Sunteți pe pagina 1din 190

DENIS CĂPRĂROIU EUGEN DENIZE

NAŞTEREA EUROPEI MEDIEVALE


volumul I
Europa Occidentală (secolele V-XI)

Editura Cetatea de Scaun


Editor: Dan Mărgărit
Design coperta: Andrei Mărgărit

Editat cu sprijinul Agenţiei Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică

Reproducerea neautorizată a textelor


fără acordul scris al Editurii şi autorilor este interzisă

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


CAPRAROIU, DENIS
Naşterea Europei medievale / Denis Căprăroiu, Eugen
Denize ; ed. : Dan Mărgărit. - Târgovişte : Cetatea de Scaun /
2003-
2 vol.
ISBN 973-7925-17-3
Vol. I : Europa Occidentală (secolele V-XI). - 2003. -
Bibliogr. - ISBN 973-7925-11-4
I. Denize, Eugen Bernard
II. Mărgărit, Dan (ed.)

94(4)

© copyright Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2003

Editura Cetatea de Scaun, marcă comercială a


S.C. Editura Logos S.R.L, Târgovişte, str. Mr. Spirescu,
bl. C4, sc. C, ap. 2, jud. Dâmboviţa;
Tel./Fax.: 0245 214692; GSM: 0721 209519;
e-mail: margas2002@yahoo.com
CUPRINS

Introducere ...................................................................................... 5
Sfârşitul Imperiului roman de Apus în contextul marilor
invazii barbare. Creştinismul şi Imperiul târziu.
Victoria Bisericii .............................................................................9
Biserica în Evul mediu timpuriu. Creştinismul şi lumea barbară.
Papalitatea ...................................................................................... 41
Francii merovingieni ..................................................................... 64
Statul franc carolingian .................................................................. 69
Franţa de la destrămarea Imperiului carolingian până la sfârşitul
secolului al XI-lea ..........................................................................77
Germania de la tratatul de la Verdun la lupta pentru investitura
(secolele IX-XI) .............................................................................81
Italia de la căderea Imperiului roman de Apus până la începutul
luptei pentru investitură .................................................................87
Spania de la venirea vizigoţilor până la mijlocul
secolului al XI-lea ..........................................................................97
Anglia de la retragerea romană până la cucerirea normandă
(secolele V-XI) ..............................................................................104
Societatea feudală în lumea scandinavă ........................................111
Naşterea feudalităţii .......................................................................119
Oraşele ...........................................................................................133
Expansiunea islamică şi lumea creştină occidentală.......................... 146
3
Cultura feudalismului timpuriu .......................................................... 165
Note.................................................................................................... 172
Bibliografie selectivă ......................................................................... 187
Anexe..............................................................................................189

4
INTRODUCERE

Acest prim volum, dintr-o lucrare care se vrea de mai mari


dimensiuni, se adresează, în primul rând, cititorilor din mediile
universitare, studenţilor care au de trecut un examen şi care, pentru
aceasta, au nevoie de o bază ştiinţifică solidă, de un curs universitar care
să le permită să-şi însuşească elementele principale ale problematicii
Evului mediu în perioada secolelor V-XI. Un astfel de curs nu a mai fost
scris de aproximativ trei decenii, de la apariţia monumentalei lucrări
coordonată de profesorul Radu Manolescu şi care s-a bucurat de
participarea unor nume prestigioase ale istoriografiei româneşti, precum
Valeria Costăchel, Mihai Berza, Mihail Goboglu, Gheorghe Zbuchea,
Stelian Brezeanu, Mihai Maxim, Florentina Căzan. Necesitatea scrierii
unei noi lucrări de acest fel este, în aceste condiţii, evidentă pentru toată
lumea. În acelaşi timp, autorii nu-şi propun să se adreseze numai
studenţilor, ci şi publicului cititor în general, deoarece în istoriografia
noastră sunt foarte puţine lucrări de sinteză pe probleme de istorie
universală, o astfel de carte putând suplini, măcar şi parţial, dorinţa de
cunoaştere a cititorilor români.
Scriind această carte, apare evidentă necesitatea clarificării
anumitor probleme încă de la început, pentru că astfel cititorul va fi
avizat şi va putea înţelege mai bine desfăşurarea proceselor istorice
asupra cărora îi va fi atrasă atenţia, deoarece marchează în mod esenţial
perioada de timp pe care o are în vedere lucrarea.
O primă problemă de acest fel o constituie, neîndoielnic,
clarificarea termenilor de „ev mediu” şi de „feudalism”, a raporturilor
care există între ele. Este clar pentru toată lumea că „evul mediu” nu
poate însemna altceva decât evul de mijloc, o perioadă istorică implicând
o împărţire cronologică tripartită. Nu întâmplător, noţiunea de ev mediu
apare la umaniştii Italiei din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, exponenţi
ai Renaşterii. Pentru aceştia, istoria universală era împărţită în trei mari
perioade, şi anume: antichitatea, văzută ca izvorul tuturor lucrurilor
bune, o perioadă de strălucire a gândirii şi a culturii, în general, evul
mediu (media tempestas, media aetas, medium aevum, media tempora),
5
o perioadă a întunericului, dominată de incultură şi barbarie a
moravurilor, şi epoca lor, adică aceea a Renaşterii, care îşi merita
aprecierile, în concepţia umaniştilor, nu pentru că ar fi inventat ceva nou,
ci doar pentru că ar fi readus lumea pe calea strălucită a antichităţii, ceea
ce explică însuşi numele de „renaştere”. Această concepţie va fi preluată
şi dezvoltată de istoriografia europeană, care va amplifica noţiunea şi-i
va acorda o legitimitate imposibil de negat. Prin urmare, „evul mediu”
este o noţiune ce ţine de cronologie şi se încadrează într-o concepţie
istoriografică pentru care istoria lumii se împarte numai în trei perioade.
Având însă în vedere faptul că realitatea istorică este mult mai complexă
şi că noţiunea de „ev mediu” risca să nu mai aibă nici un fel de înţeles,
chiar şi din punct de vedere cronologic, ei i s-a adăugat aceea de
„feudalism”, de „societate feudală”.
Noţiunea de feudalism provine din cuvântul franc fehu-ôd, care
iniţial însemna vite, iar apoi a căpătat sensul de răsplată, avere,
remunerare a unor servicii. Pe măsură ce posesiunea funciară, viageră şi
condiţionată de îndeplinirea unor servicii, în special militare, s-a
transformat, în secolele al X-lea şi al XI-lea, într-o posesiune funciară
condiţionată tot de servicii militare şi ereditară, termenul de beneficium a
fost înlocuit treptat cu acela de feud (foedum, feudum). Societatea
feudală poate fi definită ca o societate cu două paliere de relaţii sociale,
şi anume: palierul relaţiilor feudo-vasalice şi acela al relaţiilor
senioriale. Relaţiile feudo-vasalice au în vedere raporturile din interiorul
lumii nobiliare, al aristocraţiei feudale, felul în care se intra în posesia
unui feud şi obligaţiile reciproce pe care le atrăgea acesta, în timp ce
relaţii senioriale se referă la raporturile stabilite între nobilii feudali şi
ţăranii care le lucrau pământul.
Ceea ce deosebeşte feudalismul de antichitate şi de vremurile mai
îndepărtate ale societăţilor primitive este maniera în care se exercită
dreptul de proprietate asupra pământului. Teoretic, acest drept aparţinea
în feudalismul european occidental numai suzeranului suprem şi
suveranului, întruchipaţi, de obicei, în persoana unui rege. Toţi ceilalţi
proprietari de pământ erau, tot teoretic, doar posesori ai pământurilor pe
care le stăpâneau în virtutea unui omagiu feudo-vasalic ce implica
obligaţii reciproce. În fapt însă, tendinţa de a transforma posesiunea în
proprietate s-a manifestat încă de la începuturile societăţii feudale şi ea a
avut câştig de cauză.
Ceea ce nu deosebeşte însă feudalismul de societăţile anterioare
este faptul că el se încadrează, cel puţin până la mijlocul secolului al XV-
6
lea, în tipul de societate agrară, în care principalul izvor de bogăţie, de
putere şi de prestigiu social este dat de stăpânirea asupra pământului, de
tehnica şi de producţia agricolă. Societatea feudală s-a topit încetul cu
încetul, fiind înlocuită, treptat, încă din a doua jumătate a secolului al
XV-lea, de un nou tip de societate pe care am putea-o numi modernă în
virtutea faptului că legăturile de tip feudal dintre oameni dispar sau cel
puţin au tendinţa de a dispărea. Cu toate acestea, dependenţa de pământ
s-a menţinut cel puţin până la mijlocul secolului al XVIII-lea, atunci
când revoluţia industrială va crea premisele înlocuirii proprietăţii asupra
pământului cu proprietatea industrială ca principală sursă de bogăţie şi de
putere în societate.
Feudalismul a cuprins o parte însemnată a lumii -Europa, Asia
Centrală, Extremul Orient, Asia de Sud, Orientul Mijlociu şi Africa de
Nord- dar peste tot formele sale de manifestare au fost deosebite. Putem,
totuşi, considera că formele sale clasice, dacă ni se permite să vorbim de
aşa ceva, s-au realizat în Europa apuseană, mai ales în teritoriile cuprinse
de-a lungul văii Rinului, în Germania de vest, Italia de nord, Franţa
centrală şi nordică. Cele mai „pure” forme de feudalism s-au realizat însă
acolo unde acest tip de societate s-a instalat prin „import”: Anglia
cucerită de normanzi, statele latine de pe ruinele Imperiului bizantin,
statul normand din Sicilia şi Italia de sud, statele din Orientul Mijlociu
rezultate în urma cruciadelor. Dar nicăieri statul feudal nu a acoperit în
totalitate modelul ideal creat în legătură cu el. În anumite zone
geografice ce aparţin, totuşi, de Europa occidentală, societatea feudală a
cunoscut chiar destule dificultăţi în a se dezvolta. Este vorba despre
Elveţia, Sardinia, Corsica, Scoţia, Irlanda şi zonele montane din Austria,
unde izolarea geografică relativă, dar importantă pentru epoca pe care o
avem în vedere, a frânat considerabil dezvoltarea unei societăţi, care şi
aşa era destul de închisă.
O altă problemă pe care o aducem în discuţie în această scurtă
introducere este aceea a superiorităţii sau inferiorităţii societăţii feudale
faţă de societatea antichităţii clasice greco-romane. Considerăm evident
faptul că, în perioada secolelor V-XI, societatea occidentală, pe toate
planurile, a înregistrat un regres vizibil. Economia antichităţii decade şi
dispare. Se trece la o economie autarhică, în care domeniul feudal era
obligat să fie autosuficient, să producă tot ceea ce era necesar prin
propriile forţe. Oraşele decad şi multe dintre ele dispar, viaţa economică
cunoscând un proces accentuat de ruralizare. Comerţul şi circulaţia
monetară se reduc până în pragul dispariţiei totale. Cultura antichităţii
7
decade până la dispariţie şi este înlocuită cu o cultură dominată de
biserică, de teologie, care, producând valori incontestabile, nu se ridică
nici pe departe la înălţimile atinse de realizările Greciei şi Romei antice.
Până în secolul al XI-lea, când se remarcă primele semne de redresare, pe
toate planurile, a Occidentului, acesta a dus o viaţă precară, scurtă ca
durată, dominată de o alimentaţie deficitară, depinzând de capriciile
vremii, care favorizau sau împiedicau recoltele bogate. Ştiinţa de carte
era, cu excepţia clerului, ca şi inexistentă, viaţa omului nu avea nici o
valoare, ceea ce explică foarte bine mentalitatea omului medieval, după
care lumea aceasta era doar o „vale a plângerii”, o încercare prin care
Dumnezeu făcea selecţia între cei aleşi şi cei sortiţi condamnării veşnice.
Dar poate că cel mai mare merit al societăţii feudale, care a
cuprins Europa o dată cu secolul al V-lea, a fost cel referitor la
capacitatea sa de creaţie demografică. Acum se formează pe continentul
nostru popoarele şi, în bună măsură, şi statele pe care le cunoaştem noi
astăzi. Acum se formează popoarele latine (francezii, românii, spaniolii,
portughezii, italienii şi catalanii), popoarele germanice (germanii,
englezii, flamanzii, danezii, suedezii, norvegienii şi islandezii) şi
popoarele slave (ruşii, polonezii, cehii, bulgarii, sârbii şi croaţii).
Configuraţia demografică a Europei va fi completată acum şi în
perioadele imediat următoare şi cu alte popoare, cum ar fi finlandezii,
lituanienii, letonii, estonienii, ungurii, albanezii, grecii, a căror
strălucitoare istorie antică este continuată de nu mai puţin strălucitoarea
istorie bizantină, şi turcii. În acest fel, în ciuda regresului înregistrat pe
toate planurile de societatea feudală timpurie în comparaţie cu
antichitatea clasică, aceasta are, totuşi, şi un merit foarte mare, acela de a
fi creat baza umană a desfăşurării istoriei europene până în zilele noastre
şi până în viitorul ce poate fi prevăzut.

Autorii

8
SFÂRŞITUL IMPERIULUI ROMAN DE APUS
ÎN CONTEXTUL MARILOR INVAZII BARBARE.
CREŞTINISMUL SI IMPERIUL TÂRZIU.
VICTORIA BISERICII

Civilizaţia medievală, succesoare, după o epocă de acută


instabilitate, celei a Imperiului târziu 1, îşi are rădăcinile într-un trecut
mult mai îndepărtat, iar marile migraţii nu sunt, aşa cum s-a considerat
multă vreme, fenomene strict caracteristice epocii de decadenţă şi sfârşit
a istoriei romane. Ele fac parte din acele deplasări de populaţii observate,
fără prea multă precizie, în decursul întregii istorii vechi a continentului
european2, şi nu numai.
În lumina acestor aprecieri, sugestia reputatului istoric al
migraţiilor barbare, L. Musset, ne apare perfect justificată: „Optica
tradiţională consideră perioada «marilor invazii» ca pe o paranteză de
tulburări între două epoci de stabilitate normală: cea a Imperiului roman
şi a noastră. Ar fi mai înţelept să adoptăm o atitudine inversă şi să
considerăm epoca romană ca o excepţie, o haltă în mijlocul unei furtuni
de invazii”.3


Dacă, în mod tradiţional, istoriografia franceză a preferat termenul de „mari invazii”,
pentru desemnarea masivei mişcări de populaţii numite „barbare”, care, în secolul al V-lea
d.Ch., au înlocuit dominaţia romană în partea occidentală a Europei şi a bazinului
mediteranean, astăzi se tinde - imitând punctul de vedere al istoriografiei germane - către
abandonarea acestei sintagme şi folosirea, în schimb, a celei de „migraţie a popoarelor”
(Völkerwanderung), moment „privilegiat” în imensa mişcare migratoare care a afectat
Europa începând cu secolul al II-lea î.Ch. şi până în secolul al XIII-lea d.Ch. (Cf. S.
Berstein, P. Milza, Istoria Europei, Iaşi, 1998, p. 12). Această nouă atitudine istoriografică
este, de altfel, perfect justificată, chiar dacă se fondează pe o reacţie de orgoliu a
moştenitorilor actuali ai germanicilor, oarecum afectaţi de sensul peiorativ şi ideea de
violenţă pe care le implică alegerea termenului „invazii”. În realitate, el ascunde faptul că
cele mai ample amestecuri - produse dincolo de limes - au fost adesea paşnice, insistându-se
prea mult pe o fază iniţială a înaintării, în detrimentul stabilizării care a urmat, şi care a fost
mai importantă. Astfel, „invazia nu este decât un aspect preliminar al unui fenomen mult
mai vast: acţiunile şi reacţiile provocate de venirea în contact brutal a societăţilor radical
diferite, una - cea romană - ajunsă la un anumit grad de civilizaţie, celelalte sensibil mai
arhaice şi pe cale să evolueze cu o rapiditate aproape explozivă.” (L. Musset, Invaziile.
Valurile germanice, Bucureşti, 2002, p. 231).

9
Conform aceluiaşi autor, o diferenţă notabilă separă ultimele
invazii ale protoistoriei de cele ce s-au abătut asupra Imperiului roman:
dacă migraţiile ce au precedat cucerirea romană4 au fost făcute dinspre
Europa Centrală şi au avut, cel puţin unele, o direcţie vest-est, începând
cu mijlocul secolului al III-lea d.Ch., şi mai ales din secolul al II-lea
d.Ch., marile migraţii sunt orientate pe o axă est-vest, sau „curg” dinspre
nord-est către sud-vest.
În peisajul extrem de complex al acestei vaste şi, în acelaşi timp,
ambigue mişcări de populaţie, incursiunea cimbrilor şi teutonilor de la
finele secolului al II-lea î.Ch., care a răscolit Galia şi Italia
septentrională, este cu deosebire demnă de a fi amintită, prin consecinţele
de lungă durată pe care le-a avut asupra istoriei romane: ea a motivat
temerarul plan de cucerire a continentului, conceput de romani în virtutea
tradiţionalei lor strategii defensive, care consta în a îndepărta potenţialele
surse de pericol. Dar, în loc să izoleze cu adevărat această presiune
ameninţătoare -întreprindere, de altfel, utopică, din perspectiva duratei
lungi- romanii s-au resemnat la a o opri pe o linie continuă de fortificaţii,
aşa-numitul limes. Dincolo de teritoriile imediat limitrofe acestei
frontiere, începea o altă lume, ignorată în aşa măsură, încât apariţia
primelor valuri barbare a apărut ca un eveniment cu totul neprevăzut.5
În ceea ce priveşte accepţiunea antică a termenului barbar, dacă
lumea grecească înţelegea să-i circumscrie astfel pe toţi cei care nu
împărtăşeau limba sau moravurile eline -apelativul fiind aplicat
nediferenţiat, chiar şi locuitorilor unor imperii cu o civilizaţie avansată,
precum cel persan-, Imperiul roman, având „o prea bună impresie despre
sine pentru a-i stima pe străini”, va întări nuanţa peiorativă a termenului
ce desemna populaţiile neasimilate de cultura greacă sau latină.6
Cu origini în complementaritatea structurală a conceptelor barbar
şi civilizat -civilizaţia, prin excelenţă egocentrică, neexistând fără
contrastul în care o punea „urâţenia” barbariei-, termenul invocat s-a
constituit într-un apelativ comod pentru istoricii contemporani ai
evenimentelor. Ei se vedeau, astfel, scutiţi de a mai lua în seamă
diversitatea inerentă a duşmanilor, camuflând, sub un termen generic,
profunda lor ignoranţă asupra populaţiilor trăind dincolo de limes-ul
imperiului, „oameni ai stepei sau ai pădurilor, organizaţi în triburi sau
confederaţii instabile”7.

10
Criza secolului al III-lea d.Ch. Imperiul şi lumea barbară
Două importante blocuri de populaţie, foarte diferite prin modul
de viaţă şi prin cultura lor, îşi împart teritoriile Europei rămase în afara
dominaţiei romane: grupul populaţiilor germanice şi cel al nomazilor din
stepa eurasiatică, care ocupă partea de răsărit a continentului.
Primul conglomerat etnic, lumea germanică, fusese descoperită de
către Antichitatea clasică prin intermediul contactelor timpurii avute cu
avangărzile primelor migraţii, incluzându-i aici pe bastarnii şi skirii
răsăriţi la Marea Neagră (sfârşitul sec. al III-lea î. Ch.), dar şi pe cimbri şi
teutoni, care apar în Noricum, Galia, Hispania şi Italia (113-101 î. Ch.).
Etnografia triburilor germanice, la început confuză, se va clarifica abia
mai târziu, pe măsură ce campaniile lui Caesar şi ale lui Augustus, care
deschid un secol de războaie şi contacte comerciale, vor permite
romanilor să închege primele sinteze8 privitoare la tot mai agasanţii
vecini barbari din nord.
În ceea ce priveşte originea acestui grup de populaţii, multă vreme
abandonată miturilor9 şi genealogiilor fanteziste, cercetarea ştiinţifică
recentă pare a accepta ca focar al expansiunii germanice Scandinavia
Meridională,10 de unde „civilizaţia” lor se va extinde treptat în marea
câmpie europeană. Acest proces, realizat pe parcursul primei jumătăţi a
mileniului I î.Ch.11 (epoca Hallstatt: prima vârstă a fierului), va fi, iniţial,
frânat de expansiunea celtică,12 însă, se pare, o treptată deteriorare a
climei13 va determină deplasarea grupurilor germanice către sud şi sud-
est, celţii din Europa Centrală încetând curând să mai reprezinte un
obstacol.
Agravarea acestei degradări climatice este evidenţiată de coborârea gheţarilor
scandinavi cu câteva sute de metri şi de retragerea limitei nordice a culturilor de cereale, în
jurul secolului al VI-lea î.Ch. Cu teritoriul astfel restrâns, locuitorii se văd obligaţi să
migreze, iar acest fenomen, prelungit până în secolul al VI-lea d.Ch şi amplificat de
transgresiunile marine, care transformă ţărmul baltic într-o adevărată „fabrică de popoare”
14
(Iordanes), marchează începutul invaziilor germanice .

Cert este că lumea germanică -în care se cristalizează deja cele


două grupări, orientală şi occidentală- va fi afectată, începând chiar
înainte de secolul al III-lea î.Ch., de repetate şi tot mai precipitate pulsaţii
migratorii. Primele sale contacte cu civilizaţiile mediteraneene vor fi
curând înregistrate, în forme violente în vest -invazia cimbrilor şi
teutonilor, amintită deja, căreia i se adaugă şi „escapada” suevilor lui

11
Ariovist, înfrânţi de Cezar în 59 î.Ch.-15, şi prin bastarni, în est. Limitele
expansiunii lor vor fi delimitate de reacţia promptă şi fermă a romanilor,
care, prin cucerirea Galiei (58-51 î.Ch.) şi organizarea provinciilor Raetia
şi Noricum (16-15 î.Ch.), reuşesc să stăvilească o vreme valul
germanicilor occidentali.
Însă adevărata ameninţare o reprezentau puternicele confederaţii
ale germanicilor din răsărit -deosebite, se pare, prin caracteristicile
etnice, limbă şi felul de trai- ale burgunzilor, vandalilor şi goţilor,
deplasate în direcţia Mării Negre, unde vor dezvolta structuri politice
mult mai solide decât cele ale rudelor din Occident. Mai mulţi factori
sunt responsabili de forţa pe care o vor căpăta curând aceste unităţi
politice: pe de o parte, inspiraţi de contactul cu sarmaţii şi alanii (nomazi
iranieni), germanicii din răsărit echipează o cavalerie grea proprie -
învăţând să folosească scara de la şa - şi adoptă un armament eficace
(lancea lungă - pentru lupta călare, cuirasa - platoşa prevăzută cu plăci de
metal, scutul rotund etc.); pe de altă parte, plasaţi la distanţă de
expediţiile punitive romane şi îmbogăţiţi prin comerţul şi jaful pe
„drumul ambrei”, ei vor fi capabili să edifice legături politice mult mai
întinse şi mai periculoase pentru Roma. În consecinţă, imperiul va ajunge
să descopere treptat redutabila forţă a germanicilor orientali, pe măsură
ce aceştia avansează către sud şi spre vest, unde reuşesc să înfrângă sau
să-i asimileze pe „fraţii” lor din Europa Centrală.
În acest răstimp, alte popoare germanice occidentale se stabilesc
între Elba şi Rin: frizii ocupă litoralul Mării Nordului, suevii avansează
de-a lungul Elbei. Cele mai puternice dintre aceste populaţii se
organizează în confederaţii: la nord, saxonii, între Elba şi Weser; în
centru, francii, grupaţi pe malurile Rinului; către sud, în regiunea Rinului
superior şi a afluenţilor săi, se aşează alamanii. Încă din timpul lui
Augustus, presiunea ameninţătoare a acestor populaţii asupra frontierelor
Rinului devine permanentă; în aceeaşi epocă, limita sudică a expansiunii
germanice atinge Dunărea, întinzându-se pe tot cursul său, până în
bazinul panonic.
Perioada de relativă stabilitate ce a urmat domniei lui Augustus -
în care replica puternică şi contraatacurile romanilor au avut un rol mai
însemnat decât presupusul imobilism al lumii germanice (aflată, de altfel,
într-o continuă efervescenţă)-, va lua sfârşit în a doua jumătate a
secolului al II-lea d.Ch., către finele domniei lui Marcus Aurelius.
Cauzele ce au determinat această importantă pulsaţie a lumii germanice
sunt legate -anticipând iureşul ulterior- de mişcările provocate, în
12
răsăritul continentului, prin emigraţia goţilor, iniţiatoare a unei reacţii în
lanţ. Începută în anul 166, „marea trezire”16 va fi jalonată de dubla
străpungere ce îi aduce pe quazi şi marcomani în Venetia, iar pe
costoboci şi bastarni în Ahaia şi Asia.
Istoria pătrunderii quazilor şi marcomanilor -care provoacă mari
dificultăţi armatei romane, între 166 d.Ch. (când traversează Dunărea şi
asediază Aquileia) şi 175 d.Ch.-, este pe deplin lămuritoare pentru starea
în care se afla atunci lumea romană17. De altfel, către finele „secolului de
aur” al Antoninilor (96-192 d.Ch.), ameninţările devin limpezi, iar Roma
ajunge în ipostaza pe care o detestase în tot cursul existenţei sale, cea de
oraş asediat.
„Pusă de Romulus sub semnul ferecării faţă de lumea din afară, istoria romană nu
este, până şi în izbânzile sale, decât istoria unei grandioase împrejmuiri. Oraşul
concentrează în jurul său un spaţiu mereu lărgit de cuceriri, până la un perimetru optim de
apărare, pe care îşi impune în secolul I să-l închidă în dosul unui limes, adevărat zid
chinezesc al lumii occidentale. Înăuntrul acestor metereze, el exploatează fără să creeze: nu
aflăm nici o inovaţie tehnică de la epoca elenistică încolo: o economie alimentată din jaf, cu
mâna de lucru servilă pusă la îndemână de războaiele victorioase şi cu metalele preţioase
18
pompate din comorile tezaurizate ale Orientului”.

Roma, care se putuse apăra eficient, atâta vreme cât teritoriul său
păstrase dimensiuni judicioase -Italia, apoi provinciile direct scăldate de
Mediterana-, se vedea acum silită să reziste unor ameninţări venite din
toate părţile, dar mai ales celei apărute din fundul imensei câmpii a
Germaniei şi a Sciţiei, care aduce o mulţime fără sfârşit de asediatori ce
se abat, în valuri tot mai dese, asupra derizoriei bariere ce li se opune.
Astfel că „această capodoperă de imobilism, care a fost civilizaţia
romană, este supusă în a doua jumătate a secolului al II-lea eroziunii
forţelor de distrugere şi reînnoire”.19
Armata -unica speranţă rămasă romanilor asaltaţi de „mareea
umană” a barbarilor-, avea permanent nevoie de reîmprospătare, tot mai
dificil de realizat, în contextul în care deceniile paşnice şi prospere ale
guvernării Antoninilor promovaseră, indirect, o adevărată repulsie faţă de
meseria armelor. Încă şi mai grav, indispensabilă pentru protecţia
frontierelor hărţuite, armata devenise o adevărată clasă socială, tot mai
motivată să se amestece în politica internă a Imperiului, în vederea
apărării propriilor interese.20
În acest sens, victoria lui Septimius Severus, proclamat împărat de
către legiunile de la Dunăre, după perioada de criză deschisă de
asasinarea lui Commodus (192), a reprezentat un moment de triumf al
13
armatei. După ce a arătat, în cursul războiului civil, de ce este capabilă,
ea îşi va oferi serviciile pentru sângeroasa teroare instituită de împărat
împotriva senatorilor, regimul derapând rapid către o adevărată dictatură
militară. Astfel, noul împărat ajunge să transpună în realitate ceea ce
Augustus încercase cu obstinaţie să evite: ca reacţie la criza deschisă ce
zguduia Imperiul în ultimele decenii ale secolului al II-lea, el
reacţionează cu asprime, printr-un „despotism nivelator” şi, atribuind
puterii un caracter sacru, prefigurează destinul viitor al autorităţii
imperiale.
Istoria dinastiei Severilor (193-235/238 d.Ch.) este caracterizată şi de alte
„infracţiuni la normele principatului”, între care susţinerea deschisă a ideii dinastice merită
cu precădere a fi amintită. Eredităţii semi-matriarhale promovate de această familie i se
adaugă şirul de crime şi comportamentul uneori făţiş ostil tradiţiei romane, parţial
explicabil prin originile orientale ale Severilor, prea puţin interesaţi să menajeze
susceptibilităţile tradiţionale. Aşa s-ar explica şi intenţia lor de a amplifica încărcătura
religioasă a autorităţii imperiale, pe care încearcă să o recomande drept reflecţie mundană a
unei divinităţi transcendente şi universale. În spatele numeroaselor excese de care se face
responsabilă, dinastia Severilor a căutat să impună Imperiului o religie viguroasă în plan
21
spiritual, capabilă a înzestra persoana prinţului cu atribute divine.

La moartea lui Severus Alexander (222-235), pe fondul unei


crescânde dezordini interne, asalturile barbarilor se înteţesc, criza atinge
paroxismul, iar Imperiul cade victimă unui „veritabil delir”: timp de cinci
decenii, un şir lung de împăraţi,22 proclamaţi de legiuni, sfârşesc
asasinaţi. Nici excepţiile nu sunt mai norocoase: Decius (249-251) este
ucis în luptă, Valerianus (253-260) moare ca prizonier al perşilor, iar
Claudius al II-lea (268-270) este răpus de ciumă.
„Marea criză din secolul al III-lea sapă edificiul la temelie. Unitatea lumii romane
se dezintegrează, inima sa -Roma cu Italia -, se sclerozează, nu mai irighează cu flux vital
23
membrele, care la rândul lor caută să trăiască o viaţă proprie...”

Situaţia de la frontierele imperiului devenise dramatică încă din


primii ani ai domniei lui Severus Alexander. Pe de o parte, în Orient,
nou-întemeiata dinastie sassanidă (224) revendica provinciile romane ce
aparţinuseră cândva Imperiului persan al lui Darius; curând după aceea
-conform unui scenariu devenit familiar, limes-ul german este atacat de
fiecare dată când războaiele civile sau dificultăţile de pe alte fronturi
solicitau deplasarea unor legiuni renane24- alamanii presează limes-ul
rhetic (233), iar vastele mişcări de populaţii din Europa Centrală
amplifică ameninţarea barbară: francii iau poziţie la nord de alamani, pe
14
Rin; saxonii ocupă litoralul Mării Nordului; pe cursul Dunării, triburile
carpilor, sarmaţilor şi iazigilor sunt deplasate de germanicii vandali şi
goţi.
La începutul secolului al II-lea d.Ch., pe fondul regrupării diverselor neamuri ale
germanicilor din Occident, dar mai ales a popoarelor sueve, îşi face apariţia o aşa numită
ligă a „tuturor bărbaţilor” (Alle Männer-alemani), adică alamanii. Fără a recunoaşte
autoritatea unui singur rege, păstrându-şi, deci, căpeteniile, alamanii sunt menţionaţi pentru
prima oară în anul 212, cu prilejul atacului întreprins asupra germanilor din preajma
frontierei romane, prin care încercau să forţeze limes-ul la sud de Nürnberg. Chiar dacă
impăratul Caracalla va replica repetat (în 213, 233, 234 şi 235), alamanii vor continua să se
manifeste agresiv în Wetterau (regiune stăpânită de romani, la nord de Main şi de Rinul
mijlociu), dar mai ales în Agri Decumani -„Câmpurile Decumate”, anexate în secolul I d.Ch
(74-90), sub dinastia Flavilor (69-96 d.Ch.)-, zona dintre Rinul superior şi limes. În 235,
prima lor acţiune din Galia se soldează cu distrugerea fortificaţiei de la Strasbourg şi
conduce la destituirea şi, ulterior, la asasinarea lui Severus Alexander, socotit responsabil
de o atitudine prea ezitantă în faţa pericolului alaman. Situaţia se va schimba sub domnia
energicului ofiţer Maximin Tracul (235-238), care, după ce este investit cu demnitatea
imperială, reuşeşte să-i înfrângă pe invadatori şi să pacifice, un timp, regiunile limitrofe.

Însă adevăratul cutremur survine cu prilejul asalturile barbare


desfăşurate simultan şi pe mai multe fronturi:
În fond, catastrofa suferită de imperiu la mijlocul secolului al III-lea se explică atât
printr-o gravă neglijenţă, cât şi prin incapacitatea romanilor de a obţine rezultate decisive în
războaiele izbucnite, în acelaşi timp, pe mai multe fronturi. Când, odată depăşite frontierele,
apărate de trupe mediocre, bandele alamane în sud şi ceilalţi germanici în nord constată că
întreaga Galie se oferea jafului, nu invincibilitatea lor explica această stare de fapt, cât lipsa
unei apărări eficiente. Situaţia din Galia şi Italia va fi restabilită printr-o contraofensivă
serioasă abia când Roma va simţi pericolul apropiindu-se de zidurile ei.

În orice caz, perioada care desparte mijlocul veacului de primele


victorii împotriva goţilor (269) şi de restabilirea ordinii în Galia (277)
rămâne deosebit de dificilă. În 251, în timpul domniei conservatorului
împărat Decius -el reinstituie cultul vechilor zei romani şi îi persecută pe
creştini- armata romană suferă o grea înfrângere în faţa goţilor, împăratul
însuşi sfârşind pe câmpul de luptă. Prima mare invazie a goţilor avea
drumul deschis: până în 269, ei vor jefui fără încetare Tracia, Grecia şi
Asia Mică, invadând Orientul, ca şi perşii sassanizi, deja prezenţi în
Siria25. Moartea lui Decius lasă puterea imperială pradă revendicărilor
care opun armata de pe Dunăre celei din Orient, toată îngrijorarea
împăraţilor concentrându-se acum asupra Răsăritului, în timp ce
Occidentul este lăsat uitării.

15
În consecinţă, situaţia teritoriilor dintre Rin şi limes scapă de sub
controlul roman, întreaga zonă sfârşind prin a fi lăsată, practic, la
dispoziţia alamanilor26. În aceeaşi perioadă, romanii ajung să constate o
suprinzătoare schimbare de atitudine a popoarelor de la Marea Nordului
şi de pe Rin - frizonii, francii şi saxonii: în locul paşnicului comerţ,
aceştia preferă să treacă la atacul sistematic al regiunilor litorale ale
Galiei, ameninţând legăturile cu Britania. Mult mai temerare sunt, însă,
invaziile lor pe uscat: în 258, o incursiune francă travesează Rinul, trece
prin Galia şi Spania, pentru a se opri în nordul Africii, unde pune bazele
unui nucleu pirateresc (aprox. 260), anihilat abia în 272.
Între popoarele germanice, francii apar în istorie cel mai târziu, iar originea lor
rămâne încă învăluită în obscuritate, cu toate că ei vor deveni principalii beneficiari ai
marilor migraţii şi singurii a căror operă, desfăşurată continuu, pe tot parcursul Evului
mediu timpuriu, avea să exercite o influenţă consistentă asupra istoriei Occidentului. 27 Dacă
istoricii n-au reuşit încă să se edifice cu privire la originea numelui lor -cea mai probabilă
variantă fiind cea conform căreia numele de franci, desemnând popoarele rămase în afara
dominaţiei romane, pe malul drept al Rinului inferior, provine din cuvântul germanic frank
(„liber”) -, este în general admis că ei au apărut, ca şi alamanii, ca urmare a regrupării unor
populaţii diverse, prezente în perioada anterioară în zona Rinului inferior. Lunga vecinătate
comercială cu imperiul a oferit, cu siguranţă, prilejul pentru receptarea unei durabile
influenţe, care îi vor pregăti pe franci, în mai mare măsură decât pe alţi germanici, să
înţeleagă şi să valorizeze civilizaţia romană. 28

În anul 260, când împăratul Valerianus, înfrânt, intră în


umilitoarea captivitate a sassanizilor lui Sapor, alamanii profită de
slăbiciunea apărării romane pentru a ataca Raetia şi a jefui Italia de Nord,
ajungând netulburaţi până în preajma oraşului Milano, unde sunt opriţi de
Gallianus, revenit din Orient.29 Cu toate acestea, ei vor continua să atace
imperiul: în anul 268 ei sunt învinşi de împăratul Claudius al II-lea, în
270 Aurelian le administrează o nouă înfrâgere, pe Dunăre, apoi la
Piacenza, şi, în 271, lângă Pavia. Roma însăşi s-a văzut atunci în pericol,
motiv pentru care împăratul a luat iniţiativa de a înconjura oraşul cu
giganticul zid ce-i va purta de acum numele.
De altfel, repetatele succese împotriva alamanilor sunt grăitoare
pentru cerbicia cu care romanii înţelegeau să se opună crizei: „ar fi fals
să credem că Imperiul roman se lasă învins, depăşit de gravitatea
situaţiei. Dimpotrivă, el rezistă pe toate fronturile, cu mai mult sau mai
puţin succes, dar cu o egală hotărâre.”30
Redresarea se va face simţită chiar din momentul în care dezastrul
total părea iminent: în răsărit, împăratul Claudius al II-lea reuşeşte să
obţină, lângă Niš (269), o victorie decisivă împotriva goţilor, care îi şi
16
aduce supranumele de „Goticus”; în vest, Aurelian obţine, în 274,
capitularea lui Tetricus, ultimul „împărat gal” 31 şi restabileşte, în mare
măsură, vechiul traseu fortificat al limes-ului, nu înainte, însă, de a
accepta dureroase modificări ale frontierei: Câmpurilor Decumate, deja
abandonate de Valerianus, Aurelian le adaugă Dacia, în timp ce
stăpânirea romană în nordul Africii se repliază către coastă.
Dacă invazia masivă din vestul imperiului -împăratul Probus
reuşeşte să respingă, în 277/278, pe francii şi alamanii ce atacaseră
împreună Galia, în 275-276- putea sugera un „cataclism final”32, la
sfârşitul secolului situaţia era întrucâtva restabilită pe întreg cuprinsul
Imperiului. Cu toate acestea, secolul al III-lea rămâne cel mai groaznic
pentru lumea romană, a cărei revenire la normalitate solicitase un imens
tribut: unei lungi succesiuni de împăraţi aclamaţi şi ulterior asasinaţi de
armată, i se adaugă incapacitatea de apărare a întregii societăţii -de altfel
militarizată-, distrugerile barbarilor, destrămarea acelei Pax Romana şi
ruinarea oraşelor.
Criza economică, financiară şi monetară este secundată de
pericolul tot mai real al ruperii unităţii imperiului: dacă gestul -lipsit de
precedent -al Senatului de a desemna, în anul 238, doi împăraţi cu puteri
egale, şi care împart chiar funcţia de pontifes maximus, este cel puţin
nefiresc, despărţirea temporară a celor două aripi ale imperiului -prin
fondarea unui „Imperiu galic”, în vest, şi prin „dizidenţa” regatului
Palmyrei (271), în Orient- este de-a dreptul neliniştitoare. Oricum, merită
amintit că nici una din cele două „dizidenţe” nu refuza romanitatea ca
atare: prima, fundamental romană, nu se opune lui Gallienus şi
succesorilor săi, dar se ridică hotărât împotriva invadatorilor barbari, în
timp ce rebelii din Orient evită alianţa cu perşii sassanizi. Această
opţiune explică întrucâtva indulgenţa arătată de Aurelian, care-i va
considera pe ce implicaţi vinovaţi nu atât de o secesiune, cât de o
oarecare descentralizare defensivă, aspect cu importante conotaţii în
intuirea unor soluţii viitoare.33
Războaiele duse în exterior, înflorirea birocraţiei, ca şi perioadele
de anarhie ce se succed cu regularitate răscoalelor militare, contribuie la
o ruina prelungită a Imperiului. La rândul lor, fiscalitatea excesivă şi
sărăcia generală -care intră în contrast strident cu vastele proprietăţile
deţinute de câţiva privilegiaţi- transformă vechea ordine socială într-o
amintire a unei epoci apuse. Vechea aristocraţie se văzuse deja înlocuită
de diverşi parveniţi, iar împăraţii, în încercarea lor de a reinstitui
autoritatea, nu mai pot conta pe sprijinul ei. Treptat, sistemul se îndreaptă
17
către o monarhie egalitară, şi, pe măsură ce „burghezia” se subţiază,
valul de reforme şi succesiunea de sisteme, toate de scurtă durată, rămân
ineficiente.
Exemplul cel mai potrivit îl oferă chiar sistemul tetrarhiei, instituit
de Diocleţian (284-305), al cărui obiectiv era divizarea sarcinilor puterii
centrale, permiţând ca fiecare front să dispună concomitent de prezenţa
unor persoane cu atribuţii imperiale. Chiar dacă rezultatele iniţiale ale
reformei sale au fost faste, iar tetrarhia nu împărţea decât
responsabilităţile, şi nu teritoriile, noul sistem purta, pe termen lung,
germenii viitoarei dezmembrări a Imperiului.
„Sistemul «tetrarhiei» -guvernarea simultană a Imperiului de către patru
conducători, un Augustus în răsărit şi un altul în apus, fiecare susţinut de câte un Caesar-
nu este altceva decât recunoaşterea faptului că Imperiul era imposibil de guvernat şi de
apărat de un singur împărat, ce rezida într-un singur loc. Ceea ce se întâmpla înainte într-un
34
mod anarhic a fost ordonat acum într-un mod sistematic”.

Roma înţelege foarte repede -în cursul campaniilor lui Marius


împotriva cimbrilor şi teutonilor, dar şi din contactul lui Cezar cu suevii
lui Ariovist- amploarea ameninţării reprezentate de germani şi, aproape
instinctiv, încearcă să le anihileze agresivitatea prin asimilare. Însă, în
cazul germanilor, această politică a eşuat lamentabil: deşi armatele lui
Augustus iau în stăpânire un teritoriu întins până la Elba, menit a alcătui
o nouă provincie, Tiberius (14-37 d.Ch.), îngrijorat de revolta căpăteniei
Arminius -în ciuda victoriilor obţinute de Germanicus (14-16 d.Ch.)-
hotărăşte părăsirea teritoriului ocupat pe malul drept al Rinului.
Romanii găsesc că organizarea faimosului limes imperii reprezintă o soluţie mai
potrivită, însă această linie defensivă -care, în majoritatea situaţiilor, consta într-un val de
pământ (2-5 m), completat de posturi fortificate- s-a demonstrat doar parţial eficientă. De
altfel, arhitectura limes-ului varia35 în funcţie de teritoriul pe care era construit şi de
ameninţările specifice fiecărei zone, uneori un fluviu sau un şanţ amenajat fiind considerate
suficiente.

Renunţând la ideea de a-i civiliza pe germanici -caz unic în istoria


sa-, Roma va începe totodată să resimtă un adevărat complex de teamă -
neatenuat, de altfel, de repetatele succese militare- în faţa acestor ţinuturi
ostile, locuite de popoare sălbatice şi războinice, iar confruntările militare
tot mai frecvente -debutând cu invazia quazilor şi marcomanilor, şi
continuate, aşa cum am notat, pe parcursul întregului secol următor- îi
vor da noi motive de îngrijorare.

18
E drept că, ieşită victorioasă din convulsivul secol al III-lea -
Diocleţian reuşind, „după o generaţie sinistră”, să stopeze presiunea
germanicilor la frontierele Imperiului-, Roma a câştigat timpul de care
avea nevoie pentru edificarea unor mecanisme eficiente de asimilare. Cu
toate acestea, oferind barbarilor prilejul de a-i evalua direct bogăţia şi
punctele slabe, ea îi va încuraja să conceapă planuri tot mai eficiente de
cucerire, iar încrâncenarea lor, în continuă creştere, se va vedea, în cele
din urmă, răsplătită.
Încă de la primele contacte, romanitatea, al cărei eşafodaj solid se edifica pe o
reţea raţională de drumuri şi de oraşe, o conştiinţă juridică comună şi o economie
complementară, stârnea un contrast strident cu imprecizia funciară prin care se recomanda
lumea barbară. „Coloritul dramatic” al înfruntărilor dintre Roma şi barbari -atât de vădit în
scrierile istoricilor de atunci- este conferit de faptul că civilizaţia mediteraneeană, spre
deosebire de lumea de dincolo de limes, era definită de puternicele concepte ale statului şi
36
cetăţii.
Pe de altă parte, ar fi lipsită de obiectivitate reprezentarea lumilor romană şi
barbară ca fiind despărţite, chiar şi în timp de pace, printr-o cortină de netrecut. De
exemplu, arheologia certifică existenţa unor relaţii comerciale regulate, organizate în
puncte de contact precise. La rândul lor, izvoarele scrise evidenţiază că, spre exemplu,
tribul hermundurilor -locuitori, în epoca lui Tacit, ai zonei de la nord de bazinul superior al
Dunării şi limitată de Thuringia- beneficia de o libertate totală a comerţului, de o parte şi de
alta a fluviului, ca şi în interiorul provinciilor. Chiar dacă împăratul Marcus Aurelius va
fixa -ca urmare a invaziilor quade şi marcomane 37- locuri şi zile precise pentru întâlnirile
lor comerciale, este indubitabil că, până la data respectivă, relaţiile paşnice, rareori
întrerupte, au precumpănit, fără a reuşi, însă, să producă mari schimbări în civilizaţie locală.

Vecinătatea agresivă a lumii barbare ridica romanilor o tot mai


dificilă problemă militară, însăşi sistemul tetrarhiei căutând să sporească
eficienţa dispozitivele defensive. Primele măsuri cu caracter tactic se
adaptau unei realităţi neplăcute: miile de kilometri ai frontierelor
descurajau orice încercare de a opri pe limes pătrunderile neaşteptate ale
barbarilor. Prin urmare, este decisă fortificarea masivă a tuturor oraşelor
mai importante şi cantonarea, la mică distanţă de frontiere -în special în
jurul noilor capitale (Milano, Trèves sau Constantinopol)- a legiunilor,
pregătite, astfel, să neutralizeze rapid bandele barbare care străpung
limes-ul. În principiu, dacă micile forturi de la frontiere -în care
soldaţi/ţărani luaseră locul legionarilor bine instruiţi- ar fi cedat ofensivei
barbare -cum, în multe situaţii, se şi întâmplase-, oraşele din interior,
acum fortificate, ar fi trebuit să reziste asediului, până la sosirea
armatelor imperiale.
Această reorganizare militară, extrem de costisitoare financiar, va
impune administraţiei romane să se gândească şi la alte soluţii, cum sunt
19
cele de natură „diplomatică” -învrăjbirea barbarilor, cumpărarea
neutralitatăţii ori a prieteniei lor-, sau iniţiativa, mult mai riscantă, de a-i
aşeza la frontierele imperiului, legaţi de pământul a cărui apărare le
revenea. Dacă primul exemplu al acestui sistem fusese oferit chiar de
Augustus -care primeşte sub protectorat roman un astfel de grup barbar,
în regiunea viitorului Köln-, treptat acest proces ia amploare, tot mai
numeroşii barbari recrutaţi neîntârziind să aspire la funcţii dintre cele mai
importante.
Tradiţia era, în acestă privinţă, foarte veche, din moment ce legionarii romani şi
italici luptaseră dintotdeauna alături de auxiliari recrutaţi din provincii sau din afara
imperiului, iar gărzile personale ale împăraţilor erau deseori constituite din mercenari
barbari. Pe măsură ce armata romană devine un corp profesionist şi, în curând, o „castă” -
funcţionarii, curialii sau negustorii sustrăgându-se frecvent de la obligaţiile militare-,
încorporarea sistematică a barbarilor devine obişnuinţă. Grupaţi iniţial în corpuri
complementare, iar, în perioada ulterioară decretului lui Caracalla şi reformelor militare,
integraţi în legiuni, barbarii vor ajunge să ocupe demnităţi ofiţereşti, pe măsură de elitele
tradiţionale abandonează, de bună voie sau de nevoie, conducerea armatei. Nu peste mult
timp, ei se vor insinua în anturajul imperial: către finele secolului al IV-lea, ei pot accede la
funcţia onorifică de consul, iar unii germanicii „naturalizaţi” reuşesc chiar să pătrundă în
familia impăratului.
Atât de profundă era atracţia civilizaţiei romane, încât aceşti „noi romani” se simt
intim legaţi de soarta Romei şi, aproape paradoxal, ei reacţionează cel mai energic -cu zelul
prozelitului- împotriva barbarilor invadatori.

Însă conducerea imperială nu s-a mulţumit să lase protecţia


statului roman pe seama barbarilor, ea transferând în cuprinsul imperiului
popoare întregi, organizate şi neasimilabile, din raţiuni deopotrivă
militare şi economice, cum ar fi lipsa mâinii de lucru rurale.38 Marcus
Aurelius este primul care descoperă multiplele avantaje aduse de
repopularea regiunilor devastate de barbari cu alţi prizonieri barbari,
meniţi a asigura -încadraţi sub o formulă militară-, cultivarea
pământurilor, un ecran de protecţie în faţa neamurilor germanice, dar şi o
bază demografică pentru viitoarele recrutări, necesare momentelor de
criză politică39.

Victoriile împăratului Probus împotriva alamanilor şi francilor (280 d.Ch.) au adus


Imperiului o pradă importantă în oameni şi vite, însuşi împăratul ţinând să asigure Senatul
că „de acum înainte barbarii vor lucra pentru voi, vor semăna pentru voi şi vor servi în
40
armată împotriva naţiunilor celor mai îndepărtate.” De acum înainte, romanii vor recurge
sistematic la prizonierii germanici, în încercarea de a repopula câmpurile părăsite şi de a-şi
completa armata. Aşa apare problema „liţilor” (laeti) -oameni semiliberi, obligaţi la
îndeplinirea serviciului militar şi aşezaţi, în calitate de „coloni”, pe pământuri date în
41
folosinţă ereditară-, o ţărănime ce asigura baza de recrutare .
20
Prin urmare, asediul generalizat al barbarilor de pe limes, element
definitoriu al crizei romane din veacul al III-lea, nu poate fi temperat
decât prin acceptarea pătrunderii lor, fie ca „federaţi”42, fie în cadrul
armatei. Acest compromis, fără îndoială inovator, dar, la fel de sigur,
foarte periculos, va constitui primă formă a unei „fuziuni care va
caracteriza Evul mediu”43. Noul statut al barbarilor -care, deloc interesat
să schimbe tradiţiile lor culturale, reuşeşte să le potolească agresivitatea
şi să-i transforme în soldaţi/ţărani- va fi capabil, o vreme, să rezolve
problemele ridicate de necesităţile armatei şi ale agriculturii. Pe acestă
cale, nu numai că prăbuşirea Imperiului este amânată cu două veacuri,
dar o adevărată „civilizaţie romano-barbară” începe să se cristalizeze. De
altfel, sunt numeroşi în epocă cei care priveau aşezarea barbarilor pe
pământul imperiului drept o soluţie pe deplin satisfăcătoare, găsind
fuziunea ca potrivită pentru viitorul celor două lumi:
„Barbarul … ară pentru noi, el care atâta amar de timp ne-a sărăcit prin jafurile
sale, se sârguieşte acum să ne îmbogăţească: iată-l în straie de ţăran, muncind până la
istovire, cercetându-ne târgurile şi aducându-şi acolo vitele în vederea vânzării. Mari spaţii
44
necultivate ... înverzesc din nou acum, mulţumită barbarilor.”

În fapt, criza Imperiului „clasic” se hrănea din roadele atât de


fecundei romanizări, care căutase tocmai eradicarea barierelor sociale şi
rasiale.45 Cristalizarea unei civilizaţii romane provinciale are loc în
paralel cu estomparea tradiţionalelor privilegii de castă: în fond, în
opoziţie cu valorile susţinute de Senat, Imperiul se identificase
dintotdeauna cu „burghezia” din colonii, cu poporul, provinciile şi
armata. În plus, în ciuda aparenţelor şi a artificiilor retorice, lumea
romană de la periferia imperiului convieţuia de trei secole alături de
barbari şi se obişnuise cu ei. Mai mult, această romanitate provincială
poseda ea însăşi -deseori, într-o măsură importantă- o componentă
barbară şi, aşa cum am avut prilejul să notăm cu privire la secolul al III-
lea, provincialii ocupau de multă vreme poziţii importante în stat,
inclusiv tronul imperial. Chiar dacă lumea romană continua să ignore cu
superioritate viaţa Europei barbare, populaţiile ei erau mai bine informate
asupra vieţii din Imperiu, faţă de care se simţeau irezistibil atraşi:
„Barbarii care s-au instalat în secolul al V-lea în Imperiul roman nu seamănă cu
popoarele tinere, dar primitive, abia ieşite din pădurile sau stepele lor, pe care le-au descris
detractorii lor din vremurile de atunci, sau admiratorii lor moderni .... Drumurile lor îi
aduseseră în atingere cu culturi şi civilizaţii de la care împrumutaseră moduri de trai, arte şi

21
tehnici (...). Ei fuseseră adesea seduşi de cultura împărăţiilor vecine şi nutreau pentru
învăţătură şi pentru lux o admiraţie fără îndoială stângace şi superficială, dar nu lipsită de
respect.”
În fapt, fiecare din cele două lumi s-a îndreptat spre cealaltă: „romanii decadenţi,
46
barbarizaţi dinăuntru, coborau la nivelul barbarilor ciopliţi şi şlefuiţi din afară”.

Pe fondul acestui proces deja activ, „un alt fapt capital schimbase
la faţă pe invadatorii barbari”: prin eforturile lui Ulfila -nepotul unor
creştini originari din Cappadocia, răpiţi de goţi în cursul invaziei lor în
Asia Mică şi duşi ca prizonieri dincolo de Dunăre-, un segment important
al acestor populaţii păgâne, şi anume vizigoţii, va fi creştinat. Dar,
„printr-o întâmplare ciudată, care va avea urmări nebănuite” 47, aceştia -
urmaţi de ostrogoţi, burgunzi, vandali sau longobarzi- se vor converti la
arianism, devenit erezie după Conciliul de la Niceea (325).
Ulfila, „marele apostol al goţilor”, contactase autorităţile Bisericii în anul 341, la
Constantinopol, într-un moment în care, în Orient, triumfa reacţia anti-niceeană. Odată cu
consacrarea episcopală, el se aliniază, în mod firesc, tendinţei teologice dominante de
atunci: arianismul. Marele său merit constă în faptul că, odată reîntors printre goţi, în afara
unei rodnice activităţi misionare -persecuţiile declanşate de şefii locali în 348 şi 369 fiind
grăitoare pentru succesul său-, el reuşeşte să creeze o scriere şi o limbă literară gotică, în
care traduce Biblia şi oficiază liturghia. Deşi creştinismul arian nu va fi adoptat de
aristocraţie decât după trecerea în Imperiu (376), Ulfila găsise o soluţie strălucitoare la
marea problemă care, în viitor, va stânjeni toate misiunile de creştinare a populaţiilor
păgâne.

Aşa cum vom vedea, adoptarea versiunii ariene a creştinismului -


devenită treptat o adevărată religie „naţională” pentru majoritatea
germanicilor, cu excepţia francilor şi, în parte, a longobarzilor-, va avea
urmări politice majore, ataşamentul germanicilor faţă de confesiunea lor
conducând la serioase conflicte cu supuşii din regatele fondate de ei pe
vechiul teritoriu al Imperiului, în majoritate catolici.

Prăbuşirea Imperiului Roman de Apus sub impactul marilor


invazii barbare
Aşa cum am putut constata, lumea romană reuşeşte -la cumpăna
secolelor al III-lea şi al IV-lea- să depăşească teribila criză ce o zguduise
în profunzime. Mai mult, profitând de reorganizarea vechiului sistem
defensiv, succesorii împăratului Constantin (306-357) reuşesc să facă
faţă cu succes presiunii agresive a barbarilor, ale căror asalturi la
frontiera Imperiului nu încetează. Alamanii, spre exemplu, care au
încercat, în mai multe rânduri -de-a lungul întregului secol al IV-lea- să

22
treacă Rinul, sunt respinşi de fiecare dată: în 350, de către Constant, în
357, aproape de Strasbourg, sunt învinşi de Iulian, pentru ca, în 378,
Graţian să obţină o nouă victorie. La rândul ei, încercarea francilor de a
traversa fluviul este oprită de Arbogast, în 388, iar Constanţiu (350) şi
Valentinian (375) reuşesc să stăvilească presiunea quazilor şi a sarmaţilor
la Dunăre.
Însă, în ciuda acestor succese şi a replicii eficiente pe care
armatele Imperiului o administrau barbarilor, dezmembrarea de facto a
romanităţii era deja iniţiată şi avansa imperturbabil: încă de la sfârşitul
secolului al III-lea, forţele centrifuge din Imperiu sunt tot mai puternice
şi, cu toate străduinţele meritorii ale tetrarhilor, ele vor prevala asupra
oricărei tendinţei către coeziune. Din perspectiva acestor realităţi,
sciziunea din 395 poate fi privită ca o simplă reflexie în plan politic a
rupturii tot mai profunde dintre cele două părţi ale Imperiului: Orientul -
prosper din punct de vedere economic, cu o puternică reţea urbană,
creştinat în profunzime şi elenizat pentru a două oară-, şi Occidentul,
sortit unei crescânde ruralizări, barbarizat şi creştinat superficial, în
limita marilor oraşe.48
Întemeierea, în 330 -pe locul vechii colonii greceşti Byzantion-, a
unei noi capitale, Constantinopolul, purtând numele fondatorului ei, nu
va face decât să consfinţească această adâncă dihotomie.
Faptul „a fost suficient pentru a dovedi în ce măsură legăturile cu trecutul sunt de
acum înainte rupte: fără îndoială, Constantinopolul datorează în parte raţiunea sa de a fi
unor consideraţii strategice. Mai aproape decât Roma de punctele nevralgice ale Imperiului,
Constantinopolul constituia un post de comandă mai central, la jumătatea drumului de
frontul danubian şi de frontul sirian. Însă totodată, aşa cum va arăta limpede soarta sa, acest
oraş este instalat în centrul Orientului unde s-a format şi de unde se propagă gândirea
creştină ... Desigur civilizaţia romană moare numai în măsură în care ea dă naştere unui alt
49
fenomen decât ea însăşi, menit să-i asigure supravieţuirea până în vremea noastră.”
„Această clivare va caracteriza şi lumea medievală: sforţările pentru o uniune între
Occident şi Orient nu vor putea ţine piept unei evoluţii de acum înainte divergente. Schisma
este înscrisă în realităţile secolului al IV-lea. Bizanţul va fi continuarea Romei, şi sub
aparenţele prosperităţii şi ale prestigiului, va duce mai departe, în dosul zidurilor sale,
agonia romană până în 1453. Occidentul sărăcit, barbarizat, va trebui să reia de la început
50
etapele unei dezvoltări care îi va deschide la sfârşitul evului mediu căile lumii întregi.”

Cauzelor interne menţionate, responsabile de fragilitatea tot mai


evidentă a Imperiului, li se adaugă alta, venită din afara lumii romane şi
care a provocat, de altfel, „iureşul invaziilor”: presiunea popoarelor
nomade din stepele Asiei, reprezentate îndeosebi de huni. Astfel că, dacă
începutul prefacerilor care au generat civilizaţia medievală occidentală
23
rezidă în criza Imperiului roman din secolul al III-lea d.Ch., nu este mai
puţin adevărat că valurile barbare care se prăvălesc asupra lumii romane
în secolul al V-lea au reprezentat factorul menit să grăbească şi să dea
dimensiuni catastrofice acestor transformări, al căror aspect se vede
profund modificat.51
Deşi nu există un consens în această privinţă, originea hunilor,
călăreţi nomazi, cu trăsături accentuate şi obiceiuri originale -nu poartă
barbă, practică deformarea craniană şi îşi ucid bătrânii-, pare să fie
turanică. Mânaţi deopotrivă de nevoile turmelor lor, ca şi de pasiunea
pentru aventură, ei apar la frontierele lumii romane. Ammianus
Marcellinus, istoric roman din secolul al IV-lea, ne oferă o edificatoare
descriere a acestor noi barbari: „Rătăcesc pe ici şi pe colo fără cămine,
fără legi, fără cutume fixe, asemănându-se cu fugarii. Căruţele lor le sunt
locuinţe. Femeile lor acolo nasc şi acolo îşi îngrijesc copiii până la
pubertate. Conceput aici, născut în altă parte, hunul nu poate să răspundă
atunci când este întrebat «De unde eşti?»”52
În jurul anului 360, fie sub presiunea altor grupuri din Asia
centrală, fie în contextul unei presupuse deteriorări climatice, hunii
avansează spre sud şi vest, ajungând în stepele dintre Volga şi Don, unde
îi supun pe alani. Sosirea lor va provoca însă şi marea migraţie a
germanicilor: îngroziţi de terifiantă reputaţie care îi precede pe sălbaticii
călăreţi ai stepelor, hărţuiţi neîncetat şi într-o permanentă cursă pentru
ocuparea unor pământuri sigure, barbarii traversează limes-ul pentru a se
instala pe teritoriul Imperiului. Stabilirea lor în spaţiul roman este, de
obicei, consfinţită prin acel tratat de alianţă (foedus), prin care autorităţile
imperiale sau provinciale le confirmă instalarea şi le cedează o parte din
pământuri, tolerându-le obiceiurile şi organizarea, în schimbul serviciilor
lor militare.
„Năvălitorii sunt nişte fugari împinşi din urmă de unii mai tari sau mai cruzi decât
ei. Cruzimea lor este adesea cea a desperării, mai ales atunci când romanii le refuză azilul
53
pe care ei îl cer adesea în chip paşnic.”

Concret, în 374/5, năvălirea hunilor în Ucraina orientală


compromite stabilitatea relativă de la hotarele Imperiului: „printr-o
lovitură de maestru”, ei îşi inaugurează „cariera europeană” lichidând
regatul gotului Hermanaric, care, înfrânt, se sinucide. După o străduinţă
de aproape două decenii, timp în care urmăresc exploatarea roadelor
acestei frumoase victorii, hunii se infiltrează în Panonia, viitoarea bază a
atacurilor iniţiate împotriva teritoriului roman.
24
„Ar fi greşit să credem că hunii, în pofida rolului lor decisiv în declanşarea
puternicului val migrator de la sfârşitul secolului al IV-lea, au apărut de la început ca
duşmani necesari şi implacabili ai Romei. Evenimentul premonitoriu din 375 -atacarea şi
distrugerea statului gotic din Ucraina- nu a fost înţeles. Imperiul din Orient a avut la început
cu nou-veniţii relaţii paşnice şi a favorizat poate instalarea lor în bazinul panonic către 390.
Atâta timp cât vizigoţii lui Alaric au reprezentat principalul pericol în Balcani, prietenia
hunilor reprezenta un atu preţios. Ruptura nu a început decât după plecarea goţilor către
Italia, când, în jurul anului 408, regele hun Uldin a încercat să se stabilească în Tracia şi în
Moesia. Cât despre Occident, deoarece nu s-a considerat direct ameninţat, a putut, vreme de
54
aproape o jumătate de secol, să practice o politică de înţelegere cu hunii .”

După colapsul violent al imperiului lor, o parte a ostrogoţilor se


refugiază în teritoriul vizigot, în timp ce restul, alături de alani şi sarmaţi,
îngroaşă rândurile armatei hunilor. La rândul lor, vizigoţii, îngroziţi de
perspectiva contactului cu sângeroşii nomazi, cer azil împăratului roman
Valens (360-378), care -interesat, desigur, să se folosească de serviciile
lor militare-, acceptă: după ce traversează Dunărea, vizigoţii sunt stabiliţi
în Tracia.
Denunţând „gafa” împăratului, Ammianus Marcellinus caracteriza astfel
momentul 376: „Au fost trimişi numeroşi agenţi însărcinaţi să pună la îndemână acestui
popor barbar mijloace de transport. S-au luat toate măsurile ca nici unul din viitorii
distrugători ai Imperiulul roman, fie chiar bolnav pe moarte, să nu rămână pe malul celălalt
55
... Şi tot acest zel, toată această tevatură pentru a ajunge la năruirea lumii romane!” „Deci,
cu învoirea împăratului, zi şi noapte, goţii îngrămădiţi în bărci, pe plute şi în trunchiuri
scobite de arbori erau trecuţi peste Dunăre... Din pricina îmbulzelii prea mari, luptând cu
valurile, unii, încercând să înoate, au fost înghiţiţi de apă... atât de mare era zorul celor ce se
56
grăbeau să piardă lumea romană!”
Aprecieri asemănătoare -care învinuiesc autorităţile romane şi pe romanii înşişi-
sunt foarte numeroase în epocă; ele văd în realităţile vremii cauza adâncă a nenorocirilor ce
vor veni, iar în atitudinea faţă de barbari pe cea imediată: „Constantin a deschis poarta
barbarilor, el este vinovat de năruirea Imperiului” (istoricul grec Zosimos); „Romanii erau
împotriva lor înşişi nişte duşmani mai răi încă decât duşmanii lor dinafară, căci deşi barbarii
57
îi şi zdrobiseră, ei se mai nimiceau încă mai mult prin ei înşişi” (Salvian, către 440).

