISSN 2286 - O5O9
ISSN-L 2286 - O5O9

N.N.Negulescu
- Iniţiator, prim fondator şi ex-director Al.Florin Ţene
al revistei Constelaţii diamantine.
- Iniţiator, prim fondator şi actual - Membru al Academiei
director/redactor-şef al revistei Regatul Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe.
Cuvântului.
- Membru al Academiei - Preşedinte al Ligii Scriitorilor Români.
Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe.
- Director/Redactor-Şef al revistei Sfera
Eonică.

Parteneri culturali
 Sfera Eonică

Colectivul de Redacţie:

Membri de Onoare
Academician Constantin Bălăceanu-Stolnici
Prof. univ. dr. Ruxandra Vidu, Preşedintă a Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe (ARA)
Scriitor, Dramaturg, Regizor, Corneliu Leu, Distins Promotor Cultural
Membru Fondator al Uniunii Scriitorilor Români
Membru Fondator al Uniunii Ziariştilor Români
Membru Titular al Organizaţiei Internaţionale a Ziariştilor
Membru Titular al Institutului Internaţional Jaques Martin
Prof.Dr.Adrian Botez, Membru al USR, Director al Revistei “Contraatac”
Prof.univ.Dr. Jean Valery Popovici, Paris
Dwight Lucian-Patton, Director/Publisher, Revista “Clipa”, SUA
Vera Luchian-Patton, Editor in Chief/Publisher, Revista “Clipa”, SUA
Prof. univ. dr. Ion Paraschivoiu, membru ARA.
Maria Diana Popescu, Redactor Şef-Adjunct la Revista “Agero”, Stuttgart, Director la Revista “Art Emis”,
Director al Departamentului Art Emis Academy din cadrul Societăţii Culturale Art Emis
Cristian Petru Bălan, Membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe, SUA
Prof. Univ.Dr. Livia Vianu, Director MTTLC, Universitatea Bucureşti

Director/Redactor-Şef
N.N.Negulescu, Membru LSR
Redactori Principali
Prof. Dr. Viviana Milivoievici, Cercetător științific, Academia Română -
Redactori Şefi-Adjuncţi Filiala Timișoara, Institutul de Studii Banatice “ Titu Maiorescu “, șef
Cezarina Adamescu, Membră USR departament critică literară
Eliza Roha, Membră USR Prof./Editor R.N.Carpen, Şef Departament Proză
Dr. Stelian Gomboş, Şef Departament Spiritualitate Creştină

Secretar Directorat Redactori

Marian Malciu, Membru LSR Lector univ.Dr. Alina Beatrice Cheşca
Prof. Elen Lackner, Uruguay / Argentina
Asistent Nursing, ALF Miami, Florida, Secretar Executiv
Secretar protocol Neuropsihologie, Centrul de Cercetare Științifică Havana, Cuba,
Dr. Elena-Maria Cernăianu T. Diaz-Dimas ( Tahirys Tahoro ), Cuba / USA
Luca Cipolla, Italia
Secretar General de Redactie:
Ing. Rodica Cernea

Redactori Asociaţi
Ionuţ Caragea, Membru USR, Cofondator şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Româna din
Quebek, Membru de Onoare al Societăţii Scriitorilor din Judeţul Neamţ
George Roca, Editor-Şef al Revistei „România Vip”, Australia
Simona Botezan, Jurnalist de Limbă Română la Washington DC, Director-Adjunct al Ziarului „Mioriţa” SUA
Mariana Zavati Gardner, Membră a Royal Society of Literature, UK
Octavian Dumitru-Curpaş, Publicist Arizona
Slavomir Alamajan, Scriitor, Canada
Constantin Roşu Pucu, Scriitor, Noua Zeelandă

Redactor Principal Tehnoredactare:

Ing. Rodica Cernea

Coperta:
Ing. Rodica Cernea

Responsabilitatea asupra conţinutului materialelor publicate revine autorilor

Revista poate fi accesată la: https://www.scribd.com/user/37281470/Viviana-Milivoievici
E-mail Director/Redactor-Şef: n.negulescu@yahoo.com
Creaţiile literare se transmit pe adresa redacţiei: Bd. Gheorghe Chiţu, Nr.61, Craiova Dolj, România, Cod 200541
Tel.Redacţie: 0351. 418. 010
 Sfera Eonică

SUMAR

Magali Solorza .......................................................pag.28
Ioan Kaleve ........................................................................pag.5
Octavian Constantinescu ....................................................pag.6 Dayane Camacho ...................................................pag.28

Ionuț Caragea.....................................................................pag.10 Irina Lucia Mihalca..................................................pag.30

Dragoș Niculescu ..............................................................pag.10 Adrian Botez............................................................pag.32

Dan Lupescu......................................................................pag.13 Vasile Filip ..............................................................pag.41

Vavila Popovici .................................................................pag.19 Raul Ramirez Soto ..................................................pag.42

Diego Vadillo Lopez .........................................................pag.20 Diana Adriana Matei ...............................................pag.44

Cezarina Adamescu............................................................pag.21 Joaquin Sarrion Larrey ...........................................pag.47

Elen Lackner .....................................................................pag.24 Enrique Tamayo Borras ..........................................pag.50

N.N Negulescu...................................................................pag.25 Andrei Radu ............................................................pag.51

Glida Rojas Dondi ............................................................pag.26 Elena-Maria Cernăianu............................................pag.53

Teodora Sorina Cotrău ............................................pag.55
 Sfera Eonică
Ioan Kaleve

LA MARGA

ÎN BAIERUL VREMII

Pastel, de Ioan Kaleve

La Marga, sub streașina Muntelui, într-un ținut transcendental, agățat de baierul vremii, rămăsei cu ochiul ațintit spre Eternitate! ...

Pe aici ... pășești cu sfială prin visul strămoșilor, balans peste „cumpăna apelor!”1 ” și te minunezi de umbra stejarului, chiar la ...
„Fântâna de hotar”2 , la o limitare care unește ...

Privesc înspre magicul tărâm al vremelniciei noastre unde, chiar Kairos, Timpul-Ziditor, își săvârșește lucrarea ... și adună comori.

Aici, lângă Fântână, se aude un bucium: este Sufletul Muntelui care se adapă și se murmură pe sine, în ritmul și clipocitul izvorului.
Dar ... ce văd? Nu este un bucium! Este un diapazon, care adastă să prindă al vremilor zbucium! ...

Acolo, un elf alb, fără vârstă, în concentrare, încarcă tonalitățile, iar unda izvorului poartă, prin fața lui concentrată, Zânele Muntelui,
un pâlc de driade, în costume populare de Marga, care ...fac vocalize!

- Uimitor, zic eu: Elful mișcă din unduioasele-i ramuri, iar Valea se umple de albele-i plete zburlite; se umple de murmurul zânelor,
în care se-mbină armonia celestă a sferelor!

- Ce este aici, întreb eu, ce vrajă, în murmur de zâne, se revarsă din Munte?!

- Aaaa ... este corul din Marga!

- Cel care a fost? Întreb eu ...

- Frumosul are în sine Eternitate, iar ce a fost este pentru că este în verbul a fi, deci ... încă ... va fi! ...

Atunci, privind mai atent buza Muntelui văzui că, în fapt, Muntele-Însuși este Cel care-mi răspunde ... Mi se pare că am înțeles, căci
am prins chiar zvonul cosmic al Muntelui, în murmurul corului din amintire ...

Iau apă din Valea Nermeșului, de la Izvorul Fătăciunii și dau să plec dar, iată, văd cum crește din murmur, la Marga, un monument
care rămâne ... un monument care n-ar fi, dacă n-ar fi fost zâne și ... diapazonul care să le adune! ...

Mai jos, văd un personaj care îmi pare cunoscut, trecut de optzeci, care ... nu mai este un Samson, dar ... se ține! ...

- Ce faci în buza Muntelui; în buza și roua dimineții, cu diapazonul, venerabile paznic al astrelor? Mai chemi muzele?!

- Aaaa .... nuuu! Nu vezi? Mă lupt cu Pocitania!

- Fără buzdugan? Fără arc? Fără sabie? Te lupți mânuind diapazonul?!...

- Diapazonul și pulsul. Privește!

Priveam cu uimire: răsturnat printre cristale de rouă, gâfâind cu labele-n sus, tocmai Kairos, cel care, ca Timp-Zămislitor, este însuși
Timpul-Nimicitor. Își arăta neputințele! ...

Alături, pe „Piatra de hotar”3 , își trăgea răsuflarea și Dumitru Jompan. Era încă încordat, pe mormanul de cărți scrise de el; calupuri
de zămislire cu care încă aruncă riguros în Timpul-Nimicitor, al vremelniciei umane ...

Iar eu văzui, morman de morman, 75 de volume de carte, între care:

- Timotei Popovici, monografie;

- Caransebeș, cronologie muzicală, 3 volume;

- Coruri din Banat, 3 volume;

- Corespondență, 6 volume;

- Fântână și piatră de hotar; 2 volume, versuri

- 14 Miniaturi corale;

Și tocmai ținea în mână lucrarea „Dirijori și Compozitori – țărani în Banat”, din Timpul-Zămislitor, cu care arunca viguros în Timpul-
Nimicitor! ...

-5-
 Sfera Eonică

- Ei, Bătrâne Artist, zic eu: trișezi!

- Cum asta? Nu vezi că dau luptă dreaptă?! ...

- Da, dar ... cine-ți adastă Căldura, Răcoarea și Liniștea, ce te întremează să dai lupta cu Timpul-Nimicitor? ...

- Ai dreptate! Artistul nu poate fi un titan fără Femeia-Generică, ce-l ține în Menire!

- Așa este, zic eu: Femeia este murmurul Muntelui; foșnetul divin ce ne ține!

- Este picătura izvorului sacru, pe buza însetată a voinicului!

Iar eu, uimit de ce am înțeles, în grădina Jompanilor, plecai pe Valea Bistrei, luând firul apei, simțind cum vibra plaiul; cântau
zânele; și, din cântecul lor, în baierul Muntelui, răsări, la Marga, un monument! ... Iar mai alături, cu labele-n sus, învins, zăcea Timpul-
Nimicitor! ...

_______________
1
. expresie aparținând lui Lucian Blaga
2
. titlu de carte, publicată de Dumitru Jompan
3
. expresie aparținând lui Dumitru Jompan

Octavian Constantinescu

CARTEA APOCALIPSEI

…un cântec de lebădă, plâns pe-nfundate,
în înserare şi-n singurătate…

Adrian Botez scrie măreţ, hieratic, apoteotic, un ultim -după a sa mărturisire – volum de poezie atent selectată, un fel de crez poetic al său,
o sinteză a marilor sale teme, Cartea Apocalipsei, un fel de biblie poetică, structurată în patru mari cicluri: Cartea Apocalipsei (50 de
poeme), Cartea Iluziilor şi Puterilor (35 de poeme), Cartea Neamului (alte 35) şi, în fine, Cartea Poetului (50 de poeme) - precum
şi un capitol final: Epilog(uri). La început, ca o poartă către universul propriu poetic, sau ca un fel de ghid de interpretare, poemul-
Prolog (Povestea Duhului) pare să adune în el un fel de cheie a întregului volum. Aici găsim, ca o explicaţie a ceea ce urmează, un fel
de istorie, pe scurt, a ultimelor clipe ale omenirii, judecata finală, prezidată de Christ, un zeu al luminii - judecător drept al elementelor,
fie ele Fire ori Materie. E un fel de Cina-Cea-de-Taină finală, a turmei luminii, unde toată firea, cu bune şi cu rele, va sta la judecata
Cuvântului întrupat:

“…cu Crist vor sta la cină (sub Raze-Flori-Ninsori):

Turma Luminii – Blând-Harnicul Plăvan
Cum şi Eroi-Iubirea –Străbunii în Văpăi –Martiri
Sfinţiţi de Neam…
…pe treptele de zoaie – în Astre ale Urii –
Şerpi-Scorpii-Râioase Broaşte ori Lemurii
s-or desfăta-n plescăituri-
cu RÂVNA TÂRÂTURII…”

Se poate observa, cu usurinţă, prezenţa marilor teme poetice ale lui Adrian Botez, neamul, vatra, cetatea, martirii, eroii, sublimul,
iubirea dezbărată de contagiunea material, dar şi derizoriul, mocirla, ura, fapta oarbă, Pământul, Lumea, Universul şi toate acestea stând
sub marele semn al divinităţii umanizate, Dumnezeul întrupat, Christ, Treapta supremă a iubirii universale, ghidul către desăvârşire,
cuvântul nepervertit, clar şi curat, ca lacrima răstignitului.

Aşa cum am mai scris, lumea poetică a lui Adrian Botez e un cosmos aparte, o construcţie bazată pe piloni ezoterici, pe magia semnelor şi
simbolurilor, tărâm pe care nu te poţi aventura fără o cunoaştere temeinică a Semnelor, căci toată opera sa poetică sta sub pecetea magică
a SEMNELOR, care sunt ca nişte seminţe aruncate în ogorul lumii, ca să nască şi să rodească Frumosul Adevărat, neatins de pecinginea
materialităţii, un fel de rai luminat şi binecuvântat, în care doar cei chemaţi…dacă se înţelege ce vreau să exprim.

În primul capitol, avem de-a face cu apocalipsa totală, o de-structurare a universului, atât a părţii sale omeneşti, casnic-cunoscute,
familiare, dar şi dezastrul marilor structuri cosmice. Totul răsună de marele zgomot al ruinei totale:

“…se sfarmă păsări în văzduh – haos de sunet jubilează…”

sau :
“…Creaţia-i o ţopăială – o parodie de Sabat…”

(cf. Se sfarmă păsări în văzduh, pag. 11)

-6-
 Sfera Eonică

O moarte dospită, îndelung clocită, pare să guverneze întreaga făptură, presimţind Judecata:

“…deja nesfânta carte sângerează

deja eu ard în răni eternitate
mişcarea-n ceruri nu mai figurează…”

Toate tilurile poemelor, din acest ciclu-capitol, sunt – cu puţine excepţii - prevestiri ale marelui cataclysm, în care până şi materia va
suferi, nu doar Fiinţa: “Noroi de sânge curge-n ceruri”, “Frenezia judecăţii”, “Balada morţii aproximative”, “Ca miasmele din
mlaştini” etcaetera etcaetera.

Poetul prefigurează, de-a binelea, un rechizitoriu nemilos, ale cărui întrebări sună crunt, neîndurător, oricărei conştiinţe cât-de-cât treze:

“…ce-am făcut cu viaţa asta? – ce vom face în cealaltă?

La ce-a folosit făptura – cât a fiinţat – înaltă?”

Iar posibilul răspuns-concluzie este unul dezamăgitor şi tragic, în simplitatea goliciunii sale:

“…tot ce-am vrut – rămâne abur – ce putem – împotmolire…”

şi
“…a fost duh? – n-a fost credinţă – doar o oarbă zvârcolire…”

(cf. Întrebări ucigaşe, pag.46)

Aceasta prăbuşire totală nu este întru tot disperată, căci, în finalul acestui proces restaurator, prin judecata veacurilor, pare să lucească-
strălucească o nouă naştere, anunţată şi enunţată în capitolul al doilea al volumului, Cartea iluziilor şi puterilor, în care poemele par mai
optimiste, mai curăţate de zgura acidităţii din primul capitol:

“…Frumuseţea va cânta din desişul luminilor

agonisite adânc – din abis de mări şi oceane – s-or

desface – pe
maluri – comorile crinilor

nimeni nu va mai socoti nimic în

ceasuri – ci-n extatice

edenice fructe…”

Astfel, avem de-a face cu poeme mai optimist-luminoase, în curgerea lor lină, vindecată (“Toamna-în ritm de vals”, “Nu fi mâhnit”),
sau măcar jucăuş-mulţumite:

“…şi povestea merge

de neoprit – mai

departe: n-ai nevoie de

nicio carte…”

Iluziile din acest volum sunt toate omeneşti, justificate, naiv-asumate, aproape fireşti:

La noi – salvările (care nu salvează pe

-7-
 Sfera Eonică

nimeni şi nimic) – sunt

albe – la englezi

galbene

Puterile, în schimb, sunt ale stihiilor, ale naturii, ale cosmosului, misterioase, guvernate de legi pe care poetul le străvede, dar le învăluie
şi mai abitir, ca să le păstreze întregi, neatinse de înţelegerea vulgar-pământesc-omenească. Iată, în acest sens, un întreg poem-cântec, o
catedrală în care răsună un imn închinat măreţiei cosmosului:

Toamna – în ritm de vals

în ritm de vals – rotind văzduhu-n vrăji

cad ploi de sateliţi îngălbeniţi:

frunzele – tot mai distilate străji

palat-copacii-i părăsesc – zbârciţi

o – nu sunt frunze – duhuri sunt de oaze

cu tifla dând –înscriu în aer fraze

s-aştern ocean de galben peste drumuri

din superbia lumii au rămas doar fumuri

iar eu – califul – iau pocal de raze

şi beau dintr-însul muzici şi extaze

eu nu mai ştiu furtuni – ci numai rai

prin umbra-mi trec nălucile de cai

…între atâtea turnuri şi comori

ţi-e lene să trăieşti – dar şi să mori…

Poetul Adrian Botez scrie ca şi când s-ar sfâşia pe sine, dezvelindu-şi inima în plin vifor al veacului acestuia desuet, deşucheat, vulgar
şi nestatornic, nerecunoscător şi necunoscător întru ale Frumosului, Eternului, întru ale Iubirii şi ale Iertării. Toate aceste deşucheri,
aceste răni puroinde îi provoacă poetului răni sufleteşti şi de conştiinţă, care răzbat, răbufnit, în versuri amare, auto-flagelante. În capitolul
al treilea, Cartea Neamului, acestea de mai sus sunt mai vizibile ca nicăieri, conştiinţa de neam si de tărâm dacic magic fiind una din
obsesiile poetice ale acestui autor care ar merita o soartă literară mai de soi, dacă starea lucrurilor n-ar fi aceea care este:

…nu vă jucaţi cu focul – rânjind trufaşii dinţi

veţi fi cu toţii scrum bandiţii de hotare

toţi lacom avântaţii pe pământ de sfinţi

vor fi-ngropaţi ca pulberi – lungi şi-amare…

…iar noi hălădui-vom în vecii de-altare

gustând cu Zeii-Fraţi ambroziile rare…

(cf. Avertisment către bandiţii ce vin spre patrie – pag. 101)

-8-
 Sfera Eonică

Toate titlurile din acest capitol sunt ele însele nişte elegii închinate neamului românesc şi plaiului dacic, un exemplu, ilustrativ în acest
sens, fiind Reînviata epopee daco-valahă (în cinci cânturi cu Prolog şi Epilog)

Întreg capitolul poartă această pecete, titlurile poemelor - unele de o frumoasă muzicalitate divină - amintind de aceleaşi obsesiv-
asumate teme: Domnii, Voievozii, Feţi-frumoşii, Neamul, glia : Urmarea ieşirii din neam, Războiu-i să nu-ţi uiţi sfinţii martiri, Hora
Bucovinei, Calpul Crăciun (un fel de aprig colind cântat, aşa cum spune poetul, zarafilor venetici şi autohtoni laolaltă), Lupul dacic,
Iarnă daco-valahă etc.

Capitolul al patrulea, Cartea poetului – răzbaterea prin bezne şi dincolo de crimă este unul aproape auto-biografic, dar nu în sensul
de simplă înşirare de fapte ale eului, ci o asumare a propriei fiinţe, o raportare a eului la veacul în care poetul-om e silit să-şi ducă crucea
pătimirii. Iată câteva mostre:

…pumnii mei – grei precât

toţi norii de ploaie – adunaţi în

suprema furtună – se sprijină – vag

ameninţători – sublim

tunători – de tăblia

lumii – gata să se

pornească - vijelios
apocalyptic – spre a vă

strivi…

Conştiinţa socială a poetului, veşnic trează, nicicând amorţită, sângerează la durerile neamului, fără putinţă de vindecare:

Niciodată

pansamentul

nopţii - aplicat peste rana

lucidităţii
…chinuitor – spasmodic – somnul lipeşte

pansamentul de rană: niciodată

rana nu se va

cicatriza – cu seninul

uitării

Adrian Botez este un poet plenar, un mistic pritocitor de sensuri bogat-semantice, metaforele sale sunt vii, tăinuitoare de vrajă poetică
deplină, greu de cuprins în înţelegerea puţină a contemporaneităţii. Versul său ustură şi arde, ca acidul sulfuric, atunci când nu mângâie,
oblojitor, răni sufleteşti, neînchise de veacuri. Toate durerile neamului şi gliei acesteia, blestemate să fie în veci la întretăiere de pofte
şi poftiri neruşinat-cotropitoare, par să răzbată din fiece vers. Carte-hotar, această biblie în vers scrâşnit va binemerita, poate, de la
urmaşi mai treji în simţire şi gând, un grăunte de pioşenie. Iar dacă nu se va întâmpla nici aceasta, fiindcă nu mai putem fi de
nimic siguri pe lumea aceasta, la Judecata cea de Dincolo, poetului Adrian Botez îi vor fi, cu siguranţă, drept-cântărite, toate
aceste lacrimi de duh.

Octavian Constantinescu, Martie 2018

-9-
 Sfera Eonică


IONUT CARAGEA
CONSTANTIN FROSIN LA ORA BILANŢULUI

Recunoaşterile lui Constantin Frosin, pe plan

internaţional, sunt marcate de cifra 3: trei mari recunoaşteri
europene, şi anume : Medalia Parlamentului European (primita
o dată cu Eugen SIMION şi Marin Sorescu, în 1995), Premiul
European de Poezie POESIAS (acum se numeşte VIRGILE) în
2003 şi Premiul European de Traduceri HORACE, în 2018.

Două Ordine naţionale franceze i-au acordat 3 grade :

l’Ordre des Arts et des Lettres l-a făcut Cavaler în 2000 şi l-a
promovat Ofiţer în 2009, iar l’Ordre des Palmes Académiques
l-a făcut direct Ofiţer în 2004.

Situaţia se schimbă când e vorba de Medaliile de Aur, care sunt 4. Iată-le: 1999 - Medalia
de Aur a Academiei Internaţionale din Luteţia (Lutèce); 2009 – Medalia de Aur a Meritului
şi Devotamentului Francez; 2010 - Medalia de Aur pentru Literatură, Societatea Autorilor
şi Poeţilor din Francofonie; 2012 – Medalia de Aur a Renaşterii Franceze (decret semnat de
Simone VEIL).

Tot 4 sunt şi Academiile al căror membru este: 1991 – Membru titular al Academiei Francofone (Paris – Chambéry); 2001 – Membru
al Academiei Europene de Ştiinţe, Arte şi Litere (la invitaţia domnului Raymond Daudel, de l’Institut); 2012 – Membru şi Doctor
of Honour of the Balkan Academy of Sciences, New Culture and sustainable Development „Denis Jersov”; 2012 – Membru al
Academiei de Ştiinţe a Federaţiei Ruse.

A obţinut şi 3 Mari Premii: 1999 – Marele Premiu al Academiei Francofone (Grand Prix de l’Académie Francophone); 1999
– Marele Premiu pentru Literatură al Institutului Italian de Cultură, Neapole; 2011 – Grand Prix de Poésie SAPF (Société des
Auteurs et Poètes de la Francophonie).

Cea mai importantă recunoaştere ca Profesor şi Cercetător este obţinută în 2015 – Diploma de Excelenţă acordată de European
Business Assembly şi Oxford Academic Union, pentru titlul de (Best) SCIENTIST OF THE YEAR 2014, domeniul Filologie. Nu
mai puţin important este şi titlul de PROFESOR EMERIT, acordat de Universitatea Danubius.

E mult, e puţin? Unii spun că nu ajunge o viaţă de om pentru a obţine toate aceste premii şi recunoaşteri, venite în urma unei
activităţi literare remarcabile: 43 cărţi de autor, cca 200 cărţi traduse, includerea în cca 100 antologii străine şi publicarea în peste 700
numere de revistă cu poezie, eseu şi traduceri...

Să ne bucurăm, aşadar, că suntem contemporani cu un scriitor şi un traducător care merită şi aprecierea noastră, a tuturor românilor,
nu numai a francezilor sau a altor naţii. Chiar dacă nimeni nu este profet în ţara lui, cu siguranţă că există mulţi oameni de valoare şi mulţi
prieteni care să îi ofere lui Constantin Frosin un loc în inimile lor. Fiindcă, dincolo de toate recompensele, aprecierile sufleteşti sunt cele
mai importante.

Dragoș Niculescu FILOZOFIA ŞI ŞTIINŢA SUB SEMNUL UNITĂŢII

2.5.3. Integronica ‒ ştiinţa proceselor de integrare şi a sistemelor hiperintegrate.

Integronica nu este, desigur, ştiinţa universală la care au visat unii filozofi (Descartes, Leibniz), în stare
să rezolve toate problemele cu care sîntem confruntaţi. Pentru că, după cum demonstrează logicianul,
matematicianul şi filozoful austriac Kurt Gödel în teorema com-pletitudinii, nici un sistem nu poate fi
suficient pentru a putea oferi o explicaţie completă şi necontradictorie. Iar Paul F. Jacobs, profesor de
filozofie şi religie în Mississippi State Uni-versity, SUA, precizează că nici un sistem nu poate explica
lumea în toată complexitatea şi diversitatea ei. Studiind legăturile indisolubile dintre diferitele obiecte
şi fenomene, inte-gronica încearcă doar să depăşească limitele extrem de strîmte ale celorlalte ştiinte
particu-lare, pe care nu le poate înlocui. Nivelul atins însă de aceste ştiinţe particulare, care au ajuns să se
simtă încorsetate în propriile lor graniţe, solicită astăzi, cu şi mai multă acurateţe, o viziune totalizatoare.
Ştiinţa a înregistrat o expansiune explozivă, uneori pe seama altor forme de cunoaştere. Subliniind
limitele abordărilor fragmentare şi necesitatea unei viziuni globale, integronica încearcă să evite astfel
de situaţii, accentuînd şi mai pregnant faptul că trebuie să se ţină seama nu numai de subsistemul asupra căruia trebuie să acţionăm, dar
şi de legăturile lui cu celelalte subsisteme şi, în final, cu suprasistemul din care toate subsitemele fac parte. Iar acest suprasistem este,
după cum arată integronica, foarte mare, pentru că toate obiectele şi fenomenele se leagă, în cele din urmă, între ele. Ştiinţa este, ea
însăşi, un sistem. Adevăru-rile ştiinţei nu pot rămîne izolate, fiind organizate în teorii şi sisteme, dintre care unele, aşa cum ar fi teoria
probabilităţilor, teoria informaţiei şi teoria jocurilor, au un caracter de liant interdisciplinar. Despre ştiinţa ca sistem, despre unitatea
cooperativă dintre ştiinţe, care se manifestă ca un cîmp de forţe, ca o ţesătură care caută să cuprindă în ochiurile ei realitatea atît de
complexă, s-a mai vorbit destul de mult. Lumea întreagă se comportă, după cum arată biologul, scriitorul şi umanistul britanic Sorell
Huxley (1696), ca un vast sistem, într-o con-tinuă evoluţie şi organizare, într-un proces direcţionat, care tinde spre realizarea a noi şi noi
potenţialităţi. În căutarea a cît mai multe sensuri şi semnificaţii noi, integronica nu poate ig-nora legăturile dintre artă şi ştiinţă şi, mai
ales, legăturile dintre ştiinţă şi filozofie. Dacă şti-inţa transformă realitatea prezentă cu o rapiditate la care este din ce în ce mai greu să ne
adaptăm, viitorul depinde mai mult de morală, de filozofie, de modul în care vom şti să folosim cunoştiintele ştiinţifice de care dispunem.
Aşadar, pentru a putea aborda lumea în toată unitatea şi complexitatea ei, cu toate sensurile şi semnificaţiile sale, integronica trebuie să
se ocupe tocmai de relaţiile şi interdependenţele dintre ele. Ea se înscrie astfel în contextul gîndirii moderne, care este, subliniază M.
-10-
 Sfera Eonică


Maliţa, globală, probabilistică, modelatoare, op-eratoare, pluridisciplinară şi prospectivă. A. Restian îl citează,
semnificativ, pe Jaques Maritain, care arată că nu realitatea cere ştiinţei să fie adevărată, ci ştiinţa cere realităţii să fie ştiinţifică, pentru
că ştiinţa construieşte o nouă realitate. Importanţa concepţiei integronice constă în faptul că ea descrie regulile, principiile şi mijloacele
pin intermediul cărora se or-ganizează şi se reorganizează lumea înconjurătoare, încercînd să depaşească limitele impuse de cel de-
al doilea principiu al termodinamicii. Pe de altă parte, studiind legăturile indisolu-bile dintre diferitele obiecte şi fenomene, ne oferă
posibilitatea optimizării deciziilor noastre în funcţie de întregul context al fenomenelor. Integronica este ştiinta proceselor de integrare
şi a sistemelor hiperintegrate. Concepţia integronică este mai largă şi mai profundă decît teo-ria sistemelor, decît cibernetica, ecologia
şi scientica, ea reuşind să explice modul în care apar şi se integrează diferitele sisteme, din ce în ce mai mari şi mai complicate. Atrage
astfel aten-ţia asupra riscului pe care îl reprezintă abordările parţiale şi asupra pericolului reducţionist al ştiintelor particulare, căutînd să
ajungă la o unitate mult mai profundă decît au reuşit să real-izeze cercetările interdisciplinare.

3. Noua alianţă dintre om şi natură.

Cartea “Noua alianţă. Metamorfoza ştiinţei”, scrisă de Ilya Prigogine (premiant Nobel pentru chimie în anul 1977) şi Isabelle
Stengers, propunînd o nouă alianţă între om şi natură, nu intenţionează o rezolvare a problemelor pe care le ridică, ci lasă mereu deschis
drumul căutărilor de către o minte iscoditoare, aflată în continuă evoluţie, integrarea omului în uni-versul din mijlocul căruia a apărut
făcîndu-se numai în mod dialectic, prin situare în interiorul lui. Termenii specifici universului prigoginian se desprind cu claritate:
“sisteme disipative”, “departe de echilibru termodinamic”, “autoorganizare”, “ordine prin fluctuaţii”, reversibili-tate” şi “complexitate”.
Sînt scoase în evidenţă deosebirile pregnante dintre cele două atitu-dini privind devenirea, schimbarea, mişcarea: cea a dinamicii mecanice
şi cea a termodinami-cii ireversibile şi neliniare, în care sistemele reale au stări în care pot apărea bifurcaţii, adică în loc de o stare
posibilă, sistemul are la dispoziţie două stări, care pot deveni stări staţionare, departe de echilibrul termodinamic. Fluctuaţiile departe
de echilibru permit folosirea diferen-ţelor din mediu pentru a produce structuri diferite, “comunicarea” şi “perceperea” fiind ter-menii
noului compartiment al materiei departe de echilibru. Întreaga lucrare se află sub dominanta trecerii de la o descriere dinamică, în sensul
mecanicii clasice extinsă prin teoria relativităţii şi mecanicii cuantice, la descrierea “termodinamică”, cu principalele caracteris-tici, cu
o evoluţie caracterizată prin asocierea fluctuaţiilor, a hazardului cu indeterminismul, a posibilităţilor multiple apărute prin bifurcarea
succesivă a soluţiilor disponibile, ceea ce deschide calea către “alegere” şi “decizie”, deci către o evoluţie determinată finalist. Avem,
deci, de-a face cu o nouă complementaritate în descrierea naturii, între descrierea cauzală şi cea finalistă sau, în baza “fluctuaţiilor”, a
existenţei unui fond obiectiv de stocasticitate al proceselor naturale, în care sistemul poate avea nu o singură stare, ci două stări diferite.
La fiecare nivel de evoluţie, autoorganizarea, complexitatea şi timpul joacă un rol nou, neaştep-tat. Concepţia centrală a cărţii o reprezintă
problema timpului şi a relaţiei lui cu complexi-tatea. Din momentul conştientizării problemei timpului s-a produs ruptura lumii noastre
în cele două lumi: a geometriei zeificate şi a ştiinţei subiective, aşa cum afirmă Alexandre Koyre, care, prin critica lui, deschide o nouă
perspectivă: “în aceasta constă tragedia spiritu-lui modern care a soluţionat enigma Universului, dar pentru a o înlocui cu alta: propria lui
enigmă”. Deşi, după cum afirmă el, ştiinta modernă a trebuit să lupte nu numai împotriva tra-diţiei metafizice, dominante, ci şi împotriva
tradiţiei empirico-tehniciste, atacul pozitivist îm-potriva narativităţii nu numai că a fost complet greşit, dar, astăzi, prin reaşezarea
discursului în locul şi rolul lui cuvenit, se recuperează ansamblul mereu deschis de naraţiuni care inter-pretează organizarea lumii şi
poziţia societăţii umane în sînul naturii. De fapt, chiar cele mai severe spirite pozitiviste, matematicieni şi filozofi în acelaşi timp, ridică
problema existenţei lui Dumnezeu şi se lovesc dureros de capacitatea şi semnul explicării lumii, a naturii prin re-cursul la idealitatea
matematică. Alfred North Whitehead (matematician şi filozof, coautor, cu Bertrand Russell, la epocala “Principia Methematica”)
afirmă că “trebuie” să existe un Dumnezeu legiuitor pentru a inspira fondatorilor ştiinţei moderne “crezul ştiinţific” necesar în primele lor
lucrări: “Vreau să-mi exprim convingerea fermă că fiecare eveniment, în toate amănuntele lui, poate fi corelat cu antecedentele lui într-un
mod absolut definit, aplicaţie a unor principii generale. Fără această convingere, munca incredibilă a savanţilor ar fi lipsită de speranţă.
Este convingerea intimă că există un secret ce poate fi dezvăluit. Această con-vingere nu-şi poate găsi originea decît într-o singură sursă:
insistenţa medievală asupra ra-ţionalităţii lui Dumnezeu, concepută cu energia personală a lui Iehova şi cu raţionalitatea unui filozof
grec”. Cu toate acestea, Whitehead rămîne la un nivel psihologic: inspiraţia creştină nu pare în măsură să justifice dintr-un punct de
vedere speculativ faptul că realitatea sensibilă a putut fi concepută ca susceptibilă de măsură şi de calcul, că s-a putut crede că a înţelege
natura înseamnă a-i desoperi legea matematică: “Cum ar putea natura să aibă idealitatea matematicii?”. Pe această linie, Alexandre Koyre
face o similitudine între dogma încarnării, a întrupării idealului şi măsurarea idealităţilor matematice într-o lume materială.

3.1. Raportul dintre filozofie şi ştiinţă.

Întorcîndu-ne la raportul filozof – om de ştiinţă, Ilya Progogine şi Isabelle Stengers re-uşesc să descrie foarte elocvent diferenţa de
statut dintre cele două domenii ale cercetării. Dacă filozofia îşi rezervă domeniul problemelor care se referă la “destinul” uman, la ceea
ce omul poate să cunoască, ceea ce trebuie să facă, ce trebuie să spună, lumea pe care ştiinţa o studiază, lumea accesibilă cunoaşterii
pozitive, nu este decît lumea fenomenelor: “Omul de ştiinţă nu numai că nu poate cunoaşte lucrurile în sine, dar întrebările pe care le
poate pune nu au nici o valoare pentru problemele adevărate ale omenirii: frumuseţea, libertatea şi etica nu pot fi obiecte de cunoaştere
pozitivă şi deci de ştiinţă: ele aparţin lumii noumenale, domeniu al filozofiei total străin lumii fenomenale. Logica dezvoltării spiritului în
natură, întreprinsă de Hegel prin combaterea sistemului newtonian, nu a beneficiat decît de completa obscuritate a celor mai multe dintre
referinţele ştiinţifice pe care Hegel le-a avut la îndemînă, şi care aveau să fie părăsite în cîţiva ani – matematizarea abia îşi desfăşura
efectele, iar descoperirea conservării energiei îndeosebi a unificat elementele a căror eterogenitate funciară voise să le sublinieze Hegel.
Iar de la Hegel, ajungem la Henri Bergson, care, sprijinindu-se pe intuiţie, dar o intuiţie foarte diferită de aceea a romanticilor, şi-a propus,
la rîndul lui, să caute o alter-nativă la ştiinţa epocii sale, care să fie acceptată de către oamenii de ştiinţă. Intuiţia sa a spus în mod clar că
nu se poate produce nici un sistem, ci doar rezultate parţiale, non-generalizabile şi exprimabile cu nesfîrşită prudenţă. Privind ştiinţa ca un
întreg şi cerînd să fie judecată ca un întreg, în acelaşi timp, Bergson critică fizica prin însăşi formalismul fizic de care suferă, şi îi aduce
un reproş principal, faţă de care toate celelalte nu sînt decît secundare: inteligenţa ştiinţifică nu poate înţelege durata, pe care o reduce la o
succesiune de stări instan-tanee, legate printr-o lege de evoluţie determinstă. Aşadar, “timpul este fie o invenţie, fie nu este absolut nimic”.
Astfel, ştiinţele şi metafizica intuitivă “sînt sau pot să devină la fel de precise şi de sigure. Şi una şi cealaltă se ocupă de realitatea însăşi.
Dar fiecare dintre ele nu reţine decît o jumătate, astfel încît, în mod deliberat, am putea să vedem în ele două sub-diviziuni ale ştiinţei sau
două compertimente ale metafizicii, dacă ele nu ar marca direcţii di-vergente ale activităţii de gîndire”. Întrebîndu-se dacă se poate vorbi
despre un eşec al berg-sonismului similar eşecului filozofiei postkantiene, autorii “Noii alianţe” susţin cert că da, în sensul în

-11-
 Sfera Eonică


care metafizica fondată pe intuiţia pe care voia s-o creeze Bergson nu a luat naştere. Şi aceasta nu doar în sensul în care Bergson, contrar
lui Hegel, a avut la dispoziţie o ştiinţă clasică bine stabilizată. Se ştie astăzi că timpul-mişcare, criticat de Bergson, nu este suficient
decît pentru o clasă restrînsă de sisteme dinamice simple. Dar aici nu s-a ajuns prin neglijarea conceptelor ştiinţifice, ci, din contră,
printr-o adîncire a reflecţiei asupra lor, printr-o descoperire fecundă a limitelor pe care le prezintă. După Bergson, prin trecerea formei de
gîndire de la “ceea ce este de făcut” la “ceea ce se face”, oamenii de ştiinţă, matematicienii şi fizicienii au realizat un minunat efort “de
inversiune” a direcţiei obişnuite a activităţii de gîndire. Aşadar, cel puţin în aceste caz, nevoile intuiţiei şi nu ale gîndirii au fost la rădăcina
“celei mai puternice metode de investigare de care dispune spiritul uman”. Maurice Mer-leau-Ponty a subliniat gravitatea consecinţelor
partajului steril care ar lăsa natura în grija şti-inţei, în timp ce filozofia şi-ar rezerva subiectivitatea umană şi istoria: “Abandonul în care a
ajuns filozofia naturii acoperă o anumită concepţie a spiritului, a istoriei şi a omului. Ne per-mitem să le prezentăm ca negativitate pură.
Revenind la filozofia naturii, dimpotrivă, nu ne îndepărtăm decît în aparenţă de aceste probleme preponderente, căutînd să le pregătim o
so-luţie care să nu fie nematerializată”.

