1.

Legătura ionică
Legătura ionică este formata prin atragerea electrostatica cu sarcini opuse si are loc intre metalele
tipice si nemetalele tipice. Pentru a forma o configurație electronică exterioară de echilibru (8
electroni), atomii se pot asocia prin cedarea și respectiv primirea de unul sau doi electroni. Se
formeză astfel o moleculă a cărei legătură ionică (polară, heteropolară, electrovalentă) se bazează
pe atracția electrostatică exercitată între atomii ionizați pozitiv sau negativ. Atomii astfel
construiți în stare solidă se organizează sub formă de cristale, care datorită tipului de legătură se
numesc cristale ionice.

Cristalele ionice tipice se formează ca rezultat al reacției dintre un element metalic puternic
electropozitiv (grupele I,II) cu un element puternic electronegativ (grupele VI, VII )Teoria
clasică a lui Born și Madelung dă o imagine clară asupra naturii legăturii ionice. Forța f=(e1*e2)\

2. Legătura covalentă
Legătura covalentă este legătura chimică în care atomii sunt legați între ei prin perechi de
electroni puse în comun, atomii având poziții fixe unii față de alții. Aceasta apare doar între
atomii nemetalelor, iar rezultatul legării se numește moleculă.
Legătura covalentă poate fi de trei feluri, după modalitatea de punere în comun a electronilor.
Astfel, ea este:
* nepolară - apare la atomii din aceeași specie sau la atomii din specii diferite care au
electronegativități foarte apropiate (aceștia fiind carbonul și hidrogenul). Fiecare dintre cei doi
atomi pune în comun câte un electron, și fiecare atrage la fel de mult perechea astfel formată.
* polară - există doar între atomi ai nemetalelor din specii diferite. Fiecare dintre cei doi atomi
pune în comun câte un electron, dar atomul care are electronegativitatea mai mare atrage mai
puternic perechea formată. Atomul cu electronegativitatea mai mică devine astfel dezvelit de
electroni.
* coordinativă - este o legătură covalentă polară specială. În acest caz, doar un atom pune în
comun cei doi electroni necesari formării legăturii (acesta numindu-se donor), iar celălalt doar
acceptă perechea oferită (acesta numindu-se acceptor).

3. Structura şi proprietăţile moleculei de apă

O moleculă de apă - H2O - conţine 2 atomi de hidrogen şi un atom de oxigen.
Oxigenul este legat covalent de cei doi atomi de hidrogenElectronii moleculei de apă, în total
10, sunt repartizaţi în modul următor :
- 2 electroni în apropierea oxigenului;
- 2 perechi care se rotesc pe două orbite aflate în plan perpendicular pe planul moleculei
de apă, având nucleul de oxigen în focare. Aceştia se numesc electroni neparticipanţi deoarece
nu participă la legătura covalentă;
 - 2 perechi de electroni care se rotesc pe două orbite ce înconjoară legătura dintre oxigen
şi hidrogen, în planul moleculei de apă (planul format de cele trei nuclee). Prin aceşti electroni se
realizează legătura covalentă.
Această dispunere a orbitelor determină structura tetraedrică a moleculei de apă, cu nucleul
oxigenului în centru şi cei doi protoni, respectiv cele două perechi de electroni neparticipanţi în
vârfuri

4. Proprietăţile fizice ale apei.

Apa are proprietăţi fizice speciale, care se explică prin caracterul ei dipolar şi prin capacitatea de
a forma legături de H. Dintre cele mai importante pentru sistemele biologice se pot menţiona:
- căldură specifică este foarte importantă în procesele de termoreglare la nivelul
organismului viu.
-conductibilitate termică “amortizor termic” al apei în organism;
- căldură latentă de vaporizare homeotermiei (răcirea corpului prin evaporare pulmonară
şi transpiraţie);
- densitate maximă la 40C - importantă pentru viaţa acvatică;
- constantă dielectrică foarte mare - favorizează disociaţia electrolitică;

5. Structura şi rolul apei în sistemele biologice

Organismul uman are un mare conţinut în apă (65-70%).
O mare parte a apei din organism manifestă proprietăţi fizice deosebite:* se evaporă foarte greu,
*îngheaţă la temperaturi mult sub 00C,* nu dizolvă cristaloizii,* nu participă la osmoză - aceasta
este apa legată.. O mare parte a apei intracelulare prezintă un grad superior de ordonare. Această
ordonare are un rol important în desfăşurarea proceselor celulare (excitaţie, contracţie, diviziune,
secreţie etc). O serie de studii au arătat ca apa este “compartimentalizată”: există apă liberă, apă
parţial legată şi apă legată, fiecare din aceste compartimente având proprietăţi specifice

6. Tensiunea superficială. Rolul de agent tensioactiv în medicină

Fenomene la nivelul interfeţelor
Interfaţă - suprafaţa care separă două faze aflate în contact. O interfaţă are tendinţa de a avea o
suprafaţă minimă (în baza principiului de minim, orice sistem tinde să-şi minimizeze energia
potenţială) astfel încât, tangenţial la suprafaţa ei, se exercită o tensiune interfacială. În cazul
lichid-gaz, aceasta se numeşte tensiune superficială. O mărime caracteristică pentru aceasta este
coeficientul de tensiune superficială σ:
σ = dF/dl
(forţa pe unitatea de contur) sau:
σ = -dL/dS

La dizolvarea în apă a unor substanţe poate să apară una dintre următoarele trei situaţii, :
- tensiunea superficială să rămână constantă atunci când solvitul nu modifică forţele
intermoleculare datorită faptului că se încadrează în reţeaua de legături de hidrogen a apei
(zahărul în apă)
- tensiunea superficială creşte uşor ca în cazul soluţiilor de electrolit la care există o
interacţiune puternică între ionii dizolvaţi şi dipolii apei, ceea ce duce la creşterea forţelor
 intermoleculare din lichid, crescând astfel tensiunea superficială. În acelaşi timp ionii
sunt atraşi în interiorul lichidului, concentraţia lor în stratul superficial fiind mică, aşadar
putem concluziona că creşterea tensiunii superifciale este nesemnificativă.
- tensiunea superficială scade. Este cazul substanţelor care conţin grupări hidrofobe acestea
pătrunzând între moleculele de apă şi micşorând astfel forţele intermoleculare. Se numesc
substanţe tensioactive. Simultan cu aceste procese de pătrundere între moleculele
stratului superficial, tot datorită caracterului lor hidrofob, sunt expulzate către suprafaţa
liberă, concentraţia lor aici crescând semnificativ, determinând astfel o scădere
importantă a tensiunii superficiale. Substanţele tensioactive pot fi ordonate conform legii
lui Traube, care arată că tensioactivitatea unei substanţe este cu atât mai pronunţată cu
cât această substanţă conţine mai multe grupări hidrofobe, iar în cadrul aceleiaşi serii
organice, tensioactivitatea creşte cu lungimea catenei, în cazul acizilor graşi, cu gradul de
nesaturare.

Unul dintre efectele tensiunii superficiale este ascensiunea (depresiunea capilară).

Rolul fenomenelor superficiale la nivelul alveolelor pulmonare. Surfactantul pulmonar

Alveolele pulmonare au suprafaţa totală pe care o ocupă este de 100 m2 (prin comparaţie,
pielea are 2 m2). Deci, prin acestea se realizează cel mai important contact cu aerul atmosferic.
Suprafaţa alveolelor variază în cursul ciclului respirator cu cca. 7 m2. Peretele intern al unei
alveole este acoperit de un film lichid foarte subţire (0,5 μm). Între aer şi acesta există o tensiune
superficială.

Apare deci o diferenţă de presiune în interior, conform legii Laplace:

Δp = 2σ/r
Această discrepanţă se datorează existenţei unui agent tensioactiv - surfactant pulmonar - , care
reduce tensiunea superficială. Rolul acestui agent tensioactiv este acela de a face ca Δp să nu
varieze prea mult în cursul ciclului respirator, Prin acţiunea agentului tensioactiv este posibilă
egalizarea presiunii la o valoare medie pentru alveolele de dimensiuni diferite, care trebuie să
funcţioneze simultan. Absenţa sau insuficienţa acestui agent tensioactiv poate duce la grave
accidente respiratorii.

9. PRINCIPIUL al II-lea AL TERMODINAMICII (principiul cresterii

entropiei)
Principiul al II-lea al termodinamicii generalizează constatarea practică a imposibilităţii ca o
maşină termică să transforme integral o cantitate de căldură în lucru mecanic (perpetuum mobile
de speta a II-a), randamentul de transformare fiind întotdeauna subunitar.
Există mai multe formulări ale principiului II. În varianta care indică sensul spontan al
desfăşurării proceselor termodinamice, principiul II se numeşte principiul creşterii entropiei.
Conform acestei variante, procesele ireversibile care se desfăşoară spontan în sistemele
termodinamice izolate au acel sens care duce la creşterea entropiei.

10. Entalpia
 Pentru procesele care au loc în atmosferă liberă, aşa cum sunt cele din sistemele
biologice, presiunea este constantă (condiţii izobare). În acest caz, în locul energiei interne U se
introduce mărimea numită entalpie, H:
Mărimea H = U + pV se numeşte entalpia sistemului şi este foarte utilă în studiul termodinamic
al reacţiilor chimice. Când ΔH > 0 sistemul primeşte căldură (reacţii endoterme) şi când ΔH< 0
sistemul cedează căldură (reacţii exoterme).

11. Entropia este un parametru de stare care măsoară gradul de dezordine a unui sistem
termodinamic. Ea poate fi definită în două moduri, unul macroscopic (Clausius)(1) şi unul
microscopic (Boltzmann)(2).
(1) Conform modului în care a fost introdus iniţial acest concept, dacă o cantitate de căldură ΔQ
este absorbită reversibil de către un sistem, la temperatura T (izoterm), se defineşte o funcţie de
stare S, care creşte cu ΔS, în modul următor:
ΔS = ΔQ/T
(2) Boltzmann a arătat că entropia exprimă în mod nemijlocit alcătuirea atomo-
moleculară a sistemului şi anume, gradul de ordonare a ansamblului de particule din care este
alcătuit. Dacă avem N particule identice (atomi, molecule) distribuite pe M nivele energetice
distincte, câte Ni pe fiecare nivel, entropia ansamblului va fi:
S = - k Σ( Ni/N) ln (Ni/N)
funcţie de probabilitatea de ocupare a nivelului se poate scrie:
S = -kΣ pi ln (pi)
Într-un sistem foarte ordonat sunt posibile foarte puţine stări, doar câteva probabilităţi sunt
diferite de zero şi S va avea o valoare foarte mică. Într-un sistem dezordonat există o distribuţie
haotică a particulelor, numărul de stări posibile este foarte mare şi S va avea o valoare maximă.
Pentru un sistem total dezordonat N1 = N2 = ... = Ni = 1, şi în acest caz:
S = k ln N
N - probabilitatea termodinamică a stării - numărul de aranjamente ale particulelor care dau
aceeaşi stare.
În cazul unui sistem perfect ordonat (cristal perfect) :
S = - k ln N/N = 0

12. Energia liberă şi entalpia liberă

Din energia internă U a unui sistem, numai o parte poate fi convertită în lucru mecanic:

ΔU = Δ(F + TS) se defineşte ca energie liberă mărimea F (free energy) cu:

U = F + TS
Această mărime exprimă capacitatea efectivă a sistemului de a efectua diferite acţiuni.
În sistemele izolate, în care U = ct., ΔU = 0 şi :
ΔF = - TΔS < 0 deoarece ΔS > 0.
Deci, o formulare mai completă a principiului II ar fi:
Toate procesele care au loc în sisteme izolate decurg în sensul creşterii entropiei şi al scăderii
energiei libere (al scăderii capacităţii de a efectua lucru mecanic).
Capacitatea unui sistem de a efectua lucru mecanic în condiţii izobare este numită
entalpie liberă (Gibbs) G:
H = G + TS
13. APLICAREA PRINCIPIULUI I AL TERMODINAMICII ÎN BIOLOGIE
Sistemele biologice sunt sisteme termodinamice deschise, iar procesele biologice sunt procese
termodinamice ireversibil
Bilanţul energetic al organismului
Aplicând principiul I în cazul unui organism, se poate formula următorul bilanţ energetic:
energia preluată din mediu = travaliul mecanic efectuat + căldura degajată + energia
depozitată în rezervele organismului.
Testul clinic ;Subiectul este în repaus (nu efectuează lucru mecanic) şi nu a mâncat 12 ore (nu
preia energie din mediu)(figura). În acest caz, bilanţul energetic se poate scrie:
căldura degajată = - energia depozitată = energia utilizată

14. APLICAREA PRINCIPIULUI II ÎN BIOLOGIE

Stări staţionare şi procese cuplate în sistemele biologice
Starea de echilibru termodinamic
Întotdeauna, existenţa unei forţe determină apariţia unui flux care tinde să o anuleze. Astfel, un
gradient de temperatură determină un flux de căldură de la temperatura superioară la cea
inferioară până când acestea se egalează şi gradientul dispare. Când într-un sistem care evoluează
spontan (fără intervenţii din exterior), adică într-un sistem izolat, există la un moment dat mai
multe forţe, în el se vor produce fluxurile corespunzătoare până când toate forţele devin nule.
Aceasta este starea de echilibru termodinamic în care, încetând toate procesele din sistem (J 1 =
J2 = ...= 0), încetează şi producerea de entropie Φ echilibru = 0, iar valoarea entropiei devine şi se
menţine maximă.
Xc = 0 Jc = 0 σ = 0 S = maximă
Starea staţionară
Când, însă, un sistem deschis nu este lăsat să evolueze spontan, ci prin intervenţia unor cauze
externe anumite forţe din sistem sunt menţinute la valori constante, sistemul nu va putea ajunge
în starea de echilibru, deci disiparea de energie şi producerea de entropie nu sunt zero, dar au
valoarea minimă posibilă în condiţiile date. Aceasta este starea staţionară, numită uneori şi
starea de echilibru dinamic, în care toate caracteristicile sistemului, deci şi entropia, sunt
constante în timp.
S staţionar = ct. dS staţionar/dt = 0
Cum însă:
dS/dt = deS/dt + diS/dt
rezultă:
deS staţionar/dt = - diS staţionar/dt

Prin urmare, un sistem aflat în stare staţionară elimină în exterior toată entropia ce se
produce prin procesele ireversibile care au loc în el, entropia sa rămânând astfel constantă.

