CARTE DE IDENTITATE

Dumitru Lavric

În volumul Vârstele mirării – Tipo-Moldova, 2017, Mircea Oprea reuneşte

materia a două cărţi anterioare (Mirarea de mine şi Mirarea de voi) reţinând texte
selectate, adnotate, completate şi corectate – după cum se precizează în Nota
autorului, organicitatea antologiei fiind evidentă prin unitatea de perspectivă,
tematică, ideatică, stilistică, întregul năzuind a fi o carte a cunoaşterii, o carte
dedicată ontologiei şi gnoseologiei – dimensiuni ce se regăsesc într-o sintalitate de
tip holistic, fiecare aforism fiind o sentinţă lirică încadrată secvenţial într-un
sistem cognitiv ce valorifică virtuţile holomerului. Demersul hermeneutic – pe cât
de ambiţios, pe atît de dificil – este inaugurat printr-o fină disociere între Homo
sapiens – vs. Homo cogitans: dacă darul danaic Sapientia-Sofia a fost oferit sub
specia aeternitatis, ca opţiune individuală fiind benevolent, postura cogitans
reprezintă o asumare conştientă a statutului de Sisif care acţionează nu numai in
nomine rationis, cît mai ales in nomine diaboli, ofiolatru fiind. Retras în diferenţa
specifică, acelaşi ego realizează saltul în specie printr-un proces de individuaţie,
fiinţial situîndu-se în interval, continuum spaţiu-timp în care nimic nu e sigur căci
orice e posibil, topos în care are acces ca amfibie ce trăieşte în imanent dar
primeşte energia de la transcendent. În acest moment intră în scenă mirarea,
mirarea de mine care generează la rîndu-i interogaţia existenţială: cine sunt eu?
Rimbaud spunea Eu sunt altul, atrăgând atenţia că je şi moi sunt noncoincidente;
Arghezi afirma Sînt în mine nişte doi, disociind daimonul socratic în
Aghotadaimon şi Kakodaimon. Mircea Oprea face un pas înainte, mergînd înapoi
spre Protagoras (homo mensura), spre anticul nosce te ipsum care conduce la
concluzia că homo omnis creatura, animal varie et multiformis, entitate alcătuită
din toate creaturile care au existat şi vor exista; în acest moment o lume îşi face
încercarea în Om, în omul poziţionat hic et ubique, în omul care trăieşte
concomitent în toate cele trei dimensiuni ale timpului, este înarmat cu memoria
tuturor speciilor, are calităţi de taumaturg, şaman, vraci, vrăjitor, iatros, emite
profeţii şi epifeţii, protoanthropos frate nu numai cu Prometeu şi Epimeteu, ci şi cu
Postumus (cel născut după moartea tatălui) şi Proculus (cel născut în lipsa tatălui).
Aşa se iveşte pe lume monstrul, vecinul de suflet care locuieşte (ne locuieşte) fără
a fi din această lume, metamorfozat prin metanoia, prin re-gîndire şi răz-gândire,
geometru al încercării/în-cercuirii, puer aeternus, trăind în extaz (eh-stasis =
ieşirea din sine), exprimându-se ezoteric şi exoteric, proclamînd ubi omnes, non
ego, situat in patris gaia, pe pămîntul taţilor, cu nostalgia originilor, căci – nu ştim
unde mergem dacă nu ştim de unde venim. Astfel, săgeata timpului îşi schimbă
direcţia, Teodosie îşi scrie învăţăturile către tatăl său Neagoe Basarab, prefaţîndu-le
consolator: „Doamne, cred că se întâmplă ceva cu tine; cred că te îndoieşte de
creaţia ta; cred că îţi pierzi credinţa în om, cum un tată îşi pierde speranţa pusă în
fiul său şi suferi, suferi şi tu.” Paradoxul exprimat de Caragiale se înscrie în
normalitatea anormalităţii („Sunt fiul operelor mele al căror tată sunt.”), enunţul
pluteşte între halal (ceea ce este permis) şi haram (ceea ce este interzis), renunţînd
la simetria separatoare exprimată de sinofoni prin ecuaţia fu-fu, zi-zi (tatăl-tată,
1
fiul-fiu). Goliard vagant, spiritul traversează toate vîrstele (pueritia, adolescentia,
juventus, virilitas, senectus) şi experimentează, alchimic, aflarea chintensenţei – a
cincea substanţă rezultată din uniunea suflet, spirit, simţire, intuiţie, Sapientia Dei
fiind doar calea de raţionalizare/transmitere a ceea ce s-a obţinut prin sublimatio
(esenţializare) şi coagulatio (concretizare). Dacă autoscopia a avut doar rol
propedeutic, sineizarea (individuaţia) are rolul şi mai important de separare a
subiectului cunoscător faţă de obiectul de cunoscut; egoul cogitant e neghina din
grîu, zîzania conform etimonului grecesc, introducînd în scenă vrajba şi gîlceava –
veritabila cunoaştere fiind mariage by capture, căsătoria prin rapt, avînd ca
primum movens invidia (in videre – a privi intens, a rîvni).