Whitehead, de asemenea, subliniază insuficienţa schemei teoretice izvorîte din ştiinţa secolului al XVII-lea, o schemă ştiinţifică pusă
la punct de către matematicieni pentru mate-maticieni şi care descurajează efortul de găsire a justei concilieri între natură şi spirit, care
să nu fie nici deplin dualistă, nici îngust monistă. Whitehead nu vedea nici o opoziţie esenţială între ştiinţe şi filozofie, dealtfel opera
sa este de la un capăt la altul opera unui matematician: problema sa era cea a făuririi domeniului problematic în cadrul căruia se poate
constitui aparatul minim conceptual pentru caracterizarea oricărei existenţe fizice. Autorii consideră că tocmai importanţa universală a
cosmologiei face ca Whitehead să o definească ca pe o cos-mologie filozofică: “În timp ce fiecare teorie ştiinţifică selecţionează şi extrage
din com-plexitatea lumii un ansamblu particular de relaţii, în ce priveşte filozofia, aceasta nu poate favoriza nici o regiune din experienţa
umană: printr-o experimentare a imaginaţiei, ea trebuie să construiască o coerenţă în care să¬-şi găsească loc toate dimensiunile acestei
experienţe, fie că se referă la fizică, la fiziologie, la psihologie, la biologie, la etică, la estetică etc.”. Siste-mul lui Whitehead dezvăluie
solidaritatea dintre o filozofie a relaţiei şi o filozofie a devenirii înnoitoare, în care fiecare element, evoluînd, adaugă un ansamblu
suplimentar de relaţii la multiplicitatea unitară a lumii.

3.1.1. Problema timpului.

Să ne întoarcem la problema timpului. În dinamică reversibilitatea funcţionează, ea este o proprietate a oricărei evoluţii. Imaginar,
reversibilitatea ar putea fi închipuită prin inver-sarea instantanee a vitezelor tuturor punctelor unui sistem Ar fi ca şi cum sistemul s-ar
în-toarce în timp, el parcurgînd în sens invers toate stările anterioare prin care a trecut în evolu-ţia sa. Dinamica defineşte ca echivalente
matematic transformările t → t, adică inversiunea sensului curgerii timpului şi v → v, inversiunea vitezelor. Dificultatea pe care o ridică
această ultimă proprietate de reversibilitate a dinamicii, de evoluţie inversă perfectă, restauratoare a unei situaţii identice situaţiei iniţiale,
va apare cu pregnanţă numai odată cu mecanica cuan-tică. Ştiinţa activă se găseşte astfel străină de lumea reversibilă pe care o descrie,
de aceea lumea descrisă de dinamică apare ca ciudată. Reducerea dimensiunii temporale, pe care o permite dinamica, nu ar trebui să fie
permisă de nici o teorie ştiinţifică, nici o teorie ştiinţifică nu ar trebui să ofere şi să justifice o astfel de operaţie. S-ar da, altfel, permisiunea
la desfăş-urarea deterministă a unei legi reversibile, prin a cărei existenţă şi funcţionare s-ar renunţa la posibilitatea unei concepţii asupra
naturii şi a capacităţii ei de a produce fiinţe vii, în mod particular, oameni. Am opera, în această situaţie, fie cu o filozofie antiştiinţifică,
fie cu o situaţie alienantă. Problema devenirii, a unui sens unic al timpului, a unei săgeţi a timpului, a intrat în fizică odată cu ştiinţa
matematizată a lumii complexe, care s-a născut în veacul al XIX-lea, odată cu termodinamica. În teortia relativităţii, caracterul geometric
static al timpu-lui este subliniat de folosirea noţiunii cvadrimensionale (trei dimensiuni pentru spaţiu şi una pentru timp). După cum
se exprima matematicianul german Hermann Minkowski* în 1908: “Spaţiul şi timpul în sine sînt condamante să se estompeze pur şi
simplu şi doar un fel de uni-une între cele două va putea păstra realitatea independentă”… “doar o lume în sine va dăinui”. În schimb,
în mecanica cuantică, odată ce se cunoaşte funcţia ondulatorie la timpul zero, valoarea ei se determină atît pentru viitor cît şi pentru
trecut. De subliniat este însă faptul că deşi creşterea entropiei este asociată de o săgeată a timpului şi că entropia în viitor este mai mare
decît entropia în trecut, putem avea entropie şi fără o săgeată a timpului, în sensul că putem vorbi despre timp şi ca dimensiune de sine
stătătoare, independentă de orice corelat. Există un “timp intern”, omogen, bine definit, dar există şi un “timp istoric”, aparţinînd, de
asemenea, “timpului obiectiv” (care poate fi trăit însă şi individual, aferent existenţei sociale, mundane), “timp istoric”, care, acoperind
mai multe perioade, ne face să vorbim despre o “vîrstă medie”. Visul alchimiştilor chinezi nu era să realizeze transmutarea metalelor în
aur, ci să acţioneze asupra timpului, să atingă nemuri-rea printr-o încetinire radicală a proceselor de descompunere naturală. Întrebarea
“Ce este timpul?” poate viza numai acceptarea opoziţiei tradiţionale, de la Kant încoace, dintre timpul static al fizicii clasice şi timpul
existenţial pe care-l experimentăm de-a lungul vieţii, sau poate conduce la ceva mult mai complex, pe care nu ştim, vreodată, dacă îl
vom afla. Carnap, în amintirile sale, spune următoarele: “Odată, Einstein a spus că problema lui Acum îl pre-ocupă serios. El explică că
experienţa lui Acum înseamnă ceva special petru om, ceva esen-ţial, diferit de trecut şi de viitor, dar că această diferenţă importantă nu
există şi nu poate apărea în fizică, că această experienţă nu poate fi înţeleasă, căci el considera ştiinţa ca fiind o chestiune de abandonare
dureroasă, dar inevitabilă. Am remarcat că tot ceea ce apare în mod obiectiv se poate descrie în ştiinţă; pe de o parte, succesiunea
temporală de evenimente este descrisă în fizică şi, pe de altă parte, particularităţile experienţei umane în funcţie de timp, incluzînd
atitudinea diferită faţă de trecut, prezent şi viitor, pot fi descrise şi explicate (în principiu) în psihologie. Numai că Einstein credea că
aceste descrieri ştiinţifice nu pot satis-face necesităţile umane; că există ceva esenţial despre Acum care se află în afara domeniului
ştiinţei”. Împotriva lui Einstein, Henri Bergson a încercat să pledeze pentru multiplicitatea timpurilor trăite, ce coexistă în unitatea unui
timp real; el a încercat să apere evidenţa intui-tivă care ne face să credem că aceste durate multiple participă la o aceeaşi lume.

__________

* “Spaţiul Minkowski”, sau “spaţiul-timp Minkowski”, este contextul matematic în care se formulează cel mai convenabil teoria
relativităţii restrînse a lui Einstein, în fizica teoretică spaţiul Minkowski fiind adesea comparat cu un spaţiu euclidian. În timp ce spaţiul
euclidian are doar dimen-siuni spaţiale, un spaţiu Minkowski are şi dimensiune temporală. Astfel, grupul simetric al unui spaţiu euclidian
este grupul euclidian, iar pentru un spaţiu Minkowski, este grupul Poincaré.

-12-
 Sfera Eonică


Ca răspuns, în calitatea sa de fizician, Einstein respinge radical acel “timp al filozofilor”, fi-ind convins că nici o experinţă de viaţă nu
poate salva ceea ce ştiinţa neagă. El susţine că ireversibilitatea nu este decît o iluzie produsă de anumite condiţii iniţiale improbabile şi
că distincţia dintre trecut, prezent şi viitor nu este decît o iluzie, chiar dacă este permanentă. Adevărul nu este de partea acestui genial
fizician. Fiecare fiinţă complexă este formată dintr-o pluralitate de timpuri, legate unele de celelalte prin anumite articulaţii subtile şi
multiple. Istoria, fie că este a unei fiinţe vii sau a unei societăţi, nu va putea fi niciodată redusă la sim-plitatea monotonă a unui timp unic,
fie că acest timp este privit ca invariant, fie că trasează căile unui progres sau ale unei evoluţii căreia, la nivel uman, îi corespund cele trei
etape ale naşterii, vieţii şi morţii.

4. Încheiere.

Încheiem studiul nostru spunînd că relaţia dintre filozofie şi ştiinţă este o relaţie unitară, care în mod necesar a existat, evoluat şi
se proiectiează în viitor într-o complementaritate re-ciprocă şi duală, sub dominanta de nezdruncinat a unităţii lumii, a existenţei fiinţei,
universu-lui şi Divinului. Dacă reflecţiile omului de ştiinţă, precum cele ale lui Auguste Comte, asupra gravitaţiei, ca forţă şi fenomen
universal, care acţionează asupra unei mase inerte, neafectată de aceasta altfel decît prin mişcarea pe care o capătă şi o transmite,
şi asupra căldurii, care, opus, transformă materia, determinînd schimbări de stare, modificări ale unor proprietăţi in-trinsece, rămîn
fertile dar izolate, sînt infirmate prin invalidare popperiană sau se coagulează într-o structură de forţă paradigmatic-kuhniană, în oricare
din aceste situaţii ele lucrează în scopul aflării răspunsului la întrebările fundamentale care obsedează, deopotrivă, ştiinţa şi filozofia,
problema raportului dintre ştiinţă şi univers, dintre permanenţă şi schimbare. Naş-terea şi moartea lucrurilor sînt oare impuse din exterior
unei materii şi unui spirit care rămîn indiferente? Sau, mai curînd, sînt produse de activitatea intrinsecă şi autonomă a acestei ma-terii?
Trebuie, oare, să evocăm o forţă motrice sau, mai curînd, devenirea este imanentă lu-crurilor? Iată exemple de întrebări fundamentale, pe
care numai drumul comun şi reciproc avantajos al filozofiei şi ştiinţei le va putea înscrie, în continuare, pe eroicul drum al aflării condiţiei
şi menirii noastre în univers, al îndeplinirii visului aprop-ierii de Adevăr.

BIBLIOGRAFIE

Dobre, Acsinte: Introducere în epistemologie, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.

Restian, Adrian: Unitatea lumii şi integrarea ştiinţelor sau Integronica, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.

Prigogine, Ilya; Stengers, Isabelle: Noua Alianţă. Metamorfoza ştiinţei, Editura Politică, Bu-cureşti, 1984.

Dan Lupescu
Dincolo de taina Cuminţeniei Pământului a lui Constantin Brâncuşi,
poezia concentrică a Adelei Popescu

Vibraţiile hieratic incandescente (de litanie severă în piatră) şi fiorul divin-metafizic (de rugăciune, abia
întrupată, abia respirată) - care constituie matricea şi poansonul de aur pentru poezia Doamnei Adela
Popescu - ne obligă să zburăm cu gândul la tainicul limbaj al zimbro-geţilor, la serenitatea Gânditorului
de Hamangia (calm răstignită şi pierdută prin Proxima Centauri) şi la pleiada de simboluri arhaice
sintetizate, cu forţă de titan, de Constantin Brâncuşi, sculptorul Luminii, al Învierii, Înălţării şi Pogorârii
Duhului Sfânt, în atât de blânda şi strania, blajina şi cald prietenoasa Cuminţenia Pământului: capodoperă
şi piatră de hotar în sculptura mondială, încă din 1907.
Delicată şi numai aparent fragilă, precum nevăzutele limbi de ceas ce fiinţează în adâncul şi în zarea Calendarului de andezit de la
Sarmizegetusa (din cea mai străveche Grădişte transilvană), extrem de exigentă cu propria-i creaţie lirică şi parcimonioasă în editări, –
Adela Popescu logodeşte, în poezia sa, clocotul mocnit al horei noastre meridionale (roata/ spirala eternei reîntoarceri la obârşii), ritmul
tot mai dezinvolt apăsat al rustemului şi jocului ,,de doi”, cu erupţia vulcanic-solară, abia tainic întrezărită, a dansului nostru emblematic,
de virtuozitate nemaiîntâlnită pe Terra: Căluşul oltenesc, altoite pe zâmbetul, cheie a longevităţii, pe bunătatea de azimă aburindă, pe
bucuria bine mulcomită a sudului cu celălalt capăt de ţară, din Nordul Moldovei lui Ştefan cel Mare: bucovinenii poetului naţional Mihai
Eminescu şi ai compozitorului cu destin de torţă în vâltoarea vremurilor, Ciprian Porumbescu. Unicul poet român cu volum de autor în
ediţie română şi japoneză (imprimat, în condiţii de excepţie, în Ţara Soarelui Răsare la Tokyo), – Adela Popescu este, deasemenea,
scriitorul din această parte de lume, căruia, în 1992 în USA, la Moonfall Press, Washington, D.C., i-au fost publicate, într-un percutant
volum: 25 de poeme în opt limbi.Mai tânără cu 29 de ani decât capodoperele brâncuşiene Cuminţenia Pământului şi Sărutul, –
misterioasa Doamnă a spiritului românesc la modul absolut, Adela Popescu este în punctul revenirii, la 80 de ani împliniţi, pe piaţa de
carte, cu un volum, al 7-lea, cu titlul neschimbat, Între noi - timpul incomparabil mai cuprinzător al creaţiei sale: 141 de poeme plus
unul olograf. Până atunci, ne propunem să vă oferim, o repede ochire asupra câtorva momente esenţiale din activitatea sa editorială.
În 1975, când a debutat editorial, în Franţa, cu o ediţie bilingvă, ce reunea, într-un tiraj curent şi unul de lux, 15 poeme, sub
genericul Între noi - timpul / Entre nous – le temps, – Adela Popescu număra deja 22 de ani de la primele sale apariţii, cu versuri, în
presa culturală românească. Reacţia criticii literare a fost pe măsura experienţei deja acumulate de poetă în răstimpul celor mai bine de
două decenii de tainice eforturi creatoare. Poeta, recunoscătoare, a publicat cronologic toate opiniile, alături de poeme, într-un capitol
separat, începând cu a treia carte publicată în România (şi numai în româneşte, din 1998), aducându-le mereu la zi, cu fiecare nouă ediţie
crescătoare a cărţii, până la cea de acum, a şapte-a, definitivă şi cea mai bogată, trecând de 700 de pagini, când a decis să schimbe şi
denumirea capitolului cu opinii, mai adecvat, în loc de: Fragmente critice şi epistolare în: Delta înscrisurilor critice şi epistolare.
Amintesc, aproape fulgerător, câteva dintre aceste opinii, pentru că le găsiţi in extenso în capitolul consacrat al cărţii:
La Bucureşti, în România literară, din 3 iulie 1975, Laurenţiu Ulici se lansează într-o analiză atentă, după care concluzionează:
,,Dicţiunea poetei este simplă, directă, confesivă, urmărind mereu revelarea stării de dragoste, fără abuz metaforic, mizând mai curând pe
forţa

-13-
 Sfera Eonică


reflecţiei de a face atmosferă lirică. Sentimentul nu e niciodată violent, tensiunea caracteristică e mai mult bănuită sub o înfăţişare ce
însumează candoare şi delicateţe.”.
La Timişoara, în revista Orizont, din 8 august 1975, Emil Manu afirmă: ,,Poeta a ştiut să aştepte, să se autocenzureze, ajungând la
expresia poetică cea mai purificată de artificii”. (…)
În judeţul natal, hebdomadarul Teleormanul (Alexandria), din 17 aprilie 1976, consemnează, sub semnătura lui Al. Bădăuţă:
,,Înclinată mai mult spre meditaţie, poeta caută concentrarea expresiei, încărcând-o în schimb cu o bogată rezonanţă sugestivă”. (…)
În revista pentru românii din diaspora, difuzată în 72 de ţări, Tribuna României, din 15 iunie 1976, Andrei Corbea glosează:
,,Poetă a lucidităţii, Adela Popescu disociază, într-un complicat joc al aparenţelor, structurile realului”. (…)
Deosebit de aplicată şi minuţioasă este analiza efectuată de Roxana Sorescu, în săptămânalul Uniunii Scriitorilor, România
literară (24 iunie 1976): ,,Natură elegiacă, deloc exaltată, poeta cultivă tehnica sugestiei prin plasticizarea gesturilor oprite la jumătate,
lăsând să se ghicească dincolo de ele surpările interioare”. (…)
Nicolae Mecu publică, în Revue Roumaine, nr. 4/ 1976, una dintre cele mai cuprinzătoare şi judicioase cronici literare de
întâmpinare: ,,Poetei îi este foarte proprie această privire înapoi, cu un aer holderlinian, pe jumătate încrezătoare în virtuţile rememorării
de a reface visul, pe jumătate sceptică – şi nu în zadar icoana unei atari situări ne este sugerată a fi pânza lui Rembrandt Autoportret cu
Saskia pe genunchi, în care densitatea substanţială este dată de acea scrutare sub linia orizontului, care bemolează sensurile, adâncindu-
le (…). Dacă piese precum Ce mai rămâne, Strigăt, Iluminare, Ne trebuia un teatru în fiecare zi, Fugă pot fi considerate poeme de
dragoste, chiar dacă ele conţin ca pe o inerenţă sensuri metafizice difuze, încorporate imaginilor, numeroase altele scapă interpretării în
acelaşi tipar tematic (…). Calmul şi echilibrul pe care-l degajă concentratele lirice ale Adelei Popescu sunt un produs, iar nu un dat. În
spatele poemului senin, bănuim un îndelung şi încordat dialog al poetei cu sine şi cu lumea (…). Se cade totuşi să observăm caracterul
limpid şi cristalin al expresiei poetice, de natură genuină, ca şi sensibilitatea de excepţie a intuiţiei şi meditaţiei, de o delicateţe ce nu
încătuşează semnificaţia în învelişul superficial al înţelegerii lumii. Uşor criptice, poemele Adelei Popescu dezvăluie, la o lectură atentă
şi reluată, înţelesuri diversificate, însă ceea ce le este propriu e rămânerea în ambiguitate (…). Pluralitatea difuză a sensurilor irigă ca
plasma interstiţiile, spaţiile albe dintre poeme, conservând şi potenţând starea poetică de inefabil şi mister.” (…)
La rândul ei, Ileana Ghiţă-Negură (în mensualul de cultură bihorean Familia, nr. 7/ 1976, Oradea) descifrează astfel tainele poeziei
Adelei Popescu, din momentul debutului său editorial: ,,Cheia de boltă a volumului este poezia Istorie. Aici, visului şi memoriei le este
încredinţată suprema risipire a trupurilor noastre căzătoare”. (…)
În ediţia din august 1976 a revistei Viaţa românească, Florin Mihăilescu evidenţiază: ,,…deşi adună numai 15 poezii, adică în
total 137 de versuri, confirmă o vocaţie indiscutabilă de trubadur lapidar şi sever al iubirii, o Louise Labe modernă, în care s-au decantat
desigur tristeţile şi complexităţile unui secol traumatizant ca al nostru. (…) Sunetul pur al versurilor are ceva din sensibilitatea sobră şi
profundă a liedului bacovian, de care se deosebeşte totuşi printr-un accent particular de pasiune feminină pe care strâmtele tipare ale
versurilor nu-l pot împiedica să se afirme. (…) Admirabilă este sugestia pe care o transmit cu mai multă energie tocmai imaginile cele
mai eliptice şi asociaţiile cele mai neaşteptate, a căror logică interioară nu e absentă însă niciodată.” (…)
Redutabilul poet, traducător şi eseist, acad. Al. Philippide îşi încredinţează exegeza sa critică atât României literare din 9 martie
1978, cât şi revistei Cahiers Roumains d’Etudes Litteraires din aprilie 1978: ,,Adela Popescu, în contrast, chiar în contradictoriu cu
atitudinea aproape generală a poeziei europene de astăzi, cultivă o poezie care tinde către esenţe şi le atinge. (…) Chiar dacă nu este
explicit exprimată, corelaţia aceasta dintre dragoste şi timp dă tonul general, adânc al poeziilor Adelei Popescu. Concluzia expresiei şi
concentrarea gândirii poetice, atât de precar cultivate în lirica de astăzi, se observă pretutindeni în versurile sale, ceea ce asigură acestor
scurte poezii vigoare şi, fapt totdeauna remarcabil şi de laudă când e vorba de versuri, îndeamnă la recitire, atât în original, cât şi în
versiunea franceză, excelent lucrată. (…) O carte de debut care este o frumoasă împlinire.”
Volumul de debut al Adelei Popescu stârneşte, se înţelege, ecouri şi în Japonia – prin Haruya Sumiya, – în Israel, sub semnătura
avizată a lui Ezra Fleischer sau în Noua Zeelandă, unde Norman Simms comenta, în 1979: ,,Situate într-un context de aluzii la marea artă
(Hamlet, Rembrandt, Stendhal), poemele sunt exprimări fine despre dragoste şi moarte, despre nuanţele comunicării.”.
Reluare, peste milenii, a dragostei adamice, dintre stră-stră-moşii noştri Adam şi Eva -, iubirea trăită şi nemurită în versuri de Adela
Popescu nu este, decât până la un punct, cu preponderenţă, între Femeie şi Bărbat. Ea tinde să urce până la treapta supremă: Amor
Intelectuallis Dei/ Iubirea Spirituală de Dumnezeu. Aşadar, una dintre sugestiile discrete, dar perceptibile pentru cititorul avizat, este
aceea că, în străfundurile sale ancestrale, Timpul nu-i altceva decât însuşi Dumnezeu. Pe cale de consecinţă, genericul întregului univers
liric al autoarei (născută în Beuca, judeţul Teleorman, logodită, încă din studenţie, cu Bilca, judeţul Suceava, satul natal al viitorului său
soţ: criticul şi istoricul literar George Muntean) poate deveni Între noi – Dumnezeu.
Cele 15 poeme publicate la Paris, ale Adelei Popescu aflată pe malurile oceanului primordial, încep (ca şi în volumul octolingv,
publicat la Washington D.C., în 1992, ca şi în cel de-al treilea, dar primul publicat în România, la Editura Eminescu, în 1998) cu poemul
Reflux, care trimite frontal, fără cruţare, la lumea lui William Shakespeare: ,,Am crezut în minunile dragostei/ cum Hamlet în fantoma
tatălui-rege;”.
A doua inscripţie lirică, din ediţia americană în opt limbi, se chemă chiar Între noi – Timpul: ,,Şi te iubesc acum când nu mai am/
cuvinte norocoase să te cheme,”.
După autoportretul-crochiu, cu ecouri de hai-ku: Singură (,,…Absurd,/ în ochii grei,/ sub lama cerului,/ cernite,/ cădeau pădurile
de tei…”), – întâlnim un viforos Duh rău, de o vigoare lirică indiscutabilă: ,,Opreşte-mă, sunt raza care vine/ şi s-ar putea cu moarte să
tealint…/ Propteşte bine poarta către timp,/ alungă-mă, să mă agăţ de Lună/ cum de urechi cerceii de argint…”.
În prefaţa din 1992, a acestui volumul imprimat în Capitala USA, prefaţă de un rafinament eclatant, echivalentă cu un studiu de
caz, semnată de Thomas C. Carlson (Memphis State University, Tennessee), eruditul hermeneut nord-american porneşte de la ,,scanarea”
spaţiului (fizic) ce-şi pune amprenta pe universul literar al Doamnei Adela Popescu, maestră a tâlcurilor multiple, ascunse, parcă după o
anume ştiinţă, artă şi tehnică, stăpânite numai de marii iniţiaţi în limbajele ezoterice: ,,Plaiurile din nordul României nu-ţi taie răsuflarea
ca Pampasul în Argentina ori Serengeti în Tanzania. Nici Munţii Carpaţi nu seamănă cu imaginile marilor răvăşiri ale Alpilor Elveţieni
sau ale Anzilor Cordilieri. Geografia României este însă ceva mai mult decât atât , – este mai greu de prins dintr-o dată, mai subtilă, mai
pătrunzătoare, dar nu prin capacitatea ei de a proclama, ci prin aceea de a insinua. Este o geografie afectivă, răspunzând nu atât ochiului
care înregistrează, cât inimii care zăboveşte”.
Dintr-o atare perspectivă şi înscriere în context (geo-fizic!), universitarul american Thomas C. Carlson translează direct şi cu
siguranţă maximă în falia grea de sensuri a specificului naţional, a identităţii noastre culturale irefragabile: ,,Pământul acesta este <spaţiul
mioritic> al lui Lucian Blaga – o întindere de molcome unduiri care încep la Dunăre, la graniţa României cu Iugoslavia, şi se sting, în
cel mai strict sens al cuvântului, în şesurile din spatele gospodăriei Adelei Popescu” (n.n. de fapt, cea din Bucovina a soţului, George
Muntean). După ce reiterează faptul că Blaga a formulat strălucit ceea ce generaţii de artişti populari ştiau instinctiv despre această
geografie: anume că acest ,,spaţiu” este, în aceeaşi măsură, o stare culturală a spiritului, o conştiinţă, pe cât este un dat topografic, –
reputatul şi doctul exeget din Tennessee face un salt admirabil spre o altă zare a demonstraţiei sale de o fineţe remarcabilă: ,,Este
îndeajuns să luăm seama la modelele ritmice ale cusăturilor româneşti sau la repetările biomorfice din sculptura lui Constantin Brâncuşi
pentru a vedea topografia transpusă în artă. Ceva incantatoriu, ceva hipnotic fiinţează în modelul structurator al artei româneşti: citiţi
poemele din acest volum”.
Aceste consideraţii selecte ne readuc în memorie felul cum criticul de artă brazilian, Walter Zanini consemna caracterul complex
al surselor lui Brâncuşi, iar Mircea Deac reliefa la rându-i cu claritate şi fermitate, în prelungirea acestora: ,,Nu mai este nicio îndoială că
Brâncuşi a cunoscut legendele străbune româneşti, miturile indiene vechi, mitologia greacă şi eroii săi”. La rândul nostru, afirmăm şi
-14-
 Sfera Eonică


noi că, la fel ca în creaţia brâncuşiană, preţuită la scară planetară, în poemele Adelei Popescu putem descifra ,,rezonanţe de concepţie, o
influenţă afectivă şi imaginativă”, care îi dau imbold să mediteze profund şi sistematic asupra caracterului universal al originii
lucrurilor.
Cuminţenia Pământului, a lui Brâncuşi, apreciată la prima sa expunere, în cadrul unei expoziţii colective din Bucureşti, drept
,,stranie”, cu totul diferită faţă de sculpturile de inspiraţie neoclasică, – această capodoperă, creată în 1907, împreună cu Sărutul (,,veşnicul
şi teluricul, al nostru Dragobete – cap de primăvară”, în percepţia lui V.G. Paleolog), îi stârneşte poetului Al. Vlahuţă un comentariu
elogios, publicat în ,,Universul” (1910), din care spicuim: „Cine a văzut-o o dată, nu o mai poate uita”; cioplită în piatră şi figurând o
femeie goală ,,ce şade cu adevărat foarte cuminte în capul oaselor, cu genunchii şi braţele zgribulit strânse, în atitudinea unei fiinţe
pătrunse de frigul eternităţii (s.n.), cu ochi mici, apropiaţi, abia crestaţi (…), ochi care nu privesc afară, ci înăuntru, în misteriosul
infinit din lăuntru. Ai zice o divinitate ciudată, găsită sub dărâmăturile vreunui templu antic”. Aidoma, – în coordonatele detaliate mai
sus, se regăseşte spiritul mitozofiei şi erozofiei lirice create de Adela Popescu, poemele sale fiind, ca şi Cuminţenia Pământului, creaţii
artistice cu conţinut filozofic, – conţinut ,,care, în formă implicit, vorbeşte despre poziţia omului în Univers”.
Miraculos şi iradiind o discretă, dar viguros cathartică putere de re-întemeiere/ reîntinerire perpetuă, – continentul insolit al poeziei
Doamnei Adela Popescu se înalţă, după tainice ritmuri şi ecouri shakespeariene, spre cerul mereu mai aproape, mereu mai departe al
întâlnirii cu Duhul tăcerii. Botezate, parcă, în tălăzuirile, reluate la infinit, ale unei estetici a tainei (deloc tânjind după aurul şi purpura
încercănată a amurgului violet, ci doar după sacra mireasmă a buchetului de busuioc, în care se zbate aurora unei noi dimineţi auguste),
cuvintele-îngeri, cuvintele-vulturi însetaţi de Absolut, din poemele Adelei Popescu, se adună, roată-roată, se împrăştie şi iarăşi se adună,
în hora fără sfârşit a rostirii/ a scrierii, Hora Facerii, a Genezei, deoarece la început a fost Cuvântul, iar Cuvântul era Dumnezeu…
Hora Unirii întru Spirit, anunţată prin buzduganul de foc al Hestiei, care bate, înălţător, tămăduitor, în porţile desfolierii, văl cu văl,
în căutarea tenace şi temerară a esenţei propriei fiinţe, – desigur, şi a lamurei poemului în sine, a forării surâzător-luminânde prin faliile
matusalemic-viforoase ale timpului iubirii-timp-mângâiere, ale timpului mărturisirii-timp- iertare, ale timpului trecerii-timp al naşterii
spre nemargini de Fire… Dar, toate acestea, mai ales, sub spectrul Timpului ca uriaş, galactic animal de pradă - niciodată văzut, ci numai
presimţit cu înfrigurare metafizică, ca o iminent ameninţătoare avalanşă, gata să se prăvălească, năvalnic, alb (biruitor?, fatal?) peste
inocenta făptură a iubirii, peste Casa Poemului, care-i cochilia străvezie a Casei Iubirii şi Iertării Zalmoxiene, a Casei Armoniei Planetare
şi Universale…
Pe cât de caldă şi graţioasă, sprintenă şi mlădioasă (ca briza îmbrăţişând şi înfiorând incendiar lanul roşu de maci) este fiinţa omului
Adela Popescu, la oricare dintre vârstele trăite până acum, pe atât de bulversant masculină este mentalitatea, atitudinea şi viziunea ce
se degajă din lirica sa, deloc edulcorantă, trandafirie, feminină, ci scăldată în parfumurile tari ale moscului, tabacului, cedrilor din Liban,
ciupite, traversate, din când în când, de aromele exotice ale santalului, ,,şatirate”, sincopat, de acelea ale rozmarinului, peliniţei şi
isopului, – înălbindu-ne mai mult decât toate zăpezile lumii…
Voluntar ori involuntar, ciclurile de poeme ale Doamnei Adela Popescu – crescând concentric, de la o ediţie la alta: de la 15 (în
română şi în franceză, în anul 1975, la Paris, Editura Saint-Germain-des-Pres), la 25 (în 8 limbi, în anul 1992, la Washington, D.C.,
Editura Moonfall Press), la 53 (numai în română, în anul 1998, la Bucureşti, Editura Eminescu), la 72 (în română şi în japoneză, în anul
2003, în două ediţii bilingve, imprimate la Tokyo, în Editura Michitani, ,,eveniment, de o valoare inestimabilă”, domnia sa fiind, cum s-a
reliefat, ,,primul poet român publicat cu o carte în Japonia de azi şi dintotdeauna”), la 99 (în română şi în franceză, în anul 2010, la
Bucureşti, Editura Amina), la 115 (în română şi în engleză, în anul 2013, la Bucureşti, Editura Tracus Arte) şi, până la 141+1 olograf (în
română şi în engleză, în anul 2016, la Bucureşti, Editura Vremea) – sunt, peste milenii, o replică originală la Cântarea Cântărilor,
desigur, într-un stil aparte, de secol XX-XXI, filtrat prin vâltoarea cuceririlor succesive ale poeziei din ultimii două mii de ani.
…Asemenea marelui poet-filozof Lucian Blaga, – fiica învăţătorilor Andreica şi Ion Popescu, apostoli ai satului Beuca, pare să
poarte necontenit, în străfundurile sufletului său, întrebarea: ,,Ce este cuvântul, orice cuvânt?... Nimic altceva decât o rană a tăcerii”.
Întrebare căreia îi adaugă alte şi alte întrebări, având înţelepciunea fragedă de a nu ne oferi răspunsuri. Ca şi inspiraţia, de a nu spune,
niciodată, absolut niciodată, întrebarea orbitoare şi necruţătoare, cum lama ghilotinei: Şi, totuşi, Între noi – Timpul?..., pe care, însă, o
sugerează necontenit, ca o prezenţă insidioasă, din Absolut – ochi divin care le rânduieşte pe toate, la vremea cuvenită.
Deloc temătoare că poate pierde crâncena bătălie cu timpul – Adela Popescu publică, în cadenţă domoală, niciodată grăbită,
publică de şase decenii, în reviste româneşti precum Tânărul Scriitor (unde a debutat, la vârsta de numai 17 ani, când a obţinut un
premiu la Concursul Literar Internaţional organizat de Uniunea Scriitorilor, în 1953, cu ocazia celui deal IV-lea Festival Mondial al
Tineretului şi Studenţilor pentru Pace şi Prietenie de la Bucureşti), publică în Capitală, în: Contemporanul, Luceafărul, România
Literară, Viaţa Românească, Lamura (Craiova), Poesis (Satu Mare), Caligraf (Alexandria), Crai nou, Bucovina Literară (Suceava)
şi altele, precum şi în hebdomadare ori mensuale cu profil de magazin cultural din Grecia, Italia, Iugoslavia, Suedia, USA, Noua Zeelandă.
Creaţiile sale au fost, totodată, selectate şi incluse în antologii lirice girate de prestigioase edituri din România şi de peste fruntarii.
Şi în plan editorial, Doamna Adela Popescu a publicat rar şi bine. Consistent. Convingător. După formula secretă a marilor arhitecţi
şi constructori, calfe şi zidari, meşteri mari, maeştri şi venerabili ai catedralelor occidentale, baroce şi gotice, care te strivesc prin
dimensiunilor lor colosale, a căror edificare s-a întins nu pe ani ori zeci de ani, ci pe secole.
Poeta – în ale cărei obârşii simţi zvâcnetul aripilor îmbătate de azur ale zăganului oltenesc, logodit cu oceanul cristalin, de inocenţă,
al căprioarelor de sub geana Ceahlăului şi cu lumina tămăduitor bizantină a frescelor bisericilor noastre mânăstireşti din Bucovina:
Voroneţ, Suceviţa, Humor, Moldoviţa, …, – nu s-a împrăştiat în zeci de apariţii editoriale, cu titluri care de care mai frapante ori fistichii.
Dimpotrivă. Scrie de o viaţă. Sub acelaşi titlu. Scrie una şi aceeaşi carte. Nu o calchiază, la nesfârşit. Ci, o re-scrie, prin consolidări
succesive, concentrice, prin adăugiri de noi şi noi inele de vârstă (similare acelora din lăuntrul copacilor).
Conştient au ba, Adela Popescu îşi cristalizează universul liric după modelul Demiurgului, care a creat Lumea în şapte zile. Primele
două volume ale ei au văzut lumina tiparului în Franţa şi în USA.
Într-o zi de Luni, a anului 1975, la Paris – Oraşul Lumină, secole la rând Capitala Culturală a Omenirii, – la Edituria Saint-
Germain-des-Pres, Adela Popescu, îşi imprimă cea dintâi carte a sa, în ediţie bilingvă (română-franceză): Între noi – Timpul / Entre
nous – Le Temps. 15 (cincisprezece) poeme, în ţinută impecabilă, la iniţiativa prietenei sale, pictoriţa americană Holley Chirot (care,
împreună cu sora şi doi fraţi ai săi, a copilărit la Paris, părinţii fiind diplomaţi de carieră, dar şi unde şi-a stabilit atelierul de pictură). Pe
prima copertă: reproducerea gravurii ,,Masca Profetului”, creată de pictoriţa americancă Holley Chirot, care, ne încredinţează poeta, ,,a
creat şi a numerotat şi tirajul altei gravuri, pe hârtie preparată chiar de ea, pentru exemplarele de lux ale ediţiei, netăiate”.
Şi a fost ziua întâi…
Aşadar, editorial, Adela Popescu nu a debutat în patria natală, ci în Franţa. Volumul sa bucurat de o bună, foarte bună primire din
partea criticii literare, cum am arătat.
…Şi a fost ziua a doua, …la distanţă de 17 ani (aproape un majorat), în 1992 când, peste ocean, la Washington, D.C., girat de
Moonfall Press, îi apărea Doamnei Adela Popescu al doilea volum: Between us – Time/ Între noi – Timpul. În studiul introductiv
semnat de universitarul Thomas C. Carlson, la care am mai făcut referiri, se notează tranşant: ,,Asemenea geografiei ei, arta României
este ospitalieră: ea atrage, captivează. Dar, cum arăta Blaga, mai există şi o altă dimensiune, poate chiar mai importantă, a geografiei
româneşti, fie că e vorba de aspectele ei exterioare sau interioare. Experienţa românească ne apare blândă, tocmai datorită faptului că ea
este atât de tenace şi atât de flexibilă. Topografia României se dezvăluie ca o adâncă mare interioară deoarece a avut de îndurat prin vremi.
A fost erodată şi patinată până a devenit într-atât de molcomă şi de mângâietoare încât te îmbie s-o atingi. Munţii nu domină geografia
acestei ţări prin înfricoşare şi forţă: ei impun respectul datorat patriarhilor de demult, care au avut de pătimit şi au atins astfel
înţelepciunea.”.
-15-
 Sfera Eonică