Sub motivul tratamentului necorespunzător ce le era aplicat în


Tracia, vizigoţii se revoltă, în 377, şi pornesc spre Mediterana, jefuind
fără cruţare tot ce întâlneau în cale. Împăratul Valens, stăpânul părţii
orientale a Imperiului, realizează pericolul şi se grăbeşte spre
Adrianopol, abandonând planurile expediţiei sale împotriva perşilor.
Imprudenţa -care l-a impins la angajarea confruntării înainte de sosirea
trupelor de sprijin trimise de colegul său imperial din Occident, Graţian

25
(375-383)- îl va costa scump: înfrânt, pe 9 august 378, îşi pierde viaţa pe
câmpul de luptă.
În continuare, vizigoţii triumfători izolează temporar
Constantinopolul, însă măsurile luate de noul împărat al Orientului,
Theodosius (379-395), îi determină să retragă asediul. Abia către sfârşitul
anului 382, după ce rătăciseră nestânjeniţi prin Peninsula Balcanică,
vizigoţii sunt dispuşi a accepta foedus-ul, primind, în schimb, unele
pământuri în Moesia, deja ruinată de invazii.
Deznodământul nu va fi decât temporar, „aventura” vizigotă
continuând printr-o nouă revoltă, stimulată de politica nehotărâtă a lui
Theodosius. Abia în 392, Stilicon obţine reînnoirea foedus-ului. Însă
goţii nu renunţă la iniţiativele lor ofensive: sub comanda lui Alaric, ei
ameninţă din nou Constantinopolul, reduc la ruine estul Balcanilor şi, în
drumul lor spre Illyricum, jefuiesc crunt Grecia. În consecinţă, în anul
397, Imperiul, de acum resemnat, abandonează Epirul în mâinile lor, în
timp ce Alaric, ajuns magister militium pentru Illyricum, dobândeşte
întreaga putere militară în jumătatea vestică a Peninsulei Balcanice.
Reluând nefericitul scenariu al secolului al III-lea, barbarii se infiltrează adânc,
pentru a doua oară, în Imperiu, iar contemporanii realizează pe deplin riscurile implicate de
acest fapt. Ne edifică peisajul laconic schiţat de Sf. Ambrozie milanezilor: „Hunii s-au
azvârlit asupra alanilor, alanii asupra goţilor, goţii împinşi din patria lor ne-au împins pe noi
în Illyricum; şi încă nu s-a sfârşit totul.”58

Însă ambiţiile lui Alaric nu sunt satisfăcute de noul statut: în 401,


bandele sale apar în nordul Italiei, ocupă portul Aquileea, îngrozindu-i pe
romani. Curând, pe măsură ce neputinţa autorităţii imperiale devine
evidentă, scurtele incursiuni de la început -plecate din bazele ilire şi
rezumate la jefuirea oraşelor de pe ţărmurile nordice ale Adriaticei- se
transformă într-o ocupaţie permanentă. Frânată iniţial de vandalul
Stilicon -aşezat în zonă de Teodosius, alături de succesorul său Honorius,
pentru protejarea Occidentului-, înaintarea lui Alaric spre Roma nu mai
cunoaşte obstacole, în special după asasinarea -din iniţiativa lui
Honorius- a generalissimului barbar (408).
Aşa se face că, „la 24 august 410, şeful got intră în Roma, fără
îndoială prin trădare, şi Oraşul Etern este jefuit, cu excepţia câtorva
sanctuare. Evenimentul a părut o veritabilă catastrofă, dar mai ales un
fapt tulburător, făcându-i pe unii să se îndoiască de destinul Romei, iar
pe alţii chiar de Providenţă. Şocul moral a fost mai grav decât pagubele
materiale şi pierderile omeneşti, cu toate acestea considerabile.” 59 Chiar

26
dacă episodul ocupării Romei nu a durat decât trei zile, el a fost suficient
de înspăimântător pentru ca unii locuitori să părăsească definitiv oraşul.
Vizigoţii se retrag din Roma la 27 august -nu înainte de a o lua ca
ostatică pe sora împăratului, faimoasa Galla Placidia- şi pornesc spre sud,
decişi să preia controlul asupra provinciei Africa. Însă lipsa unei flote
adecvate îi împiedică să ajungă în Sicilia, iar Alaric moare, la finele
anului 410, în Calabria.
Toate aceste evenimente acompaniază, de altfel, marea mutaţie
produsă în Occident, încă din 406, când, sub presiunea hunilor, grupuri
importante de populaţii barbare pătrund în Galia. Trebuie remarcat că, cel
puţin la început, „marile invazii” nu se recomandau ca atare
contemporanilor. Pe de o parte, barbarii nu erau prea numeroşi, iar
locuitorii Imperiului se obişnuiseră deja cu prezenţa lor ca federaţi, în
spaţiul delimitat de limes. Pe de altă parte, însăşi armata romană
înregimentase numeroşi barbari, unii dintre generalii săi provenind chiar
din sânul triburilor invadatoare. În plus, nu puţini dintre aceşti barbari se
aflau de multă vreme în preajma şi sub influenţa civilizaţiei romane.
Nevoit să facă faţă vizigoţilor, Stilicon retrăsese de pe Rin cele
mai bune trupe, convins că nu are motive să se îndoiască de fidelitatea
aliaţilor franci şi alamani. Acesta este contextul care deschide seria
evenimentelor nefaste petrecute începând cu finele anului 406: după
dizlocarea francilor, trei populaţii germanice -vandalii silingi, vandalii
hasdingi şi suevii-, alături de alanii iranieni, traversează Rinul şi pătrund
în Galia. Chiar dacă marşul lor devastator, îndreptat spre Bordeaux şi
Spania, este oprit de Pirinei, nu înseamnă că aceşti invadatorii erau
altceva decât o avangardă. În spatele lor, alţi barbari se trezesc la viaţă şi,
profitând de interstiţiile lăsate în defensivă de primul val, se întreaptă
către vest: burgunzii ocupă zona dintre Worms şi Speyer, iar alamanii se
aşează în Alsacia. Aparent, suprinzătoarea absenţă a replicii din partea
conducerii imperiale de la Ravenna ar putea fi pusă pe seama
problemelor ridicate de agitaţia vizigotă, dar şi de complotul care
sfârşeşte cu asasinarea lui Stilicon (408). În consecinţă, uzurpatorul
Constantin -proclamat împărat de către legiunile sale din Britania- este
singurul roman care încearcă să ia atitudine şi să apere Galia. Însă,
debarcarea sa la Boulogne rămâne lipsită de urmări şi, în faţa unei apărări
confuze şi măcinate de intrigi, barbarii reuşesc, în 409, să treacă în
Spania.
În cele din urmă, invadatorii vor obţine statutul de federaţi ai
Romei, e drept, după doi ani de jafuri: vandalii hasdingi şi suevii sunt
27
stabiliţi la nord de Duero, vandalii silingi în jurul Sevillei- care a
moştenit, se pare, numele lor-, iar alanii se dispersează pe platourile din
centrul peninsulei.
Însă, nu peste mult timp, aceste populaţii barbare vor fi copleşite
şi deplasate de înaintarea vizigotă în Spania. În Italia, cumnatul şi
succesorul regelui Alaric, Ataulf, abandonează rapid ideea unei incursiuni
maritime către Africa şi, căsătorit cu sora lui Honorius, Galla Placidia -
recompensă anticipată a retragerii sale din peninsulă-, traversează sudul
Galiei, stabilindu-se în cele din urmă la Toulouse, după un ocol prin
Catalonia. Astfel, oraşul devine capitala primului regat germanic apărut pe
pământ roman, şi în a cărui stăpânire vor intra curând Aquitania şi o mare
parte a Peninsulei Iberice. Urmaşul său, Wallia, în anul 416, va negocia cu
Roma un nou tip de tratat, care consfinţea ambivalenţa autorităţii din noul
teritoriu: celei imperiale, teoretice, i se adăuga cea practică, efectivă, a
regelui barbar. Pe baza acestui nou acord, goţii răspund solicitărilor
împăratului Honorius: îi lichidează pe vandalii silingi şi îi împing pe
alani, hasdingi şi suevi în nord-vestul peninsulei.
Imperiul, considerându-i pe barbarii aşezaţi în teritoriu roman
drept simple trupe auxiliare, părea în această vreme să fi reuşit calmarea
situaţiei. În plus, Galia şi Spania sunt recuperate, iar romanii păstrează
controlul asupra Mediteranei („Mare nostrum”), platforma seculară a
unităţii economice şi de civilizaţie a lumii romane. Mai mult, generalul
Constanţius, convoacă la Arles, în 417, adunarea Galiei, a cărei reunire
nu mai fusese de multă vreme posibilă. Generalul, ajuns consul, se va
căsători cu Galla Placidia -eliberată de gotul Wallia, ca dovadă a bunelor
sale intenţii-, avându-l drept succesor pe Valentinian, moştenitorul
împăratului, aşa că motivele de optimism ce apăruseră la sfârşitul
domniei lui Honorius se înmulţesc după dispariţia sa. Iar dacă noul
împărat, Valentinian al III-lea, este prea tânăr şi încă incapabil de
iniţativă, compensaţia va veni prin atitudinea patriciului Aetius, decis să
oprească declinul Imperiului.
Educat în mediul imperial de la Ravenna, Aetius ajunge ostatic al lui Alaric (405-
408) şi apoi al hunilor de dincolo de Dunăre, cărora le învaţă limba, împrietenindu-se cu
adversarul său mai târziu, Attila, nepotul şi urmaşul la tron al regelui hun Rua. Mai mult, el
obţine ajutorul hunilor în sprijirea rudei sale, Ioan (423-425), care uzurpase, la moartea lui
Honorius, puterea în Italia şi stârnise reacţia militară a Constantinopolului, susţinător al
puterii legitime a lui Valentinian al III-lea şi a mamei sale. Chiar dacă intervenţia sa survine
prea târziu -Ioan fusese deja ucis-, Aetius obţine de la mama împăratului titlul de magister
militum, cu condiţia de a accepta demobilizarea hunilor. După ce intrigile îi răpesc titlul
căpătat, Aetius, refugiat la huni, revine în Imperiu cu sprijinul lor armat pentru a se impune

28
definitiv, mai întâi ca primul magister militum praesentalis, iar apoi, în 435, ca patriciu,
conducătorul suprem al armatei în Occident. 60

În ciuda faptului că ascensiunea s-a petrecut în condiţii destul de


suspecte, Aetius a jucat cu fermitate şi curaj rolul ce i s-a încredinţat şi,
după împăraţii Probus şi Iulian, el devine, pe bună dreptate, al treilea
„salvator” al Galiei: în 425 şi 430 stopează avântul vizigoţilor porniţi
spre Mediterana, Teodoric I fiind nevoit să accepte reînnoirea tratatelor
din 418; în 428, el opreşte înaintarea francilor „ripuari” în Gallia, iar în
432 îi învinge şi pe francii „salieni”, ajunşi deja la Cambrai; încă din 430,
îi zdrobeşte, în Raetia, pe iuthungi, aliaţi ai alamanilor, iar mai târziu, cu
ajutorul hunilor, taie elanul spre vest al burgunzilor din Palatinat -aşezaţi
ca „oaspeţi” pe pământurile luate de la galo-romani între Geneva şi
Grenoble (443)- şi face din alani rezervorul de mercenari pentru
menţinerea ordinii interne şi reprimarea răzmeriţelor.
Ultima măsură s-a dovedit extrem de necesară, în contextul celebrei revolte a
bagauzilor din Armorica şi Aquitania. Desfăşurată între 409 şi 448, răscoala susţinea, în
premieră, ambiţii autonomiste, ceea ce o făcea încă şi mai periculoasă. Chiar dacă Aetius
reuşeşte să stabilizeze zona, această revoltă, ca şi altele ce i s-au alăturat, vor contribui la
măcinarea eşafodajului politic şi social din Occident, limitând totodată şi eficienţa
acţiunilor de redresare.

Din nefericire, seria de remarcabile succese obţinute de patriciul


Aetius îl vor ţine departe de alte fronturi, iar consecinţele nu se lasă
aşteptate: Britania, Spania şi Africa sunt definitiv pierdute.
În privinţa insulelor britanice, ele sunt succesiv afectate, ca şi
restul Imperiului de Apus, de diverse migraţii şi incursiuni, devastarea
zonei de către picţii coborâţi din Scoţia (376) nefiind decât o prefaţă pentru
valul germanic plecat din regiunea situată la gurile Rinului şi din sudul
Iutlandei. Anglii, saxonii şi iuţii, profitând de retragerea trupelor romane -
care încep să părăsească insula (către 407) pentru a întări liniile de
apărare de pe continent-, pătrund în Britania, unde reuşesc cu uşurinţă să se
impună căpăteniilor celte şi rămăşiţelor autorităţii romane. Germanicii,
aşezaţi iniţial doar în zonele litorale, vor înainta gradat către interiorul
insulelor, pentru a se organiza, la sfârşitul secolului al V-lea, în mici regate
independente.
În ceea ce priveşte Spania, vandalii şi suevii încalcă foedus-ul, se
infiltrează treptat către sud şi, în ciuda măsurilor radicale impuse de
romani -care, sub ameninţarea pedepsei capitale, interziceau iniţierea
barbarilor în construcţia navală- ajung să ia contact cu marea. Nu trece

29
mult timp până ce aceştia se transformă în piraţi redutabili: Balearele şi
Mauritania sunt constant atacate, începând cu 426, iar, după numai doi
ani, baza navală de la Cartagena cade în mâinile lor. În acest context,
unul dintre cei mai mari principi barbari, regele Genseric, decide să
treacă la ocuparea unicei privincii a Occidentului cruţate până acum,
Africa. Profitând de fragilitatea defensivei, afectată de revolta comitelul
Bonifaciu împotriva Ravennei, Genseric, în fruntea celor 80.000 de
oameni ai săi, traversează Gibraltarul, după ce îi înfrânge în prealabil pe
suevi. Incapabili, însă, să profite de plecarea vandalilor şi de dezastrul
suferit de suevi, romanii vor fi siliţi să lase în mâna barbarilor cea mai
mare parte a Peninsulei Iberice.
„Epopeea” vandală din Africa este inaugurată de victoriile lui
Genseric în Mauritania Cesariană (actuala Algerie), care determină
retragerea armatei romane -lipsită de sprijinul cerut Ravennei şi
Constantinopolului- la Cartagina. Insuficient de puternici pentru a-i
respinge pe vandali, romanii negociază un foedus, pe care Genseric îl
acceptă, în 435. Însă tratatul nu era decât un răgaz: la puţină vreme,
Cartagina, suprinsă nepregătită, cade aproape fără luptă, întreg teritoriul
provinciei Africa, până în Tripolitania, fiind ocupat. Genseric nu se va
opri aici, în 440 vandalii debarcând în Sicilia şi ameninţând Italia.
Împăratul Valentinian al III-lea se vede nevoit să le ofere un nou foedus
(442), prin care Genseric devine stăpân pe cea mai mare parte a
provinciei Africa, a cărei desprindere nu va însemna doar o puternică
lovitură economică administrată Imperiului, cât şi, cu deosebire,
pierderea controlului asupra Mediteranei, care va aduce izolarea Romei
de Orient.
Ca şi cum aceste evenimente nu ar fi fost suficiente pentru a
copleşi Imperiul, o nouă catastrofă se profilează la orizont: invazia
hunilor (451-452). Aceştia, după ce au spulberat statul ostrogot şi i-au
forţat pe vizigoţi să se retragă pe teritoriul Imperiului, îşi continuă
înaintarea spre vest, oprindu-se, în jurul anului 405, în Pannonia, de unde
va iniţia viitoarele lor atacuri din 406/7.
Dar abia după organizarea în Panonia, sub predecesorii lui Attila,
a unui adevărat stat (425-434), hunii -până acum aliaţi şi prieteni şi
Romei- au devenit o ameninţare serioasă. Născut către 395, Attila preia
conducerea în 434, timp de cincisprezece ani interesul său rezumându-se
la acţiuni de jaf în răsărit: în fiecare an, hunii şi triburile germanice
angrenate de ei -ostrogoţi, gepizi, rugi, heruli şi skiri - atacă Balcanii,
jefuind crunt aproape toate marile oraşe (Naissus, Viminacium,
30
Singidunum, Sirmium). Împăratul Theodosius al II-lea se vede nevoit să
le cumpere pacea cu un tribut consistent, la care se adaugă, în 443, de
cele 6.000 de livre de aur care îi vor ţine departe de Constantinopol.
Însă atitudinea decisă a noului împărat, Marcian, îl va determina,
în 450, pe Attila -înduplecat şi de unele cereri de sprijin sosite din
Occident- să-şi îndrepte subit atenţia asupra vestului Imperiului. Sub
pretextul pedepsirii vizigoţilor -pe care îi vedea drept supuşii săi, după
momentul 375/6- Attila trece dincolo de Rin în 451, pustieşte Belgia,
oraşele Metz, Reims şi Troyes, după care se grăbeşte spre poarta Galiei
meridionale, Orléans, cruţând, astfel, Parisul. Aetius reuşeşte, în pripă,
să strângă „o adunătură extraordinară de barbari”:61 alanilor, burgunzilor
şi francilor li se alătură cavaleria vizigoţilor din Aquitania, condusă de
regele Teodoric I. Deşi foarte compozită, armata romano-barbară
reuşeşte să salveze Orléansul, iar Attila se retrage lângă Troyes, unde va
avea loc, la 20 iunie 451, celebra bătălie de la Campus Mauriacus (zisă
de la „Câmpiile Catalaunice”). Sângeroasă -însuşi Teodoric cade în
luptă- şi cu succes indecis, bătălia determină, oricum, replierea hunilor în
Panonia.
Attila îşi reface, însă, forţele, şi, după numai un an, apare în Italia:
Friuli este asediat, Aquileea, Padova, Vicenza, Verona, Brescia,
Bergamo, dar mai ales Milano şi Pavia, cad unul după altul, întreaga
peninsulă rememorând, sub valul barbarilor păgâni, teroarea invaziei
vizigote. Panica atinge paroxismul în momentul în care Attila se
îndreaptă spre Roma, salvată doar prin intervenţia Papei Leon cel Mare
(440-461). Regele hun primeşte un tribut generos şi, motivat, se pare, de
proiectele ofensive ale împăratului Marcian pe Dunăre, acceptă să se
retragă din Italia.
La puţină vreme după întoarcerea sa, Attila îşi găseşte sfârşitul
(453), oferind un bun prilej pentru ca popoarelor germanice satelite -
profitând de luptele dinastice dintre moştenitorii săi- să încerce să-şi
recâştige autonomia, ceea ce şi reuşesc: gepizii, în fruntea unei coaliţii
germanice, spulberă definitiv gloria hunilor, în 454, pe fluviul Nedao, în
Panonia.
„Trebuie să insistăm asupra rupturii decisive care este reprezentată de invazia
hunilor în Occident. Prin ruinele pe care le-a provocat în nord-estul Galiei şi în Italia, prin
felul în care a demonstrat fragilitatea redresării, prin proba pe care a adus-o că autorităţile
imperiale nu mai puteau face nimic fără ajutorul masiv al barbarilor, ea a distrus orice
posibilitate materială şi politică de reconstrucţie a unui imperiu federat romano-germanic, a
unei noi romanităţi, ceea ce urmărise politica lui Aetius. Asasinarea lui Aetius, apoi a lui
Valentinian al III-lea marchează triumful partidului senatorilor romani ostili politicii de
31
uniune cu barbarii federaţi. Începând cu 451, aceştia îi consideră pe succesorii lui
Valentinian al III-lea ca ilegitimi. În vreme ce Imperiul de Apus avea să slăbească, Imperiul
de Răsărit, dimpotrivă, se redresa şi ruptura dintre cei doi poli ai Romaniei se adâncea şi
mai mult.”62

Toate aceste evenimente le-au oferit barbarilor şansa de a realiza


că se pot substitui conducerii muribunde a Imperiului. Stă mărturie
activitatea suevului Ricimer, care, odată ajuns patriciu -după asasinarea
lui Aetius şi a lui Valentinian al III-lea- va prelua acest rol, „făcându-i şi
desfăcându-i pe împăraţi”, până la moartea sa, în 472.
În tot acest interval, barbarii continuă să străbată nestingheriţi
întreg Imperiul. De exemplu, Genseric, de acum stăpânul Mediteranei
occidentale, îndrăzneşte să atace Italia, după ce în prealabil, către 455,
preluase controlul Corsicii, Sardiniei şi Balearelor. La 2 iunie 455, intră
în Roma, pe care o „vandalizează” timp de cincisprezece zile, doar
insistenţele Papei Leon cel Mare reuşind să mai micşoreze proporţiile
acestui dezastru. Hrănită de repetatele succese, ambiţia lui Genseric nu se
mai mulţumeşte cu dominaţia Mediteranei occidentale: el porneşte spre
răsărit şi, după ce anihilează replica militară a Constantinopolului
printr-o strălucită victorie, determină conducerea imperială bizantină să
accepte preluarea de către vandali a marilor insule din vest.
La rândul său, expansiunea francilor şi a alamanilor în Galia
continuă: către est, francii „ripuari” ocupă tot Masivul Şistos Renan, între
Mainz şi Bonn, şi coboară pe Rin, ajungând la Köln; alamanii -care
continuă să fie presaţi de burgunzi, nemulţumiţi de spaţiul oferit de
Aetius- se aşează în Alsacia şi Elveţia orientală. Doar francii „salieni”
din nord nu avansează, regele lor Childeric păstrând fidelitatea promisă
Imperiului.
În contrast, vizigoţii găsesc de cuviinţă să exploateze declinul
inexorabil al Imperiului de Apus: Teodoric al II-lea, fiul şi succesorul
regelui căzut la 451, începe să materializeze proiectul tatălui său, care
pornise către Mediterana, şi cucereşte, în 461, oraşul Narbonne, unde se
şi instalează. Succesorul său, Euric (466-484), rupe pacea cu Imperiul şi
trece la extinderea regatului său în toate direcţiile: la sud, traversează
Pirineii, şi răpeşte suevilor teritoriile cu greu păstrate după exodul
vandalilor, împingându-i în Galicia; la nord, preia toate regiunile de la
sud de Loara după ce îl învinge pe Aegidius, magister militium, în 469;
în continuare, după dispariţia ultimului împărat (476), finalizează
cucerirea Provenţei, ocupând Arles, Marsilia şi Riviera. În acest context,

32
în clipa în care Imperiul roman de Apus sucomba, toate condiţiile pentru
o hegemonie vizigotă de durată păreau asigurate.
Întreaga conjunctură face ca, în 476, „un fapt divers” să treacă
„aproape nebăgat în seamă”: „Un roman din Panonia, Oreste, fost
secretar al lui Attila, îşi strânge după moartea stăpânului său câteva
frânturi din oastea acestuia, skiri, heruli, turkilingi, rugi, şi îi pune în
slujba imperiului din Italia. Ajuns şeful trupei, el se foloseşte de acestă
situaţie pentru a-l depune pe împăratul Iulius Nepos şi a face să fie
proclamat în 475, în locul acestuia, propriul fiu, tânărul Romulus. Dar în
anul următor, fiul unui alt favorit al lui Attila, skirul Odoacru, în fruntea
unui alt grup de barbari, vine împotriva lui Oreste, îl ucide, depune pe
tânărul Romulus şi trimite înapoi insignele împăraţilor de Occident
împăratului Zenon, la Constantinopol. Acest eveniment nu pare să fi
mişcat prea mult pe contemporani. Cincizeci de ani mai târziu, un ilir în
slujba împăratului bizantin, comitele Marcellinus, va scrie în cronica sa:
«Odoacru, regele goţilor, a ajuns stăpânul Romei... Imperiul roman de
Occident, pe care Octavian August, primul dintre împăraţi, a început să-l
conducă în anul 709 al Romei, s-a sfârşit cu micul împărat Romulus».”63
Semnificaţia deosebită acordată acestui eveniment -care marchează
convenţional nu numai prăbuşirea Imperiului de Apus, dar şi sfârşitul
Antichităţii şi începutul Evului mediu - nu poate fi înţeleasă decât în cadrele
unei istorii pur evenemenţiale. În fapt, el nu numai că încununa un proces de
dezagregare inaugurat de criza severă a Imperiului din secolul al III-lea şi
grăbit de măsurile administrative ce au divizat puterea imperială în secolul
următor, dar -ca şi sciziunea din 395- excludea, în epocă, sensurile de hotar
istoric cu care a fost investit ulterior. Pe de altă parte, trimiterea însemnelor
imperiale la Constantinopol recunoştea autoritatea legitimă a împăraţilor de
la răsărit şi, în subsidiar, le conferea acestora puterea nominală asupra
Apusului. În acest context, este uşor de înţeles că, în viziunea
contemporanilor, depunerea ultimului împărat şi înlocuirea lui cu un
funcţionar -Odoacru este investit magister militum per Italiam- nu făcea
decât să unifice autoritatea imperială dezmembrată de două secole: pentru
toată lumea -romani şi barbari, Odoacru şi Zenon- Imperiul nu numai că nu-
şi încetase existenţa, dar câştigase, cel puţin formal, unitatea pierdută.
De altfel, reputatul medievist H. Pirenne considera că replierea
Europei Occidentale asupra sieşi, ruralizarea sa la începutul „Evului
Mediu”, nu trebuia situată în momentul căderii Imperiului roman de
Apus, eveniment ale cărui consecinţe sunt, într-o primă fază, mult mai
modeste:

33
„…perioada începută cu stabilirea barbarilor în Imperiu nu a introdus absolut
nimic nou în istorie. Germanicii au distrus guvernul imperial în partibus occidentalis, şi nu
imperiul. Ei înşişi, instalându-se în Imperiu ce foederaţi îl recunosc implicit. … s-ar putea
aproape spune că vechiul palazzo a fost împărţit în apartamente, dar că se menţine ca
edificiu. Pe scurt, caracterul esenţial al Romaniei rămâne mediteranean. Ţinuturile de
graniţă rămase germanice şi Britania nu joacă încă nici un rol … Privind lucrurile aşa cum
sunt în realitate, constatând că marea noutate a epocii este un fapt politic: o pluralitate de
state substituindu-se în Occident unităţii statului roman. … Aspectul Europei se modifică,
dar viaţa sa nu se schimbă în esenţă. Aceste state, numite naţionale, nu sunt în fond deloc
naţionale, ci doar fragmente dintr-un mare ansamblu căruia i s-au substituit.”
„O dată cu Islamul, pe ţărmurile mediteraneene, unde Roma răspândise
sincretismul civilizaţiei sale s-a instalat o lume nouă. S-a produs o sfâşiere care va dura
până în zilele noastre. Pe malurile vechiului Mare nostrum se întind deci două civilizaţii
diferite şi ostile. Chiar dacă în prezent civilizaţia europeană a subordonat-o pe cea asiatică,
n-a asimilat-o însă. Marea, care fusese până la apariţia musulmanilor centrul creştinătăţii,
64
devine acum frontiera sa. Unitatea mediteraneană e sfărâmată.”

Adevăratul declin al vechii lumi se va petrece în a două jumătate


a secolului al VII-lea, când -deşi expansiunea islamică nu a putut îngloba
întreaga Mediterană- fosta mare romană devine graniţa dintre
Creştinătate şi Islam, iar Orientul se vede separat de Occident, prin
ruperea legăturii pe care invazia germanică o lăsase intactă. Bizanţul va
rămâne centrul unui imperiu grec, pentru care nu există nici cea mai mică
posibilitate de a continua politica lui Iustinian, acesta fiind „evenimentul
cel mai important din istoria europeană de după războaiele punice.
Constituie sfârşitul tradiţiei antice şi începutul Evului mediu, şi se
produce exact în momentul în care Europa era pe cale să se
bizantinizeze”.65

Creştinismul si Imperiul târziu. Victoria Bisericii.


Acceptând importanţa fundamentală a Edictului de la Milano
(313) pentru istoria temporală a Bisericii, vom analiza cu atenţia
cuvenită două „întâmplări dramatice” -despărţite de un interval de timp
mai mic de două decenii-, dar care capătă note definitorii pentru o etapă
vitală a istoriei universale: în primul rând, persecuţia lui Diocleţian66,
prin care Imperiul păgân încearcă pentru ultima oară, dar cu o violenţă
fără precedent, să lichideze religia creştină; pe de altă parte, se cuvine
analizată ascensiunea gradată a lui Constantin, care, ajuns, în cele din
urmă, singurul stăpân în Imperiu, va declanşa imediat o fundamentală
modificare în statutul creştinismului. Scutit definitiv de orice persecuţii,
el devine acum, mai mult decât o religie legală, una privilegiată şi, foarte
curând, o religie de stat. Încetând a fi tolerată, ca un corp străin în
34
organismul social roman, noua religie oficială se transformă într-un
principiu călăuzitor şi insuflă o adevărată animaţie imperiului, trecut la
creştinism prin convertirea suveranului său.
Această radicală prefacere se grefează pe un fond istoric dintre
cele mai complexe. Pe de o parte, în planul realităţilor strict istorice,
criza teribilă ce părea că lovise de moarte Imperiul în secolul al III-lea
(235-285d.Ch.) evidenţiază profunda eficacitate a soluţiei revoluţionare67
impuse de Diocleţian. În ceea ce priveşte realităţile spirituale ale epocii,
noul ideal creştin va exalta caracterul carismatic al Conducătorului, care,
prin caracterul său divin, se va ridica cu mult deasupra oamenilor
obişnuiţi. E adevărat că o componentă religioasă în structura puterii
imperiale fusese promovată chiar de Augustus, însă noul regim întăreşte
această trăsătură permanentă şi îi schimbă fundamental natura.
Metamorfoza suferită de structura politică are drept cadru o
atmosferă religioasă profund reînnoită de revoluţia spirituală care, către
sfârşitul veacului al III-lea, aduce lumea antică în evul a ceea ce s-ar
putea numi o „nouă religiozitate” 68: platitudinea spiritului religios din
perioada elenistică şi de la începuturile Imperiului, este înlocuită de un
om mediteranean ce regăseşte sensul profund al Sacrului, redevenit acum
cheia de boltă a viziunii sale despre lume. Comparată cu vechea viziune,
promovată de politeismul arhaic -cu rădăcini în adâncul fond indo-
european-, noua religiozitate este cu adevărat nouă, prin trăsăturile
originale pe care le prezintă.
Într-adevăr, păgânismul clasic îşi manifestase simţul Sacrului prin noţiunea neutră
de Divin, în timp ce noua conştiinţă religioasă se lasă invadată de ideea de Dumnezeu, un
Absolut, un Transcendent cu caracter personal, devenit început şi sfârşit al tuturor
lucrurilor, obiect al adoraţiei şi iubirii. Influenţele orientale, semitice, îndeosebi evreieşti şi
apoi creştine, care facilitează triumful aceste noi mentalităţi religioase sunt îndeobşte
cunoscute. Însă, dacă apariţia şi progresul creştinismului se integrează natural în istoria
acestor influenţe, contextul din jurul anului 300 nu garanta deloc că, în viitor, el avea să
69
canalizeze şi să asimileze integral aportul lor.

Ideologia politică a Imperiului târziu este intim corelată cu noul


context religios. Dacă promovarea unui cult al suveranului de către
monarhiile elenistice, apoi de către Imperiul roman timpuriu, este strâns
condiţionată de o anume diluare a distincţiei -atât de limpede, în fazele
timpurii ale păgânismului- între omenesc şi divin, atmosfera din secolul
al IV-lea va fi fundamental diferită: atributele religioase conferite
instituţiei imperiale personificate o plasează pe aceasta într-o poziţie cu
atât mai superioară oamenilor obişnuiţi, cu cât transcendenţa lui
35
Dumnezeu, a cărui imagine este împăratul, este concepută cu mai multă
fermitate. Acest lucru va deveni încă şi mai limpede atunci când, prin
Constantin şi mai ales prin urmaşii săi, împăratul -şi, odată cu el,
Imperiul- devin creştini: persoana şi puterea lor nu vor fi mai puţin sacre,
dimpotrivă, acest caracter căpătă note mult mai accentuate decât cele
atinse pe vremea împăraţilor păgâni, fie ei chiar Caligula, Domiţian, sau
Commodus.70
Într-o primă etapă, păgânismul rămâne încă religia oficială a
Imperiului, mai ales că -oricât de îndrăzneţ renovatoare păreau acţiunile
sale de reorganizare-, Diocleţian era, în plan religios, doar un roman
ataşat de religia străbunilor săi: idealul suveranităţii pe care îl exprima
era conceput în cadrele noii mentalităţi, dar în termenii şi în formele
moştenite de tradiţie.
Tocmai ataşamentul decis al lui Diocleţian faţă de tradiţia
religioasă a vechii Rome, ca şi întreaga sa politică -inspirată de credinţa
într-un ideal de coeziune şi unitate- au făcut inevitabil conflictul deschis
între Imperiul păgân şi creştinism.
În anul 303 d.Ch., cu prilejul festivităţilor care celebrau douăzeci
de ani de domnie paşnică, religio încă mai însemna, pentru împăratul
Diocleţian, să apară pe un monument din Forul roman, în faţa unui altar
fumegând, asistat de zei şi înconjurat de animalele sortite sacrificiului.
Afirmase el însuşi, cu ceva vreme înainte, că vechea religie nu trebuie să
fie înlăturată de una nouă: ar fi fost o nelegiuire să se încerce schimbarea
unor lucruri hotărâte de înaintaşi o dată pentru totdeauna, lucruri care-şi
au şi îşi păstrează pe mai departe rostul şi menirea lor bine rânduită. 71
Peste doar nouă ani, pe 29 octombrie 312, împăratul Constantin
intra în Roma, la o zi după victoria obţinută asupra rivalului Maxenţiu -
în lupta de lângă podul Milvius, în afara oraşului-, şi, ignorând altarele
sacre de pe Capitoliu, pregătite pentru celebrarea, prin sacrificiile
tradiţionale, a triumfului său, el se îndreaptă direct spre palatul imperial,
de unde anunţă că primise un semn cu totul extraordinar de la
Dumnezeul unic al creştinilor. Scrierile sale din anul următor, adresate
acestora, mărturisesc răspicat că doar protecţia oferită de Dumnezeul
suprem îi asigurase succesele.72 În anul 325, Constantin merge mai
departe, convocând, la Niceea, toţi episcopii creştini ai Imperiului, în
vederea unui conciliu „ecumenic”73, eveniment ce va recomanda, pentru
prima oară, Biserica creştină drept deţinătoarea exclusivă a unei legi
universale.

36
Alegerea unui nou zeu ca protector al Imperiului, ca şi reuşita,
deloc îngrădită de remuşcări, a cârmuirii sale -ambele de neimaginat în
anul 300 d.Ch.- nu sunt suficiente pentru a înţelege semnificaţia
adevărată a deciziei lui Constantin de a venera Dumnezeul creştin, câtă
vreme evoluţia Bisericilor creştine din Imperiul roman nu este percepută
la adevăratele ei dimensiuni.
Fondată în Palestina, adică in imediata apropiere a frontierei
răsăritene a Imperiului, noua învăţătură se va răspândi cu repeziciune,
pentru a atinge, la începutul secolului al IV-lea, chiar şi provinciile cele
mai îndepărtate ale Imperiului.74 Însă, chiar dacă, din punct de vedere
geografic, creştinismul reprezenta, în primă instanţă, un fenomen al lumii
mediteraneene, implantarea sa nu cunoştea o densitate omogenă,75
nodurile reţelei de biserici organizate fiind încă rare în vestul lumii
romane.76 Mai numeroase par să fie doar comunităţile creştine din Italia
peninsulară -între Ravenna şi Napoli- şi cele din Africa romană (nord-
estul Maghrebului).77
Oricum, creştinismul nu era, în anul 312, o religie nouă: cu o istorie lungă de peste
78
250 de ani, el se împăcase deja cu ideea permanentului conflict cu păgânismul oficial al
Imperiului. Însă, în tot acest interval de timp, nu doar Biserica, ci şi Imperiul suferiseră
importante schimbări. Pe fondul unui interes tot mai vădit pentru nevoile supuşilor lor,
împăraţii încep să se aplece cu mai multă seriozitate asupra chestiunilor de interes local.
Din această perspectivă, creştinismul se transformă într-o problemă ce privea întreg
Imperiul, iar sporadicele incidente violente provoacă condamnări din partea guvernatorilor
locali şi pregătesc terenul pentru nemiloasele edicte imperiale împotriva creştinilor. Primul
79
dintre aceste acte este emis în anul 250 , însă setul final de măsuri, cunoscut de creştini
sub denumirea de Marea Persecuţie, şi rămas în vigoare -în unele zone din Asia Mică, Siria
şi Egipt- pentru mai bine de un deceniu, avea să marcheze intrarea în maturitate, atât a
noului Imperiu, cât şi a Bisericii.

De altfel, remarcabilele progrese sociologice ale religiei creştine,


înregistrate în decada ce precede Edictul de la Milano, denotă profunda
transformare a Bisericii, care -favorizată de ceea ce, pe bună dreptate, a
fost numită mica pace a bisericii80- îşi dublează expansiunea geografică
şi îşi lărgeşte suportul demografic. Prin pătrunderea în diverse straturi ale
populaţiei romane, Biserica creştină -căreia Constantin îi redase pacea -
câştigă în complexitate, creştinismul încetând a mai reprezenta exclusiv
religia claselor privite cu dispreţ în sistemul aristocratic al societăţii
imperiale81. Chiar dacă numărul real al creştinilor din acea vreme este
greu de estimat -unii autori considerând că procentul maxim s-ar apropia
de 10% din populaţie, cu o densitate crescută în Siria, Asia Mică şi în

37
oraşele mediteraneene mai importante- este cu totul nerealist să dăm
crezare mitului romantic, în care creştinii erau reprezentaţi drept o
minoritate ostracizată şi hăituită în permanenţă, în subteranele unei
neîncetate persecuţii. Pe de altă parte, nici mitul modern, conform căruia
progresele noii credinţe coincid ascensiunii sociale a claselor
defavorizate,82 nu este mai convingător.
În această privinţă, biserica creştină era o construcţie eterogenă,
care reproducea în miniatură arhitectura socială a noului imperiu:
unificate de statutul egal conferit de legea atotputernică a Dumnezeului
unic, elitele întâlneau, în acest eşafodaj, clasele de la baza ierarhiei
sociale. Acceptarea noii religii estompa diferenţele de clasă şi de nivel
cultural, prin obligaţiile comune tuturor credincioşilor: datoria faţă de
adevăr şi desăvârşirea morală. Noul sistem religios, definit de păcat şi
răscumpărare, era inflexibil şi în privinţa circulaţiei averilor, utilizate -la
dimensiuni fără precedent- în edificarea unei comunităţi religioase tot
mai solide: redistribuirea averilor alegea zonele marginale ale Bisericii,
sugerînd, fără îndoială, capacitatea creştinismului de a penetra şi cele mai
ascunse straturi ale societăţii romane.
Aşa se face că seria neînteruptă de legi şi scrisori în favoarea
creştinilor -pe care, după 312, Constantin le emite neîncetat- va fi rapid
exploatată de către un grup religios bine organizat şi hotărât să-şi joace
şansa, Biserica -în formula sa perfectată în secolul al III-lea-, arătând cu
prisosinţă că meritase „miracolul”83 de la podul Milvius.
Într-adevăr, în anii ce s-au succedat victoriei sale împotriva lui
Maxenţiu, Constantin va demonstra o simpatie constantă şi efectivă
pentru creştinism, cele câteva schimbări de atitudine neîmpiedicându-l să
ducă această politică, în note tot mai accentuate, până la sfârşitul
domniei84. În principiu, doctrina oficială oferea toleranţă şi libertatea
cultului, însă competiţia dintre păgânism şi creştinism era deja inegală:
dacă primele simboluri creştine apar, începând cu anul 315, pe monede -
admirabile instrumente de propagandă- ultimele reprezentări ale
păgânismului dispar în 323; statutul juridic al Bisericii este vizibil
privilegiat, iar sentinţele tribunalului episcopal, chiar şi în chestiuni
legate de dreptul civil, sunt validate de către stat; mai mult, obţinându-şi
capacitatea succesorală, bisericile au posibilitatea nelimitată de a-şi
îmbogăţi patrimoniul.
Măsurile lui Constantin deschid cu adevărat o nouă etapă a istoriei
creştinismului -pe bună dreptate numită Pacea Bisericii85- şi înlătură
toate impedimentele, fie ele de ordin legal sau pur material, ce frânaseră,
38
până în acel moment, evanghelizarea. Începând de acum, ea se bucură de
o libertate totală şi sporeşte în eficacitate: pe tot cuprinsul Imperiului,
convertirile la creştinism se înmulţesc şi capătă un caracter de masă,86
pătrunzând şi în mediile anterior refractare. Pe fondul unei politici
imperiale care favorizează explicit şi în nenumărate feluri noua religie -
însuşi exemplul împăratului jucând un rol cheie, în acest regim cu
caracter decis monarhic-, iau fiinţă noi sedii episcopale, iar activitatea
teologică se intensifică.
Acest proces, care va conduce treptat la creştinarea întregului
Imperiu roman, nu va putea fi stopat de cele câteva luni de persecuţie din
timpul domniei nepotului lui Constantin, Iulian Apostatul (361-363)87.
Acesta, reîntors la păgânism, se va strădui, cum era de aşteptat, să obţină
reconvertirea întregului Imperiu.
Însă încercarea sa va fi lipsită de urmări, iar împăraţii ce i s-au
succedat vor reveni, încă şi mai decişi, la creştinism. După Valentinian,
care încercase, prudent, să stabilizeze situaţia produsă de anularea
acţiunilor lui Iulian, proclamând, în 364 -anul în care ajunge împărat-
libertatea de conştiinţă, fratele şi co-regentul său Valens, fiul său,
Graţian, şi mai ales, succesorul acestora, Theodosius cel Mare (379-
395)88, vor continua să stimuleze procesul iniţiat de Constantin şi apoi de
Constantius. Pe măsură ce întreg imperiul tinde să devină creştin, iar
creştinismul, în forma sa ortodoxă, devine, practic, o religie de stat,
ereticii sunt alungaţi (381), păgânismul este cu totul interzis, iar vechile
temple îşi văd porţile închise, sau sunt distruse de-a dreptul (391).
Îmbrăţişarea de către împăraţi a creştinismului, hrănea
convingerea că Împărăţia lui Dumnezeu este pe cale să fie edificată, cel
puţin în plan lumesc, identificarea dintre Imperiu şi comunitatea creştină
sporind în perspectiva acestui destin comun. Pe de altă parte, Biserica se
organizase deja într-o societate autonomă, ale cărei reguli de guvernare şi
disciplină o ridicau, tot mai evident în decursul secolului al IV-lea,
deasupra normelor dreptului comun. Protecţia sa de către autorităţile
statale va solicita, însă, un dureros tribut: compromisul cu puterea
temporală, care va permite imixtiunea repetată a acesteia în chestiunile
de ordin ecleziastic. Ameninţările la autonomia Bisericii vor determina
reacţii ferme din partea marilor episcopi, care nu ezită să sublinieze,
precum Sf. Ambrozie, că „împăratul se află în Biserică, şi nu deasupra
ei”.
În ciuda acestor impedimente, atât istoria universală cât şi
evoluţia Bisericii, vor fi caracterizate, în această epocă, de acordul
39
mutual şi reciproc avantajos dintre cele două puteri -temporală şi
spirituală-, marcând triumful desăvârşit al creştinismului asupra
Imperiului păgân. Ca un corolar al acestei victorii necontestate apare
gestul împăratului Theodosius, care -în afara orientării sale politice
constant anti-păgâne- acceptă, după masacrul de la Thesalonic, să se
supună penitenţei ecleziastice (390): era primul exemplu de supunere a
unui principe în faţa puterii spirituale, sancţionând succesul istoric deplin
al Bisericii creştine.

40
BISERICA ÎN EVUL MEDIU TIMPURIU.
CREŞTINISMUL ŞI LUMEA BARBARĂ.
PAPALITATEA

Prăbuşirea Romei sub lovitura invaziilor a survenit chiar în


momentul în care singura soluţie care părea să se impună lumii europene
era cea a unui imperiu creştin. Cum situaţia generală din Imperiu părea să
fi compromis aceast deziderat -încununare a întregii evoluţii anterioare-,
nu suprinde senzaţia de cataclism şi disperarea manifestată în mediile
Bisericii creştine: „Când slăvita lumină a lumii s-a stins, când a fost
cucerită capitala Imperiului nostru ... au pierit şi universul întreg şi
civilizaţia” (Sf. Ieronim, în 410). Declinul Imperiului aducea cu sine
căderea unui întreg sistem de valori, creştinii -inclusiv personalităţile
Bisericii, ca Sf. Ambrozie şi Sf. Ieronim- lăsându-se cuprinşi de
deznădejde şi îndoială, convinşi că sfârşitul Romei nu putea decât să
preceadă sfârşitul lumii: „Lumea romană se prăbuşeşte, Antihristul se
apropie”.
Însă acest deznodământ s-a lăsat aşteptat, iar oamenii vor fi
nevoiţi să se obişnuiască, dincolo de iluzia unui Imperiu etern, cu
prezenţa barbarilor. Biserica nu va întârzia să-şi schimbe atitudinea faţă
de noua lume, imens spaţiu pentru evanghelizare şi creuzet al
potenţialilor sprijinitori ai credinţei : „Dacă barbarii au fost trimişi pe
pământul roman doar cu scopul ca bisericile creştine din Orient şi
Occident să se umple de huni, suevi, vandali, burgunzi, ar trebui să
lăudăm şi să slăvim marea milă a lui Dumnezeu, deaorece, prin
prăbuşirea noastră, atâtor neamuri li se dezvăluie adevărul, pe care nu
puteau să-l descopere decât cu această ocazie”(Orosius)89.
Rămasă să asigure perpetuarea romanismului, Biserica va
continua să evolueze între liniile de forţă tradiţionale şi după căderea
împăraţilor de la Roma: parte a unui plan providenţial, Imperiul continua
să stârnească încrederea Bisericii, al cărei personal -recrutat din
aristocraţie- este în continuare roman, pentru a se deschide abia mai
târziu pătrunderii barbarilor.
Biserica manifestă în continuare o uriaşă influenţa socială: ea
asigură spaţiul de refugiu pentru toţi cei interesaţi să facă o carieră, dar şi

41
pentru cei mulţumiţi să găsească un adăpost sigur în acele vremuri
tulburi. E adevărat că, pe măsură ce ascetismul oriental se răspândeşte şi
în Occident, numărul celor mânaţi către Biserică de o credinţă autentică
este în continuă creştere.
Avântul distrugător al barbarilor -care a ocolit, de altfel,
mănăstirile-, a determinat o mulţime de gânditori din epocă să caute
liniştea şi securitatea în spaţiul monahal. Mai mult, extinderea Bisericii
spre zona septentrională a Europei va fi opera unor oameni integral
romanizaţi şi cu un vast orizont de cultură, porniţi, în haină călugărească,
din arealul mediteraneean. Este cazul, spre exemplu, al Sf. Augustin şi al
tovarăşilor săi, care vor ajunge să-i evanghelizeze pe anglo-saxoni.
Cea mai influentă personalitate a vremii avea să fie Grigore cel
Mare, prin a cărui operă retorica tradiţională a antichităţii se vede
definitiv abandonată. În fapt, către aceast deznodământ conducea nu
numai sterilitatea, tot mai evidentă, a retoricii, cât reorientarea Bisericii,
îndeosebi prin eforturile asceţilor, către misiunea sa, slujirea poporului.
În acest sens, în faţa necesităţii unui instrument de convertire, Biserica va
profita de atât de literatură, cât şi de latina vulgară -lipsită de artificiile
retoricii, şi, implicit, mult mai accesibilă-, mijloace ideale pentru
ridicarea nivelului de cultură al poporului: nici unul din izvoarele vremii
nu sugerează că, în biserică, poporul nu-l mai înţelege pe preot, spre
deosebire de ceea ce se va întâmpla în secolul al IX-lea. Mai mult chiar,
până în cursul secolului al VIII-lea, limba va reprezenta liantul care va
asigura unitatea „Romaniei”90.
Însă caracterul societăţii de după invazii va rămâne laic, regii
barbari protejând Biserica, dar refuzând să i se subordoneze. Deşi
respectată şi, fără îndoială, influentă, Biserica nu se integrează în Stat,
puterea politică a regilor -şefi ai Bisericii- rămânând laică: nici unul din
documentele emise de ei nu sugerează că şi-au obţinut coroana gratia
Dei şi -cu excepţia regilor vizigoţi, abia către finele secolului al VII-lea-
nici o ceremonie religioasă nu însoţeşte încoronarea lor. „Această stare
de lucruri se explică prin faptul că societatea însăşi încă nu e dependentă
de Biserică, în ceea ce priveşte viaţa socială; ea încă este capabilă să-i
ofere statului personalul laic de care acesta are nevoie”.91

Creştinismul şi lumea barbară


Masivul val migrator germanic abătut asupra Occidentului a
provocat adânci transformări politice şi sociale, edificând cadrul
fundamental al genezei popoarelor Europei moderne. Violenţa primelor
42
invazii va conduce la teribile distrugeri: spaţiilor rurale pustiite, golite de
populaţie şi colonizate din nou de către invadatori, li se adaugă oraşele,
cucerite şi jefuite în repetate rânduri -de exemplu, între 405 şi 440, Trier
a cunoscut de 4 ori această soartă, pentru a cădea definitiv în mâna
francilor, în anii 464/465-, viaţa religioasă având mult de suferit.
Cele mai afectate vor fi regiunile de la periferia Imperiului, unde
pătrunderea mai superficială a creştinismului şi efectele dezastruoase ale
invaziilor aduc Biserica, cel puţin în unele areale, în pragul dispariţiei. În
aceste regiuni barbarizate, sunt puţine urmele care -„jăratic mocnind sub
cenuşă”- mărturisesc o continuitate decrepită a creştinismului.
Este cazul vechilor provincii romane Panonia, Noricum şi Raetia, ultimele două
colonizate, în cele din urmă, de bavarezi şi alamani, a căror creştinare se va petrece ulterior,
abia după secolul al VII-lea. La fel se întâmplă pe litoralul Mării Nordului, în câmpia
flamandă, unde prezenţă creştină era mai modestă, dar şi în Britania, unde celţii, creştinaţi
în mare măsură, sunt nevoiţi să se retragă (Armorica devine Bretania, consecinţă a
refugiaţilor pe continent), sau sfârşesc prin a fi asimilaţi de anglo-saxoni.

Din fericire, gravitatea situaţiei se manifestă tot mai estompat, pe


măsură ce înaintăm către zonele interioare ale Imperiului: chiar dacă
distrugerile sau substituirile de populaţii afectează şi aici, pentru o
vreme, viaţa Bisericii, reculul creştinismul nu-i va stânjeni continuitatea,
vizibilă de-a lungul întregii perioade france. Alături de oraşul decăzut,
cele câteva insule de romanitate creştină -care supravieţuiesc acestor
veacuri ingrate şi reuşesc să menţină tradiţiile Imperiului- stau mărturie
pentru temeinicia evanghelizării realizate în secolul al IV-lea.
Oricum, în regiunile în care regimul imperial se menţine până în 476 -cum este
cazul Italiei şi al Provenţei -, chiar cuceritorii sunt mai respectuoşi cu moştenirea romană,
aşa încât dezastrul este mai moderat, transformările sunt mai puţin radicale, barbarii înşişi
părând ceva mai şlefuiţi. Astfel, civilizaţia romană îşi va perpetua, în aceste spaţii, o viaţă
umbrită, dar tenace: oraşele reuşesc să păstreze un minim de instituţii municipale, iar
puţinele familii aristocratice duc mai departe stilul de viaţă, tradiţiile de cultură din
92
Imperiul târziu, şi mai ales -parte a moştenirii romane -religia creştină.

De altfel, în veacurile tulburi ale invaziilor, episcopii ajung „şefii


polivalenţi ai unei lumi dezorganizate”: rolul lor religios se vede întărit
de unul politic (fiind, deseori, singura autoritate capabilă să negocize cu
barbarii), economic (ei împart alimente şi milostenii), social (săracii intră
în ocrotirea lor) şi chiar militar, organizând, în lipsa unei autorităţi de
ordin temporal, rezistenţa împotriva invadatorilor.93

43
„În timpul perioadelor tulburi de nesfârşite războaie care caracterizează epoca
marilor migraţii, Biserica a asigurat, în faţa barbarilor, preluarea administraţiilor civile din
ce în ce mai precare. În fruntea fiecărei cetăţi, episcopul a trebuit să vegheze asupra
subzistenţei populaţiei, să organizeze spitale şi ospicii în care să-i primească pe cei slabi, să
întreţină şcoli şi deseori să facă dreptate. Astfel, el devine adevăratul şef, nu numai
spiritual, dar şi cel temporal, al comunităţii civice, având frecvent, graţie averii sale
personale şi a celei a catedralei pe care o are în subordine, menirea de a menţine legătura cu
tradiţiile clasei din care provine, în materie de construcţie şi înfrumuseţare a cetăţii. Aceasta
dobândeşte funcţia esenţială de a fi un centru al vieţii religioase, cu cimitirele şi necropolele
sale, cu numeroasele sale sanctuare şi cu grupul său catedral, compus din cel puţin trei
biserici, dintre care una cu rolul de baptisteriu, în sfârşit, cu influenţa sa asupra parohiilor
94
de ţară.”

Mai mult, pe măsură ce triumful barbarilor devine o certitudine,


iar noua lume se stabilizează în cadrele ce vor caracteriza veacurile
medievale, episcopii preiau, din nou, rolul -deja afirmat în secolul al IV-
lea în faţa împăraţilor-, de intermediari ce ocupă, pe lângă regii
germanici, poziţia de protectori ai dreptului şi apărători ai poporului.
Educaţi în spiritul unei religii de stat, aşa cum fusese aceasta
impusă în Imperiul theodosian, episcopii vor considera prioritară
câştigarea de partea Bisericii a regilor barbari, a căror convertire o
atrăgea, inerent, pe cea a războinicilor din jurul lor. Desigur că
eventualul lor succes nu excludea, în unele cazuri, reacţiile păgâne sau,
aşa cum am remarcat anterior, ariene.
Într-adevăr, cum majoritatea populaţiilor germanice aderaseră la
arianism -„credinţă profesată cu ardoare şi sinceritate”- procesul de
asimilare confesională, pe care supuşii catolice îl întreţineau în relaţia lor
cu stăpânii barbari va cunoaşte mari dificultăţi. Însă, spre deosebire de
Africa -unde intoleranţa şi persecuţiile regilor vandali vor determina o
întoarcere a barbariei, însoţită de un puternic exod şi de slăbirea în aşa
măsură a credinţei, încât Iustitian şi succesorii săi vor întâmpina mari
dificultăţi în revitalizarea acestei creştinătăţi rarefiate- arianismul
germanicilor din Occident nu a ridicat probleme la fel de grave. E drept
că, în ciuda convieţuirii dintre cele două lumi, deja veche de secole,
diferenţele de credinţă au fost, oricum, puternic resimţite, edificând, în
calea fuziunii dintre populaţii -cu deosebire evitată de barbari- încă un
obstacol, pe lângă limbă, obiceiuri şi drept, care făcea ca, în cuprinsul
unui singur regat, fiecare comunitate să continue aplicarea propriilor
legi.95
În acest context, regii ostrogoţi, ca şi cei vandali, vor refuza să se
desprindă de arianism, abia peste un veac un şef vizigot acceptând

44
convertirea. Însă, deşi atitudinea regelui Euric (466-484) faţă de supuşii
săi catolici nu se îndepărtează prea tare de cea a principilor vandali -
episcopii provinciilor nou cucerite fiind sistematic exilaţi- majoritatea
şefilor vizigoţi s-au manifestat mai indulgent faţă de catolicii supuşi
stăpânirii lor. Mai mult, celebrul episcop Leandru de Sevilla va reuşi să-l
convertească pe regele Reccared, împreună cu o bună parte a elitei şi
episcopilor goţi, în 587. Lăsând deoparte ultimele convulsii ale
arianismului -care se încăpăţâna să reziste-, odată cu cel de-al III-lea
conciliu din Toledo (589) o nouă epocă se deschidea în istoria regatului
vizigot, în care colaborarea strânsă dintre Stat şi Biserică o anunţa deja
pe cea de tip medieval. Între timp, Sf. Martin de Braga reuşeşte să
desăvârşească convertirea suevilor, intraţi definitiv în cadrul Bisericii
catolice, în anul 556.
Tolerantă va fi şi atitudinea burgunzilor, deja trecuţi la arianism în
a doua jumătate a secolului al V-lea, când ocupă regiunea Ronului.
Influenţa unui alt mare episcop, Sf. Avitus de Vienne, va aduce la
catolicism mai multe prinţese, în timpul regelui Gondebaud (m. 516), al
cărui fiu şi succesor, Sigismund se va converti şi el.
Mai puţin dificilă va fi convertirea principilor rămaşi păgâni, care
găsesc, prin adeziunea la catolicism, un mijloc sigur de integrare în sânul
prestigioasei romanităţi, dar şi soluţia ideală pentru a obţine sprijinul
Bisericii latine împotriva adversarilor lor arieni. În acest sens, este cu
totul caracteristică atitudinea regelui francilor, Clovis (481-511), care -la
insistenţele Sf. Remigius, episcop de Reims, şi ale soţiei sale, viitoarea
Sf. Clotilda şi nepoată a burgundului Gondebaud- se converteşte, în jurul
anului 500, aducând în sânul Bisericii majoritatea elitei şi a poporului
franc. Adeziunea la catolicism va uşura dinastiei france câştigarea
devotamentului populaţiei galo-romane din nordul Galiei, dar şi a celei
din provinciile dobândite treptat în zona meridională: Aquitania, smulsă
vizigoţilor în 507, regatul burgund, dobândit în 532-534 şi Provenţa,
răpită ostrogoţilor, în 536.
În general, în arealele în care unda de şoc a invaziilor nu afectase
prea puternic eşafodajul administrativ, economic şi social al lumii
romane, viaţa îşi reia cursul de mai înainte, civilizaţia romană, deşi
decadentă, continuă să trăiască, iar Biserica urmăreşte direcţiile trasate
încă din secolul al IV-lea.
Misiunea „istorică” a Bisericii -al cărei obiectiv final era
evanghelizarea întregului Occident-, este jalonată, în acest context, de
alianţa intimă în care creştinismul şi cultura se unesc pentru a stopa
45
ofensiva tot mai ameninţătoare a barbariei, dar şi de susţinutele eforturi
ale marilor episcopi -moştenitori ai Părinţilor Bisericilor din secolul al
IV-lea- de a adânci şi aprofunda efortul de convertire. Principalul
obstacol întâlnit consta în diverse elemente păgâne, prezente mai degrabă
sub forma unor practici tradiţionale, decât în cea a unor credinţe coerent
şi conştient profesate. În faţa acestei provocări, Biserica va sfârşi prin a
adopta, în final, o înţeleaptă politică de asimilare: transfigurate şi
adaptate, vechile tradiţii păgâne se vor subsuma pietăţii creştine.
Noile construcţii bisericeşti se vor substitui, începând cu secolul
al IV-lea, templelor antice, iar capelele marilor domenii sunt edificate în
apropierea locului zeilor casei, larii, cărora proprietarii şi ţăranii
obişnuiau cândva să le ofereau sacrificii. Nici lacurile, izvoarele şi
arborii sacri nu scapă acestui efort de transfigurare creştină, menhirii
britanici fiind adesea însemnaţi cu o cruce, iar troiţele de la răspântii
substituindu-se anticelor divinităţi ce protejau drumurile.
Sunt evocatoare îndemnurile pe care Papa Grigore cel Mare -marele artizan al
acestei noi atitudini a Bisericii- le transmite echipei misionare trimise în lumea păgână
anglo-saxonă: „Nu este necesar să se distrugă templele, doar idolii care sunt expuşi aici
trebuie sparţi. Templele să fie stropite cu apă sfinţită, să se ridice acolo altare şi să se pună
în ele moaşte. Deoarece păgânii au obiceiul să-i sărbătorească pe demoni jertfind tauri,
trebuie instituită o altă sărbătoare în locul acesteia, ca, de exemplu, în ziua sfinţirii bisericii,
poporul să îşi poată face colibe din ramuri în jurul templelor devenite biserici şi să
celebreze sărbătoarea prin agape pioase... Este, fără nici o îndoială, imposibil să se suprime
dintr-o dată totul în nişte inimi atât de grosolane, cine vrea să urce un munte nu poate s-o
96
facă decât mergând încet, nu prin salturi.”

În încercarea de a uşura transmiterea şi înţelegerea mai adâncă a


mesajului evanghelic, dar şi pentru a elimina superstiţiile păgâne,
Biserica va renunţa treptat la subtilităţile teologice ale Orientului,
acordând o importanţă crescută predării doctrinei şi susţinerii predicilor
într-o limbă cât mai simplă şi mai accesibilă.
Sf. Leon cel Mare (440-461) va fi reprezentantul cel mai caracteristic pentru
această tendinţă către accesibilizarea învăţăturii creştine. Predicile sale, voit sobre şi
didactice -şi care îl vor face la fel de celebru ca episcop, ca şi fermitatea sa în scaunul
papal- se vor plasa într-un contrast evident cu retorica, preţiozitatea şi limba savantă a
învăţaţilor epocii. Măsurând învăţătura cu capacitatea şi nevoile auditorilor, Leon ţine
predici scurte, dense şi limpezi, bogate în formule lapidare alese cu grijă.

În contrast cu structura tradiţională a Bisericii -fenomen al


oraşului, deci al scaunului episcopal ce aduna credincioşii în jurul său-
dar în acord cu extensiunea treptată a evanghelizării către mediul rural,
46
devine tot mai caracteristică înmulţirea bisericilor săteşti, apărute atât în
vechile centre religioase ale păgânismului, cât şi în interiorul marilor
domenii, a căror structură este tot mai apetent medievală. E drept că, în
ciuda ierarhiei superioare -care grupează episcopii pe provincii, sub
autoritatea unui arhiepiscop, a cărui juridicţie nu este, în general,
contestată -, aceste parohii rurale, în număr tot mai mare, cu deosebire în
Galia, nu vor căpăta prea curând un statut propriu97.
Alături de aceste fenomene, perpetuarea şi răspândirea credinţei
creştine va datora foarte mult monahismului, apărut ca reacţie la
degradarea încărcăturii spirituale a Bisericii, vizibilă, de altfel, prin valul
de convertiri, adesea superficiale şi interesate, de după 313.
Începuturile instituţiei monahale trebuie căutate în Egipt, unde se
identifică îndeosebi cu persoana Sf. Anton (m. 356): de origine foarte
modestă şi practic analfabet, el se retrage în pustiu, pentru o viaţă de
rugăciune şi asceză. Exemplul său - ca şi al celor ce l-au urmat- căuta să
evidenţieze una din laturile esenţiale ale mesajului evanghelic: întâietatea
celor simpli, în contrast cu vanitatea învăţaţilor de curând convertiţi, care
păstrau, în cadre creştine, tradiţia aristocratică a magiştrilor lor păgâni.
Sub diverse forme, monahismul se va răspândi încă din timpul vieţii Sf.
Anton, îmbogăţind comunitatea creştină cu un nou înţeles al sfinţeniei.
Arealul occidental va cunoaşte şi el afirmarea acestui fenomen,
îndeosebi prin renumele Sf. Athanasie, exilat la Trêves, apoi la Roma.
Însă adevăratul debut al instituţiei monastice va fi reprezentat de
activitatea Sf. Hieronim -stabilit, după trei ani de asceză în deşertul
Antiohiei (375-377), la Roma, în anturajul Papei Damasius (366-384)-, a
cărui propagandă în favoarea idealului ascetic va cunoaşte un succes
semnificativ, îndeosebi printre femeile din înalta aristocraţie.
Monahismul va depăşi treptat reticenţele cu care sunt întâmpinate toate
inovaţiile în cadrul Bisericii şi va cuprinde Italia (pe lângă Sf. Ambrozie,
la Milano), Africa, Spania şi chiar Galia (prin stabilirea Sf. Martin la
Ligugé, lângă Poitiers, în jurul anului 360), continuând să se inspire din
sursele sale originare, orientale. Stau mărturie, în acest sens, mănăstirea
Lérins -întemeiată de Sf. Honoratus, în jurul anului 400, pe coasta
Provenţei-, comunitate încă foarte fidelă modelelor sale egiptene, dar şi
activitatea Sf. Ioan Cassian, originar din Dobrogea şi bun cunoscător al
tradiţiilor monastice orientale -el însuşi fondator a două mănăstiri, la
Marsilia- şi care redactează, tocmai pentru uzul monastic, Amintirile din
Egipt.98

47
Remarcabila tradiţie monastică îşi va continua netulburată
dezvoltarea pe parcursul secolelor al V-lea şi al VI-lea: nu numai că
activitatea mănăstirilor deja înfinţate se extinde, dar alte centre monastice
li se alătură. În acest sens, merită remarcată, cu precădere, activitatea Sf.
Martin din Braga -a cărui vocaţia religioasă şi apostolică este căpătată în
timpul şederii sale în Palestina-, care fondează mănăstirile Dumio şi
Braga în Galiţia (anii 550), cu o organizare ce relua fidel modelele
experimentate în Orient.
Această rapidă ascensiune a instituţiei monastice, căreia i se
adaugă şi contextul istoric -în care barbaria şi declinul general al culturii
îngreunează promovarea unor episcopi de valoare- vor edifica cadrul
pentru aparţia unui fenomen tot mai răspândit: recrutarea corpului
episcopal din mediul monahal. În acest sens, apelul la călugări devine tot
mai frecvent, mănăstirile devenind izvorul cel mai prolific pentru
completarea elitei ecleziastice. Unele, precum Lérins, devin în epocă
adevărate „pepiniere de episcopi”.
Profitând de poziţiile dobândite, aceşti episcopi, loiali instituţiei
care îi promovase, contribuie la amplificarea difuziunii monahismului,
fondând noi centre monastice, cărora le vor asigura protecţia.
Semnificativ este faptul că, la sfârşitul secolului al VI-lea, pentru a
confirma importanţa acestei inepuizabile surse de sfinţenie şi valoare, Sf.
Grigore cel Mare va fi primul monah ce va accede la scaunul papal,
pontificatul său devenind un reper esenţial al epocii.
Însă atmosfera relativ anarhică face ca progresele monahismului
să se realizeze în forme variate, după cum atestă înmulţirea notabilă a
Regulamentelor. Într-un context deloc scutit de confuzii, împrumuturi şi
filiaţii, îşi face apariţia cel mai celebru dintre acestea, elaborat de Sf.
Benedict din Nursia, în mănăstirea Montecassino, pe la 540. Difuzarea
rapidă a noii Reguli -al cărei uz ajunsese general în perioada
carolingiană-, dar şi calităţile pe care le însuma -insistând, pe un ton
sobru şi măsurat, asupra însuşirilor pe care le aducea stabilitatea,
supunerea şi viaţa în comun-, o vor transforma în creaţia cea mai
caracteristică monahismului occidental, Sf. Benedict devenind Părintele
călugărilor din Occident.
Regula Sf. Benedict, în ciuda spiritului său occidental, mărturisit şi de
reminiscenţele, în cuprinsul său, a unor elemente ale tradiţiei juridice romane, se găseşte, în
continuare, sub influenţa vădită a monahismului de tip oriental: viaţa desăvârşită nu se
poate inspira decât din învăţăturile Părinţilor Bisericii. Opţiunea sa atesta -fapt valabil
pentru întregul monahism mediteraneean al secolelor V şi VI-, prezenţa încă influentă a

48
modelului monastic antic, definit prin refuzul vieţii lumeşti şi prin dezavuarea
înşelătoarelor valori intelectuale ale epocii. De altfel, monahismul savant şi civilizator -atât
de caracteristic Occidentului medieval- va trebui să-şi amâne apariţia până în secolele al
VII-lea şi al VIII-lea.

