Iancu P - Procese Tehnologice de Tratare A Apei PDF

PROCEDEE TEHNOLOGICE DE TRATAREA APEI DE ALIMENTARE
UNIVERSITATEA DE STIINTE AGRONOMICE SI MEDICINA VETERINARA BUCURESTI

FACULTATEA DE IMBUNATATIRI FUNCIARE SI INGINERIA MEDIULUI
DEPARTAMENTUL DE INVATAMINT CU FRECVENTA REDUSA
PROCEDEE TEHNOLOGICE DE
TRATAREA APEI DE ALIMENTARE
Prof. dr. ing. Paulina IANCU
2011
4
USAMVB – FIFIM Departamentul de Invăţământ cu Frecventa Redusa
CUPRINS
Unitatea de învăţare nr. 1 8
SCHEME ŞI SISTEME DE ALIMENTARE CU APĂ 8
1.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1 8
1.2. Scheme de alimentare 9
1.2.1 Schema generală 9
1.2.2. Scheme caracteristice 10
1.2.3. Factorii care influenţează alegerea schemei de alimentare cu 11
apă
1.3. Cantităţile de apă necesare în alimentări cu apă 12
1.3.1. Necesarul de apă pentru centrele populate 13
1.3.2. Necesarul de apă pentru unităţile industriale 13
1.3.3. Necesarul de apă al unităţilor agrozootehnice 13
1.3.4. Debitele caracteristice ale necesarului de apă ale centrelor 13
populate
1.3.5. Debitele caracteristice ale cerinţei de apă ale centrelor populate 14
1.3.6. Necesarul de apă pentru combaterea incendiilor 14
1.3.7. Debite de calcul ale sistemului de alimentare 15
1.4. Răspunsuri şi comentarii la teste 17
1.5. Lucrarea de verificare nr. 1 17
1.6. Bibliografie minimală 17
CARACTERISTICILE CALITATIVE ALE APEI DE ALIMENTARE 18
2.2. Caracteristici apă potabilă 18
2.2.1. Caracteristici organoleptice 18
2.2.2. Caracteristicile fizico-radioactive ale apei 19
2.2.3. Caracteristici chimice 20
2.2.4. Caracteristici biologice 21
2.2.5. Caracteristici bacteriologice 21
2.2.6. Condiţii de calitate pentru apa din sursă 22
2.3. Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare 23
CAPTAREA APEI 24
3.2. Protecţia calitativă şi cantitativă a surselor de apă 25
3.3. Captarea apei subterane prin puţuri 27
3.3.1. Puţuri săpate 27
3.3.2. Puţuri forate 28
3.3.3. Puţurile înfipte 33
5
3.3.4. Puţurile cu drenuri radiale 33

3.3.5. Sisteme de colectare a apei din puţuri 35
3.3.6. Elementele de dimensionare a unei captări cu puţuri 37
3.4. Captări orizontale cu drenuri şi galerii 44
3.5. Captarea izvoarelor 51
3.6. Captarea apei din surse de suprafaţă 53
TRATAREA APEI 66
4.2. Schemele staţiilor de tratare 67
4.2.1. Schema de tratare a apei din sursă de suprafaţă 68
4.2.2.Schema de tratare a apei din sursă subterană 69
4.3. Decantarea apei 70
4.3.1. Decantarea particulelor discrete (sedimentare tip I) 70
4.3.2. Decantarea particulelor coloidale (sedimentare tip II) 73
4.3.3. Reactivi de coagulare 74
4.3.4. Decantoare 76
4.4. Filtrarea apei 84
4.4.1. Consideraţii generale privind filtrarea apei 84
4.4.2. Filtrarea lentă 85
4.4.3. Filtre lente 85
4.4.4. Filtrarea rapidă a apei 88
4.4.5. Parametrii tehnologici în procesul de filtrare rapidă 89
4.4.6. Filtre rapide 90
4.5. Corectarea caracteristicilor chimice ale apei 94
4.5.1. Deferizarea şi demanganizarea ape 95
4.5.2. Procese tehnologice în deferizarea şi demanganizarea apei 95
4.5.3. Dedurizarea apei 100
4.6. Dezinfectarea apei 103
4.6.1. Metode bazate pe agenţi fizici 103
4.6.3. Metode biologice 108
4.6.4. Metode oligodinamice 108
ADUCŢIUNEA APEI 111
5.2. Schemele hidraulice ale aducţiunilor 111
6
5.2.1. Calculul hidraulic al aducţiunilor 113

5.3. Execuţia aducţiunilor 116
5.3.1. Materiale utilizate pentru executarea aducţiunilor 116
5.3.2. Tehnologia execuţiei aducţiunilor 121
5.3.3. Construcţii accesorii pe conductele de aducţiune 121
ÎNMAGAZINAREA APEI 128
6.2. Amplasarea şi calculul înmagazinării 128
6.2.1. Amplasarea înmagazinării în schema de alimentare cu apă 128
6.2.2. Tipuri de înmagazinări 129
6.2.3. Calculul cotelor înmagazinării 130
6.2.4. Calculul capacităţii de înmagazinare 132
6.2.5.Rezervoare de apă 136
6.2.6. Castele de apă 141
REŢEAUA DE DISTRIBUŢIE A APEI 144
7.2. Tipuri de scheme de reţele de distribuţie 144
7.2.1. Factori care influenţează schema reţelei de distribuţie 144
7.2.2. Clasificarea reţelelor de distribuţie după forma în plan 145
7.2.3. Clasificarea reţelelor după funcţionarea în caz de incendiu 146
7.2.4. Presiunea la branşament 147
7.2.5. Alcătuirea reţelei de distribuţie 148
7.2.6. Clasificarea reţelelor după modul de alimentare cu apă 149
7.2.7. Calculul hidraulic al reţelei de distribuţie 150
7.2.8. Materiale pentru executarea reţelei de distribuţie 157
7
Unitatea de învăţare nr. 1
SCHEME ŞI SISTEME DE ALIMENTARE CU APĂ

Cuprins Pagina
1.2. Scheme de alimentare 5
1.2.1 Schema generală 5
1.2.2. Scheme caracteristice 6
1.2.3. Factorii care influenţează alegerea schemei de 7
alimentare cu apă
1.3. Cantităţile de apă necesare în alimentări cu apă 8
1.3.8. Necesarul de apă pentru centrele populate 9
1.3.9. Necesarul de apă pentru unităţile industriale 9
1.3.10. Necesarul de apă al unităţilor agrozootehnice 9
1.3.11. Debitele caracteristice ale necesarului de apă ale 9
centrelor populate
1.3.12. Debitele caracteristice ale cerinţei de apă ale centrelor 10
populate
1.3.13. Necesarul de apă pentru combaterea incendiilor 10
1.3.14. Debite de calcul ale sistemului de alimentare 11
1.4. Răspunsuri şi comentarii la teste 13
1.1. OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE NR. 1
• Una din condiţiile principale pentru a asigura oamenilor condiţii

igienice de trai şi pentru dezvoltarea economică a centrelor
populate şi industriale este asigurarea apei în cantitate suficientă şi
de bună calitate.
• În centrele populate urbane alimentarea cu apă trebuie să satisfacă
nevoile menajere, nevoile publice, industriale precum şi apa
necesară combaterii incendiilor.
• Pentru industrii alimentarea cu apă trebuie să asigure apa pentru
procesul tehnologic, pentru nevoile menajere ale personalului şi
apa pentru stingerea incendiilor.
• În aşezările rurale oamenii găsesc apă bună de băut aproape de
locuinţe şi relativ mai uşor în comparaţie cu centrele populate
urbane, la care cantitatea de apă cerută este mult mai mare şi
trebuie adusă uneori de la distanţe mari.
• Prin sistem de alimentare cu apă se înţelege totalitatea
construcţiilor şi instalaţiilor prin care apa este captată dintr-o sursă
naturală, este îmbunătăţită din punct de vedere al condiţiilor de
calitate cerute de consumator şi transportată până la acesta la
presiunea cerută.
8
1.2. Scheme de alimentare

1.2.1 Schema generală
Sistemul de alimentare cu apă este alcătuit din totalitatea
construcţiilor şi instalaţiilor necesare pentru satisfacerea cerinţelor
de apă din centrele populate şi industriale.
Sistemul de alimentare cu apă cuprinde construcţiile şi
instalaţiile pentru: captarea apei, îmbunătăţirea calităţii apei,
transportul, pomparea, înmagazinarea şi distribuţia apei.
Schema generală
de alimentare cu
apă a unei
localităţi
Fig. 1.1. Schema generală de alimentare cu apă a unei localităţi: C – captare;

SP1 – staţie de pompare treapta I; ST – staţie de tratare; SP2 – staţie de pompare
treapta II; R – construcţie pentru înmagazinare; SP3 – staţie de pompare treapta III;
RD – reţeaua de distribuţie; A – aducţiune
Captarea cuprinde totalitatea construcţiilor şi instalaţiilor

necesare pentru derivarea apei din sursa naturală. Captarea diferă ca
alcătuire de la o sursă la alta (ape subterane, râuri, lacuri) dar nu poate
lipsi din nici o schemă.
Staţia de tratare a apei cuprinde instalaţiile pentru îmbunătăţirea
caracteristicilor calitative ale apei din natură, astfel încât să corespundă
cerinţelor consumatorului. Apa din sursele naturale este de obicei
limpede, însă poate conţine substanţe care trebuie eliminate. Sursele de
suprafaţă au o apă în general tulbure, care trebuie limpezită şi
dezinfectată pentru a deveni potabilă. Sunt cazuri în care sursa poate
asigura o apă de bună calitate astfel încât să nu mai fie necesară o staţie
de tratare.
Transportul apei de la captare până la staţia de tratare se face prin
aducţiune sau apeduct. Aducţiunea cuprinde şi construcţiile accesorii
necesare (poduri-apeduct, cămine).
Staţia de pompare are rolul de a ridica presiunea apei în scopul
transportului spre consumatorul cel mai îndepărtat sau la rezervorul de
înmagazinare. Poate fi amplasată la captare în cazul în care staţia da
tratare a apei se află la o cotă mai ridicată decât captarea, la staţia de
tratare a apei în cazul rezervorul de înmagazinare este mai sus decât
staţia de tratare şi după rezervor dacă reţeaua de distribuţie necesită
presiuni de serviciu mai mari decât se pot asigura gravitaţional.
Înmagazinarea asigură o cantitate de apă în apropierea centrului
populat pentru a realiza o compensare orară a debitelor de consum cu
cele de alimentare, de a asigura continuitatea funcţionării în cazul unei
avarii la aducţiune. În cazul în care înmagazinarea este amplasată la
înălţime poate asigura şi presiunea în reţeaua de distribuţie.
Reţeaua de distribuţie transportă apa de la rezervoare la cel mai
9
îndepărtat punct de consum.

Dintre părţile componente ale unei scheme generale, unele sunt
strict necesare, iar unele sunt necesare doar în anumite cazuri.
1.2.2. Scheme caracteristice

Scheme Pentru exemplificarea schemei generale se dau câteva scheme
caracteristice caracteristice pentru alimentarea cu apă a centrelor populate şi a
industriilor.
În figura 1.2 se prezintă o schemă gravitaţională formată din
captare, aducţiune, rezervor, reţeaua de distribuţie. O asemenea schemă
este specifică zonelor montane cu captarea situată la cote ridicate, iar
consumatorii se găsesc la cote mai joase.
1 Captarea
2 Aducţiunea
3 Rezervor
4 Reţeaua de distribuţie
Fig . 1.2. Schema alimentării cu apă a unui

oraş de munte
Figura 1.3 prezintă schema unei alimentări de câmpie formată din

captare subterană, staţie de pompare treapta I, aducţiune, rezervor,
staţie de pompare treapta II şi reţeaua de distribuţie. Din cauza
reliefului lipsit de pante naturale, această schemă specifică zonei de
câmpie utilizează două
trepte de pompare.
Fig. 1.3. Schema

alimentării cu apă a unui oraş
de şes: 1 - captarea; 2 - staţie de
pompare treapta I; 3 -
aducţiunea; 4 - rezervor ; 5 -
staţie de pompare treapta II; 6 -
reţeaua de distribuţie
Figura 1.4 se referă la alimentarea cu apă a unei zone cu

denivelări naturale care însă nu asigură curgerea gravitaţională de la
priză la consumator. O asemenea schemă îşi poate găsi aplicaţie la
obiective mai mici, situate în zone de dealuri.
Fig. 1.4: 1 - captarea; 2 - staţie de pompare; 3 - aducţiunea; 4 - staţie de tratare;

5 - rezervor; 6 - reţeaua de distribuţie
10
În figura 1.5 pentru siguranţă în funcţionare schema are două

captări situate în poziţii diferite ale ansamblului. Este cazul unei
scheme de alimentare cu apă regionale, a unui grup de localităţi.
Fig. 1.5 Schema alimentării regionale cu apă potabilă a unui grup de localităţi:
1 - captare din sursă de suprafaţă; 2 - staţie de pompare a apei brute; 3 - aducţiune de
apă brută; 4 - staţie de tratare a apei; 5 - rezervoare principale; 6 - captare din sursă
subterană; 7 - staţie de pompare a apei subterane; 8 - aducţiunea apei subterane; 9 -
aducţiune regională; 10 - rezervoare ale localităţilor; 11 - reţele de distribuţie pentru
localităţi
În figura 1.6 este prezentată alimentarea cu apă a unui obiectiv

industrial. Schema se aplică atunci când apa consumată nu este
înglobată în produse, nici murdărită şi numai încălzită. Prin răcire ea
poate fi recirculată, fapt care constituie un avantaj deosebit din punct
de vedere al gospodăririi apelor.
Deoarece în întreprinderile industriale o mare parte din apă este
utilizată ca agent de răcire şi deci nu se murdăreşte, din motive
economice se realizează un circuit închis.
Fig. 1.6 Schema unei alimentări cu apă în circuit închis: 1 - captarea; 2 - staţie
de pompare treapta I; 3 - aducţiunea de apă brută; 4 - staţia de tratare; 5 - rezervor; 6 -
staţie de pompare treapta II; 7 - reţeaua de conducte pentru apa rece; 8 - agregate
industriale; 9 - reţeaua de conducte pentru apa caldă;
11 - conductă de întoarcere pentru apa caldă
1.2.3. Factorii care influenţează alegerea schemei de
alimentare cu apă
Din toate schemele de alimentare cu apă trebuie luate în calcul
numai acele scheme care sunt foarte apropiate de schema raţională.
Factorii care influenţează alegerea schemei de alimentare cu apă
pot fi:
• Natura sursei de apă:
Aceasta influenţează tipul de captare, debitul de apă captată,
calitatea apei captate. Apa din sursa subterană este calitativ mai bună şi
în acest caz poate lipsi staţia de tratare şi chiar dacă şi pomparea, în
cazul în care captarea are o poziţie favorabilă.
11
• Relieful terenului pe care se distribuie lucrarea:

Influenţează mărimea şi numărul pompărilor, tipul de
înmagazinare, tipul de aducţiune.
• Calitatea apei captate:
Dacă apa captată este de bună calitate trebuie transportată numai
prin aducţiune închisă, dacă debitul este mare şi trebuie tratată,
Factorii care aducţiunea este deschisă.
influenţează • Mărimea debitului necesar:
alegerea schemei Dacă sunt necesare debite mici se poate recurge la captarea apei
subterane, iar în cazul debitelor mari acestea pot fi asigurate numai din
surse de suprafaţă.
• Condiţiile tehnico-economice:
Dintre toate schemele se alege schema care oferă condiţii de
siguranţă şi cea mai mare eficienţă economică (cost redus al apei). De
asemenea se preferă schema care oferă posibilităţi de extindere
ulterioară şi de protejare eficientă a calităţii apei.
Test de autoevaluare
1. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinând cont de
spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la
următoarele întrebări:
a) Ce este sistemul de alimentare cu apă?
b) Care sunt elementele componente de alimentare cu apă a schemei

de alimentare?
Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul unităţii de învăţare
Sistemul centralizat de alimentare cu apă reprezintă totalitatea

construcţiilor şi instalaţiilor prin care apa potabilă este asigurată la
consumatori.
Elementele componente ale sistemului de alimentare cu apă sunt:
captare, aducţiune, pompare, tratare, înmagazinare, reţea de
distribuţie.
1.3. Cantităţile de apă necesare în alimentări cu apă
Sistemul de alimentare cu apă centralizat trebuie să satisfacă

toate nevoile raţionale de apă ale centrului populat sau obiectivului
industrial.
Necesarul de apă al unei folosinţe este cantitatea de apă care
satisface integral nevoile de apă ale acesteia şi rezultă din însumarea
tuturor cantităţilor de apă necesare categoriilor de nevoi.
Cerinţa de apă a unei folosinţe este cantitatea de apă care trebuie
să fie preluată din sursă pentru alimentarea cu apă a folosinţei
respective, inclusiv pierderile de apă raţionale şi nevoile tehnologice
ale sistemului de alimentare cu apă şi canalizare.
Consumul de apă este parte din cerinţa de apă a unei folosinţe
care se înglobează în produse, se evaporă tehnologic şi care ieşind din
12
sistem nu se mai restituie.

Pierderile de apă din sistemele de alimentare cu apă sunt
cantităţile de apă ce ies din instalaţii fără folos datorită unor
neetanşeităţi.
1.3.1. Necesarul de apă pentru centrele populate

Necesarul de apă potabilă pentru localităţi cuprinde următoarele
categorii de apă:
• Nevoi gospodăreşti – apa necesară pentru băut, igiena personală şi a
locuinţei;
• Nevoi publice – apa necesară în clădirile de interes public (unităţi
de învăţământ, spitale, hoteluri, restaurante etc.);
• Nevoi pentru spălat şi stropit – apa pentru stropit spaţiile verzi şi
spălat străzi, pieţe, fântâni ornamentale;
• Nevoi ale industriei locale – apa necesară unităţilor industriale de
Necesarul de apă
servire a localităţilor (brutării, abatoare, fabrici de conserve etc.);
• Nevoi pentru combaterea incendiilor;
• Nevoi tehnologice proprii – apa necesară pentru întreţinerea
sistemului de alimentare cu apă (spălare construcţii, evacuare
depuneri, preparare reactivi);
• Pierderi de apă – cantitatea de apă ce se pierde în sistemul de
alimentare.
1.3.2. Necesarul de apă pentru unităţile industriale

Necesarul de apă pentru unităţi industriale cuprinde următoarele
categorii de apă:
• Nevoi de producţie – apa necesară procesului tehnologic de bază
(apa care intră în produs şi apa care se recuperează);
• Nevoi igienico-sanitare ale muncitorilor care lucrează în unitatea
respectivă;
• Nevoi social-gospodăreşti – apa pentru menţinerea curăţeniei în
cadrul spaţiului de producţie, stropit spaţii verzi;
• Nevoi de combatere a incendiilor;
• Nevoi tehnologice proprii ale sistemului de alimentare cu apă;
• Pierderi de apă.
1.3.3. Necesarul de apă al unităţilor agrozootehnice
Cuprinde aceleaşi categorii, nevoile de producţie fiind
consumurile biologice ale animalelor şi necesarul tehnologic pentru
evacuarea dejecţiilor din hale.
1.3.4. Debitele caracteristice ale necesarului de apă ale

centrelor populate
Dacă se notează cu Ni numărul de consumatori de apă şi cu qi
norma de necesar specific se pot calcula cele trei debite caracteristice
ale necesarului de apă.
1 n
Qn. zi .med . = ⋅ ∑ N i qi [m 3 / zi ] (1.1)
1000 i =1
1 n
Qn. zi . max . = ⋅ ∑ N i qi k zi ,i [m 3 / zi ] (1.2)
1000 i =1
13
1 1 n
Qn.o. max . = ⋅ ⋅ ∑ N i q i k zi ,i k o ,i [m 3 / zi ] (1.3)
1000 24 i =1
Deoarece sistemul de alimentare cu apă are şi construcţii care nu
pot fi extinse treptat, se dimensionează aceste construcţii pentru o
perspectivă de 15-25 de ani şi funcţie de aceste dimensiuni se caută o
etapizare a construcţiilor. În cazul în care nu se dispune de date
suficiente aprecierea numărului de locuitori într-o localitate cu
dezvoltare normală se poate face cu relaţia:
N i = N ⋅ (1 + 0,01 ⋅ p )
t
(1.4)
în care:
p – procentul anual de creştere al populaţiei, stabilit pe baze
statistice;
t – numărul de ani pentru care se face calculul;
N – numărul de locuitori în situaţia existentă.
1.3.5. Debitele caracteristice ale cerinţei de apă ale centrelor

populate
Debitele prezentate în relaţiile 1.1 – 1.3 reprezintă necesarul de
apă la consumatorul de apă. Din sursă pentru a se asigura aceste debite
este nevoie să se preia o cantitate mai mare de apă pentru a acoperi şi
nevoile tehnologice ale sistemului şi pierderile de apă din sistem. Din
sursă se va prelua debitul:
Q S = k p k s Qn (1.5)
în care:
kp - coeficientul pierderilor normale din sistem;
ks - coeficientul sporurilor de ape necesar pentru întreţinerea
Cerinţă de apă sistemului.
Pierderile zilnic admisibile se apreciază pentru sistemele care
urmează să fie executate (8-10) % (kp = 1,08 - 1,10), iar pentru
sisteme existente la care se fac extinderi sau creşte gradul de confort
(10-25) % (kp = 1,10 - 1,25).
Putem scrie debitele caracteristice ale cerinţei de apă:
Qs. zi .med . = k p k s Qn. zi .med . [m 3 / zi ] (1.6)
Qs . zi . max . = k p k s Qn. zi . max . [m 3 / zi ] (1.7)
Qs.orar . max . = k p k s Qn.orar . max . [m 3 / zi ] (1.8)
1.3.6. Necesarul de apă pentru combaterea incendiilor

Sistemul de alimentare cu apă trebuie să asigure şi consumul de
apă pentru combaterea incendiilor. Incendiul reprezintă o situaţie
accidentală astfel că apa necesară trebuie să se găsească acumulată
într-un rezervor, iar sistemul de alimentare cu apă trebuie să asigure
completarea rezervei de apă în 24 de ore, uneori 36 sau 48 de ore de la
stingerea incendiului (tabelul 1.6). Durata maximă Tri pentru refacerea
rezervei de incendiu.
14
Localităţi şi zonele industriale aferente localităţilor

Tabel 1.6
Localităţi Tri
Zone industriale cu A şi B 24
construcţii din cate- C, având: Qie > 25 l/s 24
goriile de pericol de Qie ≤ 25 l/s 36
incendiu D şi E, având: Qie > 25 l/s 36
Qie ≤ 25 l/s 48
Pentru combaterea incendiului se asigură în construcţia de