Sobru şi demn de orice mare poet al lumii, volumul nord-american al Adelei Popescu, a apărut într-o formulă editorială apreciată
de celebra Bibliotecă a Congresului American ca fiind unică: 25 de poeme în opt limbi. Adică: în română, Între noi – Timpul; în engleză
Between us – Time (traduse de Excelenţa sa Kiki Skagen Munshi, diplomat de carieră); în franceză Entre nous – Le Temps (transliterate
de poetul bucovinean, E. Ar. Zaharia Macovei); în italiană Tra noi – Il Tiempo (de universitarii: Bruno Mazzoni şi Rodica Locusteanu);
în maghiară Kozottunk az Ido (de poetul Cseke Gabor); în germană Zwischen uns – Die Zeit (de profesoara de engleză-germană, Livia
Cazaban); în rusă Mejdu nami – Vremia (de jurnalistul şi romancierul rus Nikolai Morozov şi Nataşa Nicolau-Bogdan); în spaniolă
Entre nosotros – El Tiempe (de universitarul Mircea Doru Brânză). Această ediţie de la Washington, D.C., din 1992, a fost decorată cu
opt gravuri, în interior, câte una pentru fiecare versiune ligvistică şi o acuarelă, pe prima copertă, toate reproduse în alb-negru, create de
aceeaşi pictoriţă americană, Holley Chirot.
Thomas C. Carlson (profesor la Universitatea Memphis din Tennessee, USA, poet, eseist şi traducător), reliefează, în profunda şi
pătrunzătoarea sa exegeză introductivă: ,,Tocmai acest paradox geografic, cultural, artistic – această tenacitate blândă – a fost ceea ce nu
au izbutit să înţeleagă hoardele care au năpăstuit două mii de ani istoria României. Astăzi ele s-au topit în nefiinţă; în vreme ce băştinaşii
au rămas locului. Atunci, de ce n-ar proslăvi românii în arta lor acest, paradox salvator?”. După o cuprinzătoare incursiune în trecutul
şi în geografia mitică a României, hermeneutul american (o dată pregătit terenul, patul germinativ al analizei sale literare), trece nemijlocit
la fenomenul Adela Popescu, punctând categoric: ,,Adela Popescu o face fără îndoială (n.n. răspunde, prin arta sa, numitului ,,paradox
salvator”) în aceste 25 de poeme de o încântătoare măiestrie, atât de româneşti, atât de personale şi, din fericire pentru noi, atât de
universale prin rezonanţa lor. Aflăm aici moliciunea cărnii, dar şi tăria tendonului şi a osului, o vulnerabilitate care este frecvent dezminţită
de tonul militant al mesajului”.
Cu siguranţă de clarvăzător, de secol XX-XXI – Thomas C. Carlson formulează o serie de judecăţi de valoare, memorabile: ,,Cum
sugerează titlul însuşi al volumului, materialul predilect pe care s-a axat poeta este unul tradiţional: dragostea şi nestatornicia. Dacă
temele sună shakespearian, ele şi sunt. Este mult Shakespeare în poemele Adelei Popescu. Ea priveşte ţintă, neclintită, în aceleaşi flăcări
metafizice. Şi pune aceleaşi grele întrebări: Este implicarea emoţională înţeleaptă, faţă cu goana nemiloasă a timpului? Se pot <închide
porţile timpului>? Este iubirea o amânare a execuţiei?”. După care eseistul american din Tennessee nuanţează, răspunzându-şi/
răspunzându-ne cu exactitate: ,,Fapt absolut evident, nu vrem să spunem, prin aceasta, că poemele ei sunt exerciţii beletristice de sorginte
imitativ-renascentistă. Adela Popescu explodează elocvent formele fixate ale versului shakespearian şi foloseşte un limbaj care nu a fost
la îndemâna Bardului şi de neimaginat pentru el. În plus, ca limbajul întregii poezii bune, cel al Adelei Popescu deopotrivă linişteşte şi
surprinde şi nu îngăduie ca viziunea ei să primească un răspuns de complezenţă, în termeni generali (traducerile în engleză păstrează
admirabil aceste calităţi).”.
Pentru a exemplifica toate cele reliefate mai sus, Thomas C. Carlson face apel la excelentul poem (n.n. sintagma îi aparţine) Ne
trebuia un teatru în fiecare zi, scoţând în evidenţă că Adela Popescu ,,mânuieşte cu îndrăzneală metafora teatrului”, spre a stabili calitatea
eternă a iubirii ei: ,,Ne trebuia un teatru în fiecare zi, – / decoruri şi costume,/ nimicurile mii,/ şi să jucăm iubirea/ bezmetici şi convinşi,/
până chemaţi la rampă/ ieşeam măreţi şi ninşi”. În continuare, criticul literar din USA aduce în prim-plan realitatea lirică în conformitate
cu care, în fapt, ,,metafora este întoarsă pe dos; în cadrul ei, viciile sunt transformate în virtuţi şi, procedând astfel, poeta ne ajută să
<vedem> cu un ochi proaspăt, după care conchide, în finalul acestei părţi a demonstraţiei sale de hermeneut exersat: ,,Nu se poate cere
mai mult unui poem”. Trece apoi la o altă suită de nuanţări: ,,Totuşi, o asemenea convingere că iubirea are puterea de a încremeni lucrurile
nu este o constantă în poemele Adelei Popescu. Şi este bine că nu e. În aceste poeme, considerate în ansamblu, poeta face dovada unui
rafinat şi temerar refuz de a găsi soluţii facile sau de a cădea pradă consolidărilor ţinând de tradiţie. De la Reflux, primul poem al
culegerii, şi până la Ecou, ultimul, traiectoria emoţională urcă şi coboară o dată cu descoperirile de sine şi îndoielile poetei. Sunt clipe
când ea crede <în minunile dragostei/ cum Hamlet în fantoma tatălui-rege> (Reflux); când crede că iubirea apără inocenţa de ravagiile
cinice ale timpului: <Rămânem dar, de-a pururi,/ aceleaşi inimi mici/ şi stingheriţi în haine/ prea mari pentru copii> (Ne trebuia un
teatru în fiecare zi). În alte momente, însă, poeta intuieşte că iubirea este o mare iluzie a <cărnii istovite> (Prag), că <vine împărăţia
ţărânii> (Semn). Ea întrevede chiar posibilitatea ca iubirea, datorită inaptitudinii poetului de a o numi, să nici nu existe: <Cine mai crede
în cuvinte?> (Ecou).”
…Înainte de a încheia această călătorie sui generis pe continentul liric visat, trăit şi clădit de Adela Popescu (poeta esenţelor
decantate enigmatic), cu vocaţie de geometru şlefuind îndelung, cu severitate, fiecare faţetă a viitorului diamant, poeta cu forţă de Anteu
şi tenacitate mântuitoare de Sisif, cu lapidaritate brâncuşiană, limpiditate de casă cu prispă şi a zborului involt de săgeată podidită în
iubire azurie, smerenie şi evlavie dalbă al bisericuţei maramureşene din lemn, – ne îngăduim să spicuim câteva frânturi scânteietoare, prin
expresivitate, prospeţime metaforică şi un soi de virtuozitate a verbului:
,,M-am răvăşit cu faţa prin nectar./ Acum sunt albă, galbenă vă par…/ ca soarele-n amiezi, fără chenar,/ şi-mi desenaţi conturul în
zadar./ Acum sunt albă, galbenă vă par -/ numi cântăriţi lumina în cântar.” (M-am răvăşit cu faţa prin nectar); ,,O, tu eşti marea mea
albastră/ spre care zbor incendiată/ cu gândul frânt peste fereastră…// Şi eşti cutremurul năpraznic/ ce nu-mi îngăduie zăbavă/ şi-mi
scutură prea mândru pomul/ cu toate fructele în iarbă…” (Aripă).
O forţă irepresibilă denotă poemul Ce mai rămâne, conceput parcă ,,pe dos” faţă de năduful ce irumpe din această explozivă
inscripţie-destăinuire: ,,Nebună deci, când te privesc în Lună,/ întreţinută mult prea mult de vis,/ nesfântă dintre toate şi Narcis/ sau diavol
chinuit în rugăciune,/ c-un singur ochi spre lume-abia deschis;/ nebună, când te caut noaptea-n mare,/ când de iubire singură, omor./ Şi-
atuncea, dreaptă-ntreb, ce mai rămâne,/ ce mai rămâne lor, şi lor, şi lor…?”.
Deloc existenţialist, dar cu o cadenţă străfulgerată parcă dintr-o litanie, poemul Strigăt se desfăşoară învârtoşat – în stilul vijelios,
de rafinată virtuozitate al picturilor în tuş, caligrafiate dintr-o singură, neîntreruptă linie, de artiştii plastici chinezi. În faţa iubitului –
devenit ,,străin”, perechea se face că probează ,,măştile iubirii”, dar, de fapt, le zvârle cu gesturi precipitate, accelerate, cu furie. Trăirea
este atât de acută, ţiuitoare, asurzitoare, încât protagoniştii …seacă de albastru, devenind nămol. Dar iată această poemă, cu înfiorări
shekespearian-bacoviene, drapată în armonii eminescian-bucovinene: ,,Şi-acel efort de inimă cu care/ probam, străine, măştile iubirii/
când uşile cădeau ca nişte palme,/ când împotriva binelui şi-a firii/ secam de-albastru, devenind nămol…/ O, timp oprit, când elefanţii
mării/ se îmblânzeau călcând pe trupul gol…”
Iluminare, poemul imediat următor, ne surprinde prin tonurile grave, de clopot de catedrală, ale cavalcadei de reproşuri aduse
Timpului, mascate în suita de auto-reproşuri, derulate parcă într-un decor de teatru elisabethan: ,,Trebuia să îmi apăr iubirea de tine,/
pentru că adevărata iubire/ era aşa cum eu o visam./ Trebuia să încep să cred că mi-e bine,/ pentru că tu erai pretextul de care fugeam…/
Trebuia să par inconştientă ca fulgerul,/ dezordonat să înot, să înot,/ să nu deosebesc plânsul de apă, -/ până unde-i marea cea mai adâncă,/
până unde-i cerul cel mai înalt;/ sfâşiindu-mă lung de greutatea trupului-cârmă,/ săgeată tristă să mă depărtez de nisip,/ de spumele
înşelătoare, frumoase, de sârmă…”.
După Fugă (,,În jocul de-a iubirea/ oglinzi curate-mi ceri,/ răsfrângeri mai egale/ cu frâul de pe cal;/ ci eu sfidez măsura/ cu-
ngheţuri şi cu veri/ şi plec plutind felină,/ citindu-l pe Stendhal…”), Destin (,,Vom merge-n şir -/ cămile răbdătoare,/ călcând nisipuri
albe/ sub picioare;/ şi vom visa/ pustiuri roditoare,/ când norii ning/ asupra noastră sare…”), Drum (,,M-ai refuzat odihnei/ şi mai fum/
decât talazul,/ decât firul Lunii,/ mi-e dorul fascinat de ochii-acei/ ce-i poartă-n pene,/ singurii,/ păunii…”), Adela Popescu poposeşte mai
îndelung pe o Scară (poem cu mult mai lung, de 36 de versuri, decât cele pe care le practică, îndeobşte), meditând, în final, ironic, la
ţărmurii de gheaţă ai angoasei: ,,Sunt acum pe ultima treaptă a lumii,/ aici, pe Everestul supus/ ca un ghepard îmblânzit./ Nu se poate/ să
nu se audă/ undeva/ bubuitul acesta de tobă -/ când eu mă bat în piept cu pumnul soarelui.”).
Virtuţile Baladei lui Ciprin Porumbescu şi, în egală măsură, ale Rapsodiei a II-a a lui George Enescu, cu străluciri cromatice şi
corespondenţe din Oratoriul bizantin de Paşti de Paul Constantinescu, sunt concentrate, ca într-un minereu de maximă puritate, în
-16-
 Sfera Eonică


poemul antologic Dimensiune, poem de inspiraţie patriotică, în sensul cel mai înalt al expresiei – patria fiind tema cea mai dificilă pentru
orice poet, veritabilă probă de foc, poate cu mult mai grea decât aceea a creaţiilor lirice de sorginte cosmogonică ori filozofică. Este vorba,
subliniem, de poezie patriotic adevărată, nu de versuri găunoase, patriotarde, punctate prin înşelătoare rime facile, ce dau ostentativ din
coadă, fără a avea nimic a spune.
Acest Portret de Ţară, greu încercată de-a lungul milenarei sale istorii, este, vrândnevrând, cel mai autentic Autoportret, în sonorităţi
marmoreene, răscolitoare, pe care şi-l conturează Adela Popescu, în imnul Dimensiune, re-descoperindu-şi şi re-scriindu-şi dimensiunile
obârşiilor sale. Tensiunea lirică este de standard foarte înalt, specifică versetelor biblice, după fiecare dintre cele cinci secvenţe impunându-
se o pauză pentru culegere, reculegere.
O întrezărim, aievea, pe această urmaşă a Hestiei, oficiind sacerdotal şi îndemnândune, iniţiatic, mai întâi: ,,Lăudat fie aerul sacru,/
cumpănitor de anotimpuri rotitoare/ printre norii istoriei vitrege/ care încă şi încă mai doare.”. Cum afirmam puţin mai înainte, se cuvine
o pauză de meditaţie, o respiraţie profundă şi abia după aceea trecerea la versetul/ psalmul al doilea: ,,Lăudat fie, cu laudă-cântec,/ aerul
obârşiei, netemător,/ peste care puhoaiele lumii cumplite/ nu au putut să-şi treacă/ victoriile lor,/ bolnav împlătoşate/ în alte legi şi glorii/
din secole de spaime.”.
… Vizualizând conectarea la Lumina Iubirii Sfântului Duh, trecem uşor, la cel de-al treilea verset al poemului antologic Dimensiune:
,,Lăudat fie aerul limpede,/ cu miresme de brad,/ şi zăpadă, şi soare,/ biruitor al nesfârşitelor degete/ până-n unghii pline de aurul/
pământului nostru râvnit (s.n.).”. Apoi la al patrulea (penultimul) verset: ,,Lăudat fie, odată cu ţipătul/ naşterii sfinte,/ aerul, care ne-
aprinde/ plămânii fierbinţi,/ de respirarea amară -/ clopot răsunător/ bătut în primejdii de Ţară,/ a suprem încercaţilor/ neamului nostru
părinţi.”.
Trăirea întru Iubirea de obârşii, de neam şi de Ţară atinge apogeul în cel de-al cincilea verset al poemului Dimensiune scris de
Adela Popescu, ale cărui sonorităţi biblice ne trimit cu gândul la vestitul protopsalt, imnograf şi poet străromân Niceta Remesianul,
autorul uneia dintre cele mai frumoase şi răspândite cântări de slavă a PreaSfintei Treimi: Te Deum Laudamus/ Pe Tine, Dumnezeule,
Te lăudăm.
În versiunea Doamnei Adela Popescu, acest îndemn la calm şi pace lăuntrică, la punerea unui bun început la temelia salvării/
continuităţii/ mântuirii are rezonanţă de rugăciune isihastă, geamănă cu formula de bineţe – salut – rugăciune a ţăranului român
dintotdeauna: ,,Doamne, ajută!”. Însumând 7 versuri (cifră divină), strofa finală din poemul menţionat sună astfel: ,,Lăudat fie scutul
tăriei,/ strălucind în carpatica urnă-rotundă:/ neatins, între-averile lacom prădate,/ ne-ncărcat de străinele care de jaf şi omor,/ viu rămas,
pe de-antregul al nostru,/ adăpost al speranţelor treze,/ suitor prin vecii ca un dor.”.
Poemele Adelei Popescu par cioplite în marmura nemuririi, sculptate cu mână sigură de Sfarmă-Piatră, în duhul căruia chiar şi cea
mai sălbatică stâncă se lasă îmblânzită, devine argilă miraculoasă, luând forme de talere, chiupuri şi amfore care cântă, de vase ceramice
cu însemne solare, din culturile antice Cucuteni şi Gumelniţa, Vădastra, Cârna sau Cârcea. Poeme sculptate cu vigoare de bărbat. Bărbat
inspirat de zei, stăpân deplin pe sine şi pe dalta extrem de fin ascuţită, cu tăiş de laser muiat în tăria spaţiilor interstelare şi interstiţiale ale
inefabilului…
Genericul Între noi – Timpul (matcă dintâi, în jurul căreia roiesc cocentric tâlcurile şi de unde pleacă tot atâtea ispitiri întru
căutarea propriului eu, întru asumarea labirintului şi a confruntării cu Minotaurul necunoscutului, al insondabilului) este copleşitor: pe
de o parte, prin tăietura lui directă, irevocabilă, iar, pe de altă parte, prin multitudinea de porţi (ieşiri din labirint?) pe care le deschide prin
polisemantismul său.
În viziunea poetei Adela Popescu, Timpul, padoxal sau nu, pe cât de efemer-teluric şi rapid mistuitor, pare, pe atât pare de
mântuitor şi celest.
Interpus, de neînlăturat, stă între noi, între cei doi poli – femeia şi bărbatul, între toţi urmaşii urmaşilor lui Adam şi Eva, începând
cu Cain şi Abel, de la care şi până la care, din neunde şi până unde, se descarcă fulgerele iubirii, cu alchimia lor incontrolabilă… şi, la fel
de bine, între toate generaţiile omeneşti.
Poezia Doamnei Adela Popescu, neatinsă de mode, dă seamă, cu asupra de măsură, la cumpăna dintre milenii, despre filonul
inepuizabil, al spiritului românesc, ca matrice a dialogului neîntrerupt, dintre Om şi Dumnezeire-Timp, sub semnul lapidarităţii expresive,
al armoniei, al esenţelor perene. Descinzând parcă direct din Olimp.

Dan L…ADELA POPESCU

P.S. (la Postfața…)

Cartea Sacră

a Doamnei ADELA POPESCU

Prin aprilie 2018, adică la circa un an și jumătate după ce scrisesem studiul Poezia concentrică a Adelei Popescu – inclus, acum,
ca Postfață, în această bijuterie editorială bilingvă: română-japoneză -, delicata poetă îmi trimite textul, prin email, pentru o nouă, ultimă
revizie. Îmi cere ca, dacă eu consider că este oportun, să scriu o eventuală completare a acestuia.

DA, găsesc de cuviință că trebuie adăugate câteva considerente noi. Pentru a nu afecta/ strica unitatea eseului inițial, cred că
formula ceda mai potrivită este aceea a unui P.S./ Post Scriptum, pe care îl plasez sub acolada de lumină a titlului Cartea Sacră a
Doamnei ADELA POPESCU, mai ales că autoarea mi-a repetat, cu insistență, că va fi/ este și volumul ultim pe care îl publică.

Moment de apoteoză, putem afirma, această Carte încununează o viață de om.

Se impune să repet că - după aproape trei sferturi de secol de creație, în liniște și pace, creație clădită, dincolo de orice paradox,
pe vulcanul clocotitor, incandescent, al luptei cu Timpul, dar cvasipermanent în armonie cu Sinea sa, metafizică, cu Ego-ul său liric
ancestral, heraldic, în concordie cu lumea și cu Unicul Creator -, acest volum poartă însemnele cifrei 7 (Șapte), pendulând între vibrații
sacre, magice, mitice și biblice.

Gândită și scrisă, ca și cele anterioare, în regim isihast, această Carte Sacră a luptei lăuntrice, teribile a Poetei cu Timpul, denotă
înscrierea sa sub semnul celor 7 virtuți (Smerenia, Dărnicia, Bunătatea, Răbdarea, Modestia, Abstinența, Sârguința), dar și înfrigurarea
voievodal-angelică de a se ține departe, cât mai departe, de tărâmul celor 7 păcate capitale (avariția, invidia, mânia, aroganța, desfrâul,
lenea, trufia).

Cu obârșii puternice în spațiul dintre Carpații Meridionali, Dunăre/ Istru (Nilul și Amazonul europenilor) și Marea Neagră/
-17-
 Sfera Eonică


Pontul Euxin – adică exact acolo unde au trăit pelasgii, agatârșii, sciții (acum 10.000-13.000 de ani), traco-geto-dacii (în urmă cu
opt-nouă milenii, fiind singurul neam de pe Terra a cărui istorie este scrisă în propriul aur, cu genă specifică, unică în lume), toți marii
arheologi ai lumii susținând că, pe teritoriul României de azi, s-a aflat leagănul culturii și civilizației Europei Vechi -, trăind în zarea
culturii de sinteză dintre Orient și Occident, moștenind, în străfundurile inconștientului colectiv, arhetipurile unei spiritualități fabuloase,
din vremea lui Zamolxe (1.440 de ani înainte de Hristos) și Zalmoxe (550 î.H.), ucenicind, decenii la rând, ca soție devotată, soră de cuget
și tâmplă de lumină, lângă marele cărturar George Muntean, inițiat în toate tainele ezoterice, Adela Popescu nu are cum să nu țină cont,
în universul său poetic, de faptul că 7 sunt zilele săptămânii, 7 – planetele, 7 – treptele desăvârșirii.

Și tot 7 – sferele cerești, petalele trandafirului, ramurile copacului cosmic…

Desigur, Adela Popescu știe că, în mitologia de milenii a Japoniei, există Șapte Zei ai Norocului (Shichifukujin), iar Bushido
(Calea războinicului), din cultura niponă, este Codul de Onoare care-i ajută pe samurai să-și însușească 7 virtuți.

7 sunt culorile curcubeului (ROGVAIV – prescurtat), apa pură are PH-ul 7, Roma a fost construită pe șapte coline, notele muzicale
sunt tot 7, mărimea capului intră de șapte ori în înălțimea corpului, ochiul reprezintă a șaptea parte din lățimea totală a capului, gărgărițele/
buburuzele au 7 buline negre…

Curcubeul are tot 7 culori.

Cele 7 minuni ale antichității sunt: Marea Piramidă de lângă Cairo, pe platoul Gizeh, Grădinile suspendate ale Semiramidei,
Templul zeiței Artemis din Efes, Colosul din Rodos, Farul din Alexandria, Statuia lui Zeus din Olimpia, Mausoleul lui Halicarnas.

La rândul său, Evul Mediu se poate lăuda cu ale sale 7 minuni: Marele Zid Chinezesc, Catacombele din Alexandria, Colosseum-ul
din Roma, Stonehenge, Turnul din Pisa, Turnul de Porțelan din Nanjing, Moscheea de la Hagia.

În același Ev Mediu, în credința creștină, cifra 7 simboliza armonia, milostivirea și pacea. Din câte șapte stele sunt constituite
constelațiile Carul/Ursa Mare, respectiv, Carul/ Ursa Mic/ă.

Tradiția hindusă ăi atribuie Soarelui șapte raze, dintre care șase indică direcțiile spațiului, iar a șaptea rază corespunde Centrului.
În tehnica de meditație, filosofia și știința Yoga sunt definiți șapte centri energetici subtili, sub denumirea consacrată de chakra.

În Africa, 7 este simbolul perfecțiunii și al unității.

Conform cutumelor, la români se practica trasarea a 7 linii peste mormântul proaspăt, pentru iertarea păcatelor celui abia înhumat.

După ceremonialul înmormântării, cei prezenți se îndepărtau șapte pași de mormânt, apoi reveneau, tot în șapte pași, spre el. În
multe provincii românești, se credea că sufletul mortului sălășluiește/ întârzie/ rămâne șapte zile în proximitatea mormântului.

Pitagora, celebrul matematician din Grecia Antică, afirma că 7 este rezultatul însumării/ adunării triunghiului și pătratului – figuri
geometrice desăvârșite pentru matematicienii de acum câteva milenii.

Suma celor două cifre ale vieții 3+4 (tatăl, mama), ca și cele patru puncte cardinale erau cunoscute de egipteni și babilonieni.

Apreciem că, în construirea celui de-al șaptelea volum de poeme al său (prezenta ediție bilingvă: română-japoneză), Doamna
Adela Popescu a concentrat cât mai multe dintre vibrațiile semnificațiilor cifrei 7, enunțate mai sus, dar a avut în vedere, cu prioritate,
faptul că 7 reprezintă semnul omului plenar/ împlinit/ întreg (suma numerelor 4/ femeia și 3/ bărbatul). Concomitent, a ținut cont de
realitatea că 7 constituie simbolul lumii complete, al creației încheiate, al renașterii și perpetuării a tot ceea ce este viu. (roportal.ro,
elystar.ro/modules/news, geocitities.com, Ed. For You)

Acest superb, elegant volum: Cartea Sacră a Doamnei ADELA POPESCU ne convinge, prin subtilitatea riguros matematică a
structurii sale ezoterice, că se întrupează într-o hologramă a Cuvântului Desăvârșirii și a unității originare, specifică fluidului primordial,
din care Unicul Creator a zămislit toate cele văzute și nevăzute, știute și neștiute, greu de cuprins cu mintea și inima, dar pe deplin
accesibile Duhului Sfânt, care le-a și dăruit scânteia divină.

După cum se cunoaște încă din străvechime, Dumnezeu a creat Lumea în șase zile și, odihnindu-se în cea de-a șaptea, a
metamorfozat-o în zi sacră, întărind, astfel, prin tainic legământ, legătura ombilicală, în plan fizic și spiritual, dintre Dumnezeu și om.

În prelungirea concepției Sfântului Augustin, prin a șaptea apariție editorială a sa – nu oriunde, ci în Țara Soarelui Răsare: Japonia,
miraculos tărâm al mândrilor samurai ! -, Adela Popescu dăruiește celor două popoare ale noastre, român și nipon, un original ghid de
măsurare a timpului devenit istorie, dar ne și deschide un imens Portal Spiritual, noua Poarta Sărutului brâncușian (de la Tg. Jiu, Gorj,
România): minereul de foc, esența esențelor – Timpul Trecerii/ Petrecerii/ Peregrinării omului pe Pământ, luminat neîncetat de Steaua
Polară a Iubirii, Luminii, Iertării și Vindecării instantanee prin Miracol Divin.

Citiți Cartea Sacră a Doamnei ADELA POPESCU și veți trăi taina basmului românesc nepereche: Tinerețe fără bătrânețe și viață
fără de moarte.

În lupta cu Timpul, feroce, necruțător Timp, există, totuși, un învingător: Poetul, Omul tuturor victoriilor absolute.

În cazul de față, gladiatorul biruitor poartă numele Adela Popescu, din România - țara înfrățită, pentru veșnicie, din punct de vedere
cultural și spiritual, cu Japonia, tărâm de la Soare Răsare, în care legea supremă este aceea a respectării datinilor și a Educației ridicate,
permanent, la rang de Politică de Stat.

Japonia - Țara respectului copleșitor pentru om și pentru creațiile sale adevărate, de valoare universală.

( DAN LUPESCU)

-18-
 Sfera Eonică

Vavila Popovici
Carolina de Nord KIERKEGAARD ȘI ANGOASA EXISTENȚEI

„Viața trebuie înțeleasă numai privind înapoi, dar trebuie privită trăind înainte. A suferi înseamnă a avea
un secret comun cu Dumnezeu. A îndrăzni înseamnă a-ți pierde, pe moment, siguranța. A nu îndrăzni
înseamnă a te pierde definitiv pe tine însuți.”

– Sören Kierkegaard

Se împlinesc în curând 200 de ani de la nașterea filozofului, scriitorului și

teologului danez Sören Aabye Kierkegaard, cel care a folosit prima oară termenul
„existențial”. „Existența înseamnă că ai libertatea să alegi cine ești, înseamnă
să trăiești din plin”, spunea Kierkegaard. Considerat drept o „natură stranie și
complexă”, gânditor incomod, controversat și greu de clasificat dar nicidecum
ignorat, despre Kierkegaard s-a mai spus că „a asemănat geniul cu vijelia care se ridică din direcția contrară
vântului”.

S-a născut la Copenhaga, în data de 5 mai 1813 și a decedat la 11 noiembrie 1855. A studiat teologia și
filozofia la universitatea din Copenhaga, studii pe care le-a prelungit destul de mult, profund nemulțumit fiind
de deșertăciunea existenței sale și de incapacitatea de a-și găsi sensul vieții. Tânăr fiind, își exprima iritarea față de modul de studiu care
se rezuma la o cunoaștere/înțelegere pur teoretică: „la ce mi-ar folosi să am în față adevărul gol-goluț, dacă mi-e indiferentă semnificația
lui pentru ființa mea?”. A debutat cu eseul „Din hârtiile unuia încă viu” (1838), o critică la adresa lui Hans Christian Andersen, scriitor și
poet danez, celebru pentru basmele sale. Cartea care i-a conferit celebritate a fost „Sau-sau” (1843). Au urmat aproape 40 de volume cu
subiecte variind între filozofie, psihologie, literatură și religie.
Jurnalele ținute de el au luminat „străfundurile labirintice” ale ființei sale, confirmând legătura dintre operă și viață. A avut o influență
hotărâtoare asupra teologiei și filozofiei moderne, în special asupra filozofiei existențiale, cu toate că opera sa s-a bucurat de o recunoaștere
târzie.  Să ne amintim că filozoful și matematicianul René Descartes (1596-1650) definise mai înainte punctul de început al existenței,
prin conceptul filozofic „Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum” (Mă-ndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist)”.

După obținerea licenței în Teologie Kierkegaard a plecat la Berlin cu intenția de a audia un ciclu de conferințe ținute de Schelling, un
filosof german care, în tinerețea sa, colaborase îndeaproape cu Hegel. La început, Kierkegaard a fost impresionat favorabil de ceea ce
auzea, fiind de acord cu argumentația lui Schelling, dar mai târziu și-a manifestat opoziția față de ideile acestuia: „Schelling bate câmpii
într-un mod intolerabil”, exprimase la un moment dat. A urmat acea perioadă prolifică a vieții sale, lucrarea „Sau-sau” fiind prima carte
cu teme filozofice, literare și psihologice cu care și-a început ascensiunea.

Să amintim o întâmplare din perioada tinereții când, în urma unui atac virulent asupra unei persoane din timpul studenției a cărei
lipsă de moralitate îi era cunoscută și care avea pretenția de a ocupa o catedră universitară, s-a trezit cu o ripostă dureroasă. Cel atacat
împreună cu editorul revistei la care scriau amândoi, au publicat articole și caricaturi care l-au rănit, necruțându-i înfățișarea fizică și nici
obiceiurile. Umilit public, Kierkegaard scria în jurnalul său: „Până și băiatul măcelarului se crede aproape îndreptățit să mă insulte
urmând îndemnul celor de la „Corsarul” – (numele revistei). Dovadă de sinceritate și fină ironie – totodată.
Dar, treburile serioase nu-i dădeau astâmpăr. Scria, filozofa, punea accentul pe acțiune și alegere. Ființa umană poate fi descrisă,
considera el, ca „o sinteză a psihicului și a fizicului”, o conjuncție intimă între caracteristicile mentale și cele trupești; dar, credea el, nu
este suficient pentru a identifica astfel un individ, el trebuie înțeles și ca spirit. Spiritul este cel care distinge omul de lume și de restul
făpturilor, spiritul îi dă posibilitate omului să se înscrie în istorie, înscriindu-și existența în timp. Kierkegaard punea spiritul în legătură
cu ideea constituirii „sinelui”, adică, a fi o persoană înseamnă a exista nu într-un mod al ființării, ci într-unul al devenirii. Ceea ce devine
o persoană este conform propriei responsabilități, fiind produsul voinței sale.

Punctul la care ajunge și asupra căruia reflectează mult este neliniștea interioară a omului pe care o numește angoasă: „nu există ființă
umană care să nu adăpostească în tainițele sale o neliniște, o luptă interioară, un dezacord, o angoasă privind cursul existenței sale sau
chiar propria sa persoană”, spunea Kierkegaard, în lucrarea „Libertatea și sinele”. „Sunt singurul arbitru și ceea ce fac depinde numai
de mine.” Consideră că angoasa nu se poate confunda cu spaima, cu emoțiile sau teama care sunt legate de lumea exterioară. El vorbește
despre angoasa primordială (păcatul originar) spunând că este precondiția sau presupoziția păcatului, fără a constitui cauza sa necesară;
fiecare devine vinovat „numai prin el însuși”. Această angoasă activă nu este nici vină, nici greutate, nici suferință; ea are o ambiguitate
psihologică: „este o antipatie simpatizantă și o simpatie antipatizantă, atrage și respinge, ispitește și înspăimântă”; astfel existența
umană ia forma unei „năzuințe fără sfârșit”, ce-și caută împlinirea. Angoasa nu poate fi satisfăcută decât prin încredințarea voluntară a
propriei persoane unei puteri care transcende cunoașterea obiectivă și înțelegerea rațională: „Dorind să fie el însuși, sinele rămâne în mod
evident în puterea celui care l-a făcut posibil”, ceea ce Kierkegaard numea „criteriul fundamental al creștinismului”. „Originalitatea
reflecției kierkegaardiene, recunoscută de către filosofii contemporani ai existenței, constă în a susține cu tărie că angoasa este condiția
fundamentală a omului în fața lumii, în fața posibilului, fruct al libertății sale”, sunt cuvintele cu care își încheie lucrarea „Conceptul de
angoasă la Kierkegaard”, prof. univ. dr. Vasile Macoviciuc.

Psihologia lui Kierkegaard se bazează pe faptul că un individ nu se poate elibera pe sine de disperare (în „Boala aducătoare de moarte”)
și nu-și poate îndeplini aspirațiile sale fundamentale ca persoană decât îmbrățișând mesajul creștin, judecata morală fiind un exercițiu al
deciziei personale. Rațiunea, spun și scriitori însemnați, „nu este dată pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu, ci pentru a cunoaște lumea”.
Lumea creată de El.

Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) scria: „Orice cunoaștere a lucrurilor care iese din cadrul înțelegerii sau al rațiunii pure
nu este decât iluzie; doar în experiență se găsește adevărul”. El sugera că, în gândirea noastră morală, noi suntem conștienți de datoria de
a promova „binele cel mai înalt”, și, derivând din aceasta, obligația de a urmări propria perfecționare morală ca indivizi. Kierkegaard nu
a fost de acord cu punctul de vedere a lui Kant conform căruia convingerile religioase și morale se bazează pe rațiune, credința care este
atât de importantă fiind ceva irațional și imposibil de dovedit. După părerea lui, lucrurile pe care le putem cunoaște cu ajutorul rațiunii
-19-
 Sfera Eonică


sunt cele secundare. El s-a opus și dialecticii hegeliene care ignora realitatea nevoii umane de a lua hotărâri personale. Kierkegaard
urmărea insistent problema existențială, fapt datorită căruia filozofia sa este considerată a fi precursoare a existențialismului.
Justificându-și filozofia, spunea: „Gândul care mă călăuzea era că, datorită creșterii necontenite a cunoașterii, lumea noastră pierduse
sensul interiorității și uitase ce mai însemna a exista…”. O, cât de reală constatare pentru vremurile noastre! Vremuri în care am progresat
din punct de vedere științific, tehnologic, dar din punct de vedere spiritual/uman cunoaștem un regres continuu.

Ideea lui Kierkegaard era de a-i aborda pe oameni „din interior”, aducându-i într-o poziție din care ei înșiși, în urma unei reflecții
interioare, să poată opta pentru o schimbare fundamentală. Din interior deci, spre exterior. Adevărul – în termenii lui Kierkegaard – există
în interiorul individului și el trebuie adus în condiția de a-l înțelege. Acest lucru cerea, cere și în prezent, meditație, reflecție, profunzime,
ca numai apoi individul să-și poată manifesta opțiunea. Numai el poate decide ce să facă, pe ce drum să apuce, de îndată ce ajunge la o
înțelegere profundă și limpede a modurilor de existență, între care oscilează, făcând alegerea. Poate există un moment al vieții în care
schimbarea devine urgentă, cunoașterea de sine însă, nu este „o simplă contemplare”, ci o reflecție asupră-ți care, în ea însăși este acțiune.
Printr-o astfel de înțelegere interioară și de autocunoaștere critică, un om poate ajunge să recunoască nu numai ceea ce el este în mod
empiric, dar și ceea ce el aspiră să devină. „Sinele ideal” este imaginea către care va trebui să tindă devenirea sa. Avem libertatea și voința
de a schimba drumul vieții noastre pe care încearcă unii să-l impună în mod cu totul nefast, chiar malefic. Speranța ne este în individul etic
care se află în „ relații reciproce” cu spațiul public și cu condițiile materiale de viață și de aceea, sinele pe care el încearcă să-l realizeze
este „un sine social, civic”, iar nu unul abstract care „se potrivește pretutindeni și deci nicăieri”.

După logica filozofului, economistului și politicianului român Petre Țuțea (1902-1991) conducătorii sau doritorii de putere absolută ar
putea fi catalogați drept optimiști stupizi, care conduc oameni – o parte dintre ei stupizi fiind, alții sceptici, și pesimiști având conștiința
mărginirii, alții lucizi. Pe aceștia din urmă conducătorii sunt datori să-i asculte, ei simt nedreptatea și suferința și tind spre acel „sine
ideal”. Ei sunt nedespărțiți de credința în Dumnezeu, pot conștientiza adevărul existenței. Numai ei sunt în stare să găsească căile binelui
lumii, salvarea unei țări, a planetei împinsă pe drumul distrugerii, al nelegiuirii.

Dar, reamintesc că un conducător trebuie să aibă în vedere că întotdeauna, deasupra lui se va afla măcar unul, dacă nu mai mulți
asistați divin. De acolo pot veni ideile și energia benefică. Binele existenței noastre spre care năzuim se poate face prin sporirea iubirii, a
empatiei și înlăturarea urii care-i stăpânește pe unii, în aceste vremi.

Diego Vadillo Lopez
Spania

LEIVA Y LA LEVEDAD

Confieso que siento simpatía por Leiva, un rockero de voz impostada y pose
afectada, a la manera de Bunbury. José Miguel Conejo Torres (Leiva) es un gran
romanticón, si nos atenemos al reguero de versos que va dejando desprendérsele
a lo largo del transcurso de su trayectoria artístico-creativa, ya desde que formara
parte del plantel del grupo Pereza.

Afilado de facciones y suave en la entonación, pareciera un levita que levita (esto es, un miembro de la tribu de Leví que se elevase asilado
en la envolvente atmósfera de sus melódicas cuitas, las cuales ensambla en metros, certeramente computados, que dan la sensación de
viajar en metro, por lo vívido de lo vivido que acarrean y lo profundo).

Su recogida del Goya a la mejor canción original, como vestido de primera comunión, con la congoja asida a la garganta, fue de lo más
emocionante de la noche de marras, no en vano el Leiva se me antoja, como digo, un considerable sentimentalista, de otro modo no se
pueden escribir los más de los versos que habitan su universo compositivo, en el que casi todas las piezas rayan a una aceptable altura.

No es fácil lograr determinadas honduras cuando las letras que las alojan van destinadas a la canción popular, henchida esta de ripios
y lugares comunes. Pues bien, Leiva se eleva líricamente; claro ejemplo lo tenemos en la misma letra galardonada, “La llamada”, la
mayor parte de cuyas estrofas siguen el esquema 12A 7b 7b 9A, y en ella se leen/escuchan versos como “cuando no dices nada/ entonces
empiezo a escuchar”.

Se caracteriza por manejarse el interfecto en un cierto petrarquismo, patente en temáticas como en medidas (heptasílabos y endecasílabos
por doquier), por ejemplo la canción “Te comería a versos” contiene contención por la vía métrico-lírica, lo que añade al conjunto
una suave melancolía que eleva la tristeza a estadios de cierta trascendencia poética. Ya Fray Luis de León recurría mucho a la vía
heptasilábica en sus liras para lograr tal comedimiento y contención en aras de atraer su anhelada armonía cosmogónica. Leiva tiende
asimismo bastante a la canción “alirada”, logrando de este modo una sensación entre vaporosa y volátil, lo que atenúa la sentimental
amargura que nos pueda referir. Véase la siguiente estrofa: “Quedamos en dejarlo/ morir en primavera./ Será un invierno largo/ juntando
los pedazos/ que nos quedan”.

En definitiva, pese a que pase más por músico, Leiva se me antoja un afinado poeta, más incluso que muchos vates “oficiales”, de esos
de reconocido prestigio.

-20-
 Sfera Eonică

POEME ÎN ZBOR SPRE ACEL ACOLO

Maria Ieva, Foșnetul umbrei, poezii. Cu o prefață de Melania Cuc,

Editura Absolut, București, 2017

Deschidem cartea și pășim ”În labirintul unei nopți de vară” (Metamorfoză), în care ”Un
fluture se transforma-n lumină”. Poeta ne invită în lumea ei magică presărată cu flori de nufăr, de îngeri
care te coboară pe brațe și te duc la porțile raiului, până redevii lumină întrupată.

Poeta și-a ascultat chemarea, a simțit cum ”Vibrează sufletu-n pustiu” (Chemarea). Și
chemarea sufletului e mai puternică decât chemarea cărnii. Ea e conștientă de darurile încredințate
și se conformează misiunii primite: ”Că ne-am întors din altă moarte, / Să fim lumină în cuvânt”
(Chemarea). Și câți sunt conștienți de misiunea ce le-a fost dată?

Maria Ieva a ales dinadins forma clasică a versului, structurat în strofe, cu măsură, ritm și muzicalitate deosebită. În plus, mustește
de sensuri adânci, de sevă poetică înmiresmată cu parfumurile tari ale metaforelor și ale altor figuri de stil. Deși a ales versul clasic, poeta
a inserat și poezii în vers alb, ea înscriindu-se pe linia poeților de expresie modernă, dar cu structură clasică.

Prietenă cu îngerii, cu lumina albastră, cu lumina cea vie, cu visul, cu oglinda, dar mai ales, cu iubirea, Maria Ieva își urmează,
precum o stea crugul, cu fiecare nouă apariție înălțându-se până la Lumina primordială, creată din cuvânt, din Logos, atunci când
Dumnezeu a spus: ”Fiat Lux!”, chiar în prima zi a Creației. Uneori, lumina este albastră, alteori sângerie. În altă parte, lumina e ”întoarsă
pe dos”(Eu). Lumina este primită de oameni ca zestre: ”Vor curge apele celeste / Să spele lumea de păcat, / Dar tu primești lumina zestre
/ Și mergi spre Tatăl vindecat”(Cercul de lumină).