Apariţia, pe ruinele tradiţiei antice, a formelor caracteristice ale


creştinătăţii medievale este imposibil de circumscris cronologic cu
precizie. Şcolile romane îşi vor prelungi existenţa -de exemplu, în Galia
meridională, până târziu în secolul al V-lea-, iar dispariţia lor va fi
urmată de efortul aristocraţiei galo-romane de a perpetua cultul
literaturii, în sânul tradiţiei familiale. Cultura clasică şi mediile sale
şcolare vor dăinui şi în Italia ostrogotă sau în Africa vandală, oferind
Bisericii majoritatea candidaţilor la scaunele episcopale.
Însă, cum organizarea elementară a regatelor barbare nu putea
acoperi toate golurile rămase în urma prăbuşirii complexului edificiu
roman, Biserica va fi nevoită, aşa cum am amintit, să suplinească, prin
iniţiative proprii, absenţa unor instituţii temporale, pregătind, pe această
cale, sistemul creştinătăţii sacrale, cadru decisiv pentru civilizaţia
Europei occidentale.
În acest sens, este semnificativă iniţiativa sa în cazul educaţiei,
impusă de dispariţia treptată a instituţiilor şcolare, ce compromitea
simbioza dintre creştinism şi cultura antică, de care Biserica profitase
până atunci. Biserica preia, astfel, misiunea de formare intelectuală, prin
pregătirea unui cler competent, în absenţa căruia însăşi viaţa creştină era
sortită pierzaniei: aşa îşi face apariţia, la începutul secolului al VI-lea,
şcoala episcopală, germene al viitoarelor universităţi. Pe de altă parte, tot
mai numeroasele parohii rurale solicitau pregătirea proporţională a unui
număr crescând de preoţi, şi încă în condiţiile în care barbarizarea îşi
continua marşul triumfător. Reacţia Bisericii va consta în înfiinţarea
şcolilor prezbiteriene -precursoare ale viitoarelor şcoli primare- ce
extindeau, astfel, modelul deja verificat al şcolilor episcopale.
Aceste inovaţii în câmpul pedagogic vor avea consecinţe de lungă
durată: generalizând un model de educaţie promovat anterior numai în
spaţiul mănăstiresc, noile şcoli unifică formaţia intelectuală cu cea
religioasă, configurând acel tip de informaţie creştină pe care Biserica nu
l-a abandonat nici în contemporaneitate. Nu este mai puţin adevărat că
această laborioasă sinteză didactică, creaţie a „secolelor obscure”, a
rămas specifică Occidentului, devenind o premisă a ambiguităţii cu care,
în Evul mediu, termenul clericus, desemna, în acelaşi timp, un membru
al clerului şi o persoană cultivată.
49
Însă, chiar dacă aristocraţia germanică -obişnuită, odată cu
mijlocul secolului al VI-lea, să se conformeze unui gen de viaţă mai
rafinat- se iniţiază în această cultură nouă, exclusiv clericală, decadenţa
generală moderează serios rezultatele: de exemplu, nivelul intelectual al
episcopilor din Galia francă rămâne foarte precar.
Deşi unitatea religioasă a Galiei fusese favorizată de convertirea timpurie a
francilor, secolul al VI-lea aduce o degradare vădită a stării Bisericii. Pe de o parte,
merovingienii, căutând sprijinul episcopilor, dar şi recompensarea fidelităţii supuşilor prin
venituri consistente, numesc ei înşişi episcopii, recrutaţi preponderent din anturajul lor laic.
Pe de alta, conciliile naţionale, singure capabile să păstreze unitatea şi disciplina Bisericii,
încetează a mai fi convocate. Mai mult, în timp ce tot mai multe scaune episcopale din
sudul Galiei rămân fără titular, proprietarii bogaţi edifică pe domeniile lor biserici, asupra
cărora au pretenţii tot mai mari, inclusiv în ceea ce priveşte numirea personalului.
Criza instituţiei episcopale este dublată de un regres sever al nivelului de cultură şi
al pietăţii: şcolile se răresc sau dispar, puţinele rămase subzistând în cea mai deplină
mediocritate; obiceiul de a citi dispare, iar limba, fără a mai fi fixată în scris, se
99
îndepărtează tot mai mult de latină clasică..

Caracterul ecleziastic nu va defini doar înalta cultură intelectuală,


ci va penetra în profunzime toate câmpurile culturale, modul de aplicare
a idealului creştin punând într-un serios contrast creştinătatea occidentală
şi lumea Imperiului bizantin. Astfel, în Imperiul de la răsărit, asocierea
intimă dintre Stat şi Biserica nu le face, totuşi, sinonime, iar autoritatea
imperială este în măsură să perpetueze un întreg sistem de valori, care,
deşi creştinate, îşi păstrează autonomia şi structura lor temporală. Cu
totul alta este situaţia Occidentului, în care, odată potolit tumultul şi
anarhia aduse de pătrunderea barbarilor, o nouă civilizaţie se precipită şi
se consolidează în jurul Bisericii.
Corespondenţa Sf. Grigore cel Mare dă cel mai bine măsura
acestui important contrast: deferenţa prevenitoare adoptată în scrisorile
adresate basileului nu are nimic în comun cu tonul imperativ, plin de
admonestări şi sugestii autoritare cu care se adresează prinţilor
merovingieni, chemaţi să se subsume rigorilor cerute de extinderea
evanghelizării şi de disciplina ecleziastică. Prin această atitudine, papa
scotea în evidenţă latura ecleziastică a funcţiei suveranului, parte a unei
doctrine în care puterea sa în regatul terestru trebuia să servească
regatului ceresc.100
Obligaţia fundamentală a Bisericii -„evanghelizare, convertire,
creştinare”- va trimite în plan secund opera de civilizare, chiar dacă
aceasta rămâne un pandant definitoriu al progreselor înregistrate de
creştinism. Misiunea sa se dovedeşte cu atât mai complicată cu cât
50
permanenta extensiune a barbarizării revitalizează, prin aportul mereu
reînnoit de invazii, şi cu deosebire în zonele rurale, vechiul substrat
păgân, completat de valurile germanice cu noi credinţe şi practici
superstiţioase, a căror vitalitate este confirmată de izvoarele scrise şi de
cele arheologice.
Prin eforturile Bisericii se va generaliza, totuşi, o credinţă robustă,
poate uşor simplistă şi „deloc apăsată de povara scrupulelor critice”,
pentru care cultul mormintelor şi al rămăşiţelor sfinţilor este constant
acompaniat de deprinderi superstiţioase. Nu suprinde că, într-o astfel de
atmosferă, dominată de gustul pentru spectaculos şi de pasiunea pentru
relicve, şarlatanii se înmulţesc proporţional. Cu toate acestea, se
manifestă o teamă respectuoasă în faţa puterii lui Dumnezeu şi a sfinţilor,
în care argumentul pedepsei, fie ea pe pământ sau veşnică, întărea
autoritatea episcopului în faţa prinţilor cu o conduită îndoielnică. Şi
pietatea cunoaşte în epocă mutaţii importante: tot mai departe de idealul
comunitar anterior, ea dobândeşte un caracter individual, obsedat de
preocuparea pentru salvarea personală, corespunzător reflectat în grija pe
care o manifestă, îndeosebi puternicii zilei, de a uşura o conştiinţă
încărcată, prin milostenie, pioase dispoziţii testamentare, generoase
donaţii către biserici sau ctitorii.
Desigur, tipul de sfinţenie definitoriu pentru epocă era cel
promovat de episcop: „evanghelizator, model de virtute, taumaturg cel
mai adesea, vindecător, exorcist, dar şi caritabil, bogat în opere de
binefacere, protector al celor slabi, consilier sever al prinţilor, apostol al
păcii -omul lui Dumnezeu”101. Atât de influent este corpul episcopal,
încât principii barbari încearcă să-i aibă în permanenţă de partea lor: în
Galia francă, regele acordă generoase danii bisericilor, ba chiar ridică
obligaţiile fiscale ale domeniilor bisericeşti.
Pe de altă parte, obiceiul, la care regii recurg tot mai des, de a-şi
recompensa fidelii printr-un scaun episcopal -funcţie care garanta un
imens prestigiu, o considerabilă avere şi o putere importantă-, va
provoca, inclusiv în rândul clericilor, o acerbă competiţie. Aceste ambiţii
vor determina nenumăratele luări de poziţie ale Papei şi conciliilor
împotriva simoniei şi a acordării privilegiului episcopal unor laici
insuficient pregătiţi, sau fără chemare.

Convertirea Nordului
Deşi Britania fusese brutal zguduită de invazia anglo-saxonă -
pentru un secol şi jumătate (între 457 şi 604), Londra dispare cu totul din
51
documente-, iar creştinismul din estul ţării se vede sufocat de valul
păgân, retragerea unei părţi a britanilor către arealele vestice va favoriza
destinul religiei creştine. Astfel, chiar dacă firavul strat de romanitate
dobândit avea să dispară curând, în favoarea reîntoarcerii definitive a
fondului celtic, religia creştină nu numai că supravieţuieşte, dar reuşeşte
chiar, între secolele al VI-lea şi al VII-lea să se dezvolte, în Cornwall şi
în Ţara Galilor (sec. V-VII). Sărăcia documentară nu ne permite să
sesizăm, cu privire la noile realităţi ecleziastice din zonă, decât
temeinicia instituţiei monastice şi caracterul tot mai profund celtic al
organizării lor, care le pune într-un serios contrast cu Biserica epocii
anterioare.
Din Britaniei provine şi Sf. Patrick, cel care va juca un rol decisiv
în convertirea Irlandei, scăpată stăpânirii romane. Acesta, născut într-o
familie creştină, este răpit de nişte piraţi irlandezi, dar evadează după 6
ani de sclavie pe continent, unde îşi desăvârşeşte formaţia religioasă.
Întors în insulă, Sf. Patrick se va devota evanghelizării irlandezilor (între
432-461), cu o consecvenţă ce va fi răsplătită prin consacrarea sa ca
episcop. O rezistenţă acerbă îi vor opune druizii -exponenţi, prin
excelenţă, ai tradiţiei celtice- a căror influenţă va determina, alături de
trăsăturile specifice şi de izolarea relativă a creştinătăţii insulare,
caracterul atât de original al bisericii irlandeze.
Într-adevăr, evoluţia creştinătăţii din Irlanda se caracterizează prin
excepţionala popularitate a idealulului monahal, al cărui remarcabil
succes conduce chiar -caz unic-, la preluarea de către mănăstiri a rolului
deţinut, în restul lumii creştine, de Biserica episcopală, cel de celulă
fundamentală a organizării religioase. Nu numai că jurisdicţia mănăstirii
irlandeze cuprinde întregul teritoriu din jurul său, dar abatele, dacă nu
este investit el însuşi cu demnitatea episcopală, apelează la serviciile
unor episcopi supuşi autorităţii sale.
În acest mediu original, se pun bazele unei remarcabile înfloriri a culturii de limbă
latină, rămasă în zonele celtice, ca şi în restul Occidentului, singura limbă liturgică. În
aceste condiţii, Irlanda va juca rolul unui adevărat focar de civilizaţie, a cărui influenţă va
ajunge să lumineze şi pe continentul copleşit de barbarie, unde va stimula renaşterea
carolingiană şi, pe această cale, întreaga dezvoltare culturală a Occidentului medieval.

Cu deosebire una din trăsăturile acestei Biserici irlandeze va


antrena consecinţe dintre cele mai durabile şi va conduce la răspândirea
creştinismului printre populaţiile barbare: practica ascetică a călugărilor
celtici, ce consta în exilul voluntar (peregrinatio pro Deo), într-un mediu

52
străin -şi eventual ostil- pentru evanghelizarea respectivei populaţii. Pe
această cale, misiunea spirituală irlandeză va cuceri, rapid, nu numai
Britania, dar şi Galia şi Germania. În privinţa Britaniei, misionarismul
irladez va căuta, într-o primă etapă (către anul 500), convertirea picţilor,
celţii din Scoţia actuală, pentru a continua, între a doua jumătate a
secolului al VI-lea şi prima jumătate a celui următor, cu evanghelizarea,
încă şi mai dificilă, a populaţiilor anglo-saxone.
În acest spaţiu va avea lor chiar o „încrucişare de influenţe”,
efortul monahilor irlandezi fiind completat de misionarismul iniţiat,
pentru convertirea insulelor britanice, de către Papa Grigorie cel Mare.
Delegaţia misionară trimisă de el, ce ajunsese, în 597, pe pământurile din
Kent, era condusă de Sf. Augustin -cel care avea să devină şi primul
arhiepiscop de Canterbury- şi, ajutată de conjunctură, se bucură de un
succes neaşteptat: expansiunea evanghelizării este atât de eficientă, încât
în 604 Sf. Augustin putea să aducă sub autoritatea sa două episcopate:
Londra şi Rochester. În ciuda diferendelor ce vor măcina colaborarea
efectivă dintre celor două misiuni, este cert că, în jurul anului 600, efortul
ambelor reuşise să aşeze convertirea anglo-saxonilor pe un drum sigur.
O importanţă încă şi mai mare o va căpăta cealaltă iniţiativă
irlandeză, misiunea condusă de Sf. Colomban, care porneşte, din
mănăstirea Bangor, în jurul anului 590/1, însoţit de doisprezece tovarăşi,
spre a întări evanghelizarea pe continent. Pornită spre Galia, misiunea sa
se opreşte în Burgundia, unde fondează trei mănăstiri învecinate -
Annegray, Luxeuil şi Fontaine-, supuse unor reguli de austeritate şi
severitate „cu totul irlandeze”, fără să aibă, din acest motiv, mai puţin
succes. După douăzeci de ani de apostolat, Sf. Colomban este exilat de
regele burgund, nemulţumit de vehemenţa cu care misionarul irlandez îi
solicita respectarea moralei creştine. Însă Sf. Colomban îşi va duce mai
departe misiunea de convertire, de această dată printre alamanii neglijaţi
de misionarii trimişi de merovingieni -în Alsacia şi Elveţia de azi-,
pentru a trece apoi Alpii în Italia, unde întemeiază mănăstirea Bobbio,
fortăreaţă a catolicismului în faţa longobarzilor arieni. Aici îşi va găsi, de
altfel, şi sfârşitul (615).
Activitatea Sf. Columban şi a scotti-lor săi -termenul, care-i
numea iniţial, la romano-britani, pe piraţii din marea Irlandei, va ajunge
să desemneze, pe continent, „misionarii itineranţi de orgine insulară”,
caracterizaţi printr-o disciplină aspră şi o tunsoare originală- va
determina o fundamentală modificare a atitudinii elitei aristocratice
merovingiene, tot mai angajată acum în susţinerea, pe toate planurile, a
53
unui efort de evanghelizare internă şi de misiune externă, vizând
îndeosebi mediul rural.
În acest context, vom putea constata că, începând de la mijlocul
secolului al VII-lea, efortul de convertire nu se mai află în
responsabilitatea episcopilor şi a regilor, cât în cea a aristocraţiei şi
călugărilor, iar amplitudinea acestei mişcări este demonstrată de explozia
ctitoriilor mănăstireşti în nordul Galiei şi în Belgia de azi. Mai mult,
regiunile dintre Sena şi Rin, care în secolul al VI-lea lipseau aproape cu
totul din zestrea Bisericii, ajung să fie transformate, în mai puţin de un
secol, într-una dintre zonele cele mai vivace ale creştinismului
occidental. Continuând pionieratul Sf. Columban şi al ucenicilor săi, o
vastă mişcare misionară, susţinută de aristocraţie, porneşte din aceste
spaţii către Germania, unde convertirea populaţiilor turingiene şi
bavareze se desfăşoară în paralel cu aducerea lor la supunere.
Sf. Gall, şi el irlandez, după ce înlătură idolii găsiţi într-o capelă din Germania, va
întemeia mănăstirea care-i poartă numele, una din cele mai mari din Occidentul epocii
carolingiene. După moartea sa, sunt restabilite, la începutul secolului al VIII-lea,
episcopatele din Strasbourg şi Constanţa, care continuă cu succes lupta împotriva idolatriei.

În nordul Galiei, regele rămâne încă, pentru aceste regiuni,


principalul sprijin şi iniţiator al activităţilor misionare. Stă mărturie
convertirea frizonilor, realizată în epoca lui Dagobert (629-639).
Însă, anglo-saxonii sunt cei care -certificând reuşita deplină a
creştinării insulei britanice- se vor alătura irlandezilor pentru a continua
evanghelizarea pe continent. Către finele secolului al VII-lea, ei edifică
prima biserică frizonă, beneficiind de sprijinul militar acordat de Pépin
de Herstal (majordom din Austrasia între 680-714). Marele artizan al
convertirii germanilor -şi figura caracteristică pentru misionarismul
anglo-saxon- este Wynifrid, canonizat sub numele de Sf. Bonifaciu, a
cărui susţinută activitate dincolo de Rin începe la 715. El fondează
numeroase mănăstiri, instalează episcopate supuse autorităţii sale -ca
arhiepiscop de Mainz- şi reformează Biserica francă, înainte de a
cunoaşte martiriul, în Frisia (754). Opera sa, sprijinită de viitoarele forţe
ale Occidentului -majordomii austrasieni şi papalitatea-, se va dovedi
esenţială pentru renaşterea civilizaţiei creştine, punând totodată capăt
unei prime etape a evaghelizării barbarilor.

54
Papalitatea
Biserica nu va înceta să respecte amintirea şi structura Imperiului
roman şi după căderea acestuia sub loviturile barbarilor, acceptând
totodată autoritatea imperială ce i se succedase: supus al împăratului de
la răsărit, Papa întreţinea o legătură permanentă cu scaunul imperial, un
funcţionar propriu fiind desemnat să-i transmită dispoziţiile împăratului.
Chiar dacă nu dispune de o autoritate oficială asupra celorlalţi şefi
regionali ai Bisericii, episcopul Romei -numit în mod oficial Papă,
începând cu sfârşitul secolului al IV-lea-, succesor al Sf. Petru şi vicar al
lui Iisus Hristos pe pământ, este, oricum, în măsură să-şi ofere acceptul,
prin decret sau simplu consimţământ, în toate problemele dogmatice sau
doctrinare. Prin urmare, în privinţa credinţei, jurisdicţia sa este
nelimitată, pandant al autorităţii şi prestigiului său de mediator, arbitru şi
sfătuitor.
Primul Papă, în înţelesul adevărat al cuvântului -şi a cărui
personalitate va oferi cadrele esenţiale ale evoluţiei ulterioare a
primatului roman- este Leon I (440-461), pe bună dreptate supranumit
„cel Mare”. Chiar dacă respectă, în continuare, poziţia şi intermedierea
episcopilor locali, el se arată pe deplin conştient de răspunderea care îi
revine asupra Bisericii în întregul ei:
„După cum, în întreaga lume, numai Petru a fost ales să fie capul tuturor
Apostolilor şi al tuturor părinţilor Bisericii, tot aşa, în pofida faptului că există atâţia preoţi
şi atâţia păstori în poporul lui Dumnezeu, Petru este acela care este conducătorul propriu-
zis al tuturor acelora peste care în primul rând domneşte Iisus.” Tocmai de accea, „nu fără
motiv, ceea ce urmau să împărtăşească toţi i-a fost încredinţat unuia singur. Această deplină
putere i-a fost încredinţată personal celui dintâi dintre Apostoli, tocmai pentru că persoana
lui Petru se află deasupra conducătorilor Bisericii”. „Primatul Sf. Petru e valabil şi pentru
urmaşii săi, ori de câte ori aceştia, plini de spiritul dreptăţii sale, rostesc o sentinţă.”
Bazându-se pe „litera” Scripturii („...tu însă întăreşte-i pe fraţii tăi”), Leon este
conştient de responsabilitatea care îi revine: „Împreună cu toţi episcopii purtăm grijile lor şi
participăm la păstorirea fiecăruia dintre ei în parte”, pentru că „din lumea întreagă vin cei
ce caută refugiu lângă Scaunul Sf. Petru şi toţi aşteaptă de la exercitarea de către noi a
slujirii de Mare Preot aceeaşi iubire faţă de întreaga Biserică, aşa cum i-a fost ea
102
încredinţată în suflet lui Petru de către Domnul."

Însă evoluţia viitoare a primatului episcopului de Roma nu a


depins doar de motivaţia „ideologică” emisă cu atâta hotărâre de Leon I,
ci de măsura în care s-a reuşit punerea în aplicare a acestei atitudini. Spre
deosebire de situaţia din Răsărit, unde patriarhatele se opun cu succes -
echilibrând tensiunea dintre episcopatele locale şi ambiţiile Romei-,
55
reuşita lui Leon în Occidentul latin a fost deplină. Stă mărturie rezoluţia
împăratului Valentinian al III-lea (445), care tranşează cu fermitate
conflictul dintre Roma şi scaunul episcopal din Arles, tot mai tentat la
autonomie în raport cu jurisdiscţia romană: nici un episcop nu are dreptul
de a se opune dispoziţiilor Romei („Pentru toţi deopotrivă, orice ar hotărî
şi ar dispune cu autoritatea sa Scaunul Apostolic, să aibă putere de
lege”). Prin intervenţia decisă a împăratului, puterea civilă a Statului
cimenta definitiv primatul jurisdicţiei papale asupra Imperiului de Apus.
Însă aceste reuşite edificatoare -care dublează prestigiul conferit
de victoriile episcopului de Roma în controversele cristologice din
epocă- nu vor împiedica traseele gândirii răsăritene şi, respectiv, ale celei
occidentale, să se îndepărteze continuu, anticipând de pe acum schisma
ce le va opune în viitor. Astfel, aşa cum planul teologic era dominat, în
Răsărit, de ideile monofizismului, viaţa politică a Imperiului de răsărit,
tindea către o uniune între Stat şi Biserică, replică a identităţii dintre
religie şi politica imperială. Cu totul alta era atmosfera din Occident,
unde formula cristologică a dogmei celor două naturi prezuma concepţia
conform căreia divinul şi umanul -adică domeniul religios şi cel politic -
trebuiau să rămână, chiar dacă „nedespărţite”, oricum „neamestecate”.
O astfel de orientare, pe care Leon cel Mare o va imprima, prin viziunea sa,
întregii gândiri apusene, a beneficiat de conjunctura dificilă a epocii, în care fragilitatea
Imperiului Roman de Apus facilitează pretenţiile la neatârnare ale Bisericii. Aşa cum am
văzut mai sus, deja în 410 împăratul Honorius (395-423) era depăşit de situaţia în care
devastările vizigote aduseseră Roma şi Italia. Ceva mai târziu, în 451, puterea politică se
arată incapabilă de a opri invazia hună din nordul Italiei, numai personalitatea lui Leon cel
Mare reuşind să salveze Roma şi peninsula de la pustiire şi să-l convingă pe Atilla să
încheie pacea cu Imperiul.

La rândul lor, decisivele mutaţii politice de la sfârşitul secolului al


V-lea -încununate de evenimentele anului 476 şi de stabilirea autorităţii
ostrogote în Italia-, vor potenţa tendinţa Bisericii se a de impune în
raporturile cu Statul. Este edificatoare poziţia papei Gelasius I (492-496),
succesorul al lui Leon cel Mare, care - dând glas unei concepţii ce va
prezida pentru un mileniu raporturile dintre papalitate, Stat, şi scaunele
episcopale- revendică, în următorii termeni, acea auctoritas cuvenită Sf.
Scaun:
„Doi anume sunt aceia, Mărite Împărate, care din locul cel mai înalt conduc
această lume: sfânta autoritate a episcopilor (auctoritas) şi puterea imperială (potestas).
Dintre acestea două, sarcina preoţilor este cu atât mai grea cu cât ei vor trebui să dea
socoteală în faţa lui Dumnezeu, chiar şi pentru Regii oamenilor. Căci Tu ştii, Preacinstite

56
fiu, că în ceea ce priveşte demnitatea, Tu întreci, ce-i drept, întregul neam omenesc, dar în
faţa slujitorilor administratori ai celor dumnezeieşti îţi pleci cu smerenie capul şi aştepţi de
la ei mijloacele pentru mântuirea sufletului. Prin aceasta recunoşti că la primirea cereştilor
Sacramente ... eşti mai curând cel ce primeşte cu evlavie, decât cel care porunceşte. În
aceste privinţe eşti deci dependent de judecata preoţilor şi nu îţi este îngăduit să-i subjugi
voinţei tale. Dacă episcopii recunosc bucuroşi că în afacerile de Stat puterea imperială ţi-a
fost transmisă prin hotărăre divină şi de aceea sunt obligaţi să dea ascultare legilor Tale, cu
atât mai ascultători trebuie să fie ceilalţi faţă de cei ce sunt chemaţi să administreze
veneratele Mistere! ... Iar dacă cei credincioşi sunt obligaţi să se supună în sinea lor tuturor
preoţilor, cu atât mai multă supunere suntem datori faţă de episcopul acelui Scaun pe care
însuşi Dumnezeu cel Preaînalt a voit să-l vadă aşezat deasupra tuturor preoţilor şi pe care,
de atunci încoace, întreaga Biserică îl venerează fără încetare cu fiiască pietate ... De aici
tragi acum cu bunăvoinţă concluzia că nimeni, niciodată ... nu va avea dreptul să se înalţe
deasupra primatului acelui om pe care însuşi Cuvântul lui Cristos l-a aşezat deasupra
tuturor oamenilor şi pe care însăşi venerabila biserică l-a recunoscut cu credinţă drept
primat (primatem) al ei...”
„Căci Cristos, ţinând seama de slăbiciunea omenească, cumpănind înţelepţeşte,
printr-o minunată orânduire menită mântuirii alor săi, a dispus domeniile de drept ale
ambelor puteri în spaţii de acţiune independente şi în demnităţi bine delimitate...Astfel,
împăraţii creştini să depindă de episcopi în ceea ce priveşte viaţa de veci, iar episcopii la
rândul lor să se conformeze dispoziţiilor imperiale în cele pământeşti, Funcţia spirituală să
se ţină departe de cele ale lumii, căci «cel ce duce lupta lui Dumnezeu să nu se amestece în
afacerile acestei lumi » (2 Tim. 2, 4); şi iarăşi, acela care se ocupă de lucrurile lumeşti să nu
voiască a decide şi asupra celor dumnezeieşti. Prin aceasta se poartă de grijă ca fiecare din
cele două orânduiri să poată decide pentru sine. Nici una nu se poate mândri a fi în posesia
ambelor demnităţi şi fiecare din ele îşi limitează competenţa şi activitatea în domeniul ce-i
103
revine.”

Însă această atitudine nu implică lipsa de deferenţă a Bisericii sau a


Sf. Scaun în raport cu autoritatea imperială. Stă mărturie stabilirea la curtea
de la Constantinopol, în 453, a unei reprezentanţe papale permanente, gest
cu atât mai semnificativ cu cât fusese iniţiat de puternica personalitate a lui
Leon cel Mare. Pe de altă parte, deşi Biserica se văzuse divizată în mai
multe state şi recunoştea, implicit, autoritatea regilor barbari respectivi -
consideraţi, ce-i drept, simpli funcţionari ai Imperiului-, Papa însuşi
continua să se supună autorităţii imperiale, devenită încă şi mai puternică în
urma succesului lui Iustinian în Italia.
Primele diferende care apar între cele două forţe sunt determinate de
decizia lui Iustinian, care, convins că o atitudinea tolerantă faţă de
monofiziţi putea proteja unitatea nesigură a Imperiului, condamnă în 543/4,
sub acuza de nestorianism, trei teologi din secolul al V-lea. Hotărârea sa
stârneşte mari nemulţumiri în Apus, unde este considerată ca un atac la
adresa conciliului de la Calcedon (451), ale cărei decizii fuseseră
recunoscute de teologii incriminaţi. Protestul papei Virgilius (537-555) nu
întârzie, însă caracterul său slab nu era în măsură să se opună absolutismului
57
religios promovat de Iustinian, Papalitatea eşuând într-o totală dependenţă
faţă de despotismul teocratic al Imperiului, personificat de Iustinian.
Începând de acum, alegerea papilor avea nevoie de acceptul imperial, iar
Roma ajunge un patriarhat printre altele, parte oarecare a unei Biserici
controlate politic , teologic şi religios de Imperiu.
La rândul său, profitând de invazia longobardă din 568, ca şi de
incapacitatea bizantinilor -care luptau, în acelaşi timp, cu perşii în Orient, cu
vizigoţii în Spania, cu maurii în Africa şi cu avarii în Tracia- de a apăra
Italia, patriarhul Constatinopolului va folosi situaţia grea a Romei pentru a
adopta, în 595, titlul de „ecumenic” (universal). Lipsit de protecţia militară
imperială -şi aşa redusă mai mult la aparenţe în peninsulă- în faţa pericolului
longobard şi rămas unicul apărător al Romei, papa Grigore cel Mare (590-
604) nu va întârzia să protesteze împotriva acestei uzurpări. Din fericire, la
Constantinopol, basileul Phocas (602-610) -un străin faţă de tradiţiile elitei
politice bizantine, a cărei opoziţia tacită o resimţea- era interesat să le audă:
el recunoaşte papei primatul pe care îl solicita (caput omnium ecclesiarum -
„capul tuturor bisericilor”), iar mai târziu interzice patriarhului
Constantinopolului titulatura de „ecumenic”104
Complexitatea deosebită a situaţiei istorice din epocă este bine
evidenţiată de carismaticul papă Grigore, devenit „cel Mare”, verigă de
legătură între Antichitate şi Evul mediu şi „pionier al unui nou viitor”105.
Născut pe la 540, ca fiu al unei familii cu o lungă tradiţie senatorială, dăruit
cu „cele mai alese calităţi ce puteau fi moştenite”, devotat Imperiului roman,
Grigore va fi artizanul inteligent şi hotărât al întâlnirii spirituale dintre
creştinism şi lumea germanică uniune decisivă pentru profilul lumii
medievale europene. Încheind subit o carieră administrativă plină de succes
-şi care îi adusese inclusiv funcţia de prefect al oraşului (572/3)-, el
părăseşte viaţa publică, călugărindu-se în mănăstirea Sf. Andrei, edificată
chiar de el la Roma, pe locul casei părinteşti. Intrat în slujba Bisericii la
solicitarea predecesorului său, Papa Pelagius al II-lea (579-590), Grigore
este consacrat diacon în 579, ajungând apoi, în calitate de delegat oficial, la
curtea imperială din Constantinopol, unde va rămâne până în 585. Alegerea
sa ca papă, în 590 -în ciuda unei oneste opoziţii- avea să inaugureze un
pontificat de importanţă istorică universală.
În primă instanţă, noul papă va opri declinul evident al prestigiului
Sf. Scaun, determinat de activitatea unor predecesori incompetenţi, care în
secolul al VI-lea încurajaseră, prin slăbiciunea lor, pretenţiile patriarhului de
la Constantinopol. Cu ajutorul autorităţii imperiale, Grigore reuşeşte, aşa
cum am văzut mai sus, restaurarea prestigiului pontifical şi, pentru a
amplifica contrastul cu titlul cu care se împăunase patriarhul, se desemnează

58
pe sine cu modestul Servus servorum Dei („Slujitorul slujitorilor lui
Dumnezeu”).
Iniţiativa împăratului Mauritius, care intezice militarilor să se
călugărească, în 593, îi oferă papei Grigore un nou prilej de a-şi manifesta
atitudinea ambivalentă, în care loialitatea şi independenţa faţă de împărat se
acompaniau reciproc: protestând cu tărie împotriva edictului, pe care îl
vedea drept un necuvenit amestec al Statului în chestiunea libertăţii
religioase, papa nu uită să salute decizia împăratului de a închide accesul
slujbaşilor statului către funcţiile ecleziastice.
Nu mai puţin impresionant va fi modul în care Grigore cel Mare -
părăsit de guvernatorul bizantin, mai preocupat de soarta Ravennei- preia
energic răspunderea apărării Romei în faţa pericolului longobard. Ca şi
predecesorul său, Leon cel Mare, papa preia apărarea Romei şi reuşeşte în
trei rânduri să evite -prin plata unui greu tribut-, devastarea oraşului,
negociind el însuşi cu barbarii. Mai mult, chiar dacă Roma nu iese de jure
de sub jurisdicţia imperială, iar papa Grigore –dedicat sincer ideii de
Christianum imperium, Sancta respublica, menită a rezista până la finele
lumii- nici nu tinde în această direcţie, el se vede nevoit să preia tot mai
multe responsabilităţi administrative şi guvernamentale -plata funcţionarilor
şi solda trupelor, aprovizionarea cu alimente, serviciile de asistenţă publică,
ajutorarea celor nevoiaşi sau răscumpărarea captivilor-, punând astfel
temeliile procesului ce va rezulta în constituirea statului papal.
Papalitatea devine astfel o putere temporală, dispunând de bunuri
considerabile, pe care le consideră „patrimoniul comun al umanităţii aflate
în suferinţă”, iar episcopul Romei -mare proprietar funciar - devine senior
pe domeniile sale.106 Această evoluţie către suveranitate spirituală şi
temporală a papalităţii se va accentua în secolele al VII-lea şi al VIII-lea, în
condiţii istorice aparte, determinate de expansiunea islamică şi naşterea
Imperiului carolingian.
Explozia neaşteptată a Islamului în arealul mediteraneean nu numai
că a fost asimilată de Biserică cu „cea mai înfricoşătoare catastrofă”, dar
evenimentul va căpăta şi conotaţiile unei cauze profunde pentru marea
schismă ce avea să despartă definitiv Occidentul de Orient. 107
În încercarea de a potoli diferendele religioase ce erodau unitatea
imperiului în faţa musulmanilor, împăratul Heraclius (610-641) se hotărăşte
să încerce împăcarea monofiziţilor (numeroşi în Siria, Palestina şi Egipt)
cu ortodocşii: soluţia ar fi reprezentat-o doctrina monotelismului, impusă
întregii creştinătăţi în 638, printr-un decret special -Ekthesis („Expunere”)-,
în virtutea căruia noile dogme ale credinţei erau: o singură voinţă divină, dar
două naturi. După ezitarea iniţială, determinată şi de asentimentul papei

59
Honorius (625-638) la noua doctrină, criticile Bisericii occidentale la adresa
„Expunerii” se înmulţesc. Împăratul Constans al II-lea (641-668), convins
de insistenţele pontifilor romani ce i se succed lui Honorius, emite un nou
text, Typos (648), năzuind să încheie abrupt controversa monotelită prin
interzicerea discuţiilor pe această temă. Însă noul papă, Martin I (649-653),
al cărui pontificat nu mai aşteptase confirmarea împăratului convoacă, în
649, la Lateran, un sinod al episcopilor occidentali. Acesta condamnă atât
monotelismul, cât şi atitudinea imperială în această privinţă, motiv pentru
care încercarea bizantinilor nu face decât să deterioreze relaţiile, şi aşa
tensionate, dintre curtea imperială şi Biserica apuseană.
Conştient că neînţelegerile cu Roma erodau autoritatea bizantină în
peninsula italică, Constantin al IV-lea (668-685) -care realizează că
înţelegerea cu monofiziţii venise prea târziu, iar uniunea, atât de necesară,
era acum dispensabilă- convoacă, în 680, al VI-lea Sinod ecumenic la
Constantinopol. Însă, chiar dacă doctrina monotelismului este abandonată,
iar papei i se conferă titlul de „întâistătător în primul scaun al Bisericii
universale”, incapacitatea militară a Bizanţului de a stăpâni cu adevărat
Italia va conduce către deplina independenţă a pontifilor romani, de acum
capi ai Bisericii, dar şi autorităţi civile şi militare. Prin acest proces, lent
dar inexorabil, epoca bizantină a papalităţii se apropia de sfârşit, în
beneficiul unei noi orientări: alianţa cu francii catolici, singura forţă ce
promitea să-i asigure protecţia.
Aşadar, deşi va rămâne, pentru încă o jumătate de secol, loială
Imperiului răsăritean -între 678 şi 752, dintre cei treisprezece episcopi ai
Romei, numai doi erau romani, restul provenind din arealul lumii culturale
greco-romane-, Papalitatea se va îndepărta gradat de stăpânirea bizantină,
pentru a completa deja vizibila înstrăinare intimă cu o ruptură exterioară,
evidenţiată, ulterior, de alianţa cu francii.
În acest context, deşi Sf. Scaun admite în continuare subordonarea
sa faţă de Imperiu, papa Grigore al II-lea nu ezită să-l anatemizeze pe
împăratul Leon al III-lea Isaurianul, care, după uriaşul succes militar din
718 (respingerea asediului arab al Constantinopolului), emite primul
edict iconoclast (725-726). „La pretenţia împăratului de a-şi impune
autoritatea asupra Bisericii, papa răspunde afirmând, pe un ton pe care
nici unul dintre înaintaşii săi nu-l folosise încă până atunci, că cele două
puteri sunt separate în stat.”108 Mai mult, pentru a sublinia desprinderea
sa de sub autoritatea imperială, papa îi reproşează împăratului
incapacitatea de a apăra Italia şi, după ce îl ameninţă că va cere sprijinul
celorlalte naţiuni din Occident, le interzice romanilor să plătească
impozitul.
60
Împotriva iconoclasmului se va ridica şi ultimul papă care i-a
solicitat împăratului confirmarea alegerii sale, Grigore al III-lea (731-
741). Sinodul convocat de el în 731 -care îi excomunică pe iconoclaşti-
este atât de vădit îndreptat împotriva împăratului, încât reacţia acestuia
este pe măsură: bunurile Bisericii romane din sudul Italiei şi din Sicilia sunt
supuse unor biruri atât de nemiloase, încât ajung, în fapt, să fie confiscate de
către Stat. Mai mult, Italia meridională, Sicilia şi toate toate eparhiile
situate la est de Adriatica sunt smulse de sub autoritatea Romei şi dăruite
jurisdicţiei patriarhiei din Constantinopol. Altfel spus, pentru împărat, papa
nu mai reprezintă decât un episcop italian, a cărui influenţă, fie ea
ierarhică sau pur dogmatică, este definitiv exclusă din Orient, odată cu
Biserica latină împinsă acum în afara lumii bizantine.
Situaţia pontifului roman ajunge, astfel, extrem de dificilă: cu totul
abandonat de bizantini, el nu intrase încă sub protecţia francilor, încă
interesaţi să păstreze alianţa cu longobarzii împotriva musulmanilor ce le
ameninţau sudul regatului. Însă autoritatea apostolică şi sprijinul devotat al
populaţiei din Italia îi vor fi suficiente papei Zaharia (741-752) pentru a
negocia cu regele longobard Liutprand restituirea castelelor şi teritoriilor
răpite din Patrimonium Petri, ca şi încheierea unui armistiţiu pe douăzeci de
ani, pentru teritoriul ducatului Roman. Mai mult, papa reuşeşte chiar să îl
convingă pe Liutprand, în 743, să părăsească oraşul şi exarhatul Ravennei,
proaspăt cucerite de la bizantini.
Crescânda influenţa religioasă a pontifilor romani asupra dinastiei
longobarde nu a fost suficientă pentru a calma ambiţiile de cucerite ale
regelui Aistulf, care, în anii 750/1, fără a primi vreo replică militară de la
bizantini, ocupă Ravenna, ameninţă Roma şi năzuieşte la Italia întreagă. În
ciuda încercărilor papei Zaharia -el însuşi un produs al culturii greceşti- de a
obţine sprijinul împăratului bizantin, acesta refuză atât concesiunile
teritoriale cât şi sprijinul militar, de care, de altfel, imperiul era incapabil.
Roma nu mai are de ales: cu faţa spre Occident, ea îşi trimite
misionarii către acele extremas occidentis regiones şi intră în legătură cu
Carol Martel, care primeşte marea „decoraţie” -cheile mormântului Sf.
Petru-, odată cu rugămintea de a prelua răspunderea apărării Romei.
Între timp, o mare mutaţie avusese loc în regatul franc, prestigiul
papalităţii crescând neîncetat sub influenţa Sf. Bonifaciu (numit arhiepiscop,
în 732). Pepin -cel de-al doilea fiu al lui Carol Martel şi singur stăpânitor al
regatului după abdicarea lui Carloman (747)- nu ezită să exploateze noua
stare de fapt. Năzuind la titlul de rege, el avea nevoie de legitimitatea pe
care doar acordul unei autorităţi superioare i-o putea conferi. În acest
context, Pepin cel Scurt va profita de întâietatea catolică a francilor pentru a
61
legitima definitiv puterea aflată deja, de câteva decenii, în mâna
majordomilor carolingieni.
Aşa se face că, în 751, trimisul său, episcopul de Wuitzburg, va
adresa personal papei faimoasa întrebare: cine este în măsură să poarte
coroana, cel care poartă titlul de rege sau cel care exercită realmente
puterea?109 Favorabil lui Pepin, răspunsul lui Zaharia avea să provoace
sfârşitul dinastiei merovingiene -al cărei ultim rege sfârşeşte într-o
mănăstire-, majordomul Pepin primind la Soisson (751/2) consacrarea
oficială şi coroana regatului franc. Marea schimbare se înfăptuise: nordul,
singura forţă viabilă în Occident după ruinarea de către Islam a Galiei
meridionale şi distrugerea unităţii mediteraneene, rămânea unica speranţă
a Romei, exclusă din Orient.
De altfel, în Italia, pericolul longobard reînvie, la finele aceluiaşi
an şi -forţat de refuzul bizantinilor de a apăra Roma şi de agresivitatea în
creştere a regelui Aistulf- papa Ştefan al II-lea (752-757) încununează
orientarea definitivă a papalităţii către franci, obţinând o întrevedere cu
Pepin, în ianuarie 754. Întîlnirea pune bazele unei alianţe avantajoase
pentru ambele părţi. Pe de o parte, Papa reînnoieşte el însuşi ungerea şi
consacrarea lui Pepin şi a fiilor săi -Carol şi Carloman- ca regi ai
francilor (iulie 754), ocazie cu care le conferă şi titlul de patricius
Romanorum. Gestul reprezenta, desigur, o făţişă uzurpare a atributelor
imperiale, titlul aparţinând de drept singurului reprezentat imperial în
Italia -şi unic protector al Romei-, exarhul bizantin de la Ravenna.
La rândul său, Pepin se revanşează, recunoscând autoritatea Papei
asupra teritoriilor din Italia centrală şi garantând astfel nucleul viitorului
Stat Papal. Completată de un un fals, plăsmuit între anii 756-760 de către
cancelaria pontificală, aşa-zisa „Donaţie” a lui Constantin, gestul său va
asigura naşterea Patrimoniului Sf.Petru, temelie a puterii temporale
papale, care va juca un rol decisiv în istoria Occidentului medieval.
Pepin, rezistând inflexibil tuturor solicitărilor diplomatice ale
împăratului de la Constantinopol, va acţiona în continuare numai în acord
cu interesele Papei, a cărui senzaţie de securitate este moderată doar de
obligaţia de a se sprijini exclusiv pe protecţia regelui franc.
De altfel, liniile de forţă ale politicii lui Carol cel Mare erau deja
trasate de predecesorul său, ducând la distrugerea regatului longobard
(774) şi salvarea Romei, ceea ce îi asigură prestigiosul statut de mare
binefăcător al Sf. Scaun.
Însă atitudinea sa în ceea ce priveşte chestiunile peninsulare şi
Roma va fi radical diferită: dacă Pepin se mulţumise cu conferirea
62
titlului de patricius, protector al papalităţii, Carol îl va dobândi odată cu
cucerirea regatului longobard, ceea ce face din el un stăpân.
Succesele sale ulterioare -cucerirea Saxoniei, Bavariei, nimicirea
avarilor (796) şi incursiunile din Spania- îi vor aduce acestuia, până în anul
800, stăpânirea celei mai mari părţi a creştinătăţii occidentale, faptul
conferind consistenţă ideii de reconstituire a Imperiului, de data aceasta sub
forma Romei Sf. Petru, aşa cum o vede Papa. Acesta îi consacră naşterea pe
25 decembrie 800, când îl încoronează drept împărat pe Carol, protector
oficial al „ecclesiei”: „Puterea pe care a primit-o face din el nu un împărat,
ci împăratul. Nu pot exista doi împăraţi, nici doi papi. Carol este împăratul
Bisericii romane, în sensul de Biserică universală, de ecclesia, aşa cum o
concepe papa”.110

63
FRANCII MEROVINGIENI

Începuturile regatului franc merovingian.


Triburile francilor sunt menţionate pentru prima dată de izvoarele
latine în secolul al III-lea. Francii constituiau o puternică uniune de
triburi şi se împărţeau în două mari ramuri: francii salici sau de pe litoral,
care trăiau la gurile Rinului, şi francii ripuari sau de pe malurile râurilor,
care trăiau pe malurile Rinului şi ale Meusei. În secolul al V-lea, francii
cuceriseră partea de nord-est a Galiei, primul lor conducător menţionat
de izvoare fiind Meroveu (448-458), care a dat numele dinastiei
merovingiene şi care a luptat împotriva hunilor în bătălia de pe câmpiile
Catalaunice (451). Urmaşul lui Meroveu, Childeric (458-481), a reuşit să
consolideze statul franc, dar cel care a dat forma definitivă construcţiei
statale a francilor a fost regele Clovis sau Clodovec (481-511).
Clovis a reuşit, în anul 486, să cucerească regiunea Soissons,
ultima posesiune romană din Galia, apoi a ocupat teritoriul dintre Sena şi
Loara, iar la sfârşitul secolului al V-lea i-a înfrânt şi alungat pe alamani
din Galia. În anul 496, Clovis a trecut la creştinism, după ritualul bisericii
romane, şi a reuşit, astfel, să obţină protecţia papală pentru statul său,
mai ales dacă avem în vedere faptul că alte triburi germane, precum
ostrogoţii, vizigoţii, vandalii şi burgunzii, se creştinaseră după ritualul
arian. Având sprijinul clerului bisericii romane din apus, Clovis i-a
înfrânt decisiv pe vizigoţi, în 507, şi i-a alungat din Galia, aceştia
trebuind să se mulţumească doar cu stăpânirea asupra Spaniei. Urmaşii
lui Clovis au desăvârşit opera acestuia prin cucerirea şi alipirea la statul
franc a Burgundiei.

Economie şi societate.
Viaţa economică şi structurile sociale ale statului franc
merovingian pot fi descifrate cu destulă claritate datorită a două izvoare,
de o deosebită valoare istorică, legea salică şi legea ripuarică. Principala
avuţie a societăţii fiind pământul, izvor de prosperitate şi de prestigiu
social şi politic, economia era dominată de agricultură şi de creşterea
animalelor. Se cultivau, în principal, cerealele (mei, secară, grâu, orz,
64
ovăz), apoi legumele (fasole, mazăre, linte şi napi), se practica
pomicultura, viticultura, albinăritul, pescuitul şi vânătoarea. Francii
foloseau pe scară largă plugul şi morile de apă. Meşteşugurile erau destul
de dezvoltate şi legate mai ales de nevoile agriculturii şi ale războiului.
Comerţul şi circulaţia monetară decad până aproape de dispariţie.
Economia capătă un caracter natural şi autarhic tot mai pronunţat,
schimburile rezumându-se doar la obiectele de strictă necesitate, care nu
puteau fi produse sau nu se găseau pe teritoriile obştilor săteşti sau ale
domeniilor aristocratice.
Francii trăiau în obşti săteşti, care înlocuiseră deja obştile
gentilice. Cu excepţia caselor şi a locurilor pe care se aflau acestea, care
se aflau în proprietate privată, toate celelalte bunuri, pământurile arabile,
păşunile, pădurile, islazurile etc., se aflau în proprietatea şi folosinţa
comună a obştii. La franci mai existau încă obiceiuri din epocile
anterioare, precum despăgubirea în bani a rudelor celui ucis, moştenirea
averii pe linie maternă, contribuţia rudelor bogate la răscumpărarea
(wergeld) unei rude sărace, în cazul că aceasta comisese un omor.
Instalarea francilor în Galia a accelerat procesul de destrămare a acestei
organizări comunitare, încă de la începutul secolului al VI-lea putându-se
constata o anumită stratificare a societăţii lor. Majoritatea societăţii
france era alcătuită din ţărani liberi, care trăiau în obşti săteşti şi mai
păstrau numeroase rămăşiţe ale societăţii gentilice. Wergeldul pentru
uciderea unui ţăran franc liber era destul de ridicat, de 200 de solizi. Se
formase, treptat, şi o aristocraţie aflată în slujba regelui, a cărei
importanţă reiese şi din faptul că răscumpărarea (wergeldul) plătită
pentru asasinarea unuia dintre membrii săi era de trei ori mai mare decât
în cazul unui ţăran liber, adică de 600 de solizi. Dacă omorul se înfăptuia
în timp ce victima se afla în slujba regelui, răscumpărarea creştea de trei
ori, ajungând la 1 800 de solizi. O a treia categorie a societăţii france era
alcătuită din ţăranii semi liberi, aşa-numiţii lites, precum şi din liberţi.
Pentru aceştia, în caz de omor, răscumpărarea plătită era cea mai mică,
de numai 100 de solizi. Existau şi sclavi, este adevărat, puţin numeroşi,
pentru a căror ucidere nu se plătea o răscumpărare, ci doar o simplă
amendă. Această stratificare socială, care anunţa zorile noii societăţii
feudale, este dovedită şi de izvoarele vremii, care vorbesc, pe lângă
existenţa proprietăţii obştilor săteşti, şi despre marile domenii aflate în
stăpânirea aristocraţiei france şi galo-romane.
Dezvoltarea societăţii france după ce francii au cucerit Galia a
fost influenţată atât de propriile ei structuri, cât şi de structurile societăţii
65
galo-romane. Pe de o parte, societatea francă cunoaşte un proces tot mai
accelerat de destrămare a rămăşiţelor gentilice, dar şi a obştii săteşti, iar
pe de altă parte societatea galo-romană începe să se despartă de
sclavagism, mai bine zis de ceea ce mai rămăsese din acesta. Apariţia
alodiului funciar al ţăranului franc a avut o foarte mare însemnătate.
Transformarea proprietăţii obşteşti asupra pământului arabil în
proprietate privată, adică transformarea acestui pământ în marfă, a făcut
posibilă apariţia şi dezvoltarea marii proprietăţi funciare, legată acum nu
numai de cucerirea de noi teritorii şi de ocuparea pământurilor libere, dar
şi de faptul că ţăranul pierdea dreptul de proprietate asupra lotului de
pământ pe care-l lucra.
Astfel, datorită interacţiunii proceselor social-economice care se
desfăşurau în vechea societate francă şi în Imperiul roman târziu,
societatea francă a păşit spre ceea ce îndeobşte este cunoscut cu numele
de feudalism.

Organizarea şi evoluţia statului franc merovingian.


Principala instituţie politică în statul franc merovingian era
regalitatea. Aceasta a fost puternic consolidată de Clovis care, după ce a
cucerit Galia şi a pus mâna pe uriaşe întinderi de pământ, a nimicit fără
cruţare pe ceilalţi şefi de trib franci şi chiar pe multe dintre rudele sale
care ar fi putut să-i ameninţe puterea. Potrivit legii salice, judecata regală
constituia instanţa supremă. În diversele regiuni ale Galiei regele cârmuia
prin dregătorii săi, numiţi comiţi, şi prin ajutoarele lor. Nu mai exista
adunarea populară a întregului trib, care a fost înlocuită prin treceri
militare în revistă convocate şi efectuate de rege, aşa-numitele „câmpuri
din martie”. La nivel local adunarea poporului (mallus) se păstrează, dar
începe să fie prezidată tot mai mult de către comitele care-l reprezenta pe
rege. Un puternic pilon de sprijin al puterii regale l-a constituit Biserica.
Reprezentanţii ei aveau o situaţie privilegiată. Viaţa unui preot era
ocrotită de un wergeld întreit de 600 de solizi, iar dacă cineva ucidea un
episcop, trebuia să plătească un wergeld şi mai mare, de 900 de solizi.
Jefuirea şi incendierea bisericilor şi a capelelor se pedepseau, de
asemenea, cu amenzi mari. Creşterea puterii regale necesita consacrarea
ei de către Biserică şi din această cauză regii franci i-au sporit şi i-au
apărat privilegiile. La creşterea puterii regale au contribuit şi ceata de
luptători din jurul lui, dregătorii lui, categoria de mari proprietari
funciari, care căuta în regalitate protecţia necesară pentru propriile

66
proprietăţi, dar şi ţăranii bogaţi, desprinşi din obştile săteşti, care aveau
nevoie, de asemenea, de protecţia regală pentru a-şi apăra noul lor statut.
Deşi regalitatea francă a fost puternic întărită în timpul domniei
lui Clovis, ea avea totuşi un călcâi al lui Ahile foarte periculos. Spre
deosebire de Imperiul roman, unde puterea politică avea un caracter
public, care ţinea de interesul general al societăţii (res publica),
regalitatea francă, la fel ca toate celelalte regalităţi germanice, avea un
caracter patrimonial, statul era considerat ca fiind proprietatea privată şi
deplină a regelui (res privata), care putea să-l înstrăineze sau să-l lase
moştenire unuia dintre urmaşii săi sau chiar tuturor urmaşilor săi.
Această concepţie despre caracterul statului a generat numeroase
conflicte, războaie civile, împărţiri şi reîmpărţiri ale statului, foarte rare
fiind momentele care au permis o recentralizare a sa. În acest fel, puterea
centrală a avut foarte mult de suferit, nu a mai reuşit să asigure
coeziunea statală, a fost obligată să renunţe la o parte dintre prerogativele
sale în favoarea aristocraţiei locale, ceea ce va duce la anarhia feudală şi
la descentralizarea statului.
Astfel, imediat după moartea lui Clovis, statul franc merovingian
s-a împărţit între cei patru fii ai lui, unitatea sa fiind refăcută mult mai
târziu, cu foarte multă greutate şi pentru scurt timp. Abia la începutul
secolului al VII-lea, Chlotar al II-lea (613-629) şi Dagobert (629-639), au
izbutit să unească în mâinile lor pentru o perioadă mai îndelungată
teritoriile statului. Cu toate acestea, tot acum începe să se profileze o
divizare a statului merovingian prin apariţia a trei structuri aproape
statale, şi anume: Austrasia în părţile de nord-vest ale Franţei, Neustria în
părţile centrale şi vestice şi Burgundia în regiunea Rinului şi în regiunile
de sud-est. Puterea dinastiei Merovingienilor în societatea francă se baza
pe faptul că ei stăpâneau domenii întinse, obţinute în urma cuceririlor
făcute de Clovis şi de urmaşii acestuia. În cursul secolului al VI-lea şi
mai ales în secolul al VII-lea acest domeniu regal s-a micşorat fără
întrerupere. Merovingienii au împărţit mult pământ soldaţilor,
dregătorilor şi bisericii, astfel încât baza reală a puterii lor a scăzut în
mod considerabil. Puterea în societate a fost acaparată de alte familii de
proprietari funciari, care au devenit mai bogate şi mai puternice decât
Merovingienii. Ca urmare a acestui fapt, regii din dinastia
Merovingienilor au fost trecuţi pe un plan secundar şi au căpătat porecla
de „trândavi” (fainéants), iar puterea efectivă în regat a ajuns în mâinile
unor reprezentanţi ai aristocraţiei funciare, aşa-numiţii majordomi, care
erau administratorii principali ai curţii regale, conduceau gospodăria
67
palatului şi pe slujitorii curţii. Cu timpul, majordomii au concentrat în
mâinile lor întreaga putere militară şi administrativă din regat, devenind
conducătorii lui efectivi. La sfârşitul secolului al VII-lea şi la începutul
secolului al VIII-lea au căpătat o putere deosebită majordomii proveniţi
din familia Arnulfinilor, care vor pune bazele unei noi dinastii regale a
francilor, dinastia Carolingiană.

68
STATUL FRANC CAROLINGIAN

De la regat la imperiu
Întemeietorul dinastiei carolingiene poate fi considerat major-
domul Pepin al II-lea de Herstal (680-714), din Austrasia, care după
victoria de la Tertry, din 687, a refăcut unitatea statului franc. Urmaşul
său, Carol Martel (714-741), a întreprins o serie de campanii dincolo de
Rin, în Turingia şi Alamania, regiuni pe care le-a readus sub stăpânirea
francilor. El a mai alipit la statul franc Frizia sau Frislanda, teritoriu
locuit de tribul frizilor, şi a silit pe saxoni şi bavarezi să-i plătească din
nou tribut. Una dintre cele mai importante victorii obţinute de Carol
Martel a fost cea de la Poitiers, din 732, unde i-a înfrânt pe arabii veniţi
din Spania, punând, astfel, capăt expansiunii lor în apusul Europei.
Urmaşul lui Carol Martel, Pepin cel Scurt (741-768), i-a alungat definitiv
pe arabi din Galia, iar în regiunile de peste Rin a dus o politică intensă de
creştinare a triburilor germane. Obţinând acordul papei Zaharia al II-lea,
Pepin cel Scurt l-a detronat, în 751, pe ultimul rege merovingian,
Childeric al III-lea, la Soissons, şi s-a proclamat rege, punând astfel
bazele dinastiei carolingiene. A fost, de asemenea, primul rege uns cu
ulei sfinţit de către episcopi, obicei care va rămâne în vigoare până la
ultimii regi capeţieni. Pentru acest ajutor acordat la încoronare, pentru
permisiunea pe care i-a acordat-o să legitimeze un act nelegitim, Pepin
cel Scurt l-a ajutat pe papă, este adevărat că pe alt papă, pe Ştefan al II-
lea, în lupta sa împotriva longobarzilor conduşi de Aistolf, i-a întărit
stăpânirea asupra ducatului Romei şi i-a cedat exarhatul Ravennei. În
acest fel s-au pus bazele teritoriale ale statului pontifical. Pepin cel Scurt
a întărit statul franc prin cucerirea Septimaniei de la arabi, între 752 şi
759, şi prin restabilirea dominaţiei france în Aquitania (760-768) şi în
Bavaria (757).
Urmaşul lui Pepin cel Scurt, Carol cel Mare (768-814), în urma
unor numeroase războaie victorioase, a reuşit să creeze un imperiu de
mari proporţii, care se întindea de la Marea Nordului până la Marea
Mediterană şi de la Oceanul Atlantic până în Panonia.
Primul război purtat de Carol cel Mare a fost şi cel mai lung, acela
împotriva saxonilor, început în 772 şi terminat abia în 804. Saxonii

69
ocupau întregul teritoriu al Germaniei inferioare, de la Rin şi până la
Elba, şi se aflau într-un stadiu înapoiat de dezvoltare. Războiul a fost
foarte sângeros şi a avut şi caracterul unui război religios, deoarece Carol
cel Mare a impus saxonilor creştinismul, obligându-i, astfel, să renunţe la
păgânism şi să adopte un nou sistem de valori, sistemul valorilor creştine.
Războaiele împotriva saxonilor nu l-au împiedicat însă pe Carol
cel Mare să-şi îndrepte atenţia şi asupra altor teritorii. În Italia, el a
continuat politica lui Pepin cel Scurt de sprijinire a papalităţii şi a
intervenit din nou împotriva regatului longobard. Răspunzând cererii de
ajutor a papei Adrian, Carol cel Mare a organizat două campanii
împotriva longobarzilor, în anii 773 şi 774. El l-a înfrânt pe regele
longobard Didier şi i-a cucerit capitala, oraşul Pavia. După aceste
victorii, regatul longobard a fost alipit statului franc, Carol cel Mare
luându-şi titlul de „rege al francilor şi al longobarzilor şi patriciu al
romanilor”.
În Spania, Carol cel Mare a organizat o expediţie împotriva
arabilor în anul 778, în fruntea căreaia s-a aflat prefectul mărcii
Bretaniei, Hruotland. În timpul retragerii, armata francă a fost surprinsă
într-o ambuscadă a bascilor, în strâmtoarea Roncevaux, şi distrusă cu
desăvârşire. În urma altor expediţii întreprinse între 785 şi 812, Carol cel
Mare a cucerit de la arabi partea de nord-est a Spaniei, cu oraşul
Barcelona, pe care o va transforma în aşa-numita „marcă a Spaniei”.
Între 780 şi 790, Carol cel Mare şi-a consolidat stăpânirea asupra
Friziei, a înfrânt tendinţele autonomiste ale ducelui Bavariei, Tassillo, pe
care l-a obligat să-i recunoască autoritatea efectivă în 787, după care a
anexat Bavaria la statul franc în 788, iar între 791 şi 797 a organizat mai
multe expediţii împotriva avarilor, i-a înfrânt şi alungat din Panonia,
unde a organizat o „marcă de răsărit”.
Această extindere deosebită a statului franc, prestigiul de care se
bucura el în întreaga Europă, relaţiile bune pe care le avea cu papalitatea,
l-au făcut pe Carol cel Mare să încerce să reînvie imperiul în apusul
continentului. În ziua de 25 decembrie, la Roma, papa Leon al III-lea l-a
încoronat ca împărat, titlu ce-i va fi recunoscut de bizantini abia în anul
812. Deşi contemporanii şi, mai ales, Carol cel Mare credeau că a avut
loc cu adevărat o restaurare a Imperiului roman, acest lucru nu mai era
posibil. În primul rând imperiul nu mai era roman ci franc carolingian. În
al doilea rând el nu cuprindea nici pe departe teritoriile fostului imperiu.
Nu avea nimic din părţile sale răsăritene, nu stăpânea întreaga Italie şi
nici întreaga Spanie, în schimb stăpânea aproape întreaga Germanie. În al
70
treilea rând, imperiul carolingian avea cu totul alte structuri economice,
sociale, politice şi militare decât le avusese cel roman. Era un imperiu
feudal incipient guvernat de concepţia patrimonială asupra statului pe
care o aveau regii franci. Acest lucru explică scurta sa durată de
existenţă, rapida sa destrămare după moartea întemeietorului său.

Structuri economice şi sociale. Feudalizarea.


Societatea francă din secolele al VIII-lea şi al IX-lea a cunoscut o
totală răsturnare a relaţiilor din agricultură. Acum are loc ruinarea marii
majorităţii a ţăranilor franci liberi şi creşterea simultană a marii
proprietăţi prin înghiţirea micii proprietăţi. Capacitatea economică redusă
a micilor posesori de pământ a făcut ca ei să nu poată rezista în faţa
diferitelor calamităţi naturale sau de ordin politic şi militar şi, treptat, să
fie ruinaţi. Astfel, ţăranul franc liber şi-a pierdut pământul şi a ajuns într-
o dependenţă economică deplină faţă de marii proprietari de pământ
proveniţi din rândurile cavalerilor din jurul regelui, ale dregătorilor
regali, ale clerului etc.
Aici credem că trebuie să facem o scurtă paranteză referitoare la
semnificaţiiile feudale ale noţiunilor de proprietate şi de posesiune. Din
punct de vedere teoretic dar şi practic, atunci când realitatea impunea
acest lucru, singurul proprietar, în adevăratul înţeles al cuvântului, al
întregului teritoriu al ţării şi, prin urmare, al întregului teritoriu arabil, al
pădurilor şi păşunilor, era numai regele. Acesta era, în acelaşi timp,
suveranul ţării, dar şi suzeranul întregii ierarhii feudale. În această dublă
calitate şi în schimbul serviciilor prestate, el putea să acorde feude sub
formă de pământ principalilor săi vasali, care deveneau, astfel, posesorii
acestor pământuri şi nicidecum proprietarii lor. Bineînţeles, atunci când
monarhia era puternică ea putea impune aceste principii, dar atunci când
era slabă, posesorii deveneau proprietari chiar dacă păstrau, pentru
aparenţe, ficţiunea posesiunii. Prin urmare, noi considerăm că, deşi
societatea feudală se caracterizează, în sensul strict al cuvântului, prin
posesiunea asupra pământului, totuşi realitatea faptelor a impus existenţa
proprietăţii, care a devenit, treptat, ereditară şi tot mai puţin condiţionată
de îndeplinirea unor obligaţii faţă de cel care dădea feudul. Trecerea
treptată de la forma de beneficiu la cea de feud, despre care vom vorbi în
alt capitol al acestei lucrări, nu face decât să îndreptăţească posibilitatea
folosirii termenului de proprietate atunci când avem în vedere societatea
feudală şi structurile ei.

71
Situaţia grea a ţăranilor franci a făcut ca în secolele al VIII-lea şi
al IX-lea să se răspândească pe larg practica aşa-numitelor precarii.
Precariul, pe care-l cunoscuse şi dreptul roman, îşi trage numele din
cuvântul latin preces care înseamnă rugăminte. În epoca dinastiei
carolingiene precariul era de trei tipuri, şi anume: precaria oblata, atunci
când ţăranul îşi închina persoana şi proprietatea unui mare proprietar
funciar, după care primea înapoi pământul sub formă de posesiune,
precaria data, atunci când ţăranul primea integral pământul de la
proprietarul funciar şi precaria remuneratoria, care îmbina cele două
forme prezentate mai sus şi era practicată cu predilecţie de biserică. În
ceea ce priveşte marea proprietate funciară ea trece acum de la forma de
beneficiu, care era viager şi condiţionat de îndeplinirea anumitor servicii,
la forma de feud, care deşi este în continuare condiţionat, devine ereditar.
Astfel, se face de fapt trecerea de la posesiune la proprietate. Ţăranii
pierzându-şi pământurile, deşi într-o primă fază au continuat să fie
oameni liberi din punct de vedere juridic, cu timpul îşi pierd această
libertate şi devin complet dependenţi de stăpânii care deţineau pământul.
Datorită acestor transformări domeniul feudal cunoaşte o
puternică dezvoltare, devenind celula de bază a economiei de tip natural,
autarhice. În general, el era împărţit în două părţi principale. Rezerva
seniorială, de valorificarea cătreia se ocupa direct seniorul, şi loturile de
pământ ale ţăranilor dependenţi, care erau obligaţi să plătească pentru ele
aşa-numita rentă feudală, în muncă, în produse şi în bani. Evident,
datorită decăderii economiei monetare şi a rarităţii monedei, în această
perioadă predomină renta în muncă şi în produse.
Slăbirea puterii centrale, mai ales după moartea lui Carol cel
Mare, a făcut ca statul să nu-şi mai poată exercita autoritatea asupra
întregului teritoriu, astfel încât o parte din prerogativele sale au fost
preluate de seniorii locali sub formă de imunităţi. Aceştia ajung să aibă
dreptul de a bate monedă, de a împărţi dreptatea, de a administra teritorul
aflat în posesia lor, de a avea o mică armată care să asigure protecţia
împotriva pericolelor venite din exterior, dar şi împotriva eventualelor
răscoale ţărăneşti, şi care să răspundă, la nevoie, solicitărilor puterii
centrale, dependentă, în bună măsură, de aceste armate locale senioriale.
În acest fel, domeniul seniorului care se bucura de imunitate căpăta un
anumit caracter public şi se transforma într-un fel de mic stat.
Economia Imperiului carolingian era o economie naturală şi
autarhică, aşa cum am mai spus. Celula economică de bază o constituia
domeniul feudal, la care se adăugau satele libere din ce în ce mai puţine.
72
Meşteşugurile se deplasează din mediul urban în lumea satului şi sunt
legate de activităţile agricole, precum şi de nevoile militare. În
agricultură se foloseau plugurile grele şi asolamentele trienale şi bienale.
Schimburile comerciale erau foarte reduse, erau predominant locale şi
aveau în vedere numai acele obiecte şi produse de strictă necesitate, unul
dintre cele mai căutate, indispensabil vieţii de pe un domeniu, fiind sarea.
Comerţul exterior se făcea pe Marea Mediterană, Marea Baltică şi Marea
Nordului şi era destul de redus şi deficitar pentru statul franc. Moneda,
deşi foarte rară, nu dispăruse cu totul. În circulaţie se afla dinarul, iar ca
monede de calcul erau folosite livra de argint şi solidul.
Relaţiile sociale din statul franc al dinastiei carolingiene se
desfăşurau în jurul stăpânirii pământului şi erau de două feluri. Relaţii
între seniorii feudali şi ţărani, cunoscute şi sub numele de relaţii
senioriale, şi relaţii în cadrul aristocraţiei funciare, al nobilimii, al
seniorilor, cunoscute sub denumirea de relaţii feudo-vasalice. Dacă
despre relaţiile senioriale am spus deja câteva cuvinte, în legătură cu cele
feudo-vasalice trebuie menţionat că ele aveau la bază beneficiul şi apoi
feudul, completate de omagiul de vasalitate depus de cel care le primea.
În schimbul beneficiului sau al feudului primit vasalul trebuia să depună
un omagiu de vasalitate prin care îşi asuma obligaţia de a-l ajuta pe
senior cu armele şi cu sfatul său atunci când acesta i-o va cere (consilium
et auxilium). La rândul lui, seniorul se angaja să-l apere şi să-l ajute pe
vasalul său. Neîndeplinirea obligaţiilor de către vasal atrăgea după sine
pierderea beneficiului sau a feudului, în timp ce neîndeplinirea
obligaţiilor de către senior oferea posibilitatea vasalului de a deveni
vasalul direct al seniorului fostului său senior. Pe măsură ce relaţiile
feudo-vasalice se vor complica, datorită evoluţiei lor a apărut situaţia în
care un vasal putea să aibă mai mulţi seniori. Pentru a nu fi acuzat de
încălcarea obligaţiilor vasalice în cazul unor conflicte între seniorii săi a
apărut omagiul ligiu sau principal, care era depus de vasal celui mai
important senior al său.