înmagazinare un volum de apă ca rezervă intangibilă.
Vi (m3) = Vinc +Vcons (1.11)
în care:
Vi – necesarul de apă pentru combaterea efectivă a incendiului şi
este calculat cu relaţia:
1
Vinc = ⋅ ∑ QiiTii + 3,6nQieTie + Q *Tie (1.12)
100
iar Vcons – volumul de apă la consumator pe durata stingerii focului :
Vcons. = a ⋅ Qs.o. max . ⋅ Tie (1.13)
În cadrul formulelor 1.11 - 1.13 semnificaţiile sunt:
Tie - durata de calcul în ore a incendiului exterior care pentru
centrele populate se ia de 3 ore;
a - coeficient adimensional a cărui valoare se ia 0,7 pentru
reţele de distribuţie care nu asigură la hidranţii exteriori
presiunea necesară stingerii incendiului (această presiune
nu trebuie să fie mică de 7 N/cm2).
Qs.o.max - debitul orar maxim al cerinţei de apă;
n - numărul de incendii simultane 1-3;
Qie - debitul pentru un incendiu la care se folosesc hidranţi
exteriori;
Tie - durata de calcul în ore de funcţionare a instalaţiilor
interioare de stins incendiul care se ia conform STAS
1478/1990 (în general în minute);
Q* - debitul care poate fi luat dintr-o altă sursă pe durata
producerii incendiului.
Rezerva intangibilă de incendiu Vi trebuie refăcută în 24 ore Tri,
iar pentru anumite cazuri speciale Tri = 36 sau 48 ore.
Debitul de refacere al rezervei de incendiu:
V
Qri = 24 ⋅ i (m 3 / zi ) (1.14)
Tri
1.3.7. Debite de calcul ale sistemului de alimentare

În proiectarea lucrărilor de alimentări cu apă se face
dimensionarea acestora în raport cu necesarul estimat, exprimat prin
debite de calcul.
La proiectare se ţine seama că nevoile de apă sunt în continuă
creştere pe măsura creşterii populaţiei şi dezvoltării industriei. De
aceea calculul cantităţilor de apă se face cu o largă perspectivă de
viitor a necesităţilor. întrucât nu se poate prevedea nici dezvoltarea pe
15
perioade prea mari s-a stabilit ca lucrările să fie studiate pentru o

perioadă de 25 de ani la centrele populate şi 10-15 ani pentru industrii.
Executarea lucrărilor de alimentare cu apă se face însă pe etape,
iar la stabilirea etapelor de execuţie trebuie să se ţină seama de natura
lucrărilor. Astfel lucrările a căror extindere este uşor posibilă (captări
cu puţuri, reţele de rezervoare subterane, staţii de pompare) se
calculează pentru etapa finală, dar se execută numai pentru nevoile
unei perioade de 5-10 ani. Lucrările care sunt mai greu extins se
execută de la început pentru etapa finală de dezvoltare (captări de
râuri, captări de izvoare, castele de apă).
Debitele de apă caracteristice pentru sistemele de alimentare cu
apă sunt:
• Debitul zilnic mediu Qzi.med.;
• Debitul zilnic maxim Qzi.max.;
• Debitul orar maxim Qo.max..
Fiecare dintre aceste debite corespunzând necesarului de apă Qn,
respectiv cerinţei de apă Qs.
Debitele necesarului de apă se determină:
n N q
Qn. zi .med . = ∑ i i [m 3 / zi ] (1.15)
i =1 1000
n k N q
Qn. zi . max . = ∑ zi i i [m 3 / zi ] (1.16)
i =1 1000
n k k N q
Qn.orar . max . = ∑ o zi i i [m 3 / zi ] (1.17)
i =1 24 ⋅ 1000
în care:
Ni - este numărul de locuitori în centrele populate, respectiv
numărul de muncitori în intreprinderile industriale;
qi - necesarul de apă specific în l/loc.zi sau pe unitate de
producţie.
Pentru centrele populate numărul de consumatori este numărul
de locuitori care trebuie să corespundă prevederilor din planul sau
schiţa de sistematizare.
Debitele cerinţei de apă se determină cu relaţiile:
Qs. zi .med . = k p k s Qn. zi .med . [m 3 / zi ] (1.18)
Qs. zi . max . = k p k s Qn. zi . max . [m 3 / zi ] (1.19)
Qs.orar . max . = k p k s Qn.orar . max . [m / zi ]
3
(1.20)
Dimensionarea raţională a schemei de alimentare cu apă se face
la Qs.zi.max. pentru toate obiectivele până la rezervor inclusiv şi la
Qs.o.max. pentru obiectele de după rezervor.
a)Ce este necesarul de apă?
b)Ce reprezintă cerinţa de apă?
16
c)Care sunt debitele de calcul şi verificare?
După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:

Necesarul de apă este cantitatea de apă care satisface integral nevoile
de apă ale consumatorilor maxim şi debitul orar maxim..
1.4. RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA ÎNTREBĂRILE DIN TESTELE

DE AUTOEVALUARE
Întrebarea 1.
a). Sistemul centralizat de alimentare du apă reprezintă totalitatea
construcţiilor şi instalaţiilor prin care apa potabilă este asigurată la
consumatori.
b). Elementele componente ale schemei generale de alimentare cu apă
sunt: captare, pompare, aducţiune, tratare, înmagazinate, reţea de
distribuţie.
Întrebarea 2
a). Necesarul de apă este cantitatea de apă care satisface integral
nevoile de apă ale folosinţei.
b). Cerinţa de apă a unei folosinţe este cantitatea de apă care trebuie
preluată din sursă pentru alimentarea cu apă a folosinţei inclusiv
pierderile de apă şi nevoile tehnologice ale sistemului.
c). Debitul zilnic mediu, debitul zilnic maxim şi debitul orar maxim.
1.5. LUCRAREA DE VERIFICARE NR. 1
1. Schema generală a unui sistem de alimentare cu apă (5p).

2. Debite de calcul şi verificare pentru sistemul de alimentare
pentru sistemul de alimentare cu apă (5p).
1.6. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ
Iancu Paulina, 2005 – Alimentări cu apă – EdituraEditura BREN, Bucureşti
17
CARACTERISTICILE CALITATIVE ALE APEI DE ALIMENTARE
Cuprins Pagina
2.2. Caracteristici apă potabilă 14
2.2.1. Caracteristici organoleptice 14
2.2.2. Caracteristicile fizico-radioactive ale apei 15
2.2.4. Caracteristici chimice 16
2.2.4. Caracteristici biologice 17
2.2.5. Caracteristici bacteriologice 17
2.2.6. Condiţii de calitate pentru apa din sursă 18
2.3. Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de 19
autoevaluare
• Apa este un factor indispensabil organismului uman.

• Nevoile de apă ale organismului cresc în condiţiile unui mediu
ambiant cald sau a unei activităţi fizice intense putând atinge 3÷5
l/zi. La această cantitate, care acoperă nevoile fiziologice se
adaugă cantităţi mult mai mari de apă utilizate de om în diferite
scopuri. Pentru nevoile individuale reprezentate de apa utilizată
pentru curăţenia corporală, omul foloseşte aproximativ 40 l/zi, la
aceasta se adaugă apa necesară pregătirii hranei, de întreţinere a
curăţeniei locuinţei şi îmbrăcămintei. Organizaţia Mondială a
Sănătăţii consideră ca optim pentru acoperirea acestor nevoi
directe ale populaţiei o cantitate de 100 l/zi pentru fiecare locuitor.
• Apa utilizată de om este apa dulce.
• Apa existentă conţine o multitudine de substanţe, unele având o
acţiune favorabilă, iar altele o acţiune nefavorabilă asupra sănătăţii
omului. Din această cauză s-au stabilit normele şi indicatorii pe
care să le îndeplinească apa potabilă. Standardul privind calitatea
apei potabile 1342/91 conţine limite pentru circa 70 de indicatori
şi se preconizează creşterea exigenţelor din cauza poluării apei la
sursă.
2.2. Caracteristici apă potabilă

2.2.1. Caracteristici organoleptice
1. Mirosul apei poate fi dat de: unele gaze provenite din substanţe
minerale (hidrogen sulfurat din pirite), unele substanţe chimice
18
provenite din apele uzate industriale (fenoli, substanţe petroliere),

unele gaze sau substanţe rezultate ca urmare a descompunerii
substanţelor organice din apă (hidrogen sulfurat, amoniac), unele
uleiuri eterice produse de organisme vii (alge, protozoare) etc.; o
apă bună de băut nu trebuie să aibă miros (să fie perceptibil numai
de către un degustător experimentat, nivelul 2 pe scara cu 6
gradaţii); apa cu miros este utilizată cu reţinere sau chiar este
respinsă.
2. Gustul apei este funcţie de cantitatea şi natura substanţelor chimice
conţinute în stare dizolvată integral, astfel: apa pură este fadă, fără
gust; apa care conţine săruri de fier are gust acru, metalic; apa cu
Indicatori conţinut mare de calciu este dulceagă; apa cu un conţinut ridicat de
magneziu este amară; apa cu un conţinut ridicat de sodiu este sărată
etc. O apă bună de băut trebuie să aibă un gust plăcut (gradaţia 2 -
gustul străin, neplăcut, să fie perceptibil numai de către un
degustător experimentat).
Apa care nu are gust (fadă) sau are un gust perceptibil de
utilizator nu va fi utilizată cu plăcere pentru băut - chiar dacă
substanţele care produc gustul nu sunt periculoase.
2.2.2. Caracteristicile fizico-radioactive ale apei

Turbiditatea (tulbureala) este datorată prezenţei substanţelor solide
aflate în stare de suspensie în apă; tulbureala se determină prin
comparare cu o scară etalon făcută din fiole cu apă distilată, ce
conţine în emulsie praf de silice fin divizată în cantitate determinată
– un gram de silice fin divizată la m3 de apă reprezintă 1 grad de
turbiditate; pentru folosire apa nu trebuie să depăşească 5 grade –
excepţional 10 grade de turbiditate; în unele cazuri, turbiditatea se
poate exprima în mg/dm3 de suspensii; turbiditatea mare se atinge
în perioadele de viitură şi în anumite sectoare – funcţie de viteza
apei în râu, natura râului, natura suprafeţei de pe care se adună apa
sau precipitarea unor substanţe din apa subterană (Fe, Mn). Apa
limpede poate fi apreciată şi prin înălţimea unei coloane de apă prin
care un reper este vizibil; apa potabilă trebuie să fie limpede.
Culoarea apei se datorează unor substanţe dizolvate în apă. Se
determină cu o scară etalon formată din cantităţi determinate de
clorură de platină şi cobalt. Se exprimă în grade de culoare. Apa
bună de băut trebuie să aibă cel mult 15 (excepţional 30) grade de
culoare (practic să nu aibă culoare). Pentru o bună apreciere a
culorii apa nu trebuie să fie tulbure.
Temperatura apei variază cu clima, anotimpul şi natura sursei; apa
din surse de suprafaţă are o temperatură variabilă între 0÷25°C, iar
apa subterană din strate freatice între 10÷14°C. Temperatura apei
din stratele de adâncime creşte cu 1°C pentru fiecare 33-35 m
adâncime, astfel încât, la adâncimi mai mari de 300-500 m, apa nu
mai poate fi folosită direct pentru consum. Apa potabilă trebuie să
aibă 7÷15°C, excepţional 5÷25°C.
Apa foarte rece (sub 8÷9°C) este periculoasă pentru organism, iar
apa cu temperatură ridicată (peste 20÷25°C) capătă un gust leşios.
Conductivitatea electrică, măsurată prin inversul acesteia,
19
rezistivitatea electrică, exprimă conţinutul global de substanţe

dizolvate în apă. Cu cât conţinutul acesteia este mai mare, soluţia
este mai concentrată şi conduce mai bine curentul electric.
Măsurând acest indicator, pot fi relativ uşor depistate eventualele
surse de impurificare a apei. O apă potabilă are conductivitatea
electrică de ordinul 1/600÷1/6000 Ωcm −1 (se foloseşte unitatea
Siemens S = Ö-1). Conform STAS 1342/91, în apa potabilă se
admite o conductivitate electrică de 3000 S/cm.
Radioactivitatea apei constă în proprietatea datorată substanţelor
radioactive conţinute de a emite radiaţii. Radiaţia poate fi
corpusculară (radiaţia α , β ) sau electromagnetică ( γ ). Se măsoară
în µCi / mm 3 (microCurie pe mm3 de apă) sau pCi/dm3 (picoCurie
pe dm3). Apa potabilă nu trebuie să aibă o radioactivitate mai mare
de: 3 pCi/dm3 pentru emiţători α ; 30 pCi/dm3 pentru emiţători β ;
pentru emiţători γ , condiţia de admisibilitate este ca valorile
Indicatori măsurate să nu depăşească cu mai mult de 25% valoarea medie
anuală a acestora, determinată pe bază de măsurători sistematice.
Radioactivitatea se măsoară cu contoare Geiger. Se precizează că 1
Curie reprezintă 3,71 × 1010 atomi de radiu, dezintegraţi pe secundă.
Utilizarea apei cu radioactivitate peste limită produce boli specifice
(cancer, leucemie), incurabile. Apa cu radioactivitate peste limitele
date nu este luată în considerare ca sursă de apă.
2.2.3. Caracteristici chimice

Apa naturală este o soluţie de substanţe chimice dizolvate,
minerale sau organice. Compoziţia chimică a apei se stabileşte prin
analize calitative şi cantitative. O parte din substanţele dizolvate în apă
sunt necesare în anumite limite (Na, Ca, Mg), altele sunt admisibile în
anumite limite (Ca, Fe, Mn, Mg, K), altele sunt inadmisibile din cauza
toxicităţii lor (fenoli, Cr, Ni, Pb, As, cianuri, nitraţi). Din punctul de
vedere al pericolului pe care diferitele substanţe le prezintă pentru
organism, clasificarea după C.E.E. este mai semnificativă: substanţe
indezirabile, substanţe toxice. O concluzie corectă asupra calităţii apei
nu se poate trage decât pe baza unor analize concludente, complete,
asupra tuturor compuşilor din apă. Totuşi sunt câţiva indicatori
generali, care pot da indicaţii asupra calităţii apei: reziduul fix, reacţia
apei, duritatea, substanţele organice, conţinutul în gaze.
Reziduul fix al unei ape reprezintă cantitatea totală de substanţe
dizolvate în apă. Se obţine prin cântărirea substanţelor conţinute
într-o probă de apă evaporată la 105°C în condiţii standardizate şi
se exprimă în mg/dm3. O apă bună de băut trebuie să aibă reziduul
fix de 100÷800 mg/dm3 şi excepţional de 30÷1000 mg/dm3. Apa
fără săruri dizolvate este lipsită de gust (apa de ploaie), iar apa
minerală produce în timp îmbolnăvirea organismului.
Reacţia apei poate fi alcalină, neutră sau acidă, după cantitatea şi
natura substanţelor dizolvate. Apa trebuie să fie slab alcalină pentru
a nu ataca metalul sau betonul construcţiilor peste care trece. Se
măsoară prin concentraţia ionilor de hidrogen, pH. Pentru apa
potabilă, limitele excepţionale ale pH-ului sunt 6,5÷8,5. Apa
20
puternic alcalină are un gust leşietic.

Duritatea apei este datorată prezenţei în apă în special a
compuşilor de Ca şi Mg. Dacă Mg şi Ca se găsesc în combinaţii
instabile (bicarbonaţi) la variaţia de temperatură, atunci duritatea
este numită temporară. Duritatea datorată sulfaţilor, carbonaţilor se
numeşte permanentă, întrucât nu se modifică la o variaţie a
temperaturii. Suma celor două valori ale durităţii este numită
duritate totală. Duritatea apei se exprimă în grade de duritate. Un
grad de duritate este echivalent cu 10mg CaO sau 7,142 mg MgO
la 1 dm3 de apă. O apă bună de băut trebuie să aibă duritatea mai
mică de 20 de grade.
Apa fără duritate, moale (apa de ploaie), este agresivă faţă de
materiale şi are gust fad. Apa dură produce îmbolnăvirea organismului
(acumularea de săruri), se utilizează greu la prepararea hranei
(legumele se încrustează, întăresc), iar piatra depusă pe pereţii vaselor
– instalaţiilor prin care circulă apa caldă (se depune excesul de săruri) –
formează o crustă care conduce la sporirea cantităţii de combustibil
folosit pentru încălzire (la cazane de presiune, efectele negative pot fi
foarte mari – ajungând până la accidente datorate exploziilor).
Substanţele organice dizolvate într-un dm3 de apă se exprimă în
cantitatea, în mg, de hipermanganat de potasiu (kMnO4) consumat
pentru oxidarea lor sau în mgO2/dm3. Prin descompunere, pot da
Indicatori gust şi miros neplăcut. Pot favoriza dezvoltarea microorganismelor
(care pot fi şi patogene).
Substanţele toxice precum cianuri, pesticide, substanţe ce conţin
Mg, As, Cr, Pb, Cd sunt admise în limite foarte mici, la limita de
determinare. Lista acestora este în continuă creştere, pe măsură ce
efectul lor este mai bine cunoscut şi precizia de determinare mai
mare. Prezenţa lor poate conduce la îmbolnăviri grave, specifice,
incurabile.
Conţinutul de gaze se determină pentru a afla cantitatea de gaze
utile din apă (oxigen, bioxid de carbon) sau de gaze anormale,
periculoase din apă: hidrogen sulfurat, metan, amoniac.
2.2.4. Caracteristici biologice

Analiza microscopică a apei dă indicaţii asupra florei şi faunei,
care alcătuiesc în totalitatea lor planctonul apei. După numărul, natura
şi tipul organismelor pot fi obţinute indicaţii asupra compoziţiei
chimice a apei, deci a gradului de impurificare a acesteia. O analiză
completă a apei trebuie să cuprindă şi examenul bacteriologic, pentru a
cunoaşte şi cele mai mici organisme – bacteriile şi microbii.
Prezenţa vieţuitoarelor în sursele de apă sau în obiectele
sistemului de alimentare cu apă (decantoare, rezervoare), în număr
limitat, deşi aparent neplăcută, poate constitui un indicator de sănătate
al apei. Trebuie precizat că deşi tehnica de specialitate permite astăzi
determinarea oricărei substanţe străine din apă, nu poate aprecia care
este gradul de toxicitate asupra organismului.
2.2.5. Caracteristici bacteriologice

Apa poate conţine în general bacterii banale, care nu acţionează
21
direct asupra organismului (decât dacă sunt în cantitate mare şi efectul

se resimte datorită toxinelor eliminate de acestea) şi bacterii patogene,
care pot provoca direct îmbolnăvirea organismului.
Determinarea numărului şi tipului acestora se face numai de către
Indicatori personalul şi laboratoarele de specialitate, iar analizele se certifică de
organele sanitare competente.
Un indicator important care arată gradul de impurificare a apei
este bacilul coli, care în număr mic (3÷10 buc./dm3) nu este periculos.
Prezenţa lui poate indica o contaminare a apei la sursă cu ape uzate
menajere neepurate. Apa este un mijloc de transport important pentru o
serie întreagă de viruşi ce produc boli hidrice; cele mai răspândite sunt:
febra tifoidă, holera, dizenteria, giardia etc. Apa contaminată este o
sursă foarte importantă pentru producerea epidemiilor. În caz de
epidemie, prima măsură ce trebuie luată este dezinfectarea apei
utilizate, prin fierbere şi păstrarea acesteia curată după aceea.
2.2.6. Condiţii de calitate pentru apa din sursă

Întrucât uneori nu este posibil, iar alteori costul de tratare pentru
a elimina diferiţii impurificatori din apă este foarte costisitor, sunt
introduse condiţii asupra calităţii apei chiar la sursă. Este întru totul
raţional să se păstreze calitatea apei la sursă, nu numai pentru
consumatorii care realizează captarea sistematică a apei (localităţi,
industrii, agricultură etc.), dar şi pentru animale şi vegetaţie.
În ţara noastră calitatea apei de suprafaţă, sursa cea mai
importantă din punct de vedere cantitativ (cca. 70% din resurse) şi cea
mai uşor de poluat, este reglementată prin STAS 4706-88.
Conform prevederilor acestui standard apa se califică în trei

categorii:
• Categoria I-a, apă de foarte bună calitate, folosită pentru:
alimentarea sistematică, centralizată, cu apă pentru localităţi;
alimentarea cu apă pentru unele unităţi industriale ce solicită apă de
calitatea apei potabile (alimentare, farmaceutice etc.);
alimentarea centralizată a unităţilor de creştere a animalelor;
alimentarea cu apă pentru unele culturi irigate;
ştranduri organizate;
alimentarea unor amenajări piscicole, specia salmonicolă.
• Categoria a II-a, apă de calitate bună, folosită pentru:
alimentarea cu apă a proceselor industriale;
scopuri urbanistice şi de agrement;
amenajarea sau alimentarea cu apă al amenajărilor piscicole, altele
decât cele salmonicole;
irigaţii.
• Categoria a III-a, apă de calitate slabă, folosită pentru:
alimentarea cu apă a sistemelor de irigaţii;
alimentarea cu apă industrială pentru scopuri tehnologice;
transport pe apă.
Din totalitatea lungimii cursurilor de apă, circa 39% sunt sectoare
de categoria I-a, 30% de categoria a II-a, 12% categoria a III-a, şi din
păcate – deşi nestandardizate - circa 19% ape de categoria a IV-a, apă
22
total degradată, şi care nu mai poate fi utilizată în nici un scop util.

În tabelul 2.2 sunt daţi câţiva din indicatorii de calitate ai apelor
de suprafaţă, după STAS 4706-88.
a)Ce este apa potabilă?
b)Care sunt caracteristicile organoleptice ale apei?
c)Exemple de caracteristicele chimice ale apei?
d)Ce categorie de râuri constitue sursa de apă potabilă?
e) Care este definiţia cadastrului ?

Organicomul uman are nevoie de o cantitate de 2,5 – 3,0 l/zi.
Cantitatea de apă creşte pentru nevoile individuale până la 40l/yi.
Apa potabilă este apa care nu este dăunătoare sănătăţii organismului
uman.
Caracteristicile apei potabile sunt reglementate prin normative..
2.3. RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA ÎNTREBĂRILE DIN TESTELE DE

AUTOEVALUARE
Test de autoevaluare:
Intrebarea 1
a) Apa potabilă este apa care nu dăunează prin conţinutul ei
organismului uman.
b) Caracteristicile organoleptice se determină prin simţul : miros,
gust.
c) Caracteristicile chimice ale apei sunt: reziduul fix, duritatea.
d) Râuri categoria a I a
1. Caracteristicile fizice ale apei (5p).