Am încercat să refer la întoarcerea autorului în text, fără a uita că relaţia este
biunivocă. Interogat, textul, alcătuit din text-ticole (aforisme) dă seama de mirarea
la întîlnirea eului cu sinele („Mă uit de dimineaţă la mine şi-s atît de mirat de starea
de om de parcă până mai ieri am fost o neştiută vrabie abia zărită pe ramul de
arţar.”), are iniţiative autogeneraţioniste, renunţînd să fie fecundat şi preferînd
partenogeneza: „Scriu şi am impresia că dacă aş renunţa să mai bat tastele, ele vor
ţopăi şi singure, din vrerea lor, alcătuind un text care ar cere condamnarea mea
pentru dezertare de pe câmpul de luptă.” Scriitorul devine marele singuratic al
lumii, Ahasverus rătăcit de sine, stoicul devenit statuie sub porticul (stoa) atenian:
„Trăiesc în exil, surghiunit în mine însumi ca într-o ţară de neaflat unde îmi iau
viaţa de la capăt în fiecare dimineaţă.”; „Încerc să mă feresc de ceilalţi şi trag un
şanţ adânc între mine şi lume [...].”; „Din ce lume, din ce neam să fi venit străinul
acesta din mine.” Izolarea se dovedeşte însă prielnică creaţiei, protejând actul
creator de zgomotul şi furia lumii, facilitând trecerea în operă, imolarea: „Proza,
literatura în toate rafturile ei, ce să fie decât fiinţa autorului, tranşat de viu, piesă cu
piesă, şi tocată prin maşina de carne a timpului care nu încape în orologii, în
calendare.” Spiritul creator nu poate fi salvat din trupul pieritor („Trupul meu –
cutie de vioară din care instrumentul nu va fi scos niciodată viu.”) decît prin
retragere în Operă, în monada lui Leibnitz, perfectă dar fără ferestre, tocmai
potrivită pentru cel care ştie că nu ştie nimic: „Viaţa mea păstrează haosul de
şantier de început de lume, şantier deschis vraişte în toate zările. […] uitat în
zidărie, nu-mi dau seama de nimic, numai eu aflu despre mine, despre lume, mai
puţin decît ultimul salahor de pe şantierul meu.” Nimicul sugerează aici accesul în
culisele existenţei unde iscoditorul va cerceta cu nesaţ deşeuri metafizice, zdrenţe
de eternitate, firimituri desprinse din infinit. Şi mirarea va continua: „Se poartă cu
el însuşi cum n-are tăria de a fi cu alţii: se amăgeşte, se amână, nu-şi ia datoria
şieşi promisă, nu se-ncrede în el şi, fără respect, se vorbeşte de rău prin străini, aşa
vrând să se cunoască pe sine, să ne cunoască pe noi. Şi acesta, ce mirare, sunt chiar
eu.” Întâlnirea cu sine este confirmată, iar şi iar, de obsesia şi fecunda negaţie –
Nego ac pernego:
„Ce afirm, neg tot eu; n-aştept s-o facă alţii.”
„La toţi şi la toate, cât sunt viu – mă opun!”