Deși poeta afirmă: ”Nimic nu rămâne așa cum a fost, / Doar visul că suntem, oglinda îl cântă;”(Lumina albastră), ea e convinsă
că, depășind prezentul, se poate îndrepta spre ținta finală, când: ”Păși-voi desculță pe Golgota mea, / Ca apa din pumni să-mi fie oglindă,
/ Și ție să-ți fiu femeie de nea / Sau îngerul care și-n vis să-ți răspundă. // De frunzele cresc din muguri de soare

/ Și florile cântă un cântec de nai, / Pe pleoape să-mi pui un strop de culoare, / Să știu că spre tine mi-e drumul spre rai”(Femeia de nea).
În contrapondere cu lumina, poeta abordează umbra: ”În umbra ta stă umbra mea, / În vene port un cântec sfânt, / Mi-e inima un fulg de
nea / / Duminica din zborul frânt. // Un fluture trimiți spre rai, / Din vis în vis vin către tine / Și cu miresmele din mai / Să scriu pe astre
noi destine” (Duminica din zborul frânt).

Ca teme predilecte autoarea a ales: tema melcului (pasul de melc, visele de melc), tema orbului (”Sunt orbul ce simte lumina prin
mâini”); tema omului din vis, a visului din vis, a femeii de la capătul mâinii, a îngerului îmbrăcat în mire, cea a oglinzilor oarbe, a
oglinzilor care se suprapun, a fluturelui ieșit din crisalidă, (”Și fluturii ies din omizi / Ca șoaptele din sfinte lire”). Mai sunt și: motivul
roții dințate și a ceasului orb. Tema iubirii este cea mai generoasă și ea există în fiecare poezie. Poeta ne spune cum este ”Când iubești”:
”Când iubești / e ca și cum / ți-ar încolți iarba din umeri / și poveștile le-ai fi scris / pe spatele oglinzilor / care se privesc față în față; /
e ca și cum / încuiat în tine, / privești din afara ta, / nedefinind niciodată / pământul mâinilor tale; / e ca și cum / ai îmbrățișa soarele /
și i-ai simți vântul din privire, / ca un salcâm după prima înflorire; / e ca și cum / ai fi trăit / înainte să fi fost.” Pentru poetă, iubirea este
”Botezul cu lumină”: ”Tu m-ai privit o dată și fulgerele toate / M-au îmbrăcat c-o haină ce îmi era străină; / Ca pruncul ce primește
veșmintele curate, / Eu am primit iubirea – botezul cu lumină”.

Din bogăția florală, poeta alege nuferii, crinii, lotușii, floarea de mac, puful de păpădie, cupele de magnolii, florile de sânger, florile
de glicină, floarea de colț, florile de măr, floarea de tei, flori de nalbă, florile de nard, ciulinii care cresc chiar din inima autoarei, și chiar
cea a ramurii de mirt. Poeta găsește un lucru frumos chiar și în cel care rănește: ”Ciulinii sorb din iriși lumina fără teamă / Căci scama
de pe haină-i trecutul neiertat”(Scama de pe haină).

Nu sunt neglijați nici arborii, cu fructele lor: rodiile coapte, cireșii, nucii, salcâmii, măslinul, înflorit ”sub umbra lunii noi”,
conurile de pin, etc.

Poezia Mariei Ieva este reflexivă într-o mare măsură. Ea oferă imagini și stări care se pot contempla și care conferă o stare de
confort sufletesc celui care are bunăvoința să o parcurgă cu atenție. Și în plus, există în ea multă eufonie pură. Ex. ”Prin ochii tăi văd ochii
mei, / Îmi înflorești în pleoape crinii / Și parcă suntem dumnezei / Născuți din lacrima luminii. // În palme nuferi îmi deschizi, / Când mă
săruți cu o privire / Și fluturii ies din omizi / Ca șoaptele din sfinte lire. // (...) // Clepsidrele îmi par de foc, / Se răsucesc ca-ntr-o busolă
/ Și simt că pieptul n-are loc / S-adune lacrimi din corolă. // Prin ochii tăi văd ochii mei, / Pășesc mireasă peste zare / Și parcă suntem
dumnezei / Pe cruci cioplite în altare.” (Reflexie). O empatie perfectă în care cei doi, devin o singură persoană. O simbioză. Ex. ”Poate
ziua nu este decât / o noapte întoarsă pe dos / și eu nu sunt decât o prelungire a ta. / Mâinile mele sunt mâinile tale, / ochii mei sunt ochii
tăi, / doar inima încă pare să mă întrebe: / cui aparține roua ce curge printre atrii? / Poate noaptea nu e decât / o zi întoarsă pe dos / și
noi suntem / holograma unui vis, / un praf stelar botezat / cu iubire / în numele fiului. / Poate lumina și întunericul / nu sunt decât două
lacrimi / pe obrajii celui fără chip” (Poate). Dar mai ales, poeta își recunoaște cu smerenie, condiția de creatură. Cu toții suntem ai Celui
care ne-a creat după chipul și asemănarea Sa: ”Am fost trecuți prin focul adus de Prometeu, / Mi-ai împletit cununa din lotusul cel sfânt
/ Și-n ochiul meu adesea ai fost ca Dumnezeu, / Ce mi-a sădit în suflet întâiul legământ. // Nu va putea minutul să-nghită veșnicia, / În
ieslea cea săracă ne naștem ca Iisus; / Din sărbătoarea vieții rămâne poezia / Și-n aburul luminii urca-vom tot mai sus.” (Prin ochiul
inimii).

În poezia Mariei Ieva, totul e frumos și curat, nimic vulgar, nimic licențios, dragostea e pură, neasemuită: ”De-aș fi un puf de
păpădie / Sau vinul rodiilor coapte, / Cu vântul care mă adie / Aș poposi la tine-n noapte. // În ie ia-mă, și desculță, / Ca fluturele fără
casă; / Să-mi faci din palme locuință / Și noaptea să îți fiu mireasă. // Ca o cerneală de lavandă, / Să-ți curg pe foaie, din condei, / Să-ți
dau iubirea ca ofrandă, / Ca darul hărăzit de zei. // Să mă destrami, dacă te dor, / Ca pe mătasea cea mai fină / Și-n curcubeul prins de
nor, / Să-mi fii un mire de lumină. // Și cum să mor să mă înveți, / Să nu mai vin la întrupare; / Din cercul celor nouă vieți, / Un soare nou
curând răsare.” (În ie, ia-mă).

Nu e de mirare că, până și clipa se sfințește, iar veșmântul poetei este unul de lumină.
-21-
 Sfera Eonică


Un alt aspect înfățișat de poetă este asemănarea cu Dumnezeu: ”Purtând pe frunte noi însemne / -Ne-asemănăm cu Dumnezeu.”
(Însemne).

Moartea este gratulată cu numele de prințesă și autoarea îl anagramează: Aetraom.

Cât privește tăcerea, ea poartă numele Poeziei: ”Și tăcerea e însăși poezia / amintirilor despre tata” (Dacă te vei întâlni).

Zborul, în lirica Mariei Ieva este esențial. El este exersat toată viața, până la zborul final: ”Nu știi să zbori, nu mergi, dar nici nu
stai / Și te privești cumva pe dinafară, / Visezi că bați la porțile din rai, / Dar îngerul pe brațe te coboară”(Metamorfoză).

Poeta se declară ”Liberă pentru zbor”, în poezia cu același titlu. Iar altădată, autoarea spune cu tristețe: ”Și aripile nu-mi mai cresc,
/ Nu pot să zbor, dar nici nu cad” (Echilibru).

Clipa, de asemenea, ocupă un rol fundamental, ca pentru noi toți. Poeta susține că ”Din retină clipa e desprinsă”(Metamorfoză).
Și: ”Și clipa-n mine se sfințește”(Însemne). În același spirit, poeta afirmă că ”veșnicia se naște din cuvinte”(Sensuri fără sens).

Durerea – în viziunea ei, e nevindecată. Într-un poem spune: ”Durerea s-a culcat într-un mormânt” (Așa cum sunt). Durerea
n-ar fi completă însă, dacă ar lipsi lacrima: ”Și lacrima în mine sapă / Ca o omidă prin livezi” (Echilibru). De asemenea, spune despre
lacrimă: ”Fiecare vis este o reîntoarcere spre sine / și fiecare durere este o bucurie neștiută”(În gara zugrăvită în galben).

Elemente matematice completează tablourile, ele fiind fundamentale în existența omului: spirala, cercul de lumini, ”segmente de
drepte”; ”triunghiul din cerc”; ”Axa ce trece de Steaua Polară”, și categorii filozofice: Nimicul pierdut, zero care ”se vrea a fi absolut”,
ș.a.

Sintagme reușite: femeie de nea, ”icoana în piept, un nimb a primit” (De la capătul mâinii); ”Mi-e sufletul uitat în carte”
(Echilibru); ”Mă revolt, mă supun, ca o cruce sub cui” (Într-un fel cam stângaci).

Inima –centrul universului personal, pe care se sprijină existența, în accepțiunea poetei, ia chip diferit: prin atriile ei curge
rouă, altădată declară: ”Mi-e inima ca o vioară”. Altădată spune: ”Pe cord, pe retină îmi scrii, îmi răspunzi”. Potrivit principiului
metempsihozei, ”inima este la a șaptea întrupare” (Dacă te vei întâlni).

Dintre elementele cosmice, ca orice poet, Maria Ieva a ales, în primul rând stelele: ”Spre stele e drumul pavat cu iubire” (Ecoul
clipei); ”În palme stelele-ți coboară / Și clipa-n mine se sfințește” (Însemne). Stelele sunt omniprezente. Astfel: ”hăul în care stelele cad
/ Ascunde cenușa sub piatra din vad”(Zero).

Multe elemente spirituale, de la cruce, la altar, la mir și la elemente euharistice:”apa prefăcută-n vin”; ”privirea-mi cade pe
chivot”, cuminecătură, ”agheasma din buze”; dar și personaje biblice: Adam, Cain, Abel, Avram, Lot, Iov, ș.a.

Într-un poem, autoarea se așează ”În umbra amintirii”: ”Îmi amintesc de pomii ninși cu floare, / De nucul, de cireșul de la geam,
/ De mâna ce voia să zboare, / De ochii tăi prin care mă priveam. // Îmi amintesc de umbre, dragul meu, / Și de lumina ce-ți juca pe față,
/ Când îmi părea că însuși Dumnezeu / Din pieptul meu va prinde viață. // Îmi amintesc de visul netrăit / Și visu-mi amintește că mai
doare, / Căci pe retină cerul a-nroșit / Cărările spre viața viitoare. // Să-mi amintesc, de mama mă trezește / Să-mi pună-n piept sclipiri
din prima stea, / Că ochiul care ne privește / E doar lumina fulgului de nea.”

Și tot despre umbre, Maria Ieva spune că se leapădă de ele; ”Când dezbrăcat de umbre vezi trecutul / Și nuferii pe gene înfloresc,
/ Când în lumină se preface lutul, / Să poți ierta păcatul omenesc”(Cel din urmă dar).
Îngerii, de asemenea sunt prezenți, fie și sub forma unor ”ecouri îngerești” de care inima poetei este plină (Echilibru).

Îngerii sunt cei care o însoțesc mereu: ”Un înger a venit să te îndrume / Și-a coborât pe șaua unui nor, / Într-o cometă ce nu are
nume, / Din veșnicia clipei fără dor. // La întâlnire ți-a adus o hartă / Și-o carte învelită în ziar, / S-a închinat, te-ai închinat la soartă, /
Primind iertarea – cel din urmă dar.”(Cel din urmă dar). Altă hierofanie: ”Ți se deschide cerul și vezi un chip de înger, / În mână ține
sceptrul, pe frunte nimbu-l poartă / Și pieptul îți tresare ca străbătut de-un fulger, / Dar mâinile din rugă nu vor să se despartă” (Prin
ochiul inimii).

În viziunea Mariei Ieva, până și păcatul este curat, precum crinii: ”În ochii plini de patimi îngenunchează crinul, / Ca focul sfânt să
ardă în valea dintre sâni”(Scama de pe haină). Și oricât ar fi iubirea de intensă, de arzătoare, ea rămâne pură fiindcă e de la Dumnezeu:
”Întinse sunt spre tine ca aripile-n cer, / Aceste mâini bolnave de patimi și de ger; / Orfan rămâne visul închis între spirale, / Ca mugurii
ce-așteaptă dulceața gurii tale. // Pe-ncheietura mâinii alunecă o șoaptă, / Ca sâmburul luminii pe zmeura cea coaptă / Și în ocean,
potopul, trecutul vrea să-l ducă, / Dar e-ncuiat în mine ca sâmburele-n nucă. // L-ai încuiat în vene, l-ai încuiat în atrii / L-a încuiat
vocala în ochii verzi de aștri, / E încuiat în crucea făcută din cuvinte, / În aripa de flutur ce crește din morminte...// În ochiul orb din piept
mi-ai încuiat trecutul / Și mâna ta de mirt rescrie începutul.” (Amnezic). Un foarte frumos sonet de iubire.

Poeta nu uită nici crucea de care cu toții suntem legați cu fire invizibile: ”De pe spinarea dunei, un înger ne privește, / Îmbrățișați
cu vântul, cum stăm pe sfânta cruce. // Nu-i cruce de stejar, e cruce de lumină, / Noi am răscumpărat trecutul pe vecie / Și vinul de pe
buze l-am împărțit la cină, / Cât îmi scriai în suflet eterna poezie...” (Scama de pe haină).

Maria Ieva este o autoare care pune mare preț pe suflet. Ea spune: ”fiecare suflet așteaptă un alt tren” (În gara zugrăvită în
galben).

Sunt prezente și unele animale fabuloase precum inorogul: ”Când inorogi duc vise ascunse în secunde, / Să mă aștepți ca mire, să
mă dezbraci de vini!” (Prin ochiul inimii). Și elemente de basm, ex. naiade adormite.

Pentru Maria Ieva iubirea este o ardere intensă, până la mistuire: ”N-am știut să poți să mori de atâta iubire, / să rămână din tine
doar primul zâmbet de copil, / să simți atâta duioșie și atâta nevoie de celălalt / încât să-ți părăsești trupul din dorința de a-l îmbrățișa”
(N-am știut). De altfel, tot ce face poeta este ardere, contopire, mistuire pe altarul existenței: ”N-am știut că se poate muri într-un vers
/ și nici că poți învia dintr-un cuvânt. / N-am știut ce înseamnă iubirea / până când nu m-ai învățat să iubesc. / Și acum, dacă te iubesc,
dacă te iubesc, / Eu nu mai sunt eu, / sunt parte din tine, din frunze din flori, / sunt muguri fragezi și toamnă-n culori, / sunt fumul ce
-22-
 Sfera Eonică


trece prin hornul pustiu / și visul ce vine acasă târziu, / sunt miezul luminii ce umblă desculță / și umbra desprinsă în zori de ființă, / sunt
murmurul rece ce-l simți ca pe-o boare / și mâna ce-ar vrea să ia ce te doare, / sunt ce am fost și tot ce voi fi, / o singură noapte făcută
din zi / și pentru tine-s așa cum am fost, / când nu-mi cerea clipa să-i aflu un rost.”(N-am știut). Tot despre ardere este vorba și-n poezia
”Pe mori de vânt”: ”Pe rug să arzi și rug să ardă-n tine. / De-ai cunoscut o clipă de-nălțare, / Nu poți să negi că focul curs prin vine / E
nimbul sfinților din catedrale”. Iubirea, în viziunea Mariei Ieva, învinge și moartea: ”Din crucea de rubine în pumni adun lumină / Și te
privesc uimită, ca un copil te chem, / Să împărțim cuvântul și mărul copt la cină - / De când îți simt iubirea, de moarte nu mă tem” (Alt
rai).

Pentru autoare, mirele e înger, ea asociază aceste două atribute firesc și crede în cele afirmate. Mai mult, iubirea ei îl transformă pe
mire, în înger: ”Să te aștept cu soarele-n privire, / Ai știut de când te-am cunoscut; / Pe cămașa ta de înger-mire, / Florile iubirii le-am
cusut”(Dincolo de cele nouă ceruri). Altăoară, poeta dorește: ”Și-n curcubeul prins de nor, / Să-mi fii un mire de lumină”(În ie, ia-mă).
Cei doi iubiți nu sunt altceva decât ”două lumini într-o lumină”(Iluzie optică).

Câteva poezii sunt dedicate mâinilor, atât ale sale cât și ale iubitului, pe care autoarea le personifică: ”De câte ori nu le-am certat
/ Când și-au dorit să te sărute, / Au lăcrimat și au oftat, / Dar m-au privit în noapte mute. // Gemeau în vise uneori, / Cum geme umbra
când o doare, / Pe zidul unei închisori, / Scriau cu razele de soare. // Și se trezeau din vis plângând, / Ținând o carte între ele, / Ardeau
cuvintele pe rând, / Cum arde focul sfânt în stale. // Și, iar certate, au tăcut, / Cum tace fluturul în carte, / Dar din privire mi-au cerut /
Să-ți spun că dorul n-are moarte” (Mâinile). Altă poezie se numește: ”Mâinile mele din mâinile tale”: ”Mâinile mele în mâinile tale - /
O rugăciune de fluture orb, / Roua stelară căzută-n sepale, / Lumina din aripi albe de corb. // Mâinile tale în mâinile mele – Săgeată din
iris trimisă spre El, / Agheasma din buze venită să spele / Trecutul pe care îl port în inel. // Mâinile tale din mâinile tale – O zi de zidit
de-ai ști că mai ai, / Cu strigătul nopții ascuns în vocale / Ți-ar spune atât: iubite, mai stai! //Mâinile mele din mâinile mele - / Segmente
de drepte cioplite în lut, / Cu fulgere albe ascunse sub piele, / E viața în care doar eu m-am durut.” Altădată mâinile sunt aidoma unor
petale ce flutură-n vânt: ”Ca două petale ce flutură-n vânt, / Stau mâinile azi spre ceruri întinse / Și-un înger coboară aici, pe pământ, /
Cu două comete pe umeri aprinse. // Prin ceață îi vezi nimbul pe frunte, / Din palme îi curge lumina dintâi; / Când clipa începe în tine să
cânte, / Ai vrea doar să pleci și totuși, rămâi. // Aluneci în tine, prin șapte oglinzi, / Le numeri o dată, le ștergi surâzând, / Dar giulgiul
atârnă ca umbra din grinzi, / Pășești mai departe, nu știi până când. // În urmele tale, pe-altare, aprinzi / Acele trăiri ce par nesfârșite /
Și viața din umeri încet o desprinzi, / Lăsând în icoane dureri adormite.”(Șapte oglinzi). Iar odată, autoarea spune: ”Plâng, mâinile mele,
plâng, / dar plâng cu lacrima dimineților tale” (Alt vis).

Despre poeți, Maria Ieva spune: ”Poeții au un alt fel de a fi, / ei trăiesc răstigniți pe crucea aproapelui”(Un alt fel de a fi). Atât de
proprie, melancolia este pentru poeți, un fel de status din care, arareori ies: „Te-ai furișat în mine ani de-a rândul / Și-am învățat de tine
dor să-mi fie, / Am împletit cu mâna mea rotundul / Și te-am găsit și-n vis, melancolie!”(Melancolie).

Cât despre rostul poeziei în viața sa, poeta spune: ”Când casa mi-a rămas pustie / Și rost în rost n-am mai găsit, / Te-am regăsit
târziu, poezie, / Și ți-am făcut în mine schit.”(Schit).

Dovada unui anume fel de romantism, stă poezia ”Văpaia iubirii”: ”Hai să facem o casă din stele, / Să-i punem perdele din raze
de lună / Și porți să-i zidim din două inele, / Prin care să trecem visând împreună. // Să punem un pin la poarta din față, / Prin vidul din
conuri lumina să curgă, / Privirea să treacă prin turnul de gheață, / Amurgul în vise să nu mai ajungă. // La poarta din spate să punem
doi crini, / Când dorul de verde acasă ne cheamă, / Văpaia iubirii să curgă prin mâini / Cum mirul țâșnește din sânul de mamă. // Hai
să ne facem o casă din ape / Și porți să-i zidim din raze de soare, / Când cerul în palme nu ne încape, / Să strângem lumina, să-o facem
izvoare”.

Nu o dată, autoarea susține că îi cresc din umeri aripi: ”Căci aripa ce mi-a fost dată, / A fost un dar de despărțire” ; ”Și aripile
le-am donat, / Căci altele aveau să crească; / Pe calea ce s-a luminat, / Ieșim ca îngerii din frescă.” (Lumina iubirii). Aripi de pasăre,
aripi de înger? ”Aripa unui înger câmpiile-o sărută / Și stelele se scaldă în cupele de crini, / Copacii sunt albaștri și mâna-mi este mută,
/ De-atâta frumusețe ce-ți cere să te-nchini”(Alt rai).

În limbaj metaforic, aripile iubirii, aripile timpului, aripile vârstei, aripile vântului, aripile poeziei, aripile muzicii, stele cu aripi,
aripi de lumină, și celelalte: ”Din brațe îmi cresc aripi, în palme port spirale, / Să pot veni la tine cu inima curată” (Steaua dintre
pleoape).

Din totdeauna fascinată de metamorfoza fluturelui o făptură care, fragilă și puternică în aceeași măsură, din omidă ajunge o zburătoare îndrăgită de
flori, autoarea, se visează aidoma unui fluture, cu aripi colorate, mărturisind chiar, că odinioară a fost chiar fluture. Ea realizează astfel, o corespondență
între viața sa și cea a fluturelui: ”Am avut un fluture, / l-am prins în căușul palmei pe când eram copil, / i-am mângâiat aripile / și visurile i s-au lipit pe
degetele mele. / M-a privit când l-am așezat pe o floare, / dar nu i-am înțeles privirea / până când nu am fost și eu un fluture. / Nu zborul a fost minunat,
/ ci căușul palmei care m-a primit de fiecare dată / când degetele nu se potriveau aripilor. / Am avut un fluture, / avea aripi albe și visuri colorate. / Am
fost un fluture, / am avut aripi colorate / și inimă albă” (Am avut un fluture).

Aceasta ar fi dorința poetei de metamorfozare, de schimbare, de zbor. În același timp, Credința e cea care animă sufletul: ”Nu sunt minuni mai
mari ca ochii ce se pleacă / Și Duhul Sfânt coboară pe creștet ca pe-altar, / Când știi că veșnicia nu va putea să-ntoarcă / Îmbrățișarea care e darul cel
mai rar. // (...) // Că m-a durut o viață, nu-i nimeni vinovat, / Primit-am îndoiala să pot avea credință, / Să știu că drumul trece oricum prin Ararat / Și
soarele se naște chiar dintr-o suferință” (Nu-i nimeni vinovat).

În alt poem autoarea evocă suferința și patima Celui care, prin această suferință, ne-a mântuit: ”În haina umilinței s-a îmbrăcat un rege / Și
pietrele-l loveau ca pe Maria fiică; / Știind că suferința e cea mai veche lege, / Din brațele durerii el ochii și-i ridică. // Nu cere pentru sine nici pâine
și nici apă, / Nu cere-ngăduință ca rostul să nu-l strice, / Dar fulgerul luminii coboară peste pleoapă, - / S-adune depărtarea ca grâul strâns în spice.
// Primise-n altă vreme iubirea drept sentință / Și pietrele nu dor cum îndoiala doare, / Lăstarul de pe cruce e urma de voință, / E zâmbetul ce naște în
suflet sărbătoare. // Tu să privești mirarea din ochii ce zâmbesc, / Smerenia din mâna ce semnu’ crucii-l face, / Lumina care crește din pieptul îngeresc
/ Și vântul ce se joacă prin colbul care tace!”(Sentință).

Îndrăgostită de azur, poeta spune: ”Ca un dans de umbre într-o zi cețoasă, / Fluturii luminii-ți vor intra în casă / Și când rana ta, geana o ascunde, / Eu
voi fi albastru risipit în unde” (Lacrima albastră).

Dincolo de mesajul lor, cifrat sau lesne de înțeles, poemele Mariei Ieva au acel ceva inefabil, plăpând, înaripat și sacru, au o muzicalitate a lor,
dincolo de rimă și de structura lor clasică ori modernă. Frumusețea și sonoritatea în ele însele, care le face căutate, citite și reținute. Maria Ieva este o
conștiință artistică și o voce distinctă în poezia de azi și așa va rămâne în Istoria Literaturii Române, indiferent ce scrie. Ea știe să surprindă frumosul în
starea lui naturală, fără să-i adauge artificii. Cu fiecare nou volum, poeta mai urcă o treaptă spre consacrarea definitivă.
-23-
 Sfera Eonică

Elen Lackner
Argentina

Un natural cruce de voces líricas

Un natural cruce de voces líricas, la conexión con lo sagrado captado en imágenes y tonos apasionantes,
objetos, figuras del paisaje transcriptas en un prodigioso ritual, la naturaleza y su entorno, ejecución e
interpretación en sus muy variados estilos, pulsar imaginario de instrumentos connaturales, Apolíneos y
Dionisíacos; la inherente musicalidad del espíritu, la sensibilidad instrumentista consagrada a lo divino.
Lenguaje creador de ilusiones, el pase recíproco de la felicidad a la tristeza, la introducción a la poesía,
composiciones de alteraciones ilimitadas y su sabiduría modificando arpeos infinitos.

Comienza el riachuelo su espectacular mixtura, capacidad evocadora y expresiva, vertiente salvaje

de agua dulce danzando sobre ondulaciones rizadas, paseándose en los valles, campiñas, praderas, un
curso virtuoso pleno de armonías, disonancias en acecho sobre el caprichoso zigzagueo de marrones zafiros, rumoroso serpenteado
que aparece, se detiene, continuando su bullicio sobre pedregales de diamantinos cauces, un tesoro inagotable de su cautividad natural
a los movimientos.

Apoyo mis pies en su lecho, se adentran los bemoles convirtiendo a sostenidos, se alteran los sonidos en tonos emocionantes, mayores,
menores, tonillos sensibles de runrunes mimosos fugándose como clepsidras. Pausas y staccatos (picados), cambian de cuadrante
midiéndose en los tiempos, golpeteo de guijarros, tornasoles múltiples bordando reflejos sobre un fondo de arenisca y greda.

Cantan los peñascos en un río de hontanar sibilino, se escurre la orilla en arremolinados peñascos, espejos azules de movilidad
continua, en ocasiones manso, otras, de talante torrencial hasta que el abrazo del mar lo envuelve en su estuario para terminar en un
Coda magnífico, rúbrica de un fascinante final a Cappella.

El latido de los mares con sus rías fantásticas meciéndose en los verdes de su Lead perfecta, acentuaciones variables de Fortes
y Pianos, estilos dominantes cuando la calma de transforma en tormenta. Compositivo artista y sus monodias tallando las rocas,
caracolas posadas en un leve movimiento, rasgueo grave y agudo de castañuelas. Verdores azures laten en su enrulado transparente,
esbozos sinfónicos de carácter dancístico, burbujas en un festival de matrices infinitas, Suites compuestas en un Motto Perpetuo
adornadas de pausas y contrapuntos, murmullos describiendo sus entradas, salidas, refracciones y acentos, bailoteo de oceánidas en las
profundidades abismales donde existe la tranquilidad ensordecedora de los silencios.

Compases sensibles, adornos fundamentales, la brisa en su Canon repetitivo, donde todo se conlleva y se transforma al unísono.
Percusión, viento, polifonías, frecuencia acústica casi imperceptible, el vuelo de aves marinas, consagración de gorjeos, la canción
natural de la vida, el tañido viajando hacia la libre infinidad del universo. Sobre los espacios mañaneros, un sinfín de revoloteos, batido
de cadencias perfectas, florituras maravillosas de sus conciertos, solistas canoras despiertan de su apacible letargo en un concertino
clásico del espacio, timbres aflautados, el zumbido de alones entre arias de ruiseñores y su canto de tres notas agitadas, una pausa, el
suspenso, luego un final elevado en el cual demuestra todas sus dotes de gran cantor en un escenario de frescas vaguadas. El albatros en
sus elevaciones como un relámpago negro, graznidos de ira, mientras se lanza en vuelo hacia los surcos del aire en soledad mañanera,
errante viajero, caminante de algaidas desprendiendo salitre y arena.

Lagos y lagunas, el solemne idioma entre rumores y susurros, ambiente de reposo, el juego persistente de ondas saltarinas culebreando
en su melancolía, la tranquilidad del Andante ejecutándose en expresiva lentitud sin partitura. Vibraciones lentas, versiones de su
Fantasía en calma, el Finale y su culminación sobre orillas siempre en movimiento de similar naturaleza, lamentaciones en los albores,
reverberos repetitivos de su bonanza nocturna, diálogo silente de su música sacra, imitación continua en crescendos e increscendos
(diminuendos), leve intensidad acústica hasta la desaparición total del sonido.

Acordes en sosiego, solemnidad de los espacios, umbrías de esmeraldas, instrumentación de la selva, denso palpitar de los arbóreos
meciéndose como péndulos, chirridos de gajos viejos en los murmullos del bosque con su inigualable orquesta, conjunto timbalero de
ramajes venciéndose ante el céfiro imitando los gemidos del invierno.

Prados, montañas, flores concebidas de simientes y sus raíces rasgando la tierra. Bebidos nenúfares abren sus cálices mirando el
firmamento, frutos, animales, dádivas de la creación, ofrenda de cuadros sonoros, inigualable belleza de Filarmónicas naturales de
soplos y percusión. Pizzicato, insinuación de lluvia en su pellizque encordado, mientras los tambores acústicos se entremeten con
los sonidos de relámpagos iluminando el espacio.

Y en ese espacio inmaculado, donde la luz habita en su templo, yace el alba, la aurora, el crepúsculo, la conmoción de ventiscas
envueltas en relente y niebla, formas irrepetibles de nubes en sus vainas de algodones acuosos blancos y grises. Oros en llamaradas,
Sirio iluminando de ámbar el elíseo bruno y celeste, hasta que en un diálogo de lampos rozándose en quiebres, desaguan, para nacer
de nuevo.

Tiemblan las hojas, engendros multicolores giran, revolotean, viajan intercalando escalas melódicas entre consonancias y disonancias
capaces de vibrar en prolongado vuelo, prestos y moderatos se interponen reposándolas sobre el suelo. Musgo, líquenes, peciolos de
helechos, veste de piedras húmedas con su membrana suave tejida en terciopelo.

Tintineo de telarañas, arpas cromáticas de juglares imaginarios y sus dobles movimientos, bailoteo del rocío en sus vainillas,
descanso de cuerdas en cendales mañaneros.

Sol, astro glorioso, guerrero de la oscuridad, lámpara de planetas errantes y de nuestra madre tierra, Dios Febo, padre de Faetón, la
obra maestra del espacio, compositor universal, orfebre de la vida misma, alumbrador de los tiempos.

Absoluta espiga en lenguas de fuego, tibieza y destellos alumbran el despliegue de la supervivencia, mito maravilloso de flujo dorado
que pincela pieles de sutiles cobrizos y sombreados canela.

Por siempre Selene, luna de la antigüedad greca, faces de hechizos bohemios, leitmotiv del romanticismo bajo su imán argénteo,
-24-
 Sfera Eonică
diafanidad reveladora, dominante, seductora, un dormitar oscuro
y nuevo, relajación de su instinto platero. Réquiem cinéreo de
ausentes ritmos, luciente manteo de su epílogo sordo, transmisora
de sentimientos puros, idílico estado de nosotros mismos, almas
embriagadas de sueños, admiradores de su obra maestra.
Tengo tan solo dos manos para acariciar la brisa, dos labios para
saborear la evolución de un lenguaje de Dolces graves y agudos
buscadores de deleites, dos brazos extendidos marcando los
compases con regularidad y simetría, mis ojos mirando hacia el
infinito celeste. Escucho un Coro de luciérnagas raptando la
musicalidad virtuosa de las épocas, palabras de amor en su dicción
de vuelo, un mensaje a mis oídos, un Adagio traslúcido, tan
sublime, capaz de elevarme al cielo.
N.N Negulescu
AFORISME
• Totul este un veșnic început.
• Proiectate universal, ritmurile galactodivinologice asigură
permanența și unitatea ființei.
• Căutarea unui sens în ceea ce devine, în ceea ce va fi omul,
în afara formelor, sunt prioritățile viului.
• Imperfecțiunea perfecțiunii prezintă iluzia deznădejdii.
• Ascultați-mă : Dumnezeu este mai adevărat decât adevărul !
• Viața nașterii mi-au veghet-o eternii mei.
• Prin oglinda luminii se vede misterul omului din lume.
• Virtuozitatea împacă grația cu cutezanța.
• În transcendent există o pace victorioasă pe caren o dă
supunerea.
• Realul regândit devine expresia celui care-l regândește.
• Din inima aprinsă se înalță iubirea nimbată.
• Copilăria artei are nevoie de ajutorul timpului.
• O realitate absentă nu poate fi orientată spre devenire.
• Ieșiți din gândurile paroxiste și luminați-vă cu lumină
limpede ! Gândurile se întâlnesc, se amestecă și se acoperă unele
pe altele...
• Poetul Universului se consumă într-o flacără orbitoare.
• Augurul artistic nu atrage / stimulează mediocritatea.
• Mai întâi, un arbore galactic mi-a visat visele.
• Înclinate către magic sunt emanațiile poetice.
• Muritorii nu pot pune stăpânire pe viitor.
• Dintre culori, negrul este răscolitor : are intensitate tragică.
• Prin flacăra din zarea spiritului suntem în adevărul etern.
-25-
• Forma relevă generalitatea ; conținutul reprezintă
individualitatea.
• Nu toate tendințele informale sunt distincte.
• Cu iubirile, dramele și revelațiile care le-au modelat sunt
solidare cărțile.
• Viața nu poate fi trăită de departe.
• În jurul absolutului gravitează ființe.
• Cărările orbirii nu duc la glorie.
• Căderea în ridicol acoperă criticul înclinat spre admirații.
• Gratitudinea și absurdul nu dau demnitate artei.
• “ Sublimul “ ororii bucură privirile acvilelor.
• Celebrarea valorilor nu este subiect de gelozie.
• Cuvântul care crează în Arta Poetică misterul și magia,
este aur fierbinte.
• In divinitate este garanția autenticității și a rezonanței
umane.
• Omul vede magia lumii după cum îl plimbă fantezia.
• Iubirea este o edenică floare spirituală.
• Când vezi din interior viața, începi să înțelegi lumea
tainică.
• Operele sunt mai importante decât cronicile /doctrinele.
• Fără iluzii : odată creată, realitatea nu poate fi recreată.
• Ego-ul lacom pretinde mult de la materie.
• Nu doar limba, ci întreaga ființă vorbește.
• Nenumitul este greu de definit fiind că evocă ascunderea.
• Creația artistică are o funcție cosmică.
• Ochiul imaginarului contemplă trecerea meteorică.
• Esența pietrei filozofale crește în sanctuarul abstracției.
• Prin divinitate, omul este în suflul existențelor .
• Rugăciunea sufletească deschide infinite porți către sine.
• Invățătura confirm superioritatea instinctului.
• Dragostea este în certitudinea sufletului cărnii.
• Aparențele aluzive ne cad sub simțuri.
• Înflorirea individualității dispare odată cu pierderea
cunoașterii / recunoașterii.
• Iubiți-mă ! : ne rostește Pământul cu dorință înduioșată.
• Poemul Etern are puterea focului izvorât din ascultarea
inimilor.
• Curățira prin vid înlătură proscrierea gândurilor.
 Sfera Eonică

• Fapt e că, gradele gustului situează lectura.
por ley natural no pueden vivir
• Copiii din noi sunt mereu uimiți de descoperirea lumii.

• În vremea noastră, flecăreala curge în valuri năvalnice.

Quizás te hubiera podido detener
• O inimă sinceră poate stăpâni încercările iubirii.
pero en tus ojos se miraba la traición
• Fiind dăruit de Creator, sufletul are frmă ideală.
en tus labios el temor y en tu piel
• În strămutarea cruzimii ființelor înflorește întunericul.
la huella de una noche sin control
• Ecoul se adâncește în nucleul spațiului.

• Cu fulgere tăioase ne îmbrățișează istoria.

Toda tu habías cambiado
• Semnul dorinței poate fi un exces al impulsurilor.
ya no eras la misma que yo conocí
• Înțelepții trăiesc într-o morală ermetică.

• Are o lucire împăcată înmănuncherea transmigrației.

ni querías ocupar el lugar que yo te di
• Cărțile se deosebesc prin virtuți creatoare și fapte de
bibliotecă. ni siquiera intentar ser feliz junto a mi

• Poftele sălbatice și anarhia pătimașă devastează suflete.

Por esta ventana te mire partir

Glida Rojas Dondi y solo Dios sabe lo que sentí

Costa Rica
cuando en mitad de tu ausencia

entre copas y rezos lloraba por ti

botella tras botella

oración tras oración

y siempre aquel dolor

El Canto del GorrionSentado en la ventana de la vida clavado en el corazón

he vuelto nuevamente a ver el sol

botella tras botella
quizás como una señal clara y divina
oración tras oración
que tengo derecho a comenzar
y tu nombre en mi cabeza

como veneno de escorpión

Puedo oír el canto de las aves

sentir el aire fresco de la mañana

botella tras botella
ver la enredadera en movimiento
oración tras oración
recordándome que aun me queda tiempo
Dios y el Diablo juntos

y yo solo en mi habitación
Tiempo para volver a empezar

para soltar los hilos tristes del pasado

Mil veces me pregunte
esos hilos que me han tenido sujetado
cual había sido mi error
desde el día que te fuiste de mi lado
pero entre más me preguntaba

más dudas brotaban en mi interior

Por esta ventana te mire partir

como rosa veranera hacia otro porvenir

Porque ? ..... Porque ? ….. Porque ? [ Drama ]
olvidando que en el invierno las rosas
-26-
 Sfera Eonică

Porque habías abandonado el nido ? Sentado en la ventana de la vida

porque una despedida tan cruel ? he vuelto nuevamente a ver el sol

porque después de entregarme tu miel quizás como una señal clara y divina

la habías convertido en hiel ? que tengo derecho a comenzar

Porque ? ..... Porque ? ….. Porque ? [ Drama ] Ha comenzar a sembrar

una nueva parcela de ilusiones

Porque si yo vivía para ti ? donde broten entre sabanas viejas

si casi respiraba por ti ? noches de fuego en cuerpos nuevos

porque si diariamente te regalaba un beso

y al mundo gritaba orgulloso, esta es mi esposa !!! Donde pueda cantar con mi guitarra

a la luz de la luna y sin presión alguna

Porque ? ..... Porque ? ….. Porque ? [ Drama ] como canta la brisa en la montaña

bailoteando notas en su pentagrama

Así fue pasando el tiempo

entre preguntas sin respuestas Hace tanto tiempo que no sentía así

hasta aquel día que te volví a ver Con esta sensación de volver caminar

y entonces pude comprender y es ahora cuando realmente entiendo

que aquel día debí reír, en vez de llorar

Que cuando un eslabón se rompe

es inútil volverlo a unir Porque aquel día y por esta ventana

sobre todo si ese eslabón sin saberlo tú , sin sospecharlo yo

sujetaba a fuerza un solo corazón el universo nos estaba dando a ambos

completamente la libertad
Estabas ahí tan cerca de mí

y al mismo tiempo tan lejos Le hay vuelto a salir alas al gorrión

como siempre lo estuviste quiere volar y se quiere desplazar

sin podérmelo decir dando pequeños pasos sin mirar atrás

pero esta vez con rumbo a la felicidad

Quizás te faltaba valor

quizás esperabas el amor

quizás solo querías abrir tus alas

y volar en otra dirección

Quizás mis besos eran tu calvario

quizás nuestro lecho penitencia

quizás intentaste amarme

siempre con la puerta abierta

-27-
 Sfera Eonică

En tu perfumada
Acumulado frío
Magali Solorza
Mexico acrobacia; descubrir,
de sentimiento guarecido
el deseo de vivir
y desbocado tormento.
al sentir la flor.
¡Aquí estoy!, capturando

su aventura...,
SI YO
mirándolas tan bellas.