2. Condiţii de calitate pentru apele de suprafaţă (5p)

Iancu Paulina, 2005 – Alimentări cu apă– EdituraBREN, Bucureşti
23
CAPTAREA APEI
Cuprins Pagina
3.2. Protecţia calitativă şi cantitativă a surselor de apă 21
3.3. Captarea apei subterane prin puţuri 23
3.3.1. Puţuri săpate 23
3.3.2. Puţuri forate 24
3.3.3. Puţurile înfipte 29
3.3.4. Puţurile cu drenuri radiale 29
3.3.5. Sisteme de colectare a apei din puţuri 31
3.3.6. Elementele de dimensionare a unei captări cu puţuri 33
3.4. Captări orizontale cu drenuri şi galerii 40
3.5. Captarea izvoarelor 47
3.6. Captarea apei din surse de suprafaţă 49
autoevaluare
Pentru alimentarea cu apă potabilă şi industrială se dispune două

tipuri de surse:
• Apele subterane.
Prin surse subterane se înţeleg straturile de apă care curg prin
porii şi fisurile rocilor permeabile precum şi izvoarele. Calitatea
apelor subterane permite întrebuinţarea directă a acestora în scopuri de
alimentare cu apă potabilă şi industrială, eventual numai o operaţie de
dezinfectare.
• Apele de suprafaţă.
Prin surse de suprafaţă se înţeleg râurile, lacurile, mările şi apa
meteorică. Râurile şi lacurile constituie sursa principală pentru
alimentări cu apă a centrelor populate şi a industriilor. Apa din aceste
surse prezintă dezavantaje în ceea ce priveşte calitatea şi temperatura
variabilă în timpul anului. Aceste surse prezintă avantajul că studiile
sunt mult mai puţin dificile decât la cele subterane.
• Apele meteorice.
Constituie o sursă importantă în perioadele de secetă în unele
zone. Prin stocarea lor din topirea zăpezilor şi ploilor de primăvară se
rezolvă cerinţele de apă gospodăreşti în zonele lipsite de alte surse.
• Apa de mare
Interesează numai în regiunile unde marea constituie singura
sursă.
24
3.2. Protecţia calitativă şi cantitativă a surselor de apă

` Toate captările de apă potabilă trebuie să fie protejate contra
influenţei unor factori exteriori care ar produce o infestare a apei sau o
reducere a debitului sursei.
Prin Decretul nr. 1059/1967 se reglementează în ţara noastră
protecţia sanitară a surselor şi a construcţiilor şi instalaţiilor centrale de
alimentare cu apă potabilă.
Această reglementare distinge două zone de protecţie calitativă
pentru sursele de apă şi pentru construcţiile şi instalaţiile de alimentări
cu apă:
• zona de protecţie cu regim sever;
• zona de restricţie.
Pentru protejarea şi conservarea surselor de ape subterane se
determină şi se instituie două categorii de perimetre de protecţie,
definite conform STAS 4621-91 astfel:
• perimetrul de protecţie hidrogeologică reprezentând teritoriul
în cadrul căruia este interzisă executarea oricăror lucrări care ar putea
să înrăutăţească regimul şi calitatea apelor subterane, cuprinzând sursa
respectivă, zona sa de alimentare, precum şi cea de drenare;
• perimetrul de protecţie sanitară reprezentând teritoriul din
jurul surselor de ape subterane sau de substanţe minerale terapeutice în
care se interzice sau se limitează orice fel de activitate care reprezintă
vreun risc de contaminare bacteriană sau poluare chimică a surselor.
Rezultă că pentru conservarea şi protejarea calităţii surselor de
ape subterane trebuie să se instituie atât perimetrele de protecţie
hidrogeologică şi sanitară, cât şi respectarea unor principii generale de
cercetare, explorare, proiectare, execuţie şi exploatare în interiorul şi
vecinătatea acestor perimetre, denumite “zone de protecţie a surselor
de apă subterană”.
Principiul de calcul pentru asigurarea protecţiei sanitare are la
bază condiţia ca apa subterană să parcurgă distanţa de la limita zonei
de protecţie până la sursa considerată, într-un interval de timp T, în
care se admite că toţi germenii patogeni aflaţi, eventual, în respectiva
apă subterană sunt distruşi prin procesul de autoepurare.
Zonele de protecţie a surselor de ape sunt:

Zone de protecţie • Zona de protecţie sanitară cu regim sever, localizată imediat
adiacent sursei de apă subterană este proiectată să o protejeze pe
aceasta împotriva efectelor imediate ale activităţii umane. Ea este
suprafaţa definită de asigurarea duratei de parcurgere de minimum 20
de zile a unei picături de apă, potenţial contaminată, infiltrată la limita
sa şi care ar ajunge la sursa de apă subterană.
Distanţa de protecţie minimă spre amonte de sursa subterană este
de 50 m, iar spre aval de 20 m. La sursele de adâncime, dacă acviferul
freatic este protejat corespunzător, distanţa de protecţie sanitară
minimă spre amonte şi respectiv aval se va putea reduce până la 10 m.
În cazul acviferelor de adâncime cu nivel piezometric sub
presiune, protejate de un ecran de strate acvitarde cu grosimi mari,
zona este nedefinită.
25
La captările din sursele de suprafaţă distanţele de protecţie cu

regim sever sunt de minimum 100 m spre amonte şi 25 m lateral şi
aval.
Zonele de protecţie severă se apără contra inundaţiilor prin lucrări
de îndiguire cu asigurare 5%.
• Zona de protecţie de restricţie cuprinde teritoriul din jurul
zonei de protecţie sanitară cu regim sever şi este proiectată astfel încât
să asigure protecţia sursei de apă faţă de contaminarea bacteriană şi
impurificarea chimică.
Durata de parcurgere a unei picături de apă, potenţial contaminată
sau impurificată, va fi de minimum 50 de zile de la punctul de infiltrare
până la limita zonei de protecţie sanitară cu regim sever.
Durata de parcurgere de 50 de zile este susţinută pe baza
justificării că bacteriile umano-patologice se elimină după un timp de
50 de zile de menţinere a apei contaminate într-un acvifer.
• Zona de protecţie de observaţie are scopul practic de
atenţionare pentru prevenirea poluării şi pe direcţia amonte este cea
mai îndepărtată de sursa de apă subterană. Zona definită astfel,
cuprinde întregul bazin hidrogeologic al sursei de apă, incluzând zona
de alimentare şi zona de drenare, asigurând practic protecţia
hidrogeologică a resursei.
Schematic zona de protecţie a surselor de apă se prezintă conform
figurii 3.1.
Fig. 3.1 Zonele de protecţie sanitară a surselor de apă subterană
Zona de protecţie cu regim sever se îngrădeşte iar zona de

restricţie se marchează cu borne sau semne vizibile.
a) Care sunt zonele de protecţie a captărilor?
b) La ce durată de parcurgere se calculează zona de protecţie de regim

sever?
26

În jurul captărilor de apă şi instruire zone de protecţie de regim sever
şi de restricţie în scopul protecţiei calităţii apei la sursă. Durata de
parcurgere a celor două zone este de 20 + 50 zile.
3.3. Captarea apei subterane prin puţuri

` Puţurile sunt construcţii pentru captarea apei subterane, cu
dimensiunea principală dezvoltată pe verticală, care se utilizează la
captarea apelor cu adâncimea stratului de bază mai mare de 7-8 m şi
când grosimea stratului de apă depăşeşte 2-3 m.
După modul de execuţie pot fi:
• puţuri săpate - utilizate la acvifere de adâncimi relativ mici,
de 10-15m;
• puţuri forate - utilizate la acvifere de orice adâncime, în
special la captări cu debite mari de captat;
• puţuri înfipte - utilizate pentru captări de mică importanţă;
• puţuri cu drenuri radiale - utilizate în cazul straturilor
acvifere de grosime mică.
3.3.1. Puţuri săpate

Puţurile săpate sunt construcţii din beton sau beton armat, cu
secţiune circulară, având diametrul de 1-3 m executate în stil cheson.
Se utilizează pentru captări de mai mică importanţă şi când numărul de
puţuri este relativ mic, deoarece execuţia lor este destul de complicată
şi uneori nesigură. Sunt de preferat în strate acvifere formate din nisip
fin, deoarece având o rază mai mare pot asigura o viteză de intrare a
Puţuri săpate apei mai mică.
Elementele componente sunt prezentate în fig. 3.7.a şi b.
Fazele de execuţie sunt date în figura 3.7.c şi d.
Pentru construcţia puţului se execută întâi cuţitul inelar care se
aşează pe o platformă taluzată, săpată până la 0,50 m deasupra
nivelului iniţial al apei subterane. Se toarnă peretele de beton pe o
înălţime de 2,5-3 m. După turnarea primului inel se începe săpătura
pământului în interior. Pe măsura săpării şi îndepărtării materialului,
puţul se scufundă prin greutate proprie. Pentru a avea greutate
suficientă peretele trebuie să aibă grosimea δ calculată cu relaţia:
δ = 0,10 D + 0,10[m] (3.18)
în care:
D - diametrul interior al puţului.
Excavarea pământului din puţ se poate face manual sau
mecanizat.
La executarea manuală sunt necesare epuismente cu ajutorul
pompelor montate în interiorul puţului, acestea mărind costul puţului.
De aceea se recomandă execuţia mecanizată a săpăturilor din interiorul
puţului cu ajutorul excavatoarelor cu graifăr sau prin hidromecanizare.
După coborârea primului tronson de puţ se toarnă al doilea
tronson şi se continuă coborârea, verificându-se verticalitatea. Pe
27
înălţimea peretelui la intervale de 2,5-3,0 m se prevăd inele de beton

armat legate între ele cu ancore de oţel.
În tronsoanele de coloană pe grosimea acviferului se lasă goluri
de 25x31 cm, în care se amplasează ulterior barbacane prefabricate -
elemente de beton cu sliţuri orizontale de circa 1-2 cm lăţime.
Dacă stratul acvifer conţine nisip fin şi dacă cuţitul chesonului
puţului nu poate coborâ până la stratul impermeabil de bază, este
recomandabil să fie închis la partea inferioară cu o saltea de beton
turnat sub apă, având grosimea de 0,50 m, pentru a putea împiedica
tasarea ulterioară a puţului prin antrenarea nisipului de sub cuţit.
Puţul se închide deasupra cu o placă de beton armat cu grosimea
de 10-12 cm, aşezată la 50 cm peste nivelul apei în zone inundabile sau
50 cm peste nivelul terenului.
Umplutura se începe cu un strat de argilă de circa 30 cm - care
are rolul de a devia apa din precipitaţii, astfel încât infiltraţia să se facă
prin stratul natural netulburat - şi se termină cu o suprafaţă taluzată
înierbată.
Accesul în puţ se face printr-o deschidere protejată cu capac
metalic. În puţ se prevăd trepte de acces din oţel beton ( φ 20) prinse în
perete - cu pasul de 0,30 m.
Treptele se termină pe un podest din beton armat amplasat
deasupra nivelului maxim al apei din puţ, podest pe care se află vana
de închidere a conductei pentru captarea apei din puţ.
Puţul este ventilat cu ajutorul unui coş din tablă sau ţeava de oţel
cu înălţimea de 80-180 cm, asigurat cu cască de protecţie contra
precipitaţiilor şi sită de cupru (ochiuri de 1 mm) contra insectelor mici.
Instalaţia hidraulică se compune din: 1 - sorb, conductă de
sifonare şi vană etanşă, în cazul în care apa din puţuri se captează cu un
sistem central de sifonare; 2 - pompă submersibilă, conductă de
refulare, clapet de reţinere, vană de reglaj, în cazul în care puţurile sunt
echipate cu pompe individuale (submersibile sau verticale cu coloană).
În unele cazuri, puţul poate fi echipat şi cu pompe orizontale
aşezate peste nivelul apei pe o placă de beton armat. În acest caz,
trebuie să fie luate măsuri de siguranţă contra deteriorării pompelor,
din cauza umezelii, precum şi în vederea evitării accidentării
personalului care manipulează aceste pompe.
În instalaţia hidraulică a puţului trebuie montat un debitmetru sau
contor de apă (controlând periodic debitul se poate vedea cum
funcţionează puţul). Contorul trebuie montat înainte de vana de reglaj
pentru a putea fi scos din circuit prin izolarea puţului respectiv, fără a
afecta funcţionarea celorlalte puţuri ale captării.
Totodată sunt necesare amenajări sau dispozitive pentru
măsurarea nivelului apei, în scopul asigurării funcţionării puţului cu o
denivelare mai mică decât denivelarea maximă calculată sau stabilită la
proba finală de rejecţie a puţului.
3.3.2. Puţuri forate

Puţurile forate au un domeniu de aplicaţie mai larg deoarece
beneficiază de o tehnică de lucru bine pusă la punct.
Puţurile de mică adâncime (20-30 m) se execută cu instalaţii
28
manuale, procedeul uscat, iar cele de adâncime mai mare (în general nu
s-au depăşit 300 m, pentru a nu capta o apă prea caldă - peste 25° C)
prin foraj hidraulic rotativ.
Puţurile forate au diametre cuprinse între 250 până la 1500 mm.
Sunt alcătuite din coloane tubulare care constituie peretele puţului şi
coloana filtrantă. Ca material, în mod uzual pentru acestea, se
utilizează oţelul.
Elementele componente ale puţurile forate

Elementele componente ale unui puţ forat sunt următoarele:
• Cabina puţului este un cămin din beton armat, zidărie care
adăposteşte instalaţia hidraulică şi uneori şi instalaţia electrică de forţă
şi permite executarea de lucrări de remediere şi întreţinere a puţului.
Atunci când se găseşte total sau parţial sub nivelul apei subterane,
se execută cu o izolaţie hidrofugă (fig. 3.11).
Puţuri forate
Fig. 3.11 Detalii de puţ forat
• Coloana definitivă este o coloană plină (burlan de foraj) de

protecţie a găurii de foraj, pe zona straturilor uscate sau a căror apă nu
se captează.
Când stratul este relativ puţin adânc, coloana este formată dintr-
un singur tronson (maxim 30 m). La straturile adânci, în scopul
recuperării acestor coloane, execuţia se realizează cu tronsoane
telescopice - avansul unei coloane fiind de 25-30 m (fig. 3.12).
Capătul de jos al coloanei are o întăritură numită sabot. Între
diametrele a 2 coloane adiacente, trebuie să fie o diferenţă de minimum
29
4” (4” ≅ 100 mm), pentru evitarea înţepenirii în timpul lucrului.

Primul tronson de coloană introdus în pământ are un rol
important în direcţionarea ulterioară a forajului şi în închiderea
straturilor contra infiltraţiei de apă superficială. Întreruperea coloanelor
se face în strat de rocă impermeabilă sau în dopuri speciale de beton (în
gaura realizată se toarnă beton care se reforează pentru coloana
următoare), coloanele petrecându-se pe 2-3 m.
Coloana filtrantă este elementul cel mai important în
funcţionarea puţului. Are rol de a susţine peretele rocii stratului acvifer
şi de a lăsa apa din strat să intre în puţ.
Coloana filtrantă trebuie să aibă o lungime corespunzătoare
grosimii stratului acvifer captat.
O coloană de filtru bună, trebuie să îndeplinească simultan
următoarele condiţii: să permită amplasarea elementului de captare a
apei; să aibă rezistenţa mecanică suficient de mare pentru a nu se
deforma sau rupe la solicitarea din împingerea stratului subteran; să
aibă o suprafaţă activă liberă cât mai mare (procentul de goluri 5-
30%); rezistenţa hidraulică mică la trecerea apei prin perete; să reziste
la agresivitatea apei şi a solului în care se amplasează, pentru a nu fi
distrusă sau colmatată; să permită o bună deznisipare a puţului, atât la
punerea în funcţiune, cât şi în timpul exploatării; să aibă un cost redus;
să se poată executa uşor - pe cale industrială.
Ca material coloana se poate executa din: oţel (tub sau tablă
roluită), protejat contra coroziunii; fontă (tub găurit); azbociment (tub
găurit); masă plastică (tub găurit sau foaie roluită, cu şliţuri); sticlă;
porţelan, material ceramic.
Fig. 3.12 Elemente constructive pentru puţul forat la mare adâncime:

a - coloana litologică a stratului; b - schema de tubare după forare; c - puţul
definitivat (coloană unică)
• Piesa de fund, decantorul, este o prelungire a coloanei
filtrante cu o lungime de 2-5 m; are rolul de a permite nisipului - care
Puţuri forate este antrenat de apă din strat, normal sau accidental, în timpul
funcţionării puţului - să se decanteze. Periodic, acesta poate fi scos cu o
lingură specială sau prin pompare.
30
• Instalaţia hidraulică este alcătuită în mod similar cu cea de

la puţul săpat. La puţurile în strat freatic cu nivel liber sau cu presiune
mică, pentru a se asigura o colectare relativ uniformă a apei prin toată
coloana de filtru, este bine ca elementul de captare a apei din puţ
(capătul liber al conductei de sifonare sau pompa submersibilă) să fie
amplasat în jumătatea de jos a coloanei de filtru, într-o porţiune a
acesteia fără orificii (circa 2 m). Uneori poate fi amplasat şi la partea
de sus a decantorului - atunci când coloana de filtru a puţului are o
lungime mică. Piesa care face trecerea de la conducta verticală la cea
orizontală şi care se mai numeşte şi casca puţului este demontabilă,
pentru a putea fi scoasă la deznisipare sau alte operaţiuni de întreţinere
a puţului.
În cazul în care puţurile vor fi echipate cu pompe individuale,
este obligatoriu ca, pe conducta de refulare din puţ, înainte de vană, să
se prevadă un clapet de reţinere. Acesta are un rol de a nu lăsa apa din
colector să intre în puţ, în cazul în care, dintr-un motiv oarecare,
pompa nu mai funcţionează.
După modul de execuţie se deosebeşte forajul în sistem uscat şi
forajul în sistem hidraulic.
• Forajul în uscat comportă o acţiune de sfărâmare sau săpare a
rocilor prin metoda rotativă sau percuţie a căror efect, detritusul, este
scos la suprafaţă prin diferite scule. Pentru ca pereţii găurii să nu se
surpe ele trebuiesc tubate prin coloane de lucru.
Coloanele de lucru se introduc pe 20-25 m, apoi pentru evitarea
blocării în teren se introduc coloane de diametru mai mic şi în final
rezultă o tubare telescopică. Forajul uscat se utilizează până la
diametrul de 600 mm şi are o viteză de avansare mică. Adâncimea
maximă a forării este limitată la numărul de coloane de lucru ce pot fi
utilizate, adâncimea finală fiind sub 100 m.
Fig. 3.13 Schema utilajului pentru executarea forajelor prin metoda percutantă
uscată: 1 - turlă; 2 - troliu; 3 - cablu; 4 - macara; 5 - cârlig; 6 - prăjini; 7 - prăjina
grea; 8 - sapă; 9 - şaht; 10 - burlane de tubaj
Puţuri forate
Sfărâmarea rocii se face cu ajutorul dălţii fixate la capătul inferior
al unui şir de prăjini atârnate de cablu. Prin cădere liberă a şirului de
prăjini de la 0,38-0,70 m dalta loveşte şi sfărâmă roca. După înaintarea
31
sapei cu 0,25-0,50 m se înlocuieşte sapa cu lingura şi se extrage roca

sfărâmată.
După coborârea burlanelor de tubaj ale primei coloane cu cel
mult 15-25 m această coloană se fixează cu sabotul ei în rocă şi se
continuă forarea cu unelte de diametrul găurii cu 2”-4” mai mic,
tubarea făcându-se cu burlane de mărime corespunzătoare, pe o altă
adâncime de 30-40 m.
• Metoda rotativă de forare constă în sfărâmarea rocii prin
rotirea uneltei de săpat. Procedeul folosit în mod curent, la forarea
mecanică, pentru extragerea rocii sfărâmate este cel hidraulic (umed),
adică antrenarea detritusului cu ajutorul unui curent de noroi realizat
dintr-un amestec de apă şi bentonită, care este pompat la nivelul buzei
uneltei de săpat. Din această cauză metoda rotativă se mai numeşte şi
metoda hidraulică de foraj.
Metoda hidraulică are avantajul unei viteze de foraj mai mare
(30-50m) faţă de 3-8 m la metoda percutantă, pe schimbul de 8 ore, şi
reducerea cantităţii de burlane de tubaj. Prezintă dezavantajul că
noroiul poate colmata porii stratului acvifer alterând caracteristicile
naturale ale stratului.
Metoda rotativă hidraulică se recomandă la execuţia puţurilor de
apă în roci dure la orice adâncime şi în roci obişnuite la adâncimi peste
100-150m.
La foraje cu diametru mai mic de 400 mm se poate folosi metoda
hidraulică directă (fig.3.14) la care noroiul este injectat prin
intermediul prăjinilor care sunt tubulare.
Puţuri forate
Fig. 3.14 Schema utilajului pentru executarea forajelor prin metoda rotativă
hidraulică directă: 1 - turlă; 2 - troliu; 3 - cablu; 4 - macara; 5 - vârtej; 6 - utilaj pentru
rotirea prăjinilor; 7 - decantor de detritus; 8 - conductă de aspiraţie; 9 - pompă de
circulaţie a noroiului; 10 - conductă de refulare; 11 - prăjini tubulare; 12 - sapă; 13 -
şaht; 14 - burlan de tubaj; 15 - gaură de foraj netubată
În timpul procesului de forare sapa se roteşte în permanenţă şi

sfarmă roca. Un curent de noroi este pompat şi condus prin prăjinile
tubulare până la sapă unde este proiectat cu presiune pe peretele găurii
pe care-l consolidează. Noroiul se ridică apoi prin spaţiul dintre
32
exteriorul prăjinilor şi peretele găurii de foraj antrenând detritusul. La

suprafaţă noroiul este decantat şi recirculat.
Executarea forajelor de diametru mai mare se face prin metoda
rotativă hidraulică cu circulaţie inversă.
În fig. 3.15 este reprezentată schema instalaţiei pentru circulaţia
inversă.
Fig. 3.15 Schema instalaţiei pentru forarea hidraulică cu circulaţie inversă. 1 -

sapă; 2 - prăjini tubulare; 3 - gaură de foraj netubată; 4 - gaură tubată; 5 - masă
rotativă; 6 - cap de spălare; 7 - conductă de aspiraţie; 8 - pompă de circulaţie; 9
- conductă pentru evacuarea aerului; 10 - rezervor de vacuum; 11 - pompă de
Puţuri forate vacuum; 12 - decantor pentru detritus
La metoda rotativă hidraulică cu circulaţie inversă, circulaţia

noroiului se face prin interiorul prăjinilor reducându-se astfel debitul
de fluid pompat şi deci se micşorează costul forajului.
3.3.3. Puţurile înfipte