Stareţ în pustiu, spiritul îşi adoră cinismul, fără a şti dacă viaţa i-a fost
adevărată poveste sau poveste adevărată, exclamînd: „M-am născut nedumerit,
trăiesc mirându-mă şi mor în stupoare.” Discursul devine solilocviu, fiinţa – o
rană, spiritul – un spin: „Fericiţi cei săraci cu duhul, spiritul e o armă cu tăişuri; te
2
poţi tăia singur, îi poţi răni grav pe cei iubiţi, pe cei care te iubesc.” Concomitent,
scrisul devine hemografie practicată pe tabla gramografică iar hermeneutica –
teleonomie: „Să-ţi priveşti gândul în faţă, scris aspru pe hârtie ca şi cum ţi-ai ieşit
din trup cu tot spiritul şi să porneşti părinteşte în urma acelui gând ce abia se ţine
pe picioare, crud încă fiind, să te ţii de el să vezi în casa cui intră, în aşternutul cui
se culcă…” Modelul este cel al melcului („…melcul, pieton pe limba sa, află
savoarea mersului pe jos. Nu păşeşte, ci degustă cu răbdare cărarea atunci
înfiinţată, atunci dispărută de sub talpa sa.”) şi al păianjenului – Arahne
metamorfozată – ce cunoaşte realitatea prin materializarea în exterior a substanţei
sale interioare, năvodul aerian – năpastă permanent vigilentă: „Mărturisesc: şi
litera asta subţire, anemică şi străvezie, e viaţă din viaţa mea. Eu şi-n gând scriu, şi
când dorm scriu, până şi visul meu ajunge în scris, şi ceea ce mi-i scris, în visul de
noapte mi-i spus.” E de remarcat în această situare o politropie a cunoaşterii
practicate de un ego proteiform, o sinteză între doctrinele bergsoniană şi kantiană
prin simţuri şi iniţiere şi se comunică printr-un mesaj raţionalizat. Se adaugă
valorificarea zăcămintelor depozitate în subteranele memoriei, a reminiscenţelor –
celebra re-amintire platoniciană a ceea ce nu ştim că ştim: „Citind, am sentimentul
că re-fac, că regăsesc biblioteca pe care am avut-o de mult, pe care am scris-o eu
cândva. Citesc aceste cărţi şi simt bucuria că îmi regăsesc vieţile trecute.” Traseul
urmează modelul sferelor încapsulate (păpuşa rusească!): pragmatosferă,
bibliosferă, noosferă, logosferă şi activează relaţia chalenge and response,
recognoscibilă în cea dintre vînător şi vînat („Sunt iepurele de serviciu în bătaia
puştii vânătorului”.), cele două entităţi fiind interşanjabile şi asumând concomitent
şansa şi neşansa: „Cât de uşor mă trădează cuvântul! Altceva am vrut să spun, dar,
speriat de sinceritate, cuvântul meu nu vrea să-şi asume sensul grav, intim […].”
Soluţia: îmbrăţişarea – tot concomitentă – a ambelor tipuri de cunoaştere (apolinică
şi dyonisiacă), ceea ce proiectează subiectul în postura de navetist între infern şi
paradis: „Cum să fii crezut că cele două staţiuni balneare sunt atât de aproape, au
acelaşi arhitect şi tratează aceleaşi boli.”
Relaţia de tip provocare-răspuns se stabileşte şi pe coordonata autor-lector,
efortul auctorial cerîndu-se completat de cel lectural, complexitatea acestei relaţii
ar putea fi înţeleasă doar prin valorificarea sugestiilor oferite de ştiinţele
comunicării, semiotica lecturii, psihanaliză şi psihiatrie, criminalistică. În orizontul
comunicării tot ce e scris devine scrisoare, presupunînd un destinator dedicator şi
un destinatar dedicatar; psihanalitic, rolurile ar fi de analizant-analizat, medical
ele ar deveni de agent şi pacient ce sfîrşesc prin a fi legaţi prin ceea ce în alt secol
se numea influenţă sau magnetism; relaţia se complică prin aceea că orice curant
administrează pacientului un leac-otravă iar pacientul la rîndu-i poate virusa
medicul; mai mult, orice carte fiind opera aperta se cere terminată de un lector
competent, în acest moment muza devenind o damă frecventabilă, precum
născătoarea fraţilor Castor şi Polux – fiinţe identice dar nu la fel.