Si pudiera planchar mi vida, eliminaría

ENCAPOTADO miles de arrugas que han dejado huellas
imborrables y profundas, ¡pero es
imposible!, borraría parte de mi historia.
MELANCOLÍA Nubarrón Sólo queda, arrebujar lo más flexible de
ellas y continuar frunciendo la edad, hasta
de sentimiento gélido, estriarla y envejecer; si es, que eso sucede.
En el desierto de mis amores gabán de melancolía,
se humedece mi sentimiento. diurna emoción. Dayane Camacho
Nublada emoción, Peru
Tiritando están las aves,
d se acurrucan,
e y se resguardan
r en la enramada,
r al sentir el frío.
a Pernoctan sin saber,
m A MI PADRE (ANTHONY ENRIQUE
que este sol de invierno, CAMACHO)
a conquistará al día
d con gallardía Padre gracias por ser mi amigo
a y mantendrá, Y Siempre estar conmigo
llovizna su tibio calor tu enseñanza es mi mejor legado
que apaga fulgores. después que tú me has entregado.
de la nostalgia.
Su frialdad siento
Padre como no recordarte
y hoy... el alma me tizna SERENDIPIA si cada día yo vivo para adorarte
al sopla el viento su dilatado lamento.
y siempre estés junto a mí y abrazarte.
Mariposa amarilla
NUBES mensajera del día, Hoy cumples un año más de vida
susurras al viento y eso me llena de dicha y alegría
Ahí están... son islas ligeras, tu ardiente fulgor. porque eres tú mi ejemplo día a día.
viajeras y tan ellas. Eres suspiro de amor
Tapan el ardiente cielo azul, retozando al sol Por eso le pido a Dios
dan sombra mitigando el calor. su ultimo resplandor. que te cuide siempre con fervor,
Susurros que el viento arrastra..., Afortunada soy para que me sigas entregando tu calor
derramadas emociones. por nuestro gracias padre por todo tu ejemplo de amor.
Ilusiones, ¡ahí van!, fortuito encuentro.
evaporadas y frágiles.
-28-
 Sfera Eonică

Mi familia Pasión evocada de mi alma enamorada,

tú eres mi clavel que me tiene alborotada

Lo más sagrado para mi vida, cada amanecer me haces con tu amor renacer,

principios y valores recibí, Contigo siempre estar y poder contemplar el bello atardecer.

amor, consejos cada día percibí

de mis abuelos y mis padres, Como gritarle al viento que te amo con total sentimiento,

hoy voy construyendo un templo eres tú mi amor predilecto, no busco lo perfecto

en cada amistad y familiares como ejemplo. sólo tu amor que me entregas con todo tu calor,

no existe un solo día que yo te deje de querer

Puedo decir mi familia es mi reflejo mi pasión va para ti haciéndote estremecer

de lo que soy, lo que vivo y existo, mi dulce amor me haces enloquecer.

cada día estoy dichosa por ser parte

de un hermoso legado mi familia, Tu recuerdo

mis tesoros más apreciados

Hoy te recuerdo como un tesoro apreciado

Siempre están conmigo a mi lado porque nos dejaste todo tu legado

en cada dulce despertar de amor, enseñanza y añoranza.

doy gracias por brindarme su amar,

cada espacio de mi ser, Como olvidarte tío Eugenio Matumay

su amor sublime permanecer. si te llevamos presente

cada día en nuestra mente

Estas líneas dedique con mucho amor y te amaremos por siempre.

a esos seres que me dieron su calor

y formaron en mi un bello ser, Hoy conmemoramos 6 meses

para yo poder hacer florecer, de tu partida al cielo

a los que necesitan en un nuevo amanecer. siendo nuestro anhelo

sé que eres un ángel en nuestras vidas

MI PASION porque así lo sentimos y percibimos

nosotros tu familia en nuestro corazón.

Mi pasión que guardo para ti

en nuestros brazos quedarán Por eso hoy tío Eugenio te escribí con emoción

cuerpo y alma se entregarán, pidiéndole a Dios con devoción

porque en un sólo corazón se convertirá sé que el ilumina tu camino

y mi pasión siempre tuya será. y será tu mejor destino.

Nuestros labios presos están de nuestro amar Gracias te damos tu familia

cada día que pasa te amo sin cesar, por todo tu ejemplo de amor

tus manos y las mías entrelazadas están que dejaste como esposo, padre, tío,

unidos los dos hasta el final dulce despertar. hermano, padrino, profesor y amigo.

-29-
 Sfera Eonică


Irina Lucia Mihalca şi dorinţa nu separă corpul,

te voi pătrunde adânc cu iubirea mea,

cu tot ce am, împart cu tine totul.

Simte-mi mâna caldă, mângâierea, sărutările!

Ne-am activat soarele intern,

dorinţa ta m-a deschis - femeia-floare,

femeia-lumină, femeia-femeie!

Odată căzută în braţele mele clepsidra

Un timp, în timp - o flacără vie va curge în sus, divinitatea aşteaptă.

Trăiesc o mare iubire,

Lumea pentru mine se formează un timp, în timp - o flacără vie!

din două cordonate: până la tine şi cu tine!

Avem nevoie de iubire, Arcada iubirii

de simţirea noastră, istoria se parcurge:

înaintea erei noastre şi-n timpul erei noastre. Prin aerul blând al serii,

un cântec delicat se răsfiră în armonie,

Aşa şi iubirea, toate se parcurg, o bucurie a sufletului,

am nevoie de tine, frumos mă tulburi, o evadare în tunelurile nopţii,

dorinţa-mi este nebună! o stare de spirit în căutarea nectarului vieţii,

Îţi voi căuta palmele, liniile şoapte arse de căldura viselor pierdute.

şi-ţi voi călători cărările! Cu mâinile atingi fiecare sunet,

Simt pasiunea-n sângele meu, din melodie extragi cheia înţelegerii.

simt adevărul, dorinţa-i vie, În tăcere, inima ta naufragiază,

te ştiu din totdeauna, iubirea mea divină! lumea se termină aici,

atunci când natura se odihneşte.

La un moment dat dispar trupurile,

rămâne starea de nedescris, La malul curbat

o neputinţă, o dulce durere, deasupra orizontului albastru,

aroma împlinirii, duhul tău se linişteşte.

(să rămâi prin durere cu mine!) Un fâlfâit de aripi

o alchimie a iubirii, un dans este totul, şi binecuvântarea albă!

simţiri profunde, un schimb divin de energie.

O durere interioară, atemporală! Departe-ai ajuns, acum simţi

pacea abandonului în ceaţa sfârşitului.

Nuferii se deschid în constelaţia cerului nostru Cristal strălucitor pentru ca îngerii

la lumina pe care-o simţim şi purtăm. să îţi deschidă calea…

Adâncă-mi este iubirea,

dincolo de această lume te doresc

-30-
 Sfera Eonică


Aşteaptă, nu pleca - nu eşti niciodată singur -,

ieşi din tine, intră în poveste,

Desigur, iubirea există, ascuns printre litere,

cu sau fără titlu de împrumut, regăsit în dragoste,

iris pierdut prin culorile Paradisului vei găsi sensul pe care-l tot cauţi.

- gând între cer şi pământ -, Cu o mână poţi cuprinde şi înţelege,

fiorul de viaţă chiar dacă priveşte prin lumina degetelor,

ai păşit, de-atâtea ori, pe cablul unele iubiri nu se uită,

perfect întins peste Poarta Cerului, rămân în adâncul şi strălucirea cuvintelor...

acolo unde clipele par veşnicii,

acolo unde timpul Atingerea sufletului

e suspendat într-o lacrimă.

Totul respiră, totul vibrează!

Oriunde ai fi, oriunde ai merge, Respiraţia de unde vine, iubitule?

oriunde ai căuta, aşteaptă, nu pleca, Respiraţia înseamnă viaţă,

citeşte în ochii mei tot ce nu ne-am spus! dacă există, există şi viaţă!

Tristă-i tăcerea, ochii îţi sunt închişi.

Ascultă, nu pleca, priveşte-mă cu inima Unde eşti? Aici, cu tine, a ta!

- o epifanie prin care te plimbi, Până în zori mor! Mă simţi?

cu degetele, în căutarea unui sens -, Anormal de bine, un cuib de fluturi eşti,

acolo unde lumina se-arată în noi. am păşit, am trecut bariera,

Spune-mi, unde o vom mai regăsi? sunt dincolo de vis!

Căutări, mirări, Cu respiraţia te-ating, ne topim,

adâncimi în noi universuri, o plăcere unică, dură, greu de suportat,

speranţe care-şi aşteaptă înflorirea, cu mângâieri divine ne bucurăm sufletele.

bucurii, abisul neliniştilor, O încleştare,

antracitul durerilor, lacrimi... fără arsuri, fără nimic, am electrizat clipa!

Ce ai? De ce plângi?

Un bărbat rareori plânge! Aşa m-am trezit, pătrunşi, contopiţi

Zâmbetul pe care mi l-ai dăruit - o linişte şi-o nebună plăcere -,

lasă-l să zboare în cântecul ploii, nicio mişcare, transfer de lumină!

în lumina din noapte, Zidită în tine! Prin cântecul sufletului

acolo unde pietrele dorm. mă readuci aici cu plăcerea de-acolo simţită.

În tăcere te-ai risipit,

să nu mă rătăcesc Un strop de privire, un strop de extaz!

îţi las semne fără sens. Amestec de doi, nu te-ai desprins de mine.

În contopirea noastră ne sărutam,

Desigur, iubirea există privindu-ne şi-nţelegeam durerea plăcerii.

-31-
 Sfera Eonică
Peste tot te-am atins,
o respiraţie grea, sacadată,
curgeam dintr-unul într-altul.
Vioara ta ţi-am fost, un cântec şi un vis!
În armonia privirii tale mă oglindesc,
adâncul din tine-l simt.
Cine poate cuprinde
toate căutările pe care le purtăm în noi?
Oare de ce mă durea? Era prea mult?
Nebună dorinţă, o regăsire!
M-am trezit fără tine,
s-a topit acel moment, dulcea plăcere.
Instant mă faci viu,
închid ochii, mă ia nebunia!
Pătrunde-n realitatea acestui vis,
atât de mult te doresc,
prin trupul tău vreau să las rădăcini!
Un evantai de stări, în ochii tăi,
inima mea şi-a regăsit Cerul!
Copleşitoare tandreţe, nemărginită iubire,
imagini însorite scrise
cu trupurile noastre, în vis e viaţa!
În vis am ochii şi ochii-s pe tine,
cu buzele am simţit aroma adunată
- sălbatică-n reacţii -,
de durere, de plăcere, m-am trezit.
Ce să aleg?
Sunt clipe şi pe pământ, iată dovada!
Se naşte adevărul! O altă falie de timp!
Revelate clipe - verigile eternităţii -
Urmează-ţi dorinţa şi nu-ţi răni inima!
Ai înţeles esenţa iubirii
- o taină, seducător contur,
amestecul de forţă şi vulnerabilitate,
o alchimie, lumini şi umbre filtrate,
-32-
un paradis de-o clipă,
scântei şi noi emoţii,
timida respiraţie a primăverii,
o hartă a dorinţelor, atingeri, vibraţii,
o avalanşă în care ne-afundăm
până la extaz,
pulbere solară risipită peste noi,
acea împletire de fericire inconştientă şi dor,
zâmbet, suspin, balsam şi mângâiere,
melancolii, tristeţi,
lacrimi de durere, de plăcere, lacrimi,
o singură inimă pulsând cântecul dragostei,
un zbor, un dans, un vis...
sublimul vis - e Viaţa!
Contopirea nopţii cu ziua, un freamăt,
o primăvară, perene rădăcini,
adâncă pasiune şi-un nou înţeles
la fiecare pas, la fiecare privire.
Aşa se scriu legendele!
2-ABATELE ŞI „NĂLUCIREA” RĂDĂCINILOR REALE
ALE LUMII
...În aceeaşi lucrare tolerată (de oameni şi vremi), a abatelui
Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcàntara: „Întâmplări
ciudate, la răscrucea dintre lumi” – putem citi şi despre o curată
nălucire de noapte, a onestului şi cu râvnă slujitorului Lui Crist.
Am şovăit mult, în faţa biroului meu, dacă să încredinţez tiparului
această povestire, cu totul fantastică, sau s-o las, pentru totdeauna,
întunericului uitării.
Până la urmă, mi-am zis: „Cei cu fantezie o vor lua fie drept ce
este, fie drept ce le pare a fi : fie o Viziune Rară, fie o fantezie,
frumos scrisă şi viu descrisă, din partea unui biet slujitor
onest al Lui Crist, chinuit, pururi, de năluciri, care de care
mai ciudate. Evident, cărturarii vor şti să discearnă, însă, între
nălucire şi posibilele elemente reale...care vor fi fiind acelea...
în textul povestirii. Dar dreptul de a lăsa o lucrare atât de veche
şi de minuţios documentată (căci, orice s-ar zice, abatele
 Sfera Eonică


era, în primul rând, un căturar, un conquistador mai curând în terenurile SPIRITULUI, decât în cele ale...Lumii Noi...) - a o lăsa,
zic, nedezvăluită omenirii, neoferită Călătoriei CUNOAŞTERII şi Luminii CUNOAŞTERII - ar echivala, după mine, cu o crimă
morală”.

Şi, decis, m-am apucat şi-am tradus-o, într-o limbă (cât de cât) modernă...o veţi citi, şi veţi judeca asta singuri...mă rog, e tare greu să
traduci din spaniola veacurilor uitate, medioevice, atât de adânc înfundate între umbrele tremurătoare ale timpului, încât nici nu se mai
văd, azi... Oricum, esenţialul textului de mai jos nu cred că l-am denaturat prea mult.

Ce-i mai rău, zic eu, este că...”viaţă-i greaţă” (cum îmi zicea dezabuzatul meu tată...): când am încercat s-o citesc, pe ascuns şi separat,
unor amici, ca să testez „piaţa încrederii” – toţi şi fiecare pe rând m-au întrerupt, pe la jumătatea povestirii, cu hohote de râs, grozav
de arogante, ba chiar (vezi, Doamne!), ofuscat-ofensate... - ...dar, în primul rând, umilitor de grosolane, pentru şi faţă de mine: „Ce,
cum adică, ne iei de fraieri, de ne citeşti, la ceasurile astea înaintate, de seară, aşa poveşti deplasate...poate vrei să înlocuieşti filmul
„horror”, care se dă, în fiece noapte, la televizor... - ...crezi că noi avem timp de pierdut?! Una e să ne dezvăluieşti arcanele unui
document serios...dar tu, în loc de asta... Spune drept: bazaconiile astea sunt ale tale, sau...tot munca ta de arhivar (...cocoşat asupra
scrierilor secrete ale abatelui ăluia spaniol, scrântit de singurătatea călugăriei!), le-a fătat?”

Drept să zic, în momentele acelea nu am avut răspuns. I-am poftit pe uşă afară, rupând cu ei, pe viaţă, orişice legătură. Furia şi umilinţa
m-au decis să dau luminii tiparului, cu orice risc, această stranie...”nălucire” a atât de proaspăt-naivului, încredinţatului de adevărul
oricăror semne şi arătări...nobilul meu abate (cel puţin, DESCOPERIT de mine, în arhivele lumii!), Bernardo Gaizca Mendieta y
Savayo y Alcàntara – cel care, prin jignirile amintite mai sus, a devenit parte din mine...:

„...Totdeauna, am considerat Italia, cea a Statelor-Cetăţi-de-Miracol, fiecare cu iscusinţa, meşteşugul ori arta ei, precum şi, fiecare,
cu celebritatea ei, cu totul aparte, faţă de celelalte... – ...ca pe rădăcina intelectuală, iluminatoare, a Europei. Până când, într-o seară
de iarnă, stând, în jilţuri adânci, în faţa focului dogoritor, din căminul unei camere, cu tavan ogival, din abaţia mea toledană, San
Juan de los Reyes (...nu de mult, fusesem numit, aici, abate...deci, să fi fost prin 1586-1587...deci, eram în floarea vârstei...aveam vreo
25-26 de ani...) – cu un frate, mult mai bătrân decât mine, al ordinului meu umil, ordinul franciscan.

Fratele acesta nu era din viţă nobilă, şi nici măcar spaniol. Italian, pe numele lui adevărat, Ambrosio Napoletano, era fiu de
marchitan1 . A nimerit la toledana mea mânăstire, San Juan de los Reyes, din întâmplare, dar şi din ambiţia unui naş de-al lui, cu
rădăcini spaniole şi teribil de bogat (“don Cesare”), care a avut ambiţia ca finul său să-şi ducă misiunea în cel mai vestit aşezământ
franciscan, din lume. “Don Cesare “ a intervenit (pe la 1557…) chiar pe lângă regele Spaniei, Maiestatea Sa, Filip al II-lea 2 (un
rege care, după câte-mi ziceau părinţii, era tare iubit, şi nu din linguşeală, ci pentru că era extrem de isteţ, cult şi elegant…nu doar
la îmbrăcămintea trupului, ci şi la…”îmbrăcămintea interioară a Spiritului”!)…şi “don Ambrosio” s-a prezentat, la San Juan de
los Reyes, sub numele de “don Gomez Aragonese y Seballos”. Noi, însă, care-i ştiam, în privinţa obârşiei, tot trecutul (iar el nu ni-l
ascundea defel, şi nu se simţea, nicio clipă, înjosit de obârşia sa umilă…ba, deseori, dimpotrivă!), îi ziceam tot “fratele Ambrosio” –
iar el n-a făcut, niciodată, caz de înalta-i protecţie regală: dimpotrivă, era harnic şi smerit, iubitor să sară-n ajutor oricui, oricând,
încât l-au îndrăgit (cel puţin, la venirea sa, la San Juan de los Reyes) mai toţi fraţii franciscani spanioli, de la San Juan de los Reyes.

Şi-l mai îndrăgeau majoritatea fraţilor franciscani, de la mânăstirea San Juan de los Reyes, şi pentru multe altele...dar, în principal,
pentru că nu era doar un mare şi sever cărturar, nu era doar, cum se zice, „foc de deştept şi citit”... – ci pentru că era un adevărat
ÎNŢELEPT, de la care orişicine putea lua bun şi folositor sfat - uneori, necesar precum apa în deşert! - ...fie la ceas de zi, fie la oricare
ceas din noapte...

Eu mă împrietenisem cu el, îndeaproape, şi ne apropiaserăm sufletele, în ciuda vârstei mele crude, încă – şi în ciuda staturii sale
impozante, dată de o înţelepciune aproape stihială, aproape nefiresc de adânc pătrunzătoare a tainelor omului şi lumii: ne „pipăiam”,
reciproc, Spiritele, şi le găseam gata să invadeze, cu Înalta şi Nestinsa lor Curiozitate – întreg cosmosul...!

...Dar nu chiar toţi fraţii îl preţuiau, acum, pentru această rară calitate a Spiritului...De la bun început, unii se deciseseră (...aşa
le căşunase lor, din senin, şi chircitul lor suflet le „fixase” fânul căpăţânei dintre umeri, numai pentru „NU” - despre orice ar fi
fost vorba...!) să se îndoiască (...şi aceştia din urmă deveniseră, între timp, destul, nefiresc de mulţi!), de spusele sale, care prea
miroseau, de departe, ziceau ei, a „poezie dezaxată şi lunatică” şi a „fantazare nebună, sau, cel puţin, ciudată şi necuminte”) – ...şi
aceştia, de care vă spun (şi cum începusem a vă zice...), au început, uimitor, să se „înmulţească”...şi să-l ocolească, de multe ori
chiar se făceau că nu-l văd. Deci, mai exista, chiar şi la San Juan de los Reyes, tembelism destul…
Eu nu doar că mă apropiasem de fratele Ambrosio, dar cream, eu însumi, cât mai dese prilejuri de întâlnire
şi de lungă povestire a lucrurilor celor mai ciudate, plantate de Dumnezeu, în Creaţia Sa, unde nici cu spatele nu te-ai fi gândit şi
aşteptat…unde nici cu gândul nu gândeai…
...Stăteam, amândoi („singuri amândoi”... - ...două singurătăţi de gânduri, întâlnite, poate întâmplător, poate nu - pe
lumea asta...), de mult stăteam, cum vă spuneam, în faţa văpăilor focului din cămin... - ...deocamdată, ciudat de tăcuţi
...Acest „don Ambrosio”, sau „fratele Ambrosio” (acum, ajuns un bătrân, încă verde, înalt, voinic şi senin ca un zeu antic...deşi avea
mult peste 70 de ani... - ...umblase mult, văzuse multe şi de toate, şi bune, şi de tot rele, în lunga-i viaţă...!), mângâindu-şi barba-i
complet încărunţită (mustăţile şi le rădea cu grijă, după moda italiană), cu mâinile-i mici şi albe, de nobil bibliotecar al Ordinului – a
întrerupt, dintr-odată, o tăcere care ameninţa să se prelungească nefiresc, în „cămara abaţială”... - şi mi-a spus (stând mult aplecat
înainte, pe gânduri care, se vede treaba, erau tare împovărătoare, pentru venerabilul bătrân - ...oricât de olimpian îl ştiam eu, în restul
zilelor...), privind fix vâlvătăile focului, neastâmpărate, jucăuşe... – ...dar, totodată, fascinante, căci parcă, în toiul Focului, se zbăteau
_______________
1
-MARCHITÁN, marchitani, s. m. (Înv.) Negustor (ambulant) de mărunțișuri din trecut. [Var.: marchidán s. m.].

2
- FILIP AL II-LEA (spaniolă Felipe II de Habsburgo; portugheză Filipe II; n. 21 mai 1527 – d. 13 septembrie 1598) a fost rege al Spaniei, în perioada 1556 - 1598,
rege al Neapolelui şi al Siciliei, în perioada 1554 - 1598, rege al Angliei şi Irlandei (co-regent cu Maria I), în perioada 1554 - 1558, rege al Portugaliei şi al Algarvelor
(ca Filip I), în perioada 1580 - 1598 şi rege al Capitanatului general Chile (Regatul Chile) în perioada 1554 - 1556. A fost prinţ suveran al Celor Şaptesprezece Provincii,
din 1556 până în 1581, şi a deţinut numeroase titluri de duce şi conte, pentru anumite teritorii.
Cunoscut sub numele Filip cel Prudent, a domnit asupra unuia dintre cele mai mari imperii, care deţinea teritorii pe toate continentele cunoscute atunci de europeni.
Filip s-a născut la Valladolid, fiind fiul lui Carol al V-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman şi al soţiei sale, Isabela a Portugaliei. În timpul domniei sale, Spania a fost
cea mai importantă putere din Europa de Vest. Sub conducerea lui, Spania a ajuns la maximul de influenţă şi putere, a efectuat explorări în întreaga lume şi a colonizat
teritorii, pe toate continentele cunoscute.
A fost descris de ambasadorul veneţian Paolo Fagolo, în 1563, ca fiind „de statură mică, cu ochi de un albastru pal, cu buze proeminente şi pielea roz, însă întreaga
lui apariţie este foarte atractivă”. Ambasadorul a mai spus: „Se îmbracă cu mult bun gust şi tot ce face este plin de curtoazie şi graţie”.
Insulele Filipine au fost numită după el.
-33-
 Sfera Eonică
nişte fiinţe arzătoare (asemănătoare salamandrelor!), dincolo de grătarul-gratiile căminului... - ...ar fi vrut, parcă, să ne zică ceva...,
„salamandrele”...dar zăbrelele grătarului le-ar fi împiedicat fermecata-le grăire:
-Vezi, frate Bernardo, până acum vreo douăzeci şi cinci-treizeci de ani (deci, până prin anii ‘50-’60 ai veacului nostru...), şi eu
credeam, ca tine, că Italia, cu cetăţile ei harnice, dar şi în veşnică luptă - ar fi Buricul Lumii, Rădăcina Cunoaşterii Umane, Centrul
Cosmic al artelor dumnezeieşti...Dar, când m-a trimis Comandantul Ordinului, cu o misiune secretă, în Răsăritul Europei (eu ziceam,
pe atunci, ignorantul de mine: „la păgâni”...), am aflat, definitiv, că nu-i deloc aşa. Acolo, în Buricul Răsăritului, sunt nişte Munţi
Fermecaţi...le zice „Carpaţi”...am aflat, de la „sfinţii băştinaşi” (aşa sunt numiţi ei, în şoaptă, de către vecini, prieteni ori duşmani,
fără osebire – pentru Credinţa lor înfocată, în Crist şi în toate cele cereşti...ei cred în Crist, de unii-i zic şi Zalmoxis... - ...cum cred în
Apă, Cer şi Păduri ori Munţi, în toate cele ale Nemuririi, Învierii...!), că numele Munţilor vine de la numele Libertăţii Eterne a
acestui Neam, cu totul aparte: „carpi” – sau, în altă formă locală, ca traducere a vocabulei „carpi”: „DACII LIBERI”...am aflat, cum
ziceam, de la „sfinţii băştinaşi”, că toată viziunea noastră, a celor de aici („apuseni eretici”, cum ne zic ei, nouă... - ...căci preoţii lor
le predică superioritatea Bizanţului grecizat, a Ortodoxiei, asupra Romei Catolice, Romă (zic ei) cu clare şi regretabile porniri
imperial-terestre...aşa-zis „prozelitiste” - în realitate, brutale şi violente, trufaş-luciferice, sub masca „răspândirii Cuvântului Cristic”
(...poate că preoţii lor, unii, nu greşesc prea mult, poate că nu greşesc deloc, când afirmă asta...nu-i, acum, vreme şi ceas, pentru
această stufoasă dezbatere...) - ...deci, VIZIUNEA NOASTRĂ, ASUPRA ACESTOR OAMENI (mândri şi senini, sfinţi, în Credinţa
lor veche şi nestrămutată!), VIZIUNEA ASUPRA STRĂVECHIMII ŞI ÎNĂLŢIMII SPIRITULUI LOR - TREBUIE SCHIMBATĂ
- RADICAL. Şi cât de repede posibil, spre binele tuturor! Papa de-acum (ca şi Superiorii Ordinului nostru) încă şovăie, având, pe
braţe, raportul meu amănunţit...dar eu văd, deja, în flăcările focului ăstuia, că până şi papalitatea, în viitor, va fi silită, nu doar să
accepte acest Adevăr...dar să-l şi spună, să-l mărturisească, în modul cel mai curajos şi onest, popoarelor Pământului, ÎN GURA
MARE!
...Pentru o clipă, fratele Ambrosio se uită la mine, să vadă ce impresie făcuseră, asupra mea, aceste prime cuvinte ale sale. Îmi ştia
foarte bine mintea aplecată către tot ce-i ciudat şi apropiat (dacă nu chiar contopit) cu arătările aureolate ale Spiritului, şi nu prea se
temea că, în seara aceea, întârziată înspre noapte, va duce lipsă de auditoriu. Şi, chiar aşa: ochii mei erau lipiţi de buzele sale, fără
să ţin cont că, până atunci, nu mă privise, parcă nu mi-ar fi luat în seamă prezenţa...
-Acolo, în Răsăritul Evropei, e un cazan de popoare...cel puţin aşa pare, la prima vedere...dar SINGURUL, DINTRE ELE (chiar prin
comparaţie cu, aparent, incomparabilii greci, acum căzuţi, cu Spiritul, de tot...), cu o existenţă imemorială şi cu Autoritate de Spirit
Absolută - este acest popor al „sfinţilor băştinaşi”, care sunt acolo, după cum zic nu ei, ci vecinii lor – „ÎNCĂ DE LA FACEREA
LUMII”! Sunt numiţi „daci”, şi pentru că vocabula „dao” înseamnă „Calea Cea Dreaptă-Crist”, dar şi pentru că „daoi” este numele
Lupului Fenrir (aşa-i zic lui Crist-Zalmoxis, şi acolo, în Sud-Estul Evropei, dar şi în Nordul Evropei...ceea ce-mi spune mie că şi cei
din Sud-Est, şi cei din Nord, sunt Fraţi...iată, „Ghermanos” înseamnă, pe lătinie, „fraţi gemeni”...şi chiar un istoric al „goţilor”,
adică ghermanii cei vechi (...mă gândesc la Iordannes Gotul, fireşte!), zice că „goţii erau conduşi de DUCII DACI DIN SUD, mai
înţelepţi şi mai iscusiţi, întru toate, dar, mai cu seamă, întru ale cârmuirii, decât fraţii lor din Nord”!). Aparent, „sfinţii băştinaşi” sunt
stăpâniţi, acum, de neamul deşertic, încrezător doar în puterea spadei (ei îi zic „iatagan”...e o spadă încovoiată, precum semiluna...
miturile lor afirmă că dreptcredincioşii lui Allah ar fi Copiii Lunii...deci, FII AI ÎNTUNERICULUI!) – adică, de DUŞMANII
CREŞTINĂTĂŢII EVROPENEŞTI, SOLARE: turcii. În realitate, „sfinţii băştinaşi” (deşi nu sunt popor de războinici, ci unul de
ţărani şi de ciobani...care stări echivalează, la ei, cu cea de „hidalgos”, la noi...dar stăpânii lor, consideraţi „Sfinţi”, încă de pe
pământ, se trag tocmai din ciobani...Împăraţii lor, în mileniul nou, la Sud şi la Nord de apa Istrului (Dunăre i se mai zice, azi...), TOT
stăpâni de turme, precum Crist, erau...deci, „a fi cioban”, în lumea lor, echivalează cu „potenţialitatea sfinţeniei”, sau, cel puţin, cu
o „înaltă nobleţe”!) au avut, până nu demult, o miraculoasă libertate, câştigată de „Sfinţii lor Domni” (ei le zic „voievozi”), atât cu
SPADA (pe care o mânuiesc mai bine chiar decât Zeii Războiului - ...mai ales luptătorii profesionişti, nobilii - ...zişi, la ei, „boieri”),
cât şi cu PĂCI, ÎNŢELEGERI ŞI HRISOAVE, pline de DEMNITATE A SFINTEI LIBERTĂŢI (...care, cum ştii atât de bine, este al
doilea dar al Lui Dumnezeu, către Adam cel din Paradis...după Sfântul DAR AL VIEŢII!). Şi ei, şi turcii, fac tot ce pot să nu încalce
aceste înţelegeri. Sau, cel puţin, făceau...
Şi bătrânul meu frate întru Spirit tăcu, iarăşi, singur cu povara gândurilor şi amintirilor lui...
-Dar... – îndrăznii eu – frate Ambrosio, ce s-a întâmplat, între timp...?
Bătrânul se ridică din genunea gândurilor sale... - ...şi grăi, din nou:
-Vezi tu, aceşti „sfinţi băştinaşi” nu se putea să fie conduşi de altcineva decât tot de SFINŢI, cu autoritate neştirbită, la fel de neştirbită
ca şi aureola râvnei lor de a-şi călăuzi şi conduce Neamul. Turcii le zic celor două zone ale „sfinţilor băştinaşi” (zone, ca rezultat al
unor prigoane ale istoriei lor atât de vechi...imemoriale...): Kara Bogdania (de fapt, se cheamă, după legende străbune, Moldova...)
şi Kara Iflak (tot după mite, ea se numeşte Ţara Românească, ori, după Munţii ei cât Pirineii noştri, sau Alpii Italiei... – ...Muntenia).
„Kara” înseamnă „negru”...dar în sensul altui nume al lor, acela de „VLAHI-LAHI”, adică, „NEGRI, ÎNTRU MARILE MISTERE
COSMICO-DIVINE”. Dar Sfinţii lor Domni nu erau, până acum mai puţin de jumătate de veac, sfinţi doar cu numele: Sfinţilor
Domni din Moldova li se zicea, după un cuvânt străvechi (străvechi, cum toate-s fără de vreme, la acest popor, unit prin grai şi lege,
dacă nu şi prin pământ...): „Muşatini”, adică, am zice noi, în limba noastră: „Îngerii”, „Cei Frumoşi, la Trup şi Spirit”..ei zic
Spiritului - „Duh”... Sfinţilor Domni din Muntenia li se zicea „Basarabi”, adică „Fiii Soarelui” (unii zic chiar: „Stăpânii Soarelui”!).
Înainte de „Sfinţii Domni”, în vârful unui Munte Sfânt şi Nevăzut, Kog-a-ION-ul3 , se zice că ar fi fost conduşi de MAGI, care ţineau
legătura, în mod direct, cu Zalmoxis, Zeul lor Suprem...şi dintre Magi erau aleşi, drept conducători, pentru cei de la poalele Muntelui
Sfânt – „REGII ŞI FĂCĂTORII DE PODURI”... -„Făcători de poduri”? Ce fel de poduri? Ce,
erau meşteri drumari...podari...? – îndrăzneala năvălniciei mele tinere nu se dezminţea, deloc...
-Da, „Făcători de poduri”! MARI PREOŢI – care pipăie urmele
Făptuirii Celei Vechi, a Lui Dumnezeu, şi refac PODURILE CELE STRĂVECHI, CARE SĂ LEGE, ACUM, DIN NOU, PĂMÂNTUL
PĂCĂTOS, DE CERUL CURAT ŞI LUMINOS! Ce te miri aşa? „Rex et pontifex”, aşa se numea rostul lor, al DOMNILOR
NORODULUI DACO-VLAHIC, aici: CONDUCĂTORI SFINŢIŢI, ai unui popor blând şi umplut de Focul Credinţei (nu mâncau,
în genere, decât miere şi fructe...nu ucideau ceea ce nu puteau reface...adică, VIAŢA...) şi, în acelaşi timp, MARI PREOŢI, care se
rugau ca Dumnezeu să privească jertfa de sine a omului, şi să coasă, iar, Cerul de Pământ...aici a fost (şi rămâne, pe veci! – zic ei...)
RAIUL...PARADISUL, cum îl numim noi, apusenii aparţinători de Sfânta Biserică Romano-Catolică...!!! MAGUL CEL SFÂNT nu
se clintea din PISCUL KOG-A-ION-ULUI – pentru a nu strica echilibrul cosmosului dinafară, ca şi dinlăuntrul poporului său. Purta
căciuliţa cu ţugui întors, de „tarabostes” (asta însemnând „nobil” şi Căpetenie Spirituală şi de Luptă) – ...dar, spre deosebire de toţi,
Magul Muntelui Ascuns avea, în jurul capului, o aureolă măreaţă – ...dar putea zbura prin văzduhuri şi pe la toate ierarhiile cerului...
şi putea fi, în acelaşi timp, în orişicare loc din cosmos...precum Dumnezeu, sau precum se zice şi de Sfântul Pitagora, iniţiatul-„rob”
la Marea Piramidă Egipţiană, dimpreună cu Zalmoxis-Lupul Cosmic al Mântuirii : părea om, dar era, cu adevărat, întruchiparea
„de sărbătoare”, a Zeului lor Suprem, Zalmoxis...

_______________
-3-Kog-a-ion/”Capul Lui ION/ZALMOXIS”, munte sfânt al geților, amintit de Strabon, identificat prezumtiv cu incinta sacră din preajma cetății de la Grădiștea Muncelului.
De fapt, ca Munte Sacru, NU ARE IDENTIFICARE MATERIAL-SPAŢIALĂ! – ci doar SPIRITUALĂ!!! (nota mea).

-34-
 Sfera Eonică


-Ce frumos popor trebuie să fie acesta, de care-mi grăieşti, cu atâta şart, dar şi cu atâta minunată ştiinţă... – murmurai eu, prins de
aceleaşi gânduri, probabil, ca şi bătrânul.
-Da, frumos...dar când s-au dus, chemaţi de Crist, la ceruri, nici Muşatinii şi nici Basarabii n-au avut urmaşi pe măsura Sfinţeniei
şi Credinţei lor...şi nici boierii lor (...nobilii, războinicii lor „de meserie”...) nu mai aveau, într-înşii, Spiritul cel vechi...ci pe cel al
zâzaniei, pe cel al lăcomiei...bicisniciţi, ca la noi, ce mai! Cât au fost pe pământ Sfinţii lor Domni, băgaseră frică de moarte, în acest
popor, despre care noi ziceam că-i fără frică...invulnerabil...turcii! Până şi azi, Sabia unuia dintre Sfinţii Domni, Stephanus Magnus,
pe limba lor: Ştefan cel Mare şi Sfânt, e păstrată, de turci, cu groază şi nădăjduire de fire, la Istanbul: dacă ar „face picioare” Spada
asta Sfântă...păi, ar fi Catastrofa Supremă a Lumii: turcii zic că i-ar şterge Allah, pe toţi dreptcredincioşii musulmani, de pe faţa
Pământului...iar dacă femeile turcilor vor să-i sperie pe copiii lor, ce nu vor să adoarmă, ca să se hodinească şi ele, după toată truda
zilei - le zic doar atât: „Dacă nu dormi, vine Ştefan cel Mare!” – şi , îndată, copiii şi închid, înfricoşaţi, ochii...
-Doamne, ce frumos...înfiorător de frumos... – şoptii eu, fermecat.
-Da, dar când Domnii cei Sfinţi fură chemaţi la ceruri, de Bunul Crist, spre a veghea, de acolo, asupra Neamului lor, n-au
mai stat lucrurile la fel de frumos...şi turcii abia aşteptau asta, ca şi vecinii avstrieci, leşi, unguri...de-au început să se bage între
slab-credincioşii, bicisniciţii boieri: ba-i întărâtau pe unii, asupra celorlalţi, pentru Scaunul Domniei, ademenindu-i cu ameţitoare
promisiuni...ba-i asasinau, pe cei care nu răspundeau ispitei diavoleşti a puterii celei pământeşti, nemeritate şi, deci, nesfinte...
ba-i sprijineau la scaunul Domniei pe grecii cei hoţeşti...Doar ţăranii şi ciobanii şi-au păstrat, acum, forţa miraculoasă, titanică, a
Credinţei...
-Ai fost pe la aceştia...ciobani şi ţărani...i-ai văzut...ai vorbit cu ei...? – îl întrebai eu, pe fratele Ambrosio, cu oarece sfioşenie, dar
împins, fără de răgaz, de stihia Curiozităţii.
-Fost şi vorbit...că, doar, „ţăran” vine de la latinescul „terranus”, stăpânul pământului...iar „cioban”, care se mai zice şi „păcurar”,
vine de la latinescul „pecorarius”! Iată că noi şi aceşti „sfinţi băştinaşi” suntem fraţi...dar nu se zice cum: fraţi prin latini, strămoşi
comuni, ori să fie fraţi prin „carpii-dacii liberi”? (...zişi şi „traci”, adică, la fel ca la „Muşatini”: Îngerii, Frumoşii Cerului...având
de mamă pe zeiţa Afrodita, care stă sub semnul culorii Verzi, Culoarea Apei Primordiale...care, la acest popor de „sfinţi băştinaşi”,
a devenit Sfânta Parascheva: Sfânta Parascheva tot sub culoarea Verde, a Apei Primordiale, şade...şi-i venerată de aceşti misterioşi
„sfinţi”...zişi şi ”vlahi”: vorba „lah” înseamnă, precum ţi-am spus, deja - „negru-întunecat”, precum cele mai adânci mistere ale
Lui Dumnezeu...) , care-s şi strămoşii latinilor?! Căci, de la Troia (Cetatea Tracilor), Eneas-Tracul a ajuns, pe drum de-nconjor, în
Italia, de s-a bătut, acolo, cu băştinaşii latini, ai lui Turnus, „peţitor respins” al Laviniei, fiica lui Latinus...care-l voia de ginere pe
Eneas-Tracul...eeeh...poate să fi fost latinii, poate să fi fost etruscii: oricum, strănepoţii lui Eneas sunt doi gemeni, Romulus şi Remus
(ctitorii Romei...aflată, dintru început, sub semnul fratricidului, al crimei-jertfei umane), alăptaţi, zic mitele, de o...LUPOAICĂ (...
nu uita, LUPUL este, la daco-vlahi, Hieroglifa Supremă a Lui ZALMOXIS...LUPUL FENRIR, Mântuitorul-Purificatorul, cum
este numai Crist!). Deci, eu zic (...mai adăugând că ţăranii lor au veşminte foarte asemănătoare cu ţăranii Italiei...straie pe care-s
desenate Cerurile-cu-Stele!) - că logica lui Aristotel ar grăi, în concluzie, precum că latinii sunt un trib al dacilor-carpilor, alungat (de
Magul Kogaionului, ori de păcatele şi vijeliile vremilor, spre Apusul de aici...de azi...Unii zic că un împărat iberic (dar cu însemnul
numelui de TRAC: grupul de sonuri „TR” este semnul fără greş, atât pentru onomastică, dar şi pentru toponimice... - ...ca şi la
TRoia!), TRaian, ar fi organizat două expediţii, să-i...cucerească, se zice... Trebuie să fi fost o operaţiune alchimică, de întoarcere la
origine a romanilor...pentru că, după aşa-zisa „cucerire traianică” (doar vreo 14% din teritoriul Daciei a fost „vizitat” de romani!),
33 de împăraţi, de pe Supremul Tron al Romei (dacă-i numărăm şi pe TRaian!) au fost TRACI!!! Unde şi când s-a mai văzut: CEL
CE CUCEREŞTE, SĂ-ŞI PUNĂ CONDUCĂTORI DINTRE CEI CUCERIŢI?! Iar cei ce nici nu i-au zărit, vreodată, pe romani
(86%) - vorbesc aidoma cu cei...”cuceriţi”...! Miracol lingvistic?!
-Dar...frate dragă...dacă tot ai fost acolo...te implor, spune-mi dacă se confirmă, pe pământ, mitele din cerurile gândului şi
imaginaţiei... – mă rugai eu, crăpând de curiozitate.