Sunt puţuri metalice din conductă perforată
cu diametru mic (1-4”) prevăzute cu un sabot la
capătul inferior şi care se execută prin batere cu o
sonetă sau prin vibrare.
Aceste puţuri se folosesc numai pentru
debite foarte mici, captate din straturi de apă
freatică situate la adâncime mică (10-15 m) la
care nivelul hidrostatic este situat la maxim 3-4 m
sub teren. În cazul când un singur puţ asigură
debitul necesar extragerea apei se face cu o
pompă de mână. Se folosesc la alimentarea cu apă
individuală a gospodăriilor (echipate cu pompă
manuală).
Fig. 3.17 Puţ înfipt 1 - sabot; 2 - coloană filtrantă;
3 - peretele puţului; 4 - pompă de mână
3.3.4. Puţurile cu drenuri radiale
În cazul în care stratul purtător de apă are o grosime mică şi este
situat la o adâncime relativ mare (peste 10 m), executarea unui dren nu
este posibilă, iar executarea puţului simplu are dezavantajul că o
denivelare relativ mică în strat lasă o înălţime de lucru (h0) mai mică,
33
deci face posibilă înnisiparea puţului, colmatarea lui şi exploatarea la

un debit foarte redus. De aceea, s-a recurs la executarea puţurilor cu
drenuri radiale, construcţie de graniţă în care drenul este elementul
activ, iar puţul cu diametrul mare are rol de element ajutător pentru
execuţia drenului şi colectare a apei captate în timpul exploatării
(uneori şi de staţie de pompare). În acest fel, devine posibilă executarea
drenului la adâncime mare, iar suprafaţa de intrare a apei fiind mare,
denivelarea necesară pentru obţinerea unui debit important este mică.
În fig. 3.18 este reprezentată schema unei captări cu drenuri
radiale. Captarea se compune dintr-o cameră colectoare, sub forma
unui puţ săpat la care converg drenurile radiale aşezate pe unul sau mai
multe rânduri.
Puţurile înfipte
Fig. 3.18 Schema unei captări cu drenuri radiale: a - secţiune verticală; b -

secţiune în plan: 1 - puţ colector; 2 - drenuri radiale forate; 3 - vane; 4 - pompă; 5
- electromotor; 6 - strat acvifer; 7 - filtru de pietriş; 8 - strat impermeabil de bază
Se execută un puţ, sistem cheson, până la stratul de bază; în zona

stratului permeabil se lasă în perete, pe un nivel sau două, găuri închise
cu vane cu piese metalice pentru trecerea drenurilor. Numărul găurilor
executate este impar şi sunt aşezate astfel încât punctul simetric de pe
peretele opus să fie pe peretele plin. Găurile sunt astupate în timpul
execuţiei cu flanşe oarbe.
Drenurile sunt confecţionate din elemente metalice de lungime
redusă, 2-3 m, care se pot îmbina prin înşurubare cu filet unul în altul.
Primul element al terenului are prevăzut în cap o piesă specială (pilot)
de forma unei ogive.
34
3.3.5. Sisteme de colectare a apei din puţuri

Se folosesc două sisteme de colectare a apei din puţuri:
a) Sisteme de colectare prin sifonare

Schemele posibile ale captărilor cu puţuri prin sifonare sunt de
următoarele tipuri: sistem de colectare prin sifonare clasică; sistem de
sifonare cu cap autoamorsant.
Din figura 3.20 se observă că sistemul de colectare prin sifonare
clasică este format dintr-o conductă colectoare pozată în pământ la
circa 1,0-1,50 m, cu pantă (în rampă) de minimum 1‰ spre puţul
colector sau cazanul de vacuum. La acest colector se racordează câte o
conductă formată din: o parte verticală aşezată în puţ, cu capătul liber
la minimum 1,0-1,50 m sub nivelul cel mai scăzut al apei; a doua parte
aşezată în rampă şi legată la colector. Capătul final al colectorului este
introdus în puţul colector sau în cazanul de vacuum.
Puţurile cu Puţul colector este amplasat de obicei la mijlocul liniei de puţuri;
drenuri radiale în felul acesta, denivelarea obţinută din pierderea de sarcină pe colector
va fi mai mică şi funcţionarea va fi mai sigură, iar consumul de energie
mai redus. Trebuie ţinut seama că nivelul coborât al apei în puţul
colector obligă şi staţia de pompare să fie aşezată mai jos, pentru a se
asigura înălţimea de aspiraţie a pompelor, conducând astfel la
complicaţii de execuţie. În cazuri justificate (număr redus de puţuri,
înălţimi mici de aspiraţie, aşezare convenabilă faţă de consumator, linie
electrică de alimentare, drum de acces etc.) se poate aşeza puţul
colector şi la unul din capetele liniei de captare. în acest caz distanţa
puţului colector faţă de ultimul puţ va fi de minimum 10m, dar nu mai
mare de 20-30 m. Aceeaşi distanţă se recomandă şi pentru staţia de
pompare.
În cazul în care linia puţurilor nu permite aşezarea în rampă a
conductei colectoare (cazul liniei de puţuri aşezate paralele cu malul
unui râu pentru captarea apei infiltrate prin mal). În această situaţie,
aşezarea colectorului paralel cu linia terenului face ca aerul să aibă un
sens invers de mişcare faţă de cel al apei şi să se strângă în punctele
înalte ale colectorului, împiedicând o bună funcţionare a acestuia. Cea
mai simplă şi economică soluţie, în acest caz, este cea cu cap
autoamorsant.
Funcţionarea sistemului este următoarea: colectorul trebuie
executat în pantă şi dimensionat astfel încât să funcţioneze cu un grad
de umplere de maxim 0,8. Spaţiul de aer de deasupra asigură circulaţia
aerului degajat din apă, circulaţie care are loc atât datorită antrenării de
către curentul de apă, cât şi datorită unui sistem constructiv special cu
care se termină conducta colectoare în puţul colector, sistem numit cap
autoamorsant (fig. 3.21).
35
Sisteme de
colectare a apei
din puţuri
Fig. 3.21 Sifonare cu cap autoamorsant: a - plan; b - secţiune longitudinală

prin linia puţurilor
În cazul ambelor sisteme de sifonare trebuie dată o atenţie
executării etanşe a colectoarelor – pentru a se asigura amorsarea
sistemului. Din acest motiv puţurile sunt legate în grupe de 4-6 la un
mic colector secundar şi acest colector, trecând printr-o vană se leagă
la colectorul care ajunge la puţul colector. În acest fel, se pot face
reparaţii izolând numai colectoarele secundare.
b). Sisteme de colectare prin pompare

Există unele situaţii în care, din cauza nivelului coborât al apei
subterane (mai ales la puţurile ce captează apa straturilor de adâncime
medie sau mare) nu se poate realiza sistemul de sifonare; în acest caz
colectorul ar trebui executat la adâncimi mai mari (10-50 m), adâncimi
care ar impune condiţii dificile şi neeconomice.
În asemenea situaţii, se recurge la echiparea fiecărui puţ cu
pompe corespunzătoare, pompe care refulează apa, fie direct la
rezervor (fig. 3.22.a), printr-o conductă colectoare comună, fie la un
rezervor tampon amplasat convenabil la sol, de unde apa este preluată
cu pompe cu ax orizontal (fig. 3.22.b). Colectorul, lucrând sub presiune
este mai puţin sensibil la eventualele neetanşeităţi (se pierde apă, dar
sistemul funcţionează), iar fiecare puţ funcţionează independent.
Sisteme de
colectare a apei
din puţuri
36
Fig. 3.22 Scheme de pompare a apei din puţuri cu pompe submersibile:

a - pomparea directă în rezervorul utilizatorului; b - pomparea în rezervorul
tampon şi repomparea în rezervorul final
În general, sistemul de colectare prin pompe se foloseşte numai
atunci când sistemul de sifonare nu poate funcţiona normal.
3.3.6. Elementele de dimensionare a unei captări cu puţuri

Dimensionarea unei captări prin puţuri constă în determinarea
lungimii frontului de captare, stabilirea debitului maxim capabil al unui
puţ şi a numărului de puţuri, determinarea diametrelor conductelor de
legătură şi stabilirea parametrilor staţiei de pompare precum şi în
determinarea mărimii perimetrului de regim sever al zonei de protecţie
sanitară pentru captările de apă potabilă.
Datele de bază care servesc pentru dimensionarea unei captări
prin puţuri sunt: debitul de apă care trebuie captat, corespunzător
debitului maxim zilnic al centrului populat sau al industriei, elemente
caracteristice ale stratului acvifer care trebuie captat, rezultând din
studiul hidrogeologic efectuat prin foraje şi probe de pompare şi
caracteristicile constructive şi funcţionale ale utilajului de pompare
care trebuie folosit.
Sisteme de a). Lungimea frontului de captare

colectare a apei De regulă puţurile se dispun în linie, alcătuind un front de
din puţuri captare. Acesta se dispune perpendicular pe direcţia generală de
mişcare a apei din acvifer spre a capta întregul debit subteran
transportat pe o distanţă dată.
Lungimea L a frontului de captare se dimensionează pe baza
relaţiei Darcy:
v=ki (3.19)
În cazul unui acvifer cu nivel liber debitul de calcul Qc poate fi
exprimat:
Qc = L ⋅ H ⋅ v = L ⋅ H ⋅ k ⋅ i (3.20)
Rezultă lungimea frontului de captare, calculată în ipoteza că
întreaga lungime a stratului acvifer care transportă debitul ce trebuie
captat, este interceptată de puţuri dispuse pe direcţia de curgere a
curentului subteran.
Pentru straturile cu nivel liber:
37
Qc
L= [m] (3.21)
H min ⋅ k ⋅ i
în care:
Qc - debit de calcul în m/s;
i - panta hidraulică medie a cursului subteran;
k - coeficientul mediu de permeabilitate al stratului acvifer
calculat prin metode statistice cu valoare medie probabilă
- în m/s;
Hmin - grosimea medie a stratului de apă cu nivel liber pe
lungimea frontului de captare la nivelul cel mai scăzut al
apei subterane, după perioade lungi de secetă sau calculat
cu formula:
N min
H min = H [m] (3.22)
N st
în care:
H - grosimea medie a stratului de apă pentru întregul front de
captare considerat, dedusă din măsurătorile efectuate pe
perioada studiilor;
Nmin - înălţimea precipitaţiilor atmosferice anuale minime cu
Dimensionare a asigurare normată;
unei captări cu Nst - înălţimea precipitaţiilor atmosferice din anul în care s-au
puţuri efectuat studiile hidrogeologice.
Pentru straturile acvifere sub presiune:

Qc
L= [m] (3.23)
M ⋅ ki
în care
M - grosimea medie a stratului acvifer sub presiune (în m).
b). Debitul capabil al unui puţ qmax

Debitul se poate stabili prin calcul aplicând formula puţului
izolat, pe baza vitezei de intrare admisibilă sau prin probe de pompare.
Debitul se determină pe baza rezultatelor obţinute la probele de
pompare punându-se condiţia de limitare a vitezei de intrare a apei în
puţ pentru a se evita înnisiparea puţului.
Calculul puţului izolat într-un strat acvifer cu nivel liber se face
cu formula Dupuit-Thiem (fig.3.24).
πk (H 2 − h 2 )
q= (3.24)
R
ln
r0
unde:
H - înălţimea acviferului faţă de nivelul fundamentului;
h0 - înălţimea acviferului în timpul pompării în regim permanent;
R - raza de influenţă a puţului;
r0 - raza secţiunii puţului.
Definind denivelarea s:
38
s = H - h0 (3.25)
relaţia anterioară devine:
πks(2 H − s )
q= (3.26)
R
ln
r0
Dimensionare a
unei captări cu
puţuri Fig. 3.24 Schema unui puţ izolat în strat acvifer cu nivel liber
Calculul puţului izolat într-un strat sub presiune (fig.3.25) se face

cu relaţia:
2π ⋅ k ⋅ M (H − h0 ) 2π ⋅ k ⋅ Ms
q= = (3.27)
R R
ln ln
r0 Re
în care semnificaţia simbolurilor
este cea anterioară.
Debitul pe baza vitezei de
intrare admisibilă este o verificare
obligatorie pentru debitul de
exploatare.
Se determină cu relaţia:
q = S ⋅ va (3.28)
în care:
S - suprafaţa exterioară brută
a filtrului puţului;
va - viteza aparentă admisibilă
Fig. 3.25 Schema unui puţ
la intrarea în puţ. izolat în strat acvifer sub presiune
Viteza aparentă admisibilă de
intrare a apei în puţ se calculează cu
relaţia de tip Sichardt:
k
va = [m / s ] (3.29)
a
în care:
k - este coeficientul de permeabilitate în m/s;
a - coeficient care se ia de regulă egal cu 15, iar pentru straturile
acvifere cu granulaţie foarte fină se ia egal cu 18.
În lipsa datelor experimentale de pompare care să permită
calculul coeficientului de permeabilitate, viteza aparentă admisibilă se
poate aprecia în raport cu compoziţia granulometrică a stratului acvifer
39
(tabelul 3.3)
Viteza aparentă admisibilă de intrare a apei în puţ

Tabelul 3.3
Caracteristicile granulometrice ale acviferului va (m/s)

40% din granule au d = 0,25 mm 0,0005
40% din granule au d = 0,50mm 0,001
40% din granule au d = 1,00mm 0,002
Suprafaţa brută exterioară S în cazul acviferului cu nivel liber
are expresia:
S = π ⋅ d ⋅ h0 (3.30)
q = π ⋅ d ⋅ h0 ⋅ v a (3.31)
unde d este diametrul exterior al filtrului.
În cazul acviferului sub presiune:
S =π ⋅d ⋅M (3.32)
q = π ⋅ d ⋅ M ⋅ va (3.33)
Debitul de exploatare astfel limitat nu poate fi depăşit decât în
cazuri excepţionale şi nu cu mai mult de 20%.
În cazul unui strat de apă freatică determinarea debitului maxim
capabil al unui puţ de captare se face prin metoda grafică (fig. 3.26): se
trasează grafic curba debitului în funcţie de denivelare, după rezultatele
obţinute la probele de pompare, dar raportate la nivelul apei subterane
după perioadele de secetă, adică la nivelul Hmin faţă de stratul
impermeabil de bază; din curba granulometrică a materialului din
stratul acvifer mărimea granulelor care corespund la 40% din
materialul trecut prin sită cu ochiurile de această mărime şi cu ajutorul
tabelului 3.3 se alege viteza aparent admisibilă de intrare a apei în
puţ; se trasează dreapta Q0 = 2π ⋅ r ⋅ h ⋅ va , prin abscisa maximă
Q0 = 2π ⋅ r ⋅ H ⋅ v a , în dreptul nivelului măsurat al apei subterane în
timpul studiilor.
Fig. 3.26 Determinarea grafică a debitului maxim capabil al unui puţ în strat
freatic; 1,2,3 rezultatele probelor de pompare
Debitul maxim capabil al puţului se găseşte la intersecţia celor
două curbe. În cazul unui strat acvifer sub presiune determinarea
debitului capabil al puţului se face în acelaşi mod ca la straturile
freatice (fig. 3.27).
40
Se observă că teoretic curba debitului în funcţie de denivelare

este aici o dreaptă în tot domeniul în care apa rămâne sub presiune.
Curba debitului în funcţie de viteza de intrare în puţ este o linie
frântă ; pe grosimea stratului acvifer debitul variază liniar între zero şi
Q = 2π ⋅ r ⋅ M ⋅ va , iar din dreptul tavanului stratului acvifer în sus
debitul rămâne constant la această valoare până în dreptul nivelului
piezometric al stratului. În general intersecţia celor două curbe, la
straturile acvifere sub presiune se obţine în domeniul în care stratul
rămâne sub presiune, aşa încât Qmax = 2π ⋅ r ⋅ M ⋅ va (fig. 3.27.a).
Fig. 3.27 Determinarea grafică a debitului maxim capabil al unui puţ în strat
acvifer sub presiune
În cazul în care presiunea stratului acvifer este mică (sub 5, 6 m)

debitul maxim se poate obţine în domeniul în care stratul devine cu
nivelul liber (fig. 3.27.b). Pentru aceasta curba debitului trebuie să fie
obţinută prin mai multe probe de pompare dintre care trei să aibă
nivelul în foraj sub tavanul impermeabil.
c). Numărul puţurilor şi distanţa dintre ele

Numărul puţurilor şi distanţa dintre ele se determină din raportul
între debitul captării şi debitul maxim capabil:
1,2 ⋅ Qc
n= (3.34)
q max
Distanţa între puţurile unei captări care este dezvoltată pe un
front liniar de captare se determină:
L
a = [m] (3.35)
n
în care:
L - lungimea frontului de captare
n - numărul de puţuri.
Se recomandă ca distanţa între puţuri să nu fie mai mică de 50 m
la acvifere cu nivel liber şi 100 m la acvifere sub presiune.
d). Dimensionarea conductelor de legătură dintre puţurile de

captare
Dimensionarea conductelor de legătură dintre puţurile de captare
se face în funcţie de viteza admisibilă de calcul.
Pentru conductele de sifonare şi de aspiraţie, viteza admisibilă de
calcul este 0,50-0,80 m/s pentru a se obţine pierderi de sarcină cât mai
mici.
41
Pentru conductele de refulare în cazul puţurilor echipate cu

pompe individuale se face calculul diametrului economic pe tronsoane.
Viteza de calcul pentru condiţiile economice din ţara noastră este v =
0,6 -1,0 m/s.
e). Parametrii staţiei de pompare de la captare

Aceşti parametri (înălţimea de aspiraţie, înălţimea de refulare,
tipul de pompe adaptat şi numărul de agregate pentru pompele de apă
şi pentru pompele de vacuum se stabilesc pe baza datelor determinate
mai înainte şi a situaţiei topometrice de pe traseul aducţiunii până la
staţia de tratare sau până la rezervor.
Debitul de aer extras de pompele de vacuum se apreciază pentru
calcule la 8…10% din debitul de apă captat. Pentru calculul
rezervorului de vacuum se consideră că pompele de vacuum lucrează
cu declanşare automată astfel ca numărul de porniri pe oră să fie de
maximum 10-12.
f). Mărimea zonei de protecţie sanitară

În cazul unei impurificări naturale cu substanţe chimice sau
organice biodegradabile, în cazul în care apa trece printr-un strat poros
curat, o perioadă de 20 de zile are loc procesul natural de autoepurare
al apei.
Acesta presupune că o anumită suprafaţă aferentă acestei curgeri
trebuie păstrată curată sanitar şi aparată împotriva oricăror impurificări
accidentale.
Mărimea zonei de protecţie sanitară se determină prin calcul, la
captările de apă potabilă, pentru condiţia îndeplinirii unui timp normat
de filtraţie T prin strat.
T = 20 zile pentru zona de regim sever
T = 70 zile pentru zona de restricţie din care 50 zile în afara zonei
cu regim sever.
Mărimea perimetrului de regim sever trebuie calculată cu destulă
exactitate, deoarece suprafaţa delimitată se dezafectează altor folosinţe.
Evaluarea mărimii se poate face prin calcul sau studii pe teren.
Pentru puţul în bazin sub presiune alimentat din toate părţile, în
timpul T=20 zile, puţul, funcţionând cu debitul maxim, trebuie să
scoată toată apa conţinută în cilindrul de rază D1, grosimea M şi
porozitate p. Din ecuaţia de continuitate, rezultă:
q max T
Tq max = p ⋅ π ⋅ D12 ⋅ M şi D1 = [m] (3.36)
π ⋅ p⋅M
Pentru un puţ în acvifer cu nivel liber problema este similară, cu
observaţia că din cilindrul cu raza D1 şi înălţimea H trebuie scăzut
volumul conului de depresiune, fără apă în cazul funcţionării curente.
Rezultă:
q maxT
D1 = [m] (3.37)
π ⋅ p ⋅ (H − s / 2 )
în care:
q max - debitul de exploatare al puţului sau debitul maxim al
puţului, în m3/s;
42
T - durata de parcurgere a drumului de către apă (T = 20 zile

pentru zona de regim sever şi 50 zile pentru zona de
observaţie), în s;
p - porozitatea stratului acvifer (pentru zone carstice,
calculele sunt orientative, măsurătorile pe teren cu trasori
dau rezultate bune);
s - denivelarea corespunzătoare debitului de calcul;
H - grosimea stratului de apă cu nivel liber, în m.
Pentru un şir de puţuri se utilizează diagramele din figura 3.28
Fig. 3.28 Grafice pentru calculul distanţei de protecţie sanitară la o captare cu

puţuri
Dacă valorile obţinute pentru Dam, Dav, Dlat sunt mari şi nu se

poate scoate din circuit toată suprafaţa aceasta se reduce la un
minimum de 20 m aval şi 50 m amonte şi lateral. În acest caz însă, nu
mai pot fi garantate caracteristici bacteriologice favorabile pentru apa
captată; trebuie neapărat prevăzută cel puţin clorizarea apei, pentru a se
asigura dezinfectarea artificială.
În cazul puţurilor de adâncime, dacă grosimea stratului de roci de
deasupra stratului de apă este mare (40-50 m), atunci nu este necesară
prevederea unui perimetru de regim sever decât din motive
constructive şi aceasta are dimensiuni minime de 10-20m.
Pentru o impurificare naturală cu substanţe chimice sau organice
biodegradabile, la trecerea apei printr-un strat poros, curat pe o
perioadă de 20 zile are loc procesul natural de autoepurare al solului.
43
a) Care sunt tipurile de puţuri utilizate în alimentările cu apă?
b) Ce metode se utilizează la execuţia puţului forat?
c) Care sunt sistemele de colectare a apei din puţuri?
d) Ce reprezintă debitul optim al unui puţ?