73
Organizarea administrativă a imperiului
Primii Carolingieni au reuşit să întărească şi să consolideze statul
atât datorită calităţilor lor personale, cât şi datorită nevoii resimţite de
ierarhia feudală care se constituia acum în vederea consolidării poziţiilor
sale politice şi economice. Pepin cel Scurt şi Carol cel Mare şi-au sporit
mult posesiunile directe devenind, astfel, cei mai bogaţi seniori feudali
din statul pe care-l conduceau. Cuceririle externe pe care le-au întreprins
cu mult succes le-au permis să cedeze pământuri întinse celorlalţi seniori
şi bisericii, ceea ce le-a consolidat puterea şi prestigiul. Ei au ştiut să
folosească sistemul feudo-vasalic în propriul interes, la fel ca şi practica
ungerii şi sfinţirii, iar refacerea imperiului le-a mărit faima şi autoritatea.
Pepin cel Scurt şi Carol cel Mare şi-au exercitat efectiv autoritatea. Ei
dădeau legi şi capitulare, erau deţinătorii justiţiei supreme, reuşeau să-şi
adune veniturile de pe propriile domenii, dar şi veniturile statului, în
general, conduceau o armată puternică, aveau capacitatea de a declara
război şi de a încheia pace, de a purta tratative diplomatice, se aflau în
fruntea unui aparat administrativ impresionant pentru acea vreme, care le
asigura controlul asupra întregului teritoriu.
Puterea primilor Carolingieni se exercita direct şi indirect, cu
ajutorul palatului sau al curţii regale şi al organelor locale numite de ei.
Palatul avea funcţia de centru politic şi administrativ al statului. Datorită
condiţiilor specifice epocii, el avea un caracter itinerant, deşi în vremea
lui Carol cel Mare s-a stabilit pentru mai multă vreme la Aachen (Aix-la
-Chapelle). Îndeplinind şi funcţia unui adevărat guvern modern, palatul
regal carolingian era format dintr-o serie întreagă de dregători, cum ar fi
cancelarul, comitele palatului, camerarul sau vistierul, arhicapelanul etc.
La nivel local reprezentantul puterii centrale era comitele sau contele,
numit şi revocat de către rege sau mai târziu de către împărat. Comitele
avea atribuţii administrative, judecătoreşti, fiscale şi militare şi era plătit
pentru funcţia sa din veniturile pe care le strângea de pe teritoriul
comitatului său. Provinciile care-şi păstraseră o oarecare autonomie,
precum Bretania sau Bavaria, erau conduse de duci, care aveau şi
importante atribuţii militare. Provinciile de graniţă cucerite recent de
franci şi ameninţate încă de eventuale invazii din exterior, erau mai bine
organizate din punct de vedere militar, purtau numele de marcă şi erau
conduse de marcgrafi sau marchizi, cum se întâmpla, de exemplu, în
cazul Spaniei de nord-est. Primii Carolingieni aveau şi un sistem de
control al activităţii organelor administraţiei locale format din aşa-
numiţii “trimişi ai suveranului” (missi dominici), care puteau fi laici sau
74
aleşi din rândurile bisericii. În opera de guvernare, suveranii carolingieni
erau asistaţi şi de o adunare generală (placitum generale), formată din
vârfurile aristocraţiei laice şi ecleziastice. Continuau să funcţioneze şi
adunările populare locale, care aveau mai mult atribuţii judiciare şi erau
conduse de comite sau de reprezentanţii săi.
Pentru a întări aparatul de stat al imperiului, mai ales în condiţiile
în care societatea feudală căpăta contururi tot mai precise, Carol cel Mare
a efectuat o reformă judecătorească, anulând obligaţia populaţiei de a
veni în faţa judecăţilor districtuale. Funcţiile de judecători aleşi au fost
desfiinţate, aceştia devenind funcţionari de stat, care împărţeau dreptatea
sub supravegherea contelui. În paralel a fost efectuată şi o reformă
militară prin care Carol cel Mare nu a mai cerut ţăranilor să presteze
serviciul militar, armata urmând a fi formată din cei care beneficiau de
daniile regale, adică de marii vasali ai regatului şi apoi ai imperiului,
însoţiţi la rândul lor de proprii vasali.

Destrămarea imperiului carolingian.


Imperiul lui Carol cel Mare a apărut în urma unor războaie de
cucerire şi din această cauză nu a reuşit să-şi construiască o bază
economică solidă. El nu a reuşit să depăşească niciodată stadiul unei
uniuni militare şi administrative, temporare şi şubrede. Imperiul era un
conglomerat foarte variat sub aspect etnic şi din punctul de vedere al
dezvoltării social-economice. Într-o serie de regiuni, particularităţile
tribale dispăruseră cu desăvârşire. Triburile germanice care cuceriseră
aceste regiuni îşi însuşiseră nu numai dialectele provinciale ale limbii
latine, dar şi structurile sociale caracteristice Imperiului roman târziu.
Germenii societăţii feudale, care apăruseră în Imperiul roman încă
înainte de căderea acestuia -marea proprietate funciară îmbinată cu mica
gospodărie, economia naturală, colonatul şi patronatul-au contribuit la o
dezvoltare mai rapidă a feudalismului în anumite regiuni ale statului
carolingian (Aquitania, Septimania, Provence). Mult mai lentă a fost
dezvoltarea structurilor feudale în regiunile situate la răsărit de Rin
(Bavaria, Saxonia, Alamania, Turingia, Frizia), unde se păstraseră
numeroase rămăşiţe gentilice şi tribale. În alte regiuni, mai ales cele
aflate la graniţa dintre fostul Imperiu roman şi lumea germanică, în
special în Galia de nord-est şi centrală şi în Burgundia, s-a dezvoltat o
societate feudală în formele ei clasice. Diferenţele etnice şi de dezvoltare
economică şi socială care se puteau întâlni pretutindeni în imperiul
carolingian au dus la apariţia unor tendinţe centrifuge tot mai pronunţate.
75
Tendinţa firească a triburilor şi a popoarelor supuse prin forţa armelor de
a se elibera de sub puterea cuceritorilor, instaurarea deplină a economiei
naturale, care a rupt legăturile dintre diferitele provincii ele imperiului,
descompunerea societăţii france într-un număr mare de comunităţi mici
şi închise din punct de vedere economic, creşterea continuă a puterii
marilor proprietari funciari şi slăbiciunea tot mai mare a puterii centrale
au făcut inevitabilă destrămarea politică a imperiului carolingian.
După moartea lui Carol cel Mare, survenită în anul 814, urmaşul
acestuia, Ludovic cel Pios (814-840), nu a mai fost capabil să asigure
unitatea imperiului. Acesta s-a destrămat, treptat, datorită luptelor dintre
fii săi, iar la moartea acestuia s-a descompus definitiv în trei părţi.
Împărţirea a fost consfinţită prin tratatul de la Verdun, din anul 843. În
conformitate cu prevederile acestui tratat, Carol Pleşuvul a intrat în
posesia teritoriilor de la vest de Rin, adică, în linii mari, a actualului
teritoriu al Franţei, Ludovic Germanicul a căpătat posesiunile de la
răsărit de Rin, viitoarea Germanie, iar Lothar a obţinut zona de pe malul
stâng al Rinului, viitoarea Lotaringie, Italia de nord, precum şi titlul
imperial. Titlul imperial nu va supravieţui multă vreme imperiului, el
dispărând o dată cu stingerea ramurii carolingiene a lui Lothar, în anul
875. Deşi imperiul va fi refăcut din punct de vedere teritorial de către
Carol cel Gros, între 876 şi 884, acesta asumându-şi şi titlul imperial în
884, aceasta a fost o încercare sortită eşecului, de acum înainte istoria
consemnând existenţa Franţei, Germaniei şi Italiei, fiecare cu destinul şi
cu evoluţiile sale specifice. Dinastia carolingiană, care a supravieţuit
imperiului, s-a stins în Germania în 911, iar în Franţa în 987,
nemaireuşind niciodată să-şi recapete gloria trecută.

76
FRANŢA DE LA DESTRĂMAREA
IMPERIULUI CAROLINGIAN
PÂNĂ LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XI-LEA

Existenţa Franţei ca stat datează din anul 843, o dată cu încheierea


tratatului de la Verdun, care punea capăt existenţei imperiului carolingian
şi acorda teritoriul de la răsărit de Rin nepotului lui Carol cel Mare, Carol
Pleşuvul. Graniţele răsăritene ale acestui stat erau formate de râurile
Rhône, Saône, Meuse şi Schelde (Escaut). La nord Franţa se învecina cu
Marea Mânecii, la vest cu Oceanul Atlantic, iar la sud cu Marea
Mediterană şi Munţii Pirinei, coborând chiar la sud de aceştia în zona
mărcii spaniole.
La mijlocul secolului al IX-lea, francii, care cuceriseră Galia, se
contopiseră deja cu populaţia galo-romană, fiind asimilaţi de aceasta şi
dând naştere, astfel, poporului francez şi limbii franceze. Paradoxal, deşi
au fost asimilaţi de galo-romani, francii au dat numele ţării, limbii şi
poporului de aici, francezii fiind, probabil, poporul latin care a suferit
cele mai puternice influenţe germanice. Naşterea limbii franceze este
atestată încă din anul 842, în textul care s-a păstrat al aşa-numitului
“jurământ de la Strasbourg”, încheiat între Carol Pleşuvul şi Ludovic
Germanicul. După destrămarea imperiului Carolingian, pe teritoriul
viitoarei Franţe s-au format două populaţii, apropiate una de alta, şi din
care se va închega apoi naţiunea franceză -franceză de sud sau
provensală şi franceză de nord. Fiecare dintre ele se caracteriza printr-o
anumită comunitate de limbă, în ciuda deosebirilor dialectale, şi printr-o
oarecare unitate teritorială şi culturală în plin progres.
Perioada ce se întinde de la mijlocul secolului al IX-lea şi până în
secolul al XI-lea se caracterizează în istoria Franţei prin desăvârşirea
procesului de feudalizare. Trăsăturile principale ale acestei perioade
constau din formarea definitivă a proprietăţii feudale asupra pământului,
predominarea economiei naturale autarhice, fărâmiţare feudală şi slăbirea
accentuată a puterii centrale.

Evoluţii economice şi sociale


În secolele al X-lea şi al XI-lea, beneficiul a ajuns la cea mai mare
dezvoltare şi s-a transformat în feud, care l-a înlocuit aproape în totalita-
77
te. Feudul, apărut în perioada dinastiei carolingiene, era, în cele mai
multe din cazuri, o proprietate funciară, acordată de senior vasalului său,
condiţionată de îndeplinirea anumitor obligaţii, dar, spre deosebire de be-
neficiu, care era viager, el devine ereditar, transformându-se, astfel, din
posesiune în proprietate. Societatea feudală se ierarhizează în formă de
piramidă, în fruntea căreia se afla regele, care avea calitatea de suzeran,
după care urmau marii feudali, duci, conţi, marchizi, arhiepiscopi şi
episcopi, care la rândul lor aveau alţi vasali mai puţin importanţi pe
care-i înzestrau cu feude din ce în ce mai mici. De fapt însă marii feudali
erau independenţi faţă de rege, aveau dreptul să declare război, să încheie
pace, să bată monedă şi să judece în mod liber. Dispoziţiile lor erau
obligatorii în limitele teritoriilor pe care le stăpâneau. Ei îl socoteau pe
rege doar ca cel dintâi dintre egali (primus inter pares) şi foarte des
porneau război împotriva lui, ceea ce era permis de obiceiurile feudale.
Feudalii mai mici, baronii şi viconţii, erau, de asemenea, stăpâni cu
drepturi depline pe posesiunile lor, deşi se considera că le deţineau cu
drepturi de feud de la seniorii mai mari, care, la rândul lor, deţineau
pământul de la rege. Subordonaţii baronilor erau numeroşi feudali
mărunţi, cavalerii, cu care se încheia ierarhia feudală şi care deţineau
feudurile lor de la baroni şi viconţi. La baza acestei piramide feudale, dar
nefăcâd parte din ea, se afla ţărănimea, liberă, semiliberă sau dependentă,
cea care punea feudele în valoare şi le conferea valoare prin munca sa.
Obligaţiile reciproce ale vasalului faţă de senior şi ale seniorului faţă de
vasal, despre care am amintit într-un capitol precedent, au continuat să
rămână, în linii mari, aceleaşi, dar au cunoscut şi un proces de
diversificare, încălcarea lor atrăgănd, cel puţin în teorie, pierderea
feudului sau a vasalului.
În ceea ce priveşte ţărănimea, aceasta îşi pierde dreptul de
proprietate asupra pământului în favoarea marilor feudali, îşi pierde
libertatea personali intrând în şerbie, iar obştea sătească liberă este
înlocuită de domeniul feudal. Renta feudală în muncă, produse şi mai
puţin în bani se generalizează şi devine tot mai apăsătoare. Spre sfârşitul
secolului al X-lea apar aşa-numitele “banalităţi” care constau, de
exemplu, în monopolul feudalului asupra măcinatului grâului, coacerii
pâinii, tescuirii strugurilor. Toate acestea însemnau noi poveri pentru
ţărani şi surse importante de venituri pentru seniori. Dar în Franţa
continuau să existe şi ţărani liberi, fie total liberi, posesori de alodii, fie
liberi din punct de vedere juridic, dar în dependenţă din punct de vedere
economic, numărul lor nefiind deloc neglijabil.
78
Viaţa politică şi instituţiile statului
Dezvoltarea societăţii feudale, consolidarea puterii marilor
proprietari funciari, care se bucurau de imunităţi tot mai multe şi mai
largi, predominarea, aproape absolută, a economiei naturale au avut, în
plan politic, consecinţe dezastroase pentru puterea centrală, pentru
regalitatea, care acum poate fi numită franceză. Ultimii regi Carolingieni
au fost regi numai cu numele, doar pentru a menţine existenţa unei
ficţiuni lipsite de conţinut. Ei au devenit, practic, seniori feudali, de
multe ori chiar mai slabi decât puternicii lor vasali, stăpâni doar pe
domeniile lor directe, împuţinate şi acestea datorită numeroaselor danii.
Ultimul exponent al acestei dinastii a fost Ludovic al V-lea, care a murit
fără a lăsa urmaşi, în anul 987. Problema succesiunii nu a fost prea
complicată deoarece regalitatea devenise aproape electivă, astfel încât
dintre cei doi candidaţi la tron, Carol de Lorena, dintr-o ramură
carolingiană, şi Hugo Capet, duce de Île-de-France, din familia
Robertienilor sau a Capeţienilor, marii nobili laici şi ecleziastici, întruniţi
la Senlis, nu au avut decât să facă o alegere în conformitate cu propriile
lor interese. Cel care li s-a părut cel mai potrivit din acest punct de
vedere a fost Hugo Capet, care era şi el un mare feudal, nu era
descendentul unei case domnitoare şi, mai ales, nu era foarte puternic
datorită faptului că nu poseda domenii foarte întinse.
Puterea reală a primilor Capeţieni, Hugo Capet (987-996), Robert
I (996-1031), Henric I (1031-1060) şi Filip I (1060-1108) era foarte slabă
şi se mărginea numai la teritoriul redus al proprietăţilor lor directe, do-
meniul regelui, adică posesiunile răzleţe şi relativ mici, situate pe cursul
mijlociu al fluviilor Sena şi Loara. Teritoriul domeniului regal se întindea
de la nord la sud pe o fâşie îngustă, purta denumirea de Île-de-France şi
cuprindea oraşele Orléans şi Paris, care vor juca un rol deosebit de
important în apărarea Franţei de nord împotriva incursiunilor
normanzilor. În total, suprafaţa domeniilor lor nu depăşea aproximativ 8
000 de km2, ceea ce era puţin chiar pentru un mare senior feudal. Însă
nici în limitele acestui teritoriu relativ restrâns primii Capeţieni nu erau
stăpâni absoluţi. Feudalii care locuiau în Île-de-France nu doreau să se
supună puterii lor şi, bizuindu-se pe castelele lor puternic fortificate,
săvârşeau tâlhării la drumul mare. De aceea unul dintre principalele
obiective ale primilor Capeţieni a fost lupta pentru întărirea puterii lor pe
domeniile pe care le stăpâneau. Pentru atingerea acestui prim obiectiv a
fost necesară o luptă care a durat mai bine de 100 de ani. Dar poate cea

79
mai importantă realizare a lor a fost îndepărtarea pericolului referitor la
electivitatea regalităţii şi impunerea caracterului ei ereditar, lucru
dobândit, paradoxal, şi datorită slăbiciunii lor iniţiale care i-a făcut pe
marii seniori să nu se mai intereseze de această problemă.
În această perioadă, regii Franţei obţineau mijloacele de care
aveau nevoie în special de pe propriile lor domenii. La început Capeţienii
au fost nevoiţi să se mulţumească cu micile economii, cu micile
posesiuni dobândite pe seama vecinilor celor mai apropiaţi, cum a fost
cazul cu Sens, Gatinais, Corbie, Vexin şi să săvârşească, în anumite
situaţii, chiar jafuri, să devină, la fel ca şi ceilalţi feudali de pe domeniile
lor, adevăraţi tâlhari. În afara domeniului regal, puterea primilor Cape-
ţieni era absolut iluzorie, la sfârşitul secolului al XI-lea Franţa fiind un
regat unit teritorial numai cu numele.
Instituţile regalităţii au evoluat şi s-au consolidat în funcţie de
creşterea puterii regale. În ceea ce-i priveşte pe primii Capeţieni, ei aveau
trei calităţi principale, şi anume: erau mari seniori feudali, care la fel ca
toţi ceilalţi mari seniori feudali dispuneau după cum credeau de cuviinţă
de resursele economice şi umane ale domeniilor lor, erau suverani ai ţării
şi suzerani ai ierarhiei feudale. De fapt ei erau mai mult mari seniori feu-
dali decât regi în adevăratul înţeles al cuvântului şi, din această cauză,
instituţiile lor nu se deosebeau prea mult de cele ale celorlalţi principi
teritoriali din Franţa. Activitatea regelui se desfăşura în cadrul curţii sale
(curia regis) şi a casei sale. Din casa regală făceau parte marii dregători
personali, cum ar fi seneşalul, conetabilul, cancelarul, vistiernicul,
paharnicul şi subalternii lor, capelani, gărzi şi diferiţi slujitori. Teoretic,
din curtea şi din casa regelui trebuiau să facă parte şi marii săi vasali,
laici şi ecleziastici, ale căror obligaţii nu erau foarte precis delimitate, dar
care dădeau fast şi strălucire anturajului regal.
În mod sigur, în timpul domniilor primilor patru regi din dinastia
Capeţienilor direcţi destrămarea teritorială şi anarhia feudală au atins
punctul culminant din întreaga istorie a Franţei. Dacă aceste fenomene s-
ar fi adâncit este foarte probabil că Franţa ar fi dispărut ca entitate
politică de sine stătătoare. Dacă nu s-a întâmplat aşa, acest lucru se
datorează, pe de o parte, talentului politic al următorilor regi, mai ales
Filip al II-lea August, Ludovic al IX-lea cel Sfânt şi Filip al IV-lea
cel Frumos, iar pe de altă parte şi evoluţiilor profunde din societatea
franceză care au făcut ca forţele unificatoare să prevaleze asupra celor
centrifuge.

80
GERMANIA DE LA TRATATUL DE LA VERDUN
LA LUPTA PENTRU INVESTITURA
(SECOLELE IX-XI)

Apariţia Germaniei
La fel ca şi statul franc de apus, Franţa, statul franc de răsărit,
Germania, a apărut ca urmare directă a destrămării imperiului
carolingian, destrămare consfinţită prin tratatul de la Verdun din 843. Pe
baza acestui tratat, regiunile situate la răsărit de Rin, teritoriul Germaniei,
au revenit lui Ludovic Germanicul, unul dintre nepoţii lui Carol cel
Mare. La începutul secolului al X-lea, din Germania făceau parte mai
multe ducate, fiecare locuit de un anumit trib german (ducatele tribale):
Saxonia şi Turingia între afluenţii Rinului şi Elba, Franconia, pe râul
Main şi pe cursul mijlociu al Rinului, Suabia, pe cursul superior al
Dunării şi Rinului, precum şi pe Nekar, şi Bavaria, pe cursul mijlociu al
Dunării şi pe afluenţii ei, la răsărit de râul Lech.
În prima jumătate a secolului al X-lea, acestor ducate li s-au
alăturat Lotharingia, situată la vest de Rin, pe cursul superior şi mijlociu
al acestuia, şi regatul Burgundiei la 1032. La nord-vest de Saxonia se afla
străvechea regiune a frizilor, Frizia sau Frislanda, care făcea, de
asemenea, parte din Germania medievală. Toate aceste ducate se
deosebeau mult între ele prin componenţa tribală a populaţiei, prin limbă
şi prin nivelul de dezvoltare al societăţii feudale. Cu toate acestea exista
conştiinţa unei unităţi, dovedită de generalizarea cuvântului theoticus, la
sfârşitul secolului al VIII-lea, nume sub care erau desemnaţi toţi
locuitorii de la est de Rin care vorbeau o limbă germană.
Până în anul 911, Germania a fost condusă de regi din dinastia
carolingiană, după stingerea acesteia coroana fiind preluată de dinastia de
Saxonia, în persoana regelui Henric I Păsărarul (919-936). Incursiunile
normanzilor şi ale ungurilor de la sfârşitul secolului al IX-lea şi de la
începutul celui următor au contribuit la accelerarea procesului de
feudalizare a societăţii germane, de slăbire a puterii regalităţii, de
fărâmiţare teritorială şi de anarhie generată de luptele dintre marii seniori
feudali. În aceste condiţii, Henric I şi urmaşul său Otto I, vor duce o
politică tenace de recentralizare a statului, de limitare a puterii marilor

81
feudali, politică încununată de succes şi care a permis refacerea
imperiului în anul 962.

Economia şi societatea feudală germană


În Germania s-a practicat încă din secolul al IX-lea o agricultură
bazată pe sistemul asolamentului trienal. Pomicultura, legumicultura şi
viticultura erau şi ele destul de dezvoltate. În părţile de sud ale Germaniei
se practica pe scară largă creşterea animalelor, mai ales în zonele
montane ale Suabiei şi Bavariei. În secolele al X-lea şi al XI-lea s-a
practicat pe scară destul de largă defrişarea şi desţelenirea, ceea ce a
permis dezvoltarea unei agriculturi extensive. Obştile săteşti germane
intră într-un proces tot mai accelerat de descompunere, loturile ţărăneşti
transformându-se în alodii, care puteau fi moştenite şi înstrăinate la fel ca
orice proprietate privată. Simultan cu destrămarea obştilor săteşti are loc
şi un proces de creştere a marii proprietăţi funciare, care s-a făcut, în
general, în dauna proprietăţii mici şi mijlocii ţărăneşti. Deşi în linii
generale, dezvoltarea feudalismului în Germania a cunoscut evoluţii
similare cu ceea ce s-a întâmplat în Franţa sau în alte regiuni din apusul
Europei, totuşi aici se pot constata şi anumite trăsături specifice destul de
importante.
Istoria Germaniei medievale se deosebeşte în multe privinţe de
istoria regiunilor din apusul continentului nostru care făcuseră parte din
Imperiul roman şi fuseseră supuse consecinţelor migraţiilor triburilor
germanice. Înainte de orice trebuie să constatăm că teritoriul Germaniei
nu a făcut parte niciodată din Imperiul roman, iar influenţa romană
asupra evoluţiei diferitelor triburi germane a fost aproape neglijabilă.
Aceasta şi explică ritmul sensibil mai lent al dezvoltării societăţii feudale
în această ţară. Dezvoltarea lentă a feudalismului s-a manifestat, în
primul rând, prin faptul că procesul de transformare a ţăranilor liberi în
ţărani dependenţi şi şerbi a fost extrem de neuniform. Alături de sate în
care întreaga obşte ajunsese în stăpânirea marilor proprietari de pământ,
existau şi sate în care se stabiliseră feudali mărunţi, care i-au aservit
numai pe unii dintre locuitori. Ţăranii care iniţial avuseseră alodii au
devenit treptat posesori de precarii, intrând, astfel, în dependenţa
economică a marilor proprietari feudali. În scurtă vreme ei vor deveni şi
şerbi, dar obligaţiile pe care le aveau de îndeplinit faţă de stăpânii lor
erau ceva mai reduse decât în Franţa. Unele obşti au rămas însă cu totul
libere, ţăranii continuând să se bucure de proprietatea asupra alodiilor
lor.
82
Faptul că ţărănimea nu a fost în întregime aservită a avut o
oarecare influenţă şi asupra modului de organizare al relaţiilor dintre
seniorii feudali. Cu toate că marea proprietate, laică şi ecleziastică, a
crescut permanent, totuşi ea nu ajunsese să fie predominantă. Din această
cauză, în Germania puterea judecătorească şi militară a seniorilor feudali
se afla încă, în această perioadă, în primul său stadiu de dezvoltare. La
începutul secolului al X-lea, seniorii feudali germani au căpătat dreptul
de judecată numai asupra ţăranilor care nu se mai bucurau de libertate
personală şi numai pentru delicte mărunte. Ei nu aveau încă dreptul de a
judeca pe ţăranii legaţi de pământ dar neaserviţi personal şi nici nu
puteau judeca marile procese penale. Imunitatea seniorilor feudali era în
această perioadă încă parţială şi limitată din multe puncte de vedere. Cu
toate că în Germania apăruse sistemul beneficiilor, aici nu se formase
încă o ierarhie feudală şi nu apăruseră demnităţile ereditare.
Demn de remarcat în cazul Germaniei este faptul că, începând cu
secolul al XI-lea, ea pătrunde în comerţul european, relaţiile economice
cu lumea slavă devin din ce în ce mai active, în timp ce prin Italia se
stabilesc unele contacte cu Bizanţul. Au loc şi unele schimburi
comerciale cu Franţa şi Anglia, mai ales în timpul domniei lui Otto I, şi
tot acum se stabilesc anumite relaţii cu Spania musulmană, în special cu
oraşul Cordoba. Existenţa acestor relaţii comerciale externe a impus
apariţia unui număr tot mai mare de târguri, care treptat s-au transformat
în pieţe cu caracter permanent. Este vorba de oraşele Köln, Tiel,
Regensburg, Schleswig, Magdeburg.

Refacerea imperiului
În timpul domniei regelui Henric I Păsărarul, întemeietorul
dinastiei de Saxonia, s-a efectuat o importantă reformă militară. Ea a fost
impusă de invazia triburilor maghiare, care la sfârşitul secolului al IX-lea
ocupaseră Pannonia, de unde făceau incursiuni sângeroase în apusul
Europei. Pentru a lupta cu eficienţă împotriva maghiarilor, Henric I
Păsărarul s-a sprijinit pe slujitorii săi, care erau oameni liberi, precum şi
pe cetele de saxoni liberi. El a creat o nouă cavalerie, imitând metodele
de luptă ale duşmanilor săi şi a construit o serie de centre fortificate
(burguri) la graniţa Saxoniei şi Turingiei. În anul 933, forţele unite ale
ducatelor germane au repurtat o mare victorie asupra maghiarilor, la
Merseburg. În aceeaşi perioadă, Henric I Păsărarul a organizat câteva
expediţii împotriva slavilor şi a ajuns până la Praga, în anul 929, iar pe
Elba a înfiinţat marcgrafiatul de Nordsachsen. În 934, el a impus regelui
83
danez Gorm fixarea hotarului dintre Danemarca şi Germania în regiunea
Schleswig şi şi-a consolidat influenţa asupra ducatului Lorenei.
Urmaşul lui Henric I Păsărarul, Otto I (936-973), a reuşit să
consolideze puterea centrală datorită sprijinului primit din partea
bisericii. Aceasta fusese puternic întărită din punct de vedere economic
datorită numeroaselor danii regale, care au făcut-o să intre în posesia
unor întinse domenii, episcopatele fiind ridicate la rangul de comitate, iar
episcopii devenind adevăraţi funcţionari ai statului. De asemenea, au fost
lărgite considerabil drepturile lor de imunitate. Dar întărind biserica. Otto
I căuta să o şi subordoneze, să o rupă de papalitate şi să devină
adevăratul ei conducător, ceea ce mai târziu va duce la îndelungata luptă
pentru investitură dintre Suveranul Pontif şi împărat. În acelaşi timp,
Otto I a continuat politica de cucerire a teritoriilor locuite de populaţiile
slave, mai puţin avansate pe drumul construcţiei statale. El şi-a întins
dominaţia asupra unor teritorii importante dincolo de Elba, ceea ce a avut
ca rezultat formarea unor regiuni de graniţă, aşa-numitele mărci, până în
apropiere de Oder. În cadrul acestor mărci, Otto I a împărţit pământurile
cucerite de la slavi vasalilor săi, în favoarea cărora populaţia locală slavă
era obligată să presteze o serie de corvezi. Aici s-a răspândit cu rapiditate
creştinismul şi s-au înfiinţat episcopate şi mănăstiri. Tot Otto I a fost cel
care a oprit definitiv incursiunile triburilor maghiare în Germania, după
ce a obţinut marea victorie de la Lechfeld, din 955 şi a început
expansiunea spre Italia. Această ţară era atrăgătoare atât pentru ţesăturile
sale, armele şi podoabele care se produceau acolo, dar şi pentru faptul că
o serie de seniori feudali din Germania de sud posedau, încă de pe
vremea expediţiilor lui Pepin cel Scurt şi Carol cel Mare, domenii întinse
în zonele sale nordice, mai ales în Lombardia. În afară de aceasta, regele
Germaniei avea interesul să-şi asigure autoritatea asupra Suveranului
Pontif, pentru a-şi consolida, şi pe această cale, dominaţia asupra clerului
din ţara sa.
Profitând de fărâmiţarea politică ce domnea în Italia, Otto I a
reuşit să cucerească părţile sale nordice şi centrale, regiunile Lombardia
şi Toscana, iar în 962, la Roma, s-a încoronat ca împărat. Imperiul astfel
refăcut, a căpătat mai târziu, în secolul al XII-lea, denumirea de Sfântul
Imperiu Roman de neam german, reflectând intenţiile împăraţilor
germani de a domina întreaga Europă apuseană. Evident, acest imperiu
era în primul rând un nume şi abia apoi o realitate istorică. El cuprindea
populaţii diferite, aflate la niveluri diferite de dezvoltare, nu avea un
centru politic unic, nici măcar atât cât avusese împăratul Carol cel Mare,
84
iar stăpânirea asupra nordului şi centrului Italiei era mai mult nominală
decât reală. Fiecare împărat care se urca pe tron trebuia să obţină coroana
imperială şi dominaţia asupra Italiei numai după ce organiza noi
campanii de supunere a populaţiei locale. Încercările împăraţilor de a
cuceri şi sudul Italiei nu au dat nici un rezultat, iar toate aceste repetate
campanii nu au făcut altceva decât să secătuiască resursele Germaniei.
În aceste condiţii, spre sfârşitul secolului al X-lea puterea
împăraţilor germani începe să slăbească. La dificultăţile din Italia s-a
adăugat şi faptul că expansiunea din răsărit, îndreptată împotriva slavilor
s-a dovedit a nu fi trainică, triburile slave ale liuticilor şi ale odobriţilor
reuşind să-şi recucerească aproape toate teritoriile pierdute. Sistemul de
mărci şi episcopate creat de Otto I cu scopul consolidării stăpânirii sale
asupra teritoriilor slave s-a prăbuşit. Încercările de a recupera aceste
pământuri s-au soldat toate cu eşecuri costisitoare pentru împăraţii
germani, în 1055, Henric al III (1039-1056) suferind o înfrângere
decisivă din partea liuticilor. La fel au eşuat şi încercările sale de a cuceri
regatul ungar, iar Cehia a devenit doar formal dependentă de imperiu.

Cauzele luptei pentru investitură


În vreme ce puterea imperială cunoştea un proces de erodare
destul de vizibil, puterea papalităţii s-a consolidat de o manieră
semnificativă pe la mijlocul secolului al XI-lea. La aceasta a contribuit
mult şi aşa-numita mişcare de la Cluny, care a cuprins o mare parte
dintre călugări, al căror număr crescuse mult în Occident.
Mănăstirea de la Cluny a fost întemeiată la 11 septembrie 910, de
Bernon, pe un domeniu aparţinând lui Wilhelm cel Pios, conte de
Auvergne, duce de Aquitania şi conte de Mâcon. Aşezarea mănăstirii de
la Cluny era deosebit de fericită, la o adevărată răscruce a Occidentului,
la îndemâna Franţei, imperiului şi a ţărilor mediteraneene. De multă
vreme şi din diferite părţi se manifestase intenţia pentru reluarea operei
de reformă monahală, începută în secolul precedent de Benedict din
Aniana. Era vorba de reintroducerea canonului Sf. Benedict de Nurcia şi
de scoaterea abaţiilor de sub influenţa seniorilor laici. Această reformă
nu putea fi sprijinită decât de papalitate, astfel încât reforma monahală şi
reforma bisericească erau strâns legate între ele.
Cluny a devenit, treptat, un model pentru călugării din Occident.
Opera iniţiată de Bernon a fost continuată şi dezvoltată de Sf. Odon, care
i-a urmat între anii 926 şi 942. Influenţa mănăstirii depăşeşte cu mult
hotarele Burgundiei şi Aquitaniei şi ea capătă ocrotirea specială a
85
Suveranului Pontif. Esenţa reformelor promovate de călugării de la
Cluny a constat în încercarea lor de a transforma biserica creştină din
apus dintr-o organizaţie feudală fărâmiţată, într-una centralizată aflată
sub conducerea papei. Unul din principalele obiective ale activităţii
reformatoare desfăşurate la Cluny era acela al întăririi autorităţii papale.
Reprezentanţii acestei mişcări cereau impunerea celibatului clerului
regular, care trăia în afara mănăstirilor şi prohibirea aşa-numitei simonii,
adică a comerţului cu funcţii bisericeşti.Exponenţii mişcării de la Cluny
s-au ridicat cu toată hotărârea împotriva numirii şi destituirii episcopilor
şi abaţilor de către împăraţii germani, precum şi împotriva acordării de
feude, adică împotriva investirii laice a prelaţilor. Ridicându-se împotriva
acestei practici, care punea clerul într-o situaţie de completă dependenţă
faţă de împăraţii germani, papalitatea, care a adoptat şi sprijinit
programul reformator de la Cluny, a cerut ca episcopii şi abaţii din
întreaga Europă apuseană, inclusiv cei din Germania, să fie numiţi numai
de papă sau de trimişii acestuia. Realizarea acestei dorinţe ar fi dat o grea
lovitură puterii imperiale, deoarece i-ar fi luat împăratului german toate
proprietăţile ecleziastice care depindeau de el, adică aproximativ o treime
din fondul funciar al ţării, precum şi sprijinul din partea clerului regular,
episcopi şi preoţi. În aceste condiţii conflictul dintre papalitate şi
imperiul german a devenit inevitabil.
Dar acest conflict, pe lângă dimensiunea sa materială, foarte
puternică, a avut şi o dimensiune spirituală, poate la fel de importantă. Se
afla în joc lupta pentru dominaţie asupra Europei creştine apusene între
puterea spirituală a papei de la Roma, care considera că trebuie să fie şi
cel mai important conducător de pe pământ, şi puterea materială a
împăratului, care considera că papa are prerogative doar în domeniul
spiritual, în privinţa treburilor lumeşti el trebuind să se supună puterii
laice. Din toate aceste motive, între papalitate şi împărat se va declanşa o
luptă acerbă, dar despre aceasta vom vorbi într-un alt volum al acestei
lucrări.

86
ITALIA DE LA CĂDEREA IMPERIULUI ROMAN
DE APUS PÂNĂ LA ÎNCEPUTUL LUPTEI
PENTRU INVESTITURĂ

Regatul ostrogot
Aşa cum este foarte bine ştiut, în anul 476, Odoacru, căpetenia
triburilor germane ale schirilor, herulilor, turchilingilor şi rugilor,
angajaţi ca mercenari să apere Roma, l-a detronat pe ultimul împărat
roman al Apusului, Romulus Augustulus, şi a trimis însemnele imperiale
la Constantinopol, renunţând, astfel, la puterea imperială. Stăpânirea lui
Odoacru asupra Italiei nu a durat multă vreme, în anul 489, la venirea
ostrogoţilor conduşi de regele Teodoric, el fiind obligat să o împartă cu
acesta. Dar nici acest condominiu nu a durat mult timp, în anul 493, Teo-
doric reuşind să-şi suprime adversarul şi să rămână singurul stăpânitor al
Italiei, unde a pus bazele regatului ostrogot, care va dăinui până în
anul 562.

Economia şi societatea
După numeroasele incursiuni ale diferitelor triburi germane, după
numeroase războaie, jafuri şi distrugeri, se părea că Italia îşi găsise
liniştea în timpul stăpânirii ostrogote. Pacea şi stabilitatea politică au
făcut posibilă reluarea şi dezvoltarea diferitelor activităţi economice.
Baza economiei era agricultura, în special cultivarea cerealelor, a grâului,
orzului, ovăzului, secarei şi meiului, şi creşterea animalelor. Se mai
practicau pomicultura, legumicultura şi viticultura, Italia fiind renumită
pentru vinurile sale foarte căutate. Meşteşugurile, datorită vieţii urbane
foarte precare, au manifestat o tendinţă tot mai pronunţată de ruralizare.
În oraşe au continuat să se practice mai ales meşteşugurile legate de
domeniul construcţiilor, cum ar fi la Ravenna, Pavia şi Verona.
Continuau să existe şi şantiere navale cu meşteşugurile aferente, dar, în
general, meşteşugurile devin din ce în ce mai legate de nevoile
agriculturii, se retrag la sat, unde găsesc mai multă linişte şi, mai ales,
satisfac mai multe nevoi. În epoca regelui ostrogot, Italia a continuat să
practice un comerţ extern destul de important, mai ales pe Marea

87
Mediterană, dar se constată şi în acest domeniu un declin destul de
important.
Adevărul este că economia Italiei ostrogote a cunoscut un proces
de ruralizare generalizată, cauzată de decăderea oraşelor şi de mutarea
principalelor activităţi economice în lumea satului. Economia naturală
devine tot mai puternică, ea are la bază marile domenii funciare care
încep să fie tot mai autosuficiente şi să-şi piardă interesul pentru
schimburile cu exteriorul.
Aceste evoluţii economice au impus, evident, un nou tip de
societate, o societate care începe să se îndrepte, treptat dar sigur, către
feudalism. Pătrunderea ostrogoţilor în Italia şi întemeierea regatului lor
aici au provocat importante transformări atât în cadrul societăţii italo-
romane, cât şi în cadrul aceleia ostrogote. Se accelerează considerabil
procesul de descompunere a societăţii sclavagiste şi a celei gentilice,
ambele începând să se topească într-un nou tip de societate, societatea
feudală. Este vorba, evident, de un proces de lungă durată, care se va
încheia abia după câteva secole. Teritoriul cel mai afectat de aceste
evoluţii a fost, indiscutabil, nordul Italiei. Aici, nobilimea romană a fost
obligată să cedeze o parte din pământurile ei în favoarea aristocraţiei
ostrogote cuceritoare şi, în acelaşi timp, să intre într-un proces de
asimilare treptată din care, în cele din urmă, va apărea nobilimea feudală
italiană. În regatul ostrogot a existat şi o numeroasă categorie de oameni
liberi, alcătuită din proprietari mici şi mijlocii romani şi ostrogoţi,
precum şi din locuitorii oraşelor, aflate însă într-un accentuat proces de
decădere. Nu pot fi uitaţi nici liberţii, sclavii şi colonii, care cunosc şi ei
un proces treptat de contopire din care va rezulta clasa ţărănimii
dependente de mai târziu. Rolul cel mai important din toate aceste
categorii defavorizate revenea, evident, colonilor, care reprezentau o
formă intermediară între sclavul antichităţii şi şerbul evului de mijloc.
Aceştia erau liberi ca persoană, dar depindeau economic de proprietarul
funciar care-i înzestrase cu lotul de pământ şi faţă de care aveau o serie
de obligaţii.

Politica regatului ostrogot


După ce l-a înlăturat şi asasinat pe cel cu care fusese obligat să
împartă stăpânirea asupra Italiei, pe Odoacru, Teodoric a fost obligat,
pentru început, să-şi reglementeze relaţiile cu împăratul de la Constan-
tinopol, cu acordul căruia pătrunsese în Italia. În anul 497, el a reuşit să
fie recunoscut de împăratul Anastasie (491-518) ca rege al ostrogoţilor şi
88
ca împuternicit al Imperiului roman de răsărit pentru Italia cu titlul de
patriciu şi de comandant suprem. Dar în realitate el a condus Italia aşa
cum a dorit, împăratul din Constantinopol neavând nici un fel de mijloc
de presiune asupra sa.
Statul pe care-l conducea Teodoric nu se rezuma însă numai la
Italia, ci îngloba şi Pannonia şi coasta dalmată, fiind, astfel, una din
marile puteri ale vremii. În Italia, Teodoric a rezervat rolul conducător
aristocraţiei ostrogote, aşa cum era şi firesc. Dar pentru că a găsit aici un
aparat de stat care funcţiona încă de pe vremea romanilor şi mai avea
destulă eficienţă, mai ales în domeniul fiscal şi administrativ, el nu a
ezitat să-l păstreze. Şi-a asigurat, de asemenea, sprijinul senatului şi al
nobilimii romane. Demn de remarcat este şi faptul că procesul de
împărţire a pământurilor nu s-a realizat în mod haotic şi arbitrar şi, deşi a
fost, în esenţă, o spoliere a celui mai slab de către cel mai tare, a fost
coordonat de o comisie mixtă romano-ostrogotă, condusă de senatorul
Liberius. Cu toate acestea, pentru că nu avea deplină încredere în
aparatul funcţionăresc roman, Teodoric l-a dublat cu ostrogoţi. Astfel, în
provincii a introdus un comite al ostrogoţilor care-l dubla pe
guvernatorul roman, la fel un comite al ostrogoţilor alături de defensorul
roman al oraşelor, iar aşa-numiţii saiones îi dublau pe agenţii executivi
romani. Liniştea era doar aparentă, Teodoric era suspicios şi bănuitor la
adresa romanilor, iar aceştia, în ciuda colaborării cu el, nu erau deloc
convinşi să sprijine în mod sincer conducerea ostrogotă. Această stare de
nemulţumire a izbucnit cu toată puterea în anul 523, atunci când nobilii
romani au organizat un complot, eşuat, împotriva lui Teodoric, la care au
participat, printre alţii, senatorii Albinus, Boëtius şi Symmachus.
Moartea lui Teodoric a deschis drumul către destrămarea puterii
ostrogote şi a pregătit terenul pentru recucerirea ce va fi încercată de
împăratul Justinian. Domnia a fost preluată, sub formă de regenţă, de
fiica sa Amalasuntha, pe durata minoratului lui Athalaric (526-535), în
timpul acesteia intensificându-se lupta între diferitele grupări ale
aristocraţiei ostrogote.
Pe plan extern, Teodoric a încercat să creeze un adevărat sistem
de alianţe ale regatelor germane îndreptat împotriva Imperiului roman de
răsărit. În acest sens, el a încheiat alianţe cu regatele vizigot, burgund,
franc, vandal şi thuringian dar această construcţie politică ambiţioasă nu
a funcţionat datorită slăbiciunii unora dintre aceste regate, precum şi a
conflictelor dintre ele. El a reuşit, totuşi, să-şi instaureze protectoratul
asupra Spaniei vizigote pe timpul minoratului nepotului său, regele
89
Amalaric (507-526), dar acesta a fost pierdut imediat după moartea sa.
Eşecul politicii sale externe a creat acele condiţii necesare pentru ca,
peste puţin timp, împăratul Justinian să declanşeze campania de
recucerire a Italiei.

Recucerirea Italiei
După moartea lui Teodoric, regatul ostrogot a fost zguduit de
numeroase conflicte interne, aristocraţia romană şi clerul aşteptau
recucerirea imperială, ostrogoţii erau puţin numeroşi şi începeau deja să
fie asimilaţi de populaţia locală, iar pe plan extern statul ostrogot se afla
complet izolat, nu putea spera la ajutor din nici o parte.
Înlăturarea de la putere, în 535, a urmaşei lui Teodoric,
Amalasuntha, şi înlocuirea ei cu Theodat (535-536), a însemnat victoria
grupării aristocraţiei ostrogote antiromane, ceea ce a constituit o ocazie
foarte bună pentru împăratul de la Constantinopol, Justinian (527-565),
de a declanşa campania de recucerire a Italiei în speranţa refacerii, chiar
şi parţiale, a fostului Imperiu roman. Regele ostrogot Vitiges (536-540) a
fost înfrânt în mai multe bătălii de către generalul imperial Belizarie şi în
cele din urmă a fost făcut prizonier. Ostrogoţii au pierdut Dalmaţia,
Sicilia şi toată Italia peninsulară, până la Pad, inclusiv Roma şi Ravenna.
În disperare de cauză, ostrogoţii şi-au ales un nou rege în persoana lui
Baduila sau Totila (541-552), care a reuşit, în scurt timp, să întoarcă
soarta războiului în favoarea lor. Noul rege a adopta câteva măsuri foarte
importante pentru consolidarea militară a statului. A restrâns mult
veniturile aristocraţiei funciare, îndreptând cele mai multe venituri spre
vistieria statului, a mărit efectivele armatei şi a construit chiar o flotă. În
acest fel, până în anul 551, ostrogoţii au recucerit cea mai mare parte a
Italiei nordice şi centrale, Sardinia, Corsica şi au debarcat în Sicilia.
Împotriva lui Totila, Justinian a trimis un alt mare general al său, pe
Narses, care a reuşit să-i înfrângă decisiv pe ostrogoţi în bătălia de la
Tadinae, din 552, şi până în 562 a reuşit să recucerească întreaga Italie.
Dar încercările lui Justinian de a readuce Italia la realităţile economice şi
sociale din timpul existenţei Imperiului roman au fost toate sortite
eşecului, au nemulţumit populaţia locală, astfel încât, în anul 568, atunci
când triburile germane ale longobarzilor au atacat peninsula, armatele
imperiale nu au fost capabile să le oprească.

90
Cucerirea longobardă
Mai slab dezvoltaţi decât alte triburi germane, longobarzii se
instalaseră în secolul al VI-lea în Pannonia, de unde, sub conducerea
regelui Alboin (560-572), au început să pătrundă în Italia în anul 568.
Devastată de numeroasele războaie dintre imperiali şi ostrogoţi, cu o
populaţie mult rarefiată, frământată de nemulţumirile provocate de
încercările împăratului Justinian de a reintroduce vechea organizare
economică şi socială, Italia a fost o pradă uşoară pentru longobarzi.
Provocând mari distrugeri, longobarzii nu au reuşit să cucerească
întreaga peninsulă. Ei au intrat numai în stăpânirea părţilor ei nordice şi
centrale, a ceea ce se va numi mai târziu Lombardia şi Toscana. Chiar şi
în aceste zone ei nu au reuşit să cucerească tot, deoarece exarhatul de
Ravenna a continuat să rămână în stăpânirea Imperiului bizantin, iar
ducatul Romei, care mai târziu va constitui nucleul statului papal, şi-a
păstrat şi el libertatea. La est şi sud de Roma longobarzii au stăpânit
ducatele Spoleto şi Benevent, dar această stăpânire a fost numai parţială.
În ceea ce priveşte Apulia, Calabria şi Sicilia, ele continuau să depindă
formal de Imperiul roman de răsărit.

Viaţa economică şi socială în regatul longobard


Venirea longobarzilor în Italia şi numeroasele distrugeri care au
însoţit-o au grăbit decăderea vieţii urbane, multe oraşe dispărând
definitiv şi, în acelaşi timp, a contribuit la consolidarea caracterului
natural al economiei. Aceasta este dominată de cultivarea pământului,
dar este vorba despre o agricultură primitivă, cu o eficienţă foarte
scăzută. Se cultivă preponderent cereale, precum grâul, meiul, secara,
orzul şi ovăzul. Continuă să fie practicate pomicultura şi legumicultura,
dar creşterea viţei de vie se face pe suprafeţe mai reduse şi în condiţii
mult mai dificile. Creşterea animalelor rămâne o preocupare constantă a
locuitorilor peninsulei şi în această perioadă. Meşteşugurile cunosc un
puternic proces de decădere, în special meşteşugurile urbane, care decad
simultan cu viaţa din oraşe şi se mută, numai o parte dintre ele în mediul
rural. Celula de bază a economiei devine acum şi în Italia domeniul
funciar, alături de care continuă să existe şi să fie destul de puternic şi
satul liber.
Cucerirea longobardă a însemnat o grea lovitură pentru aristocra-
ţia romană, dar şi pentru populaţia romană în general. Izvoarele vremii
amintesc de persecuţiile lui Alboin, ale urmaşului său, regele Cleph (572-
573), dar şi de cele din perioada ducilor longobarzi (573-584). A avut loc
91
un mare transfer de proprietate de la romani la longobarzi, atât către
aristocraţia longobardă, cât şi către obştile săteşti longobarde. Aceste
evoluţii au favorizat însă descompunerea societăţii longobarde
tradiţionale şi au accelerat şi descompunerea societăţii întâlnite de aceştia
în Italia, favorizând apariţia condiţiilor necesare pentru trecerea la un nou
tip de societate, societatea feudală. Noua realitate economică şi socială
care apare în Italia este consemnată şi chiar reglementată în codurile de
legi ale regilor Rothari, Liutprand, Ratchis şi Aistolf.

Politica internă şi externă a regatului longobard


După domniile regilor Alboin şi Cleph, puterea a fost preluată, în
anul 573, de aşa-numiţii duci longobarzi, în număr de aproximativ 30,
care stăpâneau, în general, câte un oraş cu teritoriul din jurul lui. A fost o
perioadă de anarhie şi de lupte interne, puterea regală fiind restabilită
abia în anul 584, de către Authari (684-590), şi consolidată de urmaşii
săi, Agilulf (690-616) şi Rothari (636-652). Regalitatea longobardă era
atât ereditară, cât şi electivă, în funcţie de împrejurări şi de raporturile de
putere din societate. Consolidarea regalităţii s-a datorat, în primul rând,
lărgirii şi întăririi bazei sale economice. Regii longobarzi aveau
numeroase şi întinse proprietăţi funciare, dispuneau de mari sume de
bani, datorită vămilor, amenzilor şi fiscalităţii, în general. Ei comandau
armata şi judecau în ultimă instanţă, numeau pe dregători şi conduceau
politica externă a statului. Principala lor reşedinţă se afla în oraşul Pavia.
Unităţile administrative locale erau conduse de duci, care îl reprezentau
pe rege. Adunarea poporului, tradiţională la triburile germane, dispare
treptat, nemaifiind convocată decât foarte rar. Din a doua jumătate a
secolului al VII-lea puterea regală intră în declin şi tinde să fie înlocuită,
tot mai mult, de puterea ducilor, ca expresie a procesului de fărâmiţare
feudală. Încercările regilor Liutprand (712-744), Aistolf (749-756) şi
Didier (756-774) de a opri acest proces de erodare a puterii centrale s-au
încheiat toate cu eşecuri, deoarece societatea feudală emergentă nu mai
resimţea necesitatea unei autorităţi regale puternice.
În dorinţa lor de a stăpâni întreaga Italie, regii longobarzi au reuşit
să cucerească Ravenna, în anul 751, dar ciocnirea lor cu papalitatea le-a
fost fatală. În anul 752, Aistolf a asediat Roma, ceea ce l-a determinat pe
papa Ştefan al II-lea să ceară ajutor de la regele franc Pepin cel Scurt.
Interveţia acestuia s-a soldat cu înfrângerea longobarzilor, în 754 şi 756,
ei fiind obligaţi să cedeze papei stăpânirea asupra Ravennei. În acest fel,
aşa cum am spus şi în alt capitol al prezentei lucrări, s-au pus bazele
92
statului pontifical. Asedierea Romei de către Didier, în anul 772, i-a adus
din nou pe franci în Italia, ei răspunzând unei cereri de ajutor formulate
de papa Adrian. În anii 773 şi 774, Carol cel Mare a asediat şi cucerit
Pavia, l-a capturat pe ultimul rege longobard, Didier, a anexat regatul
longobard la statul franc, iar în 789 a reuşit să anexeze şi ducatul de
Spoleto. În acest fel, nordul şi centrul Italiei au intrat în componenţa
viitorului imperiu carolingian, iar din anul 843, o dată cu încheierea
tratatului de la Verdun care a consfinţit dispariţia acestui imperiu, ele au
revenit lui Lothar, cel mai mare dintre nepoţii lui Carol cel Mare.

Structuri economice şi sociale în Italia de nord şi centrală


(sec. IX-XI)
Descompunerea obştilor săteşti longobarde pe parcursul întregului
secol al VIII-lea le-a permis marilor proprietari funciari să aşeze pe
domeniile lor pe aceia dintre membrii liberi ai acestora, care rămăseseră
fără pământ sau cu pământ foarte puţin, dar ca deţinători semidependenţi,
adică obligaţi să le plătească în schimb redevenţe în muncă, în natură şi
mai puţin în bani. Spre sfârşitul secolului al VIII-lea au apărut în Italia
numeroase forme de deţinere a pământului de către ţărani. Alături de
precariu exista deţinerea de către ţăran, pe un anumit termen sau pe viaţă,
uneori şi cu dreptul de a lăsa moştenire, a pământului primit de la
proprietarul lui. Această formă se numea libelliară şi pentru deţinerea ei
ţăranul era nevoit să plătească marelui proprietar funciar o rentă în
produse, în muncă şi, evident, mult mai puţin în bani. Ţăranii care
deţineau pământul în această formă, deşi îşi păstrau libertatea, nu puteau,
totuşi, să părăsească pământul, deoarece acesta avea valoare numai dacă
era muncit. Această formă de deţinere a pământului de către ţărani a
devenit predominantă în secolele al IX-lea, al X-lea şi al XI-lea.
Deţinerea ereditară a pământului în schimbul unei dijme în natură şi în
bani, în urma căreia deţinătorul avea unele drepturi de a dispune de lotul
său, mergând până la înstrăinare, purta denumirea de emfiteusis. Din
aceşti ţărani, la care se adăugau sclavii şi foştii oameni semiliberi de pe
timpul stăpânirii longobarde, se va forma treptat ţărănimea dependentă
de marii seniori feudali.

93
Structurile social-economice din sudul Italiei şi Sicilia
(sec. IX-XI)
Situaţia de aici era foarte deosebită de cea din părţile nordice şi
centrale ale Italiei. Aici, mai ales în Sicilia, procesul de structurare a
societăţii feudale a fost mult mai lent. Aceasta se explică prin faptul că
nici ostrogoţii şi nici longobarzii nu se instalaseră temeinic în Italia de
sud, ceea ce a făcut ca aici să nu aibă loc o masivă redistribuire a
proprietăţii asupra pământurilor. Din această cauză, până în secolul al
IX-lea, în Italia de sud, care a continuat să se afle sub stăpânirea
Bizanţului, s-au păstrat domenii întinse cu coloni, sclavi şi arendaşi
liberi. Cucerirea arabă, care a început în acest secol, nu a schimbat decât
foarte puţin situaţia existentă aici. Sclavii de pe domenii s-au
transformat, treptat, în şerbi, la fel ca şi ţăranii semiliberi sau villani şi ca
deţinătorii de loturi care se bucurau de libertate personală. Aici s-a
menţinut şi un număr de deţinători de alodii, care nu aveau altă obligaţie
decât să plătească arabilor cuceritori un bir pe cap de locuitor. Cucerirea
Italiei de sud în secolul al XI-lea de către normanzi a grăbit procesul de
feudalizare. Normanzii au început să împartă pământurile cucerite,
împreună cu ţăranii de pe ele, între ei, sub formă de alodii sau feude,
astfel încât la sfârşitul secolului al XI-lea şi la începutul celui următor,
atunci când sudul Italiei şi Sicilia au format aşa-numitul „regat al celor
două Sicilii”, puterea regală şi-a creat acolo un domeniu întins prin
confiscarea marilor proprietăţi feudale existente. Pe această cale s-a
realizat înlocuirea proprietarilor locali prin noua aristocraţie normandă şi
s-a accelerat procesul de aservire a ţăranilor care încă îşi păstraseră
libertatea.

Pluralismul politic italian


Italia a fost într-adevăr, până în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, aşa cum considera Metternich, doar o expresie geografică. În
ciuda numeroaselor invazii, a războaielor şi a distrugerilor suferite, în
ciuda predominării economiei naturale şi a consolidării unei societăţi de
tip feudal, în Italia s-a menţinut mereu puternică viaţa urbană cu tot ceea
ce însemna aceasta. În Italia oraşele medievale au înflorit cu mult
înaintea altor state din Europa apuseană. Situarea geografică a Italiei,
puternicele tradiţii ale oraşului antic, ale comerţului şi ale meşteşugurilor
antice, au făcut ca aici viaţa urbană să nu dispară niciodată, ca decăderea
ei incontestabilă să nu ajungă până la ultimele consecinţe posibile.
Meşteşugurile au reuşit mai repede ca în alte părţi să se rupă de mediu
94
rural şi să-şi recapete locul cuvenit în oraşele care nu muriseră şi care
începeau să se învioreze. În secolele al IX-lea şi al X-lea, multe oraşe
care se păstraseră în Italia încă din perioada romană ca centre fortificate
de apărare împotriva repetatelor invazii, s-au transformat în reşedinţe ale
meşteşugarilor şi ale negustorilor. Legăturile economice din trecut ale
Italiei nu dispăruseră cu totul. La acestea s-au adăugat noile legături
comerciale cu statul franc. Relaţiile cu lumea bizantină au fost favorizate
de faptul că partea sudică a Peninsulei Italice a rămas încă multă vreme
sub stăpânirea împăraţilor de la Constantinopol. Dezvoltarea comerţului
exterior a fost dublată şi de cea a comerţului interior. Dezvoltarea
oraşelor italiene a fost precedată de apariţia unor târguri regulate, ce se
organizau în numeroase localităţi. Alături de centrele mari tradiţionale,
precum Veneţia, Genova şi Florenţa, în secolul al IX-lea au luat fiinţă în
Lombardia şi Toscana oraşe noi, ca Pavia, Verona, Cremona, Milano,
Pisa, Lucca. La început, toate aceste oraşe se aflau sub stăpânirea
seniorilor feudali, în special a episcopilor, pe ale căror domenii se aflau,
iar populaţia lor era alcătuită în mare măsură din feudali şi negustori.
Treptat, în oraşe au început să apară şi meşteşugarii care părăseau satele
şi, astfel, ele s-au transformat în importante centre economice.
Dependenţa oraşelor de seniorii feudali a generat forme ale luptei de
emancipare, aşa-numita mişcare comunală. Ea este semnalată în oraşe
precum Cremona, Milano, Genova, Pavia etc.
Tot în perioada acestor secole în Italia apar importante centre
comerciale, care vor domina multe secole comerţul din Marea
Mediterană. În Marea Tireniană, situaţia oraşului Amalfi era puternic
consolidată la începutul secolului al XI-lea. El întreţinea raporturi
comerciale substanţiale cu Bizanţul şi cu Siria, poseda colonii la
Constantinopol şi în Antiohia, iar corabiile sale frecventau porturile
Egiptului, Tunisului şi Spaniei. Prezenţa negustorilor din Amalfi este
semnalată la Pisa, Genova, Ravenna, Pavia, la Durazzo şi în Provence.
La Roma ei acţionau ca furnizori de produse orientale ai curiei papale. În
ceea ce priveşte Pisa, ea a lupta împotriva arabilor din Mediterana
occidentală şi a reuşit pentru un anumit timp să-şi asigure preponderenţa
în această zonă. După ce a trăit destul de multă vreme în umbra Pisei,
Genova a ajuns o putere autonomă şi a realizat o remarcabilă
prosperitate. Decăderea Ravennei, provocată de cucerirea longobardă şi
apoi de înglobarea sa în incipientul stat pontifical, a făcut ca Veneţia să
nu mai aibă rival în Marea Adriatică. La mijlocul secolului al IX-lea,
Veneţia controla deja gurile râurilor din valea Padului şi traficul care se
95
desfăşura de-a lungul acesteia cu interiorul ţării. La sfârşitul secolului al
X-lea, Veneţia devenise deja arbitrul navigaţiei în Adriatica şi dogele ei
îşi aroga titlul de Dux dalmaticorum. Sfinţirea baziliciilui San Marco,
reconstruită în 1094, şi începuturile ceremoniei logodnei dogelui cu
marea, prin aruncarea unui inel în apă, se situează în secolul al XI-lea.
De acum încolo vocaţia maritimă a Veneţiei era definitiv stabilită şi tot
mai numeroase corăbii veneţiene plecau spre Orient încărcate cu lemn,
metale, sclavi capturaţi de-a lungul coastelor Dalmaţiei şi pelerini şi se
întorceau cu mătăsuri, ulei, mirodenii, parfumuri, materii colorante şi tot
ceea ce satisfăcea nevoile şi gusturile de lux ale elitei Europei feudale. În
1082, Veneţia obţine din partea împăratului bizantin Alexios garanţia
unei absolute libertăţi comerciale pe teritoriile imperiului, scutirea de
orice taxe vamale şi autorizaţia de a avea antrepozite proprii pe teritoriul
imperial. Importanţa şi funcţia istorică a oraşelor maritime italiene nu se
limitează la expediţiile lor războinice şi la contribuţia pe care ele au
adus-o la afirmarea preponderenţei politice şi comerciale creştine în
Marea Mediterană. Amalfi, Pisa, Genova şi Veneţia au fost în primul
rând primele uşi şi ferestre prin intermediul cărora o lume încă izolată şi
aplecată asupra ei înşişi a stabilit un contact permanent cu Orientul şi a
început să-şi însuşească realizările civilizaţiei acestuia.
Pe lângă oraşele italiene, în peninsulă au apărut şi s-au dezvoltat
şi state teritoriale, cum ar fi statul papal, regatul normand al celor două
Sicilii din sud, întemeiat de Robert Guiscard, ducatele de Spoleto şi
Benevento şi alte câteva mai puţin importante. Datorită unor condiţii
specifice, care ţineau atât de geografie, cât şi de influenţele politice din
exterior, uneori chiar de dominaţia exercitată de puteri străine, Italia nu a
reuşit să-şi construiască un stat unitar, rămânând împărţită într-o serie
întreagă de stătuleţe, dar unele dintre acestea vor juca un rol deosebit de
important în viaţa economică şi politică a continentului nostru.

96
SPANIA DE LA VENIREA VIZIGOŢILOR
PÂNĂ LA MIJLOCUL SECOLULUI AL XI-LEA

Cucerirea vizigotă
În deceniile al patrulea, al cincilea şi al şaselea ale secolului
al V-lea, întreaga Spanie a fost ocupată de triburile germane ale
vizigoţilor, suevilor şi vandalilor. Aceştia din urmă au părăsit însă
Peninsula Iberică şi s-au îndreptat spre Africa de Nord, unde au întemeiat
regatul vandal. Vizigoţii şi suevii s-au instalat în Spania, care a fost
înglobată în vastul regat al vizigoţilor, la sfârşitul secolului al V-lea, în
vremea domniei regelui vizigot Euric (466-485). Regatul vizigot
cuprindea, în afară de Spania, întreaga Galie de sud până la gurile
Rhônului, şi centrală până la fluviul Loara în nord, Golful Biscaia în vest
şi insulele Baleare din Mediterana occidentală.

Structuri economice şi sociale


În Spania se manifestau cu putere semnele economiei naturale,
dar în comparaţie cu Galia şi Italia longobardă viaţa urbană,
meşteşugurile şi comerţul erau încă destul de active. Predominantă,
totuşi, era economia agrară, agricultura şi creşterea animalelor. Se
cultivau cereale, în special grâu, măslini, viţă de vie, diferite legume, se
creşteau vite mari de tracţiune, oi şi capre. Agricultura folosea un
ingenios sistem de irigaţii, care se păstra încă de pe timpul stăpânirii
romane. Meşteşugurile şi existenţa unor bogate zăcăminte au permis
practicarea în continuare a mineritului. Comerţul terestru, dar mai ales
maritim, pe Marea Mediterană, s-a păstrat încă activ şi profitabil.
Cucerirea Spaniei de către vizigoţi a provocat, la fel cum s-au
întâmplat lucrurile în Galia şi Italia, un important transfer de proprietate
funciară şi semnificative transformări la nivelul structurii sociale.
Societatea hispano-romană, la fel ca şi cea vizigotă, intră într-un proces
de schimbări radicale, încep să evolueze către feudalism, se contopesc şi
dau naştere, treptat, limbii şi poporului spaniol. Pentru moment însă,
transferul de proprietate a slăbit nobilimea hispano-romană şi a
consolidat aristocraţia vizigotă, principala beneficiară a acestui transfer.
Alte proprietăţi funciare au intrat în stăpânirea obştilor săteşti sau a unor

97
ţărani liberi. Spre deosebire de alte teritorii ale fostului Imperiu roman de
apus, în Spania vizigotă s-a menţinut sclavia pe o scară destul de
însemnată. Cu toate acestea, în agricultură, sclavii încep să fie eliberaţi şi
înzestraţi cu loturi de pământ, transformându-se, treptat, în coloni.
Sinteza dintre societatea hispano-romană şi cea vizigotă s-a aflat
la baza transformărilor sociale care au condus spre apariţia unui nou tip
de societate, societatea feudală. Din destrămarea sclavagismului din
societatea hispano-romană şi a organizării gentilice vizigote s-a născut
societatea de tip feudal. Ţărănimea dependentă s-a format din categorii
sociale diferite, atât din rândurile populaţiei hispano-romane, cât şi din
rândurile populaţiei vizigote. Ea s-a format din sclavi şi liberţi înzestraţi
cu pământ, deveniţi coloni, dependenţi personal de proprietarul funciar,
din foştii coloni, din ţărani liberi ca persoană, care deţineau pământul sub
formă de precariu, adică în arendă, dat de diferiţi proprietari funciari.
Ţărănimea liberă a fost mai puţin numeroasă în Spania şi de aceea ea a
contribuit mai puţin la formarea ţărănimii dependente. Seniorii feudali
laici şi ecleziastici au apărut treptat, din rândurile nobilimii hispano-
romane, care-şi păstrase o parte din proprietăţi, din rândurile clerului
catolic şi arian, şi din rândurile aristocraţiei vizigote. Regii vizigoţi şi-au
înzestrat oamenii credincioşi, până în secolul al VI-lea, cu domenii în
proprietate deplină, necondiţionată. Din acest secol daniile de pământ se
făceau numai condiţionat de îndeplinirea anumitor slujbe. La rândul lor,
marii proprietari funciari au început să practice acelaşi sistem faţă de
slujitorii şi luptătorii lor şi la fel a procedat şi Biserica. În acest fel s-a
format, treptat, o proprietate feudală condiţionată şi de structură
ierarhică. Proprietatea funciară feudală s-a creat pe baza domeniilor
nobilimii hispano-romane şi ale bisericii catolice şi a crescut prin
acapararea micii proprietăţi ţărăneşti sau a proprietăţilor obştilor săteşti.
Încă din perioada regatului vizigot domeniul funciar începe să se
structureze în două mari părţi, în rezerva proprietarului şi în loturile pe
care munceau colonii, sclavii, liberţii şi alte categorii de ţărani, care
datorau redevenţe în muncă, produse şi, mai puţin, în bani. Cucerirea
arabă, care a avut loc la începutul secolului al VIII-lea, va imprima
feudalismului spaniol o serie de trăsături specifice.