-Un bob zăbavă...da...am fost şi se confirmă tot. Îţi zic asta de la început, ca să nu „crăpi de curiozitate” (...eu mă umilii în mine,
conştient că bătrânul îmi ghicise gândurile...). Am fost în câmpiile lor, unde curăţenia Spiritului, precum şi Credinţa, sunt mai
şovăielnice...şi, apoi, am urcat, am tot urcat în munţi, am întrebat, prin satele răsfirate pe creste..., am întrebat, întâi sfios, apoi,
când mi-am dat mai bine limba după limba lor şi le-am câştigat încrederea, mi-au descris şi mi-au arătat miracole – miracole care,
altminteri, auzite, doar, de aici, din jilţurile astea ale noastre, din faţa focului – par absolut incredibile! „Sfinţii băştinaşi” sunt vizitaţi
de zei şi de Crist, de Sfinţii noştri cei mai iubiţi...de Sfântul Apostol Petru, chelarul Paradisului şi însoţilor Lui Crist, mai mult şi mai
des decât de oricare altul...

...Şi bătrânul frate întru Spirit, „fratele Ambrosio”, a început să-mi zică multe şi deloc mărunte...cum a văzut, cu ochii lui, cum,
noaptea, oamenii zboară, zboară prin văzduhuri, ca Păsările Măiastre4 ...femeile se ajută, la zbor „cu viteza mâniei”, şi de coada
cociorvei5 ...cum, peste noapte, zei osteniţi trag în bătăturile caselor lor, cerşind, cu smerenie, de la gospodari 6, măcar un aşternut
de dormit, dacă nu şi o cină...iar dimineaţa, lasă, ca plată (şi răsplată a sufletului, generos şi senin, al găzduitorilor!), „sfinţilor
băştinaşi”, daruri mai mult decât regeşti ori împărăteşti...de la olmazuri7 enorme, cum nici în poveştile arabe nu întâlneşti, până
la încălţăminte cu care să păşeşti zece poştii într-o singură clipită...cum Crist transformă, peste noapte, bordeiaşul scufundat al
oricărui sărman pălmaş, într-un castel, ori palat - acoperit cu aur şi nestemate...iar o grădină de doi paşi, a unui ţăran amărât, o
transformă într-o pădure imensă, cu trunchiuri şi crengi de aur... - ...şi, pe crengi, cu păsări cântătoare (de le zic ei „măiastre”!)
– păsări care au plisc de rubin şi ochi de safire...cum vrăjitorii şi vrăjitoarele vâsleau cu norii deodată – iar când binevoiau să se
pogoare pe pământ, sub ochii norodului adunat şi sub cei ai fratelui Ambrosio, au făcut scurtă şi dreaptă judecată, în urma căreia au
transformat omul
_______________
4
-PASĂREA MAIASTRĂ este o pasăre simbolică, sau alegorică, din mitologia românescă. Are rang regal şi este ajutată la nevoie şi de celelalte păsări. Pasărea
Măiastră este o fiinţă / entitate nepământeană, supranaturală, de pe Tărâmul Celălalt. Este de o frumuseţe deosebită, plină de lumină, o lumină celestă (PASĂREA DE
FOC - PHÖNIX).R. Vulcănescu spune că Pasărea Măiastră face parte dintr-un grup de fiinţe avimorfe, alături de PAJURĂ şi PASĂREA DE FOC. Sunt şi variante în
care ea poartă numele ANDILANDI şi este prezentată ca fiind o fiică de împărat, transformată în pasăre, din cauza unui blestem. În fauna mitologică românească, Pasărea
Măiastră este considerată REGINA PĂSĂRILOR, MESAGERA ZÂNELOR. Ca orice fiinţă supranaturală, înzestrată cu puteri magice, este destul de scumpă la vedere,
frumuseţea ei unică şi lumina celestă pe care o răspândeşte încântând doar privirea celor cu adevărat privilegiaţi. Despre CÂNTECUL EI, CARE NU RĂSUNĂ DECÂT
ÎN SINGURĂTATE, SE SPUNE CĂ AR ÎNTINERI ORICE ASCULTĂTOR. Pasărea Măiastră, PASĂRE JUSTIŢIARĂ, posedând o putere magică inepuizabilă,
aparţine Tărâmului Celălalt, trăind izolat şi neexpunându-şi splendidul penaj multicolor, decât foarte rar.
5
-COCIÓRVĂ, cociorve, s. f. Lopată mică de lemn, în formă de triunghi sau de semicerc, cu coadă lungă, pentru scos jarul sau cenușa din cuptorul țărănesc de
copt pâine. [Var.: cociórbă s. f.].
6
-GOSPODÁR, gospodari, s. m., adj. 1. S. m. Om care posedă o gospodărie. 2. S. m., adj. (Om) care dovedește pricepere, chibzuială în conducerea unei gospodării sau a
unor activități publice. 3. S. m. (Reg.) Soț (în raport cu soția sa). 4. S. m. (Înv.) Domnitor.

7
-OLMÁZ, olmazuri, s. n. (Înv.) Diamant de culoare trandafirie.
-35-
 Sfera Eonică

ori femeia, în oricare gadină sau orătanie au hotărât ei (VRĂJITORII-SOLOMONARII), ori vrăjitoarele (cu chipuri şi arătări de
raze şi de lumini orbitoare, chipuri de iele, ori de ştime...!) - ...după felul cum se purta şi cum gândea, despre zei şi despre Crist, acel
om, ori acea femeie...

...Mai vorbirăm şi despre Cerbii Vrăjiţi (...aveau pielea acoperită de nestemate fulgerătoare!), din bungetul pădurilor, care purtau,
între coarnele lor, rămuroase cât pădurea, LEAGĂNUL LUI FĂT-FRUMOS...

...Acest popor nu-i învăţat să tragă brazdă neîndurată, între Bătrânii Zei ce-au fost, şi Crist, Cel care este şi va fi, până-n vecie, dar,
mai cu seamă, se va afla, pe Cel mai Înalt Jilţ de Jude Ceresc, printre norii târzii şi sângerii, la Judecata din Urmă...

...Singura Dreaptă şi Luminoasă!

...-Dar pe Bătrânul Mag, cel din Piscul Muntelui Ascuns, l-ai văzut tu, frate Ambrosio? – mă repezii eu, cu nerăbdare şi bolnavă
curiozitate.

-Nnnu... asta nu m-au ajutat puterile Spiritului...şi păcatele mele, faţă de Crist, au hotărât că nu merit să văd Suprema Minune a
Neamului Sfânt...nnnu...– suspină fratele Ambrosio, cu un şuier, abia perceput, de amărăciune... bătrânul şi bunul meu meu frate
Ambrosio. Şi se simţea, în acest „n” prelungit, atâta durere, atâta neîmplinire – dar şi atâta dor, ascuns şi înfocat, de viitoare, ori
miraculoasă - împlinire...care să-i tămăduiască sufletul şi să-i fericească şi lumineze Spiritul lui, pururi treaz la minuni...

...Hotărârea mea a fost luată, fără nicio reţinere, chiar în acel moment.”Voi vedea Magul!” – îmi strigai, îmi poruncii, cu poruncă
de neîntors, înlăuntrul meu.

...Totdeauna, neîmplinirea unor lucruri esenţiale duce la Marea CĂLĂTORIE. Putând să însemne ea şi Moartea – nu are importanţă.
Împlinirea se poate face chiar prin Moarte...sau, cine ştie, chiar dincolo de Moarte, ca răsplată dumnezeiască a încăpăţânării celei
bune, întru Sfânta CĂUTARE DIVINĂ.

...După ce se sparseră gheţurile, pe ape - lăsai, în locul meu, la cârmuirea mânăstirii, pe fratele Ambrosio. Câţiva fraţi scrâşniră din
dinţi..., dar majoritatea rămaseră senini, nepăsători, neîntrebători...

...Destul că, după o săptămână, cu traista pe umăr şi călare pe un măgăruş, cam prăpădit, de Murcia, traversam Pirineii...apoi,
străbăteam Francia, de la Vest la Est, ajungând, în cele din urmă, pe ruinele Sfântului Imperiu Romano-Gherman, în Imperiul
numit, acum, „avstriac”. Ajuns la Viena (nu voiam să scap prilejul de a vedea vestitele muzee, catedralele pioase şi ţanţoşe, totodată...
precum şi palatele, nu mai puţin celebre...), am urcat pe o corabie („Traumenlied” - îi zicea mult prea legănătorului vas...), străbătând,
timp de aproape două săptămâni, ciudatele ape ale Istrului-Dunăre – tare asemănătoare, apele astea, cu firea omului: valuri line şi
albastre, precum un vis frumos - şi, totodată, valuri negre, precum furtuna şi gândurile şi apucăturile criminale ale unui coşmar...
valuri şuşotind poveşti şi, aceleaşi valuri, proferând blesteme cumplite...oglindind şi spumegând...şi, tot aşa, până la un loc dintre
nişte Munţi - înalţi şi sâlhui...”care se băteau în capete”, îmi ziceau „sfinţii băştinaşi”...

Locului aceluia, pe unde se intra în Ţara Basmului, a lui „Făt Frumos” (...îl numeau ţăranii vlahi, mai târziu, când mă împrietenisem
cu ei şi le învăţasem, aproape de perfecţiune, limba!) – ...locului aceluia, Porţilor Acelora „de Fier”, le ziceau băştinaşii într-un fel
uimitor...n-am înţeles, cu totul, nici azi, semnificaţia întreagă a numelui: „La Cazane”...

...Iadul şi Paradisul – UNA ŞI ACEEAŞI...?!

...După cum v-aţi dat seama, Porţile mi se deschiseseră, miraculos, nu doar pentru ADEVERIREA BASMULUI (...psalmodiat într-o
noapte neagră, la întrecere cu bufniţele, de un bătrân frate franciscan...) – ci şi pentru Revelarea şi Tâlcuirea Contrastelor celor mai
minunate, dar şi a celor mai sumbre şi întristătoare, pe vecie...

...Am cunoscut bine acest popor: ... i-am băut apa din adâncul viu al fântânilor...: simţeam că beau acea „Apă Vie”, din basme... -
...i-am ascultat cântecele...atât de expresive, atât de fascinante, atât în tristeţe, cât şi în veselie, încât mi-am dat seama că acest popor
le-a moştenit de la ORFEU („regele Carpaţilor”!), iar în Paradis, când e ostenit de atâta Facere şi Refacere a Lumii, Bunul Crist-
Dumnezeu îi pune pe îngeri să-i cânte aste Miracole ale SUNETULUI-ÎNTEMEIETOR-DE-LUME...”PARASHABDA”, cum spun
vechile cărţi sfinte ale inzilor...

Mai cu seamă: I-AM VORBIT LIMBA, limba lor SFÂNTĂ! Nu există gând, părere, nălucă sau vrăjită simţire, pe care infinitele
nuanţe ale Sfintei lor Limbi să nu le poată exprima, atât de rafinat şi fidel, că rămâi trăsnit, după ce-ai grăit...Ce frumos verb: „a
GRăi”...aduce aminte de Regalitatea lor Originară, de fapt, de Menirea lor Sfântă, de Întemeiere a Lumii şi a Neamurilor: grupurile
de consonane „GR”, respectiv „CR” îl desemnează pe Sfântul Conducător: CRAIUL!!! ...cel care purcede din Magul Muntelui
Ascuns...!

...Mi-am amintit, atunci, de un episod la care n-am fost de faţă, călător aflându-mă eu în Lumea Nouă...America de Sud...Amazonul...
– ci mi se povestise de „cătanele” vechi, bătrâni conquistadori (care trecuseră prin Apă şi Foc!) - demni de încredere. Soldaţii noştri
rămăseseră cu gura căscată, când, din adâncurile insondabile ale Cosmosului Junglei, năvăliseră asupra lor nişte...CĂLĂREŢE!
Care nu aveau pielea roşcat-maronie, a indigenilor, ci aveau pieliţa albă, precum laptele...şi ochi albaştri...Aveau sânul stâng retezat,
ca să poată a săgeta până şi ţânţarul, drept în ochiul lui holbat...Atunci, mi-am dat seama că erau urmaşele TRacilor, de care-mi
vorbise fratele Ambrosio!

...Apoi, mai târziu, drumeţind eu tare departe, prin Asia, am văzut, în sudul Chinei, cum ţăranii se închinau unor idoli (pe care-i
ascundeau, repede, în pivniţe, la vederea mea...): erau un soi de moaşte mult-lunguieţe, cu ochi de sticlă albastră, cu beteală aurie,
pusă de închinători, în locul unui păr ce se topise în pământ şi-n vânturile vremii...
-36-
 Sfera Eonică


...Sau, tot aşa, în Ţara Nippon: există, acolo, în arhipelegul acela, zilnic crunt cutremurat, cea mai mare insulă, Hokkaido. Niponii
nu te lasă s-o vezi, s-o cutreieri...dar Crist mi-a dat ajutor, şi-am pătruns nepătrunsul: pe insulă nu erau piticanii cu pielea galbenă
şi ochi piezişi...ci adevăraţi uriaşi, cu plete galben-roşcate, cu pieliţa obrazului albă, precum zăpada de pe muntele Fuji Yama...
ochi albaştri, precum cicoarea...Erau tot TRaci...urmaşi ai TRacilor! Deci, RĂDĂCINA ÎNTEMEIETOARE, PRIN CARE S-AU
CTITORIT POPOARELE PĂMÂNTULUI – ACOLO, ÎN „KARA BOGDANIA” ŞI-N „KARA IFLAK”, A FOST ŞI RĂMÂNE...

...Oamenii locului vorbesc despre ţara lor că nu se oprea (JUR-PREJUR, ROTOGOL!) - în faţa niciunui ocean, fie el de apă, fie el de
pământ şi oameni: Ţara Lumii lor se numea DACIA, apoi, s-a accentuat caracterul de sacralitate al ţării: DACO-V(A)LAHIA (şi aşa
cred, şi eu, văzătorul de Miracole, că se cuvine a i se spune, pentru a atenţiona Neamurile Pământului, unde-i Locul Lor de Origine
şi, deci, de Mântuire!) - iar menirea dacilor (daco-vlahilor) a fost (şi rămâne, până în VECIE!) să lumineze Spiritul Popoarelor...şi că
Menirea asta nu se va stinge niciodată, ci va arde secret, ca jarul sub spuză: şi înainte de Sfârşitul Marelui Ciclu al Lumii, neamurile
toate vor rămâne fără de lumina Credinţei...însă Neamul Sfânt al DACO-VLAHILOR va rămâne singurul care va păstra Făclia
Sfintei Credinţe, şi o va dărui, cu frăţie, şi celor rămaşi Orbi de Spirit...adică, tuturor celorlalte neamuri...pentru că toate neamurile
ar fi Copiii Neamului Sfânt DACO-VLAH...

...Ei, nu le-am crezut eu chiar pe toate, gustoase şi coapte...dar de pus pe gânduri, cu smerenie mărturisesc paginii cărţii de faţă...
- ...că m-au pus.

...Şi am tot suit, săptămâni, luni...mai bine de doi ani... către Nordul acestei ţări de miracole: da, la o casă venise ORFEU, zeul cu lira,
şi dăruise leagăn de sunet sfânt (şi de paradisiacă liniştire!) abia născutului prunc...şi la casa de alături, Crist şi cu Sfântul Petru
căpătaseră ospeţie cuviincioasă peste noapte – şi, de atunci, gospodarii acelei case găseau, în fiece dimineaţă, în scobitura pentru lanţ,
de la colacul fântânii – câte o pungă cu bani de aur, ori câte o nestemată, cu mult mai înfocată decât orişicare zori...

...Acolo, în Nord, erau Munţi falnici, atât de înalţi, ÎNCÂT BAT LA SFINTELE PORŢI ALE CERULUI...Munţi semeţi, cât şi
locuitorii lor, de prin risipitele sate...Munţi ca nişte patriarhi biblici, acoperiţi de păduri nesfârşite, ca de nişte bărbi colosale...păduri
nesfârşite, cărora băştinaşii le zic „CODRI”...acolo, în Nord, mi s-au spus vorbe sfinte, despre cel mai Sfânt Voievod: SFÂNTUL
ŞTEFAN, zis şi „cel Mare”...

...Am tras, pentru câteva zile, ori, poate, săptămâni (oamenii de aici nu-ţi socotesc vreo plată ori limită a găzduirii...precum negustorii
lacomi, care am devenit noi, „apusenii” – ci se arată atât de bucuroşi de oaspeţi, şi le stau dinante cu toate bucatele casei... de parcă
fiece oaspe ar fi fiind însuşi CRIST!) - ...am tras, zic, la o gazdă cu multă dare de mână şi cu întinsă gospodărie (mare stăpân de
turme, dar şi fără hodină şi iscusit pădurar...foarte avut, dar fără vreo trufie, ori viclenie, într-însul...) - ...şi, în bătătura casei gazdei
mele, de cum s-a dat zvon de venire a unui străin, s-au strâns toţi vecinii...numai bărbaţii, fireşte.. (cu plete până pe umeri şi cu bărbi
şi mustăţi falnice!). – ...şi, pentru că ştiam, acuma, bine de tot, Sfânta Limbă a acestui popor fără de vârstă, am început să întreb tot...
- ...tot-tot-tot ce mă ardea pe suflet şi minte – tot ce mă ardea cu văpăile nestinse ale curiozităţii cuiva, care se trezeşte, peste noapte,
drept în toiul miracolelor. Şi oamenii nu se dovediră, încă de la început, prea scumpi la vorbă...dimpotrivă.

...Câinele8 de curte (un câine adus de la stână, din Creierii Munţilor! – alb cu negru la blană, flocos şi cu un cap enorm, CÂT TREI
CAPETE...!) al gazdei mele tot ne dădea târcoale...parcă ascultând şi el ce se tot povestea...şi dădea din coada lui, lungă şi pătată cu
negru...plin de mulţumire, pasămite...

...Mi se răspundea, îndeobşte, cu multe amănunte şi fără nicio înfloritură de prisos (mai ales că găzdoiul îi cinstea, pe toţi cei veniţi,
acum, în bătătura casei sale, cu un lichid de foc, care-ţi arde limba, cerul gurii şi gâtlejul... – ...ei îi zic „rachiu”, şi-i tare bun
împotriva frigului din Munte! – ...acest rachiu e adus, pe „tablale” lungi - ...sau „tăvi”, dacă vreţi aşa... – de către muierile casei,
femei şi fecioare...dar cum şi-au isprăvit astă trebuşoară... „rachierească”, dispar, toate, ca luate de hait 9! – ...şi nu mai vin, decât
dacă găzdoiul10 dă strigăt...şi iarăşi se topesc, pe la cămările şi cuhniile 11 casei...până la viitoare chemări...!).

...Dar când am pomenit şi întrebat despre Magul Muntelui Ascuns al KOG-a-ION-ului, toţi ţăranii şi păstorii, adunaţi în ogradă12 şi
care stătuseră, până atunci, cu plăcere, roată în jurul meu.. - ...s-au uitat, deodată, unii la alţii, cu priviri ascuţite...apoi au dat din
umerii lor, cei acoperiţi cu sumane ...(dar şi din făloasele lor mustăţi...) - ...apoi, cu multă şi nobilă bună cuviinţă, au bălmăjit cereri
de iertăciune, şi-au potrivit sumanele13, mai bine, pe umeri, şi, rând pe rând, luându-şi „ziua bună”, de la mine şi de la gazda mea,
s-au scurs pe porţile gospodăriei...

...Câinele cel alb, cu capul enorm şi cu coada, până atunci, bâţâindu-se bucuroasă...s-a depărtat, parcă, şi el, supărat, ori covârşit
de mistere stranii... - ...parcă îmbufnat, ori încăpăţânat: BĂTUSEM LA PORŢILE SACRULUI... - ...iar acolo unde nu intră orişice
păduchios de venetic...

...Acum, se vârî, târâş, în cuşca (făcută anume pentru el!), din stânga ogrăzii...

Ciudată cuşcă: UN CUB (cuşca propriu-zisă, în care se adăpostea şi dormea Câinele), peste care trona un acoperiş, pasămite... - ...dar
care acoperiş avea forma unei PIRAMIDE TRIUNGHIULARE (...de parcă, prin vârful piramidei, se făcea loc unui Misteriu de Vis...
loc să se scurgă Visele Câinelui... - ...visele în care-şi întâlnea, regulat, Fratele-Câine de Sus - LUPUL CERESC!).

_______________
9
-HAIT – Puhoi de apă.

10
-GĂZDOI - Persoană bărbătească, om care găzduieşte pe cineva.

11
-CÚHNIE, cuhnii, s. f. (Reg.) Bucătărie. ♦ Bucătăria principală a mănăstirilor și cea de vară a gospodăriilor țărănești.

12
-OGRÁDĂ ogrăzi f. 1) Loc îngrădit în jurul unei case; curte. 2) înv. Îngrăditură făcută din lemn, piatră etc. în jurul unui teren.

13
-SUMÁN, sumane, s. n. 1. Haină țărănească lungă (până la genunchi), făcută din pănură, dimie, postav gros etc. (bogat ornamentată cu găitane); țundră, zeghe, dulamă
(1). 2. Țesătură groasă de lână lucrată în casă, din care se fac sumane (1); pănură, aba, dimie. [Pl. și: (2, m.) sumani. – Var.: sucmán s. n.].

-37-
 Sfera Eonică


*

...M-am mirat şi m-am mâhnit. M-or fi luat, pesemne, de scrântit la minte şi mult prea încins, până la scrumirea Spiritului...ori, poate,
de iscoadă...a cui, oare, şi pentru cine?!

...Gazda mea, numită Ion al FLOAREI, cu gingăşie m-a luat de după umeri şi mi-a spus:

-Părinte dragă, nu te supăra pe ei, te rog eu tare frumos...

-Dar nu m-am supărat pe nimeni... – făcui eu, tot bosumflat. ...Învăţasem, de la ei, cum se dă din umeri, cu subtilitate, dar şi cu
încăpăţânare de neînfrânt...şi am dat, carevasăzică, şi eu, din umeri...

Gazda m-a lăsat „să fierb în zeama-mi proprie”, „oleacă” (...”oleacă”...ce dulce sună, până şi cea mai cumplită tortură morală, ori
a Spiritului, în Sfânta Limbă a acestui popor sfânt!) – ...apoi, iarăşi se aplecă spre mine - ...dar, de data asta, vorba-i fu însoţită de
priviri ciudate, aruncate jur-prejurul lui...deci, ce urma a-mi zice era de mare taină, iar eu trebuia să mă socotesc legat, ca de-un
jurământ, făcut în biserică şi cu Biblia între palme:
-...Părinte, ascultă, te rog, şi nu mai vorbi cu nimenea, până mâine, în zori...
-Dar nu-s eu vorbăreţ, n-ai nicio teamă, dinspre partea asta... – urmai eu a-mi păstra capul între genunchi şi rezerva supărării, în
glas...căci inima, inima-mi prevestea ceva cu totul neobişnuit şi minunat...inima începuse a-mi bate, CA DE AŞTEPTAREA UNEI

_______________
15
-SÂNZIENELE sau DRĂGAICA, celebrate pe 24 iunie, reprezintă o sărbătoare a iubirii şi fertilităţii, legată de o serie de ritualuri pentru sănătatea oamenilor
şi belşug în gospodărie, dar şi de practici ale fetelor, pentru a-şi afla sortitul şi momentul în care se vor mărita. Sărbătoarea Sânzienelor este legată de credinţe,
precum aceea că jocul ielelor îl va lăsa mut, sau nebun, pe cel care îi este martor, şi practici precum folosirea florilor cu acealaşi nume, pentru bunăstare, dar şi
aflarea alesului.

Sărbătoarea Sânzienelor ar avea, la origine, un cult roman, pentru zeiţa Diana/ARTEMIS (ARTEMIS-ZEIŢA LUNII “FEMININE” face CUPLU SACRO-COSMIC
cu APOLLON-ZEUL SOARELUI “MASCULIN”: DACII îi numeau, [şi a rămas legenda până azi!!!]”DALBII DE PRIBEGI”, adică “GEMENII DEMIURGI”,
Cele Două Feţe ale Lui ZALMOXIS: Principiul Cosmic FEMININ / YIN, şi Principiul Cosmic MASCULIN / YANG!!!) - numele de Sânziana, aşa cum este
cunoscută sărbătoarea autohtonă, în special în Ardeal, provenind din “Sancta Diana”, în timp ce în Muntenia şi Oltenia se sărbătoreşte Drăgaica, după numele slav. După
unii specialişti, sărbătoarea îşi are originea într-un cult geto-dacic, străvechi, al Soarelui, sânzienele fiind, adesea, reprezentate, de traci, înlănţuite într-o horă..

În tradiţia creştin ortodoxă, 24 iunie este ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, adus pe lume la bătrâneţe de Elisabeta, eveniment ce pregăteşte minunea naşterii
Mântuitorului, dintr-o fecioară.

Sărbătoarea Sânzienelor este considerată a fi şi momentul cel mai bun, la mijlocul verii, pentru culegerea plantelor de leac, dar şi de descântec. Astfel, în Noaptea de
Sânziene, femeile merg să culeagă flori şi ierburi, care vor fi folosite contra bolilor şi altor rele.

Legendele spun că sânzienele, nişte fete foarte frumoase, care trăiesc prin păduri sau pe câmpii, se prind în horă şi dau puteri magice plantelor. Aceste zâne bune, dacă sunt
sărbătorite cum se cuvine, fac culturile să rodească, dau prunci sănătoşi femeilor căsătorite, înmulţesc păsările şi animalele şi tămăduiesc bolnavii. În schimb, dacă oamenii
nu le sărbătoresc cum se cuvine, ele se supără şi devin asemenea zânelor rele, cunoscute, în popor, drept iele sau rusalii.

Ielele sunt descrise ca nişte fecioare zănatice, cu o mare putere de seducţie şi cu puteri magice. Se crede despre ele că locuiesc în văzduh, în păduri sau în peşteri, pe maluri
de ape sau la răspântii şi apar, în special, noaptea, la lumina lunii, rotindu-se în horă, în locuri retrase, dansând goale, cu părul despletit şi cu clopoţei la picioare, în unele
variante. Locul pe care au dansat rămâne ars ca de foc şi iarba nu mai creşte acolo. Se crede că în Noaptea de Sânziene, ielele se adună şi dansează în pădure, iar cine le
vede, rămane mut sau înnebuneşte.

(…) Practicile legate de cunună, de aprinderea unei torţe de către flăcăi, torţă numită “făclia de Sânziene”, alte caracteristici specifice Sânzienelor, îi îndreptăţesc pe
etnologi şi folclorişti să considere această sărbătoare drept una a Soarelui (n. mea: ceea ce este, evident, o gravă eroare…dar, paradoxal, nu depărtează simbolistica
tradiţională de…”DALBII DE PRIBEGI”!!!).

Sărbătoarea Sânzienelor se manifestă printr-o mulţime de ritualuri, menite să asigure rodnicia lanurilor şi fertilitatea. În timp ce femeile măritate pot urma ritualuri, pentru
a avea copii, fetelor le sunt rezervate alte obiceiuri, pentru aflarea sortitului, în noaptea de Sânziene.

La baza acestor ritualuri stau micile flori galbene, numite sânziene, ce cresc în poieni şi care sunt culese de fete, în muzica şi chiuiturile flăcăilor, pentru a le împleti, apoi,
în forma de cerc, pentru fete şi de cruce, pentru băieţi. Aceste cununi se pun în casă, pe porţi, la ferestre, pe şuri, pe stupi şi chiar pe ogoare, în credinţa că ele vor ocroti
casa şi gospodăria, vor aduce noroc, sănătate şi belşug.

Fetele îşi aruncă aceste cununi pe un acoperiş, cele care rămân prinse, prevestind măritişul apropiat, sau peste vite: dacă nimereşte una tânără, fata se va căsători cu un tânăr,
iar dacă i se prinde cununa într-una bătrână, un om în vârstă îi va fi alesul. Pentru a-şi vedea sortitul, fetele dorm, în noaptea de Sânziene, cu un bucheţel din aceste flori,
sub pernă. De asemenea, dacă le poartă în păr sau la sân, fetele, dar şi femeile măritate, vor fi mai atrăgătoare şi mai drăgăstoase.

O superstiţie, care se referă tot la dragoste, spune că îndrăgostiţii care fac, împreună, baie, în râu sau în mare, de Sânziene - se vor iubi toată viaţa.

În satul Săncel, din Alba, tradiţia presupune că, în seara dinaintea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, gospodarii să îşi împodobească porţile cu o cruce din flori de sânziene
şi un trandafir. În ziua de Sânziene, sătenii adună, de pe camp, flori şi fac cununi, pentru fiecare membru al familiei, dar şi pentru fiecare animal din gospodărie. Cununile
membrilor familiei sunt aruncate, apoi, de un bărbat, pe acoperişul casei, acesta strigând şi numele celui căruia îi aparţine cununa. Bătrânii satului povestesc că fiecare
cunună trebuie să rămână pe acoperiş, pentru a-l apăra de rău pe cel căruia îi este destinată, iar în cazul în care va cădea, respectivului membru al familiei îi va merge rău
tot anul. Sătenii aruncă, apoi, pe acoperişurile grajdurilor, cununiţele făcute pentru animalele din gospodărie, tradiţia spunând că şi acestea vor fi ocrotite de rău.

(…) În Ardeal, se mai spune că, în ziua de Sânziene, pot fi căutate comori vechi, îngropate în pământ, deoarece, în noaptea dinainte, deasupra locului unde sunt ascunse,
s-ar aprinde un foc.
16
- CIREȘÁR, (2) cireșari, s. m. 1. (Pop.) Luna iunie.

17
- IÉLE s. f. pl. (Mai ales art.) Ființe imaginare, din mitologia populară românească, înfățișate ca niște fete frumoase, îmbrăcate în alb, ca-n lumina lunii – zâne care apar
numai noaptea, vrăjind, prin cântecul și prin jocul lor, pe bărbați, asupra cărora au puteri nefaste (unii, dacă le văd, se smintesc, muţesc sau se damblagesc); frumoasele,
mândrele, dânsele, șoimanele, vântoasele, drăgaicele.

-38-
 Sfera Eonică

MARI VEŞTI ÎMPĂRĂTEŞTI!
-Ştiu, părinte, şi, tocmai de aceea, am încredere în sfinţia ta...Ascultă la ce spun eu, acum... - ...dar să ţii capul tot în jos, cât vorbesc
eu cu sfinţia ta...aşa...aşa cum l-ai ţinut şi până acuma, după plecarea megieşilor14 mei...

Mă conformai...iar gazda îmi susură la ureche, pe buze păstrând un zâmbet, pe care şi-l construise, încă de la întâlnişul cu ai lui:

-...La noapte e lună plină...este Sărbătoarea Sânzienelor15 ...şi noaptea-i scurtă...e 24 al lui Cireşar16 ...după 21, când noaptea e cea
mai scurtă...în noaptea asta, ANUME! - se deschid cerurile, şi TOATE FIARELE ŞI PĂSĂRILE GRĂIESC OMENEŞTE! - ...se
împacă Cerurile cu Pământul...şi se deschid cerurile, ca la Sărbătoarea Învierii Mântuitorului Lumii...în noaptea asta...în poieni,
dansează ielele-zânele ... se dezvăluiesc comori, deasupra cărora dansează flăcări...dar e şi noaptea în care, tot în lumina albă a
poienilor, te poţi întâlni cu duhuri ale strămoşilor...Du-te, părinte, la noapte, în poiana aceea înaltă (...pe care, de altfel, o ispiteşti
sfinţia ta, zi de zi...), de deasupra casei mele...că-i cea mai mare şi mai luminată dintre toate poienele, de pe aicea...Poate se-ndură
Hristos, şi vezi ceea ce vrei sfinţia ta să vezi...Dar să umbli cu paşi uşori...şi să umbli ferit...că vei întâlni, în drum, pe la fântâni şi-n
codru, şi mulţi oameni din sat, ori femei, ori fete...care se duc cu vrăjile lor şi se întorc cu vrăjile codrilor...

...Şi am mers, după zisa lui Ion al FLOAREI. Furişat, cu paşi de Lup...

N-aveam nevoie de felinar, drept călăuză, pentru că luna lumina precum ziua – iar locurile le bătusem, zi de zi, tot mai aţâţat de
curiozitate...

...Am ajuns în poiană. Tocmai începuseră, nişte făpturi de raze, să-şi danseze fascinantul lor dans...Erau ielele...”frumoasele,
mândrele, dânsele, șoimanele, vântoasele” ...ca nişte ÎMPĂRĂTIŢE ale Cerului!

Am simţit că, afară de împărătiţe, trebuie să vină şi ÎMPĂRAŢII...Şi am aşteptat, cu privirile furate de desenele miraculoase, pe care
le făceau, în poiană, razele dansatoare. Dar minţile nu cred că mi le-au luat...ele, ielele, „frumoasele, mândrele, dânsele, șoimanele,
vântoasele”...

...Deodată, pe când mă întrebam dacă nu m-oi fi smintit, ori dacă nu visam, pe perina moale, a lui Ion al FLOAREI (purtând Numele
FLORII, care este şi NUMELE LUI CRIST-TRANDAFIRUL, FLOAREA-CU-O-MIE-DE-PETALE! – ...prinsesem, în secret, drag
de el şi încredere în el, în vorbele şi cunoaşterea lui intuitivă, „sălbatică”, în sufletul lui curat şi cu instincte sănătoase...) – razele-
şi păliră dansul lor hipnotic, şi, treptat, se făcu o linişte... - ...acea linişte teribilă, care, de obicei, precede MARILE CATASTROFE,
cutremurările pământului lumii, mai cu seamă.

...Tresării, fără voie:

...Drept în mijlocul poienii, în toi de lumină a lunii pline, se ivise (nici nu-i băgasem de seamă paşii lui grei, apăsaţi, imperiali...) o
fiară uriaşă, pe patru picioare, cu copite enorme. Cu coarne înalte (de atingeau luna şi stelele cerului!) şi curbate spre înapoi, cu
o barbă, lungă şi surie, sub guşă...şi cu o respiraţie ca de vifor, care, parcă, stătea să te îngheţe, ca pe-o stană de piatră, pentru că
ai îndrăznit să-i calci tărâmurile ei, de FIARĂ IMPERIALĂ. Scormonindu-mi Spiritul, adânc, şi scotocind prin memorie, după
hrisoave şi terfeloage, de tot felul, pe care le citisem, până atunci, cândva... - ...dar aducându-mi aminte şi de trecute discuţii cu fratele
Ambrosio, am dedus că ar fi vorba de fiara cea mai maiestuoasă, mai puternică, mai autoritară şi mai misterioasă, a acestor locuri:
ZIMBRUL18 . Dar zimbrii, mi se zisese, erau cu blănile maroniu-roşcate...or, acesta avea pe el O PIELE ALB-FUMURIE...Când se
hurducăia, în trap, nobila fiară, croită după uriaşele făpturi ale Începutului – duduia şi se cutremura pământul, ca de o catastrofă
divină, O CATASTROFĂ BINEFĂCĂTOARE...

Dar mai avea ceva imensul ZIMBRU: pe spinarea lui, călărea un om uriaş, sau UN SPIRIT ENORM...cu barbă albă, cu chip
încruntat şi de o nobleţe fără seamăn...celestă...: pe cap, purta ceva, ca O COROANĂ ÎNALTĂ, CA O AUREOLĂ DOLDORA DE
FULGERE! - din care, când şi când, străfulgerau aripile unor îngeri-raze...dar nu raze gingaşe, precum cele ale ielelor, nu îngeri
idilici! - ci adevărate TRĂSNETE PUSTIITOARE!

-Pe cine cauţi, în această noapte sfântă, a împăcării dintre Cele Nouă Ceruri şi Pământul ăsta, tot mai negru şi mai îngreuiat de
păcate? – vuì-bubuì, ca o furtună stârnită prin grotele Munţilor, glasul arătării celei grozave...grozave, dar, cel puţin pentru mine,
liniştitoare. Oare nu EU voisem să întâlnesc, după împărătiţe, pe Împăratul...oare nu EU pornisem, până la capătul lumii, să-l văd
pe MAGUL MUNTELUI ASCUNS...?!
Căzui deci, cu smerenie cutremurată, în genunchi, cu fruntea atingând pământul...cum şi cu pieptu-mi:
-Preamărite Mag... – începui eu, şovăitor şi cu un glas pe care nu mi-l recunoşteam: stins, pierit, vlăguit şi temător...parcă intrasem,
deja, în pământ, nu doar că îngenuncheasem...