În alimentări cu apă se utilizează în special captările cu puţuri forate.
Acestea se pot executa până la 300 m adâncime şi se pot realiza debite
captate apreciabile.
Schemele utilizate în captările cu puţuri sunt cu sifon şi puţ colector şi
cu pompe individuale. Elementele de dimensionare a captării depind
de debitul care trebuie captat şi de caracteristicile acviferului.
3.4. Captări orizontale cu drenuri şi galerii
` Drenurile şi galeriile sunt construcţii pentru captarea apei

subterane, a căror dimensiune principală este pe orizontală. Drenurile
şi galeriile de captare pot fi:
• interceptoare dacă direcţia lor reprezintă un front
perpendicular sau oblic faţă de direcţia curentului subteran;
• radiale dacă drenurile converg către camera colectoare (puţ
colector) a captării.
Drenurile reprezintă captări nevizitabile iar galeriile captării
vizitabile.
Captările orizontale interceptoare prin drenuri şi galerii se aplică
în cazul acviferelor de grosime mică 2-5 m şi care se află la adâncime
relativ mică sub nivelul terenului (sub. 8-10m).
Drenurile şi galeriile au rolul de a capta apa dar şi de a o conduce
la camera colectoare. Schema generală a unei asemenea captări
cuprinde camera colectoare situată în mijlocul sau la extremitatea
captării (fig. 3.29).
Fig. 3.29 Schema unei captări cu drenuri orizontale interceptoare: a-

secţiune longitudinală; b - plan, 1 - dren sau galerie de captare; 2 - cămine de
vizitare; 3 - cameră colectoare; 4 - conductă de aducţiune
44
Drenurile şi galeriile au panta către camera colectoare pentru a

asigura curgerea gravitaţională a apei captate. Pentru control sunt
prevăzute cămine de vizitare.
Captările cu drenuri se utilizează pentru debite mici şi mijlocii cu
≥ 0,4m3/s, cele prin galerii utilizându-se la debite mai mari sau în cazul
în care calitatea apei impune o întreţinere permanentă (prezenţa unor
compuşi de fier sau mangan care ar colmata căile de acces).
Dren longitudinal
a). Execuţia drenurilor longitudinale
Deoarece drenul se aşează perpendicular pe direcţia de curgere a
apei în strat, se sapă pe această direcţie o tranşee de lăţime convenabilă
în săpătura taluzată în cazul în care debitul stratului este mic, iar stratul
este format din material grosier (pietriş, nisip mare) sau săpătură sub
protecţia a doi pereţi de palplanşe din lemn, metal sau beton armat (mai
rar), înfipte în prealabil până în stratul de bază, dacă stratul acvifer
este puternic (bogat), iar materialul din strat conţine în cantitate mare
fracţiuni fine.
Tranşeea în care se execută drenul interceptor se realizează cu
pereţii verticali sprijiniţi de palplanşe dacă excavaţia se face manual
(fig. 3.30 şi 3.31), cu pereţii taluzaţi fără sprijiniri dacă excavaţia se
face mecanizat (fig. 3.32).
Fig. 3.30 Secţiune transversală printr-un dren în tranşee executată cu batardou

de palplanşe - dren în bazin:
1 - perete palplanşe; 2 - dale din beton; 3 - tub de drenaj; 4 - straturi filtrante
de pietriş;
5 - strat de protecţie din argilă (min. 0,30m)
Construcţia
drenurilor
Fig. 3.31 Secţiune transversală printr-un dren în tranşee executată cu batardou

de palplanşe - dren de coastă:
1 - perete palplanşe; 2 - dale din beton; 3 - tub de drenaj;
4 - straturi filtrante din pietriş; 5 - strat de protecţie din argilă
Săpătura se execută până la stratul de bază, când drenul perfect se

aşează chiar pe strat sau nu, când drenul se aşează deasupra stratului de
bază (dren imperfect), el captând numai o parte din apa stratului.
Dacă drenul este amplasat la baza unui strat acvifer a cărei pantă
45
piezometrică în regim natural este mai mare de 0,01 drenul se numeşte

dren de coastă şi se consideră că primeşte apă dintr-o singură parte, iar
dacă drenul este amplasat în strat acvifer cu pantă piezometrică mai
mică (I<0,01), drenul se numeşte dren în bazin şi se consideră că
primeşte apă din ambele părţi.
La drenurile de coastă, de grosime mică se recomandă execuţia
unui prag de argilă sau beton imediat în aval de dren pentru a
împiedica pierderea apei în aval de captare. Palplanşele care au servit
pentru sprijinirea malurilor se extrag pe măsura executării umpluturii
de pământ de deasupra drenului.
Execuţia mecanizată a excavaţiei este recomandată deoarece
asigură un cost mai redus al drenului, dar volumul dopului de argilă de
deasupra drenului este mult mai mare.
Fig. 3.32 Secţiune transversală printr-un dren în tranşee taluzată, executată cu

mijloace mecanizate: 1 - pat dale; 2 - tub drenaj; 3 - strat filtrant; 4 - dop argilă
După nivelarea fundului săpăturii, executată cu pantă de minim

1%o, se montează tuburile de drenaj, de obicei din beton, dar pot fi şi
de argilă arsă, zidărie de piatră, azbociment, bazalt.
Dacă se consideră necesar, se execută în prealabil un strat de
beton de egalizare (de cca. 10-20 cm). Tuburile se aşează cap la cap
(preferabilă folosirea tuburilor cu talpă), făcând sau nu etanşarea
capetelor. La circa 50m distanţă se lasă loc pentru executarea
căminelor de vizitare, care au radierul cu circa 50 cm mai coborât
decât cota radierului tubului, pentru a asigura un mic volum de
depozitare a nisipului (antrenat, eventual, de apă).
Diametrele tuburilor cresc spre puţul colector; schimbarea de
diametre se face obligatoriu în dreptul unui cămin. Între 2 cămine,
traseul drenului trebuie să fie rectiliniu, dar pe ansamblu drenul poate fi
format dintr-o serie de aliniamente care se intersectează sub diferite
unghiuri (mai mari de 90o). Tubul de drenaj (de obicei din beton,
executat după proiecte tip) are orificii în jumătatea superioară iar
orificiile sunt conice, cu dimensiunea mai mică la exterior, pentru a
permite materialului granular, care a intrat în orificii, să cadă în dren.
Jumătatea de jos a drenului serveşte pentru transportul apei. (fig. 3.33).
În jurul tubului-dren, se prevede un filtru invers din straturi de
minim 10 cm grosime. Raportul între diametrele medii a două straturi
adiacente este maxim 4-5.
46
Fig. 3.33 Tuburi de drenaj
Peste straturile filtrului invers, se face umplutura din material

local bine compactat, dacă este cazul extrăgând şi palplanşele o dată cu
avansarea umpluturii. Acestea se pot scoate şi ulterior, astfel încât să
nu se deterioreze stratul interior de material.
La circa 50 cm deasupra nivelului stratului de apă, se execută, cu
una sau două pante, o saltea de argilă de circa 30 cm grosime. Rolul
său este de a devia apele din precipitaţii ce tind să se infiltreze spre
dren direct prin zona de umplutură, care este mai permeabilă.
Pentru controlul funcţionării drenurilor se prevăd cămine de
vizitare la distanţe de aproximativ 50 m la drenuri şi 150-200 m la
galerii vizitabile.
La captările de apă potabilă accesul prin cămin trebuie să fie
lateral faţă de dren sau galerie.
La cele pentru apa industrială se poate face accesul pe deasupra
drenului. Fundul căminului este coborât cu 0,50 m sub fundul drenului
pentru a permite reţinerea nisipului care a fost eventual antrenat.
Camera colectoare a drenurilor se execută ca un puţ săpat fără
barbacane. Puţul colector se echipează cu o stavilă de perete şi un
deversor triunghiular la debuşarea drenului.
Fig. 3.35 Captare cu galerie
Dacă apa captată conţine substanţe care precipită uşor în contact

cu aerul (săruri de fier, mangan) şi se depun pe pereţii drenului, riscând
să-i colmateze în timp, atunci drenul se execută vizitabil – galerie de
captare.
Pentru a permite circulaţia personalului de întreţinere, se execută
şi o mică pasarelă, paralelă cu drenmul. La drenul ce captează apă
47
potabilă vor fi luate măsuri de protecţie sanitară.
b). Dimensionarea captărilor cu drenuri longitudinale

Pentru dimensionarea unei captări cu drenuri longitudinale se
determină următoarele elemente:
1. Lungimea frontului de captare:
• pentru un dren de coastă:

Qr
L= (3.38)
H ⋅k ⋅i
• pentru un dren în bazin (i < 0,01):
Qr
L= (3.39)
2H ⋅ k ⋅ i
Lungimea drenului se consideră egală cu lungimea frontului de
captare. În felul acesta, există o rezervă de debit, un debit suplimentar
captat, ca urmare a fluxului lateral de apă provocat de denivelare la
capetele drenului.
2. Panta longitudinală a drenului se adoptă funcţie de
configuraţia terenului şi de mărimea acestuia (la drenuri mai mici se
poate adopta o pantă mai mare, iar la drenuri lungi o pantă mai mică).
Viteza apei în dren nu trebuie să fie mai mică de 0,7 m/s şi mai mare
de 3 m/s. Panta longitudinală nu va fi mai mică de I = 0,001, din
motive constructive, iar în funcţie de pantă, debit şi teren se adoptă şi
Dimensionarea forma drenului (cu o ramură sau cu două ramuri).
captărilor cu 3. Secţiunea transversală a drenului Dn se calculează după
drenuri metodologia de dimensionare a conductelor cu grad de umplere.
longitudinale Cunoscând panta se adoptă gradul de umplere maxim, h/D = 0,5 şi
diametrul minim al tubului de 250 mm. Se calculează debitul maxim
transportat de această secţiune şi lungimea acoperită de acest diametru.
Se presupune că drenul colectează apa din strat cu debit uniform pe
toată lungimea, deşi în realitate, la capete, diferenţele sunt mari. Se
trece succesiv la diametrele 300, 400, 500 mm şi se determină
lungimile corespunzătoare, până când debitul asigurat de ultima
secţiune este egal sau mai mare decât debitul drenului în secţiunea de
lângă puţul colector.
4. Distanţa de protecţie sanitară.
În cazul drenurilor, problema se rezolvă diferit, după cum drenul
este de coastă sau în bazin.
• La drenul de coastă, distanţa amonte se ia egală cu lungimea
drumului parcurs de apă în 20 de zile:
k ⋅ i ⋅T
D = vr T = (3.40)
p
sau se reduce la 50 m amonte şi 20 m aval, dacă rezultă mai mare,
asigurându-se totodată dezinfectarea artificială (vr este viteza reală de
curgere a apei).
La drenul în bazin, problema este mai complicată şi se rezolvă
prin încercări conform cu graficul din figura 3.35.
48
Fig. 3.36 Graficul pentru calculul simplificat al distanţei de protecţie sanitară

pentru dren
• Relaţia de calcul este:

H h h H − h0 
D =  0 − 1 + ln  (3.41)
i H H h − h1 
în care:
h1 = η1 H ,
η1 - coeficient calculat cu ajutorul graficului din figura 3.36 în
funcţie de η 0 ;
h0 - înălţimea stratului de apă în dreptul drenului;
H - grosimea stratului de apă.
Dacă terenul este limitat, valorile Dam, Dav, Dlat pot fi reduse dar
nu mai mult de 20 m. În acest caz, pentru captările de apă potabilă, apa
se clorizează.
c). Dimensionarea captărilor cu drenuri radiale

Dimensionarea se face prin metode aproximative. Pentru
determinarea debitului maxim capabil al unui puţ cu drenuri radiale se
calculează drenul Q1 care intră prin cilindrul vertical care trece prin
vârful drenurilor considerate de lungime egală şi debitul Q2 care intră
prin suprafaţa laterală cumulată a drenurilor radiale la exteriorul
filtrului de pietriş:
 D 
Q1 = 2π  l − l (H − s )vi (3.42)
 2 
 v 
Q2 = n  20 i + (1 − 20 )vi π ⋅ d p
 2 
în care:
l - lungimea medie (30-50) m;
D - diametrul exterior al puţului colector;
H - grosimea stratului de apă;
s - denivelarea admisă;
vi - viteza aparentă admisibilă;
n - numărul drenurilor;
Dimensionarea dp - diametrul mediu al filtrului de pietriş (1-2) m.
49
captărilor cu Dintre cele două debite se admite cel mai mic, cu care se
drenuri radiale calculează denivelarea h0 utilizând relaţia Dupuit:
Q=
( )
πk H 2 − h02
(3.43)
R
ln
r0
în care r0 este raza echivalentă a puţului cu drenuri radiale:
1
r0 = l n (3.44)
2
Diametrele drenurilor radiale se admit (200-250)mm iar axa lor
orizontală deoarece ele funcţionează de obicei sub presiune.
Pentru determinarea distanţelor de protecţie sanitară se asimilează
captarea cu drenuri radiale cu un puţ având raza r0 echivalentă.
a) Care sunt elementele constructive ale unei captări cu drenuri
longitudinale?
b) De cine depinde lungimea drenului longitudinal?

Drenurile sunt construcţii subterane orizontale care au rolul de a capta
apă şi de a o transporta la un puţ colector. Ele sunt utilizate în cazul
acviferului de grosime mică şi care se găsesc la dâncime mică sub cota
terenului.
Dacă apa captată conţine substanţe care precipită uşor în contact cu
aerul şi/sau se depun atunci se utilizează galerie de captare.
50
3.5. Captarea izvoarelor
` Izvoarele sunt ape subterane care ies în mod natural la suprafaţa

terenului. Apa din izvoare are calităţi de apă potabilă în special atunci
când provine din nisipuri şi pietrişuri. După felul în care apar izvoarele
pot fi: izvoare descendente sau de coastă (fig. 3.42) şi izvoare
ascendente sau de terasă (fig. 3.43).
Izvoarele descendente apar pe coastele munţilor sau dealurilor
acolo unde un strat de apă subterană susţinută de un strat impermeabil
de bază iese la suprafaţă. Pot apare sub formă de vână concentrată sau
răsfirat. Izvoarele ascendente apar în terasele aluvionare ale cursurilor
de apă în locurile în care presiunea apei subterane este mai ridicată
decât nivelul de ieşire.
Fig. 3.42 Izvor descendent

Izvoare
Fig. 3.43 Izvor ascendent

Proiectarea şi executarea captării izvoarelor trebuie făcută pe
baza unor studii hidrogeologice şi a unor măsurători directe a debitelor
pe perioade de mai mulţi ani. Izvorul trebuie interceptat la punctul real
de ieşire, evitându-se punctele de ieşire aparentă.
Caracteristicile principale ale unui izvor sunt: calitatea apei,
variaţia debitului în timp, influenţa precipitaţiilor şi modul de apariţie
al izvorului.
Apa captată de la izvor provine din precipitaţii. În acest caz
debitul izvorului este influenţat de regimul precipitaţiilor.
Pentru a se aprecia posibilitatea de captare a unui izvor trebuie ca
raportul dintre debitul maxim al izvorului şi debitul minim numit
coeficient de izvorâre I, să se încadreze în anumite valori:
• I < 10 - izvorul este bun de captat;
• 10 < I < 20 - izvorul poate fi captat atunci când soluţia pentru
alimentarea cu apă este avantajoasă;
• I > 20 - izvorul nu se recomandă a fi captat.
Pentru a se capta întregul debit al izvorului şi evitarea scăpărilor
de apă construcţia de captare trebuie să fie etanşată lateral şi bine
încastrată în stratul impermeabil.
Regimul hidraulic al curgerii naturale trebuie menţinut modificat,
evitându-se orice măsură constructivă care ar provoca scăderea
debitului.
Captarea izvoarelor de coastă, care ies sub formă de vană
concentrată se realizează prin camere de captare (fig. 3.44).
51
Camere de captare
Fig. 3.44 Captare de izvor de coastă concentrat: 1 - compartiment de

deznisipare; 2 - compartiment de priză; 3 - compartiment vane; 4 - strat filtrant; 5 -
strat protector de argilă
Construcţia specifică pentru amenajarea izvoarelor descendente
este un bazin acoperit şi etanş format din 3 compartimente. În funcţie
de nivelul la care se captează apa, construcţia poate fi supraterană,
parţial îngropată sau îngropată cu structura unui puţ, dar independent
de poziţie este întotdeauna o construcţie vizitabilă.
Camera de captare asigură primirea şi deznisiparea apei provenite
din stratul acvifer. Acesta are un perete amenajat pentru intrarea apei
fie prin barbacane fie prin zidărie permeabilă sau direct din fisurile
rocii.
Captarea izvoarelor ascendente concentrate se face printr-o
cameră de beton coborâtă până în stratul acvifer (fig. 3.45).
În cazul în care stratul acvifer conţine nisip fin pe fundul camerei
de captare se aşează un strat filtrant de pietriş mărgăritar.
Fig. 3.46 Captare de izvor ascendent
Când captarea este amplasată pe terasa aluvionară a unui râu,

capacul camerei de captare se ridică pe un soclu etanş cu 0,50-0,70 m
deasupra nivelului maxim al apelor de inundaţie. Pentru protecţia
sanitară a captărilor din izvoare se amenajează zona de protecţie de
regim sever, dimensionată cu formulele pentru drenuri. În amonte de
captare se construiesc şanţuri de gardă care să colecteze şi să
îndepărteze apele provenite din ploi.
52
a) Ce este izvorul de coastă

Izvoarele sunt ape subterane care ies în mod natural la suprafaţa
terenului. Izvoarele pot fi: izvoare de coastă şi izvoare de luncă.
3.6. Captarea apei din surse de suprafaţă
` În mod obişnuit ca surse pentru alimentările cu apă se utilizează

numai râurile şi lacurile.
Lacurile, atât cele naturale cât şi cele artificiale pot constitui surse
pentru alimentarea cu debite mari de apă.
În privinţa calităţii apa din lacuri, este în general de mai bună
calitate decât apa râurilor atât sub raportul limpezimii cât şi sub
raportul temperaturii şi al conţinutului de bacterii. Prezintă însă
dezavantaje datorită dezvoltării accentuate a algelor şi a protozoarelor.
a). Condiţii generale de amplasare a captării

Principalele probleme ale proiectării captărilor din râuri se referă
la modul de stabilire a amplasamentului captării în plan şi în secţiune şi
la precizarea elementelor constructive de realizare a captărilor.
• Amplasamentul lucrărilor de captare se alege după
consideraţii tehnologice şi economice.
Amplasamentul • Priza trebuie amplasată într-un loc unde sunt asigurate
captării condiţiile de calitatea apei cât şi condiţiile naturale pentru derivarea
continuă a debitului necesar.
• Amplasamentul prizei se fixează în amonte de centrul populat
sau industrie, într-o porţiune stabilă a albiei râului (să se menţină
adâncimea şi forma albiei) permiţând o scurgere liberă a aluviunilor şi
a gheţii de fund.
• Se preferă porţiunile rectilinii ale râului sau se pot admite
amplasările în cot concav în condiţiile consolidării malului.
• Se vor evita pragurile de trecere unde se formează bancuri de
nisip, sau locurile unde albia are mai multe braţe sau în puncte în care
se varsă torenţi sau se pot produce prăbuşiri. Se evită locurile unde se
formează zăpori (îngrămădiri ale gheţii de suprafaţă).
• În jurul captării trebuie să fie posibilă instituirea unui
perimetru de protecţie sanitară cu regim sever.
• Captarea se va amplasa pe cât este posibil într-o porţiune în
care malul râului este mai înalt, la adăpost de acţiunea dăunătoare a
apelor mari şi într-o zonă uşor accesibilă. În adâncime priza trebuie
53
aşezată astfel încât să se poată deriva debitul necesar chiar la nivelul

minim.
• Trebuie asigurată adâncime minimă a apei în dreptul prizei de
1,20-3,00 m în funcţie de mărimea debitului captat.
La râuri cu adâncime mică se realizează adâncimea necesară prin
ridicarea nivelului apei cu ajutorul unui baraj submersibil de derivaţie.
La proiectarea captărilor de apă din râuri trebuie să fie
îndeplinite următoarele condiţii:
- ferestrele de priză să aibă pragul la cel puţin 0,30-1,00 m
deasupra fundului râului pentru a micşora cantitatea de aluviuni care
intră în captare în timpul viiturilor;
- marginea superioară a ferestrelor de priză să fie aşezată la 0,50
m sub nivelul minim al apei;
- intrarea în priză trebuie să fie protejată cu grătare metalice iar
viteza de intrare a apei în priză să fie vi = (0,10-0,30) m/s;
- la râurile cu variaţii mari de nivel să se prevadă două rânduri de
ferestre la priză (inferioare pentru ape mici, superioare pentru ape
mari);
- camera de priză trebuie să fie amenajată astfel încât să se poată
curăţi grătarele şi să poată manevra vanele şi stăvilarele chiar în
perioada apelor extraordinare (iar accesul la dispozitivul de captare să
fie asigurat şi în timpul inundaţiilor. În acest scop platforma superioară
trebuie să fie cu 0,70m deasupra nivelului maxim de calcul al apei de
râu;
- construcţia de captare trebuie să fie astfel fundată încât să nu fie
afuiată iar malurile din apropiere să fie apărate contra apelor mari.
Fig. 3.48 Poziţia prizei în adâncime: a – râuri nenavigabile; b – râuri

navigabile; 1 – nivelul minim al apei; 2 – direcţia de curgere a râului; 3 – sorb;
4 - navă
b). Tipuri de captări

În funcţie de condiţiile de teren din punctul de amplasare a
captării şi siguranţa de exploatare captările se pot realiza:
- captări în albie;
- captări în mal.
Construcţia de captare depinde în mare măsură de mărimea şi
nivelul debitului captat, de siguranţa în exploatare a captării de
caracteristicile albiei râului şi de regimul energiei în perioada de iarnă.
În funcţie de nivelul şi mărimea debitului minim din râu, faţă de
debitul captat pot fi:
• captări în curent liber:
54
- cu regularizarea albiei;
Tipuri de captări - fără regularizarea albiei;
• captări cu bararea albiei:

- cu baraj de derivaţii;
- sub albia râului;
• captări cu baraj pentru lacuri de acumulare:
- captări din lac;
- captări aval de lac.
c). Captare în mal

Captarea în mal se face de obicei prin pompare şi se compune din
camera de priză şi staţia de pompare.
Captarea la mal este o construcţie din beton armat construită în
cheson cu aer comprimat (fig. 3.49). În interior are două
compartimente sau două grupuri de compartimente: de priză spre râu şi
de aspiraţie spre mal. Fiecare grup priză - aspiraţie poate lucra singur.
Fig. 3.49 Captări de mal în cheson cu pompe verticale: 1 - nivelul apelor mici
cu asigurarea normală; 2 - nivelul apelor mari anuale cu asigurarea normată; 3 -
nivelul apelor stavilă de perete maxime cu asigurare normată; 4 - fereastră inferioară
cu grătar ; 5 - fereastră superioară; 6 - compartiment de priză; 7 - site; 8 -
compartiment aspiraţie; 9 - pompă verticală; 10 – electromotor
Captare de mal Compartimentul de priză (6) este prevăzut cu ferestre de priză:

ferestrele inferioare (4) servesc la intrarea apei la niveluri mici (1), cele
superioare (5) la intrarea apei în perioadele de ape mari (3). Toate
ferestrele sunt prevăzute cu grătare şi stavile de perete.
Peretele despărţitor (7) conţine site fixe sau rotative şi stavile de
închidere. Compartimentul de aspiraţie (8) adăposteşte sorburile şi
pompele de aspiraţie (9) cu electromotoarele de acţionare (10) peste
nivelul apelor maxime.
Grătarele sunt grătare rare cu distanţe între bare 3-10 cm.
Viteza apei de intrare în ferestrele de priză este (0,2-0,3) m/s, iar
nivelul de apă deasupra ferestrei de priză trebuie să fie de minimum 0,5
m. La nivelurile mari în râu sunt deschise ferestrele superioare pentru a
se evita intrarea în priză a aluviunilor mari, care sunt târâte în albie, iar
55
la debite mici cele inferioare.