Starea staţionară, de mare stabilitate, se realizează în organism prin mecanisme homeostatice.

Prin aceste mecanisme, organismul îşi menţine constanţi, cu consum de energie metabolică,
parametrii mediului său interior.
Procese cuplate şi procese cuplante
Conform principiului II al termodinamicii, prin procesele care au loc într-un sistem diS >
0Procesele prin care entropia creşte, se numesc procese cuplante, iar cele prin care entropia
scade sunt procese cuplate.
Dacă vom lua în considerare sistemul alcătuit din organismul viu împreună cu mediul său
înconjurător, vom observa ca entropia lui scade pe seama creşterii entropiei mediului.
Organismele vii preiau din mediu (sub forma de hrană) molecule complexe cu entropie scăzută şi
elimină în exterior moleculele simple ce rezultă din arderea acestora. Se spune că organismul
preia din mediu entropie negativă (numită şi neg-entropie) şi elimină în mediu entropie pozitivă.
O formulare locală a principiului II spune că desfăşurarea unui proces ireversibil într-un
domeniu cât de mic al unui sistem termodinamic este însoţită întotdeauna de producere de
entropie chiar în acel loc
Pe baza acestor considerente termidinamice, se poate spune ca procesul de îmbătrânire a
organismului se datorează unei evoluţii înspre creşterea entropiei acestuia.

16. Etapele contracţiei musculare sunt următoarele: excitaţia fibrei, cuplajul excitaţie –
contracţie şi contracţia propriu-zisă a fibrei.
1. Excitaţia fibrei musculare începe la nivelul sinapsei neuro-musculare unde moleculele
de mediator chimic (acetilcolina) eliberate din terminaţia nervoasă se fixează pe moleculele
receptoare din membrana post-sinaptică determinând deschiderea porţilor unor canale cationice.
Cationii intră în fibră, interiorul acesteia devine local pozitiv şi în felul acesta se produce
potenţialul de acţiune. Acesta se deplasează prin sarcolemă în lungul fibrei, iar prin membrana
tubilor transversali în profunzime.
2. Cuplajul excitaţie – contracţie începe cu deschiderea canalelor de calciu din
membrana cisternelor terminale, în momentul în care potenţialul de acţiune trece prin dreptul
acestor cisterne. Ionii de Ca++ sunt eliberaţi din cisterne, iar concentraţia lor în sarcoplasmă creşte
de la cca 0,1 mM la 10 mM (100 ori). Troponina fixează ionii de Ca şi în urma unei modificări
conformaţionale deplasează moleculele de tropomiozină din şanţurile filamentului subţire astfel
încât locurile de legare ale actinei cu miozina nu mai sunt mascate, iar contracţia propriu-zisă
putând astfel începe.
3. Contracţia include eliberarea energiei chimice necesare şi fenomenele mecanice care
stau la baza producerii forţei, respectiv scurtării fibrei. Extremitatea globulară miozinică a punţii
transversale dispune de două locuri de legare, unul pentru actină şi unul pentru ATP. De îndată ce
este fixată, molecula de ATP este imdiat scindată în ADP şi Pi, aceştia fiind produşi ai scindării
ce urmează să fie eliberaţi la un moment dat în sarcoplasmă. Contracţia apare numai dacă locul
pentru ATP al punţii transversale este ocupat de ADP şi Pi (deci, neapărat după scindarea ATP) şi
dacă tropomiozina nu împiedică interacţiunea actomiozinică. Astfel, prin legarea punţii
transversale de filamentul subţire, produşii de scindare sunt rapid eliberaţi.

17. Lucrul mecanic efectuat de muşchi

Depinde de forţa dezvoltată de muşchiul considerat şi de deplasarea punctului de inserţie
pe osul pe care îl pune în mişcare, cu alte cuvinte lucrul mecanic depinde de forţa muşchiului şi
de contracţia lui.
Lucrul mecanic maxim Lmax al muşchiului este produsul dintre forţa maximă Fmax
desfăşurată şi contracţia maximă a muşchiului Cmax. Dar Fmax este proporţională cu secţiunea
muşchiului
 Fmax = kS
iar contracţia maximă este proporţională cu lungimea l a muşchiului
C max = k1l
Obţinem: L max = kS k1l
şi considerând pentru simplitate, muşchiul ca având formă cilindrică, produsul dintre aria
secţiunii transversale şi lungime este chiar volumul muşchiului, aşadar
L max = k2 V
adică lucrul mecanic efectuat de muşchi este direct proporţional cu volumul său

18. Efectele biologice ale unor factori mecanici - Biofizica mecanorecepţiei

La nivelul pielii şi al mucoaselor există numeroşi receptori tactili capabili să reacţioneze la
apăsare, atingere, întindere sau torsiune, interacţiunile mecanice ale organismului cu mediul
ambiant realizându-se la acest nivel.
Receptorii tactili. Unii dintre aceştia sunt formaţi numai din terminaţii nervoase libere, alţii au o
structură mai complexă, cum ar fi corpusculii Meisner şi corpusculii Pacini.
Corpusculii Meissner – terminaţie nervoasă încolăcită ca un ghem. Numeroase fibrile
conjunctive ultrasubţiri se inseră pe terminaţia nervoasă ancorând-o cu diferite structuri din
vecinătate, astfel încât, la atingerea pielii să se exercite tracţiuni asupra fibrei nervoase,
determinând generarea potenţialelor de acţiune.
Corpusculul Pacini are forma unui elipsoid de rotaţie şi este alcătuit din lamele membranare,
suprapuse ca foile unui bulb de ceapă, între care se află un lichid vâscos. În centrul corpusulului
pătrunde o terminaţie nervoasă nemielinizată a unei fibre senzitive.
La apăsare, variaţii bruşte de presiune, reactioneaza prin pot de actiune.
În cazul unor solicitări mecanice foarte intense, receptorii transmit semnale interpretate la nivelul
scoarţei drept semnale dureroase. Există şi receptori nociceptivi specializaţi numai pentru
percepţia durerii.
Muşchiul este echipat cu o serie de mecanoreceptori dintre care corpusculii lui Golgi şi
fusurile neuro-musculare sunt cei mai importanţi. Corpusculii lui Golgi sunt responsabili pentru
transmiterea datelor privind tensiunea mecanică din tendoane, măsurând forţa de contracţie a
muşchiului.
Fusurile neuro-musculare se află în interiorul muşchiului şi măsoară gradul de scurtare sau de
alungire a acestuia.Mecanoreceptorii musculari sunt proprioreceptori deoarece transmit date
despre propria stare a muşchiului şi nu despre evenimente care au loc în mediul extern sau intern
al organismului.

19. Efectele biologice ale Presiuni hidrostatice mari ,efectul gravitatiei si

efectul acceleratiei

Presiuni hidrostatice mari

Datorită incompresibilităţii lor, ţesuturile vii rezistă la presiuni hidrostatice foarte mari
(există viaţă chiar şi la adâncimi unde presiunea atinge 1000 atm). S-a constatat experimental că
la presiuni de ordinul sutelor de atmosfere au loc, în funcţie de tipul ţesutului, următoarele
fenomene: diviziunea celulară este blocată, forţa şi viteza contracţiei musculare scad,
excitabilitatea nervoasă creşte, până la autoexcitabilitate.
Gravitaţia. Sunt cunoscute fenomenele de geotropism negativ (tulpinile plantelor cresc în sus) şi
geotropism pozitiv (rădăcinile cresc în jos). Ramurile de ordinul I ale arborilor cresc oblic faţă de
verticală, manifestând plageotropism, iar ramurile de ordin 2 şi 3 sunt ageotrope. Mecanismul
geotropismului este bazat pe dependenţa de forţele gravitaţionale a eliberării unui hormon de
creştere care se numeşte auxină.
În navele cosmice şi în staţiile orbitale, forţa centripetă gravitaţională este anulată de forţa
centrifugă, imprimată de mişcarea de revoluţie şi se instalează starea de imponderabilitate.
Cosmonautul trebuie să se adapteze acestei stări pe diferite planuri, în special în ceea ce priveşte
circulaţia sangvină, funcţia aparatului locomotor pentru evitarea unor fenomene de atrofie
musculară şi de decalcifiere osoasă.
Acceleraţiile. Forţa centrifugă poate fi responsabilă pentru anumite traumatisme. În zborurile
curbilinii, forţa centrifugă proporţională cu pătratul vitezei tangenţiale şi invers proporţională cu
raza traiectoriei induce o greutate aparentă a pilotului numită greutate multiplă de câteva ori mai
mare decât greutatea sa reală (cele două forţe se compun vectorial). Experienţa arată că un pilot
poate suporta în direcţia picioare-cap o forţă centrifugă de 3g, în direcţia cap-picioare 5g, în
direcţia spate-piept, până la 15g.
20. Centrul de greutate al corpului uman
Greutatea unui corp poate fi definită ca rezultanta forţelor gravitaţionale exercitate asupra
corpului de către toate celelalte corpuri din univers. Punctul de aplicaţie al greutăţii se numeşte
centrul de greutate (CG) al corpului. În cazul corpurilor omogene şi de formă geometrică
regulată, centrul de greutate coincide cu centrul geometric al corpului. Pentru toate corpurile,
inclusiv cele neomogene, cum este şi cazul corpului uman, CG se află la intersecţia a cel puţin
trei plane faţă de care se compensează momentele forţelor de gravitaţie (momentul forţei este o
mărime fizică vectorială egală cu produsul vectorial dintre forţă şi distanţa de la punctul de
aplicaţie al forţei la axa de rotaţie).
Poziţia CG al corpului uman se determină ca fiind la intersecţia a trei plane reciproc
perpendiculare , şi anume : un plan orizontal O, un plan frontal F, un plan median M antero-
posterior. .
Poziţia centrului de greutate se modifică la orice modificare a poziţiei membrelor şi chiar în
repaus aparent, centrul de greutate îşi modifică poziţia datorită mişcărilor ritmice de respiraţie

21. Pârghiile in medicina

Pârghiile sunt nişte maşini mecanice foarte simple, ele fiind folosite pentru a multiplica
forţa sau deplasarea în condiţii optime. În organismul uman se întâlnesc peste 200 de pârghii
osoase.
Acţiunea pârghiilor se bazează pe echilibrul momentelor a două forţe: o forţă de rezistenţă
pasivă şi o forţă activă. Ele sunt caracterizate prin trei puncte principale:
- punctul de aplicaţie a forţei F,
- punctul de aplicaţie a rezistenţei R,
- punctul de aplicaţie S a rezultantei forţelor, numit punct de sprijin al pârghiei, în jurul acestuia
forţele F şi R dând pârghiei o mişcare de rotaţie
Legea pârghiilor: momentele forţelor F şi R să fie egale.
Clasificarea pârghiilor se face în funcţie de poziţiile celor trei puncte de aplicaţie F, R şi S:
-pârghia de gradul I sau pârghia de echilibru (deoarece realizează echilibru static) are punctul
de sprijin S situat între punctul de aplicaţie a forţei F şi cel de aplicaţie a rezistenţei;
- pârghia de gradul al II-lea sau pârghia de forţă – are punctul de aplicaţie a rezistenţei între
cel de aplicaţie a forţei şi cel de sprijin; prin structura lor, distanţa de la R la S este mai mică
decât de la F la S , aşadar F este mai mic decât R, motiv pentru care putem amplifica forţa
- pârghia de gradul al III-lea sau pârghia de deplasare – are F între R şi S, ele utilizează o forţă
mare şi înving o forţă mică.
Pîrghiile de gradul I
Sunt relativ puţine în organism. Trunchiul se află în echilibru pe picioare ca o pârghie de
gradul I, la fel şi capul, care sprijinit pe atlas, funcţionează ca o pârghie cu braţe inegale,
verticala CG netrecând prin atlas; antebraţul în extensie se comportă ca o pârghie de gradul I.
În practica medicală, pârghiile de gradul I sunt foarte numeroase, în primul rând pârghiile
duble cum sunt foarfecele şi cleştii.
Pârghiile de gradul al II-lea
În organism, se pot menţiona, ca prim exemplu, incisivii şi caninii.

Instrumentele medicale ca: bisturiu, daltă, lanţetă funcţionează tot ca pârghii de gradul al II-lea
(au formă de pană).
Pârghiile de gradul al III-lea
Sunt elemente de deplasare .
Antebraţul în flexie funcţionează ca o pârghie de gradul al III-lea când muşchii flexori se
contractă pentru a-l ridica
In laborator pârghii de gradul al III-lea cum ar fi: pensele anatomice, pedalele diferitelor aparate
dentare etc.
Pârghii umane multiple
Sunt grupe de pârghii acţionate de un singur muşchi. De exemplu: falangele care au
extensorii şi flexorii comuni.
Pârghii asociate
Sunt întâlnite în mişcarea.

22. Structura membranei biologice

Structura şi funcţiile membranei celulare
Organismele vii sunt alcătuite dintr-un număr foarte mare de compartimente fluide
interdependente, mărginite de membrane plasmatice. Membranele celulare sunt structuri planare
pelicule pasive care delimitează două medii care au caracteristici fizico-chimice diferite (lichidul
interstiţial şi citoplasma).

1 Prima funcţie a membranei celulare este de a împiedica mişcarea liberă a particulelor între
două compartimente adiacente (lichidul interstiţial şi citoplasma), prin urmare membrana are
rolul unei bariere fizice active.
2Fiind semipermeabile şi selective, membranele celulare îndeplinesc şi o a doua funcţie foarte
importantă şi anume reglarea volumului şi a compoziţiei mediului intracelular. Această reglare
asigură menţinerea la valori constante a compoziţiei şi volumului intra- şi extracelular, în ciuda
fluctuaţiilor din mediul extern.

Principalii constituenţi ai membranelor biologice sunt lipidele şi proteinele, conform modelului

mozaicului fluid proteolipidic (Fig. 1) al lui Nicholson şi Singer elaborat în 1972: membrana
este formată dintr-un bistrat lipidic, în care sunt inserate proteine şi glicoproteine

23. Transportul pasiv

Prin transport pasiv moleculele şi ionii se deplasează în sensul gradientului electrochimic
sau de presiune fără consum de energie metabolică, sistemul având tendinţa de a ajunge la
echilibru termodinamic
Există trei tipuri de transport pasiv: difuzia simplă, difuzia facilitată şi difuzia prin canale
şi pori.
Difuzia simplă se produce prin dizolvarea speciei moleculare transportate în membrană. Datorită
structurii membranei de bistrat lipidic, zona internă fiind hidrofobă, o particulă, pentru a trece de
pe o faţă a membranei pe cealaltă, trebuie să străbată o zonă hidrofilă şi să pătrundă în zona
hidrofobă.