_______________
18
-ZIMBRUL/BOUR - Animal din timpuri străvechi, bourul apare ca simbol al întemeierii Moldovei şi ca element preluat şi în stema Principatelor Unite; reprezentarea
BOURULUI CU STEA ÎN FRUNTE ŞI AŞEZAT ÎNTRE SOARE ŞI LUNĂ sugerează sensuri legate de ARMONIA UNIVERSALĂ ŞI DE IMAGINEA GLOBALĂ
A LUMII. În mitul despre originea statului medieval Moldova, bourul, asemuit cu zimbrul, are rolul animalului vînat, dar şi al animalului îndrumător. În momentele de
criză sau în marile încercări ale istoriei, omul primitiv avea nevoie de un „animal-îndrumâtor”, pe care îl angaja într-o vînătoare ritualică, adică într-o acţiune de găsire
a drumului cel bun. Cu acest sens, este posibil să fi fost folosit şi animalul menţionat în legenda despre vînătoarea lui Dragoş. În legenda despre întemeierea Moldovei,
aşa cum o expune Grigore Ureche în cronica sa, Dragoş pleacă în Maramureş, în urmărirea unui bour, sau a unui zimbru - şi ajunge într-un loc din care nu mai pleacă; îşi
întemeiază un stat şi îi spune Moldova. Legenda sugerează şi funcţia de jertfă sacramentală a bourului: orice sacrificiu de sânge consfinţeşte ceva. Faptul că efigia
bourului apare, apoi, în stema Moldovei, dovedeşte că el simbolizează un atribut al întemeierii, al cîştigării identintităţii de neam; el este animalul cu stea în frunte,
însemnat, ales şi destinat să reprezinte o colectivitate, întocmai ca în timpurile dacice, în care se ştie că animalul era venerat.
Eminescu reia acest motiv mitic în poemul „Memento mori”, în care oştirea zeilor daci călăreşte bouri care ajung cu „fruntea în nori”. În romanul „Fraţii Jderi” de
M. Sadoveanu, bourul sihastrului este alb şi are funcţii protectoare; este „slujitorul schivnicului”, face legătura între peştera sihastrului şi mănăstire, călugării îl
împovărează cu daruri pentru omul cel sfînt, iar apariţiile lui regulate dau de veste lumii că schivnicul nu s-a stins încă. în timpul vînătorii voievodale, el trece ca o
apariţie de vis, este „văzut de toţi vînătorii”, pare coborît dintr-o poveste de „mirare”, este un mesager, dar şi un semn benefic pentru voievodul care voia să capete
certitudinea că războiul trebuie pornit. Astfel, zimbrul este simbolul emblematic atestînd vechimea Moldovei şi PERMANENŢA VÎRSTEI DE AUR, prelungite
prin neîntrerupta persistenţă a preistoriei, în istorie…

-39-
 Sfera Eonică


Spiritul încălărat pe Zimbru mă întrerupse, printr-o nouă furtună, cu tunete grozave, a vocii sale, care făcea să tacă totul, în jur, şi
numai Munţii şi pădurile să vuiască:

-Nu-s eu Magul ce-l cauţi tu, popo! EL, MAGUL, ESTE PĂRINTELE NOSTRU, AL TUTUROR VOIEVOZILOR, MUCENICILOR
ŞI MARTIRILOR, PENTRU STRĂJUIREA NECURMATĂ A ACESTOR TĂRÂMURI SFINTE – şi pentru Re-Învierea Zorilor
NEAMULUI NEAMURILOR! Nu se arată el, Părintele-Magul - oricărui venetic, şi nici când vrea un oarecare glotaş, din turma
răznită, din băltirea mlăştinoasă, a acestei atât de adânc căzute lumi...

...Din înaltul cerului, se stârni, însă, o altă, o nouă furtună...mai cumplit de apropiată, în puterea ei dezintegratoare-reintegratoare...:
un glas şuierat şi, totuşi, plin de toată vigoarea tăriilor...

Îmi săltai capul, spre cer, fără să vreau...deşi genunchii îmi erau tot lipiţi de pământ...şi auzii:

-Lasă-l, Voievoade, lasă-l, Ştefane, Sfântule...Fiule, el, sărmanul, e un suflet neprihănit, încă, de răutăţile şi slăbiciunile vinovate
ale pământului... - ...şi, în Spiritul lui creşte, sănătos şi vânjos, tocmai ceea ce-i scade Neamului nostru, în vremile care trec peste
el, acum, ca nişte ploi de noroi...NOROI de zic, nefericiţii orbiţi de păcate (...cei slăbănogiţi la Spirit şi cu ochi împăienjeniţi de lene
şi ticăloşire...) - că-i AUR CURAT: curajul de a spune „NU” răului, slăbiciunilor şi pustiirilor viclene, din Sine, împotriva Sinelui-
Celui-Oglindit şi a Sinei-Celei-Neoglindite...

Mă uitai, înfiorat de nădejdi, cu ochii mijiţi: drept deasupra Zimbrului şi a celui încălărat pe Zimbrul alb-fumuriu, plutea, plutea
neclintită, în aer, cu aripile larg deschise...atât de întinse-i erau aripile, încât luna se umbri, cum şi soarele ar fi făcut-o, de-ar fi fost
zi...plutea, nemişcată, în ceruri, O ALTĂ FIARĂ ÎMPĂRĂTEASCĂ! - ...dar, de data asta, FIARĂ A VĂZDUHURILOR... – ...un
VULTUR IMENS, PASĂRE MĂIASTRĂ! - cât o sută de stoluri întregi, de vulturi de rând...

Da...acum îmi aminteam şi de această altă fiară sublimă, imperială, a tărâmurilor miraculoase ale poporului-ctitor sfânt al Lumii şi
Neamurilor...FIARĂ SUBLIMĂ A CERULUI, da, despre care-mi vorbise bunul frate Ambrosio: era PAJURA 19!

...Ce-am tăinuit (iar eu am tâlcuit, în sinea mea, tot mai luminată, cu cât se întuneca cerul, de Umbra PAJURII-MAG...căci se
apropia o nouă zi, chinuitor de săracă în mistere şi miracol!), în acea noapte scurtă, cu Sfântul Voievod, despre Neamul Său Sfânt
- şi, mai cu seamă, ce prorociri a făcut MAGUL-PAJURĂ, din văzduhurile deschise luminii, către pământul supus întunericului –
despre Neamul său Cel din Vecie - şi, deci, despre RĂDĂCINILE REALE ALE LUMII! – ...am fost legat să tac. Deplin. Şi, pentru
că omul tot om rămâne, orişicât de bun slujitor şi străjuitor al Cerurilor ar fi şi oricât de sfânt ar jura... - ...limba mea, şi de-aş
vrea, nu se poate mişca, spre a ridica (şi pentru alţii...) vălurile, de peste misterele viitorului...viitor al Neamului-Rădăcină REALĂ
a celorlalte neamuri, deci viitor al Lumii Întregi. Al Creaţiei Dumnezeieşti, pururi UNA, dar nevăzută de noi, pentru că suntem cu
lut şi cu solzii păcatelor noastre, peste ochi...ochii de zicem, trufaşi (rodul firesc al prostiei!), că, de-i avem sub frunte, cu pleoapele,
chipurile, deschise: „Vedem tot”...!

...Cu infinită smerenie, am ascultat, am tăcut, am plâns...am nădăjduit.

...M-am întors la Toledo, peste exact un an, de când plecasem. Nimeni nu-mi simţise lipsa...afară de fratele Ambrosio, fireşte!

Dar ce eram să-i spun, oare? - ...când limba mi-era legată, tocmai pentru a păstra, neatinse, vălurile, peste ceea ca va fi şi despre cum,
tot şi toate, se vor petrece...?!

Când simţi că ai nevoie de justificări – înseamnă, totdeauna, că eşti vinovat. Fie şi VINOVAT DE CUNOAŞTERE.

...I-am spus doar atât:

-Frate Ambrosio, toate câte le-ai spus, despre DACO-VALAHIA, se confirmă, cu vârf şi îndesat...dar sunt şi lucruri mai mari, mai
adânc scufundate şi mai înalte, mai iubite de Ceruri, decât cele grăite, aici şi atunci, acum un an, între noi. Însă, tocmai asupra
acestor miracole, limba mea este legată a tăcea, până la Vederea de Apoi...

_______________
19
-PAJURA/ACVILA (confundată, uneori, la nivel simbolico-tradiţional, cu VULTURUL...!): Cu înfăţişarea sa majestuoasă, cu zborul înălţător şi vederea acută,
PAJURA este un simbol universal şi reprezintă ZEUL ATOTVĂZĂTOR AL CERULUI. Reprezintă, de asemenea, curaj, victorie şi putere, tunet şi furtuni. Pentru
vechii greci şi romani, era PAJURA era purtătoarea luminii pentru Zeus (Jupiter) şi reprezenta victoriosul Imperiu Roman pe steagurile legiunii romane. În creştinism,
PAJURA simbolizează omnipotenţa lui Dumnezeu, credinţa, ascensiunea lui Hristos şi pe Sf. Ioan. PAJURA/ ACVILA împărtăşeşte simbolismul păsării PHOENIX,
pentru că, în legea creştină, se reînnoia pe sine la fiecare zece ani, zburând în soare şi, apoi, în mare, de trei ori. În felul acesta, devine un SIMBOL AL NAŞTERII DIN
NOU şi al botezului. Un şarpe, în ciocul unei PAJURE, semnifică VICTORIA LUI HRISTOS ASUPRA SATANEI.

Forma de strană a PAJUREI, ţinând o Biblie, reprezintă inspiraţia Scripturii şi putere. De obicei, PAJURA este descrisă ca o emblemă solară, bătându-se cu şerpii sau
în conflicte cu un taur sau cu leu, din care iese victorios, demonstrând TRIUMFUL SPIRITULUI ASUPRA PUTERII LUMEŞTI. În tradiţiile amerindienilor, aripile
PAJUREI simbolizează razele soarelui, purtate ca pălării, ele reprezintă PASĂREA-SUNETULUI PRIMORDIAL şi Marele Spirit; PAJURA poate, de asemenea,
semnifica ziua, şi este MIJLOCITORUL ÎNTRE OAMENI ŞI ZEI. Domnind ca un rege peste păsări, PAJURA este EMBLEMA REGALITĂŢII, o asociere dezvoltată
de statutul său de cel mai popular simbol vestitor; simbolizează imperii, ca Imperiul Roman şi pe cel al lui Napoleon. PAJURA CU DOUĂ CAPETE a Bizanţului venea din
simbolismul hittit al zeilor gemeni ai puterii şi ai tuturor ştiinţelor. Multe state au adoptat PAJURA ca embleme, steme - fiind simbol al patriotismului şi suveranităţii,
pentru unele dintre ele, incluzând aici Statele Unite, unde este simbolul naţional. Asociat cu cele şapte păcate capitale şi cu cele patru virtuţi fundamentale, PAJURA
are semnificaţii bivalente, simbolizând MÂNDRIE şi DREPTATE – cf. www.scribd.ro.

“Aripile sale desfăcute, comentează Alexander, evocă LINIA FRÂNTĂ A FULGERULUI, sau BRAŢELE CRUCII. Mesager al celei mai înalte DIVINITĂŢI
URANIENE ŞI AL FOCULUI CERESC, SOARELE, pe care este singura care poate privi, fără a-şi arde ochii (…) Dualitatea Vulturului şi a Şarpelui reprezintă,
universal, pe cea a Cerului şi a Pământului, sau lupta dintre Demon şi Înger (…). Pasărea-tutelară, iniţiatorul şi psihopompul, ce antrenează sufletul şamanului,
printre spaţiile nevăzute (…) Vulturul din stânga, are şi un aspect nocturn, malefic sau stâng. Din pricina nemăsuratei sale exaltări (…) - Vulturul, ca şi Leul, este
un animal regal, care încarnează gânduri înalte şi a cărui semnificaţie este, totdeauna, pozitivă . Simbolizează perceperea rapidă, patima ce consumă spiritual.
Simbolizează, de asemenea, o voinţă de putere neînduplecată şi mistuitoare. HRISTOS ŞI ANTIHRIST, ÎN ACELAŞI SIMBOL” – cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant,
Dicţionar de simboluri, Ed. Artemis, Bucureşti, 1995., p. 475.

-40-
 Sfera Eonică


Ambrosio nici vorbă să se supere, ci doar atât întrebă:

-Spune-mi doar, frate abate: să mai tragem nădejde, oare...? Neamul Sfânt – tot Sfânt şi cu Sfântă Menire va rămâne, în Creaţia Lui?

Am chibzuit îndelung... - ...şi, în cele din urmă, i-am răspuns:

-Da.

...Şi el mult s-a bucurat, atârnat de această firavă monosilabă a mea(...monosilabă în care era cel mai subţire Pământul şi de unde
începeau Cerurile Cele Noi...)...

...Şi nu minţeam defel, dacă ne gândim că istoria nu-i decât un teatru nevolnic şi nemernic... – ...istoria e doar o zdreanţă murdară şi
greţoasă, care, cu de la sine putere şi prin lenea şi lipsa noastră de interes, de strădanie, de Credinţă şi vlagă - nu este azvârlită, cât
colo, ca o nimica-nălucire, de deasupra Oglinzii Fântânii Veşnice...Fântâna cu Apă Vie (...cu apă, adică, pe care s-o bem neoglindită
şi neoglinditoare, doar - ci cu sete nestinsă de Dumnezeu-Crist, ACUM, DEZVĂLUIT! - şi-ntru noi PĂTRUNS FIINŢĂTOR...întru
dobândirea FIRESCULUI CHIP SUPREM: „Tinereţe fără Bătrâneţe şi Viaţă fără de Moarte”!).

...Fratele Ambrosio s-a stins, peste exact cinci ani, de la această scurtă şi nefirească „discuţie” – cu un zâmbet de fericire, de extaz...
- ...pe buzele întredeschise: hotărât că, în ultima clipă de viere (între cer şi pământ! - dincolo de acest pustiu al lumii... - ...Spiritului
său i s-a arătat, şi lui! - MAGUL MUNTELUI ASCUNS – Kog-a-ION-ul!

Ca glas, măcar, dacă nu şi cu chip”.

***

(din volumul, aflat sub tipar: „NOILE NALUCIRI ALE ABATELUI BERNARDO”, de Adrian Botez - povestirea nr. 2)

Vasile Filip Incursiune spirituală

Între numeroasele tuşe care alcătuiesc portretul literar al scriitoarei Vavila Popovici, una, cel puţin, este
prezentă în mai toate cărţile sale. Omul călător. Mai puţin în sensul turistic al exprimării, cât, îndeosebi,
în cel al explorării spiritului universal, alcătuit din atracţia pe care acest uriaş patrimoniu o provoacă,
deopotrivă din pasiunea cu care Vavila Popovici i se dedică. Incursiunile ei par zboruri deasupra unor
realităţi pe care doreşte cu ardoare să le descopere, spre a le reda, în viziune personală, cititorilor. Oferă cu
asupra de măsură ceea ce i se dă, împlinind astfel un rotund armonios şi generos.

Şi cel de al optulea volum de „Articole, Eseuri” – Made in USA, Charleston, SC, February 2018
– întăreşte viziunea de mai sus, dezvoltând o personalitate conştientă de rosturile ei umane, precum şi
de datoria asumată în calitate de scriitor, de a se face mângâietor, dar şi cultivator, al unor înalte valori
culturale. Valorificând propria experienţă de viaţă, învăţând cu sârg din experienţa unor mari oameni de
cultură, de ştiinţă, de artă, autoarea se face ea însăşi un vrednic producător şi un altruist propovăduitor al
valorilor din toate timpurile: „Oamenii comunică între ei, fac schimb de idei, încearcă să se înţeleagă, să
creeze acea armonie mult dorită”.

Vavila Popovici ne comunică, argumentat şi cu o convingătoare eleganţă, propria poziţie de om dedicat semenilor. Nu o face
ostentativ. Nu o impune prin forţa dictatului, ci prin aceea a libertăţii convingerilor fiecăruia. Ea te îndeamnă doar să gândeşti, prezentându-
ţi, fără a te obliga să-ţi însușești considerațiile personale. Sau pe cele ale altor minţi luminate, de care nu ai cum să nu ţii seama. Poţi
ignora, necum combate, spusele lui Nicolae Iorga, atunci când se referea la existenţa poporului român, pledând pentru formarea „omului
armonios, omul sănătos, omul cu iubire pentru lucruri vrednice şi folositoare, omul capabil de a da de la dânsul, fără a cere prea mult,
ceea ce este necesar pentru dezvoltarea unei societăţi. Românul întreg de care avem nevoie”? Sau adevărul condensat în strai ca de vers
exprimat de Kant: „Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”?

Din cartea în discuţie reiese, din păcate, că da! Există şi asemenea... contestatari, care se manifestă în mod direct sau pe ocolite.
După cum îl duce mintea şi gradul de educaţie şi de cultură pe fiecare. Fie şi numai câteva din textele cuprinse în carte o dovedesc,
scriitoarea arătându-şi şi prin gestul demascării poziţia: „Prostia bate la uşa agresivităţii”, „Violenţa – anestezicul înţelepciunii”,
„Abjecţie şi mahalagism”, „Mediocritatea”, „Despre anormalitate”, „Despre superficialitate”, „Obrăznicia soră cu prostia”. Dar,
este admirabilă priceperea cu care Vavila Popovici reuşeşte să pună în balanţă binele şi răul, mizând măcar pe o ameliorare în folosul
binelui, pentru că o eradicare a răului este ceva care nu se mai poate, fiindcă: „Am devenit ipocriţi, la un pas de a ne identifica cu omul
complet imoral care nu ţine seamă de principiile morale, încălcându-le fără nici un regret”. Nu este o împăcare cu situaţia, ci un reproş,
o sugestie de a impune, fiecare din noi, în prim plan ideea de sorginte creştină, potrivit căreia „legea morală este firească”. Prin urmare,
o chemare la acțiune, în virtutea faptului că „principiile şi pornirile greşite pot fi modelate”.

Pusă pe gânduri ea însăşi de decăderea morală gravă care a cuprins – şi pare a se adânci – umanitatea, Vavila Popovici rămâne, prin
mesajele pe care le transmite, nu doar un, încă, om optimist, dar şi un militant, conştient că asperităţile grav dăunătoare sănătăţii lumii
pot fi netezite, cu răbdare, cu pricepere, cu iubire. „Faceţi ceva, să le placă şi altora” ne îndeamnă, vorbind despre ETICĂ. „Trebuie să
înţelegem că etica nu se referă la legăturile pe care le avem cu alte persoane – toţi avem legături unii faţă de alţii –, ci la
-41-
 Sfera Eonică


calitatea şi corectitudinea acestora”. Pentru că, mărturiseşte solo debieras tener
autoarea, „Omul bun este acela care se străduieşte să realizeze unos cuarenta años...menos.
în el însuşi şi la alţii un înalt grad de inteligenţă, putere şi
dragoste, din care ar trebui să rezulte fericirea universală”. Un
vis, căruia scriitoarea îi dedică o emoţionantă adoraţie.
Mis besos son..caramelo,
Semnul care ne indică în chip sugerat colacul de salvare:
speranţa. Iar Vavila Popovici se dovedeşte un statornic şi împătimit delicias pa’l paladar,
credincios întru speranţă. Nu atât pentru propria salvare, mai ales
întru dăinuirea omenirii, care, poate, nu şi-a pierdut iremediabil a las que las lleva al cielo:
moralitatea cu care a fost dăruită de Marele Creator. Ne molipsim ya no se quieren ...,bajar.
şi noi, cu ori fără voia noastră, de această dorită şi necesară ducere
în... ispită de factură divină. Ne îndeamnă întru aceasta şi „Galbenul
solar al lui Van Gogh”, şi „Duminica Samarinencei – Apa vie”,
şi „Libertatea – victorie a spiritului”, şi altele încă, cuprinse în Mi tierra tiene una playa
paginile unei cărţi mult cuprinzătoare de idei nobile înfăţişate în
cuvinte vibrante. que se extiende a sus costados,

Admiratoare a muzicii, dar şi îndrăgostită de pian, căruia ahí, los enamorados,

îi mai mângâie clapele, Vavila Popovici ne oferă şi nouă câte o me pagan..¡pa’ que me vaya..!
comprimată pentru sănătatea minţii, culeasă din patrimoniul
gândirii unor mari artiști ai lumii, cum, de exemplu: „Artistul are
nobila menire de a face lumină în adâncurile sufletului omenesc”
(Robert Schumann); „Arta este fiica libertăţii” (Fr. Schiller); Y se quedó enamorado,
„Umbra este totuşi culoare” (Van Gogh); „Toleranţa stă în fruntea
tuturor celorlalte virtuţi” (Victor Hugo); „Toţi suntem robii legilor, de la entenada del cura,
ca să putem trăi liberi” (Cicero); „Căci moarte nu există, şi ce
numeşti tu moarte,/ E-o viaţă altfel scrisă în sfânta vieţii carte” yo no sé si sea un pecado,
(Mihai Eminescu). pero es cierto..¡y aún le dura..!
Mărturisesc (şi) această slăbiciune a mea. Am reprodus
zicerile de mai sus pentru a susţine un gând de încheiere a acestor
succinte consideraţii despre o carte frumoasă (cinste cui a scris-o!). No sé, pero me parece
Împreună cu celelalte 42 de cărţi publicate până în prezent de
Vavila Popovici, şi aceasta poate fi asemuită cu un stup în care que ahora pides ¡demasiado..!
albinele harnice au adunat polen în chip de miere. Stup cu stup – en mil novecientos trece,
o prisacă. Vavila Popovici – albinarul-prisăcar. Noi, consumatorii
care ne bucurăm de dulceaţa mierii... solo un besito..¡y volado..!

Raul Ramirez Soto
Peru
HOY, COMO AYER…

Hoy, como ayer, Señor, crucificado,

entre ladrones, para dar ejemplo,

te he encontrado, de nuevo, aquí en el templo,

con la oprobiosa herida en el costado.

Veinte siglos tu antorcha ha iluminado,
con el mensaje límpido, esplendente;

profunda, clara, y tan humanamente,

“CON AIRES DE CUMANANA” que, entre gentes de paz, se ha enraizado.

Yo he recogido, para mí, lo bello

Voy a dejar mi pañuelo,
que trasunta, en su luz, níveo destello,
corazón, bajo tu almohada,
para seguir tu paso inmaculado.
para llevarte hasta el cielo
regreso, en la ...madrugada. Por eso, Padre, otra vez, ferviente,

me inclino frente a tí, más reverente,

Pa’ cumplir como los ¡buenos..! para seguir, por siempre, ahí, a tu lado.
-como lo exige el deber-

-42-
 Sfera Eonică


Vuela palomita Y es que mi comadre era

recia, gritona y trompuda;

Linda palomita amiga, pero esa vez, no fue aguda

mensajera de la paz; su frase, ni teatral;

vuela linda cuculita, al contrario hasta jovial:

hasta llegar a su hogar.
MEJOR ¡PREFIERO SER VIUDA!
No importa si en este empeño
Si subió notablemente
algo tardas en llegar,
los niveles de su voz,
pero ve y dile a mi madre
no lo creo, pues los dos,
que hoy la quiero mucho más.
la oímos atentamente.
Que en el fondo de mi alma
“Ya van, Pancho, ciento veinte
yo le levanté un altar,
veces, que me haces cojuda;
para que estuviera siempre
pero, esta vez, con la ayuda
mi madrecita sin par.
de Hilarito, mi compadre,
Que hoy me encontraste llorando
no he pensado en suicidarme”:
porque me puse a pensar

que, este Dia de la Madre,

MEJOR ¡PREFIERO SER VIUDA!
ya no la podré besar.

Ni podré decirle cuánto

Doña Jacoba tenía
yo le tendría que dar,
la decisión definida;
en gratitud y en afecto,
repensada, y escondida,
por esa entrega total.
y mucho antes de aquel día
Entrega de ayer y siempre
“Que era mañoso, sabia;
por sus hijos, por su hogar;
sin jerónimo de duda;
ay madre, mamita linda,
pero un brujo, con su ruda
¡quién te pudiera besar!
de todo, me tuvo al tanto;
Vuela, cuculita amiga;
hoy te vas al Camposanto”:
vuela, vuela, sin tardar;

y dile que, con el tiempo,

MEJOR ¡PREFIERO SER VIUDA!
¡Yo la quiero mucho mas!

Como ves, Doña Jacoba,

MEJOR ¡PREFIERO SER VIUDA!
Castrejón, por apellido,

le dio cuenta a su marido

Lo dijo de una manera
que no estaba en plan de soba.
tran tranquila y natural
“!Pendejito, se me estroba
que, en tono, la sentí igual
la vida, que es peliaguda;
a brisa de la primavera.
ya no tendrás, en tu ayuda
-43-
 Sfera Eonică


a esas culonas mogosas, Când îngerii vor cădea

por cuyas cochinas cosas”:

MEJOR ¡PREFIERO SER VIUDA
își va croi în spinii tăi
Diana Adriana Matei tot raiul
Floare albă de hârtie
De-ar veșteji în piei și urme
și ar mai face înc-un pas
mult aș rămâne ghimp și pană
mult am rămas
Va veni vremea când îngerii
îmi vor cădea și mie în voaluri
iar rochia de mireasă
și voi vedea că-n sângele lui
apusul își va mai închega
o dată cerul în văl
cu mormânt în câte o roză
plângând!
Pas plutitor
Nu știu cum e cu dragostea oarbă
dar lumina albă a pielii tale
îmi intră tot timpul în ochi
ca o a doua pupilă strivind-o pe prima
într-o beznă mult prea pătrată
de zahăr

și nu știu câtă vreme va mai trece

Aș fi stat pleoapă lângă astru
până ce se va desprinde din mine
să-i mângâi în șolduri tulpina
câte un cub din acesta nisipos
dar i-ai urcat în spini cinci trepte
dar apa pe care o va înghiți
să îmi cobor și-n văz privirea
va purta întotdeauna gustul rece
al culorilor pâlpâitoare de genunchi
Și-un var de frunză-ntreg ai pus
din care încă mai extrag
la pieptul ochiului să-l strâng
multiple variante de picior
căci în flori albe de hârtie
ale aceluiași pas
irișii mă scriau pălind
plutitor!

Și-ardeau funinginii-n cuvinte

Șoaptă
ardeau cu literele toate
și fumul tot ardea deoparte
ascultă-ţi tăcerea
mult prea aproape, prea departe
din mine

Iar de-or să-mi crească gânduri brune

şi spune-mi

dacă-ţi mai bate ecoul
și rândurile în uluci
ca dintr-o inimă
să nu-mi aduci ce-oi mai rămâne
cu două timpuri
să nu-mi aduci!
în anotimpuri
-44-
 Sfera Eonică

Înger nocturn

la fel cum cred că pictorii

Ne priveam tot mai elastic își curăță și acum penelurile

mai lucid, din azurul în glodul apos care încă sunt

cel mai translucid și nu m-am înrămat

Eram doar două maluri Cele două inimi

pe un reflux inert
în care lacul se zbătea când m-am născut

într-un singur piept aveam două inimi

Doar doi eram și numai unul dintr-una tuşea

înfluxuind din praf sublimul inima mamei

pe după umbre clare și verzui iar din cealaltă

ale cețurilor negre încă una

și ale orișicui
astfel au crescut
Eram două maluri paralele şi s-au umplut

stârnind din cercuri de piatră lalele una pe alta

pe când zâmbeam scoarțele-n așchii

crescându-ne părul cu salcii până când

pe după codrul alb-căprui alta a devenit una

al nostru și şi una

al nimănui! totuna

Limba Română până când

fiecare s-a vindecat

Numai mie-mi venea cândva să spun de fiecare

că patria-i un mugur scris pe țurțuri

și doar atât dintre noi

că-n limba mea română Șoaptă

cuvintele miros a diacritice

și a ghilimele de tot felul ascultă-ţi tăcerea

ca și cum ai spune din mine

o ce primăvară
şi spune-mi

dar mă gândesc că-n starea lor lichidă dacă-ţi mai bate ecoul
ca dintr-o inimă

paginile scrise pot fi cu două timpuri
chiar și laptele acesta de migdale în anotimpuri
pe care îl beau
și nu îl întelege nimeni
ca dintr-un trup

cu două trupuri
-45-
 Sfera Eonică


nici măcar
ca dintr-un trup
ochi nu mai erau
cu două trupuri
în nouă ceruri
citeai între zerouri
ascultate

cu urechile tale citeai bucăţi de piele-ntoarsă
într-ale mele cu paginile rupte-ntre
cifre
Chemare
citeai...
mai ţii minte mugurii aceia fără de tine

crescuţi din ale tale versuri albe Renaştere/Monologul unei statui

pe ale mele crengi agăţate
de cuibul toracic al toboşarei ascult cum dintr-o
din la, mi, doR? bucată de asfalt
turnat sub tâmple
aceia au înflorit speranţe tăcerea de pe umăr
şi primăvara din orhideea îmi cânt-o măiastră
primei întâlniri ce-abia-şi creşte zborul
iar streaşina din colţul ochiului în pene de portativ
părea că rugineşte dar
o grabă de picioare-şi
mi-e toamnă şi de frunzele împrăştie prin mine
ce cad atât de incolor mersul /miros de fisură
peste caldarâmul pe-a mea figură/
călcat în picioare
în timp

de lumea văzută şi ne/văzută/ în spaţiu
încet şi
însă aştept să vii înapoi
să împărţim cristale de mană
liniştii de dinaintea furtunii privesc tocirea
dar încă bate vântul de la rădăcină ca şi cum
şi ploaia mă bate nu m-ar crăpa-ntr-un hău
cu doruri de vene desprinse-n cremeni
...multe de germeni

Nimic ca şi cum mi-ar fi

asemeni
ochii mei
nu mai scriau
nimic

-46-
 Sfera Eonică


Joaquin Sarrion Larrey CORTEJO
Spania


Rosas y vino

para obsequiarte.


Coctel de amor

para conquistarte.



Con vino rosado


y rosa en la mano,

galán de la noche,
EL MENDIGO
ante ti me presento.

Dormitaba en la calle,
Se lee tu mirada,
entre tiritones y cartones,
tus ojos atentos,
holgazán y mugriento,
tus labios fogosos,
replicaba al hablar,
por darte un beso.
sin dejar de callar.

Besar y beber,
Cicatriz en su cara,
porque estamos sedientos.
entrecejo al enfadarse,
Deseosa mi diosa
se mordisqueaba las uñas,
que trepa hasta el cielo.
chasqueaba los dientes.
Lo daría ese hombre
Rezagado en tu pecho
por un plato de caliente.
acaricio tu piel
y bebo de tus labios
Balbuceaba vagando,
la lujuria de nuestros cuerpos.
sin apenas vida,
su voz se va apagando,
De este ritual frenético,
honesto con la verdad,
dulce sonido de violines,
sediento de libertad.
endulzan nuestra pasión,
sacian nuestros instintos.
Cuando no se quieren cadenas,
el destino se revela.
Embravecida de voz y trasiego,
En declive hacia la muerte,
lenguaje corto y fugaz,
aturdido e inconsciente
empapados de placer
se quedó dormido.
hasta enloquecer.

Para algunos la vida es un castigo.

Detrás de este pobre mendigo
EL ABANICO
queda su historia,
que con su muerte,
Precioso arco iris
muere en su memoria.
que se abre y se cierra.
Portador de mensajes,
que en sus gestos revela.
-47-
 Sfera Eonică


Alivia el calor, en encontrarte de nuevo,

seduce al abrirlo, que nuestras almas se unan

se pliega en su centro en un mismo cielo.

y se recoge en sí mismo.
Lo peor de un hombre

Es elegancia, es perder a su amada.

señorío y moda Mi vida vacía,

donde fue coqueteo vacía sin nada.

de grandes señoras.
La calma en la noche,

Distinción en su porte los grillos cantando,

que demuestran sus colores. el suave silencio

Me deleito con su lenguaje te estoy recordando.

y me habla de amores.
En noches como esta

El sonido al abrirlo te estuve besando

embelesa mis sentidos y aquí sentado,

desatando en ellos te estoy añorando.

mis deseos más lascivos.

Dicen que he perdido la razón

Nacen en mí piropos porque todas las noches

cuando la veo pasar, me siento en el banco

es el viento el que se encarga donde nos amamos,

de hacérselos llegar. me tapas, me coges la mano

y me dices:

La tristeza en su mirada ¡Amor, que nos vamos!

se delata y se lee
porque está comprometida SOLO TÚ

y no quiere ser infiel.

El tener memoria,

Se oculta tras su abanico es recordar el pasado.

y apenas se deja ver, El vivir el presente,

y yo sufro cada día es estar a tu lado.

por no poderla tener. por los años felices,

Joaquin Sarrion que hemos pasado.

DESDE QUE TÚ NO ESTÁS Cada etapa que pasa,
estando a tu lado,
Me queda el recuerdo divino tesoro,
por haberte perdido. que Dios me ha dado.
La angustia y el dolor
De que te hayas ido. Estuve anoche,
mirando las estrellas,
Sueño en cada momento la que más brillaba,
-48-
 Sfera Eonică


eras tú, una de ellas. y en tu cara la inocencia,
reflejaba la alegría.

Deseo que pase,

el tiempo al revés, La adolescencia llamó a tu puerta,

para volver a encontrarte, tendría que despertar,

y empezar otra vez. creía que solo estaba en mi mente,

pero no podía negar,

Entraste en mi vida, lo que ya era evidente.

como sangre en vena,

que fluye y fluye, El tiempo fue pasando,

y nunca se para, y tú fuiste cambiando,

porque si no la vida, gustos y aficiones,

va y se me acaba. fuiste combinando.

Deseo llevarte, En tu jaula de metal,

tus pajaritos de colores,
siempre en mi mente,
aletean sin cesar,
recordar tu cara,
cantando sus melodías,
al quedarme dormido,
¡qué contentos están!
despertar en un valle,
y de esa forma,
donde estemos unidos.
te lo quieren demostrar.

Vivir en el tiempo,
Tú dulzura, tu ternura y tu bondad,
sentir la pasión,
hacen que este sueño,
de tus grandes besos,
se convierta en realidad,
preciosos momentos,
por eso te pedimos,
por estar a tu lado,
que no cambies jamás.
lo bello es vivir,
siempre enamorados.
Naciste con ese don,
que todo el mundo quisiera,
Dos corazones que laten,
te estás ganando el cielo,
con un mismo latido,
aunque tú no lo supieras.
fundidos en uno,
el tuyo y el mío.

LA NIÑA DE LOS PÁJAROS

Quisiera parar el tiempo,

para disfrutar de este momento,
con mi niña entre mis brazos,
riendo, llorando o durmiendo.



Día a día tú crecías,


guapa y alta te veía,

-49-
 Sfera Eonică
Enrique Tamayo Borras
Spania Mágico tiempo se comen las horas
Mi retiro
Cómo convertir tiempo en instante
si consumí tu espíritu en mi pretexto
Y acabé donde nace el llanto y la pena
aún así retuve, mi sigilosa condena.
No pude alterar la forma en que soñé
ni agilicé mis sueños por poder volver
Si obtuve tu olvido donde nadie me ve
al cubrirte de celo y sin saber por qué.
Por qué deserté... si no te dejas querer
regresé bajo palio, o retranca... tal vez!
Y con el carisma de antaño lo disimulé
¡Ese azar viví!… y tu alma en mis pies.
Ignorado retrato, que cede al destino
de aquel que reclama tu propio gemido
Sentir por ti, la adrenalina del abismo
O mejor aún, el éxtasis... de mi retiro.
y apear juntos las cumbres del éxtasis.
Contemplo enamorado Aunque vuele este sueño al despertar
Herido, y tal vez rendido
Contemplo enamorado
En el sentir que palpita el viento
En el corazón que surge mi afecto.
Y si a su vez es penetrado
Será difícil vaciarlo.
¡Pues seríade almas ávidas!
Quienes tengan valor a segregarlo.
Lleno o vacío, dulce o amargo
Son sinuosas venas que encaprichan
… hasta el jardín de tus labios.
Único, si abrió sano… su pétalo
Mustia flor, si a la fuerza fue injertado.
-50-
Al atajar sus diminutos espacios.
No es estudio, ni está estudiado
Ni es doctrina, ni rezo cuidado
… Es simplemente humano.
Es placer y deseo, es cotidiano
Embauca, se opone y propone
A todo mi ser... enamorado.
Tesitura
Si supiera arrancarme la ofuscación
con la misma acritud y sin pretender
deshacer las tesituras de mi invención
en el insomne reflejo de un visionario.
Y si siento los delirios de alcanzarte...
copiaré senderos eternos de tu caricia
en el que fiaré la ilusión de tu retorno
en el solo y mero hecho de aliviarme.
¿A quién tuve que ignorar? Si al amar
derramé de lágrimas el cumplido gesto
al tratar de penetrar tu línea inconfesa
la que advirtió... mi erguido vigilante.
Sentí el clímax celestial al vaciarme...
palidece al morir sin devolverte a mí.
Un amor efímero
Cómo repudiar de un amor efímero,
el único que gozó por todo tu cuerpo.
Sin saber realmente en cual supuesto
pudiera ganarle un alto en el tiempo.
Imaginé el marchitar de luciérnagas,
dejando lóbregos los suelos del deseo.
Pero nada de esto, yo quisiera cumplir
a sabiendas de desnudarme ante ti...
 Sfera Eonică
Y como girasol que dobla al atardecer,
sus erguidos tallos por ti languidecen.
Y yo, solo cumpliré el trato que merecí
ser el aliento viril sin ánimo de morir.
En este amor un tanto efímero, juraría
que no fueron tan pobres mis palabras.
Dirán que crucé la apatía de un tiempo
y solo fue, el principio de mi nostalgia.
Un extraño amor
Acaso no consolé tu placer y tu gesto
si me ví obligado a revertir el tumulto
en la misma disyuntiva de mi soledad
Y sin vestir de algarabías tu pretexto.
CV vgvvvvggg bbr
Acaso devoré tu silencio sin vivir en él
o eché bocanadas de frívola palabrería
si existió en mí espíritu, la inapetencia
Al ser yo mismo aliado de intolerancia.
Voy y feliz día acompañado por gracias recibido
Acaso movería tu margen del abismo
si en mi sueño no caben más extraños
ni más espigas, entre dorada simiente
ni más amapolas entre mantos verdes.
Y si yo expliqué el dictado de mi sentir
a quien se ciñó y amaría de mi sueño.
Le dí la ilusión que cumple mi anhelo
Querer vivir, sin nadie a quien rendir.
¿Inspiración?
Por qué, de este tosco
Y arropado dolor.
Que nace de un poeta
Como parte de su entraña
Como musa que se escapa
Como folio fantasma
Blanco como la sábana
Sin sueños ni palabras
Como sombras opacas.
Será que no salen...
-51-
Aún mis palabras,
Las que me encantan
Las que me desnudan el alma
Las de las horas sin pautas.
La de días sin palabras...
Y toda tú, eres el deseo
La esclava de mi pensamiento
La prisionera de mi escritura
La que socava y me persigue
Atesorando mis dudas
Como las olas onduladas
Como las nubes sin agua
Al atraer las señas de la nada.
Andrei Radu
RINGUL ALBASTRU
După ce am revenit în patrie, unde am rămas aproape un
an, am plecat la...Londra. Ți-am spus cam ce viață am dus pe acolo,
așa că...iar m-am întors acasă șiii...iar am plecat, prin Italia și prin
Spania, pentru câteva luni, apoi înapoi în Franța, de data asta cu niște
neserioși, ăia cu furturile de utilaje agricole, și n-am prea dus-o bine
prin Franța, a doua oară, am umblat de colo-colo, căutând de lucru
și încercând să trimit acasă măcar două sute de euro pe lună.Îmi
găsisem adăpost, după episodul cu duba incendiată, într-o baracă
din scânduri, pe un șantier părăsit, în marea aglomerare pariziană,
probabil că se terminaseră banii investitorului, baracă făcută tot
de niște români, după cum atesta cărămida de BCA făcută reșou
și mai ales porcăriile mâzgălite pe pereți.Avem curent și apă din
șantier, că nu le tăiaseră, și cazare gratis, până când m-ar fi dat
afară careva. Banii erau puțini, de abia ciupeam câteva sute de euro
muncind cu ziua. Până la urmă am găsit un post de...„debarasseur”
la un restaurant, ceea ce-mi asigura mâncarea și banii de trimis
acasă. Acolo strângeam farfuriile, făceam curat, spălam vasele, pe
când patronul și cu nevastă-sa făceau pe chelnerii și pe bucătarii,
dar, mai ales în week-end nu făceau față numai amândoi și...m-
au angajajat pe mine...la negru, evident. I-am arătat patronului
atestatul meu de bucătar dar...a zis că ăsta nu valorează nimic la ei!
Și ăsta era tot scârțar!
- Dar de ce nu te-ai dus înapoi la prima adresă?
- Am trecut, totuși, prin 21, rue Linois ,dar se schimbaseră
multe între timp, cu alt administrator, alți locatari, poloneza mea
dispăruse de tot...ce era să mai caut acolo? Deoarece locuința
mea era cam departe de restaurantul unde lucram, m-am gândit
să-mi iau și eu un vehicul oarecare , cu care să pot merge și pe
vreme rea, că era prin noiembrie, dar n-am găsit altceva mai
bun decât un „tuc-tuc”, o furgonetă cu trei roți, cu motor de
motoretă, pentru care nici nu-ți trebuie permis de conducere în
Franța că viteza lui maximă e cam patruzeci de kilometri pe oră.
Bine, eu aveam de atunci permis de conducere, dar ca să-mi iau
mașină acolo, fie și la mâna a șaptea, implica oarece cheltuieli
pe care nu puteam să le suport. Așadar m-am dus la o cunoștință
mai veche, un sârb pe nume Mirco Radulovici, care de fapt era
român din Timocul sârbesc, dar zicea că e...vlah, treabă pentru
care m-am și certat inițial cu el, și ăsta avea un cimitir de mașini,
pe care le dezmembra și vindea componentele sau le dădea la
fier vechi. Ăstuia îi mai lucrasem câte ceva pe la casă, și pentru
că n-am vrut atunci bani, ci o mașinuță oarecare ,mi-a propus
să-mi aleg un vehicul de la el din curtea aia enormă, dar l-am
rugat să-mi dea el ceva cu consum mic și fără pretenții, care să
mă țină măcar și un an. El a fost cinstit ș mi-a adus utilitara aia,
care avea o cabină mică, de o persoană și în spate o benă
 Sfera Eonică