Dimensionarea sitelor se face la o viteză de 0,1-0,2 m/s la sitele
fixe şi 1 m/s la cele rotative cu curăţire continuă. Dimensiunile
compartimentelor de aspiraţie se aleg astfel încât să se evite formarea
vârtejurilor.
Pentru prevenirea intrării zaiului în priză se amenajează un bazin
înainte de intrarea apei în priză (fig.3.51).
Bazinul este sub formă de pungă amenajată în malul râului fie
sub forma unei săpături fie sub forma unui dig paralel cu malul râului.
Bazinul poate avea accesul apei fie prin amonte, prin aval sau ambele
părţi.
Dimensionarea unui asemenea bazin se face admiţând o viteză a
apei în bazin vo = 0,05-0,10 m/s şi o viteză de ridicare a zaiului
vzai = 0,005-0,05 m/s. Pentru aluviuni vitezele de sedimentare sunt
cdele de la decantoare orizontal-longitudinale.
Fig. 3.51 Schemele captărilor cu bazin: a - cu bazin săpat în mal; b - cu

bazin avansat în albie: 1 - râu; 2 - prag; 3 - bazin; 4 - priză; 5 - staţie de pompare; 6 -
conductă
Sunt situaţii însă, în care, din motive locale, debit mare şi curgere
gravitaţională, captarea se realizează de tipul celei din fig. 3.52.
Captare de mal
Fig. 3.52 Captare de mal, cu nivel liber
Intrarea apei se face pe sub un timpan, care evită şocul

plutitorilor cu grătarul şi dirijarea acestora în aval.
d). Captarea în albie

Captarea în albie se face în cazurile în care la nivelul apelor
mici, râul are adâncime suficientă pentru amplasarea prizei, dar numai
către mijlocul albiei.
Schemele din fig. 3.55 reprezintă două variante de captări în albie
care se adoptă în cazul în care albia minoră are adâncimi mari se află la
56
oarecare distanţă de malul înalt.

Priza este amplasată în firul apei şi este protejată de o construcţie
numită crib. Conducta de legătură cu malul este amenajată sub formă
de sifon executat în rampă către camera colectoare.
Ca şi la captările în mal, staţia de pompare poate fi echipată cu
pompe orizontale sau verticale.
Fig. 3.54 Schemele unor captări în albie: a - cu puţ colector şi pompe

orizontale; b - cu camera colectoare şi pompe verticale; 1 - nivelul apelor mici; 2 -
nivelul apelor mari; 3 - priză cu crib; 4 - sifon aspiraţie; 5 - puţ colector; 6 - staţie de
pompare; 7 - rezervor de vacuum; 8 - pompă de vacuum; 9 - pompă de apă;
10 - electromotor; 11 - conductă de refulare
Captarea în albie
Cribul poate fi executat din elemente detaşabile, grinzi din lemn,
elemente din beton armat de tip grindă sau turnat pe loc.
În cazul în care nu se pot asigura condiţii pentru execuţie pe loc
(fig. 3.56.a) din cauza dificultăţilor de execuţie a unui batardou se pot
executa criburi din elemente prefabricate şi lansate la apă (fig. 3.56.b).
Criburi
57
Fig. 3.56 Captare cu crib: a - crib din beton executat pe loc; b - crib din
elemente prefabricate executat prin lansare; c - crib în albie cu pat mobil
În cazul albiilor cu fundul nestabil, cribul se aşează pe o saltea de

fascine (fig. 3.57.c). Pentru sporirea siguranţei în funcţionare criburile
se aşează în şah. Grătarul cribului se dimensionează la o viteză v = 0,1-
0,3 m/s şi se execută din material rezistent la şocul cu plutitorii.
Pentru captări provizorii se pot executa captări în albie ca în fig.
3.57, în care este prezentată o captare fixă cu sorb.
Diametrul sorbului este de 1,5 ori mai mare decât diametrul
conductei de aspiraţie şi trebuie să fie aşezat la minimum 0,5 m sub
nivelul minim al râului, la asigurarea normată (fig. 3.57.b).
Captare în albie
Fig. 3.57 Captare cu sorb: a - plan; b - secţiune verticală
Pentru a nu capta aluviuni, sorbul trebuie să fie aşezat la

minimum 0,50 m peste fundul albiei, în sensul de curgere al apei, astfel
încât apa să intre în sorb prin întoarcere. Sorbul se stabilizează în albie
58
cu ajutorul unor piloţi din lemn, cu diametrul de (10-12 cm, bătuţi sub
adâncimea de afluire în albie). În cazul captărilor mobile (folosite în
special la irigaţii) conducta de aspiraţie se poate lăsa aproape vertical,
în apă neîngropată în mal, cu asigurarea că efectul dinamic al apei este
atât de mic, încât eforturile rezultate pot fi preluate de îmbinări şi
conducte. Sprijinirea se face prin amenajarea malului în trepte.
e). Captări cu baraj de derivaţie

În cazul în care nu se poate asigura nivelul minim, necesar
pentru captarea apei, se execută un baraj de derivaţie pentru ridicarea
artificială a acestuia. Acest baraj trebuie să asigure următoarele
condiţii:
- să fie stabile la acţiunea dinamică a apei;
- să permită evacuarea debitelor mari;
- să permită evacuarea gheţarilor.
În funcţie de mărimea debitului captat aceste construcţii pentru
acest tip de prize pot fi:
• Captare de debit mare
Între două culei se execută elementul de barare a albiei. Această
parte poate fi prag deversor (fig. 3.58) sau baraj cu stavile mobile.
Pe acelaşi mal cu priza se găsesc deschiderile de spălare
prevăzute cu stavile plane parţial deschise permanent.
O parte a debitului râului trebuie să treacă în aval, pentru
menţinerea într-o stare salubră a zonei şi asigurarea apei pentru
vieţuitoare şi vegetaţie. Acest debit rămas în albie este numit debit de
servitute.
În unele cazuri, prima pilă a barajului este prelungită cu un
pinten, formând un fel de canal în faţa prizei. Apa, circulând cu o
viteză comparabilă cu cea existentă în râu înainte de barare, evită
producerea de depuneri în faţa prizei.
Atât în dreptul stavilelor de spălare, cât şi al barajului deversor, în
aval, se execută un disipator de energie, al cărui rol este de a reduce
viteza apei la o limită la care să nu producă spălări în aval de
construcţie, spălări care ar putea periclita stabilitatea acesteia.
Priza este o deschidere în culee, protejată cu un grătar contra
plutitorilor. Pentru a evita antrenarea aluviunilor mari în priză, aceasta
se prevede cu un prag (grătarul se aşează deasupra fundului albiei la
0,5-10 m). Pentru a nu favoriza blocarea grătarului cu plutitori, viteza
de trecere este redusă la 0,1-0,5 m/s, din care cauză priza are o formă
de pâlnie. Intrarea poate fi închisă cu stavile. Dacă deschiderea totală
este mare, ea se poate reduce cu ajutorul unor pile intermediare.
Lungimea unei stavile nu depăşeşte 2,50 m iar în pile, înaintea nişei
stavilei, se lasă profile U înglobate în beton, cu deschiderea spre apă,
pentru a se putea lansa batardoul, în scopul punerii la uscat a incintei
pentru eventualele reparaţii. Deoarece, după grătar viteza apei scade
mult, se produc depuneri, cu o golire secundară - de spălare.
59
Captare cu baraj
de derivaţie
Fig. 3.58 Captare cu baraj de derivaţie: a - plan; b - secţiune verticală prin

pragul deversor
• Captarea tiroleză este o captare cu grătar pe creastă (fig.

3.59.a), care se adoptă în cazul în care debitul râului la ape mici este
redus şi nu poate asigura spălarea zonei din faţa prizei, iar debitul
captat fiind mic, captarea în mal se face greu (la această construcţie de
captare se execută şi o priză de iarnă, în cazul în care grătarul
îngheaţă). Captarea se aplică în zone de munte, la râuri cu caracter
torenţial pentru debite nu prea mari (sub 1m3/s). În unele situaţii,
masivul de beton nu se vede din albie, fiind alcătuit dintr-un prag de
fund - cu grătar la nivelul fundului albiei (grătarul este înclinat aval
pentru a evita blocarea cu aluviuni mari).
• Captarea sub albie se adoptă în situaţia unor localităţi de
munte pentru care singura sursă de apă o constituie râul sau pârâul care
izvorăşte de la cote înalte, al cărui debit scade foarte mult în perioadele
de iarnă şi vară şi în această situaţie, o captare în albia râului va fi
serios stânjenită, iar exploatarea va pune probleme deosebite.
Pentru evitarea unora din aceste probleme, se execută captări sub
fundul albiei, într-o zonă în care albia este bine dezvoltată şi are un pat
de 2-3 m de aluviuni. Construcţia transversală drenează apa la unul din
capetele sale, unde pe malul râului, dintr-un puţ, este prelevată şi
transportată.
Schema unei captări sub albie, numită uneori şi caucaziană, este
dată de fig. 3.59.b asemănătoare unei galerii, iar în fig. 3.59.c un dren
60
longitudinal.
Fig. 3.59 Captări speciale: a - captare tiroleză;

b - captare cu galerie transversală pe fundul albiei; c - dren sub fundul albiei
Se observă că, în patul aluvionar al râului, se execută o

construcţie permeabilă care drenează apa ce se scurge prin subteran sau
care se infiltrează direct asupra construcţiei. În faţa acestei construcţii
şi deasupra apei, se execută un blocaj de anrocamente, care să permită
accesul mai bun al apei şi, totodată, să stabilizeze construcţia contra
efectului dinamic la ape mari (captarea lucrează ca un prag de fund
stabilizator).
f). Captări din lac

Regularizarea debitelor pe râurile interioare se face prin lacuri de
acumulare cu utilizare complexă. Acestea acumulează apa în
perioadele de viitură şi permit folosirea la debitele dorite.
Asemenea lacuri se realizează prin construcţia unui baraj,
realizând rezervoare de apă cu volume foarte mari.
Din punctul de vedere al alimentării cu apă, lacul are cel puţin în
prima perioadă un efect favorabil, apa relevată fiind în general mai
limpede şi mai bună şi constantă sub raport calitativ.
Pe de altă parte, staţionând mult timp în lac, apa îşi reduce
conţinutul în oxigen iar prin descompunerea depunerilor şi dezvoltarea
unor vieţuitoare specifice poate să capete gust neplăcut.
De aceea uneori apa este acumulată dar nu este captată din lac, ci
uzinată şi lăsată să curgă pe vechea albie pentru a se reaera. Soluţia
este favorabilă în cazul în care utilizatorul de apă se află la distanţă
mare.
Într-o asemenea amenajare, construcţia principală o constituie
barajul.
Priza de apă poate fi realizată în corpul barajului, în aval de
baraj sau în lac.
În figura 3.61 sunt prezentate captări de apă executate în baraj.
Dacă barajul este din beton, priza este comună cu barajul, fig. 3.61.a
sau în fig. 3.61.b apa captată este trecută prin turbine şi apoi lăsată să
devină apă curgătoare.
61
Fig. 3.61 Prize în barajul lacului de acumulare: a - baraj cu contraforţi;

Prize în barajul b - baraj în arc
lacului de
Captările în lac se practică atunci când în amplasament nivelul
acumulare
apei este asigurat întotdeauna deasupra unei valori limită. Se poate
utiliza o captare de tip turn (fig. 3.62), când debitul captat este
important, iar nivelul lacului relativ constant, o captare plutitoare, când
alimentarea cu apă este sezonieră sau condiţiile de iarnă nu sunt severe
şi o captare de fund, când lacul este de adâncime mare şi cu volum de
apă important (fig. 3.63).
Turn de captare
Fig. 3.63 Turn de captare
62
Fig. 3.63 Captare de fund în lac: a - schema generală de amplasare; b-

captare din lac
Captarea de fund este formată dintr-un sorb aşezat pe o

confecţie metalică stabilă şi se amplasează deasupra nivelului
(apreciat) de colmatare şi sub nivelul minim al apei din lac (acoperire
mai mare pentru a o feri de plutitori). Conducta de legătură (suficient
de elastică dacă are lungime mare) se lansează prin plutire şi poate
permite ridicarea prizei în caz de nevoie.
a) Ce tipuri de captări de râu se utilizează?
b) În ce condiţii se folosesc captările de mal?
c). În ce condiţii se folosesc captările de albie?
d) Ce este captarea tiroleză?
e) Ce fel de prize de apă se utilizează în cazul lacurilor?
63

Captările din surse de suprafaţă trebuiesc amplasate în amonte de
localităţi în zone stabile. Se folosesc captări de mal la râurile cu
variaţii uşoare ale nivelului şi mal stabil, captări în albie în capul
nivelelor scăzute şi mal instabil. În cazul captărilor cu bararea albiei
acestea pot fi echipate cu o priză laterală şi una pe compartimentul
barajului. Captările în lac pot avea prize amplasate în aval de baraj, în
cazul barajului sau o captare teren în lac.

AUTOEVALUARE
Intrebarea 1
a) Zona de protecţie de regim sever şi zona de restricţie
b) Zona de protecţie de regim sever se calculează la o durată de
parcurgere de 20 zile
Întrebarea 2
a) Se utilizează puţuri: săpate, forate, înfipte şi puţuri cu drenuri
radiale.
b) Metoda uscată şi metoda hidraulică
c) Sisteme de colectare prin sifonare şi puţ colector şi sistemul cu
pompe individuale
d) Debitul maxim care poate fi scos din puţ pentru o funcţionare
optimă (nu se înnisipează).
Întrebarea 3
a) Drenul longitudinal şi puţul colector cu instalaţia hidraulică.
b) De mărimea debitului captat şi de caracteristicile acviferului.
Întrebarea 4
a) Izvorul de coastă apar pe coastele munţilor acolo unde un strat
de apă subterană susţinut de un strat impermeabil de bază iese
la suprafaţă.
Întrebarea 5
a. Captări de mal, captări în albie
b. Dacă malul este stabil .
c. Dacă nivelul apei în râu este sursă
d. Este o captare cu grătar pe creastă
e. În corpul barajului în aval de baraj, în lac sub formă de teren
de captare.
64
1. Ce reprezintă zonele de protecţie a captărilor (5 p)

2. Schema zonelor de protecţie pentru o captare subterană (5p)
3. Determinarea debitului optim pe puţ în cazul unui acvifer cu
nivel liber (5p)
4. Schema de colectare a apei din puţuri cu sifon pe aspiraţie şi puţ
colector (5p)
5. Schema captării cu dren orizontal – longitudinal (5p)
6. Galerii de captare (5p)
7. Camera de captare izvor de coastă (5p)
8. Cameră de captare izvor de luncă (5p)
9. Captare de mal (5p)
10. Captare cu baraj de derivaţie (5p)
65
TRATAREA APEI
Cuprins Pagina
4.2. Schemele staţiilor de tratare 63
4.2.2. Schema de tratare a apei din sursă de suprafaţă 64
4.2.2.Schema de tratare a apei din sursă subterană 65
4.3. Decantarea apei 66
4.4.1. Decantarea particulelor discrete (sedimentare tip I) 66
4.4.2. Decantarea particulelor coloidale (sedimentare tip II) 69
4.4.3. Reactivi de coagulare 70
4.4.4. Decantoare 72
4.5. Filtrarea apei 80
4.4.1. Consideraţii generale privind filtrarea apei 80
4.4.2. Filtrarea lentă 81
4.4.3. Filtre lente 81
4.4.4. Filtrarea rapidă a apei 84
4.4.5. Parametrii tehnologici în procesul de filtrare rapidă 85
4.4.6. Filtre rapide 86
4.5. Corectarea caracteristicilor chimice ale apei 90
4.5.1. Deferizarea şi demanganizarea ape 91
4.5.2. Procese tehnologice în deferizarea şi demanganizarea 91
apei
4.5.3. Dedurizarea apei 96
4.6. Dezinfectarea apei 99
4.6.3. Metode biologice 104
4.6.4. Metode oligodinamice 104
autoevaluare
Apa provenită din sursele naturale nu îndeplineşte întotdeauna

condiţiile de calitate necesare satisfacerii nevoii consumatorilor.
Apa din surse de suprafaţă este tulbure şi conţine un mare număr
de bacterii dăunătoare sănătăţii; ea va trebui să fie limpezită în
66
decantoare şi filtre şi curăţită de bacterii în instalaţii de dezinfectare.

Apele subterane pot fi mineralizate, datorită conţinutului în
compuşi de calciu şi magneziu, de fier şi mangan, cloruri, sulfaţi şi
gaze, în cantităţi ce depăşesc limitele admise.
Este necesară o tratare care să reţină aceste substanţe (instalaţii
de dedurizare, deferizare, demanganizare, dezacidare).
Metodele care se folosesc pentru îmbunătăţirea caracteristicilor
calitative ale apei reduc în cea mai mare parte procesele de corectare a
calităţii apei care au loc în natură.
Pentru limpezirea apei, în natură, există procese de sedimentare,
coagulare şi filtrare.
Particulele aflate în suspensie în apă sedimentează când apa este
lăsată în repaus sau se deplasează cu viteză mică.
Aceste procese se întâlnesc în lacurile de acumulare, la
confluenţa râurilor având calităţi de apă diferită.
Pentru curăţirea chimică a apei, în natură, se constată procesul de
aerare a apei cu oxidarea compuşilor solubili şi transformarea lor în
compuşi insolubili care se depun.
Pentru purificarea bacteriologică se constată în natură, acţiunea
biochimică a bacteriilor aerobe la suprafaţa nisipului filtrant, toate
celelalte bacterii aflate în apă ce se filtrează sunt reţinute şi distruse de
această floră microbiană aerobă.
Staţia de tratare poate fi definită ca fiind totalitatea construcţiilor
şi instalaţiilor în care se desfăşoară procesele prin care se asigură
corectarea calităţii apei sursei, pentru a corespunde cerinţelor de
calitate impuse de consumator.
Complexitatea şi dezvoltarea proceselor din staţiile de tratare
rezultă din:
- comparaţia caracteristicilor organoleptice, fizice, chimice,
biologice şi bacteriologice, pentru apa sursei, cu cerinţele de calitate
impuse de consumator; aceasta se efectuează pe baza studiilor
hidrochimice asupra sursei, pentru perioade caracteristice (ape limpezi
în perioada vară, iarnă ape tulburi etc.) de 1-2 ani;
- tehnologiile de care se dispune în etapa dezvoltării proiectului
şi previziunile de modificare a calităţii apei sursei, în timp (pentru o
perioadă de minimum 10 ani);
- elementele tehnico-economice impuse de configuraţia
terenului, condiţiile materiale, energia consumată şi siguranţa în
exploatare;
- elementele sociale determinate de lipsa surselor, tradiţie şi
asigurarea sănătăţii oamenilor.
La alegerea schemei tehnologice de tratare a apei trebuie
adoptate instalaţiile şi construcţiile care asigură procesul de tratare cel
mai eficient şi în acelaşi timp cel mai simplu din punct de vedere
tehnologic.
4.2. Schemele staţiilor de tratare
` Schema unei staţii de tratare cuprinde totalitatea obiectelor

tehnologice şi circuitelor hidraulice repezentate în plan sau profil.
67
4.2.1. Schema de tratare a apei din sursă de suprafaţă
Pentru râurile nepoluate încărcate cu suspensii de natură

minerală, cu încărcare organică sub 15 mg/l consum kMnO4 o staţie de
tratare cuprinde (fig. 4.1) următoarele obiecte:
O instalaţie pentru reţinerea suspensiilor gravimetrice în
apropiere de priza de apă (deznisipator), instalaţie pentru pregătirea şi
Schema de tratare dozarea coagulanţilor, urmate de instalaţia de limpezire care cuprinde
a apei din sursă de decantoare şi filtre.
suprafaţă Dezavantajele acestei scheme constau în lipsa de eficienţă în
cazul apelor încărcate cu suspensii de natură organică.
Această schemă este aplicată la majoritatea staţiilor de tratare, în
funcţiune, în ţara noastră.
Fig. 4.1. Sch

ema clasică de tratare a apei de râu: P – priză de apă; Dz – deznisipator
pentru reţinerea suspensiilor gravimetrice; D – decantor pentru reţinerea
suspensiilor cu ajutorul reactivilor de coagulare k1; F – filtru de nisip cuarţos
pentru limpezirea finală a apei; Cl – instalaţie de dezinfectare cu clor R2; GR –
gospodăria de reactivi; L – lagună pentru nămolul din decantor şi apa de spălare de la
filtru
În condiţiile unei turbidităţi reduse şi creşterea încărcării
organice, o staţie de tratare cuprinde (fig. 4.2) mai multe obiecte.
După o micrositare se face o primă ozonizare a apei şi o tratare cu
reactivi de coagulare. După operaţia de decantare, în apă se introduce o
nouă doză de ozon, urmată de o filtrae prin strat de nisip.
În continuare se introduce o a treia doză de ozon şi se realizează o
nouă filtrare prin strat de cărbune reactiv granular.
În final, în apa obţinută se introduce o doză de siguranţă de clor.
Şi în această schemă nămolurile şi apele de spălare sunt recuperate şi în
instalaţia de tratare nămol şi pot fi valorificate.
Se observă că într-o asemenea staţia de tratare se utilizează mult
mai multe procedee decât la cea clasică. Reactivii chimici utilizaţi
necesită mai multe linii tehnologice ceea ce duce la o complexitate mai
mare în realizarea unei asemenea staţii de tratare şi costuri mai mari.
Pe lângă dozele de ozon se introduce reactiv pentru corectarea
pH-ului, reactivi de coagulare-floculare ca: săruri de aluminiu, de fier,
silice activă, polimeri, cărbune activ pulbere.
68
Fig. 4.2. Schema modernă de tratare a apei de râu: MS – microsite; O3I –

ozonizare treapta I; CF – coagulare-floculare; D – decantor; O3II – ozonizare
treapta II; F – filtrare; STP – staţia de pompare; O3III – ozonizare treapta III;
FCA – filtrare cărbune activ; Cl – clorare finală; GR – gospodăria de reactivi, care
cuprinde: R1 – reactivi de corectare a pH; R2 – ozon; nRi – reactivi de coagulare-
floculare; R4 – polimer înainte de filtrare; R5 – clor pentru dezinfectare finală
Această schemă prezintă avantajul siguranţei în asigurarea apei

tratate, independent de calitatea apei sursei, combină procese fizice cu
acţiunea agenţilor chimici, cu realizarea unui minim de consum de
energie, asigură protecţia mediului prin reducerea cantităţilor de nămol
şi poate recupera 5-10% din apa proaspătă.
Dezavantajele schemei sunt date de gradul ridicat de tehnicitate
care se impune în exploatare, atât în domeniul dotării cu personal
calificat, cât şi al aparaturii de măsură, control şi automatizare.
4.2.2. Schema de tratare a apei din sursă subterană
Diversitatea schemelor staţiilor de tratare a apei din surse

subterane este foarte mare şi depinde de complexul de substanţe
dizolvate în apă şi de evoluţia acestuia în timp.
Schema reprezentată în figura 4.3 cuprinde: A – aerarea apei,
după o prealabilă alcanizare prin R1; FI, FII – filtrarea rapidă în două
trepte ; Cl – dezinfectarea cu soluţie de clor gazos (R2); apele rezultate
de la spălarea filtrelor sunt decantate în D, de unde se obţin ape
recuperate nămoluri valorificabile.
Schema de tratare
a apei din sursă
subterană
Fig. 4.3 Schema staţiei de tratare a apei din sursă subterană
69
a)Care sunt schemele staţiilor în tratarea apei?
b) Când este recomandabil a se folosi aprovizionarea unor scheme de

tratare?