Difuzia facilitată
Moleculele hidrofile mari, cum sunt mulţi factori nutritivi necesari celulei, precum şi unii ioni
traversează membrana prin difuzie facilitată, utilizând molecule transportoare existente în
membrană sau introduse artificial în aceasta. Asemenea molecule transportoare au o anumită
specificitate, recunoscând specia moleculară sau ionică pe care o transportă

24. Transportul activ

Este o formă de transport care necesită consum de energie metabolică (a unei reacţii
chimice, de exemplu). Se realizează în sensul invers gradientului de potenţial electrochimic. Se
disting două forme de transport activ: transportul activ primar şi transportul activ secundar.
Transportul activ primar se realizează folosind proteine integrale numite pompe ionice
membranare. In urma transportului activ se stabileşte gradientul de concentraţie în sensul căruia
se desfăşoară transportul pasiv. Pompa leagă ionul pe o parte a membr apoi pe cealalta îl
eliberează. Pompa foloseşte, de obicei, hidroliza ATP în ADP şi P.
Exemplul cel mai cunoscut este ATP-aza Na+/K+ care translocă 3 ioni de Na + din interiorul
celulei, unde concentraţia acestuia este mică, spre mediul extracelular şi 2 ioni de K + din
exteriorul celulei în interiorul acesteia.
Transportul activ secundar
Prin transport activ secundar speciile transportate pătrund într-un compartiment
(extracelular sau intracelular) împotriva gradientului lor electrochimic, asociindu-se cu molecule
care se deplasează în sensul gradientului de concentraţie. Specia transportată cât şi molecula care
efectuează transport pasiv se leagă de aceeaşi moleculă transportoare.
Transportul activ secundar utilizează transportorii întâlniţi la difuzia facilitată, aceştia
putând lega substratele transportate în aceeaşi stare conformaţională sau în stări conformaţionale
diferite (Fig. 19). Dacă ambele specii moleculare transportate se leagă de aceeaşi parte a
proteinei, transportul poartă denumirea de simport sau co-transport, iar transportorul îşi poate
modifica starea conformaţională doar după ce ambele substrate au ajuns în situsurile de legare.
Cazul în care speciile transportate se leagă pe cele două părţi ale transportorului, care se va afla
astfel în stări conformaţionale diferite, se numeşte antiport sau contra-transport.
25. Canale ionice
Difuzia prin canale ionice
Substanţele ionizate nefiind liposolubile, difuzia lor prin membrană se poate face prin structuri
proteice specializate care strabat membrana pe toată grosimea ei şi creează căi de trecere pentru
ioni, formând canale sau pori. Noţiunea de por este folosită pentru structurile neselective,
făcând o discriminare doar pe baza diametrului particulei. Cu precădere, prin pori trece apa, caz
în care aceştia se numesc porine. Ionii au în jurul lor o zona de hidratare, din care cauză au
diametrul prea mare pentru pori.

26. Receptorii membranari

Receptorii membranari din membrana plasmatică celulară sunt proteine intrinseci cu
funcţie enzimatică care au capacitatea de a recunoaşte o moleculă semnal din mediul
extracelular, numită mesager prim, şi de a interacţiona cu ea rapid şi reversibil. Molecula
purtătoare de informaţie se numeşte ligand specific şi se poate lega de un anumit tip de receptor.
În mod obişnuit, moleculele semnal nu pătrund în interiorul celulei, rolul lor fiind doar de a
transmite prin diferite mecanisme membranare informaţia pe care o poartă.
Mesagerii primi pot fi molecule dar şi factori fizico-chimici. Printre moleculele cu rol de
mesager prim se întâlnesc: mediatorii chimici, hormonii polipeptidici, factori de creştere,
antigenii, medicamentele, drogurile.
În urma interacţiei, celula poate sintetiza o altă moleculă semnal numită mesager secund
care declanşează răspunsul celular specific. Mesagerul secund poate fi, uneori, chiar complexul
receptor – mesager prim.
Mesageri secunzi frecvent întâlniţi sunt: acidul adenozin monofosforic ciclic (c-AMP),
acidul guanozin monofosforic ciclic (c-GMP), diacil glicerolul (DAG), inozitol trifosfatul
(InosP3).
Procesele care au loc la nivel celular sunt următoarele (Fig. 22): de îndată ce ligandul s-a fixat de
receptor, informaţia este transmisă la nivelul membranei, acest lucru survenind de obicei, în urma
modificării conformaţiei receptorului; în urma acestui proces se declanşează o cascadă de reacţii
în interiorul celulei având ca urmare o modificare a activităţii celulare la nivelul metabolismului
sau la nivelul expresiei genelor; informaţia se transmite şi de-a lungul membranei celulare, prin
semnale electrice sub forma de potenţiale locale şi de tip tot – sau – nimic.
27. Formarea imaginii prin lentile divergente
Lentile divergente dau imagini virtual rasturnate si mai mici decat obiectul ale obiectelor reale ,
indiferent de poziţia acestora faţă de lentilă (Fig. 10).ele sunt mai subtiri in centru si mai groase
pe margini ,focarul lor este negative .fasciculul de raze paralele ce travers lentil devine divergent
dinspre un punc numit focar de imag.
28. Formarea imaginii prin lentile convergente
Lentila convergenta este mai groasa in centru si mai subtire pe margini.Fasciculul care strabate
lentia devine convergent dinspe un punct numit focar.Se observă că imaginea este reală (se află
la intersecţia rezelor de lumină şi poate fi captată pe un ecran) dacă obiectul este situat la o
distanţă mai mare decât distanţa focală faţă de lentilă. În cazul în care (Fig. 9) obiectul este situat
între focar şi centrul lentilei imaginea devine virtuală (aflată la interesecţia prelungirilor razelor
de lumină, nu poate fi captată pe un ecran)
29. Ochiul ca sistem optic centrat. Ochiul redus.(Gullstrand)
Modele ale ochiului redus
Prin ochi redus se înţelege o schemă simplificată a ochiului. Ochiul va fi reprezentat
printr-un dioptru prin care razele se propagă la fel ca în ochiul real. În modelul Listing, ochiul
este un dioptru sferic cu raza de 6 mm care separă aerul de un mediu transparent cu indice de
refracţie n = 1.337.
Modelul Gullstrand constă dintr-un un sistem optic centrat în care un dioptru sferic unic
cu raza 5,7 mm (care reprezintă practic corneea: C = 60 D) separă aerul de un mediu transparent
de indice de refracţie 1,336. Centrul optic este centrul de curbură al dioptrului. Ochiul este
considerat un sistem optic centrat alcătuit din următoarele elemente:
- corneea, având indicele de refracţie n = 1,372, separată de aer printr-un dioptru anterior convex
şi de
- umoarea apoasă, n = 1,336, printr-un dioptru posterior concav
- cristalinul, n = 1,413 (1,375-1,473) este separat de umoarea apoasă printr-un dioptru anterior
convex şi de
- umoarea vitroasă (n = 1,336), printr-un dioptru posterior tot convex.

Corneea este mediul cel mai refringent, cca 40 D. Are cea mai mare contribuţie la
convergenţa totală de cca 60 D. Cristalinul contribuie cu restul de 20 D. Cristalinul este o lentilă
biconvexă cu R1 = 10 mm şi R2 = 6 mm (în stare neacomodată).
Convergenţa cristalinului este variabilă datorită modificării curburii. Umoarea vitroasă
conferă tensiune globului ocular.

30. Acuitatea viziala. Reflexul pupilar.

Acuitatea vizuală
În ochiul redus, imaginea unui punct se formează la intersecţia cu retina a dreptei care
trece prin punctul respectiv şi centrul optic, dimensiunea imaginii unui obiect fiind dată de
unghiul format de dreptele care trec prin centrul optic şi extremităţile obiectului, unghi care
defineşte diametrul aparent (măsurat în minute de arc). Obiectele de dimensiuni diferite pot avea
acelaşi diametru aparent, în funcţie de distanţa la care se află. Sub o anumită valoare a
diametrului aparent, imaginile celor două puncte se suprapun parţial. Numim distanţă
separatoare minimă sau minumum separabil diametrul aparent limită sub care imaginile celor
două puncte se suprapun. Acuitatea vizuală sau puterea de rezoluţie este definită ca fiind
inversul distanţei separatoare minime.
Acuitatea vizuală depinde de:
- factori dioptrici
- factori retinieni: - factori legaţi de stimul:
Diminuarea acuităţii vizuale se numeşte ambliopie.

Adaptarea la lumină (reflexul pupilar)

Irisul reprezintă o diafragmă care limitează fluxul luminos ce cade pe retină şi contribuie la
micşorarea aberaţiilor cromatice şi de sfericitate produse de lentilele ochiului. Dimensiunea
pupilei este controlată de doi muşchi netezi, unsfincter inelar şi un dilatator radial, plasaţi în iris.
Când luminozitatea este slabă, fibrele radiale ale irisului se contractă (midriază), diametrul
pupilei creşte. La iluminare excesivă, fibrele circulare ale irisului micşorează pupila (mioză).
Acest fenomen se numeşte adaptare la lumină. Adaptarea de la lumină la întuneric cere mai mult
timp decât adaptarea inversă de la întuneric la lumină.
Acomodarea la distanţă
Într-un ochi normal, imaginea unor obiecte foarte îndepărtate se formează pe retină (Fig.
12 a)). Dacă obiectele sunt situate la o distanţă mai mică de 6 m de ochi, imaginea lor s-ar forma
în spatele retinei dacă cristalinul nu s-ar bomba mărindu-şi convergenţa (Fig.14). Pentru ca
imaginea să fie clară, ea trebuie să se formeze pe retină. Aceasta se realizează astfel: cristalinul
este înconjurat de un ligament circular, zonula lui Zinn, pe care se află înseraţi muşchii ciliari
circulari şi radiali. La contracţia fibrelor circulare, zonula se relaxează şi cristalinul iese de sub
tensiune, bombându-se sub efectul propriei elasticităţi. Convergenţa sa va creşte şi imaginea se
formează mai aproape de centrul optic (mai în faţă, deci pe retină). Invers, la contracţia fibrelor
radiale, zonula este din nou pusă sub tensiune, cristalinul se subţiază şi îşi micşorează
convergenţa. În acest fel se realizează acomodarea.
Vederea clară se realizează între două puncte: punctum proximum – pp- şi punctum remotum –
pr-. Pp – cel mai apropiat, văzut clar cu acomodare maximă. Pr – cel mai depărtat, văzut clar fără
acomodare. La ochiul normal (emetrop) pp = 25 cm, pr → ∞

31. Miopia.
Miopia
Acest defect de vedere se manifestă prin creşterea convergenţei ochiului. În funcţie de
cauza acestei creşteri avem de a face cu mai multe tipuri de miopii şi anume:
- Miopia axială, cel mai fecvent întâlnită, este caracterizată de axul anteroposterior mai lung
decât cel al ochiului emetrop, din această cauză imaginea se formează înaintea retinei. - Miopia
de curbură: curbura cristalinului este mai mare, convergenţa va fi mărită (de obicei este legată de
oboseală).
- Miopia de indice caracterizată de creşterea indicelui de refracţie datorită creşterii concentraţiei
saline în anumite stări patologice
În toate cazurile se corectează cu lentile divergente (Fig. 15) care au convergenţa negativă (C <
0, focare virtuale) care, adăugată convergenţei crescute a ochiului, o aduc în limitele normale.

32. Prezbitismul.
Presbiopia sau prezbitismul este o ametropie de elasticitate care apare, în general, după vârsta
de 40 de ani. Bombarea cristalinului se face mai dificil, deoarece elasticitatea acestuia se
diminuează o dată cu înaintarea în vârstă. Se folosesc lentile convergente pentru a vedea
obiectele apropiate.
33. Biofizică recepţiei vizuale. Retina.
Biofizica recepţiei vizuale
Structura retinei
După ce străbat mediile transparente ale ochiului, razele luminoase care provin de la
diferitele obiecte ale mediului înconjurător cad pe retină. Există 5 tipuri de celule prezente în
retină dispuse în straturi succesive (Fig. 17, săgeata din stânga figurii indică sensul luminii):
- celulele epiteliului pigmentar– absoarbe lumina (pentru a evita difuzia).
- celulele fotoreceptoare, celulele cu conuri şi bastonaşe, care conţin pigmenţii fotosensibili.
- celule orizontale fac sinapsă cu celulele fotoreceptoare (6-50 celule fotoreceptoare).
- celulele bipolare, alcătuind primul strat al neuronilor vizuali (de aceea retina poate fi
considerată o porţiune de creier periferic), realizează legături între celulele receptoare şi cele
ganglionare.
- celulele amacrine realizează conexiuni între neuronii bipolari, la fel cum celulele orizontale
interconectează celulele fotoreceptoare. Sunt lipsite de axon şi trimit informaţii dinspre centru
spre periferie.
– celulele ganglionare – fac sinapsă cu cele bipolare, iar axonii lor alcătuiesc nervul optic.
34. Structura şi funcţiile celulelor fotoreceptoare.
Structura şi funcţia celulelor fotoreceptoare
Celulele fotoreceptoare realizează funcţia de traducere a semnalului vizual – radiaţia
electromagnetică din domeniul vizibil- în semnal electric.
Celula cu bastonaş (Fig. 18 a)) este alcătuită din două părţi: segmentul extern (SEB), sub
formă alungită, cilindrică, de bastonaş, şi segmentul intern (SIB). Segmentul extern este
fotoreceptorul propriu-zis, cel intern are rol metabolic. Bastonaşele asigură vederea scotopică (la
lumină crepusculară), având o mare sensibilitate
Membrana bastonaşului conţine numeroase canale de Na+ şi Ca++, astfel încât, la
întuneric, există un influx pasiv de Na+ şi Ca++ (curent de întuneric) (Fig. 19) (10-15% Ca)Calciul
este evacuat printr-un mecanism antiport 3Na+/1Ca++ în SEB. Curentul de Na+ (Ca++) reprezintă
curentul de întuneric.
În urma fotoexcitării şi activării rodopsinei (Fig. 20), se închid canalele de Na + (Ca++),
curentul de întuneric dispare şi membrana se hiperpolarizeaz. Bastonaşele au o sensibilitate
foarte mare: un singur foton poate duce la blocarea intrării în celulă a 10 6 sarcini pozitive –
amplificare de putere. Fotonul este doar declanşator, restul se datorează energiei proceselor
metabolice.
Celulele receptoare cu bastonaş sunt responsabile de vederea scotopică, la luminozitate scăzută,
fără vederea culorilor (alb-negru).