Pentru a evita riscul de fi trecut în rîndul acelor cretani philopseudes („Ai aflat
adevărul întreg înaintea celorlalţi şi ai curajul, ai nebunia, să-l rosteşti primul? Nu
te bucura, tu, cel sugrumat de adevăr, în ochii lor eşti singurul mincinos.”),
scriitorul este obligat să organizeze orizontul de aşteptare şi receptare, oferind
lectorului indici de lectură prin: elogiul primei reguli a dialogului – ascultarea
3
(„Există darul scrisului, al vorbitului, şi nimeni nu-şi aminteşte de darul ascultării,
deşi ar fi primul.”), negocierea colaborării („Scriu pe foaie jumătate din înţeles,
jumătate o aduce cititorul ca parte ruptă a sigiliului pentru a prinde vorba
întreagă.”), trecerea de la comunicare la ritualul comuniunii/împărtăşirii („Scriu
pentru tine cartea – cuminecătură de toate zilele câte îţi mai rămân.”), pledoaria
pentru întregirea mesajului, pentru lămurire; („Şi cristalul de stâncă e tăiat ca un
aforism de două rânduri, dar înţelesul său e muntele ce-l ţine.”), elaborarea
instrucţiunilor de folosire:
„Cuvântul, din orice foaie de dicţionar, cercetându-l, te aruncă în abis. Litera
scrisă, cuvântul, e poartă în cer, în infern, spre peşteri nerăzbite, unde rătăceşti pe
cărări de nepătruns, de nebănuit, unde rătăceşti în vremuri de care nu ştii să fi
fost.”
„… reiau pagina de zece ori. Şi de fiecare dată, citesc tot altceva ca şi cum, pe
aceeaşi foaie un îndărătnic îmi strecoară semnele altei lumi, cu alte înţelesuri.”
„Scrisul – cutia magică în care se cuibăreşte încifrat tot ce-a fost, tot ce poate
fi […].”
Nu sunt neglijate gesturile de gratificaţie care să menţină, pavlovian, apetitul
pentru lectură: proiectarea textului propriu-zis pe ecranul unui hipertext, elemente
intertextuale, sugestii subtextuale, jocuri de cuvinte, excursuri etimologice, citate
nemarcate, xenisme, sintagme memorabile…; iată câteva exemple din ultima
categorie:
„Nu te grăbi pe cale, nu zăbovi. La steaua ta, doar tu vei ajunge.”
„În tăcerea nopţii, paşii timpului spre nefiinţă: tic-tac!”
„Binele îl cunoşti uşor: nu ţine mult.”
„Veşnicia – ora exactă după ceasul care stă.”
„Ruleta rusească: un singur ghinion în toată viaţa.”
Aşadar – non multum, sed multa!
Prin intertextualism – de care nu se abuzează – se aduc în pagină discrete
ecouri din Eminescu (Mă gândesc şi mă cutremur.), Vlahuţă (Nu veşnicia, moartea
mă uimeşte.), Blaga („Focul iadului luminează şi încălzeşte raiul.”) dar cea mai
eficientă dintre soluţiile enunţate mi se pare in-vestirea, acordarea de autoritate
textului prin în-veşmîntare, prin expresivitate – domeniu în care Mircea Oprea
atinge adevărate performanţe demne de celebra ars poetica semnată de N. Labiş:
„Deşi-i din implicaţii şi rămurişuri pure
Ori din cristale limpezi ce scînteind se rup,
Cînd intri-n ea să tremuri ca-n iarnă într-o pădure
Căci te ţintesc fierbinte prin gheţuri ochi de lup.”
Aşa ne instalăm în oximoron şi trăim coincidentia opossitorum! Aşa avem
acces la nostalgii şi speranţe cehoviene, proiectate in aeternum:
„Cine va învia primul, să vină acasă şi, în aşteptarea celuilalt, să aprindă focul
peste cenuşa caldă din vatră, să fiarbă cafeaua. Prin aburii amari, ne-am povesti
vise, ne-om pune la cale viaţa de apoi, plecând iarăşi, fiecare în veşnicia lui.”
Nu ştiu dacă Mircea Oprea a intenţionat prin Vârstele mirării să realizeze De
Vita Propria Liber, să devină lampadofor ce călăuzeşte Durch Nacht zum Licht, dar
pot afirma că volumul în cauză este cartea sa de identitate pentru această viaţă.