acoperită, ușă de este trei metri cubi capacitate, cabina fiind încălzită de la motorul în doi timpi, cu răcire cu aer, ca la motociclete.
Mi-a atras atenția că îi schimbase motorul original, care se paradise, cu unul mai puternic, de motocicletă și că să am grijă la viteză, că
mergea mult mai repede și să nu mă ia poliția pentru depășire de viteză pe drumurile regionale, că pe autostradă nu prea aveam ce căuta
cu un așa vehicul. Pe laturile căruței mele scria, cu niște litere mari, „Quentin Debarasseur”. Ca să vezi ce nimereală, debarasorul își
găsise ...mașina visurilor sale! Am mers fără probleme cu tuc-tucul meu până într-o seară ,când, parcând, aproape de ora închiderii, lângă
un „Supermarche”, ca să-mi iau ceva de mâncare, aud că tot strigau unii numele scris pe mașinuța mea. Într-un târziu m-am prins că ăia
aveau de debarasat niște mâncare ce urma să expire și că nu le venise cel care trebuiasă le facă serviciul ăsta și apelau la mine pentru
cincizeci de euro .!În câteva minute mi-au umplut mașinuța cu o mulțime de mezeluri, sendviciuri și conserve gata de expirare, că altfel
îi amendau rău de tot. Urma să duc toate ăstea la o canisă, la vreo patruzeci de kilometri mai încolo, dar am ajuns prea târziu și n-am mai
găsit pe nimeni acolo. M-am întors și cum nu știam ce să fac cu toată marfa aia, am tras într-o curte a unei case părăsite. Zona fusese
părăsită și casele abandonate, fiind undeva, la țară, că și acolo pleca lumea spre capitală, Parisul fiind la câteva zeci de kilometri. În față
era o casă mare, boierească, și în spate un fel de căsuță pentru servitori, care părea să se fi păstrat mai bine. Mai poposisem eu acolo, în
peregrinările mele, și amenajasem cumva o cameră pentru dormit, cu sobă de teracotă, în care puteam face focul cu lemne, că lemne erau
destule, curțile fiind pline de copaci crescuți alandala , unii fiind tăiați și abandonați acolo. Recuperasem și o drujbă de la niște lucrători
care toaletau copacii de pe marginea drumlui și o aruncaseră , ca defectă, dar am reparat-o eu. Urma să rămân peste noapte în căsuța aia
și să văd ce voi face cu marfa a doua zi, că nu puteam să o arunc oriunde, că acolo poliția funcționează și francezii sunt foarte reclamagii.
În pivnița casei ăleia mari am găsit , printre tot felul de sticle goale și o ladă plină cu sticluțe de parfum, goale și ălea, dar...erau o comoară
pentru cunoscători!
- Aha, sicluțele ăstea Lalique, despre care mi-ai mai vorbit!
- Uite, mai păstrează și acum...aroma secolului trecut!, spuse el, scoțând dopul aurit al unui flacon cu o formă ciudată, de pasăre
stilizată, și i-l întinse ei.
- Aaah, ce plăcut miroase! , spuse ea, parcă și văd o femeie, îmbrăcată după moda anilor nebuni, cu niște mărgele kilometrice la gât,
cum se parfumează în fața oglinzii!
- În rest casa aia mare era complet pustie, luaseră tot din ea. Casa mică mai avea instalațiile sanitare, cu țevi de aramă și robinete din
alamă coclită, cu scurgerile din plumb, toate vechi de peste o jumătate de secol, pe care însă nu a fost prea greu să le repar. Apa am tras-o
din pivnița casei mari, cu ajutorul unui furtun lung, împrumtat de pe șantier, de unde mai luasem și un cablu cu care mi-am tras curent de
la stâlpul de iluminat public din fața porții. Dezavantajul era că nu aveam curent decât când se aprideau felinarele stradale.
- Măi-măi, dar tot ce ai făcut tu era perfect...ilegal! Nu ți-a fost teamă că te prind ăia?
- Zona aia era complet nelocuită, curțile deveniseră adevărate păduri, iar cablul și furtunul le îngropasem, așa că nu se vedea nimic
suspect. În plus, căsuța aia era mascată de cea mare și de vegetație și mai puneam și pătura la geam, pentru camuflaj, noaptea. Se făcuse
frig și în baraca aia nu prea mai era cazul să zăbovesc, așa că-mi aranjasem culcușul de bază acolo, laaa...țară. Iar la poartă pusesem un
lacăt mare! Mă gândeam să rămân pe acolo până la primăvară, după care să plec pe Coasta de Azur, unde aveam șanse, în sezon, să mă
angajez ca bucătar sau chelner. Între timp, mai ales în week-enduri, lucram la restaurantul ăla mic, de lângă Paris, și în restul zilelor mai
...debarasam câte ceva. Marfa aia multă, din prima mea afacere de debarasseur, am copt-o și afumat-o într-un butoi vechi de tablă și am
umplut cămara cu...șuncă afumată și pâine prăjită, destulă pentru câteva luni de...eventuală foame. În sfârșit, îmi ziceam, uite că a răsărit
soarele și pe strada mea, că am vândut sticluțele pentru trei mii de euro, aș fi luat și mai mult dacă le trimiteam la vreo licitație, dar era
complicat, dura mai mult și banii în plus s-ar fi dus pe comisioane. Tot atunci mi-am cumpărat și sabia, care mă însoțea permanent, că
mă învățasem minte după incidentul cu derbedeii ăia. Ei, umblam prin zonă, cât îmi permitea mașinuța, mai scoteam câte un ban în plus ,
după care mă retrăgeam laaa...conac.Să vezi, într-o zi, când tocmai încărcasem iar marfă expirată de la un magazin, am luat-o pe un drum
din ăsta, agricol, de legătură între două drumuri secundare, că era scurtătură, și fiind puțin folosit, se mai stricase asfaltul pe alocuri, așa,
cam ca la noi peee...autostradă! Și cum furgoneta mea nu prea avea amortizoare performante, mă cam zguduia când treceam peste vreo
groapă și la unele dintre zguduiturile ăstea parcă auzeam ceva strigăte din spate, de la ...încărcătură. M-am gândit că s-o fi urcat acolo vreo
pisică mai curioasă sau vreun câine rătăcit și am oprit, să văd despre ce e vorba. Pentru orice eventualitate am scos sabia din teacă și am
deschis ușa din spate. Când colo, printre navetele ălea pline cu mezeluri zăresc un cap blond, cu niște ochi speriați, care, într-o franceză
cu un puternic accent moldovenesc, a început să se roage de mine să...am milă de ea!
- „Fii liniștită, moldoveanco, n-o să-ți facă nimeni niciun rău! Dar cum ai ajuns aici?
- „Vaaai, și ghini că șî mătălusî iești moldovian”,îmi răspunse tipa, că atunși puot să ti ruog să mă scapi di rakeții șei răi, că mi-or
pus gând răăău! Să mă ierți mătălusî, da am văzut ușița deschisî și m-am aburcat aiși, să fug undeva departe di șei răi”! Cam ăsta a fost
discursul fetei, căreia i-am explicat că nu sunt moldovean ci sunt...oltean, și că suntem toți români, ceea ce ea nu prea înțelegea , că pentru
ea moldovean era altceva decât român. Pe tema asta ne-am tot certat, că nu-i puteam scoate din cap prostia aia moldovenistă, care face
ravagii prin jumătatea răsăriteană a Moldovei. O chema Aliona Malai, adică...mălai, era din Orhei și venise în Franța să...facă bani. Cam
bănuiam eu cum făcea ea bani, că era frumușică și nici n-avea vreo calificare, dar cum fata n-avea nici bani, nici vreun serviciu , a fugit
...de acolo, că nu-mi spunea de unde, doar cu pașaportul și telefonul, unde o păștea un mare pericol, despre care prefera să fie discretă.
Oricum, pe pielicica ei am remarcat arsuri de țigară, ceea ce se întâmplă cu fetele care nu vor să se prostitueze și sunt torturate de către
nemernicii de proxeneți. Uite, pe proxeneți și pe dealerii de droguri i-aș condamna la moarte, fără excepție! Cu legile ăstea mălăiețe , care
nici măcar nu se aplică, fenomenele ăstea ticăloase au luat amploare și nu dau semne că se vor potoli vreodată.
- Văd că tu nu înțelegi care este mersul legilor în lume și mai ales în Europa! Nu se mai admite pedeapsa capitală...
- Da, ca să se poată ucide și nenoroci mai departe! Bine a făcut generalul ăla din Singapore, care a împușcat toți recidiviștii și
mafoții și acum la ei în țară e liniște și prosperitate! La noi văd că e prosperitate numai pentru...mafioți, legile sunt făcute pentru ei, iar
preacinstiții noștri aleși ,ca primă grijă au să-și voteze lefuri mari și privilegii! Și cică ăștia ne reprezintă!
- Da, ne reprezintă! Ăștia suntem! Nu i-am votat noi, ...democratic?
- Ăia pe care i-am votat eu n-au ieșit niciodată!
- Trebuie să te supui majorității, altfel se duce dracului statul de drept și...democrația. Indiferent că-ți convin sau nu, legile sunt legi
și trebuie respectate! Degeaba faci tu pe rebelul, că nu schimbi societatea de unul singur. La noi tocmai asta lipsește, disciplina socială!
- Știi ce, teoriile ăstea le știu și eu, dar...practica ne omoară. Trăim într-o societate decadentă și mergem tot la vale. Mă gândeam că
ne-ar trebui și nouă un stat mai...polițienesc. Am văzut însă că în Franța găsești la fiecare colț de stradă cel puțin doi polițiști și tot este
criminalitatea mai ridicată decât la noi, cât despre americani și vestitul lor sistem juridic...ei au unu la sută din populație în pușcărie și...
tot degeaba, criminalitatea nu scade!
- E a nu știu câta oară că vorbești despre societatea decadentă. Eu cred că, totuși, am evoluat foarte mult, în toate domeniile. Nivelul
de trai a crescut considerabil...
- Am evoluat în. ..tehnologie. În plan uman, nu! Nu mai avem empatie, populația este în declin, nașteri mai puține, morți mai mulți,
emigrări în masă, vechea industrie a fost prădată, pădurile rase, pământul vândut străinlor, orașele sunt sufocate de mașini, de parcă
orașele ar fi pentru mașini, nu pentru oameni, iar în țările ălea, mai evoluate, vedem ce modă prostească face ravagii! Uite, semnul clar de
decadență: bărbile și hainele zdrențuite! Moda indică epuizarea creativității, în muzică, în artele plastice a năvălit urâtul și primitivismul,
că ce altceva sunt mâzgăliturile decretate drept artă...abstractă și așa zisa muzică a...hiphopitecilor? Scandările ritmate sunt specifice
popoarelor primitive, care nu știu să compună o melodie, la fel ca locuitorii mahalalelor din marile orașe, „the back street boys” ! Iar
fenomenul ăsta barbar, al tatuajelor și piercingurilor, este specific tot popoarelor primtive și...lumii interlope! Mai ai nevoie de alte
argumente? Nu e asta o decadență manifestă și foarte clară?
-52-
 Sfera Eonică


cu care luptăm noi, cei din justiție.
- Justiția asta a voastră este extrem de lentă și de costisitoare. Măcar aia, socialistă, așa hiper-politizată cum era, era...promptă!
- Și ce ai vrea, să intru acum în polemici cu tine pe tema justiției?
- Prefer să nu...mai bine hai să termin povestea aia. Vorbeam despre fata aia, moldoveanca cea speriată, pe care am luat-o la mine, că
nu avea unde să se ducă.
- Îhîm, suflet...caritabil...
Am rămas împreună câteva luni și ne-am înțeles bine, doar că mă înnebunea cu băile și acolo trebuia să fac focul în cazan, ca să capăt
apă caldă ,numai că nu aveam așa de multe lemne uscate la dispoziție. Stătea mai toată ziua ascunsă în casă, în lipsa mea , dar o mai luam
uneori cu mine, în peregrinările mele prin zonă.

ELENA- MARIA CERNĂIANU

POTECI SIMULTANE

Coasta din care a fost făcută femeia sigur traversa zona inimii. Dumnezeu a smuls intenţionat
o bucăţică şi din inima lui Adam, adăugând-o inimii din inventarul conceperii, astfel că femeia deţine
un surplus la acest nivel faţă de bărbat, al cărui surplus se află cu două etaje mai jos, motiv pentru care
femeia doreşte iubire, iar bărbatul sex, ce noutate! Din antichitate...!

Vreau să mai ştiu cum mănânci, cum râgâi, cum bei şi cum sforăi! Atunci voi cădea în profundă
şi totală admiraţie faţă de mine! Faţă de aspiraţiile şi visurile mele! Faţă de împlinirile şi experienţele
atrase de mine...!

~~~~~

Mă cert rău de tot! Nu am niciun fel de scuză în faţa mea. După vârsta de treizeci de ani inocenţa se numeşte PROSTIE. Cuburile
au căzut, construcţia s-a dărâmat, jocul s-a sfârşit la inexorabila adiere (corect ar fi smucire!) a realităţii. L-ai omorât pe iubitul meu! Eşti
un criminal! Mi-ai dărâmat refugiul... mi-ai distrus visul, adăpostul meu, l-ai făcut să dispară! Şi eu ce fac? Unde mă ascund... de...? de
inamici? Se înserează şi am rămas desculţă în mijlocul pădurii... Mi-e frică şi mi-e frig, şi nu ştiu cum să mă apăr de atâtea voci! Nu-
ntrezăresc nicio lumină... Omul are întotdeauna exact ceea ce merită şi suportă consecinţele faptelor lui!
~~~~~
FULL STOP.
„Se-nchide ochiul unui timp rămas la porţile Semiramidei,
mă prevestesc cu detaşare în zvâcnetul păgân...
şi mă întorc pe Cale..”... (eu).
Răbdare.
Nu ştiu ce fac? Totuşi voi merge să-l văd pe actor – el continuă să-mi placă foarte mult.
Striveşti fără milă ochii şi inimile celor din sală!
Spectacolul a fost extraordinar!
~~~~~
„Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?...” N.S.
Ar fi o dorinţă a mea să te aud recitând-o...
Cred că n-ai observat acest poem minunat.
Şi totuşi... poate tu eşti altfel... oricum nu pot spune că te cunosc – doar un pic.

„I must be cruel, only to be kind...?” (Trebuie să fii crud, înainte de a fi bun....?)

„O, my prophetic soul!” (O,sufletul meu profetic!), te-am auzit... – „Carte dragă cinste cui te-a scris”.

-53-
 Sfera Eonică


– Cine eşti tu şi de ce îmi pui atâtea întrebări?

R – te simţi mai în siguranţă cu un colac de salvare pe lângă tine; îţi abate atenţia de la valul acela mare şi ameninţător, pregătit să
te înghită. Îţi place să te joci cu baloane de săpun, să fugi din propria realitate, din propria ta biografie.

– aşa zici tu?

R – ai rămas cu sentimentul că spectacolul s-a terminat, nu-i aşa?

– îhî...

R – minunat! Nu te simţi eliberată de pasiunea asta vătămătoare, care a dat peste tine? Vreau să spun „ajutătoare” ?

– simt că s-a oprit o vâltoare în care m-am antrenat din necesitate, de bună voie şi acum s-a oprit brusc, continuându-se cu un spaţiu
abrupt şi gol, planez... tăcută şi cu luare aminte...

Ora 23.00... plâng, îmi plânge toată fiinţa – valuri de lacrimi pornite din străfunduri... nu credeam că îmi vei împlini dorinţa fără să te
rog... deci îţi place şi ţie Poem-ul. Te iubesc mult pentru asta, dincolo de cele lumeşti... şi pentru Labiş te iubesc.

~~~~~

Bună seara, domnule Al. Odobescu...

P.S. te-am visat – eram amândoi într-o grădină şi ne minunam de un liliac alb înflorit, din care am rupt o crenguţă. Semn rău?!

Semnele rele se contopesc cu cele bune şi rezultă viaţa de zi cu zi, pe care o merităm.

~~~~~

Visul – Părea că se pierduse Pământul, sărise din sistemul solar şi rătăcea ca un fluture curios, printre stelele şi planetele galaxiilor...
Un porumbel cosmic l-a cuprins şi l-a învăluit în aripile lui albe, protectoare, rostogolindu-l de-a dura spre casă, ferindu-i privirea de
privelişti dureroase în care sorii se stingeau uşor... sau de bogăţiile şi splendorile raiurilor de neimaginat, în care trăiau alte planete, că
doar pretutindeni se întâmplă la fel, aceleaşi legi guvernează universurile, conducerea fiind în mâinile Bunului Dumnezeu. În apropierea
orbitei, porumbelul a aranjat puţin axa Pământului şi l-a aşezat cuminte la locul lui, fără să-l tragă de urechi, adică de poli sau să-l
dojenească stârnind tunete şi fulgere, sau ploi şi tornade, nu. În deplină tăcere, pentru că IUBIREA se manifestă doar în deplină tăcere, în
adâncul propriului mister.

~~~~~

Procesul, ajuns la Bucureşti, l-am predat pe mâna unui faimos avocat (mi-a fost recomandat...!) cu credinţa într-o judecată atentă şi
dreaptă. Am înţeles că şi acest domn avea probleme în familie şi, motivat, îşi stingea amarul în câte o sticlă de whisky – produs capitalist,
adică rău. Un tip înalt, slab, cu cearcăne la ochi, sobru preocupat de munca lui. În timpul unei convorbiri telefonice şi-a dezvăluit o
altă faţă, de bucureştean pragmatic, gata de orice, în caz de... Nu reuşesc mereu să-mi fac o părere cât mai apropiată de adevăr, despre
o persoană, însă niciodată nu greşesc când îmi apare o informaţie aproape neglijabilă, din care aflu cu precizie un atribut ţinut ascuns.
Tocmai ceea ce n-ar trebui să se ştie, mi se arată, în ciuda unei păreri ireproşabile anterioare. De fapt, eu preiau o informaţie „gata
ambalată” din gura autorizată, sau a unei persoane cu înaltă funcţie şi acum încerc să subestimez impresia mea, să nu mă simt frustrată.
Este una din păcălelile minţii – nu poţi avea o certitudine până nu experimentezi tu până nu-i dai temă de lucru „neuronului” tău. A
prelua păreri înseamnă a copia, a fi lipsit de originalitate. Puţini oameni sunt autentici. Este mai uşor să-ţi însuşeşti, decât să construieşti.
Multă vreme am socotit oamenii după funcţiile ierarhice, titluri înalte, profesiuni bazate pe o diplomă universitară. Ei erau OAMENII
ADEVĂRAŢI şi îi priveam ca pe nişte semizei, postură spre care tindeam şi eu. Nu cunoşteam alt mod de apreciere decât prin eticheta de
pe fruntea fiecăruia. Omul vorbeşte prin faptele sale, nu prin cantitatea de înscrisuri...Târziu, am înţeles mediocritatea convingerilor mele.

Rezultatul procesului desfăşurat în Bucureşti a fost pe măsura intuiţiei din prima clipă, fiind retrimis la Braşov, pentru rejudecare.
Ce metodă legală (pentru oamenii primitivi!!!) de a pierde timp, bani, sănătate, încredere... şi multe altele. Altfel spus: „noi le avem pe
ale noastre, luaţi-le voi înapoi pe ale voastre”, sau „n-avem timp să analizăm”, sau „spălaţi-vă pe cap cu prostiile voastre, că noi am
terminat săpunul cu ale noastre”.

Această „rezolvare” mi-a anihilat judecata – era peste puterile mele să suport încă un proces. De data aceasta am apelat la o avocată
mult mai aprigă, mai apropiată de felul de a fi al românilor, mai pe înţelesul lor, mai bătăioasă.

„Dragă, Geta

În seara asta, simţindu-mă copleşită de forfota unei zile petrecute la tribunal, m-am gândit să-ţi aştern câteva rânduri şi să-ţi
împlinesc dorinţa.

Prevăd zile furtunoase, din ce în ce mai grele, şi fac această afirmaţie pentru că în acest forum al dreptăţii numit tribunal se petrec
lucruri greu de înţeles pentru mine.

Îmi vine greu să accept că am fost în stare să convieţuiesc șaptesprezece ani alături de un ticălos, de un om josnic, lipsit de
scrupule. Ştiam câte ceva... am făcut eforturi zilnice, m-am străduit să dau un sens vieţii noastre în felul dorit de el... chiar în detrimentul
conceptului meu despre lume şi viaţă... ÎN ZADAR! Inevitabilul a apărut şi sunt cu conştiinţa împăcată că am făcut tot ce trebuia făcut.
Tragedia mare este că şi acum, după ceasul al douăsprezecelea continuă să persiste în escrocherii incompatibile cu ce numim uman. Mă
întreb stupefiată, intrigată şi îngrijorată dacă mai există pe planetă un exemplar asemănător? Nimeni nu este perfect, însă bănuiesc în
majoritatea oamenilor grăuntele de cinste şi adevăr. Altfel, cum am putea exista, cum ne-ar răbda pământul?

Şi-a făcut o listă de zece martori – pe doi îi ştiam, de restul nu auzisem vreodată.... spune şi tu, ce pot susţine nişte persoane, care
n-au intrat în casa noastră, nu-i văzusem şi n-am vorbit cu ei niciodat? ORIBIL! Nu-ţi pot spune câtă revoltă şi dezgust a trezit în mine
-54-
 Sfera Eonică



o asemenea procedură... Ba mai mult, avocata lui este pe măsura lui, calcă peste cadavre să-şi susţină cauza, se
potrivesc de minune!

Mă gândesc, oare în această branşă nu există etică şi deontologie profesională? Şi mai presus de asta, CONŞTIINŢA lucrului
făcut, cum??? Făcut fără conştiinţă... altfel necesită efort prea mare, este un fenomen individual creat de fiecare in parte, rutina este la
îndemână, mai uşor de trăit prin mintea colectivă a societăţii, prin psihologia maselor decât să-ţi foloseşti neuronii individuali, elevat.

Geta, eu cred că va veni o vreme... când omenirea nu va mai avea nevoie de asemenea instituţie, nici de spitale... o lume aleasă,
bună, când oamenii vor trăi paşnic...

Mda, ştiu ce-mi spui... Am dobândit experienţa tristă a procesului de divorţ, am auzit cât se poate minţi, cum oamenii dreptăţii iau
de bună tot ce se declară acolo – sunt hotărâtă să merg drept, chiar de-ar fi să mă înec cu dreptatea în mână! Nu pot fi altfel – oamenii
ca mine pierd, ştiu asta, dar măcar sunt liniştită, împăcată că nu mă pretez la lucruri josnice.

D.D este fiu de avocat distins, iată!!! eu sunt fiica unui om simplu, cu experienţa războiului, iată!!! Cheia pe care încerc să o
răsucesc se află în mine, doar puterile să nu mă părăsească – ele tot în mine sălăşluiesc...

Cea mai mare suferinţă a mea este că nu pot locui împreună cu fiica mea – refuză Policlinica, şi eu nu pot fi absurdă să o
condiţionez (acum nici nu se mai poate). Dacă se tergiversează mult acest proces, înseamnă că ea nu va mai da examen la facultate nici
în vara asta, dar cui mă pot văita, cine mă aude, cine înţelege necazurile mele?

Greşeala s-a petrecut în urmă cu șaptesprezece ani... am purtat viaţa ca pe un pulover greşit început... Acum, când am învăţat să
tricotez... nu mai am fire...! Nu vreau să te alarmez, n-aş vrea să înţelegi că sunt pesimistă. NU. Sunt mulţumită că m-am trezit din inepţia
în care am trăit atâţia ani, şi cât o fi mai rămas, să am o viaţă frumoasă şi liniştită, aşa cum mi-am dorit mereu. Nici nu îndrăznesc să-
mi imaginez că vor veni altfel de vremuri pentru mine. Trebuie să fiu „băiată”, cum se spune pe aici şi să mă pregătesc sufleteşte pentru
încă o iarnă cruntă, în acest loc neîncălzit, unde bate vântul ca în bojdeuca din Ţicău, a lui Creangă.

Mai rău nu se poate...

La noi iarna a intrat în drepturi depline, ninge aprig.

Veneam intr-o după-amiază de la tren, spre Policlinică. În drum era un copilaş de vreo șase ani, care dădea de zor cu pietre în
nişte păsări amorţite de ger.

– Hei, copile, de ce dai cu pietre în păsări?!

– Aşa-mi place!, mi-a răspuns cu gura până la urechi, mândru de isprava lui.

– Ce-ai spune tu, dacă ar da cineva cu pietre în tine?

– Mi-ar plăcea!, mi-a răspuns la fel de senin şi a şters-o.

Am mai făcut câţiva paşi şi am văzut o căruţă supraîncărcată, deformată din cauza greutăţii din ea, trasă de un cal amărât, biciuit
nebuneşte de un stăpân disperat că nu-i poate căra povara. Bietul animal...!

N-am mai avut cuvinte. Lacrimile mi-au inundat faţa. De ce n-am învăţat să dau şi eu cu pietre sau cu biciul? Ar fi fost o soluţie
mai bună, crezi oare?

Draga mea, scuză-mă că te-am reţinut cu problemele mele sumbre, dar îţi promit şi o scrisoare mai amuzantă.

Salutări tuturor... şi pe tine te îmbrăţişez cu dragoste.

(continuare în numărul următor)

Teodora Sorina Cotrău

„Tragedie şi Triumf” ţese o pânză nevăzută între Dumnezeu şi Omenire

Ţie, care citeşti aceste rânduri, permite-mi să-ţi pun o simplă întrebare: ai
fost vreodată inspirat de o carte cu atâta intensitate, încât cuvintele pe care
le-ai parcurs să-ţi ghideze paşii spre zări îngemănate cu răspunsuri la atâtea
întrebări care nesoluţionate, au săpat un vid în viaţă ta?
Însă o dată întoarsă şi ultima pagină, o dată atins şi ultimul cuvânt, pentru
tine să însemne de fapt, primul pas făcut spre o destinaţie în care ştii că
speranţa te inundă când eşti încărcat de îndoială, zâmbetul, când eşti rănit de
lacrimi, pacea, când frică te imobilizează spiritual, o destinaţie unde îl găseşti
pe Dumnezeu şi implicit, te regăseşti pe ţine, eliberat şi împlinit, fericit,
reînnoit în atitudine şi suflet. Şi mai mult ca sigur, nu este o coincidenţa.
Cartea respectivă nu a zăbovit din întâmplare, în mâinile tale. Uneori,
uităm sau pur şi simplu, nu conştientizam puterea pe care Cuvântul o are
asupra vieţii noastre. E de ajuns însă, să ne lăsăm prinşi de primele rânduri
ale Epistolei Iubirii, că să ne dăm seamă cât adevăr răzbate din mesajul
apostolului Ioan: „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu
şi Dumnezeu era Cuvântul”.
Printre multitudinea de cărţi care au fost scrise în lumea întreagă şi care au avut acest efect uimitor se
număra la loc de cinste, şi „Tragedie şi Triumf”. Dacă această carte a ajuns, evident, nu din întâmplare, în
mâinile tale, înainte de a-i deschide coperţile, îngăduie-mi să-ţi împărtăşesc un secret. Vei răsfoi pagină după pagină şi poate nu îţi vei da
seama de o subtilitate. Scriitoarea Ligia Seman a ţesut cu peniţa sa straşnică, o pânză nevăzută între Dumnezeu şi Umanitate. Firul ţesut
-55-
 Sfera Eonică


ostilităţii la căldura iubirii, de la îndoială la credinţî, de la tragedie la triumf.

Speranţa înfloreşte în suflet de copil

Cortina este data la o parte în ajunul sărbătorii de Craciun şi în prim plan este profilată mulţimea adunată să privească splendoarea
artificiilor care înfloresc pe cer. Primele rânduri îţi vor dezvălui fără întârziere, conexiunea dintre Dumnezeu şi Omenire, care înmugureşte
timid, în mijlocul mulţimii. Sămânţa este sădită în sufletul unui copil de şase ani, care în inocenţa sa, crede fără umbră de îndoială, că
artificiile se transformă în pietricele. Vlad, băieţelul care preţ de câteva cuvinte contopeşte în joacă, cerul cu pământul, nu renunţă aşa
uşor la încrederea să că această comuniune este posibilă. „Dar tu mi-ai zis, răspunse copilul printre suspine, să caut steluţele din cer în
zapadă”. Replica sa se adresează sorei lui, Ana, în vârstă de 11 ani, cu care a pornit la cerşit pe străzile oraşului. Şi nici măcar ea, nimeni
şi nimic nu va putea să-i zdruncine ferma convingere că cerul ar fi atât de aproape de pământ. Vlad va renunţa la monezi, la un balon în
formă de inimă, pe care l-a primit în dar şi de care cu greu s-a putut despărţi, doar de dragul pietricelelor, ca singură dovadă palpabilă
că a reuşit să atingă cerul. Acest detaliu ne va duce cu gândul la creştinii adevăraţi, care sunt gata să renunţe la orice le-ar sta în cale, în
călătoria lor către Împărăţia Cerească. Ligia Seman reuşeşte uimitor să surprindă acea punte de legătură suspendată între Dumnezeu şi
Omenire. Ea creionează subtil, imaginea omenirii, care apare întruchipată în diferite ipostaze, în mijlocul ei strecurând de fiecare dată,
candela iubirii, a speranţei şi a credinţei.

Familia săracă în mijlocul căreia cei doi fraţi trăiesc, alături de părinţii lor şi încă doi frăţiori este una dintre ipostaze. Aici sunt surprinse
deznădejdea, violenţa, cruzimea, zbaterile interioare ale unei lumi decăzute, care încearcă prin forţele proprii să atingă lumina. Tatăl,
Dumitru Miron, care cândva, se bucura de un serviciu bun şi fusese respectat de prieteni, vecini, a ajuns un beţiv, un căutător prin gunoaie,
un părinte care îşi trimitea copiii la cerşit pentru a nu muri de foame. Soţia lui, Valeria, care cândva, fusese „o doamnă”, cum o numeşte
el, ajunge să trăiască între vis şi realitate. Încercările lor de a îndrepta lucrurile sunt înlănţuite de deznădejde, care le închide orice portiţă
de schimbare. Mama nutreşte dorinţă de a se schimbă, dar în momentul în care a impartaseste aceste gânduri cu soţul ei”, el, a prea
deznădăjduit, nu-i dădea voie să spere în schimbare”. Şi iată că şi de această data, elementul surpriză, care stabileşte conexiunea între
Dumnezeu şi Omenire îşi face prezenţa în sufletul copiilor, a căror speranţa pâlpâie neîncetat, pentru că a inimile lor atât de dormice de
iubire avuseseră capacitatea de a separa orice umbră de durere sau suferinţă care ar fi putut să întineze strălucirea unor pietre preţioase
şi rare din memoria lor”. Cititorul va fi ghidat spre abisuri din care va avea impresia că nu va mai revedea lumina. Aşa se face că familia
amintită sfârşeşte tragic, chiar în momentul în care speranţa de schimbare pâlpâia mai strălucitor. Mama este omorâtă de soţul ei aflat sub
influenţa băuturii, iar copiii sunt despărţiţi şi trimişi la diferite orfelinate din ţară. Lumea continuă să fie întruchipată printre rânduri, de
data aceasta purtând chipul orfelinatului unde Vlad va vieţui timp de cinci ani. Orfelinatul se va dovedi a fi un teritoriu în care speranţele
sunt zdrobite cu ajutorul curelei. Doroftei, în vârstă de 22 de ani, aşa-numitul „asistat”, este elementul negativ, care va spulbera speranţele
celor mai mici, călcând în picioare orice mică speranţa care s-ar ivi, precum o geană de soare ce se iveşte printre norii care au uitat să
calatorească. Şi culmea ironiei, tocmai el este acela care percepe ceea ce nu ar tebui să fie considerată iubire: „Când îţi pasă de altul, doar
pentru că lui i-a păsat mai întâi, e doar o formă de ipocrizie”, consideră Doroftei.

Iubirea Mântuitorului îmbrăţişează o lume deznădăjduită

Şi poate vei avea impresia că scriitoarea va permite chiar şi preţ de o pagină, ca legătura dintre Dumnezeu şi Umanitate să fie întreruptă
definitiv. Însă cu ochii sufletului, vei păşi peste un alt pod suspendat între Tragedie şi Triumf, exact când te aştepţi mai putin. În mijlocul
copiilor loviţi de soartă, care trăiesc în întunericul îndoielii, răsare cel mai frumos vlăstar al speranţei şi luminii. Numele lui este Călin
Barbu, băiatul în vârstă de zece ani, care speră cu atâta intensitate că mamă lui îşi va respecta promisiunea şi va veni să îl ia cu ea, în
Germania. Vă spun eu, povestea Laurentia, bucătăreasa cu care vorbise copilul, vă spun eu că băiatul asta frumos, inteligent şi sensibil
e o voce a lui Dumnezeu pentru noi, pentru a ne face şi noi mai buni cu ceilalti”. Speranţa lui Călin este atât de vie şi strălucitoare, că
nici o ameninţare, bătaie sau cel mai dur cuvânt de descurajare rostit vreodată de Doroftei, pentru care „speranţele atât de frenetice ale lui
Călin îi erau duşmani cruzi”, nu vor reuşi să îi stingă flacăra, nici măcar nerespectarea promisiunii mamei sale. Călin va decide cu orice
preţ să alerge în fiecare zi spre dealul din vârful căruia va putea să scruteze mai bine orizontul, care credea că o va aduce pe mama sa. Şi
acolo, pe deal, omenirea va cădea în genunchi, cu sufletul zdrobit, la pieptul Mântuitorului, unde va găsi Dragostea unică, singura care
îmbrăţişează cu atâta căldură, care vindecă orice rană, care şterge lacrimile din ochii durerii.

Autoarea pictează sublim această întâlnire, pe care o regăsim personificată cu atâta graţie. Călin, băiatul însufleţit de atâta speranţa să îşi
revadă mama, va alergă din nou pe deal. Nimic nu-i va putea sta în cale, nici măcar febra care îi cutremură trupul, dintele pe care îl pierde,
grăbindu-se să atingă vârful dealului. Şi speranţa lui va fi răsplătită din plin. Tânărul preot Mihai Stâncă îi va sări în cale şi îi va aţinti
privirea spre Calea Adevărată, Dragostea lui Dumnezeu. Şi ”copilul cu suflet” (cum îl numeşte preotul), va adormi la pieptul preotului,
eliberat de orice dezamăgire, durere, lacrimă, însă încununat cu atâta mângâiere, la care nu sperase niciodată ”tocmai pentru că alte
gânduri rele şi dureroase nu-l mai frământau, adormi „somn dulce, cu capul strâns lipit de acel piept din care ieşise glasul ce-l alinase cu
cea mai scumpă mângâiere care se putea dărui unui suflet de copil în suferinţă: Dumnezeu era Tatăl şi Mama lui”. Călin va deveni solul
„Dragostei Supreme”, prin intermediul căruia scriitoarea va ţese conexiuni inimaginabile. El îşi va sacrifică viaţa pentru aproapele său,
acesta fiind prietenul său, Vlad. Va accepta să fie „calorifer” uman în locul său, pentru a usca şi cămaşa şi adidaşii lui Doroftei. „Eu am
febră, îi spusea. Ia uite, ce temperatură mare! Puse mâna lui Vlad pe fruntea lui, cămaşa se usucă repede dacă o iau eu. Tu eşti rece ca
gheaţa. Ia dă şi adidaşii!” Gestul sau nobil îl va costa viaţa, care într-un final va aduce viaţă celui la care toată lumea se aştepta mai puţin,
Miron Gură, copilul care găsea „o plăcere specială când din cauza lui sufereau alţii”. Scena se schimbă şi omenirea apare configurată de
mediul rece al străzii. „Suflet al străzii au atâţia în jurul nostru. Rătăcesc în nopţi nedormite sau chiar în tumultul zilei, pe întortocheate
străzi ale amărăciunilor sufleteşti şi ale singurătăţii. N-au un loc real al odihnei, decât un surogat trist şi iluzoriu, aşa cum şi-l creează
copiii străzii inhalând aurolacul”.

Vlad va fugi de la orfelinat la vârsta de 11 ani şi va ajunge să trăiască pe străzi, unde Dumnezeu va îmbrăţişa din nou Omenirea. De data
această, punctul de legătură este Magda, o fetiţă de aceeaşi vârstă cu el, care crescută într-o familie iubitoare de Dumnezeu, se va aşeza pe
bancă lângă Vlad şi va împarţi cu el langoşul, dându-i chiar şi câteva bacnote. Însă ceea ce va conta cel mai mult va fi mângâierea cu care
fetiţa îi va atinge faţa. „În mintea lui Vlad, unde tristeţea lipsei de afecţiune era stăpână, se aprinsese o lumina nouă, caldă, mângâietoare
şi promitatoare”. Şi această lumina o va păstra în suflet în decursul anilor în care cărările lor se vor încrucişa de nenumărate ori, până
amândoi vor atinge vârsta de 20 de ani. Cititorul se va confrunta cu răstunări de situaţie uimitoare, care vor trece pragul spre triumf, în
cele mai neaşteptate momente. Şi fără ştirea lui, se va apropia pagină cu pagină, de cel mai impresionant moment, care îi va atinge sufletul
până la lacrimi. Iubirea Mântuitorului va izbucni printre rânduri cu atâta căldură şi intensitate, atingând punctul culminant al romanului,
pe care nu îl voi dezvălui, lăsându-ţi ţie, dragă cititorule, sarcina să îl descoperi, pentru că această „comoară” să îţi aparţină. Şi vei ajunge
la următoarea concluziea ”Tragedie şi Triumf”, operă spirituală cu care Ligia Seman ne binecuvântează sufletele şi implicit vieţile,
oglindeşte cu fiecare cuvânt, intensitatea şi măreţia iubirii Mântuitorului, care a luat asupra lui toată durerea, tristeţea, deznădejdea, ura,
slăbiciunea acestei lumi, pentru a ne îmbrăţişa fiinţele cu mângâiere, bucurie, speranţă, iubire, credintă.

-56-