35. Teoria a vederii tricromate.

Discromatopsiile
Discromatopsia este o anomalie a vederii, cauzată de absenţa sau de dereglarea
funcţională a celulelor fotoreceptoare. Persoanele cu discromatopsie prezintă tulburări ale vederii
colorate. Lipsa percepţiei culorilor, acromatopsia, este rezultatul lipsei conurilor. . Dicromazia
constă în perceperea a două culori: dacă pacientul nu percepe culoarea roşie avem de-a face cu
protanopie, dacă nu este perceput verdele ne referim la acel tip de dicromazie ca fiind
deuteranopie, iar în cazul absenţei culorii albastre avem tritanopie. Conform teoriei tricromatice
a vederii colorate (Young, Maxwell, Helmholtz) orice culoare se poate obţine prin combinarea a
trei culori
Discromatopsiile pot fi dobândite ca urmare a unor boli (de exemplu, cataracta care
constă în opacifierea parţială sau totală a cristalinului) şi traumatisme ale ochiului sau pot să
apară cu înaintarea în vârstă. .

Discromatopsiile pot afecta dezvoltarea cognitivă (un copil cu rezultate slabe va trebui consultat
şi de un oftalmolog) dar pot limita şi opţiunile profesionale.

36. Densitatea
Densitatea unui material omogen se defineşte ca fiind masa conţinută în unitatea de
volum. Unitatea de măsură pentru densitate este kg/m3 sau g/cm3 (1000 kg/m3 = 1g/cm3).
Densitatea se notează cu litera grecească  (ro). Conform definiţiei :
m

V

Densitatea relativă a unui material este raportul dintre densitatea lui şi densitatea unui
material considerat referinţă.Se poate demonstra că densitatea relativă a unui material este egală
cu raportul dintre masa unui corp din acel material şi masa aceluiaşi volum din materialul de
referinţă. Pentru corpurile solide şi lichide se ia drept referinţă apa. Pentru determinarea
densităţii relative, în locul raportului maselor unor volume egale ale substanţelor se folosesc
greutăţile acestor volume, care, pe aceeaşi verticală sunt direct proporţionale cu masele (conform
principiului fundamental al dinamicii, vezi cursul Noţiuni generale de mecanică).Astfel : G =
mg şi pentru referinţă G = mg. Împărţind cele două egalităţi una la cealaltă, obţinem:
 G m G
   relativ 
G ' m' G'

Densitatea absolută a apei la 4,2oC este egală cu 1 g/cm3, prin urmare masa de apă la
această temperatură este exprimată prin acelaşi număr ca şi volumul ei.
Expresia densităţii absolute a unui corp se poate scrie
G
   apa ,unde apă reprezintă densitatea apei la temperatura de lucru t.
G'

37 Presiunea hidrostatică
Prin definiţie, presiunea este forţa exercitată pe unitatea de suprafaţă:
F
p
S

Este o mărime fizică scalară derivată a cărei unitate de măsură este N/m 2. Presiunea are şi
alte unităţi de măsură tolerate cum ar fi 1Pa = 1N/m 2, 1 atm ~ 105N/m2, 1 torr = 1 mmHg, 760
mmHg = 105 N/m2. Unitatea de măsură din hemodinamică este mmHg (milimetru coloană de
mercur).
Presiunea hidrostatică este presiunea exercitată de o coloană de fluid1 la baza sa.
În orice punct din interiorul fluidului există o presiune datorată greutăţii straturilor de
deasupra acelui punct. Se poate calcula presiunea pe care o exercită o coloană de lichid de
densitate  şi grosime h la baza vasului având aria secţiunii transversale S ,Astfel :
G mg Vg hSg
p     gh
S S S S

Se observă că presiunea hidrostatică nu depinde de suprafaţa fundului vasului, ci numai

de densitatea lichidului şi de grosimea acestuia. Dacă punem în câteva vase comunicante care au
secţiunile bazelor diferite , un lichid, observăm că înălţimea lichidului în vase este aceeaşi.Acest
lucru este datorat presiunii hidrostatice care are aceeaşi valoare la baza tuturor vaselor, iar
lichidul este în echilibru.

38. Principiul lui Pascal

Se enunţă astfel: Presiunea aplicată unui lichid aflat într-un vas este transmisă integral
oricărei porţiuni a fluidului, precum şi pereţilor vasului.
Aplicaţiile legii lui Pascal sunt numeroase. Dintre ele, amintim presa hidraulică al cărei
principiu de funcţionare presupune utilizarea unui piston de suprafaţă mică A1, prin intermediul
căruia se exercită o forţă mică F1 direct asupra unui lichid (Fig. 3).Conform legii lui Pascal,

1
presiunea p = F1 / A1 este transmisă prin tubul de legătură unui cilindru mai larg, prevăzut cu un
piston mai mare de suprafaţă A2. Rezultă că

F1 F2 A
p   F2  2 F1
A1 A2 A1

Aşadar, presa hidraulică este un dispozitiv de amplificare a forţei, cu un factor de

multiplicare egal cu raportul suprafeţelor pistoanelor. Întâlnim presa hidraulică la scaunele
folosite în cabinetele dentare, precum şi la frânele hidraulice pistoanele pe care se apasă
corespunzând ramurii de secţiune mică.

39. Principiul lui Arhimede

Un corp scufundat în apă pare să aibă o greutate mai mică decât în aer, iar un corp a cărei
densitate este mai mică decât a apei poate pluti la suprafaţa acesteia. Asta înseamnă că în apă,
asupra corpului scufundat mai acţionează o forţă al cărei sens este invers sensului greutăţii.
Aceasta este forţa arhimedică.
Enunţul principiului lui Arhimede: Un corp scufundat într-un lichid este împins de jos în
sus cu o forţă egală cu greutatea volumului de lichid dizlocuit de corp :

FA = lichidVdizlocuitg

unde g este acceleraţia gravitaţională, iar lichid reprezintă densitatea lichidului în care este
scufundat corpul.
Forţa arhimedică se aplică într-un punct al corpului, numit centru de presiune, acesta coincizând
cu centrul de greutate al masei de lichid dizlocuită de corp.

40. Plutirea corpurilor

a. Corpul pluteşte la suprafaţa lichidului – în acest caz, greutatea corpului este egală cu
greutatea lichidului dizlocuit, dar volumul de lichid dizlocuit este mai mic decât volumul
corpului care pluteşte ;
b. Corpul pluteşte în interiorul lichidului – în acest caz, greutatea corpului este egală cu
greutatea lichidului dizlocuit, iar volumul de lichid dizlocuit este de asemenea egal cu volumul
corpului care pluteşte ;
c. Corpul nu pluteşte – în acest caz, greutatea corpului este mai mare decât greutatea lichidului
dizlocuit, corpul este acţionat, aşadar, de două forţe care nu-şi mai fac echilibrul ; volumul
corpului este egal cu volumul de lichid dizlocuit de corp

41.Metode densitometrice
Densimetria cuprinde metode şi procedee de determinare a greutăţii specifice a diferitelor
corpuri. Dintre metodele densimetrice amintim:
a) Metode bazate pe aplicarea principiului lui Arhimede – determinarea calitativă a densităţii. Se
introduce corpul în apă, observându-se condiţiile de echilibru ale plutirii. Evident, această
metodă se poate aplica doar corpurilor insolubile în apă. În cazul în care corpul se scufundă,
densitatea lui relativă este mai mare decât 1, în cazul în care corpul pluteşte, atunci densitatea sa
relativă este mai mică decât 1.
Metoda picăturilor – folosită pentru determinări cantitative ale densităţii unor corpuri
lichide, mai ales în cazurile în care dispunem de cantităţi mici de substanţă pentru operaţiunile
respective.

Pentru aplicarea acestei metode este nevoie de un set de soluţii etalon de densităţi
diferite, dar foarte apropiate între ele, cunoscute cu precizie. Se introduce o picătură din lichidul
de cercetat într-o cantitate mică din una din soluţiile etalon. Dacă picătura cade la fundul vasului,
densitatea lichidului este mai mare decât cea a etalonului. Se ia următoarea soluţie etalon şi se
repetă procedura. În momentul în care picătura din lichidul de studiat pluteşte în interiorul
soluţiei etalon, densităţile celor două lichide sunt egale. Această metodă serveşte la determinarea
densităţii sângelui, cu o precizie suficientă. Metoda se poate aplica şi materialelor aflate în stare
solidă.

Areometrele (Fig. 7) sunt aparate confecţionate din sticlă care pot pluti, formate dintr-un cilindru
cu diametrul de 2-3 cm, partea superioară având forma unei tije de o anumită lungime şi
diametru 0,3-0,6 cm. În partea inferioară aparatul are un rezervor de formă sferică sau ovoidală,
în care se află o substanţă grea, cum ar fi plumb sau mercur. Din cauza acestei greutăţi, centrul
de greutate al plutitorului este mult coborât faţă de centrul de presiune, iar rezultatul constă în
menţinerea areometrului în poziţie verticală în lichid.

b) Metode bazate pe folosirea balanţei - Aceste metode presupun cântărirea cu ajutorul unui vas
de volum cunoscut gol şi apoi plin cu lichidul a cărui densitate absolută dorim să o determinăm.
Un astfel de vas de formă specială se numeşte picnometru. Prin împărţirea masei lichidului la
volumul picnometrului se obţine valoarea densităţii.
c) Metoda vaselor comunicante-– se aplică în cazul în care avem două lichide nemiscibile cu
densităţi diferite.
Această metodă se foloseşte pentru determinarea densităţii lichidelor nemiscibile cu apa, dar nu
este foarte precisă din cauza impreciziei în măsurarea nivelelor lichidului.

42. Ecuaţia de continuitate

Pentru deducerea ecuaţiei de continuitate vom considera un tub de curent într-un fluid în
mişcare (Fig. 12). Prin definiţie, debitul volumic de curgere, Q, reprezinta volumul de fluid
care traversează o secţiune a tubului în unitatea de timp, în timp ce viteza de curgere, v,
reprezintă distanţa parcursă de un element de lichid în unitatea de timp.
 Pentru un fluid incompresibil care curge staţionar şi nu se disipă prin pereţii laterali,
debitul de curgere Q este constant. Se observă că viteza de curgere este mai mare dacă secţiunea
este mai mică şi scade cu creşterea secţiunii transversale a tubului. Acest lucru se scrie
matematic :

S1v1 = S2v2 = constant.

Aceasta este ecuaţia de continuitate.

43. Ecuaţia lui Bernoulli

Când un lichid curge de-a lungul unui tub de curent orizontal cu secţiune variabilă, viteza
lui variază, el fiind accelerat sau încetinit. Prin urmare, asupra acestui lichid trebuie să acţioneze
o forţă rezultantă deci de-a lungul tubului presiunea trebuie să varieze, deşi înălţimea nu se
modifică.

Pentru două puncte aflate la înălţimi diferite, diferenţa de presiune depinde nu numai de
diferenţa de nivel, ci şi de diferenţa dintre vitezele din punctele respective.

1 1
Bilant al presiunilor; p1  gh1  v12  p2  gh2  v22
2 2

1 2
sau p   gh   v  constant
2

Aşadar, conform legii lui Bernoulli, de-a lungul unui tub prin care curge un fluid, suma dintre
presiunea statică a fluidului şi presiunea dinamică este constantă, presiunea statică scade pe
măsură ce viteza creşte

44. Legea lui Stokes

Când o particulă se deplasează într-un lichid vâscos, între masa de lichid în repaus şi pelicula de
lichid antrenată în mişcare de către particulă se exercită forţe de frecare interne a căror valoare
depinde de viteză . Rezistenţa opusă de lichid la înaintare reprezintă rezultanta forţelor de
frecare. Această forţă de frecare are o valoare variabilă, ea fiind direct proporţională cu viteza. La
un moment dat, forţa ajunge să egaleze forţa motrice (în cădere, greutatea) şi din acest moment,
corpul se mişcă având viteză constantă.
În cazul unei particule sferice de rază r, la viteze mici v, legea lui Stokes dă expresia
forţei rezistente:

R=6phrv

Forţa motrice poate fi: greutatea, explicand astfel sedimentarea; forţa centrifugă, aplicată
la centrifugare sau ultracentrifugare; forţa electrică, aplicată la electroforeză.
 Particulele de diferite tipuri pot difuza într-un anumit lichid funcţie de vâscozitatea
acestuia, iar acest lucru este folosit in practica prin introducerea medicamentelor în solvenţi sau
dispersanţi vâscoşi, încetinind astfel viteza lor de difuzie.

45. Legea Poiseuille-Hagen

Curgerea laminară poate fi privită ca deplasarea unor tuburi coaxiale care alunecă unele faţă de
altele, cu viteze diferite, mai mari spre centru şi scăzând spre pereţi. În afara stratului periferic
mişcarea este foarte neregulată - turbulentă, datorită curenţilor circulari locali formaţi, distribuiţi
haotic, numiţi vârtejuri. Acestea produc o creştere considerabilă a rezistenţei la curgere, urmată
de o scădere a presiunii totale a lichidului real de-a lungul tubului .

Conform legii lui Poiseuille-Hagen scăderea de presiune de-a lungul distanţei l străbătută
8hlv 8hlQ
de fluid într-un tub cilindric de rază r este: p1  p2  
r2 pr 4

deoarece viteza v = Q/S = Q/pr2, unde Q este debitul lichidului prin conductă, S aria secţiunii
transversale a acesteia, iar h vâscozitatea lichidului.

Prin urmare, în cazul fluidelor reale, vâscoase, energia potenţială a fluidului scade pe
măsură ce fluidul avansează în tub, datorită frecărilor interne.Legea lui Poiseuille este similară
legii lui Ohm, ambele fiind expresii ale disipării energiei.