98
Politica internă şi externă a regatului vizigot
După bătălia de la Vouillé, din 507, în care au fost înfrânţi de
francii lui Clovis, vizigoţii au fost nevoiţi să se retragă în Spania. Statul
lor a intrat într-o perioadă de criză şi, până în 526, s-a aflat sub tutela
regelui ostrogot Teodoric care, ca tutore al nepotului său Amalaric, a
condus Spania prin intermediul reprezentantului său Theudis.
Dezvoltarea societăţii feudale în Spania vizigotă a provocat anarhia
specifică acestui tip de societate, la mijlocul secolului al VI-lea având loc
un război civil pentru putere între regii Agila (549-554) şi Athanagild
(554-567). Ultimul a făcut apel la împăratul Justinian, care în schimbul
ajutorului acordat a cerut şi căpătat colţul de sud-est al Peninsulei
Iberice. Spre sfârşitul secolului al VI-lea şi în prima jumătate a secolului
al VII-lea, regatul vizigot a cunoscut o perioadă de prosperitate şi
înflorire. Regele Leovigild ( 568-586) a cucerit regatul suev în 585 şi, de
la bizantini, oraşul Cordoba între anii 571-573. Ultimele provincii
stăpânite de bizantini în Spania vor fi cucerite de regele Svinthila, între
621 şi 633. Un moment important în istoria regatului vizigot l-a
reprezentat trecerea de la arianism la catolicism, în timpul regelui
Recared (586-601), dar acest lucru s-a făcut prea târziu, astfel încât
catolicismul, deşi a contribuit la consolidarea regalităţii vizigote, nu a
reuşit să salveze statul în faţa ameninţării arabe. Feudalizarea societăţii
vizigote a dus însă la consolidarea poziţiilor politice ale aristocraţiei,
aceasta reuşind să impună la conciliul de la Toledo, din 633, regalitatea
electivă, regele trebuind să fie ales de aristocraţie şi de episcopi. În acest
fel, statul vizigot a intrat într-un proces tot mai accentuat de dezagregare,
care va culmina cu invazia arabă din anul 711, atunci când regele
Rodrigo (710-711) a fost înfrânt de triburile arabe şi berbere venite din
nordul Africii sub conducerea lui Tarik şi Musa. Regatul vizigot a
dispărut de pe scena istoriei aproape instantaneu, în numai câţiva ani
arabii reuşind să cucerească aproape întreaga Spanie.

Formarea statelor creştine şi începutul „Reconquistei”


Concomitent cu instaurarea şi consolidarea stăpânirii arabe, care
ocupa partea cea mai mare a Peninsulei Iberice, au continuat să existe în
extremitatea de nord-est părţi din fosta marcă spaniolă, având ca oraş
principal Barcelona, întemeiată de Carol cel Mare în cursul luptelor sale
împotriva arabilor, iar în nord-vest, rămăşiţele regatului vizigot, care
formau regatul Asturiilor. Din această regiune a pornit mişcarea de
eliberare a Spaniei de sub dominaţia arabă, cunoscută sub numele de
99
„reconquista”, în anul 718, atunci când regele Pelayo a reuşit să oprească
înaintarea armatelor musulmane în regatul Asturiei, în localitatea
Covadonga.
În timpul „reconquistei”, primele mici state feudale din nord-estul
şi nord-vestul Peninsulei Iberice, Asturiile, Galicia, Leon, comitatul
Portugaliei, Castilia, Aragon, comitatul Barcelonei, principatul Navarrei
şi altele au început să se amestece şi să se lărgească. În urma acestui
proces au luat naştere câteva state mari, precum Castilia, Aragonul,
Catalonia, Navarrra, Portugalia. Tot în această perioadă s-au format,
treptat, popoarele spaniol şi portughez şi limbile spaniolă şi portugheză.
La „reconquista” au participat toate clasele societăţii feudale, dar
forţa principală a acestei lupte a fost nobilimea şi, în special, mica
nobilime. În drumul lor spre sud, cavalerii spanioli şi portughezi au
populat pământurile recucerite, care fuseseră pustiite de permanentele
războaie, astfel încât „reconquista” a căpătat şi caracterul unei mişcări de
colonizare. Mutându-se în regiunile de graniţă, mulţi ţărani şi-au căpătat
libertatea personală, au primit chiar privilegii speciale pentru localităţile
pe care le-au întemeiat, acestea s-au populat destul de repede cu
negustori şi meşteşugari şi au dezvoltat o viaţă economică destul de
înfloritoare. Biserica catolică a profitat poate cel mai mult de pe urma
„reconquistei”, ea intrând în posesia celor mai întinse pământuri. Multe
din aceste pământuri ajunse în posesia ei au luat forma unor donaţii din
partea regalităţii şi a marilor feudali laici, ceea ce se explică prin rolul
spiritual pe care ea l-a jucat în amorsarea procesului de recucerire a
teritoriilor stăpânite de arabi, în păstrarea şi dezvoltarea spiritului de
cruciadă, care în Spania a fost cu mult anterior spiritului cruciat
european, în general.

Structuri sociale în statele creştine spaniole


Primul stat din partea de nord-vest a Peninsulei Iberice a fost
regatul Asuriilor sau al Asturiei, care s-a format la începutul secolului al
VIII-lea. În secolul al IX-lea el s-a unit cu Galicia, iar în secolul al X-lea,
ca urmare a extinderii sale teritoriale, regatul Asturiei s-a transformat în
regatul Leonului. Din acest regat s-a desprins, la începutul secolului al
XI-lea, regatul Castiliei, care, până la sfârşitul acestui secol, va absorbi
Asturia. În această perioadă, regatul acesta cuprindea teritoriul spaniol
doar până la fluviul Duero, la sud de acesta întinzându-se stăpânirea
arabă.

100
Din punct de vedere al structurilor sociale, în regatul Asturiei şi
apoi al Castiliei s-a continuat evoluţia începută încă din perioada
regatului vizigot. Aici, ţăranii şerbi, care proveneau, în principal, din
rândul sclavilor legaţi de pământ, aveau o situaţie deosebit de grea, fiind
obligaţi să presteze numeroase zile de muncă pe pământurile seniorilor
feudali şi să le dea acestora numeroase dijme în produse. În condiţiile
„reconquistei”, când în faţa ţăranilor s-au deschis largi posibilităţi de a
coloniza pământurile cucerite de la arabi, seniorii feudali au fost nevoiţi
să le acorde, în secolul al X-lea, anumite înlesniri şi libertăţi,
transformându-i din clăcaşi în deţinători de pământ pentru care plăteau
dijmă, unii dintre ei căpătând chiar dreptul de a dispune liber de pământ,
iar uneori şi dreptul de a se muta dintr-o seniorie în alta, cu obligaţia,
însă, de a renunţa la bunurile mobile. Situaţia acestei categorii de ţărani
din Leon a fost consemnată în diferite diplome de libertate, cunoscute cu
numele de fueros ale Leonului.
Stabilirea ţăranilor colonişti în regiunile recucerite a contribuit la
renaşterea obştii săteşti pe baze noi. În cursul „reconquistei” au luat
naştere în Castilia şi Leon obşti ţărăneşti libere, aşa-numitele behetrii, ai
căror membri depindeau de seniorii lor mult mai puţin decât ceilalţi
ţărani. Unele behetrii se bucurau de dreptul de a-şi găsi ele însele un
senior de pe întreg cuprinsul regatului. Membrii behetriei erau personal
liberi şi se bucurau de dreptul de strămutare, dar în acelaşi timp erau
obligaţi să plătească seniorului o serie de impozite în natură şi bani. Ei nu
prestau clacă, cu excepţia ajutorului dat seniorului în timpul muncilor
agricole urgente. Jumătate din sumele primite de la behetrie erau vărsate
vistieriei regelui.
De obicei, behetriile se constituiau pe teritoriile de graniţă, prin
colonizare. „Reconquista” a exercitat o influenţă considerabilă asupra
lărgirii libertăţilor acstor obşti. Ea a făcut ca ţăranii să capete arme, iar
participarea behetriilor la războaiele împotriva arabilor le-a ajutat să
lupte şi împotriva seniorilor lor şi să-şi apere libertăţile. Existenţa
behetriilor şi în regiunile de nord ale Castiliei şi Leonului dovedeşte
faptul că ele îşi aveau originea într-o perioadă anterioară „reconquistei”.
Încă din secolul al X-lea şi de la începutul secolului al XI-lea,
mulţi ţărani, mai ales dintre cei colonizaţi pe pământurile recucerite, au
obţinut o uşurare importantă a obligaţiilor pe care le datorau seniorilor
feudali, mai ales o reducere a clăcii la o singură zi pe săptămână, iar ceva
mai târziu la două sau trei zile pe an.

101
Eliberarea personală a unei părţi din ţărănimea castiliană a fost
favorizată la început şi de apariţia pe teritoriile recucerite şi pe cele de
graniţă, a unor obşti orăşeneşti, considerate ca fiind pământuri ale
coroanei şi fiind supuse direct regelui. Oraşele castiliene au apărut ca
centre fortificate din necesitatea de a apăra teritoriile recucerite şi însuşi
cuvântul Castilia vine de la numărul mare de castele şi fortificaţii care au
însoţit „reconquista”. Pentru aceste centre întărite, autoritatea regală
recruta colonişti şi apărători din rândurile populaţiei, inclusiv din
rândurile ţăranilor şerbi, şi acorda obştilor nou constituite o anumită doză
se independenţă. În acest fel s-au dezvoltat şi meşteşugurile şi comerţul,
multă vreme frânate de numeroasele războaie. Prin urmare, apariţia
oraşelor în Castilia şi Leon este strâns legată de importanţa pe care ele au
avut-o ca puncte de sprijin în apărarea teritoriilor recucerite de la arabi.
Oraşele au căpătat dreptul de a alege membri în consiliul orăşenesc,
demnitari şi judecători. Toţi locuitorii oraşului aveau dreptul de a vota.
Libertăţile orăşeneşti au fost stabilite în secolele al X-lea şi al XI-lea,
prin intermediul diplomelor regale de libertăţi, aşa-numitele fueros, la fel
ca şi în cazul behetriilor. Fiecare obşte orăşenească avea faţă de periferia
ei rurală unele drepturi de dominaţie, care aminteau de autoritatea
seniorilor asupra ţăranilor, satele şi cătunele depinzând de aşezarea
principală.
În ceea ce-i priveşte pe seniorii feudali ei se împărţeau în trei
categorii, şi anume: marea nobilime (ricos-hombres), ai cărei
reprezentanţi puteau să poarte războaie independent de rege şi, în acest
fel, să cucerească mari întinderi de pământ, infansonii, seniori mai mici,
care erau şi ei vasali direcţi ai regelui, şi caballeros, cavalerii, mici
seniori feudali, care erau luptători călări şi se bucurau de unele privilegii
pentru serviciile la care erau obligaţi. Marea nobilime era scutită de plata
impozitelor şi se bucura de o imunitate prin care se interzicea accesul
funcţionarilor regali pe proprietăţile ei funciare. Granzii, care făceau
parte din marea nobilime, aveau dreptul de a refuza să se supună regelui,
de a-i declara război, precum şi de a părăsi regatul fără permisiune de la
rege. Puterea marii nobilimi avea la bază stăpânirea asupra unor uriaşe
întinderi de pământ, dar în perioada pe care o avem în vedere în această
lucrare ea nu se constituise încă în castă, iar sistemul feudal şi ierarhia
vasalică se aflau încă la începuturile lor.
În ceea ce priveşte Aragonul şi Catalonia, ele proveneau din fosta
marcă spaniolă înfiinţată de Carol cel Mare. Catalonia, având o largă
deschidere la Marea Mediterană, era mai dezvoltată datorită legăturilor
102
comerciale pe care continua să le întreţină cu diferite ţări din această
regiune. În schimb, Aragonul era din punct de vedere economic şi social,
partea cea mai înapoiată a Spaniei.

„Reconquista” în secolele al VIII-lea -al XI-lea


Începută la numai câţiva ani de la victoria arabă din 711, în
regatul Asturiei, „reconquista” se va întinde pe o durată de şapte secole,
va dura până în anul 1492, atunci când regii Ferdinand de Aragon şi
Isabela de Castilia îi vor alunga definitiv pe arabi din Spania, după ce vor
cuceri emiratul Granadei. Până în secolul al XI-lea, datorită puterii
califatului de Cordoba, „reconquista” a făcut progrese lente. După
prăbuşirea acestuia, în 1031, înaintarea spaniolilor a devenit ceva mai
alertă, principala lor cucerire fiind oraşul Toledo, pe care l-au ocupat în
anul 1085. „Reconquista” este importantă atât sub aspect politic şi
militar, cât şi sub aspect economică-social, ea creând acele condiţii
necesare pentru dezvoltarea feudalismului spaniol, cu toate acele
particularităţi care-l deosebesc de feudalismul din celelalte ţări apusene.

103
ANGLIA DE LA RETRAGEREA ROMANĂ
PÂNĂ LA CUCERIREA NORMANDĂ
(SEC. V-XI)

Cucerirea Britaniei de către anglo-saxoni


După ce romanii s-au retras din Britania, la începutul secolului al
V-lea, aceasta a început să fie atacată şi cucerită treptat de triburile
germane ale saxonilor, anglilor şi iuţilor, care locuiau în teritoriul cuprins
între Rin şi Elba. Cucerirea anglo-saxonă a Britaniei a durat peste 150 de
ani şi s-a terminat la începutul secolului al VII-lea. Anglo-saxonii au
întâlnit aici o dârză rezistenţă din partea populaţiei locale de origine
celtică, o parte din aceasta fiind obligată să părăsească Britania şi să
emigreze pe continent, unde s-a instalat în Peninsula Armoricum din
Galia, căreia îi vor da numele de Bretania. Numai regiunile muntoase din
vestul Britaniei, Ţara Galilor şi Peninsula Cornwall, şi din nord, Scoţia,
au reuşit să scape de ocupaţie. Aici au continuat să existe uniuni tribale
care s-au transformat ulterior în principate şi regate celte independente.
Irlanda, locuită tot de celţi, şi-a păstrat şi ea independenţa faţă de anglo-
saxoni până în a doua jumătate a secolului al XII-lea.
Pe teritoriul Britaniei cucerite de triburile anglo-saxone s-au
format, până la sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul celui următor,
şapte regate anglo-saxone, şi anume: Kent, întemeiat de către iuţi în sud-
estul extrem, Wessex, Sussex şi Essex, întemeiate de către saxoni în
partea de sud şi sud-est a insulei, Anglia de Est, Northumbria sau
Northumberland în nord şi Mercia în centru, întemeiate mai ales de către
triburile anglilor. Aceste state feudale timpurii au format ceea ce este
cunoscut sub numele de „heptarhia anglo-saxonă”.

Economie şi structuri sociale


Economia anglo-saxonilor, slab dezvoltată, se baza pe agricultură
şi creşterea animalelor, la fel cum se întâmpla în toate regatele feudale
timpurii din Europa apuseană a acestei perioade. Ei mai practicau
vânătoarea şi pescuitul, dar pe o scară destul de redusă. Anglo-saxonii
arau pământul cu un plug greu, la care erau înjugaţi patru sau opt boi.
Uneori se folosea şi un plug mai uşor, cu una sau două perechi de boi.

104
Asolamentele dienal şi trienal erau cel mai des folosite. Se cultiva grâu
de toamnă, secară, orz, ovăz, bob şi mazăre. Loturile de pământ arabil
erau, de obicei, îngrădite şi aşezate astfel încât se întretăiau, iar după
strângerea recoltei şi ridicarea gardurilor, pământurile intrau în folosinţă
comună, transformându-se în islazuri comune pentru vite. Meşteşugurile
erau slab dezvoltate, legate de activităţile agricole, schimburile
comerciale erau şi ele puţin dezvoltate, economia fiind predominant
agrară, iar viaţa urbană era precară, oraşele fiind părăsite, în bună
măsură, de locuitorii lor din perioada stăpânirii romane.
Trăsătura caracteristică a societăţii anglo-saxone a fost
menţinerea, pentru o perioadă foarte îndelungată, a obştii săteşti libere,
asemănătoare cu obştea sătească a francilor. Baza societăţii anglo-saxone
în primele două sau trei secole după cucerire o formau ţăranii liberi
membri ai obştilor, numiţi ceorli. Ei stăpâneau în cadrul obştilor loturi
întinse de pământ numite hide. Acestea reprezentau lotul ereditar al
familiei mari, formată, în general, din trei generaţii. La anglo-saxoni, în
perioada imediat următoare cuceririi Britaniei, familia individuală,
alcătuită din soţ, soţie şi copii era abia în stadiul separării de familia
mare. În afară de lotul de pământ arabil, fiecare gospodărie avea dreptul
asupra pământurilor rămase în folosinţa întregii obşti, adică asupra
păşunilor, islazurilor, pârloagelor, pădurilor etc.
Anglo-saxonii aveau şi aristocraţi, aşa-numiţii earli, care în
procesul diferenţierii sociale se separaseră de masa membrilor de rând ai
obştilor. Din punct de vedere patrimonial, earlii se deosebeau de ţăranii
obişnuiţi, iar pe măsură ce obştea a început să cunoască fenomene tot mai
pronunţate de destrămare, ei se transformau în mari proprietari de
pământ.
Anglo-saxonii aveau şi sclavi şi oameni semi liberi, care
proveneau mai cu seamă din rândurile populaţiei celte supuse. Sclavii
căpătau mici loturi de pământ pe care le lucrau în folosul aristocraţiei
anglo-saxone.
În ceea ce priveşte populaţia de origine celtică, o parte a ei îşi
pierduse libertatea şi, pentru loturile de pământ pe care le căpăta de la
aristocraţii anglo-saxoni, era obligată să presteze diferite servicii mai ales
sub formă de muncă şi de dijmă din produse. Unii dintre celţi, mai ales în
zona Ţării Galilor, deşi plăteau regelui un tribut, îşi păstrau pământurile
şi libertatea, iar o parte din aristocraţia celtă s-a contopit, treptat, cu cea
anglo-saxonă.

105
Numărul oamenilor dependenţi de marii proprietari funciari a
crescut, treptat, şi cu anglo-saxonii care şi-au pierdut libertatea atât din
cauza diferenţierii economice ce s-a produs printre membri liberi ai obştii
şi în urma persecuţiilor şi abuzurilor la care erau supuşi din partea
aristocraţiei gentilice şi militare, cât şi din cauza uzurpării de către
aristocraţi a pământurilor arabile şi a celor obşteşti. O dată cu separarea
din rândul obştii a unei pături de ţărani bogaţi, la care a contribuit în mod
esenţial apariţia alodiului, numărul ţăranilor liberi a început, în mod
inevitabil, să scadă.
Ruinaţi şi fără pământ, ţăranii rămâneau la bunul plac al marilor
proprietari funciari, fiind obligaţi să accepte de la aceştia loturi de
pământ cu condiţia de a le plăti dijmă sau a le presta clacă. În felul
acesta, ţăranii anglo-saxoni s-au transformat din oameni liberi în oameni
dependenţi. Marii proprietari funciari, sub a căror putere personală se
găseau şi ţăranii dependenţi, de numeau hlaford.
Formarea şi consolidarea societăţii feudale la anglo-saxoni au fost
sprijinite de autoritatea regală, care a jucat un rol activ în acest sens,
ajutând aristocraţia funciară să-i aservească pe ţăranii liberi.
O dată cu extinderea statelor anglo-saxone şi cu întărirea
autorităţii regale, a crescut şi importanţa cetei regelui, formată din
aşa-numiţii gesiţi, care erau la început proprietari funciari mici şi
mijlocii. O parte din vechea aristocraţie gentilică, earlii, s-a contopit cu
aceştia, iar o altă parte a fost eliminată de noua aristocraţie a slujitorilor
militari şi a demnitarilor, care au primit danii de pământ din partea
regelui.
Şi Biserica a jucat un rol important în procesul de aservire a
ţăranilor. Creştinarea anglo-saxonilor, care a început la sfârşitul secolului
al VI-lea şi s-a încheiat în a doua jumătate a secolului următor
corespundea stadiului de dezvoltare a societăţii anglo-saxone din acel
moment. Biserica a întărit puterea regelui şi a aristocraţiei grupate în
jurul acestuia, iar regalitatea, la rândul ei, a înzestrat pe exponenţii
bisericii cu întinse domenii şi proprietăţi funciare.
Dar procesul de dispariţia a ţărănimii libere s-a desfăşurat destul
de lent în Anglia, ceea ce se explică prin foarte slaba influenţă a
structurilor sociale din vremea stăpânirii romane. La aceasta a contribuit
şi faptul că triburile anglilor, saxonilor şi iuţilor, care s-au aşezat în
Britania, se aflau pe o treaptă de dezvoltare social-economică inferioară
celei pe care se aflau, de exemplu, francii din Galia, obştea menţinându-
se la ei un timp mai îndelungat. În Anglia, alături de ceata regelui, a
106
continuat să se menţină mult timp şi armata ţăranilor liberi, aşa-numitul
fyrd, care forma nucleul întregii organizări militare a anglo-saxonilor.
Menţinerea obştii săteşti pentru o perioadă mai lungă de timp a ajutat
ţărănimea să reziste mai bine în faţa tendinţelor cotropitoare ale
aristocraţiei funciare. În acest fel, Anglia a cunoscut un proces de
feudalizare mult mai lent decât în restul Europei apusene, el putând fi
considerat ca încheiat abia o dată cu venirea normanzilor, după 1066.
Este adevărat că în perioada secolelor al IX-lea -al XI-lea
feudalizarea societăţii anglo-saxone s-a intensificat. Diferenţierea în
rândul membrilor liberi ai obştilor săteşti, ruinarea unui număr important
de ţărani, accentuată prin năvălirea danezilor, violenţele aristocraţiei au
făcut ca o mare parte a pământurilor ţărăneşti să treacă în mâinile marilor
proprietari funciari. Micşorarea proprietăţii funciare ţărăneşti a fost
însoţită şi de fărâmiţarea loturilor. Întinderea lotului de pământ la
ţăranilor s-a redus şi din cauza separării familiilor individuale de familia
mare. Dacă la început un lot ţărănesc obişnuit forma o hide (120 de acri),
în secolele al IX-lea şi al XI-lea, lotul obişnuit s-a redus drastic, formând
o hirda de numai 30 de acri.
Marea proprietate funciară a crescut, în acelaşi timp, permanent.
Războaiele împotriva danezilor au contribuit la formarea unei noi pături
de proprietari funciari, nobilimea militară şi slujitoare a aşa-numiţilor
thegn, care au luat locul foştilor membri ai cetelor regale, adică a
gesiţilor. Aceasta era o pătură numeroasă de proprietari funciari mici şi
mijlocii din rândurile cărora au apărut mai târziu cavalerii anglo-saxoni.
Marii proprietari funciari, care se deosebeau de thegn prin dimensiunile
proprietăţilor lor şi prin influenţa politică pe care o exercitau, şi-au
păstrat denumirea de earl.
În această perioadă au apărut şi în Anglia aşa-numitele imunităţi,
numite aici soke. Ţăranii care depindeau de aceşti seniori imunişti,
continuau să fie consideraţi liberi din punct de vedere personal şi să-şi
stăpânească lotul de pământ, putând chiar să plece de pe domeniu, dar
din punct de vedere juridic ei încep să depindă de senior. Treptat, aceşti
ţărani au fost obligaţi să presteze anumite servicii şi să dea redevenţe
proprietarului funciar.
În această perioadă, ţăranii nu formau încă o singură categorie
dependentă de seniorul feudal de la care primeau loturile de pământ. Pe
domeniul feudal anglo-saxon lucrau geniţii (geneatas), foşti ceorli liberi,
care mai păstraseră proprietatea asupra pământului şi erau obligaţi să
plătească seniorului o dijmă redusă în bani şi natură. Faţă de rege, geniţii
107
aveau obligaţia să presteze serviciul militar. Pe lângă aceştia, pe
domeniul feudal mai locuiau aşa-numiţii geburas, ţărani lipsiţi de
drepturi, care lucrau pământul seniorului şi erau obligaţi să presteze clacă
câte două sau trei zile pe săptămână. Cottarii sau cotsetlas, erau ţărani
deţinători ai unei mici bucăţi de pământ, prestau o clacă permanentă şi
aveau şi alte diferite obligaţii.
Procesul de feudalizare, care a început în Anglia o dată cu
pătrunderea şi introducerea aici a stăpânirii anglo-saxone, nu se
desăvârşise până la începutul secolului al XI-lea. Acest lucru se va
întâmpla abia o dată cu cucerirea normandă, atunci când cavalerii veniţi
din Franţa vor introduce aici un feudalism în forme clasice.

Structuri administrative ale monarhiilor anglo-saxone


Imediat după cucerirea Angliei baza organizării administraţiei
locale a anglo-saxonilor era formată din obştea ţărănească liberă. Obştile
erau conduse de adunări populare în fruntea cărora se aflau căpetenii
alese. Mai multe obşti săteşti formau un district, care se numea sută
(Skire sau mai târziu shire). Acestea erau conduse, la rândul lor, de
adunări populare, care se întruneau lunar şi erau conduse de către o
căpetenie aleasă. O dată cu dezvoltarea societăţii feudale, caracterul
adunărilor populare ale sutei s-a schimbat radical. Căpetenia s-a
transformat într-un reprezentant regal, numit de puterea centrală, iar
ceorlii liberi sau reprezentanţii lor au fost substituiţi de proprietarii
funciari cei mai importanţi şi mai influenţi din sută.
Începând cu secolul al IX-lea, adunările poporului au devenit
adunări ale comitatelor, fiind convocate de două ori pe an pentru
judecarea proceselor. Pentru început rolul hotărâtor în aceste comitate
revenea reprezentanţilor aristocraţiei gentilice, în fruntea căreia se găsea
un ealdorman. Mai târziu, o dată cu creştea puterii regale, acesta va fi
înlocuit cu un funcţionar regal, skiregerefa, viitorul şerif. În acest fel, la
adunările comitatului au început să participe numai oamenii cei mai
bogaţi şi mai influenţi din cuprinsul său, ceilalţi fiind eliminaţi cu
desăvârşire.

Evoluţia politică a regatelor anglo-saxone


Regatele anglo-saxone, care formau aşa-numita heptarhie, s-au
aflat într-o permanentă luptă pentru supremaţie. La sfârşitul secolului al
VI-lea şi la începutul secolului al VII-lea, regatul Kent reuşise să-şi
impună supremaţia. Pe la mijlocul secolului al VII-lea situaţia s-a
108
schimbat însă în favoarea regatului Northumbriei, pentru ca în secolul al
VIII-lea locul acestuia să fie preluat de regatul Merciei. În fine, pe la
începutul secolului al IX-lea dominaţia a revenit regatului Wessex, situat
în partea de sud-est a ţării, care şi-a subordonat toate celelalte regate. Din
anul 829, din vremea regelui Egbert din Wessex, întregul teritoriu
stăpânit de anglo-saxoni s-a unit într-un singur stat, care de atunci poartă
numele de Anglia.
Unirea regatelor anglo-saxone la începutul secolului al IX-lea a
fost determinată atât de cauze interne, cât şi de cauze externe. Pe de o
parte societatea feudală, din ce în ce mai dezvoltată, impunea coagularea
statală, iar pe de altă parte, de la sfârşitul secolului al VIII-lea încep
devastatoarele năvăliri ale normanzilor în Anglia, nevoia de apărare
impunând regatelor anglo-saxone calea unităţii politice.
În regatul unit al Angliei, adunarea generală a poporului nu a mai
fost convocată, fiind înlocuită de un sfat al celor înţelepţi, numit
witenagemote, la care participau aristocraţii cei mai puternici. Toate
problemele importante ale regatului erau acum soluţionate numai de
rege, ajutat de acest sfat al celor puternici.
O mare încercare a reprezentat-o pentru Anglia începutul
incursiunilor de jaf ale normanzilor. Normanzii care atacau Anglia de
obicei proveneau din Danemarca şi din această cauză istoria engleză îi
cunoaşte mai mult sub numele de danezi. Iniţial, normanzii atacau şi
jefuiau numai litoralul Angliei. Apoi, au început să pătrundă, treptat, şi în
interior şi să întemeieze aşezări permanente. Astfel, ei au ocupat întreaga
parte de nord-est a ţării, unde au introdus cutuma daneză. Centrul de
rezistenţă împotriva invadatorilor danezi a devenit cel mai important
regat al Angliei, Wessex. Un moment deosebit al acestei rezistenţe se
plasează în timpul domniei regelui Alfred cel Mare (871-900). Plătind
danezilor un tribut, Alfred cel Mare a câştigat timpul necesar pentru
strângerea unei armate şi pentru pregătirea unei flote. Dispunând de
aceste instrumente, el nu a ezitat să reia lupta împotriva danezilor. După
mai multe victorii, dar nici una decisivă, el a încheiat un tratat cu aceştia
prin care se prevedea că întreaga ţară se împarte în două: în partea de
sud-vest a Angliei se menţinea autoritatea anglo-saxonilor, iar partea de
nord-est rămânea în stăpânirea danezilor şi primea numele de Danelaw.
Alfred cel mare a alcătuit şi un cod de legi care-i poartă numele şi care a
contribuit de o manieră esenţială la consolidarea statului şi a societăţii
feudale.

109
În a doua jumătate a secolului al X-lea, în vremea domniei regelui
Edgar (959-975), anglo-saxonii au reuşit să-i înfrângă pe danezii din
nord-estul Angliei şi au refăcut unitatea statului. Dar, la începutul
secolului al XI-lea, danezii au revenit în forţă. În vremea regelui Knut
(Canut) cel Mare, ei au reuşit să cucerească Norvegia, iar în anul 1016 şi
Anglia, acestea fiind înglobate într-un singur stat alături de Danemarca.
Dominaţia daneză nu a supravieţuit regelui Kanut, după moartea
acestuia, survenită în 1035, statul său destrămându-se. Vechea dinastie
anglo-saxonă a revenit la tron, prin Eduard Confesorul (1042-1066), la
moartea căruia normanzii, de data aceasta cei din nordul Franţei, reuşind
să cucerească Anglia.

110
SOCIETATEA FEUDALĂ ÎN LUMEA SCANDINAVĂ

La începuturile evului mediu, cea mai mare parte a Scandinaviei


era locuită de triburi care aparţineau ramurii nordice a populaţiilor
germanice. În partea de sud a Scandinaviei, în regiunea lacurilor Vener şi
Vetter, locuiau aşa-numiţii goeti sau ceţi, gauti sau geati. Teritoriile de
sud ale Suediei şi-au păstrat vechea denumire de Goetaland sau Oetaland,
adică pământul goeţilor sau ceţilor. În regiunile mai nordice, în zona din
jurul lacului Mölar, locuiau sveii, svionii sau sveonii, de la care provine
denumirea de Svealand, adică de pământul sveilor sau al suedezilor. În
partea de vest a Scandinaviei, pe teritoriul actualei Norvegii, locuiau
numeroase triburi mărunte, cum ar fi raumii, riughii, hordii, troendii,
haleigii etc. Din contopirea tuturor acestor triburi va apare, treptat,
poporul norvegian. În insulele arhipelagului Danemarcei, în regiunile
Skone şi în Peninsula Iutlanda, locuiau danii din care se vor forma
danezii de mai târziu.
În afara triburilor germanice, în Scandinavia, mai ales în regiunile
nordice ale Suediei şi Norvegiei, locuiau triburile finilor. Acest nume era
folosit în izvoarele scandinave vechi pentru a desemna populaţia
saamilor sau loparilor. În perioada secolelor al V-lea, al VI-lea şi al VII-
lea, toate triburile scandinave se găseau în faza descompunerii relaţiilor
gentilice. Acesta era un proces care se desfăşura mult mai lent decât în
cazul celorlalte triburi germanice, deoarece populaţiile scandinave se
aflau foarte departe de fostele graniţe ale Imperiului roman şi, prin
urmare, influenţele romane erau aici foarte slabe, aproape inexistente.
Economia populaţiilor scandinave avea în această perioadă un
pronunţat caracter natural. Principalele ocupaţii ale scandinavilor erau
agricultura, creşterea animalelor, vânătoarea, pescuitul şi navigaţia pe
mare. Agricultura care folosea plugul era cel mai des întâlnită în
Peninsula Iutlanda, în partea ei centrală şi în insulele învecinate, în sudul
Scandinaviei şi în Suedia centrală, în aşa-numita regiune Upland din
apropierea lacului Mölar. Se cultivau, în principal, orzul şi secara, şi abia
mai târziu au apărut şi în Scandinavia culturile de hamei, in cânepă şi
ovăz. Fertilitatea solului era, în general, mult mai redusă decât în
celelalte ţări din apusul Europei şi asigura cu foarte multă greutate

111
nevoile de hrană ale populaţiei. Cele mai întinse suprafeţe erau ocupate
de păduri, mlaştini şi dealuri, fiind foarte puţin favorabile agriculturii.
Lipsa de eficienţă a agriculturii era suplinită însă de creşterea
animalelor, de vânătoare, mai ales a animalelor cu blană, şi pescuit. În
regiunile nordice ale Suediei şi Norvegiei se creşteau renii. Pescuitul s-a
dezvoltat datorită unor condiţii deosebit de favorabile. Scandinavia avea
un ţărm foarte întins, cu numeroase golfuri, fiorduri şi porturi naturale,
avea resurse de lemn şi de minereu de fier suficient de mari pentru a-şi
dezvolta construcţiile navale.
De dezvoltarea pescuitului se leagă strâns şi dezvoltarea
navigaţiei pe mare, precum şi cunoştinţele nautice foarte avansate pe care
le aveau scandinavii, în mod sigur cei mai avansaţi din Europa în acest
domeniu din acele vremuri. Locuitorii din Scandinavia şi Iutlanda,
cunoscuţi sub numele generic de normanzi, vikingi sau varegi, erau
navigatori deosebit de îndrăzneţi, întreprindeau călătorii la mari distanţe
cu nave care puteau lua la bord până la 100 de soldaţi. Ei se ocupau atât
cu comerţul, cât şi cu jaful şi pirateria.
Pe măsura destrămării relaţiilor gentilice, triburile scandinave au
trecut de la obştea gentilică la cea sătească sau vicinală. În acelaşi timp,
s-a intensificat diferenţierea socială. Aristocraţia tribală se separă tot mai
mult de membri liberi ai obştilor, a crescut autoritatea şi puterea
căpeteniilor militare şi a preoţilor. Un rol tot mai mare a revenit cetei cu
care căpetenia militară împărţea prada în timpul războaielor. În acest fel
rânduielile obşteşti s-au degradat în permanenţă, iar diferenţierea socială
s-a adâncit. Au apărut uniuni de triburi conduse de regi (konung) şi s-au
încheiat primele uniuni politice, premergătoare statelor feudale timpurii
din Scandinavia.
În Scandinavia exista o sclavie patriarhală, care a cunoscut o
dezvoltare deosebită în secolele al IX-lea -al XI-lea, atunci când
diferitele căpetenii militare au început să întreprindă călătorii îndelungate
pe mare cu scopul de a jefui, de a face comerţ şi de a captura prizonieri
de război, pe care normanzii îi vindeau în alte state ca sclavi sau îi
foloseau în propria lor gospodărie. În regiunile scandinave mai
dezvoltate din punct de vedere economic, în Danemarca, Suedia de sud
şi, parţial, cea centrală, munca sclavilor a avut o răspândire destul de
însemnată. În acelaşi timp aristocraţia funciară care începe să se formeze
tinde tot mai mult să-i supună şi pe ţăranii liberi.
Cu toată dezvoltarea lor, ţările scandinave nu au început să treacă
la societatea feudală decât în perioada secolelor al IX-lea -al XI-lea,
112
feudalizarea având loc aici în modul cel mai lent cu putinţă din întreaga
Europă apuseană. Ţărănimea liberă, deşi scade ca număr, se va menţine
puternică în tot cursul evului mediu. La fel, proprietatea obştii asupra
pământului în pârloagă, a izlazurilor, păşunilor, pădurilor, mlaştinilor şi
altor terenuri a continuat să se menţină în toată această perioadă. În
Norvegia şi Suedia continuând să existe o numeroasă ţărănime liberă,
nici deţinătorii de pământ dependenţi de feudali nu şi-au pierdut
libertatea personală, fapt care constituie o particularitate importantă a
feudalismului scandinav. De asemenea, în cea mai mare parte a
Norvegiei şi a Suediei, acolo unde agricultura nu devenise ocupaţia de
bază de locuitorilor, nu au existat condiţii pentru apariţia marilor
proprietăţi funciare de tip feudal, cu o mare rezervă seniorială, pentru a
cărei punere în valoare să fie necesară munca ţăranilor dependenţi, a
şerbilor. În Danemarca, insulele daneze şi în sudul Suediei însă,
agricultura devenind principala ramură a economiei, s-au putut forma
întinse domenii feudale bazate pe munca ţăranilor şerbi şi pe celelalte
obligaţii ale acestora faţă de seniorii feudali.

Danemarca
Societatea feudală în Danemarca a început să se dezvolte mai
repede decât în celelalte ţări scandinave. Acest lucru s-a datorat
dezvoltării agriculturii şi a celorlalte ramuri economice aflate în corelaţie
cu ea, descompunerii mai timpurii a realităţilor gentilice şi trecerii la
obştea sătească, a cărei descompunere, la rândul ei, a creat premisele
necesare trecerii la societatea de tip feudal. Mai mult decât Norvegia şi
Suedia, Danemarca era legată, prin poziţia ei geografică, de ţările feudale
din apusul Europei. Statul feudal timpuriu s-a format, în consecinţă, mai
devreme în Danemarca decât în celelalte ţări scandinave. Încă din secolul
al VIII-lea, regele Harald „Colţ ascuţit” a unit sub autoritatea sa întreaga
Danemarcă şi partea de sud a Peninsulei Scandinave, regiunile Skania,
Halland şi Bleckingen. În secolul al X-lea, în timpul regelui Harald
Blootand sau „Dinte albastru”, între 850 şi 986, Danemarca devenise
destul de puternică pentru a purta războaie împotriva triburilor de pruşi şi
slavi din Pomerania. În vremea aceluiaşi rege a început să se
răspândească şi creştinismul în Danemarca, dar acesta a reuşit să se
impună definitiv abia în secolul al XII-lea. O perioadă deosebit de
glorioasă pentru regatul Danemarcei a reprezentat-o domnia lui Knut ce
Mare (1016-1035). Acesta a reuşit să unească sub conducerea sa, în afară
de regatul Danemarcei, sudul Scandinaviei, Norvegia şi Anglia. Dar
113
acest adevărat imperiu a fost şubred, nimic nu lega la un loc părţile sale
componente în afară de forţa lui Knut cel Mare, astfel încât la moartea
acestuia el s-a dezmembrat foarte repede în părţile sale componente.

Norvegia
În Norvegia, legăturile dintre diferitele triburi şi uniuni tribale se
făceau, datorită reliefului, mai mult pe mare, ceea ce a întârziat mult
consolidarea unor structuri statale. Uniunile tribale norvegiene erau
conduse, la început, de adunări ale poporului, la care puteau participa toţi
oamenii liberi şi care se numeau thing. O dată cu apariţia diferenţierilor
sociale se constată şi o drastică schimbare a caracterului acestei adunări a
poporului. Căpeteniile militare şi alţi reprezentanţi ai aristocraţiei
funciare se prezentau la adunare împreună cu cetele lor şi cu oamenii
dependenţi de ei, exercitând, astfel, presiuni tot mai mari asupra
hotărârilor adunării. Uniunile tribale mai mari se numeau riik şi erau
conduse de regi, aleşi de adunările populare, de obicei dintre
reprezentanţii unei anumite familii aristocratice. În Norvegia, în procesul
de trecere de la societatea gentilică la cea feudală un rol deosebit de
important l-a avut aristocraţia de slujitori militari, grupată în jurul
căpeteniilor (jarli) şi regilor, baza expediţiilor lor militare şi beneficiara
împărţirii prăzilor. În secolele al IX-lea şi al X-lea, au avut loc
numeroase şi îndelungate lupte şi războaie între diferite căpetenii militare
şi aristocraţia gentilico-tribală locală, care au avut drept consecinţă, în
mai multe rânduri, unirea temporară a ţării sub autoritatea unui singur
rege. Prima unire de acest fel, efemeră, este adevărat, s-a făcut în timpul
lui Harald Harfager (cel cu păr frumos) în jurul anului 872. O dată cu
feudalizarea societăţii norvegiene aici a început să pătrundă şi
creştinismul, pe la mijlocul secolului al X-lea. La sfârşitul acestui secol,
el a fost introdus oficial de către regele Olaf Tryggvassön (995-1000). A
fost o creştinare forţată, care a avut de înfrânt o dârză rezistenţă din
partea adepţilor păgânismului. În vremea lui Olaf Haraldson (1015-1028)
cel Sfânt unitatea statală a Norvegiei a fost consolidată. Dar în anul 1025,
în bătălia de lângă râul Helge, în Skania, norvegienii au suferit o mare
înfrângere din partea armatelor daneze, principala ei consecinţă fiind
înglobarea Norvegiei în statul danez condus de Knut cel Mare. Dar
ocupaţia a durat puţin, la moartea lui Knut Norvegia recăpătându-şi
independenţa.

114
Suedia
La mijlocul secolului al XI-lea s-a format şi statul feudal timpuriu
al Suediei. În unificarea triburilor suedeze rolul cel mai important l-au
avut două centre. Unul se găsea în Suedia centrală, în regiunea lacului
Mölar, populată de tribul sveilor (Upsala). Celălalt s-a aflat în regiunea
tribului goeţilor sau oeţilor (Suedia de sud). În lupta dintre aceste două
centre victoria finală a revenit regilor din Upsala. Primul rege care şi-a
întins stăpânirea asupra întregului teritoriu al ţării a fost Olaf
Skoetkonung, la începutul secolului al XI-lea. În jurul anului 1000 a
început şi creştinarea Suediei, ea fiind rezultatul unui proces istoric
impus de apariţia şi dezvoltarea societăţii feudale şi încheindu-se, în linii
mari, la începutul secolului al XII-lea. În Suedia, la fel ca şi în Norvegia,
feudalismul nu a însemnat subordonarea completă a marii majorităţii a
ţărănimii. În continuare, şi pe tot parcursul evului mediu, cea mai mare
parte a ţărănimii suedeze a continuat să fie liberă, membră a obştilor
săteşti şi proprietară a pământului pe care-l lucra.

Expediţiile vikingilor
Expansiunea vikingilor sau a normanzilor îşi are începuturile în
primele decenii ale secolului al IX-lea. Ea a reprezentat ultimul val
apusean al migraţiei popoarelor. Cauzele expediţiilor vikingilor sunt
numeroase şi variate, dar toate îşi au izvorul în evoluţiile pe care le-a
cunoscut societatea din nordul continentului nostru, mai ales în procesul
de feudalizare la care a fost supusă. Apariţia unei puternice aristocraţii
militare înconjurată de cete numeroase de luptători fideli a impus
vikingilor să plece pe mare şi să caute să-şi răsplătească oamenii din
prada dobândită în timpul expediţiilor. Expediţiile lor au fost posibile
datorită progreselor importante făcute în arta navigaţiei, ei fiind în
secolele al VIII-lea -al XI-lea cei mai buni navigatori care au existat în
Europa. Vikingii ştiau foarte bine să se orienteze pe mare, astfel încât
erau extrem de rare cazurile în care pierdeau direcţia şi se rătăceau.
Feudalizarea societăţii şi randamentul destul de scăzut al agriculturii pe
care o practicau au făcut ca ţările scandinave să se confrunte cu un
excedent de populaţie, situaţie pe care au rezolvat-o trimiţând o parte a
membrilor ei în expediţii maritime din care mulţi nu se mai întorceau, fie
fiindcă îşi pierdeau viaţa, fie deoarece rămâneau în locurile pe care le
descopereau. Sistemul de moştenire din lumea scandinavă, prin care
întreaga avere rămânea primului născut a împins, de asemenea, pe mulţi
locuitori să plece şi să-şi caute un destin mai bun dincolo de mările care
115
le înconjurau ţara. În fine, o altă cauză a fost şi situaţia politică din
Europa acelei vremi, dominată de războaie şi conflicte interminabile
generate de anarhia feudală şi de slăbirea puterii centrale, astfel încât
statele europene nu erau pregătite să facă faţă la atacuri puternice venite
din exterior. Slăbiciunea statelor europene i-a îndemnat pe vikingi să le
atace în speranţa obţinerii unei prăzi cât mai bogate.
Expediţiile vikingilor au cunoscut trei etape importante, şi anume:
prima etapă a fost aceea a raidurilor simple, de jaf şi pradă, care se
încheiau repede şi ei se retrăgeau imediat, în mare grabă, pentru a nu fi
urmăriţi de localnici, în etapa a doua, vikingii au început să construiască
aşezări temporare, puncte de sprijin pentru viitoare expediţii şi pentru
ascuns prada, iar în cea de-a treia etapă vikingii au început să cucerească
teritorii, să se instaleze stabil acolo, să se contopească cu populaţia locală
sau să întemeieze aşezări noi.
Între secolele al VIII-lea şi al X-lea, vikingii au făcut incursiuni
pe coastele de est ale Angliei, în Scoţia şi Irlanda, ajungând până în
insulele Faröer şi Islanda, unde au întemeiat colonii. Începutul colonizării
Islandei de către vikingi, veniţi mai ales din Norvegia de vest, datează
din deceniul al optulea al secolului al IX-lea. Aşezarea din care a luat
naştere mai târziu principalul oraş al Islandei, Reykjavik, a fost
întemeiată în anul 874. Între secolele al IX-lea şi al XI-lea au avut loc în
Islanda aceleaşi procese social-economice ca şi în Norvegia, dar situaţia
geografică a insulei, depărtarea ei nu numai de Scandinavia, ci şi de
celelalte ţări europene au făcut ca evoluţia acestor procese să fie foarte
lentă. Aristocraţia gentilică era formată din aşa-numiţii god. Ei erau, în
acelaşi timp căpetenii militare şi preoţi. Conducerea ţării s-a concentrat
treptat în mâinile acestei aristocraţii. În adunarea poporului din întreaga
Islandă, adică în Alting, care apare în 930, rolul hotărâtor revenea
reprezentanţilor vârfurilor societăţii pe cale de feudalizare. În anul 1000,
sub presiunea Norvegiei, altingul a adoptat oficial creştinismul, care s-a
răspândit însă cu multă greutate datorită rezistenţei adepţilor credinţei
păgâne.
În jurul anului 982, islandezul Eric cel Roşu a descoperit
Groenlanda, pe care a numit-o aşa (ţara verde) pentru că a întâlnit aici
câmpii verzi, lucru explicabil datorită climei mai calde din acea perioadă.
Aici a început şi un intens proces de colonizare. În jurul anului 1000
vikingii au ajuns până în America, primul care a acostat aici fiind Leif,
fiul lui Eric cel Roşu. Aici, ei au întemeiat trei aşezări: Helleland (în
regiunea Labrador), Markland (în regiunea Newfoundland) şi Vinland (în
116
apropiere de New York). Aceste aşezări nu au putut dăinui mult timp
datorită schimbărilor climatice care au avut loc, temperaturile au scăzut
foarte mult şi au făcut viaţa imposibilă. Locuitorii lor au murit de frig şi
foame, iar alţi vikingi nu au mai putut ajunge în America. Oricum,
descoperirea Americii de către vikingi nu a avut nici un ecou şi nici o
importanţă deosebită, deoarece Europa nu era pregătită să asimileze, sub
nici o formă, un continent uriaş precum acesta. Mai mult decât atât,
descoperirea vikingilor a fost complet uitată, astfel încât europenii vor
trebui, atunci când evoluţiile economico-sociale o vor impune, să reia
totul de la capăt, fără a folosi nimic din experienţa de navigaţie a
vikingilor.
Vikingii au pătruns adânc în Germania, pe râurile Elba, Weser şi
Rin. Ei au atacat şi Franţa dinspre Canalul Mânecii, Golful Biscaia şi
Marea Mediterană. Au pătruns în Franţa profitând de cursurile marilor
fluvii care le-au deschis excelente drumuri de acces. În anii 885 şi 886
vikingii au asediat Parisul, dar nu au putut să-l cucerească. În anul 911,
sub conducerea lui Rollon, vikingii au cucerit teritoriul de la gura Senei
şi l-au obligat pe regele Carol cel Simplu să accepte întemeierea unui
ducat în această regiune. Astfel a luat naştere aici ducatul Normandiei,
dar normanzii care s-au aşezat aici şi-au pierdut repede limba, au adoptat
limba franceză şi s-au contopit cu populaţia franceză.
În secolul al XI-lea vikingii au pătruns, prin strâmtoarea Gibraltar,
în Marea Mediterană, au cucerit Italia de sud şi Sicilia, au întemeiat o
serie de principate şi ducate, precum Apulia, Calabria, Sicilia şi altele şi
regatul aşa-numit “al celor două Sicilii”.
Vikingii, cunoscuţi sub numele de varegi, au făcut incursiuni
piratereşti, dar şi comerciale, şi în estul Europei, unde au deschis un
adevărat drum comercial care lega nordul de sudul continentului nostru şi
care a contribuit la renaşterea comercială a Europei, aşa-numitul drum
“de la varegi la greci”. De asemenea, aşezarea vikingilor în spaţiul
populat de triburile ruse a grăbit procesul de organizare statală, Rurik, un
viking, fiind considerat întemeietorul statului rus feudal în zona oraşului
Novgorod. Nu putem omite şi faptul că varegii formau de multe ori garda
imperială de la Constantinopol şi aveau uneori şi un rol în viaţa în viaţa
Imperiului bizantin.
Expediţiile normanzilor, pe lângă caracterul lor distrugător, de jaf
şi cotropire, au avut şi câteva urmări deosebit de importante. Ele au
contribuit la dezvoltarea relaţiilor comerciale din Europa într-o vreme
când aici predomina economia naturală, au legat pe mare, dar şi pe uscat,
117
regiunile din nord de cele din sud şi pe cele din vest de cele din est. Acest
fapt a favorizat dezvoltarea în nordul continentului nostru a unor
importante porturi comerciale, cum ar fi Birka, Hedeby, Kaepamanna,
Hawn sau Copenhaga. De asemenea, s-au revigorat, cu ocazia
expediţiilor normande, şi unele oraşe din sud, din Marea Mediterană. În
acelaşi timp, nevoia de apărare din ţările atacate de vikingi a grăbit
procesul de formare a societăţii feudale, procesul de fărâmiţare feudală,
deoarece puterea centrală, neputând apăra teritoriul statului, a cedat acest
drept feudalilor locali. Indiscutabil este faptul că, ajungând din America
până în străfundurile stepelor ruseşti, vikingii au contribuit de o manieră
esenţială la transformările pe care le va cunoaşte Europa în perioadele
ulterioare, au contribuit la renaşterea continentului nostru care se va face
simţită cu putere în perioada secolelor al XI-lea şi al XIII-lea, astfel încât
aprecierea asupra rolului lor istoric nu poate să fie, în ansamblu, decât
pozitivă.

118
NAŞTEREA FEUDALITAŢII

„Feudalitatea este mai întâi totalitatea legăturilor personale care


unesc între ele, într-o ierarhie, pe membrii păturilor dominante ale
societăţii. Aceste legături se sprijină pe o bază « reală»: beneficiul, pe
care seniorul îl acordă vasalului în schimbul unui anumit număr de
servicii şi al unui jurământ de credinţă. Feudalitatea, în sens strict, este
omagiul şi este feuda” (J. Le Goff).111
Dacă rândurile de mai sus, aparţinând unui reputat istoric francez,
comprimă o înţelegere clasică a conceptului de feudalitate, nu este mai
puţin adevărat că, adâncind analiza fenomenului feudal (din lat. feudum,
feudă), istoricii s-au văzut puşi în ipostaza de a întâlni neaşteptate nuanţe
pe care acest termen le comportă. Evoluţia sa terminologică, condiţionată
de diverse contexte istorice, a condus conceptul „feudalităţii” către
numeroase avataruri, tot mai distante faţă de accepţiunea sa iniţială -care
desemna un termen tehnic, aparţinând domeniului juridic feudal şi
definind o formă de organizare statală încadrată de aceste norme de
drept.
Astfel, extensiunea fundamentală pe care o căpătă noţiunea de
feudalism va fi, în primul rând, decisă de motive parţial extraştiinţifice, şi
am numit aici contextul istoric şi istoriografic deschis de Revoluţia
franceză, care edifică o distincţie teoretică fundamentală, cea dintre stat
şi societate. În acest context renovator, feudalism-ul încetează a mai
reprezenta o formă de organizare a statului şi se vede transformat într-un
fenomen social, desemnat printr-un nou concept, cel de regim feudal.
Încărcătura de sens a noului termen nu era deloc inocentă: el corespundea
acelei societăţi bazate pe privilegii, împotriva căreia se ridica şi, în cele
din urmă, va triumfa, noua ideologie, burgheză şi modernă.
Chiar dacă, ulterior, termenul îşi va continua, în diverse direcţii,
evoluţia semantică, o anume asociere va deveni dominantă: din moment
ce societatea bazată pe privilegii se recomanda prin existenţa unor întinse
proprietăţi funciare, „feudalismul” ajunge a se vedea sinonim cu
„proprietatea funciară”– altfel spus, cu stăpânirea asupra pământului, sau
asupra pământului şi a oamenilor. Mai mult, întrucât vechea lume
corespundea, din punct de vedere al normelor juridice, unei societăţi
nobiliare, a devenit foarte convingătoare senzaţia că ea se poate confunda
119
cu feudalismul. Pe de altă parte, sub greutatea devizei „libertăţii,
egalităţii şi fraternităţii”, dominaţia şi legitimitatea ajung incompatibile:
dominaţia, definită -radical şi brusc- ca lipsită de legitimitate, nu
reprezenta decât un abuz, iar feudalismul, inerent, devine un sinonim al
exploatării. Astfel încât, odată definit ca rezultat al acaparării, al forţei şi
constrângerilor, feudalismul era deja pregătit să îmbrace conotaţiile
marxiste, integrându-se, inevitabil, unui sistem foarte caracteristic
produselor intelectuale ale secolului al XIX-lea.
Însă, în încercarea de a respecta rigoarea ştiinţifică şi adevărul
istoric, trebuie să remarcăm că aceste semnificaţii ale termenului sunt
departe de a reproduce fidel starea de lucruri la care se referă. Pe de o
parte, asimilarea fenomenului feudal cu o anumită formă de proprietate
este eronată, pentru simplul motiv că, pe de o parte, o feudă nu
desemnează în mod necesar o proprietate funciară, iar, pe de altă parte,
nu toate proprietăţile funciare au devenit feude. Încă şi mai semnificativ,
ideea că feudalismul s-ar fi format prin cotropire este cu totul
nejustificată: însăşi utilizarea noţiunii de feudă -care poate fi acordată
sau împrumutată, dar nu cotropită- contrazice, printr-o logică istorică
elementară, o astfel de apreciere. Această contradicţie în termeni nu a
putut fi provocată decât de generalizările pe care le-a suferit succesiv
conceptul de feudalism, a cărui geneză, e drept, este departe de a fi fost
pe deplin lămurită. În orice caz, abandonarea tuturor conotaţiilor
peiorative ale termenului reprezintă singura soluţie capabilă să asigure
respectarea adevărului ştiinţific şi a semnificaţiilor reale ale noţiunilor cu
care istoricul înţelege să opereze112.
Aşa cum am avut prilejul să notăm într-unul din capitolele
precedente, bazele a ceea ce mai târziu se va numi feudalitate sunt
edificate în epoca lui Carol cel Mare, şi, din acest punct de vedere, epoca
sa nu aduce, în fond, decât încheierea unei lungi evoluţii, inaugurate -
prin practica „patronatului”- în Imperiul roman târziu.
În epoca pătrunderii populaţiilor germanice, Imperiul devenise
deja o civilizaţie în care marele domeniu rural predomina. Dezvoltarea sa
era o consecinţă directă a crizei majore care zguduise Imperiul în secolul
al III-lea d.Ch, şi care conduce la o slăbire generală a instituţiilor,
completată de reculul activităţilor comerciale. Declinul economiei
monetare şi regresul demografic provoacă o reducere severă a
activităţilor industriale, care se văd acum lipsite de pieţe de desfacere, iar
oraşele vor avea cel mai mult de suferit: criza reţelelor de schimb
compromite funcţia lor comercială, conducând, inerent, la scăderea
120
drastică a activităţilor meşteşugăreşti, deja concurate cu succes de
atelierele domeniale. Pe de altă parte, micşorarea proporţională a
veniturilor municipale le forţează să-şi reducă investiţiile edilitare la
construcţiile cu caracter strict defensiv.
Însă criza prin care trece latura comercială a economiei -şi care
loveşte cu precădere viaţa oraşelor- nu va avea aceleaşi efecte în privinţa
acitivităţilor agricole, domeniu în care proprietarii -dispunând de
suficiente surplusuri- caută să speculeze urcarea preţurilor la alimente,
pentru ca apoi să reinvestească câştigurile asftel obţinute în sporirea
suprafeţei de teren cultivate. Proporţiile fenomenului sunt amplificate de
situaţia dificilă a micilor agricultori, care nu numai că nu pot întoarce
situaţia nou creată în folosul propriu ci, dimpotrivă, se văd adesea
constrânşi să cumpere ei înşişi produse alimentare şi, în cele din urmă, îşi
pierd pământurile, în avantajul acestei puternice şi inexorabile mişcări de
concentrare funciară. În plus, dacă reţinem că marile domenii dispun de
ateliere, care nu numai că le satisfac nevoile esenţiale, dar chiar
concurează cu succes, aşa cum am menţionat, meşteşugul local,
înţelegem consistenţa deosebită pe care o capătă procesul care, pas cu
pas, conduce în direcţia constituirii marilor exploatări.113
Această evoluţie explică de ce, în Imperiul secolului al IV-lea, un
om bogat era, ca regulă generală, un mare proprietar funciar, căruia
pământul îi asigura nu numai prestigiul social al aristocraţiei romane
tradiţionale, dar şi solida garanţie economică de care avea nevoie pentru
a rezista inflaţiilor succesive şi eventualelor iniţiative etatiste. În plus,
aristocraţia romană privise dintotdeauna industria ca pe o activitate
servilă, dispreţuia deschis micul comerţ, şi, cel puţin în privinţa clasei
senatoriale, marele comerţ era explicit interzis, o treime din averea
senatorilor trebuind să fie formată din pământuri.
Într-un astfel de context, vom asista la ruralizarea treptată a elitei:
chiar dacă cei puternici mai posedă o casă în oraş, ei preferă mai degradă
să se retragă pe pământurile lor, într-o villa, ale cărei fortificaţii conferă
un plus de securitate, dincolo de care nici luxul, nici confortul nu sunt
excluse. De altfel, villa încetase, în decursul timpului, să mai fie o casă
anodină, centru al gospodăriei rustice, devenind o locuinţă elegantă,
adevărat castel, în care marii proprietari -începând din secolul al II-lea
d.Ch. şi cu deosebire în Galia meridională- îşi petrec aproape toată
viaţa114. Mai mult, ea se va deveni inima marilor domenii, unităţi
economice autarhice, acoperind un minim de 1000 ha, capabile să-şi
asigure aprope integral resursele de subzistenţă şi care adună, deseori,
121
peste 1000 de oameni. De condiţii diferite (salariaţi liberi, clienţi, coloni,
sclavi eliberaţi şi sclavi), aceştia cultivă pământul şi asigură funcţionarea
în bune condiţii a complexului domenial.115
Însă, în dorinţa de a exploata eficient marile lor domenii,
proprietarii vor renunţa, treptat, la munca sclavilor din timpurile clasice.
Pământul este divizat în tenures -loturi individuale, situate în afara
„rezervei” destinate întreţinerii stăpânului şi a familiei sale- şi este
concesionat colonilor, oameni liberi, legaţi de pământ prin naştere
(origo), al căror statut este întărit, în repetate rânduri, de constituţiile
imperiale de după 332 d.Ch.
Începând chiar cu secolul al II-lea d.Ch., pe marile domenii imperiale sau
particulare, devin tot mai numeroşi acei arendaşi liberi, care exploatează o parcelă în
schimbul unei părţi din recoltă. În secolul al IV-lea, aceşti coloni îşi pierd dreptul iniţial de
a-şi părăsi pământurile, după cum precizează o constituţie a lui Constantin (332 d.Ch.), care
prevede ca fugarul să fie adus, spre pedepsire, la al său origo. Mai mult, aceleiaşi obligaţii
sunt supuşi şi copiii lor, o constituţie din epoca valentiniană interzicând colonilor
înstrăinarea bunurilor fără acordul stăpânului. Către finele secolului, constituţia lui
Theodosius preciza explicit că respectivii coloni, chiar liberi, sunt „sclavii pământului
căruia îi sunt destinaţi prin naştere.”

În aparenţă, obligaţiile lor se rezumau la cedarea părţii din recoltă


cuvenite stăpânului şi la corvezile impuse de exploatarea „rezervei”, însă,
în fapt, colonii depindeau personal de proprietar. Dacă, iniţial, o
constituţie a Valentinienilor transfera proprietarului obligaţia de a
percepe impozitul datorat statului de către colonii săi -întărind, pe această
cale, legătura de origine printr-o solidă legătură fiscală-, nu va trece
multă vreme până când acesta va uzurpa şi dreptul de judecată asupra
oamenilor săi: în cele din urmă, colonii şi sclavii de pe marile domenii
vor împărtăşi aceeaşi condiţie a servajului, proprietarul căpătând deja
statutul unui senior.
Un proces la fel de interesant este cel prin care ţăranii liberi
-grupaţi în sate sau vici şi încă destul de numeroşi-, deşi lipsiţi iniţial de
orice legături cu marile proprietăţi private şi cu un statut categoric
superior colonilor, vor ajunge să le împărtăşească soarta. Într-o primă
etapă, fidel politicii sale de reforme, statul le îngreunează traiul, prin
obligaţia organizării aşa-numitului consortium vicanorum, care răspunde
solidar obligaţiilor fiscale. Ca urmare, în a doua jumătate a secolului al
IV-lea, în vici se înregistrează un fenomen caracteristic: pentru a scăpa
de incomodele obligaţii fiscale -ca şi de agasanţii lor reprezentanţi în
teritoriu, curialii-, ţăranii vor prefera protecţia unui mare proprietar din
122
zonă -de obicei, un personaj de condiţie înaltă, care nu ezită să-i trateze
de sus şi chiar violent pe oamenii fiscului- acceptând să-i devină coloni,
şi participând, pe această cale, la edificarea aşa-numitelor „patronaje”
(patrocinia vicorum)116.
Astfel se naşte relaţia aparte ce-l va lega de acum pe marele
proprietar, patron sau stăpân, de oamenii domeniului său, caracterizată
de puterea absolută pe care acesta o deţine, uneori în detrimentul celei a
statului, asupra supuşilor săi: el colectează impozitele, care -perceptorii
văzându-şi interzis accesul pe domeniu- nu mai ajung în vistieria publică;
tot stăpânul veghează păstrarea ordinii şi supune jurisdicţiei sale
conflictele iscate între oamenii săi; mai mult, el recrutează, de pe
domeniile sale sau de pe cele învecinate, o mică armată, menită a asigura
protecţia proprietăţii şi a supuşilor săi de tâlhari şi, mai apoi, de barbari;
marele proprietar finanţează construcţia unei capele, deservită de preotul
pe care îl alege şi ale cărui servicii le remunerează. De altfel, „senator,
fost consul, fost guvernator de provincie, el devenea bucuros, la sfârşitul
vieţii, episcop”. Legea va sfârşi prin a-i recunoaşte puterea căpătată
asupra celor care se numesc deja „oamenii săi” (homines ejus), iar villa,
dacă nu ia forma unui mic stat, devine, oricum, o adevărată seniorie.117
La rândul lor, barbarii germanici se vor subsuma natural acestei
tendinţe, potenţând chiar -prin norme specifice unei societăţi războinice
şi profund tradiţionaliste- aspectele ce vor conduce la configurarea
viitorului fundament al lumii feudale.
În regatele ce iau locul fostului Imperiu roman de Apus, regii barbari perpetuează
cutumele tradiţionale germanice, însă nu ezită să exploateze organizarea moştenită de la
romani şi se străduiesc să convieţuiască în pace cu populaţiile intrate sub autoritatea lor şi
de ale căror servicii nu se puteau dispensa. Însă, înainte ca regatele lor să devină corpuri
politice în adevăratul sens al cuvântului, regii germanici nu sunt decât şefii unor grupuri de
invadatori, ale căror pretenţii de cuceritori se cuveneau satisfăcute. Conducerii regale i se
supunea, în primul rând, „familia sa” -rude, şerbi şi sclavi de pe domeniile proprii-, alături
de o „clientelă” de oameni liberi şi „însoţitori” (compagnons) -uneori de rang nobiliar-,
ataşaţi regelui printr-o legătură similară „prieteniei” dintre rude. Fidelitatea, şi nu
supunerea era îndatorirea fundamentală a acestor însoţitori, întotdeauna reuniţi cu prilejul
expediţiilor războinice, prin care primeau dreptul la o parte din prada de război. În acest fel,
„tovărăşia” (compagnonnage) -instituţie în esenţă militară- joacă rolul de liant al ierarhiei
sociale, într-un stat ale cărui scopuri şi subdiviziuni interne sunt fundamental militare.
Familiile înrudite formează „neamuri” (lignages), înrudirea fiind deschisă atât
colateralilor pe linie paternă, cât şi celor pe linie maternă. Legăturile de rudenie ajung până
la cel mai îndepărtat grad şi se îmbogăţesc prin aşa-numita „înrudire de sprijin” („frăţia
jurată” sau „prietenia jurată”), prin adopţie (statut dobândit odată cu acceptarea în casă sau
cu înmânarea armelor) şi, ceva mai târziu, prin înrudirea spirituală creştină, cum este ce
dintre naş şi fin. Atât relaţiile de rudenie naturală, cât şi cele presupuse de înrudirea de

123
sprijin se bazau pe prietenie şi impuneau fidelitatea, membrii astfel legaţi fiind obligaţi să
ofere necondiţionat protecţie şi ajutor şi, eventual, să meargă până la sacrificiul suprem:
„violenţa era proscrisă, concordia, obligatorie”.118
Cu toate că „din structura socială noi nu cunoaştem, pentru timpurile
independenţei, decât trăsăturile generale” (L. Musset) -multe aspecte, precum existenţa unei
nobilimi în afara familiei regale, fiind neclare-, ştim că, ulterior, regele era înconjurat de
aristocraţi, uneori -datorită senioriei domestice, rudelor, însoţitorilor şi clientelei lor- la fel
de puternici ca şi el. De altfel, în timpuri de pace, puternicii zilei nu au altă autoritate, în
afară de cea conferită de influenţa lor socială şi de numărul variabil al fidelilor lor. Chiar
dacă regii o completează printr-un prestigiu religios, adevărată putere rămânea în mâinile
adunărilor locale ale oamenilor liberi (lat. mallus), convocate periodic. Cu totul alta este
situaţia în timp de război, când, dimpotrivă, şefii ereditari sau aleşi (lat. duces) exercită o
putere aproape absolută. Chiar dacă lumea germanică nu se prezintă ca omogenă din acest
punct de vedere, este cert că majoritatea regatelor apărute pe teritoriul fostului Imperiu sunt
opera cuceririlor şi reflectă fidel structura poporului aflat sub arme119.
În acest context, regimul monarhic nu este, frecvent, decât un rezultat al
războaielor de cucerire sau apărare, în urma cărora un şef militar devine rege, „fondatorul
unei dinastii, al unui regat, al unei naţiuni”. Regalitatea, odată dobândită, se transmitea
ulterior în familia fondatorului, din moment ce regele nu înceta să fie, în acelaşi timp „şeful
familiei, al rudelor, al «tovărăşiei», al tribului şi al poporului”. Mai mult, în conştiinţa
supuşilor săi, regalitatea îmbrăca, în general, un caracter sacru, însuşirile divine ale regelui
fiind puse pe seama faptului că la baza descendenţei sale se găsea un zeu. Chiar dacă
proporţia acestor elemente, sacru şi militar, era diferită la diferitele neamuri, nu este mai
puţin adevărat că ambele caracterizau în mod necesar toate formele de regalitate germanică.
Un aspect, oarecum tangent aprecierilor anterioare, va dobândi, însă, o nebănuita
importanţă în evoluţia istorică a nou-constituitelor entităţi politice: forţa divină nu este
prezentă numai în rege, ci în fiecare membru al familiei regale, şi se transmite urmaşilor. În
aceste condiţii, dreptul la coroană -eşalonat în funcţie de regulile succesiunii private- putea
fi clamat de toţi membrii familiei dinastice. Or, odată acceptat acest drept, poporul este -în
fapt, aristocraţia prin care era reprezentat- cel îndreptăţit să evalueze şi să recunoască
aptitudinile specifice ale moştenitorului, confirmarea fiind urmată de prestarea jurământului
de credinţă.
Însă noul rege, conform dreptului germanic, datora o parte din moştenire fraţilor
săi, motiv pentru care regatul se vede împărţit la fiecare schimbare de domnie: „Totodată,
fraţii, nemulţumiţi de partea primită şi visând la coroană, se revoltau fără încetare. Vechile
împărţiri erau modificate. Rezultatele acestei situaţii au fost: instabilitatea teritoriilor
decupate, remaniate, modificate şi trecute din mână în mână; locuitorii, aristocraţii,
însoţitorii (compagnons) şi clienţii trec, în timpul războaielor civile, din serviciul unuia în
serviciul celuilalt, transferându-şi fidelitatea; caracterul instabil al teritoriilor şi al
societăţii”.120
Merovingienii, ca şi carolingienii, vor perpetua acest ansamblu de trăsături, iar
consecinţa esenţială va fi, aşa cum am văzut deja în capitolele anterioare, o fundamentală
lipsă de stabilitate, completată de caracterul fluctuant şi slăbiciunea generalizată a
organismului politic.