Tratarea apei este un complex de operaţii prin care caracteristicile apei
din sursă sunt conectate şi aduse la calitatea de apă potabilă.
Schemele de tratare depind de calitatea apei la sursă.
4.3. Decantarea apei
` 4.3.1. Decantarea particulelor discrete (sedimentare tip I)
Apa din sursele de suprafaţă este în general tulbure din cauza

particulelor solide conţinute în suspensie. Pentru a putea fi folosită
această apă trebuie să fie în primul rând limpezită. În acest scop se
foloseşte proprietatea naturală a particulelor solide aflate în suspensie
de a se depune, când apa este în repaos sau are o viteză foarte mică.
Depunerea particulelor solide din apă se face în virtutea gravitaţiei, iar
fenomenul se numeşte sedimentare.
Depunerea acestor particule se face în bazine numite bazine de
sedimentare. Trecerea apei limpezite peste peretele de la capătul aval al
bazinului de decantare şi de aceea aceste bazine poartă şi denumirea de
decantoare. În aceste bazine se poate obţine depunerea particulelor în
suspensie în proporţie de 70-95%.
Separarea gravitaţională a particulelor depinde de proprietăţile
apei şi caracteristicile particulelor aflate în suspensie.
Decantare Particulele discrete sunt particulele care în procesul de depunere
nu îşi modifică mărimea, forma şi greutatea.
Pentru o particulă discetă căderea într-un lichid în repaos
reprezentată la început o mişcare accelerată până când rezistenţa de
frecare egalează forţa de cădere care acţionează asupra particulei. După
aceea particula se depune cu viteză constantă numită viteză de
sedimentare.
Forţa de cădere în apă F a particulei este diferenţa între forţa de
greutate şi forţa de greutate şi forţa ascensională:
F = (ρ S − ρ ) ⋅ g ⋅ V (4.1)
Forţa de frecare F dintre particula în cădere şi fluid:
w2
F = CD ⋅ A ⋅ ρ ⋅ (4.2)
2
70
unde:
ρ S - densitatea particulei;
ρ - densitatea apei;
V - volumul particulei;
CD - coeficient de frecare
A - secţiunea transversală a particulei proiectată pe direcţia
perpendiculară mişcării;
w - viteza de cădere a particulei denumită şi mărime hidraulică.
Coeficientul de frecare CD pentru particule sferice (fig. 4.4), este
variabil cu numărul Reynolds (Re ≤ 1) şi în domeniul mişcării laminare
poate fi exprimat:
24 w ⋅d⋅ρ
CD = , cu Re = (4.3)
Re µ
Decantarea
particulelor
coloidale
Fig. 4.4. Coeficientul de frecare CD pentru particule sferice în funcţie de Re
Pentru 1<Re<104 coeficientul de frecare, pentru particulele

sferice, poate fi aproximat:
24 3
C D = + 0 , 5 + 0,34 (4.4)
Re Re
Când cele două forţe sunt egale se obţine expresia vitezei de
sedimentare:
0,5
 2g ( ρ S − ρ ) ⋅ V 
w= 
 CD ⋅ A ⋅ ρ 
π ⋅d 3
π ⋅d 2
Pentru particule sferice cu: V = şi A = , rezultă:

6 4
0,5
 4g ( ρ S − ρ ) ⋅ d 
w=  (4.5)
 3 ⋅ CD ⋅ ρ 
În final pentru o particulă sferică în mişcare laminară rezultă:
g ( ρS − ρ ) ⋅ d 4
w= (4.6)
18µ
unde:
w - viteza de sedimentare;
ρ S - densitatea particulei;
71
ρ - densitatea apei;
d - diametrul particulei;
µ - vâscozitatea dinamică a apei;
g - acceleraţia gravitaţională.
La căderea în apă a unei particule discrete volumul de lichid

dislocat de acestea se deplasează lent în sens ascendent. Dacă în locul
unei singure particule se studiază o masă de particule apropiate,
mişcarea ascendentă a apei este mai accentuată încât apare un efect de
întârziere a depunerilor.
Fig. 4.5 Bazin de sedimentare rectangular, ilustrând depunerea particulelor

discrete
În figura 4.5 este reprezentat un bazin de sedimentare rectangular

ideal cu patru zone: zona de distribuţie a apei, zona de sedimentare,
zona de apă limpezită şi zona de depuneri (nămol).
În zona de distribuţie debitul este uniform distribuit în secţiunea
orizontală şi verticală pentru compartimentul de sedimentare. Se
presupune că în acest compartiment concentraţia suspensiilor este
uniform distribuită.
Apa curată şi limpezită trece peste un perete. Se consideră că
suspensiile din apă au viteza de sedimentare w. Din figura 4.5 rezultă
traiectoria urmată de particulă pentru a ajunge de la înălţimea h la zona
de depuneri.
Toate particulele care se găsesc la înălţime mai mică decât h
ajung în zona de depuneri înainte de a ieşi din compartimentul de
sedimentare. Considerând viteza de sedimentare wo, toate particulele în
suspensie cu w ≥ wo sunt reţinute.
Se observă din figura 4.5 că toate suspensiile cuprinse în
suprafaţa triunghiului cu înălţimea H şi baza L sunt îndepărtate atunci
când acestea au:
h
w≥ (4.7)
H
Considerând to, timpul necesar reţinerii particulei, rezultă ecuaţia:
h t0 w w
= = (4.8)
H t0 w0 w0
Într-un bazin de sedimentare orizontal:
72
w w
= (4.9)
w0 Q / A
unde:
Q - debitul;
A - suprafaţa zonei de sedimentare;
Q
- viteza de curgere orizontală în decantor.
A
Viteza de curgere orizontală în decantor este exprimată pe

unitatea de suprafaţă şi se numeşte încărcare hidraulică.
Încărcarea hidraulică pentru sedimentare, în tratarea apei
potabile, este în domeniul Q/A= (12-41)m3/m2.zi.
Eficienţa bazinelor de sedimentare este în general exprimată prin
procentul suspensiilor solide reţinute şi viteza de sedimentare wo.
4.3.2. Decantarea particulelor coloidale (sedimentare tip II)
Particulele foarte fine conţinute de apă nu se depun oricât timp ar

rămâne apa în stare de repaos, deoarece se găsesc în echilibru coloidal.
Aceste particule sunt încărcate cu sarcină electrică negativă şi se
resping între ele. Pentru a obţine un efect de limpezire mai bun se
foloseſte o metodă de tratare chimică. Această metodă constă în
introducerea în apă a unor substanţe care intră în reacţie chimică cu
substanţele dizolvate în apă. Se formează compuşi care dispersează în
apă sub formă de particule fine încărcate pozitiv care neutralizează
sarcina electrică negativă a particulelor care dau turbiditatea apei. În
acest mod se produce aglomerarea lor în fulgi (flocoane) mai mari care
se depun.
Reactivi de Acest proces poartă numele de coagulare-floculare, iar
coagulare- substanţele chimice folosite se numesc coagulanţi. /6/
flocuare
pentru Procesul de coagulare-floculare a particulelor coloidale din apă se
tratarea apei desfăşoară în trei etape:
1. Neutralizarea sarcinii electrice a particulelor coloidale din
apă, prin adaosul de reactivi – coagulanţi;
2. Formarea microflocoanelor prin ciocnirea particulelor (pe
măsura neutralizării sarcinii electrice a coloidului), pe baza
mişcării browniene; Această fază este numită faza
pericinetică, pentru că mişcarea are loc în toate direcţiile şi se
termină cu încetarea mişcărilor moleculare la mărimi ale
flocoanelor de 1 µm diametru;
3. Formarea macroflocoanelor ca urmare a mărimii lor,
microflocoanele capătă o mişcare proprie de depunere;
Mişcările diferite ale microflocoanelor, duc la noi contacte
între acestea şi la producerea macroflocoanelor; Faza este
denumită faza ortocinetică a floculării (mişcarea are loc pe o
singură direcţie, pe verticală; în această fază se impune
agitarea lentă a apei).
Expresiile care caracterizează flocularea pericinetică şi
73
ortocinetică sunt:
dN p
= 2 ⋅ π ⋅ n 1 ⋅ n 2 ⋅ D12 (d1 + d 2 ) (4.11)
dt
dN 0 G
= ⋅ n1 ⋅ n 2 ⋅ D12 (d1 + d 2 )
3
(4.12)
dt 6
unde:
Np, No - reprezintă numărul de ciocniri, între particulele din
primul tip cu particule din al doilea tip, pe unitatea de
volum de apă;
n1 - numărul de particule din primul tip;
n2 - numărul de particule din al doilea tip;
d1 - diametrul particulelor din primul tip;
Reactivi de
d2 - diametrul particulelor din al doilea tip;
coagulare-
D12 - suma coeficienţilor de difuzie pentru particule din
flocuare
primul şi al doilea tip;
pentru
G - gradientul de viteză, exprimat ca raportul dintre puterea
tratarea apei
disipată pe unitatea de volum la vâscozitatea dinamică a
apei.
În general, coloizii sunt supuşi la două tipuri de forţe (fig. 4.7):

- forţe de atracţie Van der Waals, determinate de structura şi
forma coloidului şi de natura mediului;
- forţe de respingere electrostatice determinate de sarcina
superficială a coloidului.
Stabilitatea unei suspensii coloidale depinde de bilanţul forţelor
de atracţie şi de respingere.
Pentru a destabiliza o suspensie coloidală trebuie anulată bariera
energetică ES; adică diminuarea forţelor de respingere electrostatică.
Decantoare
Fig. 4.7. Forţe care acţionează asupra coloizilor
Coagularea este destabilizarea particulelor coloidale prin

adăugarea în apă a unui reactiv chimic numit coagulant.
4.3.3. Reactivi de coagulare
Alegerea coagulantului
Procesul de neutralizare a sarcinii electrostatice a coloidului este

74
complex şi este determinat de: calitatea apei, exprimată prin:

turbiditate, pH, temperatură, natura şi sarcina coloidului, condiţiile de
disociere a coagulantului pentru obţinerea situaţiilor cele mai
favorabile.
Alegerea coagulantului trebuie să se facă ţinând seama de
următoarele:
- cunoaşterea reacţiunii coagulantului asupra coloidului din apă
prin teste de laborator;
- influenţa caracteristicilor apei care se tratează (pH şi conţinutul
de hidrocarbonaţi);
- costurile estimate pentru tratarea apei.
Reactivi de coagulare-flocuare pentru tratarea apei
1. Săruri de aluminiu:
Decantoare - Sulfatul de aluminiu, forma anhidră (γ = 2,71 g/cm3), produs
comercial Al2(SO4)318H2O. Solubilitatea în apă variază cu
temperatura, de la 36,3 g/100g apă la 20oC la 58,0 g/100g la 60oC.
Sulfatul de aluminiu, în soluţie de 1% (pH = 3), reacţionează cu
bicarbonaţii (de Ca sau Mg) din apă:
Al2 (SO 4 )3 + 6HCO 3− = 2Al(OH )3 + 3SO 24− + 6CO 2
Dozele de sulfat de aluminiu variază între 10-150 g/m3 exprimate
în produs comercial.
- Sulfat de aluminiu + var, combinaţie necesară pentru a
compensa reducerea pH-ului, ca urmare a tratării cu sulfat de aluminiu:
Al2 (SO 4 )3 + 3Ca (OH )2 = 2Al(OH )3 + 3Ca 2+ + 3SO 24−
Hidroxidul de calciu (varul stins) este o pulbere amorfă cu
γ = 2,08 g/cm3 puţin solubil în apă. Suspensia de var (lapte de var) se
utilizează la neutralizarea acizilor puşi în libertate în diferite procese de
tratare.
- Polimeri de aluminiu, obţinuţi prin polimerizarea hidroxidului
de aluminiu în soluţie.
2. Săruri de fier:
- Clorura ferică (FeCl3), se utilizează pentru ape având pH = 5-6:
2FeCl3 + HCO 3− = Fe(OH )3 + 6Cl − + 6CO 3
Este preferată uneori sulfatului de aluminiu, datorită efectelor
coagulante mai bune pentru anumite categorii de suspensii, doze mai
reduse cu 50% şi oxidarea substanţei organice. Dozele utilizate sunt de
5-100 g/m3.
- Sulfatul feros (FeSO4 7H2O), se prezintă sub formă de cristale
de culoare verde deschis; prin hidroliză, soluţia de apă are o reacţie
puternic acidă (la concentraţia de 1%, pH = 3,3).
Solubilitateea în apă depinde de temperatură: la 10oC 20,5 g/100g
apă; la 30oC 33 g/100g apă.
Reacţia se desfăşoară astfel:
FeSO 4 + 2HCO 3− = Fe(OH )2 + SO 24− + 2CO 2
În majoritatea cazurilor, se foloseşte sub formă de clorură de
sulfat feros (FeClSO4), care se prepară prin tratarea sulfatului feros cu
75
clor, rezultând în acest mod costuri mai reduse, comparativ cu

utilizarea clorurii ferice.
3. Coagulanţi organici de sinteză, cuprind molecule cu caracter

cationic, cu o masă moleculară medie între 104 şi 105. Se găsesc sub
formă lichidă în mediul apos, iar după diluţie pot fi utilizaţi în
coagulare.
Utilizarea coagulanţilor organici de sinteză conduce la o reducere
apreciabilă a volumului de nămol produs. Nămolurile rezultate sunt
mai dense, dar mai lipicioase şi nu se pot trata decât cu un consum
mare de energie.
În multe cazuri, utilizarea numai a coagulanţilor organici nu
conduce la aceleaşi eficienţe ca în cazul coagulanţilor minerali. În acest
sens, se utilizează combinaţii între doi coagulanţi: organic şi mineral.
În procesul de coagulare o mare importanţă o are pH-ul şi
temperatura apei. Pentru sulfatul de aluminiu, reacţiile chimice se
produc la pH = 5,5 - 8,0, iar pentru sulfatul feros la pH = 8,5 - 11,0, la
temperaturi T > 5oC.
La temperaturi şi concentraţii de suspensii coloidale mai mici,
reacţiile chimice sunt foarte lente. Prin introducerea în apă a unei
soluţii de săruri electrice negative au loc coagularea reciprocă a celor
două soluţii coloidale cu sarcini opuse, această coagulare făcându-se
într-un timp scurt. Soluţia introdusă se numeşte adjuvant al coagulării.
Instalaţiile de tratare pentru apă potabilă utilizează ca adjuvant al
Decantoare coagulării bioxidul de siliciu (silice activă). Se obţine în acest mod o
viteză mare de coagulare, măreşte domeniul pH şi o sporire a vitezei de
sedimentare de 2-3 ori.
4.3.4. Decantoare
Pentru limpezirea apei din sursele de suprafaţă se foloseşte

proprietatea naturală a particulelor aflate în suspensie, de a se depune
atunci când apa se află în repaos sau are o viteză foarte mică.
Fenomenul numit sedimentare se desfăşoară în bazine special
amenajate în care apa curge cu viteză redusă. Scoaterea apei limpezite
obţinute deasupra nămolului produs prin sedimentare se numeşte
decantare, iar aceste bazine de sedimentare se numesc decantoare.
Decantoare statice
Se consideră decantoare statice, bazinele în care apa circulă cu
viteză redusă pe orizontală sau verticală, fiind destinate să reţină
suspensiile gravimetrice (particule discrete) şi coloidale.
Utilizarea decantoarelor statice se impune în cazul apelor cu
turbidităţi mari, la care 50-60% din suspensii sunt gravimetrice, de
natură minerală.
Pentru o creştere eficientă, înainte de introducere în decantor, apa
este tratată cu coagulant.
În limpezirea apelor este dificil de obţinut o eficienţă avansată
(sub 10-15o SiO2) cu decantoare statice.
76
a). Decantor orizontal longitudinal

Sunt bazine din beton sau beton armat prin care apa circulă în
sens orizontal, cu o viteză mică şi pe fundul cărora se depun particulele
în suspensie sub formă de nămol.
Apa este adusă prin conducte până la decantor şi introdusă în
camera de distribuţie, de unde trece în camera de decantare printr-un
perete cu găuri care asigură o distribuţie uniformă a apei, pe toată
lăţimea decantorului. Apa parcurge decantorul cu viteza v, iar
particulele solide se mişcă pe rezultanta înclinată a vitezei curentului
de apă şi a vitezei de cădere a particulelor; acestea ajung pe fundul
decantorului cu atât mai repede cu cât sunt mai mari şi au o greutate
specifică mai mare.
Decantoarele orizontale pot fi acoperite sau neacoperite.
Fig. 4.22 Decantor orizontal longitudinal: 1 – intrarea apei; 2 – camera de

distribuţie; 3 – preaplin; 4 – cameră de decantare; 5 – groapă de nămol; 6 – vană
pentru golire; 7 – grătar; 8 – cameră pentru colectarea apei decantate; 9 – ieşirea apei
decantate; 10 – galerie pentru evacuarea nămolului; 11 – canal de golire
Dimensionarea decantoarelor orizontal longitudinale constă în

stabilirea dimensiunilor interioare ale compartimentelor din punct de
vedere hidraulic.
• Lungimea decantorului:
v
L = α o H[m ] (4.21)
wo
unde:
α - coeficient de neuniformitate, α = 1,2-1,5;
vo - viteză orizontală a apei în decantor, vo = 0,002-0,005 m/s la
decantoare fără coagulare şi vo = 0,005-0,012 m/s la
decantoare cu coagulare;
wo - viteză de cădere a celor mai mici paricule ce trebuie să
rămână în decantor; se determină experimental;
h - înălţimea utilă a decantorului; H = 1,5-5,0 m.
• Lăţimea decantorului:
Q
B= [m] (4.22)
vo ⋅ H
77
• Lăţimea unui compartiment:

B L
b= ; b≤ ; bmax. = 8,0 m (4.23)
n 10
• Numărul compartimentelor va fi cel puţin 3, pentru că atunci
când unul este în curăţire celelalte să asigure funcţionarea.
• Volumul de nămol acumulat între 2 curăţiri se calculează cu:
Q ⋅ T (p o − p d ) 3
Vn = 86400 [m ] (4.24)
1000 ⋅ c ⋅ γ n
unde:
T - durata între două curăţire, în zile;
po - concentraţia medie în suspensii pe durata T, g/m3;
pd - concentraţia în suspensii a apei decantate;
c - proporţia părţii solide într-un volum dat de nămol; c = 0,05-
0,10;
γn - greutatea specifică a nămolului; γn = 1100-1200 kgf/m3.
Dimensionarea pâlniei de colectare a nămolului se face
considerând că în pâlnie se acumulează jumătate din volumul de nămol
ce se depune între două curăţiri ale decantorului. Restul volumului de
nămol se consideră repatizat pe toată suprafaţa decantorului într-o
grosime uniformă hd.
• Adâncimea totală a decantorului va fi:
Ht = H + hd + hg + hs (4.25)
unde:
hg - grosimea stratului de gheaţă; hg = 0,3-0,5 m;
hs - înălţimea stratului de siguranţă; hs = 0,15-0,20 m;
Fundul decantorului trebuie să fie prevăzut cu o pantă
longitudinală i = 0,02 spre pâlnia de nămol şi cu pante transversale i =
5%.
b). Decantor orizontal radial

Sunt decantoare orizontale de formă cilindrică la care curentul de
apă are o direcţie radială de la ax către rigola periferică a bazinului.
Decantoarele radiale se folosesc pentru instalaţiile de tratare a
apei cu debite mari (> 20000 m3/zi) deoarece au capacitate mai mare la
adâncimi mici. Apa intră prin tubul central şi parcurge bazinul cu o
viteză din ce în ce mai mică de la centru la periferie. Colectarea
depunerilor spre camera centrală inelară se face mecanic în mod
continuu cu ajutorul lamelelelor răzuitoare fixate la braţele unui pod ce
se roteşte în jurul unui ax central, figura 4.24.
Pentru dimensionarea hidraulică a acestui tip de decantor se
fixează mărimea hidraulică w a particulelor în suspensie la care trebuie
să lucreze decantorul pe baza diagramelor de sedimentare.
Adâncimea apei la ieşirea din decantor h se alege între h = 1,5-
3,0 m. Se calculează timpul de sedimentare:
h
ts = (4.26)
w
Capacitatea decantorului rezultă:
Vu = Q ⋅ t s (4.27)
Se calculează D al decantorului ca:
78
Vu = f (D,d,H,h) (4.28)
cunoscând Vu şi h, iar d = (2-5)m şi H = (2,5-5,0)m. Înclinarea fundului
spre centru i = 0,05-0,10, se verifică D/H > 6 şi se calculează viteza
medie a curentului apei la jumătatea traseului:
D−d
vm = (4.29)
2 ⋅ ts
Q
vm = (4.30)
2 ⋅ π ⋅ rm ⋅ h m
1D−d d
cu rm =  + (4.31)
2 2  2
unde:
rm - raza decantorului la mijlocul distanţei dintre cilindrul
central şi jgheabul periferic;
Decantoare hm - adâncimea corespunzătoare lui rm.
Fig. 4.24 Decantorul orizontal radial: a – secţiune longitudinală; b–

secţiune orizontală; 1 – conductă apă brută; 2 – cameră de reacţie; 3 – cilindru
metalic; 4 – cameră de limpezire; 5 – jgheab colectare apă decantată; 6 – conductă
apă decantată; 7 – conductă nămol; 8 – pod raclor
Viteza medie nu trebuie să depăşească 0,02 m/s. Adâncimea

totală a decantorului se ia cu 0,20-0,30 mai mare decât cea utilă.
Decantoarele radiale se construiesc din beton armat cu D = (15-16)m.
La decantoarele cu D < 20m curăţitorul mobil are o singură aripă. La
cele mari curăţitorul are 2-4 aripi. Podul curăţitor se învârteşte cu 3-4
rot./h, iar Pmotor = 1,5-2,0 kW.
c). Decantor vertical