46. Numărul lui Reynolds

Caracterul curgerii unui fluid printr-un tub cu pereţi netezi poate fi anticipat dacă se
cunosc viteza de curgere a fluidului (v), densitatea lui (), coeficientul de vâscozitate (h) şi
diametrul tubului (D). Cu ajutorul acestor mărimi, care caracterizează atât fluidul cât şi tubul prin
care acesta curge, se poate calcula numărul lui Reynolds NR, definit ca următorul raport:

vD
NR 
h

NR este o mărime adimensională şi are aceeaşi valoare numerică în orice sistem de unităţi.

Experienţele arată că:

-dacă NR < 2000 curgerea este laminară

- dacă NR > 3000 curgerea este turbulentă
- pentru 2000 < NR < 3000 există un regim de tranziţie sau nestaţionar, curgerea este instabilă
şi poate trece de la un regim la altul.

47. Rolul de pompă al inimii

 Rolul principal al inimii constă în expulzarea sângelui în circulaţie, prin închiderea şi
deschiderea în mod pasiv a valvulelor care au rol de supapă. Inima este constituită din două
pompe , conectate prin circulaţiile pulmonară şi sistemică: - pompa dreaptă care are rolul de a
pompa spre plămâni sângele dezoxigenat colectat din organism (circulaţia pulmonară)- pompa
stângă colectează sângele oxigenat din plămâni şi îl pompează în corp (circulaţia sistemică)

Fiecare parte a inimii este echipată cu două seturi de valvule care, în mod normal, impun
deplasarea sângelui într-un singur sens, cele două pompe ale inimii având fiecare câte două
camere: atriul este un rezervor care colectează sângele adus de vene şi ventriculul care
pompează sângele în artere. Septul este peretele care desparte atât atriile cât şi ventriculele şi
care împiedică trecerea sângelui dintr-un atriu/ventricul în celălalt. Etanşeitatea pompelor este
determinată de musculatura cardiacă.Mişcarea valvulelor este reglată de diferenţa de presiune
dintre atrii, ventricule şi vase sanguine, ele împiedicând sângele să curgă în direcţie greşită.
Musculatura cardiacă asigură atât variaţia volumului inimii şi presiunii sângelui precum şi
energia necesară funcţionării prin procesele biofizice şi chimio-mecanice din miocard.

48. Legea lui Laplace stabileşte ce calibru va avea vasul de sânge, , atunci când
sângele are o anumită presiune. Tensiunea T depinde de structura peretelui vasului sanguin.

Legea lui Laplace se scrie matematic astfel :

T
p 
R

unde p este presiunea arterială, T este tensiunea exercitată de sânge asupra pereţilor arteriali iar R
este raza arterei.

Legea lui Laplace are o importanţă deosebită în biofizica aparatului circulator. Cu ajutorul ei se
pot explica unele particularităţi anatomo-funcţionale fiziologice şi patologice ale inimii şi ale
vaselor de sânge şi anume:

49. Vâscozitatea sângelui

Sângele reprezintă o suspensie de elemente celulare (50% din volumul său) într-o soluţie
apoasă (plasma) de electroliţi, neelectroliţi şi substanţe macromoleculare (dispersie coloidală),
fiind aşadar un sistem dispers complex. Din punct de vedere al vâscozităţii, sângele este un lichid
nenewtonian, pseudoplastic. În cazul unei suspensii vâscozitatea sistemului depinde atât de
mediul de dispersie (plasma în cazul sângelui), cât şi de particulele aflate în suspensie, fiind
funcţie de volumul total al acestor particule.
 Valoarea vâscozităţii sângelui la temperatura de 370C este de aproximativ
3 cP. Vâscozitatea relativă a sângelui în raport cu apa (hapa = 0,70 cP), va fi, în medie:

hsange
hrelativ  4
hapa

Vâscozitatea sanguină relativă la subiecţii sănătoşi are valori cuprinse între 3,9 şi 4,9,
fiind puternic dependentă de vârstă (atinge maximul de 4,9 la vârste cuprinse între 35 – 40 de
ani).

Datorită compoziţiei neomogene a sângelui, vâscozitatea acestuia variază cu valoarea

hematocritului, cu viteza de curgere şi cu raza vasului de sânge.

Hematocritul reprezintă procentul de elemente figurate, în special hematii, dintr-un

anumit volum de sânge. Deoarece plasma este un lichid newtonian, elementele figurate sunt cele
care conferă sângelui caracterul nenewtonian. Prin urmare, vâscozitatea sângelui va fi mai mare
acolo unde densitatea de elemente figurate este mai mare: hvenos > harterial.

La omul sănătos, valoarea hematocritului este de 40 - 50%, variind în funcţie de vârstă

şi sex. Vâscozitatea serului dă indicaţii referitoare la proporţia şi calitatea proteinelor cuprinse în
el. În stare normală, la o temperatură de 37 oC, vâscozitatea specifică a serului uman este
constantă, cu fluctuaţii mici în intervalul 1,64 – 1,69.

50. Efectul Fahraeus – Lindqvist (acumularea axială a eritrocitelor)

Sângele nu este un lichid omogen, ci o suspensie de celule.. În vasele de diametre mari,
pe de altă parte, apare aşa numitul efect Fahraeus – Lindqvist care duce la concentrarea
eritrocitelor în regiunile în care tensiunile de forfecare sunt minime, adică pe axa longitudinală a
vasului. Rezultă că vâscozitatea sângelui care este dependentă de hematocrit va creşte în această
regiune şi va scădea în vecinătatea peretelui vasului. Astfel se ajunge la o scădere a rezistenţei la
curgere a debitului sanguin total.

În consecinţă, celulele cu diametre mai mici, cum sunt plachetele sanguine nu sunt
influenţate atât de puternic de acest efect, spre deosebire de eritrocite ale căror diametre sunt mai
mari. Astfel, în timp ce eritrocitele se concentrează către axul vasului, plachetele se aglomerează
spre pereţii acestuia. Efectul Fahraeus – Lindqvist poate fi înţeles ca o consecinţă a principiului
producerii minimei entropii al lui Prigogine.

51. Măsurarea tensiunii arteriale.

. Acest experiment stă la baza utilizării cateterului pentru măsurarea directă a presiunii
arteriale. Cateterul este o sondă care se introduce direct în arteră, prevăzută cu un manometru
miniaturizat care permite monitorizarea continuă a presiunii sângelui (metoda este folosită rar,
mai ales în urgenţă).

În mod uzual, presiunea arterială se măsoară prin metode indirecte bazate pe principiul
comprimării unei artere mari cu ajutorul unei manşon pneumatic în care se realizează o presiune
măsurabilă, valorile presiunii intraarteriale apreciindu-se prin diverse metode, comparativ cu
presiunea cunoscută din manşetă. Dintre metodele indirecte menţionăm: metoda palpatorie,
metoda auscultatorie, metoda oscilometrică.

Metoda palpatorie (Riva Rocci) măsoară numai presiunea sistolică, prin perceperea
primei pulsaţii a arterei radiale (palparea pulsului) la decomprimarea lentă a manşonului aplicat
în jurul braţului.

În metoda ascultatorie (Korotkow) în loc de palparea pulsului, se ascultă cu ajutorul

unui stetoscop plasat în plica cotului zgomotele ce apar la nivelul arterei brahiale la
decomprimarea lentă a manşonului, datorită circulaţiei turbulente, urmându-se a determena atât
presiunea sistolică, cât şi cea diastola. Presiunea citită în acest moment pe manometru este
presiunea diastolică. Aşadar, momentul în care se aude în stetoscop primul zgomot marcheazã
presiunea sistolică; momentul în care zgomotele nu se mai aud marchează presiunea diastolică.

Metoda oscilometrică (Pachon) permite determinarea presiunii sistolice, diastolice şi

medii. Această metodă urmăreşte amplitudinea oscilaţiilor pereţilor arterei brahiale în timpul
decomprimării treptate a aerului din manşonul gonflabil. Presiunea sistolică se înregistrează la
apariţia oscilaţiilor, presiunea diastolică la dispariţia acestora, iar presiunea medie în momentul
în care amplitudinea oscilaţiilor este maximă.

52. Aspecte biofizice ale patologiei circulaţiei sângelui

Se referă la modificări ale vâscozităţii sanguine, ale dimensiunilor inimii, precum şi la
modificări apărute în diametrele şi elasticitatea vaselor de sânge.

Creşterea vâscozităţii sanguine duce la o rezistenţă vasculară mărită (conform legii

Poiseuille-Hagen). Apare suprasolicitarea cordului prin creşterea presiunilor arteriale în circulaţia
sistemică şi în special pulmonară, acest lucru favorizând staza sanguină, aderenţa trombocitară,
ateroscleroza şi accidentele vasculare. ).
Vâscozitatea sângelui creşte în intoxicaţiile cu bioxid de carbon din cauza creşterii
volumului hematiilor.

Creşterea hematocritului se întâlneşte rar, în cazul deshidratării (prin transpiraţie, prin

febră, prin vărsături) precum şi în poliglobulie (boală care se caracterizează prin creşterea
exagerată a numărului de globule roşiiPrin urmare, creşterea vâscozităţii sângelui cere o
contracţie mai mare din partea inimii pentru a asigura circulaţia, ceea ce se traduce prin creşterea
tensiunii arteriale.

Scăderea vâscozităţii sanguine este întâlnită în stările de anemie, .

Modificarea dimensiunilor inimii poate să apară ca urmare a presiunii mărite a sângelui care
necesită din partea inimii efectuarea unui lucru mecanic mai mare

Când pereţii arteriali se rigidizează aportul de lucru mecanic al arterei faţă de inimă
dispare sau se micşorează foarte mult, inima fiind nevoită să efectueze un lucru mecanic mai
mare decât în mod obişnuit, ceea ce duce la obosirea acesteia. În ateroscleroză depozitele de
colesterol de pe pereţii vaselor de sânge, micşorează diametrul acestora..

53. Urechea si auzul.

Structura urechii

. Urechea externă este formată din pavilion şi conductul auditiv extern şi are rolul de a
capta undele sonore şi de a le direcţiona spre membrana timpanică. Aceasta este o membrană de
formă elipsoidală vibrează sub acţiunea sunetelor. Membrana timpanică are o inerţie mică astfel
încât vibraţiile ei încetează aproape imediat (4·10-3s) ce încetează sunetul permiţând distingerea
separată a sunetelor succesive. Pavilionul, prin forma sa, permite determinarea cu mare precizie a
direcţiei din care vin sunetele (eroarea este de 3-4").
Urechea medie este o cavitate în osul temporal aflată între membrana timpanică şi
peretele intern. În peretele intern, ce asigură comunicarea cu urechea internă, se găsesc două
orificii fereastra ovală în partea superioară şi fereastra rotundă în partea inferioară. În partea
inferioară a urechii medii se găseşte un canal, trompa lui Eustache ce asigură comunicarea cu
cavitatea nazofaringeană permiţând egalizarea presiunilor internă şi externă ce se exercită asupra
timpanului. Trompa lui Eustache este, în mod obişnuit, închisă nedeschizându-se decât când
înghiţim sau căscăm. În interiorul urechii medii se găseşte un sistem de oscioare: ciocanul,
sprijinit pe timpan, nicovala şi scăriţa sprijinită de fereastra ovală.. Ele au atât rolul de a
transmite undele sonore dinspre urechea externă spre cea internă cât şi acela de a atenua sau
amplifica vibraţiile.
Urechea internă conţine labirintul osos şi labirintul membranos. În labirintul osos se găseşte
perilimfa iar în cel membranos endolimfa. Ambele lichide au rolul de a transmite undele sonore.

Celulele ciliate sunt de două tipuri: interne şi externe. Există circa 3.500 celule ciliate
interne aşezate într-un singur şir şi circa 12.000 celule ciliate externe dispuse în trei şiruri. Cilii
celulelor interne sunt liberi în endolimfă în timp ce cei ai celor externe vin în contact cu
membrana tectoria. Principalul rol în transformarea vibraţiilor mecanice în potenţiale de acţiune
revine celulelor ciliate externe.Urechea internă are două roluri funcţionale majore:

1. orientarea spaţială şi menţinerea echilibrului

 2. transformarea vibraţiilor mecanice în potenţiale de acţiune în nervul auditiv şi codificarea
caracteristicilor undelor sonore. .

54,55 si 56. Intensitatea Sunetului, Pragul de audibilitate si

pragul de durere
Intensitatea (tăria) sonoră indică percepţia mai puternică sau mai slabă a sunetului. Ea
este legată de energia ce trece în unitatea de timp prin unitatea de suprafaţă (intensitatea undei
sonore) dar şi de sensibilitatea analizorului auditiv pentru diferite frecvenţe. Pentru fiecare
frecvenţă analizorul auditiv prezintă două praguri: pragul de audibilitate şi pragul de durere
(Fig. 4).

Pragul de audibilitate reprezintă intensitatea minimă a undei sonore care mai permite
percepţia acesteia. Acesta variază cu frecvenţa având un minim în regiunea 1.000- 2.000 Hz şi
crescând mult spre limitele spectrului audibil.
Pragul de durere reprezintă intensitatea undei sonore minime la care apare senzaţia de
durere şi de presiune în ureche. El prezintă un maxim în aceeaşi regiune de 1.000- 2.000 Hz
scăzând spre limitele spectrului audibil unde devine aproape egal cu pragul de audibilitate (deci
atunci când apare senzaţia sonoră aproape apare şi senzaţia de durere).
Cele două praguri pot fi determinate în clinică folosind audiometrule.
Pe lângă intensitate unda sonoră trebuie să aibă şi o durată minimă de circa 0,06 s (60 ms) pentru
a putea fi percepută. De asemenea două sunete pentru a fi percepute independent trebuie să fie
separate de minim 10 ms.