În cuprinsul acestor regate cu graniţe oscilante, încetarea


stăpânirii romane va modifica profund spiritul instituţiilor, regii tratând
spaţiul şi resursele noului stat după modelul unei proprietăţi private,
124
supusă exploatării în folosul lor şi al favoriţilor lor: autoritatea se
manifestă ca „putere”, şi nu ca „magistratură”.121 Ca urmare a acestei
atitudini, regii iau în proprietate numeroase villae, pentru a le dărui apoi
anturajului lor de războinici, villa merovingiană continuând-o, astfel, pe
cea din Imperiul roman târziu:
„Stăpânul, însoţit de « familia » sa, îşi fixa reşedinţa într-o fermă mare,
înconjurată de palisade şi de şanţuri. De jur împrejur se ridicau bordeiele şerbilor domestici
şi agricoli, dincolo de ele se întindeau câmpurile ţăranilor dependenţi (tenanciers) şi ale
clienţilor; ei le exploatau în interes propriu, dar aveau obligaţia să plătească redevenţe şi să
presteze anumite servicii. În sfârşit, de villa ţineau şi pământurile concesionate însoţitorilor
(compagnons) stăpânului, războinicilor care îl însoţeau în lupte şi care, în orice împrejurare,
răspundeau la chemarea sa. Concesiunea era valabilă atât timp cât durau fidelitatea şi
122
serviciile acestora.”

Aşadar, se cuvine subliniat aici că fenomenul feudalismului


propriu-zis nu este condiţionat de dominaţia regelui şi a nobilimii, despre
care -ca şi în cazul proprietăţii nobiliare- se poate vorbi cu mult timp
înainte. Dimpotrivă, începuturile sale se leagă mai degrabă de sfera
inferioară a vieţii sociale, feudalismul pe deplin format reunind, în fapt,
elemente eterogene şi cu origini diverse.
Cercetătorii acestui proces extrem de complex, recunosc, însă, în
unanimitate, că între diferiţii factori care au participat la geneza
feudalismului, rolul cel mai important i-a revenit unuia de natură
personală: vasalitatea. Aceasta circumscrie o relaţie de dependenţă, cu
trăsături specifice, a vasalului faţă de stăpânul său, seniorul. Ascendenţa
termenului latin (vasallus sau vassus), având la bază celticul gwas
(servitor), este indiciul cel mai sigur asupra faptului că relaţia era, cel
puţin în formele sale iniţiale, una de servitute.
Primele relaţii cu privire la existenţa acestei legături vasalice ne
parvin de la începutul secolului al VIII-lea, şi se referă la oameni de
condiţie modestă, care se supun regulilor prescrise de un act juridic
special, commendatia. Acest act -de origine romană- şi reprezintând o
acţiune de predare, cu substrat juridic, presupunea un ritual prin care
persoana în cauză se commendează, sau se predă pe sine: îşi pune mâinile
împreunate în mâinile stăpânului, care le cuprinde -într-un gest ce
sugerează, în mod evident, protecţia-, exprimând, în mod elocvent, un
mai vechi ritual de aservire. În această primă etapă, vasalul se obliga la
ascultare şi la serviciu pe viaţă -formele lui, încă neprecizate, rămânând
a fi decise de stăpân-, în timp ce seniorul se angaja astfel să-i asigure
întreţinerea.
125
În fapt, commendatio marchează deosebirea esenţială între
vasalitate şi suita merovingiană (trustis), formată din tineri războinici,
egali între ei, legaţi de suveran printr-un jurământ de fidelitate, pe viaţă şi
pe moarte.
La rândul său, comunitatea alimentară, calitatea de comesean al căpeteniei militare
-sau, aşa cum de exprimă legea salică, împărţirea pâinii- transformă tovarăşul de luptă într-
un cum panis (companio), legătura căpătând conotaţiile unei rudenii aproape carnale,
consfinţită de sângele vărsat în luptele purtate împreună, şi care conferă rezistenţă
ataşamentului acestor antrustioni, ocrotitori ai puterii.123

În acest sens, dacă vasalitatea şi comendaţia sunt unificate de


obligaţia comună la ascultare, trustis se bazează pe un jurământ de
credinţă şi garantează o relaţie de fidelitate, între oameni liberi.
Iniţiativa merovingienilor, care limitează dreptul nobililor de a
dispune de o astfel de trustis -rămasă un atribut exclusiv al regalităţii-, i-a
silit pe aristocraţi să o înlocuiască cu suite de vasali, mai modeşti şi
aserviţi, dar care, ca şi antrustionii, îndeplinesc îndatoririle militare
solicitate de stăpânul lor (seniorul). Această accedere a unei părţi a
vasalilor către meseria armelor a condus, inerent, la o metamorfoză a
poziţiei lor sociale -mult superioară celei asigurate de ocupaţiile agricole-
şi care determină un fenomen decisiv: cum dreptul de a purta arme era un
privilegiu al oamenilor liberi, vasalii înarmaţi, chiar dacă rămân
dependenţi din punct de vedere juridic, se apropie întrucâtva de libertate.
În consecinţă, tot mai mulţi oameni liberi acceptă statutul de vasali, cei
mai puternici dintre nobili reuşind să organizeze adevărate armate, iar
mulţimea vasalilor -oglindindu-le puterea şi prestigiul- serveşte la
întărirea poziţiei lor în raport cu regele, sau cu alţi membri ai elitei.
Carolingienii au susţinut, prin politica lor, acest fenomen de
punere sub protecţie, faptul atrăgând după sine consecinţe esenţiale
pentru evoluţia ulterioară a vasalităţii. În calitatea lor de majordomi ai
regilor merovingieni, dar şi în cea de elită a nobilimii, ei dispuneau nu
numai de numeroşi vasali, dar controlau şi suita regală a antrustionilor.
Însă, cum nu au beneficiat de vreun tratament preferenţial, antrustionii
regali dispar cu desăvârşire sub autoritatea majordomilor carolingieni,
intrând, cel mai probabil, în rândul vasalilor acestora.
Consecinţe majore va avea, în perspectiva acestui fenomen,
iniţiativa lui Pepin de a-şi înzestra vasalii cu posesiuni funciare, care
adăugau aspectului personal al vasalităţii un altul, de ordin material, aşa-

126
zisul beneficium (lat.), desemnat ulterior, cu acelaşi sens, prin termenul
de feudum (feuda).
Dacă reţinem sensul originar al termenului -binefacere-, este
limpede că, cel puţin la început, gestul consta în oferirea unui lot de
pământ, ce poate fi considerat beneficiu, fără a implica şi condiţia de
feudă. Regele se vedea obligat, în diverse circumstanţe, să ofere danii -la
început din domeniul regal- celor cărora le datora servicii deosebite,
conservând însă dreptul său superior de proprietate.
Tot majordomii carolingieni se vor face responsabili şi de
procesul prin care beneficium dobândeşte conotaţiile specific feudale,
datorită tranzacţiilor -realizate, formal, în numele regelui-, prin care un
număr de vasali, deci oameni de rând, obţin primele „feude”.
Cum domeniile regale erau doar în parte disponibile pentru astfel
de danii, Carol Martel va iniţia un soi de „împrumuturi” forţate din
zestrea funciară a Bisericii, care este despăgubită ulterior prin veniturile
provenite din zeciuială. Însă dreptul canonic interzicea înstrăinarea
proprietăţilor ecleziastice, soluţia majordomului la această blocadă
juridică fiind luarea în proprietate temporară a respectivelor bunuri:
loturile de pământ luate de la Biserică devin precaria verbo regis, sistem
care nu micşora de jure posesiunile Bisericii, rămasă proprietar al
acestora, dar permitea înzestrarea vasalilor. Date fiind avantajele clare
ale acestui sistem, carolingienii vor continua să-l promoveze ca un
adevărat model, în care bunurile statului nu mai sunt oferite ca
proprietăţi, ci ca feude.
Cele două aspecte-cheie în înţelegerea feudalităţii, vasalitatea şi
beneficiul, sunt completate de metamorfoza interioară a relaţiei de
dependenţă de tip vasalic, care, transfigurată etic, dobândeşte conotaţiile
fidelităţii ce domnea în vechiul trustis: caracterul iniţial unilateral al
obligaţiei este substituit de o obligaţie bilaterală, care îl leagă atât pe
vasal, cât şi pe senior.
Acesta este „procesul hotărâtor”, petrecut sub Carolingieni: „Fiecare om de acum
înainte va depinde din ce în ce mai mult de seniorul său, şi acest orizont prea aproape, acest
jug cu atât mai greu cu cât se exercită într-un cerc mai strâmt, va avea un temei legal. Baza
puterii va fi tot mai mult posesiunea pământului şi temeiul moralităţii va fi fidelitatea,
legătura de credinţă care va înlocui pentru multă vreme virtuţile civice greco-romane. Omul
antic trebuie să fie el însuşi drept sau echitabil, omul medieval va trebui să fie fidel. Cei răi
124
vor fi acum cei infideli, adică cei ce-şi calcă credinţa.”

Dacă forma de bază a feudalismului implică această triplă


legătură -a serviciului vasalic, a obligaţiei de credinţă şi a feudei-, iar
127
importanţa sa rezidă în apariţia unei noi pături de războinici ai statului, el
va depăşi curând acest stadiu incipient.
Un rol decisiv l-au avut procesele iniţiate şi susţinute de suverani,
care evoluează în două direcţii distincte, dar convergente. Pe de o parte,
carolingienii nu s-au simţit ameninţaţi de pericolul pe care acest proces îl
ascundea -cum feudalismul nu era apanajul exclusiv al regalităţii, orice
aristocrat putea încerca să-l exploateze în propriul avantaj-, dată fiind
puterea lor personală, ce surclasa orice rival, cât şi posibilitatea lor, odată
deveniţi regi, de a accesa resursele statului.
Pe de altă parte, realizând meritele ordonatoare ale procesului,
care oferea propriei stăpâniri cadrele unei noi legături, ei au continuat să
acorde întinse feude marilor aristocraţi -magnaţi înconjuraţi ei înşişi de
numeroşi vasali- în dorinţa limpede de a le întări fidelitatea. Stimulând
procesul de feudalizare, regele îşi permitea, în această etapă, să participe
la întărirea aristocraţiei -ea însăşi încurajată să-şi facă noi vasali- tocmai
pentru a facilita legarea acesteia de propria-i persoană, în baza dreptului
feudal.
„Într-adevăr, pentru a aşeza mai statornic statul franc, Carol cel Mare a sporit
numărul daniilor de pământ -sau beneficiilor- către acei pe care voia să şi-i facă credincioşi
şi pe care îi obligă să-i presteze jurământul de credinţă şi să intre în vasalitatea sa. El credea
că prin aceste legături personale asigură trăinicia statului. Pentru ca ansamblul societăţii -în
tot cazul, al oamenilor de oarecare seamă- să fie legat de rege sau de împărat printr-o reţea
cât se poate de strânsă de subordonări personale, el a îndemnat pe vasalii regali ca şi ei, la
rândul lor să-şi constituie vasali din proprii lor supuşi. Invaziile au intensificat această
evoluţie, pentru că primejdia i-a îndemnat pe cei mai slabi să alerge la protecţia celor mai
puternici şi pentru că în schimbul acordării de beneficii, regii pretindeau de la vasalii lor un
125
ajutor militar.”

Mai mult, regele îi obligă pe magnaţi să-i transfere proprietăţile,


reprimite apoi, sub formă de feudă: era astfel ocolit pericolul
alodialismului, bază a tendinţei spre independenţă a nobilimii în raport cu
regalitatea.
Cât de preocupaţi erau carolingienii de aşezarea pe baze stricte a
noilor realităţi -şi de buna funcţionare a sistemului feudal în sensul dorit
de ei- reiese din seria de reglementări ale aşa-ziselor capitulare (culegeri
de legi organizate pe capitole), pe care le emite atât Carol cel Mare, cât şi
fiul său, Ludovic cel Pios. În cuprinsul acestora, este cu obstinaţie evitată
dubla vasalitate, prin impunerea acceptării feudelor de la un singur
senior, măsură a cărei eficienţa va deveni incomod de limpede abia în
clipa în care se va renunţa la ea. Aspect la fel de important, capitularele
128
puneau la dispoziţia regelui, pe lângă proprii vasali, şi vasalii Bisericii,
toţi aceştia substituindu-se treptat vechii oştiri. În fapt, funcţia militară a
vasalităţii va căpăta gradat asemenea dimensiuni, încât „începând de la
mijlocul secolului al IX-lea, termenul de miles -soldat, cavaler-
înlocuieşte adesea pe cel de vassus pentru a desemna pe un vasal.”126
Carolingienii nu se opresc aici, introducând şi o feudalizare a
slujbelor, desigur, în măsura în care aceasta corespundea intereselor
regalităţii. Cum societatea francă era prea puţin structurată, aceste
atribuţii nu făceau atât obiectul unei împărţiri specializate -în sensul pe
care îl conferea antichitatea separării atribuţiilor-, ci se rezuma la o
delimitare pur „geografică” a acestora: în teritoriile a căror supraveghere
le revine, slujbaşii regelui dispun de întreaga putere de decizie a statului,
după modelul regelui în regatul său. Însă, cumulul de statute al acestor
slujbaşi -în acelaşi timp membri ai nobilimii, stăpâni cu privilegii de
autoritate proprie şi deţinători ai unei proprietăţi imune- le asigura
acestora o anumită independenţă faţă de suveran, premisă a tuturor
lacunelor acestui sistem al dregătoriilor teritoriale. Străduindu-se să
acopere interstiţiile sistemului, Carolingienii vor transfera normele
dreptului feudal şi asupra slujbelor regale: conţi, marchizi şi duci, chiar
episcopi şi abaţi devin vasali ai regelui, iar slujbele lor se transformă în
feude. Chiar dacă răspundea în principal nevoilor suveranului, această
mutaţie convenea şi slujbaşilor respectivi, pentru care dreptul feudal
oferea o asigurare juridică, deloc garantată de slujba ca atare, ce putea fi
retrasă oricând.
Această evoluţie avea să fie facilitată, sub carolingieni, şi de alte circumstanţe. În
primul rând, conflictele neîncetate de la frontiere au condus la creşterea costurilor
echipamentelor militare, silindu-i pe suverani să confere vasalilor lor avantaje tot mai mari
şi să le întărească puterea, cu preţul propriei lor sărăciri. Pe de altă parte, autoritatea regală
îşi scapă treptat de sub control proprii reprezentanţi -duci, conţi şi vicari-, ale căror
îndatoriri, demnităţi şi funcţii sunt tot mai frecvent transmise urmaşilor: atribuite iniţial cu
titlu viager, ele sunt treptat confundate cu bunurile proprii. În sfârşit, Carol cel Mare însuşi
a stimulat răspândirea sistemului închinării, încercând să lege, printr-o reţea de jurăminte,
de fidelitate toţi oamenii liberi, de la vasalii regali -care se încredinţau suveranului- şi până
la modeştii vasali obişnuiţi.127

La o altă scară, dar respectând acelaşi cod, se ajunge la extinderea


sistemului vasalităţii în cadrul relaţiilor externe. În contrast cu regulile de
dominaţie anterioare -în care dependenţa consfinţită de tribut marca un
raport clar de dominaţie, excluzând parteneriatul, iar alianţa îl implica pe
acesta, făcând imposibil raportul de dominaţie-, vasalitatea avea

129
avantajul de a permite îmbinarea dominaţiei şi parteneriatului. Aşa se
face că, în 826, Ludovic cel Pios şi-l face vasal pe regele Harald al
Danemarcei, prefigurând o practică extrem de răspândită, ulterior, în
Evul mediu.
Dacă, într-o primă instanţă, aceste evoluţii au condus la creşterea
notabilă a puterii regelui, trebuie subliniat faptul că această amplificare
presupunea preexistenţa unei regalităţi autoritare şi puternice, capabilă să
transforme dreptul feudal într-un instrument eficient pentru propria sa
consolidare. În caz contrar însă, aşa cum faptele ulterioare o vor
demonstra, pericolul era imens: nici cea mai temeinică legătură nu
asigura interesele puterii centrale în faţa mult mai tentantei autonomii
locale.
Dar, „privind lucrurile din punct de vedere istoric, prin feudalizare
nu trebuie înţeles nimic altceva decât transferarea dreptului feudal asupra
slujbelor regale şi asupra tuturor participanţilor la guvernare, transferare
făcută nu cu intenţia de a împărţi puterea, ci, dimpotrivă, cu intenţia de
a-i conferi acesteia mai multă substanţă şi soliditate. Şi indiferent dacă
efortul a fost sau nu cel scontat, rezultatul feudalizării a fost apariţia
aşa-numitului stat feudal.”128
De altfel, „nu se poate spune că feudalismul ar fi determinat divizarea statului în
puteri autonome. Lucrurile stăteau tocmai pe dos: puterile autonome, autonomia locală au
existat dintotdeauna, iar slujbele erau menite să le integreze în structura de putere a regelui,
ceea ce însă nu a reuşit în mod durabil. Aşadar, nu renunţarea la statul bazat pe slujbe, pe
funcţii administrative, ci funcţionarea defectuoasă a slujbelor existente a fost cauza pentru
care regii au folosit tot mai mult feudalismul în scopul consolidării puterii lor. În acest fel a
129
luat naştere statul feudal.”

Aşadar, sistemul feudal nu a încercat să transforme cadrele


statului sau bazele puterii, mulţumindu-se să întărească şi să organizeze
ierarhic legăturile dintre deţinătorii ei. Nimic nu-l exprimă mai bine decât
piramida feudală, în vârful căreia trona seniorul suprem, regele, aşezat
deasupra clerului înalt, a marii nobilimi laice şi a mărunţilor deţinători ai
feudelor, aflaţi la baza aceştui eşafodaj. Această organizare se va vedea
edificată pe deplin abia mai târziu, şi, cum nu dorim să anticipăm, vom
lăsa analiza formelor „clasice” ale organizării feudale pentru volumele
următoare ale acestei lucrări.
Chiar dacă, aşa cum am văzut, primii Carolingieni au stimulat
extinderea feudalismului în interesul şi spre avantajul instituţiei regale,
semnele prevestitoare ale viitoarei „anarhii feudale” nu s-au lăsat
aşteptate. Încă de la jumătatea secolului al IX-lea, luptele fratricide ce au
130
măcinat casa regală carolingiană, cărora li se adaugă şi noul val
invadator, au făcut posibilă o tendinţă de care vasalii vor profita fără
ezitare: dreptul de moştenire a feudei şi constituirea dublei vasalităţi.
Într-adevăr, beneficiile luau sfârşit, în principiu, odată cu moartea
deţinătorului; ele erau, de asemenea, revocabile, în cazul în care
beneficiarii nu-şi îndeplineau obligaţiile. Însă cutuma impusese deja
reînnoirea concesiunii la moartea beneficiarului în favoarea fiului
acestuia, regele ţinând cont, de obicei, de dorinţa vasalului. Pe măsură ce
obiceiul devine practică curentă, el se va apropia de normă, iar
consfinţirea sa juridică soseşte curând: în anul 877, prin faimoasa
prevedere de la Quiersy, Carol cel Pleşuv, dornic să-şi motiveze vasalii
de care avea nevoie în ultima sa campanie din Italia, acceptă ca fiii celor
ce aveau să moară în război să le păstreze slujbele şi beneficiile. Chiar
dacă iniţiativa sa nu generaliza dreptul de moştenire şi nici nu o consacra
legal, ea marchează o etapă esenţială în drumul către acest inevitabil
deznodământ, iar transmiterea ereditară a feudelor va deveni curând o
premisă a viitoarei fărâmiţări feudale.
Cea de-a doua tendinţă -ale cărei urmări pentru soliditatea
relaţiilor feudale vor fi dintre cele mai grave- privea dreptul vasalului de
a căpăta beneficii de la mai mulţi seniori. Dubla vasalitate, care permitea
vasalului să decline obligaţia de a-l ajute pe unul dintre seniorii săi
împotriva celorlalţi, era rezultatul natural al şirului nesfârşit de lupte din
secolul al IX-lea: fiecare grup a recrutat partizani în schimbul
beneficiilor, iar regele, prea slab, fusese incapabil să intervină. Acest
fenomen evidenţiază şi o altă mutaţie decisivă în cadrul feudalismului,
cea prin care serviciul încetează de a mai reprezenta baza juridică a
feudei, dimpotrivă: feuda devine baza juridică a serviciului, prestat celui
care o oferea.130
Aşadar, iluzia iniţială, conform căreia regalitatea foloseşte
vasalitatea pentru a întări legăturile de dependenţa -iar regele-suveran
este, de acum, un rege-senior- dispare cu desăvârşire, după Carol cel
Pleşuv: prin omagiul său -ale cărui forme, aşa cum vom vedea, vor
evolua în secolele următoare- omul devenea vasalul celui capabil să-i
garanteze imediat justiţia şi o protecţie eficientă.
Creşterea influenţei marilor proprietari, deveniţi administratori locali cu titlu
ereditar, este vizibilă pe cuprinsul întregului imperiu, începând cu secolul al IX-lea. Stăpâni
ale unor domenii întinse, dispunând de numeroşi vasali şi de propriul corp de oaste, recrutat
dintre „oamenii” şi ţăranii lor, ei încep să uzurpeze puţin câte puţin atributele puterii regale,
sfârşind prin a căpăta, în regiunea lor, o autoritate tot mai evidentă. Aşa se face că, atunci

131
când puterea imperială a slăbit, în timpul urmaşilor lui Carol cel Mare, populaţiile şi-au
131
oferit supunerea nu îndepărtatului suveran, ci contelui sau ducelui, seniorul lor apropiat.

Altfel spus, pentru a conchide, contele a uitat repede că supuşii


erau oamenii săi doar pentru că el însuşi era omul regelui: vasalitatea va
intra în concurenţă cu suveranitatea, făcând-o „să pălească.”132

132
ORAŞELE

Dincolo de variaţiile de intensitate sau cronologie, Europa


medievală a trăit, în ansamblul său, un ciclu istoric omogen, jalonat de
invaziile barbare, de restrângerea, apoi expansiunea schimburilor, de o
viaţă puternic circumscrisă, în plan economic, domeniului seniorial şi
dominată, pe multiple planuri, de autoritatea Bisericii. 133 Prin urmare,
chiar compromisă de graniţele politice, există o Europă medievală, cea a
neguţătorilor şi bancherilor, a mănăstirilor şi ordinelor religioase, o
Europă a universitarilor şi savanţilor134, a pelerinilor în veşnică mişcare.
Ea reprezintă o reţea complexă, care substituie diviziunilor evidente o
identitate proprie, activă în conştiinţe şi care se va impune “duratei
lungi”.
În acest cadru, expeditiv schiţat, vom încerca să integrăm
aprecierile noastre privitoare la, poate, cel mai fascinant dintre
fenomenele care s-au derulat pe scena istoriei medievale: fenomenul
urban135. Aflat el însuşi într-o relaţie de condiţionare reciprocă cu toate
celelalte elemente, mai mult, plasat chiar în centrul complexei reţele
evocate anterior, fenomenul oraş comprimă şi, în acelaşi timp, determină
specificitatea unei lumi aparte.

Problema continuităţii urbane în perioada trecerii de la


Antichitate la Evul mediu
Animând lungi dezbateri136, tema decadenţei urbane -care a
acompaniat şi avea să urmeze prăbuşirii Imperiului roman- s-a dovedit,
în cele din urmă, a fi o problemă oarecum falsă. În realitate, începând
chiar cu secolul al IV-lea, nu lipsesc spaţiile în care vechea densitate
urbană rămâne importantă, cum este cazul părţii orientale a Imperiului,
iar în Occident al Italiei şi Galiei meridionale. Într-o mai mică măsură, o
situaţie asemănătoare se poate remarca şi în Peninsula Iberică, Aquitania,
sau în regiunile cuprinse între Loara, limesul renan şi prelungirea lui
danubiană, altfel spus în ansamblul zonelor de influenţă a civilizaţiei
romane. Pe de altă parte, în afara acestor areale, lumea saxonă,
germanică şi slavă era aproape complet lipsită de oraşe şi, prin urmare,
nu putem invoca, în ceea ce le priveşte, o eventuală decadenţă.

133
Desigur, nu poate fi negat un fenomen general de regresiune a
activităţilor productive şi comerciale, care avea să afecteze puternic
oraşele: “Comerţul care era mai ales un comerţ intern între provincii, era
în declin. Producţiile agricole sau meşteşugăreşti, destinate exportului în
restul lumii romane, ca untdelemnul mediteraneean, sticlăria romană,
olăria galică, îşi reduceau aria de difuziune, numerarul se rărea şi se
degrada, suprafeţe cultivate erau lăsate în paragină, ogoarele părăsite
(agri deserti) se înmulţeau. Aşa se desena fizionomia Occidentului
medieval: o atomizare în celule închise în ele însele, risipite între tot felul
de «pustietăţi» (desérts) păduri, lande, paragini.” 137
În ciuda acestei decăderi generale, care a caracterizat tranziţia la
Evul mediu, reţeaua urbană, bine implantată în zona orientală şi
mediteraneeană, s-a menţinut totuşi, chiar dacă a suferit, pe termen lung,
inevitabile modificări. În orice caz, chiar dacă în zonele în care această
reţea era mai fragilă şi de dată mai recentă, se poate, eventual, invoca o
regresiune a oraşelor în favoarea spaţiului rural, este greu de susţinut o
dezafectare profundă a cadrelor de viaţă urbană şi, în ciuda acestui recul,
oraşele rămân referinţe instituţionale, economice şi culturale.
De altfel, unii istorici au pus serios în discuţie ideea ruralizării
spaţiului european în Evul mediu, evidenţiind mai degrabă persistenţa şi
chiar vitalitatea reţelei urbane. Este, spre exemplificare, cazul reputatului
istoric R. Latouche, care remarca: „Eclipsa vieţii urbane în Occident,
plecând de la primele invazii barbare, n-a fost deloc aşa totală pe cât s-a
pretins. Secolul al III-lea nu i-a dat o lovitură de moarte, aşa cum cel de-
al XI-lea nu i-a marcat resurecţia. Acestor afirmaţii rigide, o cercetare
răbdătoare, orientată către descoperirea realităţilor ascunse de o
documentaţie lacunară, trebuie să le aducă corecturile necesare. Oraşul
şi-a urmat existenţa, în ciuda loviturilor pe care le-a primit din partea
invadatorilor succesivi, sub forme, uneori, neprevăzute şi noi; el s-a
transformat progresiv şi, la fel de bine, se poate vorbi, chiar pe parcursul
secolelor aparent rebele urbanismului, de o creştere, chiar de o
îmbogăţire a oraşului, ba chiar de o creare a acestuia în Germania, care se
deschide lent civilizaţiei occidentale” 138.
Neîndoielnic, oraşul a avut de suferit, atât din cauza decăderii
eşafodajului politic, administrativ şi militar care îl încadra, cât şi a
paraliziei economice, remarcată de J. Le Goff: “Când evaziunea
numerarului îi lasă pe oamenii oraşelor fără putere de cumpărare, când
drumurile comerciale încetează de a mai iriga centrele urbane, orăşenii
sunt siliţi să se refugieze lângă locurile de producţie.” 139 Cu toate acestea,
134
în perioada imediat următoare căderii Imperiului roman, oraşele şi-au
conservat atractivitatea -fie ea şi doar în plan strategic-, bucurîndu-se de
un vădit interes din partea barbarilor cuceritori, faptul dovedind atât
continuitatea funcţiei urbane, cât şi perpetuarea, de către contemporani, a
conştiinţei acesteia. Un bun exemplu îl oferă, în acest sens, chiar Italia,
unde structura instituţională şi juridică romană rămăsese, oricum,
puternic înrădăcinată.
În acest sens, deşi reţeaua de oraşe din sudul Italiei a suferit severe degradări la
sfârşitul antichităţii -Apulia, se exemplu, fiind caracterizată ca un adevărat un deşert în
secolul al VI-lea-, anumite centre păstrează, uneori în detrimentul funcţiilor administrative
şi religioase, un important potenţial strategic, demn să atragă şi să fixeze autoritatea. O serie
de oraşe, organizate politic de longobarzi, vor fi apreciate, ulterior, şi de normanzi. La
rândul său, pe litoralul adriatic -deşi căzut pradă distrugerilor, foametei şi epidemiilor-,
câteva puncte vor conserva o anumită anvergură, prompt semnalată de revenirea lor rapidă
în secolul al X-lea. Pustiirile provocate de sarazini în Italia de sud nu ocolesc oraşele,
oferind un bun indiciu privind consistenţa acestor structuri urbane, chiar dacă nedoritul
140
interes pe care l-au stârnit arabilor le va provoca decăderea.

Asediile succesive, ca şi expediţiile piratereşti, sistematic


îndreptate asupra oraşelor din Occident141 -a căror amploare a fost, totuşi,
exagerată de cronici-, ne permit să credem nu numai că oraşele au
continuat să existe, dar şi că ele sunt în continuare suficient de active şi
prospere pentru a stârni interesul, în raport cu regiunile rurale (villae,
mănăstiri, sate). Aşadar, dacă numeroase oraşe au căzut victime
rapacităţii piraţilor, este din cauză că posedau o capacitate de atracţie
deloc de neglijat: „Fără îndoială, oraşele, datorită atracţiei ispititoare a
bogăţiilor acumulate şi provocatoare deveneau o pradă dintre cele mai
alese. Ele au fost victimele cele mai greu lovite.” 142 Repetarea acestor
agresiuni, de către unguri sau sarazini,143 pe întreg litoralul
Languedocului şi Toscanei, confirmă această atractivitate, ea constituind,
de asemenea, un indiciu privind mijloacele de care dispuneau aceste
oraşe pentru ridicarea unor fortificaţii sau incinte capabile să reziste
atacatorilor144. Chiar dacă au dimensiuni modeste, astfel de construcţii
defensive conferă aşezărilor urbane, în cursul invaziilor normande şi
maghiare, rolul, atât de necesar, al unor spaţii de securitate.
Pe de altă parte, se poate aprecia că, într-o oarecare măsură,
puterea regatelor barbare se va edifica pe baze urbane, din moment ce
statele ivite în Occident, între secolul al V-lea şi al VIII-lea, în urma
invaziilor germanice (franc, burgund, vizigot, longobard), au valorizat ca
atare aceste amplasamente: ele devin “capitale” ale regilor barbari, ca
135
Braga (capitala primului rege barbar catolic, suevul Rechiarus), Tournai,
Paris, Soissons (capitale france), Lyon (capitală burgundă), Pavia şi
Monza (capitale longobarde), Ravenna, sediu al ostrogotului Theodoric
etc. Şi, dacă “…unii dintre regii barbari, francii îndeosebi, stăteau mai
bucuros pe marile lor domenii sau villae decât în «palatele» din oraşe”145,
cele din urmă au devenit puncte de sprijin necesare consolidării stăpânirii
lor.
Aceasta atitudine demonstrează, printre altele, preluarea de către
noii stăpâni ai puterii a dimensiunii politice şi administrative pe care
oraşul o moştenise de la romani: “Cum barbarii care au rămas pe
teritoriul imperiului au devenit, mai devreme sau mai târziu, federaţi,
respectul pe care ei trebuiau să-l arate Romei s-a extins asupra oraşelor.
Cei mai mulţi dintre germanici s-au instalat la ţară; dar şefii lor, urmând
exemplul autorităţilor romane, s-au stabilit în oraşe.”146
Arheologia a adus noi indicii în acest sens, mormintele princiare
barbare fiind localizate în imediata apropiere a marilor oraşe147, spaţii de
unde şefii locali, stabiliţi împreună cu suita lor, puteau asigura securitate
şi fidelitate noii puteri regale.
Un fapt este, însă, sigur: oraşele Imperiului roman târziu sunt deja
oraşe “retrase”, reduse la interiorul lor propriu-zis. Astfel, în ceea ce
priveşte “regresiunea cantitativă”, care va urma invaziilor, în toate sferele
civilizaţiei romane, cea a oraşului este dramatic descrisă de Orosius: “În
mijlocul dărâmăturilor marilor oraşe doar grupuri risipite de populaţii
nenorocite, martire ale calamităţilor trecute, mai atestă încă pentru noi
numirile de altădată”.148 Nevoile defensive conduc, implicit, la o
reducere a perimetrului urban, care se impune ca o condiţie a
supravieţuirii: “Acolo unde suprafaţa oraşului s-a redus pentru a-i
permite o apărare mai bună, incinta a permis bătrânei civitas să
traverseze secolele.”149
În primul rând, trebuie admis că incintele urbane ale secolelor al
III-lea şi al IV-lea nu înglobau peste tot întreaga populaţie citadină. R.
Latouche oferă chiar o imagine a distincţiilor terminologice dintre
diferitele segmente ale populaţiei suburbane,150 după acelaşi autor,
“existenţa unei populaţii trăind în afara pomoerium-ului oraşului având
să rămână o moştenire a tradiţiei romane”. 151
Pe de altă parte, numai populaţia foarte bogată152, capabilă a-şi
organiza propria securitate, a putut abandona oraşele, în secolul al IV-lea,
în condiţiile în care teritoriile rurale erau slab apărate, exodul claselor
bogate -chiar dacă a accentuat stagnarea economică a oraşelor-
136
neprovocând depopularea acestora153. Dar, în privinţa acestor realităţi,
opiniile sunt contrastante, după unii autori părăsirea generalizată a
oraşelor de către populaţia înstărită fiind acompaniată şi de o deplasare a
segmentului sărac: “Necesitatea hranei explică mai presus de toate fuga
bogatului pe moşiile sale, exodul săracilor pe domeniile bogaţilor”.154
În orice caz, oraşele nu vor dispărea în momentul invaziilor, aşa
cum nu vor fi abandonate nici în continuare, măcar pentru motivul că
locuitorii se simţeau la adăpost în interiorul lor. Mai mult, aşa cum am
notat, suveranii barbari -realizând uneori chiar unele amenajări155- se vor
fixa aici: „Fiecare regat a avut, pentru curtea sa, o reşedinţă urbană …
Cazul reşedinţelor regale a fost în mod evident exemplar: ceea ce regele
a făcut în oraşul său, a fost imitat în altele de către simplii şefi.” 156
Reputatul istoric L. Musset, căruia îi aparţine, de altfel, şi
aprecierea mai sus citată, consideră, însă, că invaziile nu vor face decât
să menţină stagnarea determinată de criza din ultimele secole ale
Imperiului: “Respectul cuceritorilor pentru viaţa urbană nu împiedică
faptul ca triumful lor să fi marcat începutul unei decadenţe; dar pot fi
incriminaţi mai degrabă pentru că au lăsat-o să se producă, decât că ar fi
acţionat ei înşişi.”157 O opinie asemănătoare era susţinută şi de R.
Latouche, care sublinia că instalarea suveranilor barbari în oraşe -
petrecută, pe parcursul secolului VI, în cea mai deplină mediocritate- nu
a adus nici un remediu esenţial pentru revigorarea vieţii urbane.158
În secolele al V-lea şi al VI-lea, oraşul rămâne, însă, o grupare
demografică distinctă, continuă să reprezinte un mod aparte de existenţă
şi, în ciuda masivei retrageri către mediul rural, oameni bogaţi trăiesc
mai departe în oraşe159.
Unii autori consideră chiar, contrar opiniilor mai vechi,160 că regii
merovingieni au practicat o politică urbană coerentă. Aşa s-ar explica
faptul că, după ce Syagrius concentrase la Soissons resturile
administraţiei financiare, economice şi militare din partea septentrională
a Imperiului, transformându-l într-un oraş fortificat, castrum şi
manufactură de arme -prin urmare ocupând o poziţie strategică în faţa
francilor-, Clovis va profita de infrastructura existentă pentru a conserva
o vreme calitatea de capitală a oraşului161.
Oricum ar sta lucrurile, chiar dacă Orléans, Soissons, Tours, Metz
sau Verdun nu sunt decât embrioane ale marilor oraşe care vor deveni
ulterior, ele constituie repere simbolice şi sunt, pe bună dreptate şi în
toate circumstanţele, ceea ce distinge oraşul de anonimul cîmpurilor
înconjurătoare, iar realitatea urbană nu se opreşte aici 162.
137
Oraşul Evului mediu timpuriu în Occidentul european
Aşa cum am remarcat, este evidentă tendinţa de a se minimaliza
anvergura fenomenului urban al Evului mediu timpuriu din Occident, iar
acest fapt se datorează, fără îndoială, comparaţiei retrospective cu ceea ce
oraşul medieval european avea să devină începând cu secolul al XIII-lea.
Cu toate acestea, nu este mai puţin adevărat că, încă din zorii
evului mediu, oraşele constituiau centre de focalizare a vieţii sociale şi
căpătaseră deja o importanţă de prim rang163.
Atitudinea Bisericii creştine reflectă fidel acest statut fundamental
al oraşelor, vizibil cu deosebire prin raportul temeinic instaurat între oraş
şi o instituţie cheie pentru înţelegerea evului mediu timpuriu, cea
episcopală. În acest sens, istoricul R. Latouche subliniază: „În toate acele
civitates devenite sedii episcopale, viaţa urbană a continuat să se
perpetueze. Exemplele contrare nu sunt mai puţin concludente. Câteva
oraşe romane, în parte ruinate în timpul marilor invazii, nu au putut
dobândi un episcop. Ele şi-au semnat astfel propria condamnare la
moarte, iar decadenţa lor va fi irezistibilă.”164 Aşadar, nu numai că nu
există un episcop în afara oraşelor, dar nu este o exagerare în a afirma că
un sediu episcopal este suficient pentru definirea unui oraş165.
Faptul că oraşul a servit drept cadru al implantării episcopale, nu
constituie decât o dovadă elocventă a rolului decisiv jucat de biserică în
genere pentru asigurarea continuităţii de civilizaţie în veacurile tulburi
ale migraţiilor: „În oraşul ars şi pustiit, doar ruinele mai amintesc
prosperitatea apusă... O noapte profundă se întinde asupra lumii latine,
iar în aceste tenebre nu mai pâlpâie decât lumânările bisericii şi lampa
solitară a călugărilor în sânul mănăstirilor.”166 În acest context, este uşor
de înţeles şi plină de semnificaţie complementaritatea intimă care se
edifică între autoritatea religioasă a episcopului şi conservarea, chiar
renaşterea fenomenului urban în Occident.
Chiar dacă oraşele secolului al VI-lea sunt plasate, de obicei, sub
autoritatea unui senior local, episcopul este cel care va conferi identitate
spaţiului urban şi va salva cu adevărat oraşul. De altfel, contrar unei idei
tenace, creştinismul nu s-a născut în cimitire, ci dimpotrivă, în strânsă
legătură cu lumea celor vii, aşa cum era cea a oraşelor, iar aşezările
urbane oferă cele mai vechi mărturii arheologice privind zorii
creştinării167. Este cazul primelor locuri de cult, construcţii îngrijite, din
piatră, uneori de dimensiuni vaste şi bogat ornamentate168.

138
Dacă imunităţile şi concesiunile vor deveni frecvente abia în
secolul al VIII-lea, puterea episcopului se află, pe parcursul secolelor al
VI-lea şi al VII-lea, într-o continuă consolidare. Funcţiei sale religioase,
în jurul căreia centralizează întreaga dioceză,169 episcopul îi adaugă
administrarea oraşului şi conservarea în acest spaţiu, a noţiunii antice de
“bine public”.
Simpla prezenţă a episcopului în oraşe va fi suficientă pentru
stimularea şi catalizarea activităţile productive, cum este cazul celor
agricole. Astfel, nevoit să asigure hrana personalului religios, oraşul
evului mediu timpuriu se va deschide larg agriculturii, prin cultivarea
zonelor din afara zidurilor, bază a viitoarei extinderi a oraşului către
arealul agricol din jur.170 De altfel, trebuie subliniat că, în condiţiile
colapsului sistemului economic asigurat cândva de Imperiul roman,
ruralizarea oraşului antic a devenit o condiţie sine qua non a supravie-
ţuirii sale.171
Deşi spaţiul urban este, prin definiţie, reşedinţa ideală a
episcopilor, preponderenţa personajelor ecleziastice în deţinerea puterii
în oraşe, ca şi influenţa exercitată de acestea asupra acestora în perioada
ulterioară, nu trebuie generalizată fără simţ critic, din moment ce nu
lipsesc situaţiile în care puterea laică rămânea preeminentă în unele
oraşe.
Merită să insistăm cu precădere asupra acestei dimensiuni politice
a oraşului, şi, în acest context, mai ales asupra rolului pe care l-a jucat
prezenţa autorităţii, fie ea ecleziastică sau laică, în salvgardarea şi
potenţarea fenomenului urban medieval.
În Occident, rolul determinant al Bisericii în problema complexă a
continuităţii urbane de la Antichitate la Evul mediu a fost pus de
nenumărate ori în evidenţă. Un bun exemplu este cel pe care ni-l oferă H.
Pirenne, reputat istoric al oraşului medieval: “Se ştie că Biserica îşi
copiase circumscripţiile religioase după circumscripţiile administrative
ale Imperiului. Ca regulă generală, fiecare dioceză corespundea unei
civitas. Or, structura ecleziastică nesuferind aproape nici o modificare în
epoca invaziilor, rezultă de aici că ea şi-a păstrat caracterul municipal în
regatele noi, înfiinţate de cuceritorii germanici. Acest lucru este într-atât
de adevărat încât, începând din secolul al VI-lea, cuvântul civitas ia
sensul special de cetate episcopală, de centru de dioceză. Supravieţuind
imperiului pe care se sprijinise, Biserica a contribuit deci, în foarte mare
măsură, la asigurarea dăinuirii oraşelor romane.”172

139
Încă şi mai categorice în a sublinia rolul bisericii în perpetuarea
vieţii urbane sunt observaţiile lui J. Le Goff: “În lumea romană, oraşele
erau un centru politic, administrativ, militar şi, numai în al doilea rând
economic. În cursul evului mediu timpuriu, ghemuite într-un colţ al
vechilor incinte rămase prea largi, ele fuseseră reduse aproape exclusiv la
o funcţie politică şi administrativă, ea însăşi aproape atrofiată. Cele mai
puţin umile îşi datorau în genere importanţa lor relativă mai puţin
prezenţei unui suveran (adesea itinerant şi de caracter «sătesc»), sau
vreunui înalt funcţionar (şi de aceştia erau destul de puţini şi nu aveau în
jurul lor prea mulţi ciraci, în afară doar de cei din «palatele» regale),
decât o datorau prezenţei episcopului. Creştinismul, religie în primul
rând urbană, a întreţinut în Occident continuitatea urbană.” 173
Acest cadru reliefează pregnant măsura în care episcopul a
asigurat renaşterea orăşenească din secolul X, iar ocuparea acestei poziţii
centrale avea să fie facilitată de statutul său de superioritate în cadrul
comunităţii. În acest sens, ascendentul naşterii sale, întotdeauna ilustră -
el fiind recrutat, în secolul al V-lea, din rândurile nobilimii senatoriale,
iar, în secolul al VII-lea, din cadrul aristocraţiei galo-francă -completează
cunoaşterea scrierilor sfinte şi puritatea vieţii sale, mulţi dintre ei fiind
căsătoriţi în momentul ridicării lor la rang de episcop şi separându-se,
astfel, de soţie pentru o viaţă de castitate174. Dacă reţinem că funcţiei sale
pastorale, descendenţei nobiliare, şi statutului moral i se adaugă nivelul
său de cultură, sprijinul pe care i-l acordă instituţia ecleziastică, ca şi
charisma personală, înţelegem de ce episcopul devine referinţa centrală
în timpurile grele ale secolelor IX-X. Sunt evocatoare aici observaţiile
aceluiaşi H. Pirenne: “Pe durata ultimelor perioade ale Imperiului Roman
târziu şi încă din ce în ce mai mult în epoca merovingiană, puterea
episcopilor asupra populaţiei cetăţilor nu încetase să se amplifice. Ei
profitaseră de dezorganizarea profundă a societăţii civile pentru a accepta
ori pentru a-şi aroga o autoritate pe care locuitorii nu aveau intenţia să le-
o conteste şi pe care statul nu avea nici un interes, şi de altfel nici un
mijloc, să o interzică. Privilegiile de care clerul începe să se bucure
începând din secolul la IV-lea, în materie de jurisdicţie şi în materie de
impozite, le-au înălţat şi mai mult poziţia. Ea a devenit şi mai
proeminentă prin acordarea diplomelor de imunitate pe care regii franci
le-au împărţit cu dărnicie în favoarea lor. Printre ele, episcopii s-au văzut
scutiţi, într-adevăr, de intervenţia conţilor pe domeniile bisericilor lor. Ei
au fost investiţi de atunci, adică începând din secolul al VII-lea cu o
veritabilă autoritate de seniori, asupra oamenilor lor şi asupra
140
pământurilor lor. La jurisdicţia ecleziastică pe care o exercitau deja
asupra clerului, s-a adăugat deci o jurisdicţie laică, pe care au încredinţat-
o unui tribunal constituit de ei şi al cărui sediu a fost fixat, desigur, în
cetatea în care îşi aveau reşedinţa.
Atunci când dispariţia comerţului, în secolul al IX-lea a distrus
ultimele vestigii ale vieţii urbane şi a desfiinţat ceea ce încă mai exista ca
populaţie municipală, influenţa episcopului, deja atât de întinsă, a devenit
fără rival. Cetăţile le-au fost de acum încolo supuse în exclusivitate. Nu
se mai întâlneau acolo, efectiv, decât locuitori depinzând mai mult sau
mai puţin direct de Biserică …. Tot acest mic univers îl recunoştea
deopotrivă în episcop pe conducătorul său spiritual şi pe conducătorul
său pământesc. Autoritatea religioasă şi autoritatea lumească se uneau,
ori mai bine zis, se confundau în persoana lui.” 175
Identitatea orăşenească asigurată de episcopi va fi întărită de
asocierea lor cu un simbol urban prin excelenţă, catedrala. Punct focal,
atât în plan simbolic şi spiritual, cât şi în plan liturgic,176 în acelaşi timp
construcţie fortificată, potrivită ca refugiu şi, de asemenea, reper în
peisajul ruinat pe care îl descriu cronicile, catedrala semnalează citadela,
deci oraşul unde se afla ea, şi devine un punct de adunare instinctiv:
„Atracţia catedralelor a fost puternică. În decursul primelor secole care
au urmat evanghelizării, biserica-mamă a fost singurul edificiu al
diocezei; toţi creştinii se îndreptau spre ea”177 şi, pe această cale,
biserica-catedrală avea să contribuie, inerent, la întărirea puterii
centralizatoare a oraşului în relaţia sa cu hinterlandul.
Un exemplu grăitor privind mecanismul de elaborare a puterii
urbane la debutul Evului mediu -şi care poate fi extins pentru ansamblul
creştinătăţii occidentale- este oferit de Nordul Italiei (regiunea padană).
După ce a cunoscut o puternică dezvoltare urbană în epoca romană, acest
areal va fi serios afectat de războaiele purtate de bizantini contra goţilor.
Ulterior, oraşele şi cetăţile sale cad victimă asediului longobard, care le
aruncă într-un stadiu de semi-ruralizare178. Însă, dacă preluarea în forţă a
regiunii lombarde de către Carolingieni nu a adus decât o moderată
revigorare economică, ea avea să introducă un element instituţional nou:
seniorul laic. Deşi delegat al puterii imperiale, contele va fi nevoit să
intre rapid în concurenţă cu autoritatea episcopală locală, singura care îşi
asumase misiunea guvernării oraşelor în perioadele grele pentru puterea
centrală. Astfel, favorizaţi de stabilitatea autorităţii lor locale, dar şi
avantajaţi de autoritatea lor morală şi spirituală, pe care o puseseră, în
repetate rânduri, în serviciul oraşului-catedrală ameninţat de invazii,
141
episcopii exercitau o putere deplină, pe care nu consimţeau s-o împartă
decât cu mare reticenţă179. În consecinţă, carolingienii nu vor întârzia să
recunoască măsura puterii episcopale, acordându-i acesteia privilegii şi
imunităţi.
Această evoluţie proprie a oraşelor din Italia de Nord va fixa în
jurul episcopului, deci în jurul oraşului, bazele unei puteri ale cărei
rădăcini autonomiste vor supravieţui cu succes repetatelor tentative de
control întreprinse de Ottonieni şi Stauffeni. Prin urmare, în secolul al X-
lea, episcopul, înconjurat de fidelii sau vasalii săi, a obţinut o victorie
deplină asupra seniorului: el judecă, încasează taxele şi asigură ordinea
publică şi, mai mult, reprezintă uneori puterea regală, în acelaşi timp cu
cea pontificală180.
La nord de zona amintită, situaţia este întrucâtva diferită, pentru
că oraşele nu deţineau un rol de prim rang în organizarea carolingiană. În
consecinţă, chiar dacă suveranii itineranţi, începând cu Carol cel Pleşuv,
vor deprinde obiceiul de a-şi exercita dreptul lor de adăpost în marile
abaţii suburbane, oraşele nu devin cu adevărat centre administrative
regionale, mai ales că, odată cu invaziile normande din secolul IX,
seniorii vor prefera să părăsească oraşele181. Însă şi aici, în ciuda câtorva
excepţii, singura autoritate manifestă în oraşe, până în secolul XI, este
cea a episcopilor, cărora prinţii le concesionează dreptul de a bate
monedă, ca şi conducerea cetăţilor. De altfel, în cuprinsul Imperiului
German, episcopii vor fi consideraţi mai degrabă vasali decât personaje
ecleziastice, conferindu-li-se frecvent drepturi senioriale. Pe acest fond,
dar profitând, printre altele, şi de elanul economiei urbane, episcopii îşi
întăresc prestigiul şi autoritatea. Oricum, în această privinţă, reuşitele lor
vor fi diverse, după cum mărturiseşte situaţia regatului Franţei: în vest,
episcopii nu reuşesc să se impună în faţa puterii princiare sau senioriale,
însă, în nord, situaţia variază de la o dioceză la alta182.
Pentru a ne edifica asupra rolului său de animator, protector şi şef
politic, învestit după normele carolingiene, al episcopului, cazul Italiei
şi, în particular, al Romei este, din nou, elocvent. Şi aici, episcopul
încarnează autoritatea romană, acţiunea lui Grigore cel Mare, care, între
590-604, se va ridica în faţa invadatorului longobard, devenind
exemplară: în secolele următoare, papa este cel care organizează
apărarea183, dirijează restaurarea incintei, încasează taxele comerciale,
bate monedă şi investeşte comitatus, căpătând astfel o putere civilă
atribuită, de obicei, seniorilor.

142
Se conturează astfel modelul unui episcop-senior aflat, deseori, în
rivalitate cu seniorul propriu-zis. Însă, bine instalat în catedrala sa, în
timp ce oraşul este devastat, episcopul se va ridica progresiv, în
detrimentul senioriului, sfârşind prin a exercita o dublă autoritate,
deopotrivă civilă şi religioasă. Pe această cale, îl vom vedea curând pe
episcop integrat pe deplin ordinii feudale, în care pătrunde, prin
înscrierea sa frecventă într-o descendenţă înaltă, înconjurat de vasalii săi.
Astfel justificată, guvernarea sa se va impune fără dificultate, situaţie
deja limpede conturată şi pe cale de instituţionalizare în secolul al XI-lea:
“Biserica ... acumulează prin danii smulse regilor şi celor mari, ba chiar
şi oamenilor celor mai umili, pământuri, venituri, scutiri ... Episcopii săi,
care aparţin aproape toţi aristocraţiei marilor proprietari, sunt
atotputernici în oraşele lor, în circumscripţiile lor episcopale, şi caută să
fie tot astfel şi în regat.” 184
Fără îndoială, această traseu evolutiv nu s-a desfăşurat fără
fricţiuni, pentru că puterea seniorială laică nu va găsi de cuviinţă să
renunţe uşor la prerogativele sale. Conflictul capătă proporţii îndeosebi
în situaţiile în care puterile episcopului-senior tind să depăşească zidurile
oraşelor şi să cuprindă ansamblul hinterlandului, unde influenţa
feudalilor laici este mult mai bine afirmată. Interferenţele dintre puterea
temporală şi cea spirituală capătă noi dimensiuni odată cu reforma
gregoriană şi, pe acest fundal, căruia i se adaugă jocurile de influenţă
dintre marile puteri şi clientelele lor locale de aristocraţi laici şi religioşi,
va prinde viaţă mişcarea comunală185.
Revenind la problematica orăşenească în primele secole ale
Evului mediu, în lucrările de specialitate ale istoricilor occidentali se face
tot mai frecvent prezentă opinia conform căreia viaţa urbană cunoaşte
importante variaţii geografice186, dar şi de intensitate. În acest sens, se
pot remarca adevărate cicluri de evoluţie, care fac un oraş să treacă de la
un stadiu de prosperitate şi expansiune la lungi faze de decădere. Este
cazul multora dintre oraşele antice care, fără a dispărea complet, vor
continua o viaţă vegetativă în Evul mediu, deşi intensitatea acesteia, din
lipsa surselor, rămâne dificile de estimat187.
În acest sens, este cu totul caracteristică situaţia unor oraşe ca Arles şi Nîmes, care,
deşi au păstrat urmele vizibile ale trecutei splendori romane, au avut o prezenţă cu totul
ştearsă în Evul mediu. Dacă, pentru Arles, dispunem de o descriere de-a dreptul
188
pesimistă , Nîmes, pe care regii Franţei l-au dorit un rival pentru Montpellier, nu şi-a
regăsit niciodată spendoarea antică, mărturisită încă de monumentele sale din epoca
augustiniană.

143
Nu departe se va afla situaţia Lyonului, cândva mare metropolă imperială, şi care
cunoaşte, ca o consecinţă probabilă a poziţiei sale limitrofe între regatul Franţei şi Imperiu,
o relativă decădere între secolele al VI-lea şi al XIV-lea. În ciuda înaltei sale poziţii în
ierarhia sediilor episcopale şi conciliare, Lyon nu rezistă comparaţiei cu Bordeaux, sediul
puterii ducale în Aquitania, sau cu Toulouse, şi el beneficiar al unei puternice dezvoltări, şi
abia începând cu secolul al XV-lea va reveni la un statut important, de talie
189
internaţională.

Este, prin urmare, cert că reţeaua urbană a constituit obiectul unor


fluctuaţii, condiţionate de conjuncturi diverse, politice, economice sau
naturale. Oraşelor care dispar după o scurtă fază de strălucire şi
prosperitate, li se adaugă cele care vegetează tăcut timp de secole, în
timp ce altele, cândva plasate într-o poziţie respectabilă în ierarhia
urbană, sfârşesc prin a fi eclipsate de noi puteri190.
Cauzele acestor pulsiuni în ritmul urban sunt de natură diversă. De exemplu,
cataclismele naturale pot constitui un factor cauzal important, şi care poate afecta uneori
grav reţeaua urbană. Un astfel de cataclism, cutremurul din iulie 365, care zguduie întreg
bazinul Mediteranei centrale, va fi responsabil de bulversarea urbanismul reţelei punice din
Africa de Nord, concentrată în jurul oraşului Leptis Magna, şi sortită, după invazia arabă
din 643, unei existenţe cu totul mediocre. De altfel, în această zonă, începând cu secolul al
VIII-lea, o nouă aşezare, devenită mai târziu Tripoli, se va substitui metropolei antice
Leptis. Într-un context similar, spre deosebire de orăşelul Catana, care a sfidat repetatele
erupţii ale Etnei, Pompei şi Herculanum nu şi-au revenit după erupţia dezastruoasă a
Vezuviului din anul 79 î. Ch.
La rândul lor, schimbărilor geomorfologice ale litoralului sunt şi ele demne de luat
în seamă: Brigodunum, oraş galo-roman pe care recentele săpături arheologice îl arată ca
important, va sfârşi prin a dispărea complet, înghiţit de mlaştinile Girondei. În Languedoc
există încă multe exemple de toponime dispărute, care numeau cândva oraşe înfloritoare,
191
decăzute treptat din cauza deplasării cordoanelor lagunare.
Cauzelor naturale li se adaugă, firesc, factorii politici şi economici. De exemplu,
importanta reţea urbană creată în Africa prin implantările succesive ale fenicienilor,
grecilor şi romanilor, a fost sever afectată la sfârşitul Imperiului, nu numai de ocupaţia
vandală, cât şi, mai ales, de anarhia care a urmat-o. Aceste veacuri tulburi vor lăsa oraşele
africane fără apărare în faţa berberilor, nomazilor şi muntenilor, ele sfârşind prin a se
192
transforma în “cariere” pentru arhitecţii bizantini.

Trebuie însă subliniat că, în ciuda acestor vicisitudini, pe termen


lung, stabilitatea, permanenţa sau revenirea constituie elemente
definitorii pentru înţelegerea fenomenului urban medieval. Unul din
principalele elemente care trebuie avute în vedere îl reprezintă
moştenirea antică.
Având în vedere una din funcţiile prioritare ale oraşului, şi anume
aceea de a concentra populaţia în puncte favorabile, un procent ridicat
dintre oraşele medievale este asigurat de perenizarea unora preexistente,
144
majoritatea de origine romană. Cu toate acestea, cu excepţia Italiei din
secolele al XV-lea şi al XVI-lea, unde fenomenul urban cunoaşte o
înflorire deosebită, oraşele Evului mediu european pot fi cu greu
comparate, atât în plan instituţional, cât şi din punctul de vedere al
somptuozităţii monumentale sau dimensiunilor, cu prestigioase
metropole elenistice sau imperiale ca Roma şi Atena, dar şi Napoli,
Pergam, Alexandria, Antiohia. În orice caz, cu deosebire spaţiul
mediteraneean şi periferia sa, ca şi Galia, sunt cele vor menţine
concentrată, din punct de vedere geografic, această moştenire romană.
Pe parcursul secolului al VIII-lea, se înregistrează un anumit declin al oraşelor
occidentale: numeroase monumente urbane cad în ruină, destinaţia lor iniţială este
schimbată şi, în timp de populaţia laică scade, cea ecleziastică creşte. Pe de altă parte,
comercianţii orientali dispar treptat, pe măsură ce relaţiile comerciale se orientează tot mai
mult către nord. Aşadar, chiar dacă între secolele V-VII, oraşele se menţin, secolul VIII
aduce o repliere relativă a fenomenului urban, proces ce pare să confirme, într-o oarecare
măsură, celebra teză a lui H. Pirenne, privitoare la impactul negativ pe care expansiunea
193
islamică l-a avut asupra vieţii urbane în Occident.

În încercarea de a conchide, vom sublinia că, în ciuda condiţiilor


regionale şi a destinelor istorice diferite, rămâne remarcabil că, în
perspectiva duratei lungi şi a vastului spaţiu în care s-a dezvoltat
civilizaţia urbană, aşezările orăşeneşti prezintă o mare stabilitate. Ea
constituie o dovadă a strânsei lor adecvări cu evoluţia generală a
sistemelor organizate, dar şi a capacităţii oraşelor de a se adapta, în
general, condiţiilor tehnice şi nevoilor contextelor socio-politice
schimbătoare. Perenitatea oraşelor, în veacurile agitate şi bogate în
distrugeri ale Evului mediu timpuriu, ne arată cu prisosinţă permanenţa şi
universalitatea funcţiilor urbane.

145
EXPANSIUNEA ISLAMICĂ ŞI LUMEA CREŞTINĂ
OCCIDENTALĂ

Dacă tema şi caracterul acestei prime părţi a lucrării nu ne permit


o prezentare amănunţită a originilor Islamului, a rolului pe care Profetul
Muhammad l-a avut în unificarea triburilor arabe şi în stimularea
remarcabilului avânt cuceritor al acestora -aspecte pe care ne propunem
să le abordăm în paginile unui volum ulterior-, este, însă, de datoria
noastră să supunem atenţiei cititorului evoluţia şi impactul expansiunii
islamice din Mediterana Occidentală asupra lumii creştine apusene.
Unificării, în numele unui ideal comun, a diverselor triburi arabe
ce îi juraseră credinţă Profetului, îi va urma o mare mişcare ofensivă 194 -
cu consecinţe politice care „aveau să rămână complet imprevizibile, chiar
şi pentru aceia care o declanşaseră”195-, având drept rezultat exinderea
dominaţiei islamice asupra unui spaţiu imens, care se întindea, la
mijlocul secolului al VIII-lea, de la Atlantic până la graniţele Chinei.
În ceea ce îi priveşte pe „subiecţii” demersului nostru -„europenii
occidentali”, cum deja pot fi numiţi 196-, la cumpăna secolelor al VII-lea şi
al VIII-lea aceştia nu erau în măsură să perceapă iminenţa pericolului
sarazin,197 care, doar câteva decenii mai târziu, va irumpe în partea de
spaţiu mediteraneean ce le aparţinea.
Ignoranţa lor se va dovedi, însă, în scurt timp, fatală: „aventura
cuceririi islamice a Mediteranei începuse deja”.198 Primul dintre cei patru
califi199 -Abu Bakr (632-634), Omar (634-644), Othman (644-656) şi Ali
(656-661)-, pe care tradiţia îi desemnează sub numele de rāsidūn
(inspiraţi),200 va impune controlul asupra Arabiei centrale şi va înmulţi
incursiunile în zonele de margine ale Siriei şi Irakului, punând astfel
bazele fulminantei „revărsări” din perioada imediat următoare: în numai
zece ani, Omar, desemnat în mod expres de către Abu Bakr drept


Am preferat desemnarea acestui fenomen drept islamic şi nu arab, dat fiind caracterul
compozit al populaţiilor implicate în „aventura” islamică din Mediterana occidentală. Ca şi
arabii, care au ocupat, înaintea secolului al XI-lea, mai ales funcţiile de comandă, un rol
însemnat avea să fie jucat de berberi, spanioli şi italieni convertiţi, sau de levantini cu
origine diversă (L. Musset, Invaziile. Al doilea asalt asupra Europei creştine, Bucureşti,
2002, p.127) .
146
succesor al său, îşi va lega numele de răsunătoarele victorii ce au purtat
Islamul „până în inima civilizaţiilor antice”. 201
Dacă primelor tentative, eşuate -care se consumaseră încă din
timpul vieţii şi imediat după moartea lui Muhammad-, le urmaseră
valurile succesive de năvălitori musulmani, avizi de pradă, având drept
justificare, dacă nu chiar stimul, motivaţia sacră a djihād-ului,202 toate
aceste inevitabile „ciocniri”203 vor prefaţa bătăliile organizate şi ulterior
câştigate în faţa armatelor bizantine şi sassanide.
Iar dacă reacţia acestora nu a fost pe măsura aşteptărilor -date
fiind dimensiunile şi prestigiul militar al celor două imperii-, faptul se
datorează perpetuării rivalităţii politice şi loviturilor furibunde pe care şi
le-au administrat reciproc, având ca inevitabil rezultat slăbirea capacităţii
lor de rezistenţă. Mai mult decât atât, ambele au manifestat o atitudine -
care, cel puţin pentru sassanizi, s-a dovedit a fi, până la urmă, letală-
neîngăduit de relaxată în faţa unei primejdii, este adevărat, neaşteptate, şi
a surprinzătoarea forţe ofensive arabe ce îmbrăca, pentru ei, „forma
familiară a unui asalt de jefuitori” 204.
În ceea ce îi priveşte pe bizantini, cauze şi mai profunde ale
eşecului pe care l-au înregistrat constau în faptul că populaţiilor din
provinciile supuse atacurilor musulmane le-a lipsit motivaţia necesară
participării la o rezistenţă eficace. Dimpotrivă, apăsătoarele sarcini
fiscale impuse de administraţia imperială, ca şi intoleranţa religioasă
bizantină din acea vreme, le-au făcut să-i primească fără nemulţumire pe
năvălitori, şi chiar să trăiască momentul cu un sentiment de eliberare. În
acest sens, N. Iorga sesiza cu îndreptăţire atuurile succesului
musulmanilor arabi, „a căror religie avea marele avantaj că era simplă şi
predica o morală practică, menită a fi simpatică popoarelor. Arabii au
apărut pretutindeni ca reprezentanţii claselor de jos, apăsate fiscal; ei nu
aveau nici Curte, nici ierarhie şi, astfel, populaţia supusă era mai
bucuroasă de Arabi decât de Bizantini, aşa încât s-a produs fireşte
repedea înlocuire a stăpânirii bizantine, prin acest fapt că populaţia i-a
voit ea pe Arabi.”205
Şi mai concret, în planul realităţilor religioase ale epocii, situaţia
grea a creştinilor monofiziţi din Imperiu, persecuţiile şi discriminarea la
care erau supuşi în perioada imediat premergătoare cuceririi arabe, i-au
făcut pe aceştia să îmbrăţişeze -probabil fără prea multe regrete- noua
credinţă, sau să treacă netulburaţi în slujba adepţilor Profetului:
„Locuitorii Orientului -monofiziţi, samariteni, iudei- îi întâmpinau cu

147
bucurie pe musulmani, zicând că zeul răzbunării îi trimite pe aceştia ca
pe o pavăză în calea lăcomiei romanilor”206.
Cât priveşte aspectul strict militar al expansiunii, cuceririle arabe
s-au succedat cu repeziciune, anul 634 jalonând debutul „oficial”, sau, în
orice caz, convenţional al marii invazii, cu o primă fază de forţă încheiată
în 642. Astfel, primele contacte militare cu armatele bizantine au loc la
graniţa cu Palestina, în februarie 634, ele fiind urmate, după numai
câteva luni, de victoria repurtată la Adjnādayn. Atribuită generalului
Khalid ibn al-Walid, supranumit onorific „sabia lui Dumnezeu”, această
victorie avea o importanţă crucială: nu numai că deschidea arabilor calea
către Palestina, dar potenţa şi cucerirea rapidă a întregii Sirii bizantine.
Ocupat temporar încă din august 635, Damascul va cădea definitiv în
mâinile slujitorilor lui Allah, la sfârşitul anului următor, după bătălia
decisivă -soldată cu o strălucită victorie musulmană- de pe malurile
râului Yarmuk (aug. 636), afluentul stâng al Iordanului. Nimicirea
apărării imperiale bizantine şi transformarea Damascului în punctul cheie
al noii ocupaţii au facilitat desăvârşirea cuceririi Siriei şi a Palestinei,
prin preluarea Ierusalimului (638) şi a oraşului Cesareea (640), reşedinţa
guvernatorului imperial.
Aşa cum am încercat să precizăm anterior, succesele arabilor au
fost înlesnite şi de politica tolerantă pe care noii cuceritori o manifestau,
în special faţă de creştini, al căror statut favorabil, de „deţinători ai
Scripturii”, recunoscut ca atare de Coran, nu impunea convertirea
imediată şi asigura cadrul necesar încheierii acelor „tratate”, care le
permitea libera dispoziţie asupra bunurilor lor, inclusiv libertatea
religioasă, în schimbul plăţii unui tribut.207
În ceea ce priveşte expediţiile lansate împotriva Imperiului
sassanid, ne vom rezuma la a aminti victoria repurtată la Kadisiya, la
începutul anului 637, care va deschide definitiv ţara cuceritorilor arabi şi
va fi urmată de cucerirea bogatei capitale imperiale sassanide, Ctesiphon.
Este semnificativ, în lumina realităţilor evocate anterior -cu privire la
politica tolerantă manifestată faţă de creştini-, faptul că în Mesopotamia
„nici o convenţia politică n-a modelat acolo violenţa învingătorilor”208,
regimul instituit fiind mai brutal decât în altă parte.
Încurajat de aceste rapide şi fructuoase succese, tăvălugul
cuceririlor va creşte necontenit, mai întâi în Orient, dar şi în direcţia
opusă, unde traversarea istmului Suez şi invadarea Egiptului -pentru a lua
în stăpânire Delta Nilului, „grânarul lumii”- începuse încă înainte de
încheierea cuceririi Siriei. Astfel, arabii, conduşi de un general pe nume
148
΄Amr, vor înainta rapid spre fortăreaţa Babylon, situată pe locul actual al
capitalei Cairo, care va capitula -împreună cu celelalte oraşe mai
importante ale Egiptului- încă din anul 641, după succesul repurtat în faţa
unei armate bizantine slab pregătite, la Heliopolis, în luna iulie a anului
anterior.
Reacţia contraofensivă a bizantinilor, frustraţi de pierderea acestor
importante provincii, a determinat un răspuns pe măsură din partea
invadatorilor, ciocnirile culminând cu asediul şi devastarea prestigioasei
Alexandrii greceşti, la finele anului 642. Realizată prin mijloace violente,
cucerirea Egiptului a fost marcată şi de întemeierea în valea Nilului -
puţin în amonte de delta acestuia-, a taberei Al-Fustat (de la grecescul
fossaton -„tabără”)209, rezidenţa şefului cuceritorilor musulmani.
Încercând să exploateze acest imens succes, trupele arabe vor
întreprinde câteva raiduri de proporţii în vest, vizând bogata provincie
bizantină Ifrīkya (numele deformat de arabi al vechii provincii romane
Africa, cuprinzând Tripolitania, Tunisia şi Algeria de astăzi). Cu toate
acestea, invazia musulmană din 647, punctată de victoria de la Sbeitla,
nu a putut determina o stabilire de durată. Ea se va vedea sortită unei
aşteptări de aproape două decenii, până ce rezistenţa bizantină -şi mai
ales cea berberă- va începe să slăbească210.
Astfel, cucerirea posesiunilor din Africa ale imperiului, întrerupte
de tulburările provocate de asasinarea califului Othman, a fost reluată în
665, prin expediţiile întreprinse de Ukba, cel care l-a alungat pe exarhul
Cartaginei şi a întemeiat tabăra de la Kairuan (670), bază de plecare
pentru acţiunile ce vor urma. Dacă celebra „înaintare către Ocean” a avut
ca prim rezultat reacţia violentă a populaţiilor berbere din Maghreb şi
retragerea completă a trupelor arabe, începând din anul 688, expediţiile
organizate de noul calif, ΄Abd al-Malik, au dus la recuperarea progresivă
a poziţiilor pierdute, înfrângerea ultimelor nuclee de rezistenţă bizantină,
pacificarea şi trecerea definitivă a regiunii sub dominaţia arabă, în jurul
anului 709.
În ceea ce priveşte acţiunile maritime, încă din 649, Mu΄āwiya ibn
Abu Sufyan -guvernatorului Siriei, vărul califului Otman şi viitorul
întemeietor al dinastiei califale umayyade (omeiade) 211-, beneficiind de
flota construită la Tripoli şi de aportul marinarilor sirieni şi egipteni
trecuţi la Islam, va ataca Ciprul, semnal ferm al faptului că musulmanii
încep să se afirme pe mare, subminând hegemonia bizantină. Din acest
moment, raidurile maritime sarazine având un caracter extrem de agresiv
şi succedându-se cu perseverenţă pe cuprinsul întregului bazin
149
mediteraneean, chiar dacă nu au reuşit să înfrângă redutabila flotă
bizantină -Constatinopolul rezistând celor două asedii la care a fost supus
(674/678, 717/718)212- au condus, totuşi, la remarcabile succese: în 651
vor întreprinde un raid pirateresc spre ţărmul Isaurei, în 652 se
înregistrează deja câteva incursiuni modeste în Sicilia, care încă
aparţinea zonei dominate de Bizanţ, în 654 vor cuceri Rhodosul, iar,
puţin după aceea, au jefuit insulele Cos şi Creta. Un an mai târziu, o mare
bătălie navală pecetluia criza dominaţiei maritime romano-orientale,
însuşi Constant al II-lea fiind înfrânt, cu toate că se afla în fruntea unei
flote considerabile213.
Despre toate aceste îndepărtate evenimente, oamenii
subdezvoltatei Europe occidentale a vremii nu aflaseră şi nici nu erau
pregătiţi să înţeleagă foarte multe. Însă tăcerea sau sărăcia izvoarelor nu
se explică prin ignorarea fenomenului islamic de către occidentali, ci,
mai degrabă, prin dezinteresul acestora faţă de puterea nou apărută.214 De
altfel, „sentimentul” era reciproc: pentru observatorii musulmani,
singurul obiectiv creştin cu adevărat important era Roma răsăriteană,
Constantinopolul reprezentând capitala ultimului imperiu „trufaş” care se
opunea chemării Profetului; dimpotrivă, Occidentul era pentru ei o
noţiune „ceţoasă” -„un ţinut vast, nedefinit, locuit de popoare grosolane
şi războinice”215.
Această stare de fapt avea să se schimbe curând, prin ocuparea de
către musulmani a Peninsulei Iberice şi a Languedocului, petrecută în
cursul celui de-al doilea deceniu din secolul al VIII-lea. În acest areal,
încă tulburat de rămăşiţele controversei ariene şi de rivalităţile interne,
aristocraţia locală era deja informată şi, pe bună dreptate, neliniştită de
veştile privind înaintarea arabă de-a lungul coastelor Africii de Nord.216
În vara anului 711, Tariq ibn Ziyad, un fost sclav berber, eliberat
şi aflat sub ordinele guvernatorului arab Musa ibn Nusayr -
„pacificatorul” Maghrebului-, va iniţia, în fruntea unei flote arabo-
berbere de aproximativ 10.000 de oameni, invadarea teritoriului iberic,
unde statul vizigot dădea semne de slăbiciune. După ce a debarcat în
golful Algesiras, deja ţintă a unei razii organizate cu un an înainte, în
apropierea promontoriului stâncos ce avea să-i poarte numele (Djabal
Tarik -Gibraltarul), a înfrânt trupele regelui got Roderic, ocupând ulterior
oraşele Sevilla, Córdoba şi Toledo (713). Aflând despre reuşitele
„locotenentului” său, Musa s-a grăbit să i se alăture, împreună cu un
contingent numeros de arabi şi berberi, în fruntea cărora îşi va impune

150
controlul asupra podişului Extramadura, zdrobind restul armatei vizigote,
în septembrie 713, la Salamanca.217
În anul următor a fost cucerit Aragonul şi sunt întreprinse
incursiuni în Languedoc şi Roussillon. Drept rezultat, până în 720, vor
ocupa Catalonia şi Septimania (Languedoc), adică toate teritoriile
vizigote de la sudul şi nordul Pirineilor218. Încă din 718, arabii cucereau
Narbonne, ajung la Toulouse (721), iar după căderea oraşelor
Carcassonne şi Nîmes (725), urcă pe valea Rhonului, atingând Lyonul,
Autunul (725 sau 731) şi transformând întreaga Provenţă într-o victimă a
avântului lor irezistibil. Din acest moment, sudul Galiei -unde controlul
franc era îngreunat de instituţii locale încă fragile şi de structuri sociale
foarte labile- devenea o ţintă cu atât mai tentantă cu cât părea mai uşor de
atins. În 732 sau 733, însă, pe drumul dintre Poitiers şi Tours,
comandantul musulman Abd ar-Rahman, plecat să jefuiască „sanctuarul
naţional al francilor”219, Saint-Martin, va fi oprit de către Carol Martel.
Nici cucerirea sarazină a Peninsulei Iberice nu era completă, focare de rezistenţă
creştină, concentrate în zonele aspre din Pirinei şi Cantabrici, continuând să hărţuiască
invadatorul. De exemplu, în anul 720, gotul Pelagius (Pelayo) fondează în Asturii un
principat, devenit regat peste douăzeci de ani, şi a cărui capitală, Oviedo, este întemeiată în
760. La rândul lor, populaţiile basco-navareze îşi vor păstra independenţa în faţa arabilor,
aşa cum le rezistaseră cu succes şi vizigoţilor. Mai mult, în deceniile al treilea şi al patrulea
din secolul al IX-lea, galicienii, cantabricii şi asturienii, sprijiniţi şi de puţinii războinici
vizigoţi refugiaţi pe lângă ei, vor pune bazele micului principat al Navarrei. Devenit regat
abia peste aproape un secol, Navarra, alături de Asturii şi Aragonul septentrional, avea să
ofere spaţiul de catalizare şi iniţiativă a mişcării de eliberare, Reconquista.

Bătălia de la Poitiers nu va justifica întru-totul mitul pe care l-a


generat ulterior220, importanţa evenimentului trebuind evaluată cu justă
măsură. E drept că un contemporan creştin, care trăia la Córdoba, sub
stăpânire musulmană, atribuia succesul europenilor, Europenses,
identificând, astfel, pentru prima dată, Europa cu lumea carolingiană pe cale
de a se naşte. Însă, chiar dacă, după 717, anul rezistenţei eroice a
Constantinopolului asediat de arabi, 732 a fost considerat peste tot un
moment esenţial în limitarea fluxului expansionist musulman, nici pădurile
Galiei de nord şi nici cele din Masivul Central nu erau, în realitate,
ameninţate de o cucerire durabilă, de care arabii nu păreau capabili, sau
măcar interesaţi221.
În plus, victoria francă de la Poitiers n-a fost capabilă să frâneze
avântul musulman: în 734, Avignonul este ocupat, Arles cade pradă
jafului, întreaga Provenţă suportând, din nou, prezenţa bandelor sarazine,
care, de altfel, în 737 ajungeau până în Burgundia, pentru a se înapoia în
151
Spania cu un număr impresionant de prizonieri, destinaţi târgurilor de
sclavi. Această îndrăzneală a motivat campaniile lui Carol Martel din
sudul Galliei (între anii 736 şi 739), duplicitatea şi trădarea limitând,
însă, eficienţa iniţiativelor sale. De fapt, raidurile arabo-berbere făceau
parte dintr-o complicată ţesătură de interese politice 222, care şi-a căpătat
mult mai târziu, într-o conştiinţa colectivă influenţată de epopeile
cavalereşti, încărcătura religioasă.
Pe de altă parte, istoriei Islamului i-a lipsit aproape în permanenţă
unitatea efectivă, în ciuda omogenităţii -imaginare- cu care o creditau
creştinii Evului mediu, incapabili, ei înşişi, să o edifice. Această tenace
prejudecată a europenilor poate fi mai uşor explicată astăzi, din
perspectiva succesului exploziv al expansiunii islamice, care cuprinde, în
prima jumătate a secolului al VIII-lea, spaţiul imens situat între Maghreb
şi China. Astfel, primele decenii ale veacului aduceau la supunere
Horezm-ul, Buhara şi Samarkand-ul, „puternicul imperiu persan, care
vreme de secole îi ţinuse în şah pe romani şi pe bizantini, topindu-se ca
zăpada la soare”.223
Către mijlocul secolului, însă, energia care alimentase această
grandioasă serie de achiziţii teritoriale pare să se fi consumat deja:
bizantinii stăvilesc expansiunea musulmană în Asia Mică, iar lupta de la
Talas (751), fixează definitiv hotarul dintre civilizaţia musulmană şi cea
chineză, în zona altaică. Nici arabo-berberii din Spania nu se văd capabili
să-şi continue ofensiva: după victoria de la Poitiers, francii, conduşi de
Pepin cel Scurt eliberează Narbonne (759) şi-i hăituiesc până la Pirinei.
Încă din 752, Pepin încercase să ia în stăpânire Septimania, teritoriu pe care
Merovingienii nu îl cuceriseră niciodată, dorind să evite astfel ocuparea zonei aflate sub
dominaţia musulmană de către aquitani. Trecuţi de partea lui Pepin, vizigoţii i-au predat
câteva oraşe, printre care şi Nîmes. Sprijinit de ei -sub garanţia că vor putea trăi sub legea
proprie şi sub dominaţie francă-, Pepin a reluat atacul în 759, reuşind să cucerească
Narbonne. Regiunea, guvernată împreună cu comiţii vizigoţi şi de cei franci, va avea un rol
aparte în expansiunea spre sud a Carolingienilor, iar Galia se vedea unită, pentru prima
224
dată, sub dominaţie francă.

Victoria lui Pepin, fiul învingătorului de la Poitiers, marca, de


altfel, începutul unui proces care avea să-i atragă tot mai mult pe franci
către Acvitania, teritoriul său căpătând, astfel, statutul de „zonă-tampon”
între ei şi musulmani.
Nu este greu de presupus că problemele interne ale Islamului,
printre care merită amintită violenta schimbare de gardă califală între

152
umayyazi şi abassizi,225 din anul 750, au determinat reculul înregistrat de
expansiunea islamică în Occident.
Imposibilitatea exercitării controlului abbasid asupra Spaniei se datora faptului că
această servise drept refugiu unui supravieţuitor al familiei umayyade, cunoscut ulterior sub
numele de ’Abd al-Rahmān („imigratul”), nepot al califului Hişām. El găseşte, printre
arabii din această regiune, suficienţi sprijinitori fideli pentru a obţine, în curând (755),
posesiunea Córdobei, reşedinţa guvernatorilor musulmani ai provinciei. Abilitatea şi
debordanta sa energie politică l-au ajutat să consolideze, treptat, independenţa emiratului
umayyad pe care-l întemeiase, dar şi să organizeze teritoriul Andalusului, care, la moartea
lui (788), era definitiv desprins de autoritatea pe care abasizii au încercat, fără succes, să o
226
impună.

Dar, deşi facţiunea loială califilor detronaţi în Damasc a reuşit


să-şi adjudece puterea în Peninsula Iberică, emiratul de Córdoba, de
formală factură legitimistă, va fi, în continuare, măcinat de numeroase
dizidenţe. Mai mult, fracţionarea Islamului, apariţia noilor califate,
ofensiva „sectelor” şiito-ismaelitice, ca şi violenta reacţie represivă
abassidă, s-au numărat printre factorii determinanţi ai dezagregării
unităţii musulmane, promotori ai crizei ce i-a frânat expansiunea227.

„Mahomed şi Carol cel Mare”


În anul 777, Carol cel Mare, aflat în plină campanie în teritoriile
saxone, primeşte vizita lui Suleiman ben al-Arabi -wali musulman de
Barcelona, Gerona şi Zaragoza-, care-i solicita, în termeni ispititori,
sprijinul creştin împotriva tiraniei emirului de Córdoba. Dacă
reinterpretarea politică şi epică a întâmplărilor ce au urmat avea să le
acopere cu „o groasă patină religioasă”228, nu este mai puţin adevărat că
cele două părţi nu s-au arătat, la data acordului, incomodate de
diferenţele confesionale.
În consecinţă, în anul 778, de Paşti, corpul expediţionar franc -
întărit de binecuvântarea papei Adrian I229- porneşte către Spania şi, într-
o primă etapă, succesele sale împotriva emirului păreau să confirme
promisiunile wali-ului. Însă, revolta Zaragozei, oraş în care francii se
pregăteau să-şi stabilească tabăra -provocată în condiţii tulburi- l-a
determinat pe Carol să se retragă, nu înainte de a distruge, în semn de
răzbunare, fortificaţiile oraşului. În timpul acestei retrageri a avut loc, pe
15 august, potrivit tradiţiei acceptate, celebrul episod al masacrării, în
văile de la Roncevaux, a ariergardei france conduse de Hruotland,
prefectul mărcii Bretaniei, de către muntenii basci. Transfigurarea
poetică a acestei deloc strălucite fapte de arme -metamorfozată epic într-
153
o glorioasă luptă cu maurii- avea să rămână, pentru multe veacuri, sub
forma „Cântului lui Roland”, în imaginarul creştin.
Dacă emirul cordoban, Abd ar-Rahman I nu a reuşit să ofere o
replică pe măsură invadatorului franc, fiul său, Hisham (788-796), va
moşteni această misiune şi, în 793, iniţiază o ofensivă victorioasă
împotriva Septimaniei france. Narbonne şi Carcassonne sunt asediate din
nou şi, în ciuda pierderilor suferite, expediţia condusă de fiul emirului,
al-Hakam, va fi încununată de succes: prada obţinută în acest raid va
finanţa, parţial, lucrările de construcţie a marii moschei din Córdoba.
Simbol al regatului, al gloriei şi al culturii sale, la care au lucrat, fără încetare,
începând cu fondatorul dinastiei, toţi suveranii umayyazi. Cele nouăsprezece nave şi
pădurea de pilaştrii fac din acest edificiu unul dintre cele mai grandioase ale Islamului, şi o
transformă, totodată, într-un creuzet al tuturor tradiţiilor: Siria îi furnizează acoperişurile cu
pinioane, nava centrală mai lată decât colateralele şi minaretul pătrat, Bizanţul mozaicurile
Tunisiei bolţile lanternelor, Iranul arcurile lobate, Roma coloanele sale, smulse din vechile
monumente şi anumite alternanţe de piatră şi de cărămidă, totul fiind marcat de o puternică
originalitate. Alături de arcul supraînălţat, frecvent, fără îndoială, în Spania vizigotă, dar
cunoscut şi în Orient, sistemul de arce suprapuse două câte două surprinde cu deosebire pe
vizitator. El este fie un un decalc al jocurilor de arcade al apeductelor romane, fie o
adevărată descoperire, de altfel sugerată cam vag de spaţiul închis al unei moschei, pe care
îl exploatează, îl multiplică şi îl reduce la infinit. Oricum, acest sistem va rămâne un apanaj
230
pe care nici un monument al Islamului nu avea să-l dispute Córdobei.

În acelaşi interval, primele expediţii navale sarazine împotriva


Balearelor, pornite de pe ţărmurile andaluze şi ale Maghrebului, îi vor
determina pe locuitorii insulelor să solicite ajutorul împăratului franc.
Reacţia acestuia nu întârzie, ducele Wilhelm al Septimaniei
aducând, în anul 801, Barcelona sub stăpânire creştină şi punând bazele
mărcii carolingiene a Spaniei. Carol cel Mare, proaspăt investit cu titlul
de împărat creştin -şi care din contactele diplomatice cu wali-ul
Barcelonei şi cu împărăteasa Bizanţului, Irina231, „trebuie să fi învăţat, în
ce priveşte dimensiunile şi complexitatea lumii, mult mai multe lucruri
decât putea afla din doctele colocvii cu Alcuin din York şi cu Paulin din
Aquileia”232- se afla acum în căutarea unor noi interlocutori, capabili să-l
ajute să controleze mai bine nesigurele raporturi întreţinute cu Spania.
Dacă monarhia carolingiană, al cărui orizont cultural era legat de
moştenirea merovingiană şi de alianţa cu papalitatea, avea o idee destul
de mărginită asupra forţelor aflate în conflict în lumea euro-asiatică şi
mediteraneană a secolului al VIII-lea, cu totul alta era situaţia
guvernanţilor din Constantinopol şi Bagdad, atenţi să se supravegheze
reciproc şi să găsească, între forţelor prezente, atât posibilii aliaţi, cât şi
154
potenţialii „prieteni ai duşmanilor”. Curtea califală, stabilită de puţină
vreme la Medinat al-Salam -oraş întemeiat în anul 762, în apropierea
gloriosului Ctesifon sassanid- păstra încă un temeinic dezinteres faţă de
civilizaţiile diferite de cea islamică, preferând să-şi îndrepte interesul
către Bizanţ, India şi China. Cu toate acestea, califii vor deveni treptat
conştienţi că barbarii desconsideraţi din nord-vestul extrem ar putea crea
destule probleme, atât umayyazilor cordobezi rebeli, cât şi împăratului
bizantin.
Contactele fuseseră deja inaugurate de un schimb de solii între
abbasidul Abu Ja’far al-Mansur (754-775) şi Pepin, în anii 765 şi 768, iar
Carol avea tot mai multe motive să întărească raporturile cu noul calif,
marele Harun al-Rashid (786-809), suveranul din O mie şi una de nopţi.
Pe de o parte, în peninsula iberică, ciocnirea dintre emirii de Córdoba,
încă nominal fideli vechii dinastii umayyade şi acei wali locali -care
preferau să-şi declare loialitatea faţă de califul mesopotamian- era
permanentă, cei din urmă apelând uneori la sprijinul creştinilor din nord.
Pe de altă parte, Ierusalimul, controlat de abbasizi, era vizitat de un
număr tot mai mare de pelerini occidentali, iar regele franc nu agrea
ideea de a lăsa sanctuarele Cetăţii Sfinte pe seama monopolului bizantin.
În anul 797, Carol preia iniţiativa şi trimite o delegaţie către
curtea califului, răspunsul acestuia sosind -dublat de bogate daruri,
inclusiv un elefant-, în vara anului 801. Darurilor li se adăugau, se poate
bănui, şi unele prerogative, fie şi onorifice, asupra Sfântului Mormânt de
la Ierusalim, încercare ce căuta, evident, să slăbească autoritatea
bizantină tradiţională asupra Locurilor Sfinte. Este, însă, foarte probabil,
în ciuda tăcerii surselor arabe, că adevărata chestiune tratată între regele
franc şi calif trebuie să fi fost situaţia din Spania. În orice caz, în anul
807, Carol primeşte, din nou, o solie din partea califului, ca şi o altă o
delegaţie a patriarhului de la Ierusalim.
Aceste contacte diplomatice, cărora li se adăugau nesfârşitele
răzmeriţe din cuprinsul stăpânirii sale, îl vor nelinişti pe emirul umayyad
al-Hakam (796-822), nevoit să accepte, cu resemnare, ca hotarul cu
regatul franc să se fixeze pe râul Ebru. Chiar şi aşa, situaţia din Spania
musulmană nu se linişteşte, cel mai sângeros exemplu fiind oferit de
revolta de la Córdoba, din 814, stinsă numai cu preţul represiunii
întreprinse de garda emirală (sclavii-soldaţi numiţi „mameluci”, de la
arabul mamluk, „posedat”, „sclav”). La rândul său, următorul emir, Abd
ar-Rahman al II-lea (822-852), va înfrunta revoltele de la Mérida şi

155
Toledo, iar încercarea sa de a recuceri Barcelona va determina reacţia
violentă a ducelui Bernard al Septimaniei.
Între timp, noi pericole îşi fac simţită prezenţa: incursiunile
normanzilor, răvăşind coastele europene în acest secol şi în primii ani ai
celui următor, se adaugă celor maritime ale sarazinilor şi celor
desfăşurate pe uscat de către unguri. Pe fondul fărâmiţării puterii în
zonele periferice ale stăpânirii carolingiene şi înapoierii economice, ele
adâncesc criza acestei perioade.
Nici spaţiile stăpânite de Islam nu erau scutite de serioase
dificultăţi, care erodează inexorabil unitatea califatului de Bagdad:
aghlabizii233 obţin autonomia Tunisiei, în primii ani ai secolului al IX-
lea, iar din 827 iniţiază ocuparea Siciliei; tulunizii234 capătă controlul
asupra Egiptului în 869; Transoxiana, Kwarezm şi Seitan, o zonă amplă -
inclusiv între Sîr Darya, lacul Aral şi Oceanul Indian- intră treptat sub
stăpânirea tahirizilor235, saffarizilor236 şi samanizilor237, în vreme ce, la
sfârşitul secolului al IX-lea, o revoltă a ereticilor qarmaţi 238, iniţiată în
Bahrein, ameninţa comerţul prin Bassora şi, ca atare, economia capitalei.
La rândul lor, incursiunile normande nu ocoleau nici coastele
Andaluziei. Astfel, în 844, după ce a atacat Nantes şi a încercat să
jefuiască Lisabona, puternica flotă normandă se desparte, pentru a ataca
oraşele Cádix şi Sevilla -cucerită şi crunt jefuită.
Acest atac l-a forţat pe emirul umayyad să ia măsuri urgente, cum
este cazul construirii aşa-numitelor ribat, şir de mici forturi de coastă.
încredinţate unor voluntari, şi graţie cărora succesele normande în
Andaluzia se vor rări. Cu toate acestea, ei reuşesc să incendieze
moscheea din Algeciras în anul 859, pentru ca, peste un veac, în 966,
danezii regelui Harald „Dinte Albastru” să le administreze arabo-
ibericilor o altă înfrângere, lângă Lisabona.
Aşadar, musulmanii nu numai că nu au fost, în ultimele două
veacuri ale Evului mediu timpuriu, singurii autori ai raziilor de jaf de pe
coastele sudice ale Europei şi din insulele Mediteranei, ci, dimpotrivă, au
căzut ei înşişi victimele ale acestora. Însă, occidentalii vor continua să
pună pe seama Agareni-lor239 responsabilitatea acestor expediţii, iar
amintirea atacurilor din Mediterana şi a războaielor din Peninsula
Iberică, amplificată de tradiţia epică, va sfârşi prin a motiva răspunsul
militar creştin de mai târziu, cruciadele.240
De altfel, impactul decisiv cu care este creditată apariţia Islamului
în destrămarea unităţii mediteraneene este reflectat cu deosebire de

156
celebra teză avansată de istoricul Henri Pirenne, şi ale cărei ecouri sunt
departe de a se fi stins241.
Istoricul belgian nota: „Mediterana creştină este deci despărţită în două bazine:
estul şi vestul înconjurate de ţări musulmane. După ce şi-au terminat cucerirea, la sfârşitul
secolului al IX-lea, arabii formează o lume deosebită care-şi este suficientă sieşi şi se
orientează spre Bagdad. Acesta este punctul central spre care vin caravanele din Asia şi
marele drum comercial Volga-Baltica. Musulmanii nu practică ei înşişi nici un fel de
comerţ cu creştinii, dar nu-şi închid pieţele pentru mărfurile lor. Îi lasă să freventeze
porturile lor, să le aducă sclavi şi cherestea şi să cumpere ce vor.
Activitatea navigaţiei creştine nu continuă de altfel decât în Orient, de care ţine şi
capătul sudic al Italiei. Acolo Bizanţul a reuşit să păstreze stăpânirea asupra mării în dauna
Islamului. Corăbiile continuă să circule de la Veneţia, de-a lungul coastei adriatice, a
ţărmurilor greceşti, spre marele oraş de pe Bosfor. Evident, aceste corăbii nu vor ocolii
porturile musulmane din Asia Mică, din Egipt şi Africa în general, din Sicilia şi Spania.
Prosperitatea din ce în ce mai mare din ţările musulmane, odată încheiat perioada
expansiunii, va constitui un avantaj pentru porturile comerciale din Italia. Datorită acestei
prosperităţi, în Italia meridională ca şi în Imperiul bizantin, se menţine o civilizaţie
avansată cu oraşe, monetării care bat monedă de aur, negustori profesionişti, pe scurt, o
civilizaţie care-şi păstrează structurile din Antichitate.
În Occident, dimpotrivă, ţărmurile golfului Lyon şi ale Rivierei până la Tibrului,
supuse ravagiilor războiului şi piraţilor cărora creştinii, lipsiţi de flotă, nu le-au putut
rezista, nu mai constituie decât un deşert şi o ţintă a piraţilor. Porturile şi oraşele sunt
părăsite. Legăturile cu Orientul sunt întrerupte, şi nici un fel de relaţii nu se stabilesc cu
ţărmurile ocupate de sarazini. Totul e mort. Imperiul carolingian reprezintă cel mai izbitor
contrast cu cel bizantin. E exclusiv terestru, pentru că este blocat. Teritoriile mediteraneene,
odinioară cele mai active şi cele care întreţineau viaţa întregii ţări sunt acum cele mai sărace
şi mai pustii şi mai expuse ameninţărilor. Pentru prima dată în istorie, axa civilizaţiei
occidentale a fost împinsă spre nord; timp de multe secole se va menţine între Sena şi Rin,
iar popoarele germanice, care până atunci nu au jucat decât rolul negativ al distrugătorilor,
vor fi chemate să joace un rol pozitiv în reconstrucţia civilizaţiei europene.
Tradiţia lăsată de antichitate se destramă pentru că islamul a distrus vechea unitate
242
mediteraneană”.

Reputatul istoric punea, aşadar, această disoluţie pe seama rapidei


ascensiuni a Islamului, al cărei succes este explicat prin caracterul noii
stăpâniri:
„În ceea ce priveşte cauzele profunde ale acestui remarcabil succes al expansiunii
şi motivul pentru care arabii, fără să fie mai numeroşi decât popoarele germanice, nu au fost
absorbiţi ca şi acestea de către populaţiile regiunii respective, superioare din punct de
vedere al civilizaţiei, nu există decât un răspuns şi acesta este de ordin moral: în timp ce
germanicii nu au nimic de opus creştinismului adoptat de Imperiu, arabii sunt exaltaţi de o
nouă credinţă. Acest fapt şi numai acesta îi face de neasimilat. În rest, ei nu sunt mai ostili
decât germanicii civilizaţiei pe care i-a cucerit. Dimpotrivă, o asimilează cu o uimitoare
rapiditate (...) Nici măcar nu sunt fanatici, cel puţin la început şi nu vor neapărat să-şi
convertească supuşii. Ei vor doar să îi facă să se supună singurului Dumnezeu, Alah,

157
profetului său Mahomed şi, întrucât acest era arab, să se supună arabilor. Religia lor
universală este în acelaşi timp naţională. Ei sunt slujitorii lui Dumnezeu.
Islam înseamnă resemnare sau supunere faţă de Dumnezeu, iar musulman
înseamnă supus. Alah este unic şi deci este logic ca toţi slujitorii lui să fie datori să-l
impună necredincioşilor, ghiaurilor. Ceea ce-şi propun nu este, aşa cum s-a afirmat, să
convertească, ci să supună. Acesta este sistemul pe care îl aduc ei: după ce au cucerit un
teritoriu, nu au nimic împotrivă să ia ca pradă de război ştiinţa şi arta ghiaurilor; se vor sluji
de ele pentru a-l preamări pe Alah. Vor prelua de asemenea instituţiile popoarelor cucerite,
în măsura în care acestea le vor fi utile. De altfel, propriile lor cuceriri îi obligă s-o facă.
Pentru a guverna imperiul pe care l-au creat, nu mai pot folosi instituţiile lor tribale, după
cum nici germanicii n-au putut să le impună pe ale lor Imperiului roman. Marea diferenţă
faţă de germanici este însă că pretutindeni unde s-au instalat, domină. Învinşii sunt supuşii
lor, numai ei plătesc impozit, şi tot ei sunt excluşi din comunitatea credincioşilor. Bariera
este de netrecut; între musulmani şi popoarele cucerite nu se poate realiza nici o fuziune. Ce
contrast formidabil cu Theodoric care încearcă să se asimileze şi să se pună în slujba celor
pe care i-a învins!
În cazul germanicilor, învingătorul se va îndrepta în mod spontan spre învins. În
cazul arabilor, lucrurile se vor petrece invers, învinsul se va duce spre învingător, dar n-o va
putea face decât slujindu-l ca şi acesta pe Alah, citind ca şi el Coranul, deci învăţând limba
care este simultan limbă sacră şi dominantă.
Nu se va face nici un fel de propagandă religioasă, nici măcar atâta câtă s-a făcut
de către creştini după triumful Bisericii, nu se va exercita nici un fel de presiune. Dacă
Dumnezeu ar fi vrut, zice Coranul, ar fi făcut din toţi oamenii un singur popor şi condamnă
în termeni categorici exercitarea violenţei împotriva celor de altă religie. Coranul nu cere
decât supunere faţă de Alah, supunere exterioară a unor fiinţe inferioare, degradate, demne
de dispreţ, tolerate deşi trăiesc în abjecţie. Tocmai această atitudine este intolerabilă şi
demoralizantă pentru necredincios. Religia lui nu e atacată, ci ignorată, şi acesta este modul
cel mai eficient de a fi desprins de ea şi adus la Alah, care îi va restitui demnitatea şi îi va
deschide porţile cetăţii musulmane. Faptul că religia sa îl obligă pe musulman în străfundul
conştiinţei sale să-l trateze pe necredincios ca pe un supus, îl va determina pe acesta din
urmă să vină spre el şi astfel să se rupă de patria şi poporul său.
Germanicul se romanizează de îndată ce pătrunde în Romania. Romanul
dimpotrivă se arabizează de îndată ce este cucerit de islam (...) Noul stăpân nu mai admite,
în zona dominată de el, nici o influenţă care să se sustragă controlului lui Alah. Legislaţia
sa, extrasă din Coran, se substituie dreptului roman, limba sa se substituie limbilor eline şi
latine.
Creştinându-se, Imperiul îşi schimbase sufletul, dacă ne putem exprima astfel;
islamizându-se, el îşi schimbă şi sufletul şi trupul. Societatea civilă e transformată în
”243
aceeaşi măsură în care este transformată şi cea religioasă.

Cu toate acestea, istoriografia contemporană tinde să evidenţieze


criza economică şi comercială ca fiind vizibilă deja cu mult înaintea
secolului al VII-lea, ca şi puternicul regres al traficului şi nivelului de trai
din zona mediteraneană occidentală în secolele VI-VII. Ambele par să fie
rezultatul promovat de mai multe cauze, acţionând lent, şi între care
presiunea navigatorilor sarazini nu a ocupat neapărat o poziţie centrală.
Oricum, activitatea piraterească a musulmanilor a jucat un rol
158
important -şi chiar determinant, în anumite circumstanţe- pentru
ansamblul acestei crize, prin consecinţele sale economice, mentale şi
culturale. Ea a condus la regresul vădit al activităţilor nautice şi la
declinul sau dispariţia unor porturi, cărora li se adaugă slăbirea
economiei monetare, sărăcia, teama şi neliniştea.

Aventura maritimă sarazină


Primele raiduri împotriva insulelor şi litoralului creştin al
Mediteranei occidentale au fost iniţiate de pe coastele islamizate ale
Spaniei şi Africii. Aici s-au organizat societăţi de navigatori-piraţi, mult
mai active decât flotele oficiale ale califului, şi care, dotate cu arsenale
proprii, trăiau din piraterie, într-o manieră semi-independentă. Pentru
aceste societăţi, interesate în primul rând de profitul personal,
„propagarea Islamului nu era decât o preocupare colaterală.”244
Începând cu secolul al VIII-lea, incursiunile lor iau drept ţintă
insulele greceşti, dar şi Sicilia, Corsica şi Sardinia, unde ruinarea
aşezărilor de pe litoral va determina retragerea populaţiei spre centrul,
mai greu accesibil, dar mai bine protejat al insulelor. Astfel, puţin câte
puţin, Corsica şi Sardinia, cu împrejurimile înconjurate de musulmani,
s-au văzut izolate, fără să fi fost vreodată cucerite cu adevărat. Aceeaşi
va fi şi soarta Balearelor, atacate constant, începând cu 798 şi cucerite
definitiv în anul 902245. Ca regulă generală, atacurile sarazine luau forma
unei razii rapide, menită să alimenteze comerţul cu sclavi, şi, doar uneori,
determina plata unor tributuri sau răscumpărări. Mai rar, raidul avea ca
rezultat organizarea unui „cuib” de corsari, funcţionând, poate, ca o
miniaturizată colonie comercial-militară.246 Aceste baze -iniţial
antrepozite unde prăzile dobândite aşteptau expedierea către Spania- au
apărut mai ales după sufocarea comerţului pe mare al latinilor, care va
face războiul de cursă mai puţin profitabil şi va orienta interesul sarazin
către jefuirea sistematică a uscatului. 247
Adevăratul debut al celor două secole de supremaţie sarazină în
Mediterana Occidentală va fi reprezentat de către iniţiativa emirulului
aghlabit Ziyahad Allah I de ocupare a Siciliei, în anul 827. Chiar dacă
bizantinii s-au opus curajos înaintării musulmane către interiorul insulei,
- şi abia în primii ani ai secolului al X-lea aceasta s-a putut considera
încheiată- pierderea Cretei, în 827, ca şi a Maltei, în 870, îi privează pe
imperiali de singurele bazele care permiteau o intervenţie eficientă în
Mediterana occidentală: Sicilia şi Sardinia sunt lăsate în voia sorţii.

159
Incursiunile maritime ale musulmanilor nu pot fi întotdeauna puse
pe seama unei dorinţe expansioniste coerente, aşa cum exagerat
considera istoriografia mai veche. Dimpotrivă, în multe situaţii, sarazinii
se amestecau în dispute locale, deseori la chemarea uneia din părţi.
Aceasta este situaţia sarazinilor invadatori din Sicilia, al căror sprijin a
fost solicitat repetat de către cârmuitorii oraşului Napoli, fie împotriva
longobarzilor, fie a bizantinilor. Este adevărat că, abili în a exploata
confuzia şi slăbiciunea diferitelor puteri ce se confruntau în Italia
meridională, sarazinii nu ezitau să se pună în servicul oricăreia dintre
părţi, dar o făceau, în realitate, ca stăpâni. 248 Oricum, prin cucerirea
Siracuzei, în 878, şi în 902 a Taorminei, arabo-berberii vor încheia
ocuparea Siciliei.
Odată instalaţi în Sicilia sub autoritatea formală a califilor fatimizi
de Cairo, emirii kalbiţi249 s-au dedat, în cursul secolului al X-lea, la
atacarea sistematică a coastelor Italiei meridionale, unde capete de pod
ocazionale au rezistat mult timp. Intervenţia împăratului saxon Otto al II-
lea, care încerca să repete succesul obţinut, cu un veac în urmă, de
predecesorul său, Ludovic al II-lea, se soldează cu o înfrângere
spectaculoasă în 982, nereuşita sa lasând sarazinilor, pentru o jumătate de
secol, deplina libertate de iniţiativă în Italia meridională. Abia
fărâmiţarea politică a Islamului sicilian, cauzată de moartea emirului al-
Akhal, în 1036, va stopa această presiune continuă. În ceea ce le priveşte,
Sardinia şi Corsica vor rămâne, până în primii ani ai secolului al XI-lea,
un no man’s land, ale cărui porturi erau, totuşi, controlate de sarazini.250
În tot acest interval de timp, bazele de pe coasta Maghrebului,
punctele de forţă esenţiale ale dominaţiei maritime islamice în
Mediterana orientală, se întăresc permanent, în vreme ce nord-vestul
mediteraneean este agitat de pirateria sarazină plecată de pe coastele
spaniole şi insulare. Astfel, pe la 890, musulmanii debarcă pe coasta
provensală şi organizează un formidabil sediu la Fraxinetum (astăzi La
Garde-Freinet), aproape de Saint-Tropez. Expediţiile plecate de aici
pustiesc nu doar litoralul, ci ajung până în Alpii occidentali, unde le cad
victimă, în mod repetat, convoaiele de pelerini şi de negustori aflate în
trecere, dar şi mănăstirea Novalesa, atacată în trei rânduri.251
Piraţii din Fraxinetum au reuşit chiar să încheie acorduri cu unii
principi locali, ca Hugo de Provenţa, dar, în 972-973, depăşesc măsura,
prin sechestrarea Sfântului Maieul, marele abate de Cluny. Insolenţa îi va
costa scump, aristocraţia provensală hotărându-se, în cele din urmă, să

160
lichideze definitiv cuibul de corsari de la Fraxinetum şi să elimine
ameninţarea sarazină în Alpi.252
Trebuie amintit că centrele litorale sarazine controlau inclusiv
zone extinse din interiorul continentului şi, în acest sens, activitatea lor
avea multe în comun cu cea a cetăţilor maritime de pe coastele italice.
Nu lipsesc vocile care pun apariţia puterilor citadine de pe coastele
Europei Occidentale pe seama expansiunii islamice, şi, deloc
întâmplător, raporturile pe mare dintre puterile creştine şi cele islamice se
caracterizează prin ciocniri navale urmate de o bună vecinătate
comercială.253 În orice caz, la începutul secolului al XI-lea, activele
aşezări sarazine de până atunci intră în defensivă, lăsând iniţiativa tot mai
puternicelor centre creştine.
Dincolo de agitaţia corsarilor, lumea lumea hispano-musulmană
cunoştea mari mutaţii, care vor sfârşi prin a conduce la transformarea
fundamentală a islamului occidental. Emirul Abd ar-Rahman al III-lea
(912-961), cel care condusese dinastia neoumayyadă254 cordobeză la
maxima sa strălucire, îşi arogă, în 929, demnitatea de calif, extinzându-şi
autoritatea şi asupra unei părţi a Maghrebului occidental. Sub domnia sa,
populaţia Córdobei număra în jur de 300.000 de locuitori, iar înflorirea ei
este amintită încă de impunătoarele ruine ale cetăţii şi palatului regal de
la Medina Azahara, „Cetatea Florilor”. Strălucirilor marmurei,
cristalului şi mozaicurilor -realizate de cei mai buni meşteri bizantini-, li
se adaugă, conform legendei, şi o fântână de „argint viu”, adică de
mercur, care îi uimea pe oaspeţi, revărsând scântei şi cascade de lumină
în centrul unui salon cu reflexe de aur.255
Trebuie subliniat că, în ciuda asocierii lor războinice, arabii şi
berberii nu reuşiseră se se contopească cu adevărat. Aristocraţia celor ce
se considerau singurii moştenitori autentici ai Profetului îi dispreţuia cu
mândrie pe parveniţii africani. Cu toate acestea, se face simţită o lentă,
dar progresivă integrare între arabo-berberi, pe de o parte, şi urmaşii
celtiberilor, iberolatinilor şi gotosuabilor, de cealaltă. Ea va edifica
adevărata distincţie dintre musulmanii descendenţi ai cuceritorilor,
localnicii convertiţi în vremuri diferite la credinţa coranică şi creştinii
rămaşi credincioşi propriei religii, însă arabizaţi în ce priveşte limba şi
obiceiurile. Aceştia din urmă, care nu uitaseră, însă, latina -mai precis,
limba populară ce se dezvoltase din aceasta- vor deveni aşa-numiţii
musta’riba, desemnaţi de occidentalii prin termenul, mediat de spaniolă,
de „mozarabi”, mozárabes.256

161
Dacă, la început, umayyazii impuneau lumii hispano-musulmane
trăsăturile de fond ale marii culturi siriace care îi caracterizase, cu
vremea, acest spaţiu ajunge, prin medierea curţile Islamului maghrebin,
să se simtă atras de modelul abbasid, iar această comoară intelectuală va
stârni o adevărată fascinaţie, chiar şi pentru creştini: încă din secolul al
IX-lea, Álvaro de Córdoba deplângea faptul că savanţii creştini îşi
iroseau vremea imitînd literele arabe, lăsând în uitare Scriptura şi
lucrările Părinţilor Bisericii.257
După dispariţia lui Abd ar-Rahman al III-lea, suveranii Córdobei
nu s-au mai putut ridica la nivelul său, cu excepţia lui Hakam al II-lea
(961-976), rămas în istorie prin înfrumuseţarea oraşului şi prin activitatea
unui ministru energic, care aproape l-a eclipsat: Muhammad Ibn
Abi’Amir, numit al-Mansur, „Învingătorul” (acel Almanzor din cronicile
şi din poezia epică spaniolă). De origine pur arabă, acest wizir, va fi, în
fapt, adevăratul stăpân al Spaniei şi al Marocului între 978 şi 1008,
obţinând supunerea regatulului creştin al Leonului şi atacând, printre
altele, în 997, sanctuarul sfântului Iacob de la Compostela. Moartea sa va
lăsa familia califală pradă luptelor dinastice, care divizează întreaga
Spanie musulmană într-o duzină de emirate -aşa-numitele reinos de
taifas („regate ale facţiunilor”)-, deseori aflate în război între ele.
Dacă, până prin secolul al XIII-lea, creştinii occidentali nu ştiau
mare lucru despre Islamul de la est de Ierusalim, mult mai importanţi le
apăreau occidentalilor apropiaţii reyes de taifas, îndeosebi din momentul
în care, unul dintre ei, emirul de Denia, Mujahid, ajunge, în primii ani ai
secolului al XI-lea, la un pas de a pune în practică un amplu program
politic, menit să-i aducă sub control Balearele, Corsica şi Sardinia, adică
întreaga Mediterană de nord-vest. Profitând de criza califatului, Mujahid
îşi însuşise puterea, cu sprijinul câtorva căpetenii ale flotei, şi, stăpân pe
Baleare încă din 1010, căuta să-şi extindă dominaţia până în Sardinia şi
Marea Tireniană. Probabil la solicitarea papei Benedict al VIII-lea, se vor
ridica împotriva sa două oraşe maritime, Genova şi Pisa, ele însele
victime, în repetate rânduri, ale incursiunilor sarazine. Dacă succesul
creştinilor survine cu greutate, după un război lung, purtat între anii 1015
şi 1021, trebuie subliniat că alianţa pisanilor şi a genovezilor împotriva
lui Mujahid a constituit prima ocazie în care forţele creştine se unesc
împotriva unui inamic musulman comun. Ea demonstrează, totodată, că
un astfel de efort militar presupunea valenţe tot mai explicit religioase,
fapt devenit treptat limpede în secolul al XI-lea, odată cu elaborarea
viguroasă a unor astfel de teme precum abaţia de la Cluny.258
162
De altfel, creştinătatea era obişnuită de multă vreme, încă din
epoca constatiniană, să evoce motive, factori, componente şi simboluri
religioase în susţinerea şi, eventual, în justificarea întreprinderilor sale
războinice. De exemplu, în imperiul bizantin, „armata sfântă” şi
„războiul sfânt” erau teme comune, din moment de tot ceea ce privea
autoritatea imperială era considerat sacru. Însă, chiar dacă lupta
împotriva păgânilor şi sporirea numelui creştin şi a credinţei puteau intra
uşor în retorica şi în simbolistica militară, biserica bizantină s-a ţinut tot
timpul departe de sacralizarea armelor şi a războiului.
În altă ipostază se afla Biserica latină, nevoită să înfrunte
necesitatea de a accepta, dar şi de a neutraliza sau oblitera, măcar în
parte, vechile tradiţii războinice, legate de factorii mitici şi religioşi, şi pe
care populaţiile germanice le păstrau cu îndărătnicie. Astfel că, începând
îndeosebi din perioada carolingiană, legătura tot mai strânsă dintre clerul
înalt şi exercitarea puterii politice va determina o militarizare crescândă a
valorilor şi obiceiurilor, tot mai bine reprezentată de liturghia romano-
germanică a binecuvântării armelor şi a acelor novi milites, embrion al
eticii şi al practicilor cavalereşti. Este lesne de înţeles că, într-un astfel de
context, se puteau mai uşor maturiza impulsuri şi aspiraţii anti-
musulmane, iar momentele de luptă, inclusiv în plan religios nu făceau
decât să stimuleze -nu fără o bună doză de mentalitate imanentă-
comparaţia dintre puterea şi adevărul cele două credinţe ce se măsurau în
conflict. O astfel de mentalitate implicită aparţinea, la început cel puţin,
laicilor, clericii mulţumindu-se să o tolereze şi, doar în puţine situaţii, să
o încurajeze.
Cu toate acestea, treptat, riturile ecleziastice ale binecuvântării
steagurilor şi armelor -parte a unei societăţi în care totul, începând cu
uneltele, era binecuvântat şi în care fiecare acţiune umană îşi afla locul
într-un univers străbătut de Sacru-, ca şi necesitatea, devenită tradiţie,
începând cu secolul al VII-lea, de a apăra de musulmani nu numai vieţile
şi averile, ci şi bisericile şi moaştele, vor contribui la afirmarea ideii că
războiul împotriva noilor duşmani putea fi considerat cu siguranţă
„drept” şi, de ce nu, chiar „sfânt”.
Această nouă atitudine nu exclude ca adversarii creştinilor să fie
numiţi „ismaeliţi”, „agareni” sau „sarazini” termeni care, chiar dacă nu
subînţelegeau etnii propriu-zise, aveau cel puţin conotaţii genealogice,
bazate pe povestirea biblică a seminţiei patriarhului Avraam. Altfel spus,
duşmanul nu era niciodată desemnat printr-un apelativ care să-i
sublinieze, în mod negativ, condiţia religioasă de non-creştin şi care, pe
163
această cale, să creeze impresia că ar urmări să justifice războiul
împotriva lui pe seama acestei deosebiri de credinţă.259
Oricum, importante schimbări avuseseră loc în cursul secolului al
IX-lea, când, sub ameninţarea corsarilor musulmani, pontifii romani
reiau, în unele situaţii, atitudini mai vechi: este cazul papei Leon al IV-
lea, care, imediat după atacarea de către sarazini a Romei, în anul 846,
promite viaţa veşnică celor ce acceptau să se jertfească pentru apărarea
credinţei şi a Bisericii, exemplul său fiind urmat curând de Nicolae I
(856-867) şi de Ioan al VIII-lea (872-882).
Cam în aceeaşi perioadă, creştinătatea apuseană ia cunoştinţă de
povestea „martirilor de la Córdoba”, aproape cincizeci de bărbaţi şi femei
ce încălcaseră interdicţia de a predica împotriva legii Profetului. Ceva
mai târziu, în anul 858, doi călugări benedictini de la Saint-Germain, care
călătoreau spre Spania în căutarea unor moaşte ale sfântului Vincent, au
ajuns la Córdoba, de unde au luat trei trupuri ale acestor martiri. În orice
caz, episodul a impresionat mult creştinătatea occidentală, căpătând
curând nuanţe paradigmatice: peste aproape patru secole, franciscanii
înşişi aveau să-l preia ca model260.
În ceea ce priveşte Sicilia, soarta acesteia o repetă pe cea a
califatului cordoban: moartea emirului al-Akhal (1019-1036) va
determina fragmentarea puterii emirale ce ţinuse insula unită, şi, cu
timpul, această fărâmiţare va deschide calea cuceritorilor normanzi.

164
CULTURA FEUDALISMULUI TIMPURIU

De la început trebuie să spunem că în perioada feudalismului


timpuriu, adică între secolele al V-lea şi al XI-lea, cultura a cunoscut o
profundă decădere faţă de cultura clasică greco-romană. A decăzut nu
numai cultura, dar şi civilizaţia. Invaziile triburilor germane şi
slăbiciunile Imperiului roman au provocat, cu mult timp înainte de anul
476, care nu este decât un an convenţional pentru sfârşitul unei epoci şi
începutul alteia, un fenomen de „barbarizare” a culturii romane clasice.
Ea continuă să se manifeste, dar în forme din ce în ce mai fruste şi mai
stângace, marile personalităţi culturale sunt tot mai puţine sau chiar
dispar cu desăvârşire, marile tradiţii culturale greco-romane dispar
aproape în totalitate, viaţa urbană dispare şi ea, societate se ruralizează şi
cultura capătă mai mult un caracter popular. Această decădere culturală,
fără să poată fi, bineînţeles, absolutizată, a durat cu aproximaţie până în
secolul al VIII-lea, până la domnia primilor carolingieni, Pepin cel Scurt
şi Carol cel Mare, care vor avea lăudabile iniţiative pe plan cultural,
dându-şi seama de importanţa culturii pentru evoluţia de ansamblu a
societăţii. În această perioadă, care începe înainte de prăbuşirea
Imperiului roman de apus şi se încheie în vremea domniei lui Carol cel
Mare, cultura laică este înlocuită tot mai mult de cultura religioasă,
biserica devine stăpâna absolută a culturii, clericii fiind, cu mici excepţii,
singurii oameni care ştiau să scrie şi să citească. Dar tot acum apar în
cultura popoarelor din fostul Imperiu roman de apus elemente ale culturii
triburilor germane, iar în teritoriul Germaniei, care nu fusese niciodată
stăpânit de imperiu, apar elemente ale culturii romane clasice,
realizându-se astfel o interesantă sinteză culturală, care va sta la baza
culturii europene de mai târziu. Fiind o epocă de decădere culturală,
perioada dintre secolul al V-lea şi secolul al XI-lea a conţinut însă în sine
germenii viitoarei culturi europene atât de strălucitoare, germeni care au
răsărit din sinteza culturală romano-germană.

165
Ce s-a păstrat din cultura antică?
Nu mult, dar totuşi suficient pentru a permite punerea unor baze
destul de solide, care au deschis calea renaşterilor medievale de mai
târziu. Demni de remarcat în acest sens sunt Martianus Capella din
Cartagia, care în lucrarea Nunta Filologiei cu Mercur, a transmis
sistemul grupării cunoştinţelor antichităţii în cele şapte arte liberale
(gramatica, dialectica, retorica, muzica, aritmetica, geometria şi
astronomia), Boëtius, considerat a fi “ultimul dintre romani”, care, în
lucrarea Despre mângâierea filosofiei, consideră că filosofia este mai
importantă decât religia, Cassiodor, care începe să îmbine tradiţiile
antichităţii cu cele creştine în lucrarea Instituţiile cunoştinţelor divine şi
lumeşti, Isidor din Sevilla, care în lucrarea sa cu caracter enciclopedic,
Etimologii, a transmis o mare parte din cunoştinţele antichităţii. Dar
aceste cunoştinţe erau tot mai puţine, iar biserica elimina sistematic o
parte importantă a lor, deoarece le considera ca fiind nefolositoare pentru
un bun creştin şi periculoase pentru dogmă.

Cultura feudală din apusul Europei


până la renaşterea carolingiană
A fost predominant religioasă, fapt explicabil prin monopolul pe
care-l deţinea biserica asupra culturii. Bazele teologiei creştine au fost
puse în a doua jumătate a secolului al IV-lea şi la începutul secolului al
V-lea de către „părinţii bisericii”, Ambrozie, Ieronim şi Augustin.
Ieronim a tradus integral Biblia în limba latină (Vulgata), iar Augustin, în
lucrarea Despre cetatea lui Dumnezeu, a pus bazele principiilor teocraţiei
bisericii.
Un alt fenomen deosebit de interesant a fost acela al transformării
marilor mănăstiri în centre de copiere a manuscriselor (Vivarium, Monte
Cassino, Luxeuil, Bobbio, Sankt Gallen, Reichenau, Fulda etc.).
Scriptoriile acestor mănăstiri erau adevărate ateliere de copiat manuscrise
şi principalele furnizoare pentru bibliotecile aceloraşi mănăstiri. Alte
centre culturale importante erau reşedinţele episcopale, care aveau şi ele
scriptorii, biblioteci şi chiar şcoli.
Preocupările culturale erau aproape în întregime subordonate
teologiei, având menirea să răspundă la întrebările pe care le ridica
aceasta. Al doilea domeniu cultural ca importanţă îl reprezenta, fără
îndoială, istoriografia, menită să descrie şi să transmită posterităţii faptele
de vitejie ale principilor, regilor şi împăraţilor, ale preaputernicilor zilei.
Demne de remarcat aici sunt lucrările lui Grigore, episcop de Tours (538-
166
594), Istoria francilor, în care este prezentată istoria Galiei şi a francilor
până aproape de sfârşitul secolului al VI-lea, şi Beda Venerabilul (674-
735), Istoria bisericească a neamului anglilor, în care este prezentată
istoria anglo-saxonilor în ansamblul ei, de la venirea acestora în Britania
până în anul 731.
Cele mai multe opere păstrate în limbile vorbite provin din
Anglia, deoarece aici influenţa limbii latine era mult mai redusă decât în
ţările unde se vorbea o limbă romanică. Printre cei mai vechi poeţi anglo-
saxoni pot fi amintiţi Caedmon şi Cynewulf, care au trăit în secolul al
VII-lea şi tot din acest mediu provine unul din cele mai vechi poeme
epice, al cărui subiect a fost împrumutat de la normanzi, Beowulf. Pe
continent unul din cele mai vechi poeme epice este Cântecul lui
Hildebrand, cules pe la anul 800 de doi călugări de la mănăstirea Fulda.

Renaşterea carolingiană
Puterea centrală, întărită şi consolidată în vremea lui Carol cel
Mare, avea nevoie de tot mai mulţi oameni care să posede capacitatea de
a scrie şi de a citi, capabili să-şi îndeplinească în bune condiţii obligaţiile
ce le reveneau în calitatea lor de administratori ai imensului Imperiu
carolingian. Înviorarea activităţii clerului şi a reprezentanţilor puterii
imperiale ce s-a constatat în a doua jumătate a secolului al VIII-lea şi la
începutul secolului al IX-lea, mai ales în ceea ce priveşte organizarea de
şcoli bisericeşti, a fost determinată de schimbările profunde social-
economice, de totala răsturnare a relaţiilor funciare, care a dus la întărirea
feudalilor laici şi ecleziastici şi la aservirea ţăranilor. În acelaşi timp,
rolul bisericii în domeniul culturii se consolidează, se formează o
adevărată pătură de clerici instruiţi.
Obiectivele ce stăteau în faţa noilor şcoli au fost definite clar şi
concis de cel mai de seamă reprezentant al „renaşterii carolingiene”,
Alcuin (735-804), absolvent al şcolii din York. Într-o scrisoare adresată
lui Carol cel Mare, acesta scria următoarele: „Muncesc mult şi la multe,
pentru a educa mulţi în folosul sfintei biserici şi pentru împodobirea
puterii voastre imperiale”. În capitularele sale, Carol cel Mare cerea
călugărilor să organizeze şcoli mănăstireşti în care clericii să înveţe să
citească, să socotească, să scrie şi să cânte, deoarece ei erau datori să
îndrume poporul. La reşedinţa sa din Aachen a luat fiinţă o „Academie
palatină”, care era de fapt un cerc de cărturari şi de sprijinitori ai culturii.
Împăratul a adus din Italia, unde clerul era mai cult, o serie întreagă de
persoane capabile să conducă şcolile bisericeşti, printre care s-au aflat
167
Petru din Pisa, Paul Diaconul, Leidhhard şi Theodulf. El considera că
oamenii trebuie să înveţe adevărul religiei şi simbolul credinţei şi trimişii
săi erau obligaţi să supravegheze felul în care se îndeplineau aceste
instrucţiuni. Întreaga literatură din perioada carolingiană imită literatura
creştină din primele veacuri de după Cristos. Aceasta se poate vedea cel
mai bine în lucrările lui Alcuin şi ale discipolului său, Einhard, biograful
lui Carol cel Mare. În această perioadă s-au îmbunătăţit considerabil
manuscrisele, s-a făcut o reformă a scrierii, în urma căreia s-a stabilit
pretutindeni o scriere clară, aşa-numita minusculă carolingiană, care va
constitui baza scrierii moderne a literelor latine. De asemenea, copiştii
împodobeau manuscrisele cu miniaturi minunate pe teme biblice,
miniatura devenind o adevărată artă. Alături de lucrările bisericeşti,
copiştii carolingieni au transcris şi cărţi ale autorilor antici, poeţi, filosofi,
jurişti, oameni politici, ceea ce a contribuit la păstrarea şi la transmiterea
valorilor lumii antice în cultura evului de mijloc.
Nu pot fi uitate nici lucrările de construcţie care s-au făcut pe
timpul lui Carol cel Mare. Căutând să sporească importanţa puterii
imperiale şi a bisericii, Carol a construit palate şi catedrale la Aachen
(Aix-la-Chapelle) şi în alte localităţi din imperiu. Prin arhitectura lor
aceste clădiri aminteau de stilul construcţiilor bizantine din Ravenna. Dar
foarte puţine din construcţiile lui Carol cel Mare au fost făcute din piatră,
deoarece tehnica de construcţie era destul de primitivă şi nu permitea
întotdeauna acest lucru. Marea lor majoritate au fost făcute din lemn şi,
astfel, nu au reuşit să reziste trecerii timpului.
„Renaşterea carolingiană” a durat însă puţin. Destrămarea rapidă
a imperiului nu putea să nu se manifeste şi în domeniul cultural.
Cronicarii timpului, menţionând starea jalnică a învăţământului în
perioada care a urmat destrămării imperiului, arată că regatul francilor
devenise arena unor conflicte şi războaie, că pretutindeni clocotea lupta
intestină şi că studierea atât a Bibliei, cât şi a artelor libere era complet
neglijată. În ansamblu, efectele „renaşterii carolingiene” au fost foarte
limitate atât în timp, cât şi în spaţiu. Ele nu au putut elimina ignoranţa
specifică evului mediu, dar au reuşit, totuşi, să păstreze un cler destul de
învăţat şi au făcut ca legătura cu marile realizări culturale ale antichităţii
să nu se rupă definitiv.

Cultura în secolele IX–XI


Perioada care a urmat “renaşterii carolingiene” prezintă tabloul
unui incontestabil declin cultural. Destrămarea imperiului lui Carol cel
168
Mare, fărâmiţarea ulterioară a părţilor ce s-au separat din el,
nenumăratele războaie feudale, invaziile devastatoare ale normanzilor,
ungurilor şi arabilor, foamea şi epidemiile frecvente au avut ca rezultat o
adevărată prăbuşire a culturii. Numai în categoriile înalte ale clerului mai
existau oameni care studiaseră în şcolile carolingiene şi aveau
cunoştinţele la nivelul epocii lor. Un reprezentant al acestei categorii este
Raban Maur, elev al lui Alcuin, care a fost o vreme abate al mănăstirii
Fulda, iar apoi arhiepiscop de Mainz. El este autorul multor compilaţii, în
proză şi în versuri, pe teme religioase. Dar cea mai mare parte a lucrărilor
sale reprezintă extrase din Biblie şi din lucrările diferiţilor părinţi ai
bisericii.
Singurul scriitor din această perioadă, exponent al clerului,
bineînţeles, ale cărui lucrări sunt mai mult decât nişte simple compilaţii,
este irlandezul John Scot Eriugena, care moare în jurul anului 886. Prin
anul 845, în perioada incursiunilor vikingilor în Irlanda, el şi-a părăsit
ţara împreună cu alţi călugări învăţaţi şi a trecut în serviciul lui Carol
Pleşuvul, nepotul lui Carol cel mare, pe lângă care a jucat un rol similar
cu cel al lui Alcuin. Cunoscând limba greacă, Eriugena a avut
posibilitatea să se familiarizeze cu teoriile neoplatonicienilor, în spiritul
cărora a şi scris principala sa lucrare, Despre împărţirea naturii.
Afirmând identitatea dintre Dumnezeu şi creaţiile lui, Eriugena a ajuns,
de fapt, la panteism. De asemenea, el afirma că raţiunea este superioară
autorităţii, ceea ce va atrage asupra lucrărilor sale persecuţiile bisericii.
Acum are loc şi un pronunţat declin al scriptoriilor, atelierele
mănăstireşti în care se copiau manuscrisele, precum şi al bibliotecilor.
Acest fapt a determinat scumpirea accentuată a manuscriselor, un
manuscris ajungând să valoreze cât un lot destul de mare de pământ.
Decade, de asemenea, tehnica scrisului şi arta împodobirii manuscriselor
cu miniaturi şi viniete.
În această perioadă, slujitorii catedralelor, aşa-numiţii canonici,
deoarece erau preoţi care trăiau după canon, au ajuns să beneficieze de o
poziţie avantajoasă atât din punct de vedere economic, cât şi din punct de
vedere al ierarhiei ecleziastice, având drept de vot la alegerea
episcopului. Ei au început să exercite o influenţă tot mai mare şi din
rândurile lor au început să provină în mod precumpănitor reprezentanţi
cei mai instruiţi ai bisericii. Aşa a fost, de exemplu, cazul lui Gerbert
d’Aurillac care, începând din anul 980, a predat la şcoala din Reims cele
şapte arte liberale. El avea cunoştinţe temeinice de matematică şi
astronomie, a împrumutat de la arabi abacul şi a folosit instrumente
169
astronomice, cum ar fi astrolabul. Gerbert a scris, printre altele,
comentarii la operele de aritmetică şi de muzică ale lui Boëtius şi a
introdus o interesantă teorie asupra numerelor, pe care le împărţea în
două categorii, materiale şi imateriale, primele exprimând poziţia omului
în societate, pe când celelalte se referă la puterea divină.