57. Sensibilitatea urechii umane.

Prelucrarea informaţiilor din undele sonore în analizorul auditiv

În ureche natura şi caracteristicile undei sonore nu se modifică până când aceasta nu
ajunge la membrana bazilară. Aici are loc o separare a componentelor undei sonore în funcţie de
frecvenţă (analiză Fourier) iar la nivelul celulelor ciliate are loc şi transformarea naturii
informaţiilor din informaţii de tip mecanic în informaţii de tip electric apoi chimic şi în final din
nou electric (potenţiale de acţiune) la nivelul nervului auditiv.
În pavilionul urechii are loc dirijarea undei sonore spre conductul auditiv, dar pavilionul joacă un
rol esenţial şi în determinarea direcţiei din care vin sunetele.Deoarece membrana timpanică are
inerţie mică vibraţiile ei vor reproduce vibraţiile aerului produse de unda sonoră. Prin
intermediul timpanului vibraţiile sunt transmise celor 3 oscioare din urechea medie şi apoi
ferestrei ovale. Aici are loc o amplificare a presiunii exercitate de unda sonoră.

Nivelul amplificării poate fi controlat prin intermediul muşchilor ce acţionează ciocanul

şi scăriţa care pot modifica forţa ce acţionează asupra ferestrei ovale.. Deformarea cililor
determină deschiderea unor canale de potasiu şi pătrunderea ionilor K + (din endolimfa bogată în
potasiu) în celula ciliată al cărei interior este la potenţial negativ. Ca urmare are loc depolarizarea
membranei celulare şi eliberarea neurotransmiţătorului (glutamat) .Mediatorul chimic produce
stimularea neuronilor şi apariţia potenţialelor de acţiune. Se observă că înălţimea undelor sonore
(frecvenţa) este codificată spaţial în membrana bazilară şi tot spaţial în nervul auditiv şi apoi în
cortex. Se pare că intensitatea sunetelor este codificată prin frecvenţa potenţialelor de acţiune
prin fibrele nervoase iar tonalitatea este obţinută din ambele codificări pentru fiecare armonică.

Localizarea poziţiei sursei de sunete este apanajul audiţiei binauriculare. Am văzut că, prin
intermediul pavilionului urechii putem determina cu precizie direcţia din care provin sunetele

58. Efectul Doppler – apare atunci când sursa de unde se deplasează faţă de observator
sau observatorul faţă de sursă. Efectul apare şi în cazul reflexiei undelor pe un obiect în mişcare.
Efectul Doppler se manifestă prin modificarea frecvenţei undei conform relaţiei:
v=v0 (1± v/c)
. Semnul „+” reflectă situaţia în care sursa se deplasează spre observator iar semnul „-” cea în
care sursa se îndepărtează (respectiv apropierea sau îndepărtarea obiectului pe care are loc
reflexia).
Fenomenul este folosit în determinarea vitezei de deplasare a autovehiculelor (radar) iar în
medicină în ecografia Doppler.

59. Radioactivitate. Radioactivitatea Alfa, Beta, gamma.

Radioactivitate naturală
S-a descoperit că unele nuclee, existente în natură, emit spontan particule (unde) numite
radiaţii. Fenomenul se numeşte radioactivitate naturală. Rezultatul radioactivităţii constă în
transformarea nucleului într-unul cu un număr diferit de nucleoni sau în apariţia a două nuclee
mai uşoare (fisiune nucleară). Studiul emisiei radiaţiilor duce la concluzia că nucleele care emit
radiaţii (numite nuclee radioactive) sunt instabile. Instabilitatea unui nucleu poate fi determinată
de trei cauze:
1. nucleele au energie internă prea mare
2. nucleele sunt prea mari
3. nu există un raport optim între numărul de protoni şi neutroni

radiaţiile α reprezintă nuclee de heliu, alcătuite din 2 protoni şi 2 neutroni, au sarcina +2

şi masa 4 u.a.m. Sunt particule având atât masa cât şi sarcina mare.
- radiaţiile β sunt electroni (β-) sau pozitroni (β+) care provin din nucleu în urma dezintregrării
acestuia. Radiaţiile β- sunt identice cu electronii având masă de repaus mică (neglijabilă dar nu
zero) şi sarcina -1. Radiaţiile β+ , numite pozitroni, au aceeaşi masă cu a electronilor şi sarcina
egală cu a acestuia dar pozitivă. Antimateria nu există natural în universul cunoscut, dar
antiparticule se produc în laboratoare de cercetări nucleare, iar particulele β+ apar şi în mod
natural în procesele de dezintegrare radioactive. La întâlnirea unei particule cu antiparticula sa
are loc reacţia de anihilare în urma căreia masa particulelor este transformată integral în energie.
radiaţiile γ apar în urma interacţiunilor dintre particulele subatomice cum ar fi anihilarea
electron-pozitron, dezintegrare radioactivă, fuziune, fisiune sau împrăştiere Compton inversă.
Radiaţiile γ sunt fotoni de mare energie deci nu au nici masă de repaus nici sarcină electrică.

60. Radiaţii ionizante.

Radiatiile ionizante sunt radiatii emise de substantele radioactive.

Radiaţiile ionizante sunt de două tipuri:

a) radiaţii corpusculare:α , β , neutroni, protoni, deuteroni

b) radiaţii electromagnetice: x, γ

a) Radiaţiile α reprezintă nuclee de heliu, alcătuite din 2 protoni şi 2 neutroni, au sarcina +2 şi

masa 4 u.a.m. Radiaţiile β sunt electroni (β-) sau pozitroni (β+) care provin din nucleu în urma
dezintregrării acestuia. Protonii, neutronii şi deuteronii sunt particule care apar prin dezintegrarea
nucleului sau în urma unor reacţii nucleare.

b) Radiaţiile x (Roentgen) se pot produce în tuburile Coolidge prin frânarea unor electroni
acceleraţi (dar ele există şi în radiaţiile cosmice). Radiaţiile γ apar în urma unor dezintegrări
radioactive sau se pot produce prin frânarea unor electroni acceleraţi în sincrotroane.

Deci, radiaţiile ionizante apar, în general, atunci când este prezentă o sursă de radiaţii,oarecare,
fie dispozitiv tehnic, fie substanţă radioactivă.
61. X-raze.
Razele X sunt radiații electromagnetice ionizante, cu lungimi de undă mici, cuprinse între 0,1 și
100 Å (ångström).

În timpul unor experimente, fizicianul german Wilhelm Conrad Röntgen, bombardând un corp
metalic cu electroni rapizi, a descoperit că acesta emite radiații foarte penetrante, radiații pe care
le-a denumit raze X Radiațiile X au fost numite mai târziu radiații Roentgen sau Röntgen.

În laborator
Razele X se pot obține în tuburi electronice vidate, în care electronii emiși de un catod
incandescent sunt accelerați de câmpul electric dintre catod si anod (anticatod). Electronii cu
viteză mare ciocnesc anticatodul care emite radiații X. Electronii rapizi care ciocnesc anticatodul
interacționează cu atomii acestuia în două moduri:
 Când electronii se îndepartează de nucleu, ei sunt frânați de câmpul electric al nucleului;
în acest proces se emit radiații X.
 Rearanjarea electronilor atomilor anticatodului este însoțită de emisia radiațiilor X.
Proprietățile radiațiilor X
Ele prezintă următoarele proprietăți:
 în vid ele se propagă cu viteza luminii;
 impresionează plăcile fotografice;

 nu sunt deviate de câmpuri electrice și magnetice;

 produc fluorescența unor subst
 pătrund cu ușurință prin unele substanțe opace pentru lumină, Puterea lor de pătrundere
depinde de masa atomică și grosimea substanței prin care trec.
 ionizeazǎ gazele prin care trec. au acțiune fiziologicǎ, distrugând celulele organice, fiind,
în general, nocive pentru om. Pe această proprietate se bazeazǎ folosirea lor în
tratamentul tumorilor canceroase, pentru distrugerea țesuturilor bolnave.

62. Radiatii non-ionizante.

Radiatiile pe care le numim neionizante sunt radiatii de natura electromagnetica cu lungimea de

unda cuprinsa în domeniul 150 nm si undele centimetrice.

Radiatiile electromagnetice reprezinta o forma de propagare în spatiu a energiei unui câmp
electric E si a unui câmp magnetic B, ai caror vectori oscileaza cu aceeasi perioada T, sau
frecventa n, în plan perpendicular unul pe celalalt si care sunt perpendiculare pe directia de
propagare a undei cu viteza “v”.
Orice radiatie electromagnetica poate fi considerata simultan atât unda cât si corpuscul (foton).
In functie de frecventa undelor, se manifesta cu precadere fie unul, fie celalalt aspect. Pentru
explicarea interactiei radiatiilor electromagnetice cu substanta (efect fotoelectric, reactii
fotochimice, împrastiere), se impune considerarea caracterului corpuscular (flux de fotoni),
principalul fenomen fizic rezultat în urma acestei interactiei fiind absorbtia de energie.
Din categoria radiatiilor neionizante ne vom ocupa de: radiatiile ultraviolete cu l între 150-400
nm, radiatiile vizibile cu l între 400-800 nm, radiatiile infrarosii cu l între 800-10 6 nm,
microundele cu l între 106-109 nm.

63. Interactiunea radiatiilor Ultraviolete.

 Efectele radiaţiilor ultraviolete (UV)
Radiaţiile UV se situează în spectru dincolo de radiaţiile vizibile de lungime de undă mică
(violet) şi din punct de vedere al efectelor biologice sunt clasificate astfel:
UV-A,
UV-B,
UV-C,.
Cea mai mică energie o au radiaţiile UV-A şi cea mai mare UV-C. Energia radiaţiilor UV
se află în domeniul 3-7 eV, deci este mai mică decât energia de ionizare a principalilor atomi
constituenţi ai biomoleculelor. Radiaţiile UV pot produce ruperi de legături chimice şi reacţii
fotochimice. Dintre efectele radiaţiilor UV se pot menţiona următoarele:
- Dimerizarea unor perechi de baze azotate (ex. dimerizarea timinei) cu sudura lanţurilor
de ADN în locul respectiv. Această sudură împiedică copierea informaţiei de pe ADN pe ARN.

- Efecte asupra ADN: formare de dimeri, hidratarea bazelor pirimidinice, ruperea

legăturilor de H, ruperea lanţului de ADN, formarea unor legături cu proteinele (ADN-protein
cross-links).
- Producere de eritem (arsuri tegumentare) – UV-B (290-320 nm). Tot în această zonă se
observă şi efectul cancerigen al radiaţiilor UV, 91% din cancerele pielii, în special melanoamele,
se află în zone cu expunere solară mare
- Pigmentarea pielii (UV-A, 320-420 nm) se datorează creşterii concentraţiei de melanină
din piele, sectretată de melanocite
- Transformarea ergosterolului în vitamina D2 (antirahitică). Iradierea în UV este folosită
pentru prevenirea rahitismului
- Inflamaţia corneei numită keratită putându-se ajunge la cecitate tranzitorie sau chiar
definitivă. Oftalmia este dată de UV reflectate de zăpadă, chiar şi pe vreme ceţoasă, la mare
altitudine, de aceea se recomandă ochelari din sticlă specială pentru protecţie.
Protecţia cea mai importantă faţă de acţiunea nocivă a UV de energii mari este
realizată prin stratul de ozon (O3) din partea superioară a atmosferei. Oxigenul absoarbe radiaţiile
UV-C şi se produc reacţiile:
O2 + hν → O• + O•
O• + O2 → O3
•
O - radicali liberi foarte nocivi şi activi
Ozonul rezultat absoarbe radiaţiile UV-B cu lungimi de undă mai mici de 300 nm care
sunt foarte dăunătoare pentru organismele vii.
hν + O3→ O2 + O•
64. Radiaţii infraroşii.
Razele infrarosii sunt radiatii electromagnetice a caror lungime de unda este superioara luminii
vizibile, aflandu-se la polul opus al spectrului fata de lumina ultravioleta. Razele infrarosii isi
dovedesc eficienta doar in cazul in care lungimea de unda intensitatea se afla la parametri
adecvati pentru a actiona asupra tesutului. Fizioterapeutii folosesc radiatiile infrarosii de cateva
decenii deja, fiind perfect constienti de proprietatile vindecatoare ale caldurii emise, ce
actioneaza ca un analgezic si sprijina decongestionarea si relaxarea musculara si arteriala.
Rezultatul este o eficienta vaso-dilatatie.
Radiația (lumina) infraroșie este foarte utilă în analize fizico-chimice prin spectroscopie. De
asemenea ea se mai utilizează pentru transmiterea de date fără fir dar la distanțe mici, așa cum
este cazul la aproape toate telecomenzile pentru televizoare și alte aparate casnice.

65. Timpul de injumatatire.

O altă constantă, mai intuitivă dar legată de constanta de dezintegrare, este timpul de
înjumătăţire (T½) definit ca timpul după care jumătate din nucleele radioactive prezente în probă
se dezintegrează. Relaţia dintre cele două constante poate fi dedusă şi este
T½=λ2ln
Timpul de înjumătăţire are valori foarte diverse plecând de la fracţiuni de secundă până la
milioane de ani. Acum, în mod natural, pe suprafaţa pământului se mai găsesc doar izotopi cu
timp de înjumătăţire mare (C14, U, Ra etc.) cei cu timpi de înjumătăţire mici dispărând prin
dezintegrări. De remarcat că radiaţiile nucleare sunt prezente oriunde pe suprafaţa pământului ele
provenind atât din spaţiul cosmic (majoritatea din reacţiile termonucleare ce au loc în soare) cât
şi din dezintegrarea izotopilor radioactivi prezenţi natural pe pământ.
Plecând de la legea dezintegrării radioactive se poate determina activitatea unei surse (a
unui corp ce conţine izotopi radioactivi) definită ca fiind numărul de radiaţii emise de sursă în
unitatea de timp:
Λ=−dN/dt=Λ0 e-λt=λN
Din această relaţie rezultă că activitatea unei surse este cu atât mai mare (deci sursa este cu atât
mai periculoasă) cu cât sursa conţine mai multe nuclee nedezintegrate şi cu cât timpul de
înjumătăţire al izotopului este mai mic.

66. Riscului de radiaţii.

Riscuri de contaminare in practica medicala –exercitarea profesionalismului in practice medicale
implica expunerea personalului la factori de risc specifici.Riscul de contaminare daca nu se
folosesc adecvat aparatele sau metoda de examinare prin folosirea radiatilor

Riscul expunerii la radiatie poate fi insa controlat prin evitare zonelor radioactive si controlul
expunerii la radiatie. De obicei cand se vorbeste de radiatie se iau in considerare surse cum sunt
centralele electrice nucleare, armele atomice sau aparatura medicala care utilizeaza surse de
radiatii. Exista insa si alte surse cum sunt cuptoarele cu microunde, telefoanele celulare,
67. Radonul in atmosfera.
Radonul este un gaz radioactiv provenit din dezintegrarea radiului, cel din urmă provenind din
dezintegrarea uraniului. Este prezent în anumite soluri și poate fi transportat prin intermediul mediilor
poroase, în special prin fenomenul de convecție.