Renaşterea ottoniană
La sfârşitul secolului al X-lea şi la începutul celui următor s-a
putut constata un anumit avânt al vieţii culturale în Germania, cunoscut
sub denumirea de „renaştera lui Otto” sau „renaşterea ottoniană”. În
vremea domniilor împăraţilor Otto I, al II-lea şi al III-lea din dinastia de
Saxonia, cavalerii germani au pus stăpânire pe Italia de nord şi, astfel,
curtea imperială germană a devenit unul din principalele centre ale
culturii bisericeşti feudale. Aici şi-a desfăşurat activitatea şi Gerbert,
amintit mai sus, care a fost, printre altele, unul din preceptorii
împăratului Otto al III-lea şi care va ajunge papă cu numele de Silvestru
al II-lea. Tot la curtea imperială a trăit şi episcopul Cremonei, Liutprand,
autorul câtorva lucrări istorice şi politice. Curtea imperială poseda,
printre altele, şi o bibliotecă cu manuscrise copiate după lucrările
autorilor antici.
În perioada „renaşterii ottoniene” activitatea literară s-a înviorat şi
în unele mănăstiri. Astfel, călugărul Ekkehart de la mănăstirea Sankt
Gallen a scris în latineşte poemul Waltharius. Călugăriţa Hroswitha, de
la mânăstirea din Gandersheim a compus un penegiric în versuri în
cinstea lui Otto I şi, imitând pe scriitorul antic roman Terentius, a scris
şase “comedii” în care proslăveşte creştinismul şi viaţa monahală. La
mănăstirea din Corvey, călugărul Vidukinda întocmit Cronica saxonă, al
cărui stil şi formă sunt mult influenţate de lucrările istoricului roman
Sallustius. Şi această aşa-numită “renaştere ottoniană” nu a avut un
impact de durată asupra culturii evului mediu timpuriu. Acest lucru era şi
greu să se întâmple, deoarece societatea feudală, aflată la începuturile ei,
nu oferea acele condiţii minime necesare pentru o adevărată cultură, care
să poată rivaliza cu cea din antichitate. Cultura acestei epoci era o cultură
predominant bisericească, dar şi în acest domeniu se afla pe o treaptă
inferioară, rudimentară, ca să nu spunem primitivă. Cultura laică
dispăruse aproape cu desăvârşire, cunoscătorii scrisului şi ai cititului erau
foarte puţini, cei mai mulţi, dacă nu toţi membri ierarhiei feudale fiind
analfabeţi. Ei aveau o cultură religioasă rudimentară şi orală, strict
necesară pentru a putea obţine mântuirea în lumea de dincolo. Cu toate
170
acestea însă, în secolele cu adevărat întunecate ale evului mediu timpuriu
nu s-a pierdut definitiv amintirea culturii antice, ea fiind integrată organic
în marea sinteză etnică, lingvistică şi culturală care va sta la temelia
Europei moderne şi care va cuprinde, alături de ea, doctrina milei
creştine, disciplina de sinagogă a iudaismului, democraţia Greciei antice,
dreptul roman şi, nu în ultimul rând, cavalerismul german.

171
NOTE
1
Stabilirea unei limite cronologice precise între Imperiul timpuriu şi Imperiul roman târziu,
ca şi periodizarea istoriei romane în general, au rămas întreprinderi încă dificile. Dar
consensul aproape unanim al istoricilor în a vedea începuturile „marii crize” sub domnia lui
Marcus Aurelius (168-180) -măcar din punctul de vedere al ameninţării barbare- a fixat,
convenţional, debutul Imperiului târziu în perioada trecerii de la dinastia Antoninilor la cea
a Severilor, adică în jurul anului 193 d. Ch.
2
G. A. Mansuelli, Civilizaţiile Europei vechi, vol. II, Bucureşti, 1978, p. 60.
3
L. Musset, op. cit., p. 89.
4
Pot fi invocate, spre exemplificare, mişcările celtice, care se îndreaptă către vest, în Galia
şi Britania, către sud, în Italia (cucerirea Romei în 391 î. Ch.), către sud-est, în Grecia
(cucerirea oraşului Delphi în 278 î.Ch.) şi în Asia (instalarea galaţilor între 275-270 î. Ch.)
(ibidem).
5
G. A. Mansuelli, op. cit., p. 60-61.
6
Interesant este faptul că barbarii înşişi, după triumful lor asupra Romei, l-au preluat pe
seama lor, în lipsa unei mai bune desemnări generice. Astfel, la cumpăna secolelor al V-lea
şi al VI-lea, barbarus este folosit de statele germanice în sensul de „străin”, chiar dacă se
referea tot la germanici: pentru Teodoric sunt barbari toţi cei care nu sunt nici goţi, nici
romani; în legea salică, barbarul era reprezentat de non-romanul care nu este franc; puţin
mai târziu termenul este aplicat francilor şi burgunzilor de către ei înşişi, iar în secolul al
VII-lea va aluneca spre sensul religios de „germanic necreştinat, păgân”, sau va căpăta un
sens clar peiorativ (Cf. L. Musset, op. cit., p. 231).
7
S. Berstein, P. Milza, op. cit., p. 13.
8
Strabon, în jurul anului 18 d. Ch, Pliniu cel Bătrân, înainte de 79 d. Ch., Tacit -cu a sa
Germanie (98 d. Ch)- sau Ptolemeu, către 150 d. Ch. (Cf. L. Musset, op. cit., p. 93).
9
Cel mai cunoscut mit este al lui Urvolk, popor de origine caucaziană, generator al familiei
popoarelor indo-europene şi păstrător al unor caracteristici etnice pure, prototip al
arianismului pe care naziştii l-au exploatat ulterior, din motive lesne de înţeles.
10
Fixarea primului habitat al germanicilor reprezintă o „sarcină aventuroasă” -cerută cu
deosebire arheologilor-, dată fiind imposibilitatea atribuirii unui facies cultural din
protoistorie unui grup lingvistic dat. Cu toate acestea, se identifică, într-o oarecare măsură,
cu cultura germanică primitivă, o anumită civilizaţie din faza recentă a epocii bronzului.
Aceasta, concentrată în arealul scandinav menţionat (regiune în care lingviştii nu au reuşit
niciodată să evidenţieze un substrat pre-germanic), va începe să se răspândească spre sud
(ibidem, p. 94).
11
Către 1000 î.Ch., se întinde de la Ems în Pomerania centrală; către 800, atinge Westfalia
la vest şi Vistula la est; către 500 ajunge la Rinul inferior, în Thuringia şi Silezia inferioară
(ibidem).
12
Prestigiul galilor -stăpâni temporari ai Europei Centrale- va fi atât de mare, încât
germanicii le vor imita generalizat instituţiile. Însă, înaintând rapid şi ocupând doar
superficial ţinuturile intrate sub controlul lor -tot mai departe de focarul originar al
expansiunii lor-, celţii îşi reduc, la finele mileniului I î.Ch., prezenţa şi influenţa în zonele
aflate calea înaintării grupurilor germanice (ibidem).
13
Istoriografia problemei nu a beneficiat de consensul unanim al cercetătorilor, cu privire la
cauzele intime ale fenomenului migrator germanic din această epocă. Chiar şi în ceea ce
priveşte deteriorarea climatică de la mijlocul ultimului mileniu î.Ch., pentru istorici ca L.
172
Musset, „ea nu pare să fi declanşat emigrarea”. Mai mult, „n-avem nici un indiciu de
suprapopulare; dimpotrivă, ultimele secole înaintea erei noastre sunt printre cele mai sărace
în descoperiri în Danemarca. Trebui să se gândim, oare, la explicaţii sociologice? Germanii
au cunoscut ver sacrum, obligându-i pe tinerii unei generaţii să-şi caute norocul în exterior,
cu ajutorul armelor. Sau e vorba doar de o dorinţă generată de aventură şi de pradă? Fără
îndoială că nu vom şti niciodată ”(ibidem, p. 94-95).
14
Cf. P. Riché, Ph. Le Maitre, Invaziile barbare, Bucureşti, 2000, p.11.
15
L. Musset, op. cit, p. 95.
16
Ibidem, p. 97.
17
P. Grimal, Civilizaţia romană, Bucureşti, vol I, p. 80.
18
J. Le Goff, Civilizaţia occidentului medieval, Bucureşti, 1970, p. 53.
19
Ibidem.
20
Tocmai de aceea, împăraţii -a căror autoritate era fără încetare ameninţată de răscoale-
vor căuta să evite concentrările militare şi să dilueze efectivele cantonate la frontiere,
preferând să suplinească absenţa legiunilor prin lucrări defensive. Cu toate acestea, politica
lor n-a readus stabilitatea la frontiere şi nici în Imperiu (P. Grimal, op. cit., p.80-81).
21
M. Bordet, Istoria Romei antice, Bucureşti, 2001, p. 322-323.
22
Situaţia aberantă, în care un număr însemnat de împăraţi nu domnesc câteva luni, sau
numai câteva zile, este explicabilă prin faptul că, adeseori, iniţiativa vine din partea unor
generali ambiţioşi, promovaţi la demnitatea imperială printr-un pronunciamentos susţinut
de trupele lor. Mai mult, chiar unii pretendenţii se lasă cu greu convinşi -prin constrângere
sau forţă- să iniţieze o astfel de aventură cu deznodământ previzibil, de obicei încercând
astfel să evite o iminentă condamnare, sau să răspundă presiunilor propriilor soldaţi. Cât
priveşte motivaţiile acestora, ele ţin de diverse impulsuri: lăcomiei după câştig,
sentimentului atotputerii, amorului propriu şi spiritului de solidaritate, i se poate adăuga,
uneori, şi patriotismul, în cazul în care doresc să înlocuiască un şef incapabil să-şi
îndeplinească sarcinile. Oricum, în majoritatea situaţiilor, soldaţii manifestă un elementar
sentiment de superioritate faţă de civili (ibidem, p. 327).
23
Provinciile se emancipează, provincialii invadează senatul, Traian şi Hadrian sunt de
origine spaniolă, Antoninus Pius este de descendenţă galică, iar sub dinastia Severilor,
împăraţii sunt africani, iar împărătesele siriene. Mai mult, în 212 d.Ch, edictul lui Caracalla
acorda dreptul de cetăţenie romană tuturor locuitorilor din Imperiu. „În aceeaşi măsură cu
izbânda romanizării, această ascensiune provincială manifestă şi sporirea forţelor
centrifuge.Occidentul medieval va moşteni această luptă: unitate sau diversitate,
creştinătate sau împărţire în naţiuni?” (J. Le Goff, op. cit., p. 53).
24
Aşa se va întâmpla şi în 253/254, în 258, în 269 şi mai ales în 274/275, când Aurelian a
neglijat Rinul, concentrându-şi întreaga forţă armată pentru a restabili ordinea în Occident
(K. F. Werner, Istoria Franţei. Originile, Bucureşti, p. 214).
25
Izbucnirea în 252 a unei epidemii venite din Africa, va contribui la crearea unei
„atmosfere de sfârşit de lume” (ibidem, p. 219).
26
Breşa creată în sistemul defensiv roman ajungea până către lacul Konstanz, rupea
legăturile dintre Rin şi Dunăre şi reprezenta prima ocupaţie durabilă a teritoriului roman de
către germani. (ibidem).
27
L. Musset, op. cit., p. 149.
28
Ibidem, p. 150.
29
După dezastrul lui Valerianus, fiul împăratului, Gallienus, principalul commandant al
Galiei, se grăbise să recâştige Orientul, lăsând, la rândul său, Kölnul fiului său Salonius,

173
asasinat de legiunile de pe Rin, care îl vor aclama apoi ca împărtat pe prefectul trupelor
romane din Mainz, Postumus (K. F. Werner, op. cit., p. 220).
30
M. Bordet, op. cit., p. 332.
31
Încă din anul 260, Postumus fondase „Imperiul galic”, căruia i se vor alipi curând Spania
şi Britania, alianţă menţinută 14 ani.
32
„Nu vom găsi un dezastru asemănător nici în trecutul Galiei şi nici în cel al Franţei.
Migraţia cimbrilor, cucerirea lui Cezar, invazia lui Attila, pirateria normanzilor, războaiele
cu Anglia, nimic nu se aseamănă cu catastrofa acestor ani.” (Camille Jullian în Histoire de
la Gaule, apud. K. F Werner, op. cit., p. 218).
33
M. Bordet, op. cit., p. 330.
34
K. F. Werner, op. cit., p. 225.
35
În Britania, limes-ul lui Hadrian (117-138 d.Ch.) reprezintă o monumentală operă
defensivă: un zid continuu de piatră (înalt de 5-6 m şi gros de 2-3 m), cu o lungime de peste
100 de km, cu un şant în faţă (lat de 7-12 m şi adânc de 3-5 m) şi un vallum în spate. Acest
cordon fortificat era completat printr-un şir de 17 castele zidite din piatră -castre, servind
drept cazărmi permanente-, intervalele dintre ele fiind prevăzute cu peste 80 de turnuri de
supraveghere şi apărare. Mai mult, un important drum strategic construit în spatele limes-
ului unea întreaga reţea de apărare.
36
G. Mansuelli, op. cit., p. 61.
37
Cf. ibidem, p. 65.
38
P. Riché, Ph. Le Maitre, op. cit., p. 36.
39
Ibidem.
40
Cf. K. F. Werner, op. cit., p. 224.
41
Din acest motiv, toponimia franceză este bogată în nume ale unor mici regiuni sau sate ce
amintesc de popoarele barbare, urmare a colonizărilor sistematic organizate de autorităţile
romane, în secolele al III-lea şi al IV-lea: sarmaţi, marcomani, taifali, alamani se regăsesc
în toponime ale satelor franţuzeşti (Sarmaise, Marmaqne, Tiffauces, Allemagne), ce
confirmă prezenţă sigură a unor nuclee germanice în spaţiul rural (vezi P. Riché, Ph. Le
Maitre, op. cit., p.36, L. Musset, op. cit., p. 234 sau K. F. Werner, op. cit., p. 224).
42
Legate de Roma printr-un tratat (foedus), popoare întregi sunt instalate, ca aliaţi, în
interiorul zonelor de margine ale Imperiului. Ele îşi păstrează obiceiurile şi organizarea
social-politică, ocupând pământuri romane şi furnizând, în schimb, conducerii imperiale, un
anumit număr de soldaţi. Primul foedus, prin care barbarii se obligau să restituie toţi
prizonierii romani şi să recunoască suveranitatea Imperiului, a fost încheiat de Maximinian,
învingător al francilor (287 d.Ch.), cu regele acestora, Gennobaudes (Cf. L. Musset, op. cit.,
p. 234).
43
J. Le Goff, op. cit., p. 54.
44
Panegiristul lui Constantin Chlor, la începutul secolului al IV-lea, apud J. Le Goff, op.
cit., p. 60.
45
G. Mansuelli, op. cit., p. 71-72.
46
Ibidem.
47
Ibidem, p. 61.
48
Ignorată din epoca lui Augustus până în cea a Antoninilor, distincţia dintre Orient şi
Occident se va impune cu precădere spre sfârşitul secolului al III-lea, favorizată, desigur, de
criza ce a afectat acest veac. Occidentului, imobil şi consumator -depinzând de Răsărit
pentru articolele de lux şi produsele meşteşugăreşti-, Orientul îi opune un caracter mult mai
activ: Siria reprezintă punctul de convergenţă al drumurilor care îi permit Imperiului să
comunice cu India şi China, prin Marea Neagră aflându-se în legătură cu nordul; tot el
174
concentrează navigaţia (prin „sirieni”, cărăuşi ai mărilor) şi beneficiază de influenţa
economică exercitată de evrei. La rândul ei, influenţa orientală e resimţită în Apus de toate
domeniile, inclusiv artă şi opinie religioasă.
49
P. Grimal, op. cit., p. 86.
50
J. Le Goff, op. cit., p. 54.
51
Ibidem, p. 55.
52
Cf. P. Riché, Ph. Le Maitre, op. cit., p. 48.
53
J. Le Goff, op. cit., p. 56.
54
L. Musset, op. cit, p. 114.
55
Apud J. Le Goff, op. cit, p. 57.
56
Apud P. Riché, Ph. Le Maitre, op. cit., p. 51.
57
Apud J. Le Goff, op. cit., p. 57-58.
58
Cf. P. Riché, Ph. Le Maitre, op. cit., p. 51-52.
59
L. Musset, op. cit., p. 122-123.
60
K. F. Werrner, op. cit., p. 276-277.
61
L. Musset, op. cit., p. 116.
62
P. Riché, Ph. Le Maitre, op. cit., p. 71.
63
J. Le Goff, op. cit., p. 67.
64
H. Pirenne, p. 126.
65
Ibidem, p. 149. Închiderea Mediteranei de către arabi a determinat deplasarea centrului de
greutate franc din Romania către nordul germanic, motiv pentru care noua forţă politică ce
apare, carolingienii, nu mai gravitează în jurul Mediteranei -acum dominate de Islam-
introducând în Europa o nouă orientare cu caracter definitiv. „Carolingienii se vor afla într-
o situaţie pe care nu au creat-o, dar pe care au găsit-o şi pe care au valorificat-o, iniţiind o
epocă nouă.” (ibidem, p. 173).
66
„Când cel dintâi edict de persecuţie, provenit de la Diocleţian şi colegii săi din tetrarhie, a
fost afişat în reşedinţa imperială din Nicomedia, pe ţărmul asiatic al mării Marmara, la 23
februarie 303, s-a găsit un exaltat care să-l smulgă şi să-l rupă. Acest gest, care, bineînţeles,
l-a constat imediat viaţa pe autorul său, exprimă foarte bine efectul de surprindere şi
scandal pe care trebuie să-l fi produs hotărârea imperială, atât de neaşteptată.” (H.-I.
Marrou, Biserica în antichitate târzie: 303-604. Bucureşti, 1999, p. 11). De altfel, în ciuda
caracterului sistematic şi a amplorii ei, această persecuţie îşi păstrează aspectul unei lovituri
de teatru, patru alte edicte, emise în mai puţin de un an, precizându-i severitatea. Prin
realitatea sa proprie, dar şi prin repercursiunile pe care le-a antrenat, unele dintre ele
durabile, persecuţia lui Diocleţian a afectat profund viaţa Bisericii. (Cf. ibidem, p. 21-24).
67
Numai o disciplină foarte aspră putea să ajute lumea romană să depăşească pericolele
care o asaltau, astfel încât noul Imperiu apare ca un veritabil stat totalitar, care încearcă să
absoarbă şi să canalizeze toate energiile supuşilor săi. Autoritatea suveranului, care se dorea
absolută, se exercită prin intermediul unui aparat administrativ complex şi savant ierarhizat.
Birocraţia excesivă şi serviciul militar prelungit vor alimenta o fiscalitate sporită - a cărei
greutate devine curând greu de suportat -, dar şi o economie supusă unui dirijism excesiv
(ibidem, p. 17).
68
Idem, Sfântul Augustin şi sfârşitul culturii antice, Bucureşti 1997, p. 516.
69
De altfel, noul ideal religios se exprima încă sub multe alte forme rivale, cele pe care
diversele religii orientale le răspândiseră în lumea romană (ibidem, p. 18).
70
Dacă aceştia se puteau considera zei, ei se identificau astfel doar cu nesemnificativele
entităţi ale politeismului. Ceilalţi, deşi rămân oameni, vor reflecta măreţia unică a
Dumnezeului biblic (ibidem, p. 19).
175
71
Cf. P. Brown, Întemeierea creştinismului occidental, Iaşi 2002, p. 33.
72
Un deceniu mai târziu, el îi va scrie tânărului „rege al regilor”, Şapur II: „mă rog în
genunchi acestui Dumnezeu (Unic) şi am o silă nespusă faţă de aceste sacrificii
sângeroase”. (Cf. ibidem).
73
M. Bordet, op. cit., p. 369.
74
La Conciliul de la Arles, din 314, asistă trei episcopi din Marea Britanie, între care cel de
Londra şi cel de York (H.-I. Marrou, Biserica…, p. 13).
75
În cazul Spaniei, la Conciliul de la Elvira, organizat în preajma marii persecuţii, participă
treizeci şi trei de biserici, adunate însă, aproape toate, dintr-o singură zonă, acoperind
aproximativ Andaluzia de astăzi. Cazul Galiei -unde, în acea vreme, evanghelizarea era
ceva mai puţin avansată- este analog, jumătate din cele şaisprezece biserici galice
reprezentate la Conciliul de la Arles fiind grupate în sud-est, în regiunea Provenţei de azi.
Cât priveşte restul Galiei, doar câteva oraşe -cele mai importante- par să posede o
comunitate creştină deja dezvoltată pe deplin. Nici situaţia din nordul Italiei nu este foarte
diferită. (ibidem)
76
Creştinismul îşi „recrutează” credincioşii mai ales din provinciile orientale, între
Cirenaica şi până în Balcani, unde limba de cultură este greaca. Unul dintre cele mai active
nuclee îl reprezintă Egiptul, puternic animat de metropola Alexandria, cel mai mare oraş al
Imperiului, după Roma, şi a cărei autoritate se impune ferm mulţimii de biserici mici
răspândite pe cuprinsul ţării, de la Delta Nilului până la Thebaida. Mai însemnată decât
Palestina este Siria, cu capitala sa, Antiohia. Cu o poziţie centrală -al treilea oraş al
imperiului-, plasat în chiar inima Orientului, ea a jucat întotdeauna un rol de prim plan în
istoria creştinismului. În sfârşit, în întreaga Asie Mică -bastion al credinţei creştine în
epocă-, densitatea credincioşilor pare să fi fost cea mai mare, cu atât mai mult cu cât
regiunea mărginită de Marea Egee este partea cea mai prosperă şi mai populată a lumii
romane în Imperiul timpuriu. Neîndoielnic, aceasta este singura zonă, exceptând unele
cantoane ale Egiptului, unde majoritatea populaţiei, ba chiar totalitatea ei, în anumite
aglomerări mici, este deja creştină (ibidem, p. 14).
77
Pe la 250/1, un sinod roman aduna şaizeci de episcopi italieni în jurul papei Cornelius;
cam în acelaşi timp (256/7), un alt sinod aduna optzeci şi şapte de episcopi africani, în jurul
Sf. Ciprian, episcop de Carthagina (ibidem).
78
Cum principala strategie creştină de popularizare a credinţei era, în epocă, victoria
decisivă asupra demonilor, obişnuita practică a exorcismului căpăta efectiv conotaţiile unei
lecţii asupra mersului istoriei universale: demersul creştin consta în efortul de „exorcizare”
a civilizaţiei romane, mântuirea însemnând, mai presus de toate, lepădarea de idolatrie şi de
puterea demonilor. Întreaga tradiţie este reinterpretată prin prisma acestei învăţături, pentru
care politesimul nu exista decât pentru a nega existenţa lui Dumnezeu. În ochii unui creştin
din epoca lui Constantin, cultul tradiţional al zeilor, pe tot cuprinsul lumii romane, era doar
o uriaşă iluzie, iar vechile ritualuri, pe care împăraţi ca Diocleţian le oficiau cu atâta
reverenţă, nu reprezentau decât un spectacol vulgar, ce se interpunea între oameni şi
Dumnezeul adevărat. (P. Brown, op. cit., p. 38).
79
Îngrijoraţi de unitatea Imperiului, împăraţii sunt cu atât predispuşi pedepselor, cu cât
oamenii epocii pun pe seama creştinilor toate nefericirile timpului. La începutul secolului al
III-lea, un edict al lui Septimius Severus interzice, sub pedeapsa cu moartea, orice discuţie
despre creştinism sau iudaism: deşi face victime, aplicarea lui n-a fost nici îndelungată, nici
generală, multe provincii putând să evite persecuţiile (202). Dimpotrivă, edictul lui Decius,
emis în 250, se aplica tuturor cetăţenilor imperiului, obligaţi să prezinte un libellus, -
certificat ce atesta participarea lor la cultul oficial-, refuzul fiind pedepsit cu moartea.
176
Fireşte, creştinii erau primii vizaţi, mulţi dintre ei cedând şi deschizând astfel lunga şi
complicata problemă a acelor lapsi. Valerianus ii va ataca direct pe creştini, edictele sale
din 257 şi 258 impunând clerului sacrificiile şi interzicând creştinismul, fixând pedepsele
după caz. Aceste persecuţii, deşi universale, s-au văzut întrerupte destul de repede de
moartea tragică a celor doi împăraţi, în care creştinii au văzut mâna lui Dumnezeu. (M.
Bordet, op. cit., p. 335-336).
80
Cf. H.-I. Marrou, op. cit., p. 12-16.
81
Ibidem, p. 14-15.
82
P. Brown, op. cit., p. 36.
83
În tradiţia creştină, prinţul ar fi primit lumina lui Hristos printr-un vis sau o viziune,
imediat înaintea bătăliei de la podul Milvius, dovadă semnul pe care-l purtau soldaţii lui pe
platoşe în acea zi (M. Bordet, op. cit., p. 347).
84
A. Franzen, R. Bäumer, Istoria papilor, Bucureşti, 1996, p. 39-44.
85
H.-I. Marrou, op. cit., p. 27.
86
A. Franzen, R. Bäumer, op. cit., p. 38.
87
M. Bordet, op. cit., p. 354.
88
Fără a-şi merita numele, cel puţin din punctul de vedere al eforturilor militare împotriva
barbarilor, sau măcar din cel al măsurilor luate pentru asigurarea păcii interne, Theodosius
va juca un rol decisiv în domeniul religios, fiind primul împărat care refuză, la înscăunare,
mantia albastră de Pontifex Maximus, semnal clar al despărţirii păgânismului de statul
imperial (M. Bordet, op. cit., p. 357).
89
Cf. P. Riché, Ph. Le Maitre, op. cit., p. 117-118.
90
H. Pirenne, Mahomed şi Carol cel Mare, Bucureşti 1996, p. 123.
91
Ibidem.
92
H.-I. Marrou, op. cit., p. 217-224.
93
J. Le Goff, op. cit., p. 84.
94
S. Berstein, P. Milza, op. cit., p. 32.
95
J. Le Goff, op. cit., p.74-78.
96
Cf. P. Riché, Ph. Le Maitre, op. cit., p. 123-124.
97
H.-I. Marrou, op. cit., p. 235-237.
98
Ibidem, p. 62-73.
99
S. Berstein, P. Milza, op. cit, p. 32-33.
100
H.-I. Marrou, op. cit., p. 242-260.
101
Ibidem, p. 263.
102
Apud A. Franzen, R. Bäumer, op. cit., p. 65-66.
103
Apud ibidem, p. 74-75.
104
S. Daşkov, op. cit. p. 118.
105
A. Franzen, R. Bäumer, op. cit. p. 85-92.
106
R. Mousnier, Monarhia absolută în Europa (din secolul al V-lea până în zilele noastre),
Bucureşti, 2000, p. 41-45.
107
H. Pirenne, op. cit. p. 199.
108
Ibidem.
109
Ibidem.
110
Ibidem.
111
J. Le Goff, op. cit., p. 147.
112
Aceste aprecieri, cărora ne raliem fără reţineri, aparţin istoricului Joseph Fleckenstein,
autor al unui prim volum dintr-o lucrare ce tratează Istoria Germaniei (Bucureşti, 2000, p.
117-118).
177
113
De altfel, statul însuşi se va îngriji ca pământurile, bază a veniturilor sale, să nu rămână
necultivate, fie angajând responsabilitatea comunităţilor săteşti, fie instalând barbari în
ţinuturile devastate.
114
Vezi P. Grimal, op. cit., p. 280-298.
115
R. Mousnier, op. cit., p. 26-27.
116
M. Bordet, op. cit., p. 337-338.
117
R. Mousnier, op. cit., p. 27.
118
Ibidem, p. 20-21.
119
Monarhia merovingiană, unde mallus-ul juca un rol important -dar unde autoritatea
regelui era considerabilă-, se situa la confluenţa celor două tipuri (L. Musset, op. cit.,
p.100).
120
R. Mousnier, op. cit., p. 21-24.
121
Ibidem, p. 24.
122
Citatul îi aparţine lui Flach (Origines de l’ancienne France), reprodus de R. Mousnier,
op. cit., p. 28.
123
M. Rouche, „Evul mediu timpuriu în Apus”, în Ph. Ariès, G. Duby (coord.), Istoria
vieţii private, vol. II, Bucureşti, 1994, p. 130-131.
124
J. Le Goff, op. cit., p. 104
125
Ibidem, p. 103.
126
Ibidem.
127
S. Berstein, P. Milza, op. cit., p.100-101.
128
J. Fleckenstein, op. cit., p. 131.
129
Ibidem, p. 132.
130
Ibidem, p.119-135.
131
S. Berstein, P. Milza, op. cit., p.101.
132
J. Favier, Istoria Franţei. Timpul principatelor, Bucureşti, 2000, p. 23.
133
S. Berstein, P. Milza, op. cit, p. 5-9.
134
Vezi Jacques Le Goff, Negustorii şi bancherii în Evul Mediu, Bucureşti, 1994; idem,
Intelectualii în Evul Mediu, Bucureşti, 1994; Fernand Braudel, Timpul lumii, Bucureşti,
1993; Immanuel Wallerstein, Sistemul mondial modern, Bucureşti, 1992.
135
“La început au fost oraşele.”(J. Le Goff, Intelectualii…, p. 23).
136
Pentru detalii, vezi M. D. Matei, Aspecte ale problemei continuităţii urbane între
antichitatea sclavagistă şi evul mediu, Revista de istorie, tom 41, nr.3, 1988.
137
J. Le Goff, Civilizaţia ..., p. 71.
138
R. Latouche, Les origines de l’economie occidentale - IVe-XIe siecle, Paris, 1956, p. 3.
139
J. Le Goff, op. cit..
140
G. Jehel, Ph. Racinet, La ville médiévale. De l’Occident chrétien à l’Orient musulman
(Ve-XVe siècle), Paris, 1996, p.12.
141
Cum ar fi, de exemplu, normanzii la Noyon, Nantes, Hamburg, Orléans, Angers,
Florenţa şi multe alte oraşe, între 840-860 (ibidem, p.12).
142
J. Le Goff, op. cit.
143
L. Musset, Invaziile. Al doilea asalt asupra Europei creştine, Bucureşti, 2002, p. 58-59,
128 şi urm.
144
G. Fasoli, Point de vue sur les incursions hongroises en Europe au Xe siecle, în Cahiers
de civilisation medievale,1959, p.17-35, (apud G. Jehel., Ph. Racinet, op. cit. p.12). Aceştia
au determinat, de altfel, dezvoltarea fortificaţiilor urbane în Franţa de Nord şi în Ţările de
Jos - la Bruges în 879, la Cambrai în 881, la Langres în 887 - (ibidem), Germania de Sud şi
Italia de Nord (L. Musset, op. cit, p. 60-61).
178
145
J. Le Goff, op. cit, p. 77.
146
L. Musset, Invaziile. Valurile ..., p. 266.
147
Aceste morminte cuprind un mobilier funerar deosebit, măsură a rangului înalt de care
beneficaseră defuncţii. (G. Jehel, Ph.Racinet, op. cit., p. 15).
148
Apud J. Le Goff, op. cit., p. 71.
149
Y. Dolliger-Leonard, Studien zu den Anfängen des europäischen Städtewesens,
Konstanz, 1958, p. 210-211, apud M. D. Matei, Aspecte ale problemei…, p. 264.
150
R. Latouche, op. cit., p.128-129.
151
Ibidem, p.129.
152
Ibidem, p.117.
153
Ibidem, p.118.
154
J. Le Goff, op. cit., p. 71.
155
Fenomenul este evidenţiat prin fondarea bisericilor-criptă suburbane de către primii
merovingieni. Clovis, după modelul lui Constantin, ridică în apropiere de Paris, deasupra
mormântului Sfintei Genoveva, o basilică a Sfinţilor Apostoli, pentru odihna familiei sale.
Childebert, puţin după 550, fondează biserica Sf. Cruci şi Sf. Vincent, devenită ulterior St.
Germain-des-Prés (G. Jehel, Ph. Racinet, op.cit. p.15).
156
L. Musset, op. cit., p. 266.
157
Ibidem, p. 267.
158
R. Latouche, op. cit., p. 118-119.
159
În anul 700, o doamnă, pe nume Ermentrude, face o importantă donaţie bisericii din
Paris, unde rezida (G. Jehel, Ph. Racinet, op. cit., p.16).
160
Spre exemplu, R. Latouche considera că interesul acordat de regii merovingieni oraşelor
se rezuma la virtuţile militare, de fortificaţii, ale acestora, ei păstrându-şi gustul tradiţional
pentru viaţa rurală, în ciuda opţiunii de a fi înmormântaţi în oraşele capitale. Autorul
consideră că acest gest ritual nu implică o renaştere a vieţii urbane. De fapt, “nimic nu
sugerează că acest regi cu vederi scurte ar fi încercat să facă mai puţin dezagreabil sejurul
în oraşele lor” (op. cit., p.119-120).
161
În nota contrastantă deja expusă, R. Latouche consideră iniţiativele urbane merovingiene
cu totul superficiale (ibidem, p.120-121).
162
G. Jehel, Ph. Racinet, op. cit., p.16.
163
Când Grigore din Tours evocă preparativele botezării lui Clovis la Reims, spaţiul urban
dă impresia unei aglomerări pline de viaţă: “Les places publiques sont couvertes de tentures
de couleur; les églises décorées de courtines blanches”,(apud ibidem, p.19); vezi şi R.
Latouche, op. cit., p. 124.
164
R. Latouche, op. cit. p. 122.
165
Este exact ceea ce afirmă Jacopo de Varagine, episcop de Genova, atunci când declară
“Loquendo proprie, civitas non dicitur nisi que episcopali honore decoratum”, (G.
Monleone, Jacopo de Varagine e la sua cronaca di Genova, II, Roma, 1941, p. 218, apud
G. Jehel, Ph. Racinet, op. cit., p. 19).
166
F. Gregorovius, Geschichte der Stadt Rom in Mittelalter, Stuttgart, 1959-1872, 8 vol, p,
622, apud F. Lot, La fin du monde antique et le debut du Moyen age, Paris, 1927, p. 314.
167
Cercetările arheologice efectuate în sediile episcopale din Lyon şi Aix-en-Provence arată
că bisericile primitive ale secolelor V-VI trebuie căutate sub bisericile medievale, curţile
episcopale fiind edificate intra muros şi niciodată în cadrul necropolelor suburbane (G.
Jehel, Ph. Racinet, op. cit., p.19).

179
168
P. Périn, Recherches archéologiques récentes en France sur les débuts de la
christianisation (IVe-VIIIe s.), Histoire médiévale et archéologie, no.1, 1988, p. 10-34, apud
ibidem.
169
R. Doehaerd, Le Haut Moyen Âge occidental. Économies et sociétés, Paris, 1971, p.121,
cf. şi R. Crozet, Histoire de la Champagne, Paris, 1933, p. 32, Camille Julien, Histoire de
la Gaule, vol 8, partea 2, Paris, 1926, p. 171, apud M. D. Matei., Aspecte ale problemei
continuităţii… p. 271.
170
Exemplul este dat de prelaţii înşişi: la Lyon, episcopul Nizier iniţiază cultivarea spaţiilor
înconjurătoare (G. Jehel, Ph. Racinet, op. cit., p. 20).
171
Grigore din Tours descrie oraşul Dijon astfel: “L’évêque de Langres y réside de manière
assidue; Dijon est entourée de murs forts, située dans une plaine eminemment fertile qui
produit beaucoup.”, apud ibidem.
172
Henri Pirenne, Oraşele Evului mediu, Cluj-Napoca, 2000, p.12-13.
173
Jacques Le Goff, op. cit., p.125.
174
F. Lot, op. cit., p. 444-445.
175
Henri Pirenne, op. cit., p. 45-46.
176
Vezi Alain Erlande-Brandenburg, Catedrala, Bucureşti, 1993; Georges Duby, Vremea
catedralelor, Bucureşti, 1998.
177
R. Latouche, op. cit., p.123.
178
În unele centre, ca Milano sau Pavia, un modest artizanat domestic asigură o continuitate
mediocră a vieţii urbane, ce va cunoaşte o consolidare abia ulterior, prin reînceperea unui
comerţ bazat pe importul de sare din Veneţia (G. Jehel, Ph. Racinet, op. cit., p. 282).
179
Stă mărturie bipolaritatea oraş seniorial/oraş episcopal, evidenţiată, de exemplu, la Arles
sau Marsilia, cf. ibidem.
180
Milan şi Piacenza oferă exemplul unor mari metropole, ale căror puteri toropite sunt
trezite de episcop, sungurul capabil de a asigură continuitatea instituţională. Astfel,
arhiepiscopul de Milano îşi foloseşte autoritatea militară, organizând apărarea oraşului
contra asediului german din 1037. S-a putut chiar afirma că episcopul de Milano a fost, în
secolul XI, adevăratul stăpân al cetăţii, capabil de a ţine piept împăratului şi chiar de a se
ridica la nivelul Papei(cf. ibidem). Sediul episcopal va deveni teatrul unor puternice lupte,
de la mai modestele conflicte pentru investitură, până la lupta marilor ideologii, în jurul
teocraţiei, sau a clivajelor guelfo-ghibeline. Tocmai oraşul şi societatea urbană vor oferi
cadrul acestor conflicte, care zguduie Italia şi Europa în secolele XIII-XIV.
181
Mai puţin, poate, în sudul Loirei, ca şi în Italia, unde funcţia administrativă a oraşelor, în
mai mare măsură şi mai mult timp conservată, a ţinut seniorii în oraş, spaţiu în care îşi ţin şi
judecăţile (ibidem, p. 283).
182
Ibidem.
183
Vezi exemplul lui Leon al IV-lea, (L. Musset, Invaziile. Al doilea asalt…, p. 131.)
184
J. Le Goff, op. cit., p. 85.
185
Exemplul Milanului este tipic. În acest oraş, episcopul este strâns legat de geneza
conştiinţei civice, care se cristalizează, treptat, împotriva repetatei ameninţări sarazine.
Episcopul înfruntă cu curaj puterea seniorială, ţine oraşul strâns în jurul catedralei,
autoritatea sa debordând larg, până la hotarele Liguriei; în sfârşit, el se pune în fruntea
curentului reformist provenit din pataria şi participă activ la apariţia comunei urbane
milaneze. Prin urmare, apariţia comunei, născută în Italia de Nord, este direct legată de
puterea episcopală, în primele sale forme de manifestare sistemul comunal dovedind
convergenţa dintre interesele populaţiei urbane şi ale episcopului împotriva puterilor
monarhice şi nobiliare. Chiar dacă se poate considera că, de-a lungul avatariilor comunei,
180
politica şi administraţia oraşelor au tendinţa de a se laiciza, episcopul va rămâne una dintre
puterile urbane până dincolo de Evul mediu (cf. G. Jehel, Ph. Racinet, op. cit. p. 286-295).
186
Este criteriul pe care E. Ennen şi-a fondat studiul privind oraşul medieval european,
stabilind trei astfel de zone: o zonă germanică şi scandinavă, una rino-danubiană şi o alta,
mediteraneeană (cf. ibidem, p. 20).
187
Spre exemplificare, Orvieto, cândva important oraş etrusc, se va estompa cu totul, ca
reper urban, în epoca romană, pentru a renaşte, sub numele actual, în secolul al VI-lea (E.
Carpentier, Orvieto à la fin du XIIIe siècle, Paris, 1986, p. 31).
La rândul ei, Roma constituie un exemplu potrivit al evoluţiei ciclice, în perspectiva
“duratei lungi”. În jurul anului 1000, oraşul se afla într-un stadiu de extremă decădere,
sugerând mai degrabă o adunătură de ruine dispersate, dovada grăitoare a unei degradări
serioase a structurilor urbane. O ruralizare generalizată se face vizibilă prin prezenţa viilor,
livezilor şi grădinilor în spaţiul delimitat de incintă, chiar dacă acesta rămâne, fără îndoială,
excepţional, dată fiind imensitatea teritoriului moştenit din epoca aureliană. Acest fenomen
dădea măsura schimbărilor suferite în demografia şi poziţia politică a oraşului în intervalul
dintre secolele III-X şi nimic nu lăsa să se întrevadă modelul de urbanism care avea să
devină Roma secolului al XVI-lea (G. Jehel, Ph. Racinet, op. cit., p. 28-29). De altfel, deja
la mijlocul secolului XII, minunată descriere a Romei realizată de Otto de Freising ne
sugerează un important decalaj între nordul şi sudul Europei în materie de dezvoltare
urbană.
Pe alte coordonate, declinul inexorabil al Alexandriei, adevărata metropolă a Orientului
elenistic, înlocuită, în această ipostază, după cucerirea arabă din 642, de Cairo, se vede
întrucâtva întrerupt în secolele XII-XIII, datorită cruciadelor şi comerţului italian. Nici
ciuma din 1347, nici incendiul provocat de asediul condus de Pierre de Lusignan, în 1365,
nu vor reuşi să întrerupă durabila expansiune a oraşului.
188
L. Stouff, Arles à la fin du Moyen Age, Aix-en-Provence, 1979.
189
G. Jehel, Ph. Racinet, op. cit., p. 21.
190
Astfel, Fiesole dispare în favoarea Florenţei, Alexandria Ptolemeilor, în favoarea Cairo-
ului, într-o oarecare măsură Saragoza în favoarea Barcelonei, Ravenna în cea a Veneţiei,
Volubilis este estompată de Fès, Mahdiya şi Kairouan de Tunis, iar Vladimirul decade în
favoarea Moscovei (ibidem).
191
Pentru mai multe detalii, vezi Ch. Lentheric, Les villes mortes du golfe de Lyon, Paris,
1910; G. Schmiedt, “I porti italiani nell’alto medioevo”, în Le navigazioni nell’alto
medioevo, Semaines de Spolète, 1978, t.I, p. 129-258; G. Jehel, Aigues Mortes, un port
pour un roi, Roanne, 1985.
192
Ch. Courtois, Les Vandales et l’Afrique, Paris, 1955, p. 315.
193
Vezi, în acest sens, Mahomed şi Carol cel Mare, Bucureşti, 1996.
194
Primul impuls al acestui demers, deopotrivă politic şi militar, este oferit de incursiunile
din stepa siro-iordaniană, iniţiate de Muhammad însuşi. El se va manifesta cu o fermitate
tot mai evidentă, prin expediţiile întreprinse, ulterior, de primul calif, Abu Bakr, şi care
„par, graţie perspectivei unor campanii bogate în prăzi, să-i fi atras definitiv pe beduini la
islam” (D. Sourdel, Istoria arabilor, Bucureşti, 2001, p. 32).
195
Ibidem, p. 33. Formarea unui imperiu islamic stabil, rezultat istoric al unor vremuri
surprinzătoare, a fost atât de neaşteptată încât nici musulmanii nu era convinşi de
ireversibilitatea cuceririlor lor. În acest sens, s-a remarcat, pe bună dreptate, că veghea
nocturnă pe ţărmul Siriei, inspectând orizontul în aşteptarea temutei flote răsăritene era
considerată „o activitate mai pioasă decât o noapte de rugăciuni în Kaaba din Mecca” (S.
Bashear, „Apocalyptic and other materials on Early Muslim-Byzantine wars” în Journal of
181
Royal Asiatic Society, ser. 3, 1 (1991), p. 173-207, apud P. Brown, op. cit., p. 177). Dar, în
ciuda acestei realităţi incontestabile, geniul conducător al califilor şi abilitatea cu care şi-au
asigurat colaborarea activă a rămăşiţelor elitei provinciale de curând aduse la ascultare a
facilitat crearea unui stat islamic consolidat, cuprinzându-i şi unindu-i pe foştii supuşi ai
Bizanţului şi Persiei într-un sistem politic unic (ibidem, p. 177-178).
196
Reprezentând, de fapt, amestecul de popoare „moştenitoare în esenţă ale tradiţiei primite
de Pars occidentalis a Imperiului Roman, ivită la sfârşitul secolului al IV-lea din
sistematizarea theodosiană, la care se adăugaseră aporturile «barbare» şi monarhiile născute
din ele” (F. Cardini, Europa şi islamul. Istoria unei neînţelegeri, Iaşi, 2002, p. 15).
197
Arabii par să intre în literatura asiro-babiloniană din secolul al IX-lea î. Hr. sub numele
urbi, Arabia fiind desemnată prin termenul Aribi. Numele Arabaya va fi atribuit mai târziu
satrapiei organizate de perşi în anul 539 î. Hr.., cu câteva secole înainte de crearea unei
provincii romane ce avea să înglobeze nordul extrem al peninsulei. În ceea ce-i priveşte pe
locuitorii Arabiei, sau cel puţin pe aceia din partea sa centrală, numiţi de autorii antici arabi
skeniţi, adică cei care trăiesc în corturi (din termenul grecesc skênê), ei au primit mai târziu
numele de sarakênoi în greceşte, sau saraceni, latineşte, din care s-a format franţuzescul
Sarrasins. Aceştia erau, aşadar, consideraţi în primul rând drept nomazi, sens pe care îl va
păstra în arabă numele al-Arab (D. Sourdel, op. cit., p. 14).
198
F. Cardini, op. cit., p. 15.
199
Succesori ai Profetului şi şefi ai Comunităţii. (D. Sourdel, J. Sourdel-Thomine,
Civilizaţia islamului clasic, Bucureşti, 1975, vol. 3, p. 83).
200
Cf. A. Miquel, Islamul şi civilizaţia sa, Bucureşti, 1994, p. 85.
201
Ibidem.
202
Obligaţie colectivă, impusă Comunităţii musulmane, şi care cădea îndeosebi în sarcina
Califului sau a reprezentantului său. Originile acestui concept se regăsesc în organizarea, la
Medina, a luptei împotriva meccanilor, definindu-se astfel datoria de a-i combate pe toţi cei
ce nu aderau la Islam, până în momentul în care se converteau, sau consimţeau să plătească
tributul supunerii. În această idee, eventualele armistiţii nu excludeau o stare de război, care
continua să existe şi care îşi releva astfel caracterul său permanent (D. Sourdel, J. Sourdel-
Thomine, op. cit., p. 207).
203
De altfel, atacatorii vor ocoli oraşele care dispuneau de garnizoane, incursiunile lor fiind
însoţite de organizarea unor „tabere de regrupare”, servind drept baze ale atacurilor
următoare. Astfel de tabere, folosite de combatanţi şi familiile lor, au stat chiar la baza
apariţiei unor oraşe, ca Basra sau Kufa, pe teritoriului actualului Irak (ibidem, vol I, p. 54).
204
Ibidem.
205
N. Iorga, Stări sufleteşti şi războaie, Bucureşti, 1994, p. 70.
206
S. B. Daşkov, Împăraţi bizantini, Bucureşti, 1999, p. 132.
207
D. Sourdel, op. cit., p. 33.
208
D. Sourdel, J. Sourdel-Thomine, op. cit., p. 55.
209
D. Sourdel, op. cit., p. 36.
210
În zona pe cale de a fi cucerită, arabii deosebeau trei elemente etno-sociale: rum, un
termen care îi indica în principal pe bizantini, adică pe supuşii Imperiului Roman, afriki,
autohtoni creştinaţi, şi berber, din latinescul barbarus, care rămăseseră în afara civilizaţiei
romane şi se creştinaseră numai parţial şi de puţină vreme. Aceştia, deşi au sfârşit prin a
accepta Islamul, nu s-au asimilat niciodată cu arabii (F. Cardini, op. cit., p. 16-17).
211
Prima dinastie califiană a Islamului, care a domnit din 660, data luării puterii de către
Mu’awiya, până în 750, data „revoluţiei abbaside”. Dificultăţile de ordin economic şi social
întâmpinate curând de dinastie în urma transformărilor suferite de lumea arabo-islamică a
182
cuceririi a dus în cele din urmă la răsturnarea ei brutală. Un membru scăpat de masacru
avea să întemeieze mai târziu în Spania dinastia umayyazilor din Occident (756-1031), cu
capitala la Córdoba. (ibidem, p. 237).
212
Primul dintre aceste asedii, pornit din Peninsula Czyic, şi al cărui eşec în faţa „focului
grecesc” (substanţa incendiară cu o compoziţie încă necunoscută) este desăvârşit de furtuna
ce va distruge flota arabă, va aduce bizantinilor gloria în faţa întregii creştinătăţi. Cel de-al
doilea asediu va avea rezultate încă şi mai dezastruoase, Muslama, fratele califului Omar
fiind înfrânt de împăratul Leon al III-lea şi de aliaţii săi, bulgarii (D. Sourdel, op. cit., p.
34).
213
Bătălia a avut loc lângă coasta Lyciei, împăratul însuşi salvându-se cu greu de pe corabia
imperială, care se scufunda, schimbând hainele cu un om oarecare, pe care arabii l-au şi
ucis, crezând, evident, că era bazileul (S. B. Daşkov, op. cit., p. 142).
214
În realitate, cronicarul franc cunoscut sub numele de Fredegarius, făcea trimitere, pe la
anul 658, la nişte profeţii astrologice vehiculate în imperiu pe vremea basileului Heraclios,
potrivit cărora ţinuturile bizantine aveau să fie lovite şi cucerite de o rasă de circumcişi,
dovedind că ştia mai multe lucruri despre cea dintâi expansiune islamică în Asia Mică. În
primii ani din secolul al VIII-lea, călugărul Petrus, probabil sirian, traducea din limba
greacă în latină un text al cărui original siriac provenea din nordul Mesopotamiei: este
vorba despre nişte Revelationes ale aşa-numitului Pseudo-Metodius, folosite ulterior în mai
multe rânduri de propaganda eshatologică cu caracter politic. Potrivit acestui text, ismaeliţii
proveniţi din deşertul „Ethribum” (de la Iatrib, cetatea preferată a Profetului, Medina),
aveau să cucerească Orientul, să atace Sicilia şi să ajungă până la Roma, faptele lor
răvăşind pădurile, munţii şi cetăţile. Atacul lor trebuia să preceadă cu puţin venirea
Antihristului, însă un împărat creştin avea să stăvilească până la urmă avangardele
Vrăjmaşului. Aşadar, chiar dacă realitatea asaltului islamic era înregistrată neatent, o
oarecare percepţie asupra ei nu lipsea cu totul în lumea occidentală. (Cf. F. Cardini, op. cit.,
p. 15-16).
215
P. Brown, op. cit., p. 186.
216
Regele Egica va fi cel care dă alarma, în timpul Conciliului de la Toledo, din anul 694.
Se zvonea că evreii, exasperaţi din cauza măsurilor samavolnice adoptate impotriva lor,
erau gata să-i sprijine pe noii barbari ce se năpusteau dinspre Răsărit. În aceeaşi vreme,
războiul civil între aspiranţii la tronul got de la Toledo a determinat, se pare, pe unul dintre
pretendenţi, să solicite ajutorul aşa-numiţilor Mauri, adică al arabilor şi berberilor arabizaţi
şi islamizaţi care trăiau laolaltă cu aceştia: erau acei cruzi şi fascinanţi los moros, duşmani-
tovarăşi ai spaniolilor creştini. Nu este deloc exclus ca, după modelul din fostele regiuni
bizantine cucerite de musulmani, noii veniţi să nu fi fost prea rău văzuţi nici în Spania şi
Septimania, unde, cel puţin în parte, populaţia locală să fi găsit jugul lor mai puţin apăsător
şi mai puţin rigid decât cel al despoticilor principi creştini. (F. Cardini, op. cit, p. 16).
217
Instalat la Toledo, unde emite o monedă ce consacra anexarea Spaniei, el ratează
campaniile de cucerire a nordului peninsulei, fiind rechemat de calif, care-i cere socoteală
cu privire la administrarea teritoriilor intrate de curând sub control musulman. Intenţiile lui
Musa vor fi duse la bun sfârşit de fiul şi succesorul său, care va extinde controlul arab
asupra Andaluziei orientale şi a actualei Portugalii.
218
Rapiditate cuceririi Andaluziei (al-Andalus, „pământul vandalilor”) a fost atât de
surprinzătoare încât, în explicarea ei, a fost invocată complicitatea evreilor, a ereticilor şi a
facţiunii gote ridicate împotriva lui Roderic (ibidem).
219
Ibidem, p. 20.

183
220
O idee asupra contextului în care trebuie situată bătălia de Poitiers, ne-o oferă alte
episoade, foarte semnificative, cum este cel al căpeteniei berbere Munnuz sau Musura, care,
odată stabilit în Pirineii orientali, se căsătoreşte chiar cu o fiică a ducelui Odon de
Acvitania, şi sfârşeşte prin a fi înfrânt de emirul de Córdoba, faţă de care se răzvrătise. De
cealaltă parte, merită amintit gestul ducelui de Provenţa, Moron, care, în anul 734, le
deschide musulmanilor porţile cetăţii Avignon. (ibidem, p. 18).
221
K. F. Werner, op. cit., p. 357.
222
Ibidem, p. 356-358.
223
F. Cardini, op. cit., p. 19.
224
K. F. Werner, op. cit., p. 381.
225
A doua dinastie califiană a Islamului, care a domnit din 750, data răsturnării
umayyazilor, până în 1258, data cuceririi Bagdadului de către mongoli. Puterea activilor ei
suverani, s-a manifestat foarte variabil, chiar şi în cursul perioadei de apogeu a dinastiei.
Stabilindu-şi reşedinţa permanentă în Irak, devenit provincia centrală a imperiului, califii şi-
au văzut autoritatea restrângându-se treptat, fiind nevoiţi fie să recunoască ei înşişi relativa
independenţă a anumitor guvernatori de provincie, investiţi de ei, fie să asiste neputincioşi
la desprinderea altor provincii importante de sub autoritatea lor: Andalus, Magreb, Iranul
gaznavizilor, Egiptul fatimizilor etc. (D. Sourdel, J. Sourdel-Thomine, op. cit, vol. 3, p. 45).
226
Ibidem, vol. I, p. 84.
227
F. Cardini, op. cit., p. 20.
228
Ibidem, p. 21.
229
A. Franzen, R. Bäumer, op. cit., p. 117-121.
230
A. Miquel, op. cit., p. 237.
231
J. Le Goff, op. cit., p. 92.
232
F. Cardini, op. cit., p. 22.
233
Dinastie de guvernatori autonomi care a domnit în Ifrikiya (800-809), având drept
capitală oraşul Kairuan. A cucerit Sicilia şi insula Malta, asigurându-şi supremaţia maritimă
în Mediterana centrală. (D. Sourdel, J. Sourdel-Thomine, op. cit, vol. 3, p. 51).
234
Prima dinastie islamică egipteană (868-905). Guvernatorii autonomi aparţinând acestei
dinastii, mari ctitori de monumente, au iniţiat formarea unei puternice armate locale de
mercenari (ibidem, p. 235).
235
Descendenţii lui Tahir, guvernator al Horasanului, în 821, au deţinut timp de câteva
decenii în cursul secolului al IX-lea această cârmuire, ca şi postul de prefect de poliţie al
Bagdadului, fiind siliţi, în 873, să-şi cedeze provincia Saffarizilor (ibidem, p. 230).
236
Dinastia de guvernatori autonomi ai Sistanului (867-911), care şi-a extins stăpânirea
asupra Horasanului, menţinându-se în această provincie prin recunoaşterea altor
suzeranităţi (ibidem, p. 212).
237
Dinastie de emiri autonomi care au domnit întâi în Transoxiana (din 875), apoi în
Horasan (din 900), fiind răsturnaţi în 1005 de gaznavizi. Capitala lor, Buhara, a fost un
puternic centru intelectual unde, alături de disciplinele arabe tradiţionale, a fost cultivată
literatura persană pe care de a renaşte (ibidem, p. 213).
238
Partizani ai unei mişcări politico-religioase de origine isma’iliană, care au întemeiat în
Bahreim şi în Arabia Orientală un stat independent (804 - sf. sec. X), mare ameninţare
pentru califatul abbasid, timp de mai multe decenii, în cursul secolului al X-lea. (ibidem, p.
154).
239
Triburile arabe se considerau ca făcând parte din două grupuri, de nord şi de sud,
originare din doi strămoşi, Kahtan şi Adnan, o filiaţie mai îndepărtată mergând până la
Avraam, prin fiul său, Ismael, născut de roaba Agar. (D. Sourdel, op. cit., p. 16-17).
184
240
F. Cardini, op. cit., p. 27.
241
H. Pirenne, Mahomed şi Carol cel Mare, Bucureşti 1996, passim.
242
Ibidem, p. 165-166.
243
Ibidem, p. 139-141.
244
L. Musset, op. cit., p. 130.
245
Ibidem.
246
F. Cardini, op. cit., p. 30.
247
L. Musset, op. cit., p. 131.
248
F. Cardini, op. cit., p. 30.
249
Descendenţi ai tribului kalb, de origine sud-arabă, ei au câştigat încrederea mai multor
califi umayyazi din Orient, jucând un rol important în regimurile aglabid şi fatimid, în
calitate, printre altele, de guvernatori ai Siciliei arabe. (D. Sourdel, J. Sourdel-Thomine, op.
cit, vol. 3, p. 152).
250
F. Cardini, op. cit.
251
L. Musset, op. cit., p. 134.
252
Ibidem.
253
Ca şi bizantinii, veneţienii emiseseră de multă vreme legi care interziceau comerţul, atât
cu Alexandria şi Egiptul musulman cât şi, în general, cu ţinuturile ocupate de această
nefandissima gens Sarracenorum. Episodul sustragerii din Alexandria a moaştelor
evanghelistului Marcu, de către nişte negustori veneţieni, în cea de-a doua treime a
secolului al IX-lea, pare să înnobileze şi să oblitereze încălcarea unei norme, care, se pare
era des încălcată, după cum sugerează reiterarea interdicţiei asupra comerţului cu sclavi şi a
transportului de pasageri străini pe vasele veneţiene (960). Un alt document, datat în anul
971, sugerează că veneţienii obişnuiau să ducă cherestea, metale şi arme spre vânzare pe
pieţele din Alexandria. Mai mult, curând după aceasta, panorama economică şi comercială
veneţiană avea să se schimbe complet, o dată cu iniţiativele dogelui Pietro al II-lea Orseolo
(991-1008), cuceritorul Istriei şi al Dalmaţiei, care redefineşte radical raporturile
comerciale veneţiene, atât cu Constantinopolul -după cum se vede din celebrul act din 992-,
cât şi cu califul de Cairo. Chiar dacă se cunosc destul de puţine detalii privind acordurile cu
Egiptul, din această perioadă datează prietenia dintre veneţieni şi această ţară, suficient de
temeinică pentru a depăşi convulsiile produse de cruciade, de căderea califatului fatimid, în
secolul al XII-lea, sau de lovitura mamelucă, în veacul al XIII-lea. (F. Cardini, op. cit., p.
37).
254
Primii emiri din Córdoba au avut mult de furcă pentru a menţine unitatea unei provincii
cu o populaţie atât de diversă, măcinată de revolte, şi ameninţată de statele creştine vecine.
Această stare tulbure s-a mai liniştit către mijlocul secolului al IX-lea, suveranul
străduindu-se să îmbunătăţească organizarea administrativă, să dezvolte viaţa de curte, să
protejeze savanţii şi oamenii de litere, şi, pe de altă parte, să încheie o alianţă, deloc lipsită
de dificultăţi, cu Bizanţul, împotriva abbasizilor. Importanţa dobândită de Spania
musulmană în sânul lumii arabo-islamice este pregnant evidenţiată în anul 929, prin decizia
emirului ’Abd al-Rahman al III-lea de a-şi lua titlul rezervat califilor, de „emir al
dreptcredincioşilor”. Hotărârea sa pare a fi fost stimulată atât de declinul califatului de
Bagdad, cât şi de apariţia califatului „schismatic” al fatimizilor, în Ifrikiya. (D. Sourdel, op.
cit., p. 90).
255
F. Cardini, op. cit, p. 42.
256
Ibidem, p. 43.
257
Cf. ibidem.
258
Ibidem, p. 44.
185
259
Un text de la jumătatea secolului al VIII-lea, Vita sfântului Eucherius din Orléans, deşi
vorbeşte de perversitatea „nefastei naţiuni a ismaeliţilor, ieşită din sălaşurile ei pentru a
intre în provincia Acvitaniei şi a o pustii”, nu face nici o aluzie la credinţa religioasă a fiilor
lui Ismael; el se mărgineşte doar la a le sublinia ferocitatea, după modelul - devenit tradiţie
- al surselor latineşti de a trata feluritele seminţii „barbare” (ibidem, p. 46).
260
Încă se discută dacă şi în ce măsură acei ani şi acele fapte, legate de declaraţiile papilor
din a doua jumătate a secolului a IX-lea şi de chestiunea „martirilor de la Córdoba”, sunt
importante în reconstituirea genezei ideii de cruciadă sau, pur şi simplu, a celei -încă şi mai
complexe- de „război sfânt” (Cf. ibidem, p. 47).

186
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

*** The Cambridge Medieval History, voI. I-VIII, Cambridge, 1957-1958.


Arthaud J., Derniers nomades du Grand Nord, Grenobles, 1960.
Berstein S., Milza P., Istoria Europei, Iaşi, 1998.
Binchy D. A., Celtic and anglo-saxon kingship, Oxford, 1970.
Bloch M., La societe du Haut Moyen Âge et ses origines, în "Joumal de savants",
1926, pp. 403-420.
Bloch M., La societe [eodale, vol I, La formation des liens de dependance,
Paris, 1949.
Bordet M., Istoria Romei antice, Bucureşti, 2001
Boutruche R, Seigneurie et feodalite. voI. I, Le premier âge des liens d'homme
il homme, Paris, 1959.
Bronsted 1., The Yikings, London, 1960.
Brown P., Întemeierea creştinismului occidental, Iaşi, 2002.
Caggese R, L'alto medio evo, torino, 1937.
Calmette J., Charlemagne, Paris, 1945.
Calmette J., La societe feodale, Paris, 1927.
Cardini F., Europa şi Islamul, Iaşi, 2002.
Doehaerd R, Le Haut Moyen Âge occidental. Economie et societe, Paris, 1971.
Duby G., Cele trei ordine sau imaginarulfeudalismului, Buc., 1998.
Fasoli G., Introduzione alio studio delfeudalessimo italiano, Bologna, 1959.
Fourquin G., Seigneurie et feodalite au Moyen Âge, Paris, 1970.
Franzen A., Băumer R., Istoria papilor, Bucureşti, 1996
GanshofF. L., Qu'est-ce que la feodaliieî, Bruxelles, 1957.
Genicot L., Les lignes de faîte du Moyen Âge, Toumai-Paris, 1952.
Halphen L., Charlemagne et l'empire carolingien, ed. III, Paris, 1968.
Halphen L., Initiation aux etudes d'histoire du Moyen Âge, Paris, 1952.
Iorga N., Zădărnicia împărţirilor obişnuite ale istoriei universale, în ibidem,
pp.169-172.
Iorga N., Basele necesare unei noi istorii a evului mediu, în idem, Generalităţi cu
privire la studiile istorice, ed. a III-a, Bucureşti, 1944, pp. 125-136.
Jehel G., Racinet Ph., La viile medievale. De l'Occident chretien il l'Orient musulman
(V'-XV' siecle), Paris, 1996.
Latouche R, Les origines de l'economie occidentale, paris, 1956.
Latouche R., Les grandes invasions et la crise de l'Occident au V' siecle,
Paris, 1946.
Le Goff 1., Civilizaţia Occidentului medieval, traducere şi note de maria
Holban, Bucureşti, 1970.
Lelong Ph., La vie quotidienne dans la Gaule merovingienne, Paris, 1962.
Lopez R. S., Naissance de l'Europe, Paris, 1962.
187
Lot F., Lafin du monde antique et le debut du Moyen Âge, Paris, 1951.
Lot F., Les invasions gennaniques, Paris, 1945.
Manolescu R., Societateafeudală în Europa apuseană, Bucureşti, 1974. Manolescu
R., Genezafeudalismului în Europa apuseană, în "Studii şi articole
de istorie", vol. XIII, 1969, pp. 241-267.
Manolescu R.,Formarea feudalismului şi societatea feudală timpurie în Europa
apuseană (Evoluţie şi tipologie), în "Revista de istorie", tom 33, nr. 6,
1980,pp.1161-1177.
Marrou HA., Sfântul Augustin şi sfârşitul culturii antice, Bucureşti, 1997
Marrou HA., Biserica în antichitatea târzie (303-604), Bucureşti, 1999
Miquel A., Islamul şi civilizaţia sa, vol, 1, II, Bucureşti, 1994
Morton L., A People' s History of England, London, 1957.
Mousnier R., Monarhia absolută în Europa, Bucureşti, 2000.
Musset L., Les invasions. Les vagues germaniques, Paris, 1965.
Musset L., Les peuples scandinaves au Moyen Âge, paris, 1951
Pacaut M., Guide de l' etudiant en histoire medievale, Paris, 1968.
Pepe G., Introduzione allo studio de! medioevo latino, Milano, 1942.
Pirenne H., Oraşele Evului mediu, Cluj-Napoca, 2000.
Riche P., Education et culture dans l'Occident barbare VI/VIII siecles),
Paris, 1962.
Riche P., Le Maitre Ph., lnvaziile barbare, Bucureşti, 2000.
Riche P., Les invasions barbares, Paris, 1953.
Salin E., La civilization merovingienne, vol. 1- IV, aris, 1949-1959.
Sourdel D., Istoria arabilor, Bucureşti, 2001.
Sourdel D., Snurdel-Thomine 1., Civilizaţia islamului clasic, vol, I-III,
Bucureşti, 1975
Werner K. F., Istoria Franţei, vol. 1, Bucureşti, 2000

188
PRINCIPALELE DINASTII
Franţa
Anglia
Dinastia carolingiană
Pepin cel Scurt (751-768) Kent
Carol cel Mare (768-814) Horsa (449A55)
Ludovic cel Pios (814-840) Hengest (455-488)
Carol al II-lea cel Pleşuv (840-877) Oisc (488-502)
Ludovic al II-lea cel Gângav (877- Octa (502-?)
879) Eormenric (?-?)
Ludovic al III-lea (879-882) Ethelberht (565-618)
Carloman (879-884, a domnit singur Eadbald (618-640)
după moartea lui Ludovic al III-lea, Earconberht (640-664)
survenită la 5 august 882) Egbert I ( 664-673)
Carol al III-lea cel Gros (884-887) Hlothhere (673-684)
Eadric (685-686)
Dinastia capetiană Wintred (694-725)
Eudes (conte de Paris) (888-898) Ethelberht II (725-762)
Baldred (807-825)
Dinastia carolingiană Regatul cucerit de Egbert, regele
Carol al III-lea cel Simplu (898-923) Wessexului

Dinastia capetiană Northumbria


Robert I (922-923) Oswin (655-671)
Raoul de Burgundia (923-936) Ecgfrith (671-685)
Aldrith (685-704)
Dinastia carolingiană Eadwulf I (704-705)
Ludovic al IV -lea (936-954) Osred I (705-716)
Lothar (954-986) Cenred (716-718)
Ludovic al V-lea cel Trândav (986- Osric (718-729)
987). Ceolwulf (729-737)
Eadberht (737-757)
Dinastia capetiană Oswulf (757 -759)
Hugo Capet (987-996) Ethelwald Moll (759-765)
Robert al II-lea cel Pios (996-1031) Alchred (765-774)
Henric I (l 031-1 060) Ethelred I (774-778)
Filip I (1060-1108) Elfwald I (778-789)
Osred II (789-790).
189
Ethelred I (790-796) Harold I (1037-1040)
Osbald (796) Hardeknud (1040-1042)
Eardwulf II (796-808)
Elfwald II (808) Dinastia saxonă
Eardwulf II (808-810) Eduard Confesorul (1042-1066)
Eanred (810-840) Harold II (1066)
Ethelred II (840-844)
Raedwulf (844)
Ethelred II (844-848) Germania
Osberht (848-863)
Elle (863-867) Dinastia carolingiană
Egbert 1 (867-872) Ludovic al II-lea Germanicul (843-
Ricsige (873-876) 876)
Egbert II (876-878) Carol al II-lea cel Gros (876-887)
Ealdred (923-927) Amulf de Carintia (887-899)
Oswulf (949-955) Ludovic al IV -lea Copilul (900-
911)
Anglia
Dinastia de Franconia sau Saliană
Eadwig (955-959) Konrad 1 cel Tânăr (911-918)
Edgar (959-975)
Eduard Martirul (975-978) Dinastia saxonă (Liudolfilingii)
Ethelred (978-1013) Henric I Păsărarul (919-936)
Otto I cel Mare (836-873)
Dinastia daneză Otto al II-lea cel Roşu (973-983)
Sweyn (1013-1014) Otto al III-lea(983-1002)
Henric al II-lea cel Sfânt (1002-
Dinastia saxonă 1024)
Ethelred (1014-1016)
Edmund Ironside (1016) Dinastia de Franconia sau Saliană
Komad al II-lea (1024-1039)
Dinastia daneză Henric al III-lea (1039-1056)
Cnut cel Mare (1016-1035)
Hardeknud (1035-1037)

190