Face parte din grupa gazelor rare. Cresterea concentratiei de radon in atmosferă anuntă apropierea
unui cutremur. Radonul formează un gas monoatomic cu o densitate de 9,73 kg/m3, de aproximativ 8
ori mai mare decât densitatea atmosferei Pamântului 1.217 kg/m3. Radonul este un gas periculos
 :cauzează moartea a sute de mii de oameni pe glob, provocând cancerul la plamani, se gaseste in sol,
roci și apă și nu poate fi detectat de către om. Este utilizat in domeniul medicinei și stiintei. Ne vom
referi totusi la principalele surse de radiatie si anume la cele reprezentate de centralele nucleare,
armele nucleare si sursele utilizate in scopuri medicale.

68. Doza absorbita de radiatii.

Doza de radiaţii reprezintă energia radiaţiei care străbate unitatea de arie în unitatea de
timp. Efectele fizice ale radiaţiilor sunt legate de energia absorbită de substanţă.
La trecerea radiaţiilor ionizante prin substanţe se produc ionizări apărând, în mod egal,
sarcini electrice pozitive şi negative. Efectele fizice ale radiaţiilor sunt legate şi de numărul de
perechi de ioni (deci de sarcina electrică de un anume semn) produs. Mărimea care măsoară
producere de sarcini electrice (ioni) se numeşte doză incidentă şi reprezintă sarcina pozitivă sau
negativă produsă în unitatea de masă:
mQD=
având unitatea de măsură în S.I.: []kgCD1=
O unitate tolerată este Röntgen -ul (r) relaţia dintre cele două unităţi fiind:
1r = 2,58·10-4 kgC.
Se defineşte doza de radiaţie absorbită ca energia absorbită de unitatea de masă a
corpului iradiat
mWDabs=
Doza (de energie sau de sarcină) în unitatea de timp se numeşte debitul dozei: tDd=
şi se măsoară în skgC⋅ si respectiv înskgJ⋅.
Doza integrală reprezintă energia absorbită (sau sarcina electrică produsă) de întreg
corpul fiind dată de relaţia:
Dint= m·Dabs sau Dint = m·D

69. Doza biologica efectivă.

Dat fiind că efectele biologice ale radiaţiilor ionizante nu depind numai de energia acestora, ci şi
de natura lor, se impune alegerea unei radiaţii standard la care să se raporteze efectele tuturor
tipurilor de radiaţii ionizante. Radiaţia de referinţă aleasă este radiaţia X cu energia de 200 keV
(1 eV = 1,6.10-19 J). Mărimea care ne permite să comparăm efectele unei radiaţii ionizante
oarecare cu cea a radiaţiei de referinţă este efectivitatea biologică relativă EBR (η) a unei
radiaţii. Ea arată de câte ori este mai mare efectul biologic al radiaţiei respective asupra ţesutului
faţă de efectul radiaţiei de referinţă în condiţiile aceleiaşi doze incidente. Pentru radiaţiile X, γ şi
β- EBR este η ≈ 1, pentru neutronii termici (lenţi) η ≈ 5, pentru protoni şi neutroni rapizi η ≈ 10,
iar pentru radiaţiile α η ≈ 20. Doza biologică (B) măsoară efectul real al radiaţiilor asupra
sistemelor biologice şi este dată de relaţia:

B=η·D
În S.I. unitatea de măsură pentru doza biologică este Sievert–ul (Sv).
 Doza biologică de 1 Sv indică efectul produs de o radiaţie ionizantă oarecare echivalent
cu efectul produs de 1 Gy de radiaţie X cu energia fiecărui foton de 200keV. O unitate tolerată
este rem –ul (prescurtare de la röntgen equivalent man) relaţia dintre cele două unităţi fiind:
1 Sv = 100 rem
Similar cu doza biologică putem obţine debitul dozei biologice:
b= η·d
şi debitul biologic integral:
Bint= η·Dint

70. Efectele radiatiilor Infrarosii asupra organismelor vii.

Fizioterapeutii folosesc radiatiile infrarosii de cateva decenii deja, fiind perfect constienti de
proprietatile vindecatoare ale caldurii emise, ce actioneaza ca un analgezic si sprijina
decongestionarea si relaxarea musculara si arteriala. Rezultatul este o eficienta vaso-dilatatie.
Radiația (lumina) infraroșie este foarte utilă în analize fizico-chimice prin spectroscopie.
.

71. Sursele de expunere la microunde a organismelor vii.

1. Efectele termice apar datorită conductibilităţii electrice a majorităţii ţesuturilor biologice.
Câmpurile electrice induse în organism generează curenţi electrici ai căror energie, prin disipare,
determină creşterea temperaturii.
2. Efectele netermice pot apărea ca urmare a mai multor interacţii dintre câmpul electric şi
diferite componente ale ţesuturilor biologice, de exemplu modificări în conformaţia proteinelor
(Bohr şi Bohr, 2000) sau efecte asupra legării unor mediatori de receptori celulari - Ca2+ de
exemplu (Chiabrera et al, 2000), procese care la rândul lor declanşează o cascadă de evenimente
intra şi intercelulare
72. Aplicatii medicale ale curentului continuu C.C.
Aplicaţii medicale ale curenţilor electrici
În aplicaţiile medicale, electricitatea se utilizează sub următoarele forme :
- electricitate statică sau franklinizare
- curent electric continuu sau galvanizare
- curent electric alternativ sau faradizare
- curent electric în impulsuri
Electricitatea statică
În funcţie de efectele urmărite, electricitatea statică (franklinizarea) se poate aplica astfel:
1. Baia electrostatică este indicată în hipotensiune arterială, insomnie, astenie, fiind un tonic
general şi un sedativ al sistemului nervos; intensifică arderile în organism, deoarece produce o
ozonizare a aerului (ozonul este un excitant energetic al hematozei). Electricitatea cu care se
încarcă pacientul se pierde continuu prin asperităţile corpului.
2. Efluviile electrice sunt sedative si calmante şi se întrebuinţează în tratarea plăgilor atone, în
diferite acţiuni cutanate (cum ar fi eczeme, prurit). În cazul acestei şedinte, pacientul nu este
conectat direct la un pol al maşinii, ci în dreptul regiunii ce urmează a fi tratate se plasează la o
distanţă determinată un electrod de metal cu vârf ascuţit împământat.
3. Duşul electric este similar, atât din punct de vederea al aplicaţiei, cât şi din cel al efectelor cu
efluviile electrice, doar ca în acest caz, în locul electrodului se aşează un disc de lemn cu mai
multe vârfuri de la care pornesc sarcini electrice.
4. Scânteia directă se poate aplica apropiind de pacient electrodul legat de un pol al maşinii
electrostatice, pacientul fiind plasat în faţa acesteia la fel ca în cazul băii electrostatice; între
pacient şi electrod se produc scântei cu acţiune locală. Supunând zona de tratat unei serii de
scântei apare la început o vasoconstricţie periferică, pielea devine palidă, urmată de vasodilataţie.
Pe această cale se distrug epitelioame cutanate, negi.

Curentul continuu de joasă tensiune, generat de baterii, acumulatori sau redresori de

curent alternativ, se aplică ţesuturilor prin intermediul a doi electrozi, numiţi anod şi catod.
Utilizând electrozi inatacabili, insolubili, de platina, nichel sau cărbune, se fac aplicaţii ale
electrolizei medicale.
Electroliza medicală se face monopolar sau bipolar, curentul circulând prin ţesuturi nu
numai de-a lungul liniei drepte ce uneşte electrozii, ci şi prin regiuni aflate în afara acestei linii,
dispersându-se sub formă de curenţi din ce în ce mai slabi. Curenţii se numesc electrotonici:
anelectrotonici (micşorează excitabilitatea ţesuturilor) în vecinătatea anodului, catelectrotonici
(măresc excitabilitatea ţesuturilor), în vecinătatea catodului.
La intensităţi mici ale curentului electric continuu, Efectele sunt folosite pentru
distrugerea pe cale galvanocaustică a unor tumori.
Folosind electrodul activ drept anod, se pot trata hemoragiile uterine care sunt oprite de
acţiunea hemostatică a reacţiei secundare produsă la polul pozitiv.
Tot în cadrul electrolizei medicale, se pot folosi electrozi solubili care sunt atacaţi de
substanţele depuse la electrozi, substanţele noi obţinute având proprietăţi terapeutice speciale.
Folosind un anod de fier, ionul clor eliberat sub formă de atom la anod, formează clorura ferică
ce are acţiune coagulantă.
Curentul continuu de mică intensitate se foloseşte şi în cadrul ionoterapiei pentru
introducerea în organism, prin piele şi prin mucoase, a unor ioni medicamentoşi (iod, salicilat
etc.), fenomen numit ionoforeză Deoarece ionii medicamentoşi introduşi prin piele acţionează
local, ionoterapia electrică se foloseşte cu precădere în afecţiunile dermatologice. Ionoterapia
electrică poate fi folosită şi în cazul tratamentului reumatismului articular subacut, prin
introducerea prin ionoforeză a ionului salicilat, precum şi pentru ameliorarea artritelor cronice
prin ionoterapia cu iod şi calciu. În stomatologie, ionoforeza cu novocaină produce o bună
anestezie locală.
Curentul continuu se foloseşte şi la defibrilarea cardiacă, metodă folosită în cazul
stopului cardiac.
Curenţii alternativi de joasă frecvenţă (50-100 Hz) produc modificări circulatorii locale,
senzaţii dureroase, contracţii musculare precum şi o încălzire locală.

Curenţii alternativi de înaltă frecvenţă nu produc excitaţii. Efectele lor principale sunt
cele termice, iar aplicarea lor în medicină poartă numele de diatermie. Efectul curenţilor de
înaltă frecvenţă poate fi folosit şi pentru distrugerea unor tumori prin diatermocoagulare, ca şi
pentru tăierea ţesuturilor (bisturiu electric), precum şi în electrofiziologia intervenţională.
Curentul electric sub formă de impulsuri poate produce efecte biologice diverse în
funcţie de forma, durata, amplitudinea şi frecvenţa impulsurilor:
 . Impulsurile de durată mare se supun legilor lui Pflüger conform cărora, la închiderea
circuitului electric, excitarea nervilor şi a muşchilor se produce la catod iar la deschiderea
circuitului, excitarea se produce la anod. Tot curent electric sub formă de impulsuri se foloseşte
şi la electroporare. Electroporarea reprezintă un fenomen fiziologic care are loc la nivelul
membranelor fosfolipidice ale celulelor expuse unui câmp electrostatic pulsatoriu.. De aceea,
poate fi folosită pentru a introduce diferite molecule direct în mediul citosolic, iar o aplicabilitate
directă a acestei metode se întâlneşte la electrochemoterapie – introducerea substanţelor
chemioterapeutice direct în celulele canceroase.
Electroterapia constă în folosirea impulsurilor electrice pentru înlăturarea simptomelor de
durere, slăbiciune a muşchilor şi depresiei, reprezentând una dintre cele mai sigure şi eficace
metode de tratament
Procedeele electroterapeutice sunt numeroase şi variate, un loc deosebit în rândul lor fiind
ocupat de stimulatoarele electrice, cu întrebuinţări multiple (defibrilatoare, stimulatoare cardiace,
aparate de electroanestezie, aparate pentru electroşocuri etc.). Electroterapia poate fi comparată
cu un masaj al ţesuturilor, efectele ei sunt cumulative.

73. Ultrasonoterapia. Efectele ultrasunetelor

Ultrasunete sunt unde acustice cu frecvenţe mai mari de 20.000 Hz, produse prin
vibraţiile mecanice ale unui mediu elastic .În tehnică, ultrasunetele se obţin cu ajutorul unor
traductoare aero-, hidro-, electro- sau magnetomecanice. Cel mai frecvent utilizate sunt
traductoarele electro- sau magnetomecanice. Dintre acestea, traductoarele piezoelectrice se
bazează pe proprietatea unor cristale (cuarţ, tartrat dublu de sodiu şi potasiu, fosfat de amoniu
etc.), tăiate după anumite plane geometrice, de a se comprima şi dilata succesiv atunci când sunt
supuse unei tensiuni alternative de mare frecvenţă. Traductoarele electrostrictive folosesc
dielectrici (ex. titanat de Ba) în loc de cristale. Traductoarele magnetostrictive sunt reprezentate
de materiale feromagnetice plasate în interiorul unui solenoid alimentat cu curent alternativ de
înaltă frecvenţă.

Efectele ultrasunetelor
1. Efecte fizice
2. Efecte chimice şi electrochimice
3. Efecte biologice
1. Efectele fizice pot fi: mecanice (cavitaţie, omogenizare, precipitare, coagulare, dispersie),
electrice (formarea dublului strat ionic la suprafaţa de separare dintre două medii cu apariţia unor
diferenţe de potenţial, ionizări), optice (modificarea indicelui de refracţie al substanţei).
Cavitaţia. În anumite condiţii, ultrasunetele produc într-un lichid ruperi locale ale
acestuia, cu apariţia unor bule care conţin vapori de lichid sau gaze rarefiate.
2. Efectele chimice şi electrochimice pot fi de oxidare, reducere, polimerizare, depolimerizare,
sinteză, modificare a conductibilităţii electrice a lichidelor.

3. Efectele biologice ale ultrasunetelor sunt consecinţa efectelor fizico-chimice asupra

structurilor vii. În funcţie de intensitatea ultrasunetelor, există trei categorii de efecte:
a. US de intensitate mică, < 0,5 W/cm2, produc modificări funcţionale.
b. US de intensitate medie, 0,5 < I < 5 W/cm2, produc modificări structurale reversibile.
c. US de intensitate mare, > 5 W/cm2, produc modificări structurale ireversibile. Pot fi utilizate la
distrugerea bacteriilor, prepararea vaccinurilor şi distrugerea tumorilor.

74. Utilizarea de Ultrasunetelor în medicină.

Utilizarea ultrasunetelor în medicină
Ultrasunetele se pot utiliza atât în terapie cât şi în diagnostic. Frecvenţele optime de utilizare sunt
cuprinse între 800-1200 kHz,.Ultrasunetele de înaltă frecvenţă sunt puternic absorbite şi produc
efecte locale. Ultrasunetele de joasă frecvenţă produc efecte generale. La doze moderate pielea
are o permeabilitate mărită pentru substanţele medicamentoase. Dozele mijlocii produc
vasodilataţie, cele mari vasoconstricţie. Ultrasunetele din categoriile a şi b pot fi folosite în
tratamentul stărilor reumatismale, afecţiunilor sistemului nervos periferic, nevralgiilor, nevritelor
(diatermie cu ultrasunete). Sunt spasmolitice, antialgice, antiinflamatorii. Se pot folosi, de
asemenea, în afecţiuni ale aparatului locomotor, nervilor periferici, aparatului circulator, în
tratamentul bolii ulceroase, spasme pilorice, intestinale etc.

75. Fototerapie.
Fototerapia - utilizarea în medicină a efectelor biologice şi fiziologice ale luminii.
Radiaţiile din spectrul vizibil au efecte notabile asupra organismelor vii în ceea ce
priveşte dezvoltarea, nutriţia şi mişcarea acestora.
Asupra organismului uman şi animal, în general, efectele radiaţiilor din spectrul vizibil se
observă la nivelul elementelor figurate din sânge, lumina mărind numărul eritrocitelor, precum şi
procentul de hemoglobină şi rezistenţa globulară. Sub influenţa luminii, compoziţia chimică a
plasmei se modifică, conţinutul de fosfor şi calciu creşte, iar concentraţia în glucoză şi tirozina
scade.

Asupra ochiului uman lumina puternică din zona cu lungimi de undă mici (zona
violetului, la limita cu radiaţiile ultraviolete) poate produce o conjunctivită reversibilă, care poate
să apară după 12 ore de la expunere şi trece după 2-3 zile

76. Helioterapie.
Helioterapia, fototerapia realizată la malul mării, îmbunătăţeşte funcţionarea inimii şi a
respiraţiei, sub efectul razelor soarelui, organismul reţine mult mai bine calciul şi fosforul cu
rezultate notabile în cazurile de rahitism. Helioterapia stimulează activitatea glandei tiroide, băile
de soare constituind un tonic general al organismului. Sub acţiunea radiaţiilor solare se refac
globulele roşii şi globulele albe, iar circulaţia sângelui, respiraţia şi digestia sunt stimulate.
Helioterapia acţionează favorabil în cazuri de: dispepsii de origine nervoasă, stare
generală proastă, randamentul muncii intelectuale scazut, dureri de cap, insomnii, debilitate
fizică, pubertate întârziată, anemie, hipocalcemie, peritonită tuberculoasă, adenite cronice,
convalescenţă, plăgi atone, supuraţii cutanate, lupus, osteoartrite, reumatism, stafilococie
cutanata (furuncule, acnee), fistule, anexite, nefrite, diferite tipuri de tuberculoză (osoasă şi
articulară).
Trebuie să se ţină cont însă şi de efectele negative ale expunerii îndelungate la soare cum ar fi
grăbirea îmbătrânirii pielii, iar în cazul persoanleor suferinde de boli febrile.
77. Terapia cu radiaţie LASER.
Terapia LASER

LASER-ul a permis dezvoltarea rapidă a terapiei bazată pe iradierea cu raze laser a

organismului. Utilizarea terapeutică a laserului constă în chirurgia cu radiaţii laser şi în
biostimularea cu radiaţii laser.
Un laser cu CO2 cu o putere de câţiva waţi şi care emite în regim continuu poate fi folosit pentru
realizarea unui bisturiu cu laser; Chirurgia cu laser este foarte precisă, nu solicită efort mecanic
şi nu este însoţită de sângerări importante, deoarece pereţii plăgii se coagulează termic iar vasele
mai mici se închid.

Interventia pe ochiul uman, este perfecţionată încontinuu, pentru corecţia miopiei,

hipermetropiei şi astigmatismului. Tehnica LASIK (laser assisted in situ keratomileusis) este mai
eficace în viciile de refracţie severe. Această tehnică este complet nedureroasă şi are un efect
spectaculos, după câteva ore de la operaţie, pacientul fiind complet refăcut.
Terapia laser se foloseşte în dezlipirile de retină, deoarece fasciculul laser poate străbate
mediile transparente ale ochiului fără a fi absorbit de acestea, întreaga lui energie fiind cedată
retinei, care se lipeşte de sclerotică prin fotocoagulare. Laserul este utilizat şi în tratamentul
glaucomului, permiţând refacerea sistemului de drenaj al lichidului intraocular şi scăzând, astfel,
presiunea intraoculară.
În multe cazuri, laserul este utilizat în endoscopie, atât pentru iluminare cât şi pentru eventuale
microintervenţii chirurgicale. Un exemplu este utilizarea laserului în chirurgia cardiacă: prin
perforări punctiforme ale peretelui ventricular este stimulată geneza unor noi vase şi, în final, o
mai bună vascularizare a miocardului.
Radiaţia laser are capacitatea de a stimula unele procese biologice, de a grăbi vindecarea
rănilor şi a fracturilor, de a produce efecte terapeutice prin lasero-punctură (echivalent al
acupuncturii) etc.

78. Radioterapie.
Constă în utilizarea medicală a radiaţiei ionizante ca parte a tratamentului cancerului
pentru a controla proliferarea celulelor maligne. Poate fi folosită în scop curativ sau adjuvant în
tratarea cancerelor, în funcţie de tipul, localizarea şi stadiul tumorii, precum şi de starea generală
a pacientului. Radioterapia este combinată cu alte tipuri de tratament cum ar fi chemioterapie şi
intervenţia chirurgicală. Folosirea radiaţiilor ionizante în distrugerea tumorilor cancerigene se
bazează pe legea lui Bergonié şi Tribondeau, conform căreia radiosensibilitatea unui ţesut este cu
atât mai pronunţată cu cât în el au loc mai multe mitoze şi este mai puţin diferenţiat, acestea fiind
chiar caracteristicile tumorilor maligne.
În esenţă, în radioterapie iradierea trebuie concentrată în zona tumorii, protejând zonele
adiacente sănatoase.

Radioterapia cuprinde proceduri teleradioterapice şi brahiradioterapice. Teleradioterapia

utilizează surse exterioare de radiaţii, producătoare de fascicule ce pot fi proiectate din multiple
direcţii asupra tumorii, în funcţie de localizarea acesteia.

Brahiradioterapia (numită şi radioterapie de mică distanţă sau radioterapie de contact)

presupune introducerea de izotopi radioactivi în tumoră sau în imediata ei vecinătate, sub formă
de ace (de 226Ra sau 137Cs) care se lasă 3 - 7 zile în tumoră, sau sub formă de capsule (acestea
conţin radioizotopi cu viaţă scurtă, spre exemplu 222Rn cu timpul de înjumătăţire de 3,8 zile,
198
Au cu timpul de înjumătăţire de 2,7 zile) implantate permanent în tumoră. O altă metodă
brahiradioterapică este injectarea unei soluţii coloidale de 198Au.

79. Sisteme disperse.

Definiţia şi clasificarea sistemelor disperse

Prin sistem dispers înţelegem un amestec de două sau mai multe substanţe, având o componentă
dispersantă (solventul) şi una dispersată (solvitul). Solventul reprezintă elementul activ, iar
solvitul elementul relativ pasiv, deoarece şi acesta influenţează caracteristicile sistemului.

Pentru caracterizarea sistemelor disperse din punct de vedere cantitativ se foloseşte un

parametru intensiv de stare numit concentraţie.

Clasificarea sistemelor disperse

Sistemele disperse se clasifică în funcţie de dimensiunile particulelor, starea de agregare a

dispersantului, afinitatea dintre componenţi sau tipul fazelor componente (faza reprezintă o parte
omogenă a unui sistem, la suprafeţele de separare de celelalte părţi apărând variaţii bruşte ale
proprietăţilor fizico - chimice).

1. Pornind de la dimensiunile particulelor solvitului, se defineşte gradul de dispersie Δ

ca fiind inversul diametrului particulelor solvitului d:
d1=Δ
în funcţie de care se disting:
- soluţii adevărate (moleculare) aceasta este invizibilă la microscopul optic sau la ultramicroscop
- soluţii coloidale vizibil la ultramicroscop
- suspensii vizibilă la microscopul optic sau chiar cu ochiul liber.
 Deoarece în aplicarea acestui criteriu de clasificare se porneşte de la premisa ca
particulele solvitului sunt sferice, nu putem aplica această clasificare hidrocarburilor care sunt
molecule lungi.
2. În funcţie de starea de agregare a solventului (solvitul putând fi gaz, lichid sau solid)
sistemele disperse pot fi:
- gazoase
- lichide –
- solide –
3. În funcţie de afinitatea dintre componenţi sistemele disperse sunt:
- liofile (există afinitate între solvit şi solvent)
- liofobe (nu există afinitate între solvit şi solvent)
4. Din punct de vedere al tipului fazelor componente sistemele disperse pot fi:
- monofazice, care pot fi omogene () şi neomogene ()
- polifazice - heterogene

80. Potenţiale ionice. Legea Nernst.

Potenţiale ionice. Legea lui Nernst.
Se consideră un metal (electrod) imersat într-o soluţie care conţine una din sărurile sale
Apare un potenţial V, metalul tinde să se ionizeze şi să se dizolve în soluţie. Ionii soluţiei tind să
se recombine cu electrodul. La echilibru debitul de ioni în cele două procese este acelaşi.
Travaliul de dizolvare este egal cu travaliul electric al recombinării ionilor cu electrodul:

RT ln c = zFV
Experimental diferenţa de potenţial se măsoară între două soluţii de concentraţii c1, c2:
RT (ln c2 - ln c1) = zF (V2 - V1) = zFE
sau
E = (RT/zF) ln(c2/c1)
Aceasta este o ecuaţie de tip Nernst şi are o largă aplicabilitate în fenomenele de transport prin
membranele celulare.

81. Proprietăţile optice ale soluţiilor.

Proprietăţi optice ale soluţiilor
Sunt folosite pentru analiza calitativă şi cantitativă a substanţelor în soluţie, prin diferite
tehnici, cum ar fi:
- Refractometria este o metodă prin care, în urma măsurării indicelui de refracţie al unei
soluţii se poate determina concentraţia acesteia datorită interdependenţei dintre aceste două
mărimi, n = f(c). În laboratoarele de analize medicale poate fi folosită la determinarea
glicozuriei, adică a concentraţie de glucoză în urină în caz de diabet (altfel, glucoza nu este
decelabilă în urină).
- Polarimetria este o metodă pe baza căreia se poate calcula concentraţia unei soluţii optic active
(substanţă care roteşte planul luminii polarizate (Fig. 3) în urma măsurării unghiului de rotire a
planului de polarizare a luminii (Fig. 4), unghi direct proporţional cu concentraţia substanţei
optic active şi cu grosimea stratului de substanţă străbătut.
82. Spectrofotometrie.
Spectrofotometria de absorbţie este o metodă care permite analiza calitativă şi cantitativă
a unor soluţii. Fiecare tip de moleculă are un spectru de absorbţie specific. Absorbţia luminii se
face conform legii Beer – Lambert:
I1 = I0 e-α l c
unde I1 reprezintă intensitatea fasciculului emergent (Fig. 5), I0 reprezintă intensitatea
luminoasă a fasciculului incident, c este concentraţia solvitului, iar α este o constantă de material.
Spectrele de absorbţie în vizibil şi ultraviolet corespund excitării electronice, iar cele din IR
rotaţiei şi vibraţiei moleculare.

Analiza calitativă care poate fi efectuată se referă la identificarea substanţelor dintr-un

amestec, determinarea entropiei şi a capacităţii calorice, determinarea tipului legăturilor chimice.
Analiza cantitativă permite evaluarea cantitativă a concentraţiei substanţelor,
determinarea purităţii unei substanţe.
Spectrele de absorbţie ale soluţiilor pot fi influenţate de natura solventului, valoarea pH-ului
concentraţia temperatură, iradierea substanţei.

83. Difuzia.
Fenomene de transport în soluţii
În cazul în care într-un sistem există gradienţi de concentraţie, potenţial sau presiune are
loc un transport de substanţă orientat spre atingerea unei stări de echilibru termodinamic.
Transportul de substanţă în cazul soluţiilor se poate face prin două moduri : prin difuzie care
reprezintă transportul de solvit sub acţiunea gradientului electrochimic şi prin osmoză care
reprezintă transportul de solvent sub acţiunea gradientului de presiune. Cele două fenomene pot
fi simultane.
Difuzia simplă (Fig. 6)
Difuzia constă în transportul de substanţă din regiunile cu concentraţie mai mare spre cele cu
concentraţie mai mică, realizat exclusiv prin mişcările de agitaţie termică.

Legea I a lui Fick: Cantitatea de substanţă dν care difuzeaza în timpul dt printr-o secţiune de arie
A este proporţională cu gradientul de concentraţie dxdc, cu dt şi cu aria A

În cazul în care difuzia este non-staţionară concentraţia variază şi în timp şi este guvernată de
legea a doua a lui Fick: Variaţia în timp a concentraţiei într-o regiune dată a soluţiei este
proporţională cu variaţia în spaţiu a gradientului de concentraţie.

84. Osmoza
Osmoza
 Este fenomenul de difuzie a solventului dinspre soluţia mai diluată înspre cea mai
concentrată printr-o membrană semipermeabilă.
Presiunea osmotică reprezintă presiunea mecanică necesară pentru împiedicarea osmozei şi se
datorează mişcării de agitaţie termică a moleculelor de solvit care ciocnesc membrana pe o
singură parte neputând să o străbată

Osmolul reprezintă cantitatea de substanţă care, dizolvată în solvent, se dispersează într-un

număr de particule osmotic active (capabile să se agite termic, dar nu să traverseze membrana)
egal cu numărul lui Avogadro NA.

85. Presiunea coloid-osmotica.Presiunea exercitata de catre proteinele din plasma,

datorita sarcinilor electrice de la suprafata lor. Are important rol in realizarea schimburilor
hidrice la nivel capilar. Sinonim: presiunea oncotica.