În acest decantor apa circulă de jos în sus, iar particulele în
suspensie se depun la fundul bazinului. Este mai economic decât
decantorul orizontal pentru debite totale mai mici de 20000 m3/zi.
79
Fig. 4.25 Decantor vertical acoperit: 1 – intrarea apei; 2 – jgheab pentru

colectarea apei decantate; 3 – ieşirea apei decantate; 4 – preaplin; 5 – golire; 6 –
Decantoare acces
Apa intră în cilindrul central pe care-l parcurge de sus în jos cu

viteza u1.
La baza cilindrului central curentul se întoarce şi devine
ascendent cu viteza u, care trebuie să fie mai mică decât viteza de
depunere w, a particulelor în suspensie. Apa limpezită deversează într-
un jgheab periferic.
Depunerile se adună în spaţiul conic de la fund şi sunt eliminate
periodic prin conducta de golire.
Dimensionarea secţiunii orizontale a decantorului se face:
Q
A = [m 2 ] (4.32)
u
unde:
A - secţiunea orizontală a spaţiului inelar de decantare;
Q - debitul decantorului.
Viteza ascensională u se calculează când se cunoaşte
experimental w:
w
u= (4.33)
β
unde:
β - coeficient prin care se ţine seama de neuniformitatea
repartiţiei vitezelor în plan orizontal; în lipsa datelor
experimentale se poate lua µ = 0,50-0,75 mm/s.
Suprafaţa de trecere a cilindrului central:
Q
A = [m 2 ] ; u1 = (0,2-0,3)m/s (4.34)
u1
Adâncimea utilă a decantorului vertical sub nivelul apei se ia H ≤
6 m şi adâncimea cilindrului central 0,8 H. Pentru o mai bună
distribuţie a vitezelor se reconadă ca D/H ≤ 1.7, ceea ce limitează
debitul maxim la (30-40 l/s) la 2600-3500m3/zi. Fundul conic se
execută cu pante de 30-45o. Colectarea apei se face prin jgheaburi
periferice şi jgheaburi radiale uniform distribuite. Materialul utilizat
pentru construirea decantoarelor verticale este betonul armat.
80
d). Decantoare suspensionale

Sunt decantoare verticale la care se asigură formarea unui strat
dens de suspensii în camera de decantare prin care trece apa brută. Prin
procesul de adsorbţie ca şi datorită regimului modificat de curgere prin
straturi de suspensii se asigură o calitate foarte bună şi constantă a apei
decantate. De obicei, se aplică în cazul tratării prealabile a apei cu
coagulant.
Se deosebesc două tipuri de decantoare suspensionale:
- cu strat de suspensii în repaos;
- cu circulaţia stratului de nămol.
Decantor suspensional static

Decantoare Se adoptă în cazul apelor având un conţinut în suspensii de
peste 50 mg/dm3, fără suspensii gravimetrice şi în condiţiile în care
suspensia este în principal de origine minerală.
În figura 4.26 este dată schema unui decantor suspensional static.
Apa brută, după tratarea cu reactivi de coagulare şi un amestec rapid,
încarcă compartimentele de limpezire la partea inferioară şi, într-o
curgere verticală printr-un strat de suspensii menţinut în echilibru de
curentul ascendent, se limpezeşte.
Fig. 4.26 Decantor suspensional static: 1 - cameră de amestec şi distribuţie; 2 -

compartiment de floculare; 3 - distribuitor apă brută; 4 - concentrator nămol; 5 -
sistem colectare apă decantată; 6 - sistem evacuare nămol
Flocularea se realizează în stratul suspensional, în

compartimentul tronconic de la partea inferioară a camerei de
limpezire.
Pentru dimensionarea decantoarelor suspensionale statice se
adoptă încărcări ih = 3-4 m3/h.m2 şi timpi de sedimentare ts = 1,5-2,0 h.
Pe baza acestora se stabileşte aria de limpezire şi înălţimea hs pe
81
care se dezvoltă stratul suspensional. Pentru adâncimea tronconică de

la partea inferioară se consideră: timpul de floculare de 10-15 minute şi
înclinarea pereţilor tronconici mai mare de 45o, pentru evitarea formării
depozitelor de nămol.
Deasupra stratului suspensional, se adoptă o adâncime de apă
limpezită hal. > 1,0-1,5 m.
La partea centrală a bazinului se prevede un concentrator de
nămol care va preleva nămolul în exces din stratul suspensional;
suprafaţa concentratorului de nămol se consideră 10-15% din suprafaţa
de limpezire.
Decantor suspensional cu recircularea nămolului

Se bazează pe amestecul nămolului reţinut anterior cu apa brută
cu ajutorul dispozitivelor mecanice sau hidraulice.
Toate decantoarele din acest tip dispun de un compartiment
central destinat efectuării reacţiilor (denumit cameră de reacţie), un
compartiment de limpezire, în care se realizează un strat suspensional
având concentraţie mare (10-15000 mg/dm3) şi de concentratoare de
nămol, care să asigure concentrarea şi evacuarea nămolului în exces
din stratul suspensional.
În figura 4.27 se prezintă schema decantorului suspensional cu
recircularea nămolului cu ajutorul unui dispozitiv mecanic de
recirculare (tip Accelerator).
Viteza ascendentă a apei în camera de limpezire a acceleratorului
este v = 1,1-1,2 mm/s.
O parte din apă se recirculă în prima cameră de amestec şi
reacţie, anternând din nămolul depus, şi reintră în circuitul normal;
nămolul în exces este acumulat în rezervoarele de concentrare a
nămolului, dispuse pe peretele exterior al decantorului, de unde se
evacuează din timp în timp. Acceleratorul este prevăzut cu o golire
generală prevăzută pe fundul bazinului.
Fig. 4.27. Decantor suspensional cu recircularea nămolului: 1–

intrarea apei; 2 – conductă reactivi; 3 – agitator cu pale; 4 – motor; 5 – prima
cameră de amestec şi reacţie; 6 – a doua cameră de amestec şi reacţie; 7 – zonă de
apă limpezită; 8 – jgheab colector radial; 9 – ieşirea apei limpezite; 10 – separator de
nămol; 11 – conductă evacuare nămol în exces; 12 – conductă de golire
f). Decantoare lamelare

Decantoarele lamelare au apărut din necesitatea eliminării
dificultăţilor decantoarelor statice şi anume:
- eliminarea turbulenţei;
82
- eliminarea influenţei pereţilor;

- reducerea lungimii de intercepţie a radierului de către particula
antrenată de viteza medie a curentului şi mărimea hidraulică.
În practică se utilizează trei sisteme de decantoare lamelare:
Sistemul modul lamelar în contra-curent este constituit din
module lamelare amplasate într-un curent ascendent; apa este introdusă
la partea inferioară a modulului lamelar, se realizează separarea şi apa
se colectează la partea superioară, iar nămolul curge către partea
inferioară.
Sistemul este prevăzut cu autocurăţirea nămolului şi pentru
aceasta unghiul de înclinare al modulului faţă de orizontală trebuie să
fie α = 45-60o.
În figura 4.30 se indică schema funcţională a sistemului de modul
lamelar în contra-curent.
Fig. 4.30 Modulul lamelar în contra-curent
Sistemul lamelar în co-curent este reprezentat schematic în fig.

6.31 apa brută floculată curge descendent într-un modul lamelar
prevăzut cu două lamele suprapuse; după cedarea suspensiei floculate,
curentul de apă curge ascendent către bazinul superior de apă
limpezită.
Fig. 4.31 Modulul lamelar în co-curent

Modulul co-curent prezintă avantajul că unghiul de înclinare
poate coborâ până la 30o, luând în considerare efectul de antrenare a
nămolului de către curentul de apă.
Sistemul modul lamelar în curent-încrucişat. Modulul lamelar
este alimentat cu apă brută floculată din canalele laterale prevăzute pe
83
1/3...1/4 din lungimea lamelelor. Apa limpezită se colectează la partea

superioară după o curgere ascendentă, iar nămolul curge descendent şi
se colectează la partea inferioară.
a)De cine depinde lungimea bazinelor de sedimentare?
b)De cine depinde separarea gravitaţională a particulelor?
c)Ce reprezintă procesul de coagulare floculară?
d)Care sunt reactivii de coagulare utilizaţi frecvent în tratarea apei?
e) Care sunt tipurile de decantare utilizate?

Apa din sursele de suprafaţă conţin sedimente în suspensie
gravitaţională şi coloidală. Suspensiile gravitaţionale sunt reţinute în
bazinele de decantare prin separare gravitaţională la viteză de
scurgerea a apei foarte mică. Pentru înlăturarea suspensiilor coloidale
în apă se introduce un reactiv de coagulare care ajută la formarea unor
flacoane care se pot depune. Reţinerea suspensiilor se poate face în
decantoare statice suspensionale şi în decantoare lamelare pentru a
creşte eficienţa decantării.
4.4. Filtrarea apei
` 4.4.1. Consideraţii generale privind filtrarea apei

Filtrarea este procesul de limpezire avansată a apei, prin curgerea
acesteia printr-o masă de material granular sau poros.
În domeniul tratării apei filtrarea este utilizată ca ultimă treaptă
de limpezire, pentru finisarea indicatorilor calitativi ai apei.
Filtrarea Reţinerea suspensiilor din apă în stratul filtrant se realizează
printr-un complex care implică procese fizice, chimice şi biologice.
O caracteristică importantă a procesului de filtrare este viteza de
filtrare. Aceasta exprimă raportul dintre debitul filtrat şi suprafaţa
orizontală a stratului filtrant.
Q  m3 / h m
v =  2 sau  (4.42)
A m zi 
Procedeele de filtrare în funcţie de mărimea vitezei de filtrare
sunt:
• filtrare lentă cu v = (2-4) m/zi;
• filtrare rapidă cu v = (4-15) m/h;
84
• filtrare ultrarapidă cu v = (15-100) m/h.

Filtrarea lentă şi cea rapidă este utilizată în cazul tratării apei
potabile, iar filtrarea ultrarapidă în special pentru obţinerea apei
industriale.
4.4.2. Filtrarea lentă

În procesul de filtrare lentă eficacitatea filtrării rezultă în special
din acţiunea stratului de substanţă organică (bacterii, protozoare şi
alge) care se dezvoltă în primii câţiva centrimetrii de strat filtrant.
Filtrarea lentă Această membrană biologică de suprafaţă reţine majoritatea
microorganismelor şi oxidează aproape toate materiile oprganice,
folosind oxigenul dizolvat în apă făcând inutilă o dezinfectare
ulterioară.
În formarea membranei biologice în primii 2-3 cm de la suprafaţa
nisipului, cei doi agenţi principali care contribuie la efectul general
sunt oxidarea chimică şi oxidarea microbiologică.
Acestea sunt completate în măsură mai mică sau mai mare de
mecanisme de sită, sedimentare în pori, forţe de inerţie, difuzie şi
atracţie electrostatică.
Eficienţa filtrării lente, înscrie randamente de până la 99,5% în
reţinerea bacteriilor şi practic 100% în eliminarea virusurilor. Reţinerea
particulelor în suspensie de natură minerală şi organică, în membrana
biologică care se formează la suprafaţa nisipului este influenţată de:
- procesele şi metabolismul bacteriilor provenite iniţial din apa
brută; populaţia bacteriană este limitată de cantitatea de materie
organică furnizată de apa brută care alimentează filtrul;
- variaţia calităţii apei şi vitezei de filtrare, pentru evitarea ruperii
echilibrului format în patul filtrant;
- asigurarea unei perioade de maturare în condiţii de mediu fără
variaţii bruşte (alimentarea cu oxigen şi temperatură); se apreciază că
oxigenul minim necesar în apa brută este ≥ 3 mg/dm3.
- conţinutul de alge în influent; deşi nu participă direct la
mecanismul de filtrare, unele tipuri de alge pot avea efecte benefice sau
dăunătoare, în funcţie de condiţiile de mediu.
4.4.3. Filtre lente

Filtrele lente se construiesc pentru debite mici (Q < 2500 m3/zi)
deoarece din cauza vitezei de filtrare reduse, rezultă un volum mare de
construcţie ceea ce duce la o investiţie mare şi suprafeţe mari de teren
ocupate.
Un filtru lent (figura 4.34) se compune dintr-un bazin de beton
sau beton armat de formă paralelipipedică prevăzut cu un fund drenant
care susţine stratul de nisip filtrant care are la bază un strat de pietriş ce
face trecerea de la dimensiunea granulelor de nisip la mărimea
orificiilor fundului drenant.
85
Filtre lente
Fig. 4.34 Schema unui filtru lent: 1 – conductă apă decantată; 2–

conductă de ieşire a apei filtrate; 3 – conductă de golire; 4 – conductă de golire a apei
de deasupra nisipului; 5 – preaplin; 6 – conductă de umplere; 7 – fund drenant; 8 –
strat de pietriş; 9 – strat de nisip
Funcţionarea unui filtru lent cuprinde următoarele trei faze:

a. Punerea în funcţiune
Filtrul se umple cu apă filtrată anterior, introdusă în sens invers
funcţionării normale (de jos în sus), pentru a permite eliminarea aerului
din porii nisipului şi pentru a păstra afânarea normală a stratului
filtrant. După ce stratul de apă s-a ridicat 10-15 cm deasupra nisipului,
se opreşte admisia apei de jos în sus şi se umple filtrul cu apă brută.
Prin deschiderea conductei de golire se permite trecerea apei brute prin
stratul filtrant, operaţie care durează 1-3 zile, timp în care se formează
membrana biologică în stratul subţire de la suprafaţa nisipului (1-2
cm). După trecerea acestui interval de timp, calitatea apei filtrate
corespunde atât condiţiilor de turbiditate, cât şi condiţiilor
bacteriologice pentru apa potabilă şi atunci se deschide vana de pe
conducta de apă filtrată.
b. Filtrarea apei
Din acest moment, filtrul funcţionează normal. Din cauza
reţinerii suspensiilor din apa brută, filtrul se colmatează treptat, ceea ce
conduce la creşterea pierderii de sarcină h prin filtru, la creşterea
nivelului apei deasupra nisipului şi deci la scăderea debitului de apă ce
iese din filtru.
Funcţionarea filtrului se opreşte în momentul în care viteza apei
prin porii membranei biologice este atât de mare, încât poate rupe
această membrană. Filtrul se scoate din funcţiune în momentul în care
pierderea de sarcină a ajuns la 0,5-1,0 m, înainte de a se ajunge la
înrăutăţirea calităţii apei.
Durata de funcţionare a unui filtru lent într-un ciclu normal este
de 20-30 zile.
c. Curăţirea filtrului
Constă în îndepărtarea stratului de nisip murdărit în grosime de
2-3 cm, operaţie care se face manual, cu unelte terasiere, după ce s-a
îndepărtat apa din filtru.
După aceasta, filtrul este lăsat să se aerisisească 2-3 zile, înainte
de umplerea cu apă, şi apoi reîncepe ciclul. Suprafaţa nisipului trebuie
dezinfectată cu hipermanganat de potasiu sau clorură de var. Curăţirea
filtrului durează 3-4 zile.
Când, după curăţiri repetate, grosimea stratului de nisip se reduce
86
de la 1-1,25m (cât era la început) la 0,6m, se îndepărtează tot nisipul

din filtru şi se spală. Această operaţie se face o dată la 1-2 ani.
Fundul drenant se realizează din plăci poroase de beton (plăci
Arcuda) cu dimensiuni de 0,5 ⋅ 0,5 m şi grosime de 6-8 cm, aşezate pe
ziduri sau pe nervurile de beton armat ale radierului.
Stratul filtrant este compus din nisip cuarţos, având compoziţia
granulometrică limitată între 0,3-3 mm, coeficientul de neuniformitate
fiind u = 1,5-2,0; stratul suport de pietriş este constituit din două
straturi de pietriş mărgăritar.
De obicei, filtrele lente sunt neacoperite şi funcţionează în aer
liber.
Dimensionarea hidraulică a filtrelor lente constă în determinarea
suprafeţei în funcţiune şi a suprafeţei instalate.
Suprafaţa totală în funcţiune:
Q
A f = [m 2 ] (4.43)
v
în care v = (2,5-4,0) m/zi.
Această suprafaţă se împarte într-un număr n de bazine.
Suprafaţa în funcţiune a filtrelor lente în timpul curăţirii unui
compartiment se calculează:
n −1 Q
Ac = Af ≥ [m 2 ] (4.44)
n v max .
Numărul de compartimente se calculează:
Af
n= (4.45)
Af − Ac
T
şi se verifică cu: 2 ≤ n ≤ (4.46)
tp
unde:
T - ciclul complet de funcţionare T = tf + tp în zile;
tf - durata de funcţionare a filtrului într-un ciclu (20-50 zile);
tp - timpul pierdut într-un ciclu compus din: 1-3 zile pentru
punerea în funcţiune şi 3-4 zile durata de curăţire.
Avantajele filtrării lente pot fi sintetizate astfel:
- calitatea efluentului, în condiţiile creşterii poluării resurselor de
apă, se asigură cu economii importante de costuri şi energie;
- exploatarea şi întreţinerea filtrelor lente nu necesită personal
calificat şi elemente tehnice complexe;
- filtrele lente lucrează optim la turbidităţi de 10-20 mg/dm3; pot
prelua turbidităţi de 50-100 mg/dm3, pentru perioade scurte de timp;
- rezultatele filtrării lente în reţinerea organismelor patogene sunt
apreciabile; microorganismele prezente într-un filtru lent de nisip
produc substanţe care acţionează ca inhibitori chimici sau biologici
asupra bacteriilor intestinale.
După filtrarea apei printr-un filtru lent nu mai sunt necesare
instalaţii speciale pentru dezinfectarea apei.
87
4.4.4. Filtrarea rapidă a apei

Mecanismele de reţinere în stratul filtrant a suspensiilor din apă
pot fi grupate în două categorii:
• reţinerea pe granulele materialului filtrant;
• reţinerea în interspaţiile stratului filtrant.
• reţinerea pe granulele stratului filtrant se explică prin acţiunea
conjugată a mai multor factori:
- Contactul direct al particulelor dispersate din apă cu
granulele filtrului prin efectul fizic de intercepţie a cărui probabilitate
Filtrarea rapidă a de reţinere iniţială creşte pe parcursul ciclului de filtrare datorită
apei depunerilor succesive care se produc pe particulele materialului
filtrant.
Masa de nisip poate fi considerată ca o reţea de tuburi
strangulate, iar în punctele de strangulare particulele în suspensie pot fi
aduse în contact cu suprafaţa granulelor la convergenţa liniilor de
curent ale fluidului.
- Inerţia de parcurgere pe o anumită traiectorie a particulelor
dispersate care are ca efect intercepţia lor de către granulele din sratul
filtrant.
O suspensie trecând printr-un mediu poros trebuie să îşi schimbe
necontenit direcţia pentru a permite curentului să înconjoare granulele
stratului filtrant. Datorită inerţiei, impurităţile au tendinţa să îşi
continuie drumul pe direcţia iniţială intrând în contact cu granulele
stratului filtrant.
- Difuzia datorită translaţiei particulelor sub acţiunea mişcării
browniene. Pentru particulele de dimensiuni care depăşesc 2 µm acest
mecanism are efect redus.
Dimensiunea medie a particulelor din apele de suprafaţă este de
ordinul 22-57 µm , ceea ce face ca în tratarea apelor de alimentare acest
mecanism să fie neglijat.
- Deplasarea laterală perpendiculară pe liniile de curent, a
particulelor care capătă o mişcare de rotaţie sub acţiunea
hidrodinamică într-un câmp uniform pentru valori scăzute ale
numărului Re.
Acest efect va fi accentuat dacă câmpul nu este uniform şi dacă
nu este nici staţionar cum este cazul curgerii prin porii stratului filtrant.
Dacă particulele nu sunt sferice vor suferi o rotaţie suplimentară şi o
mişcare laterală din cauza lipsei de simetrie.
- Interacţiunea moleculară dintre particulele dispersate în apă
datorită forţelor Van der Waals.
Atracţia reciprocă între două particule supuse acţiunii acestor
forţe variază în sens proporţional cu pătratul distanţei dintre ele.
Aceste forţe împreună cu forţele hidrodinamice par a avea o
pondere maximă în mecanismul de reţinere a particulelor în filtre.
- Forţele electrostatice care iau naştere în stratul dublu de ioni al
peliculei de apă adsorbită pe suprafaţa fiecărei particule împreună cu
forţele de natură moleculară Van der Waals.
- Adsorbţia prin care particulele în dispersie sunt reţinute pe
granulele stratului filtrant ca urmare a contactului pelicular de lichid
adsorbite la suprafaţa acestor particule şi granule.
88
Pelicula de lichid adsorbită este formată din două straturi ionice:

primul format din cationi legat mai stabil denumit strat de adsorbţie, al
doilea în exterior, difuz format din anioni şi cationi mai puţin legaţi.
Coeficientul de filtrare λ şi depozitul specific σ care corespund
relaţiilor de bază ale filtrării pot fi stabiliţi după relaţia:
φ ⋅σ 2
λ = λo + c ⋅ σ − (4.53)
po − σ
unde:
λo - coeficientul de filtrare iniţial;
c - constantă;
po - porozitatea stratului curat;
φ - parametru de filtrare.
Relaţia pune în evidenţă cele două faze ale fenomenului de

filtrare: în prima fază coficientului de filtrare creşte liniar cu depozitul
specific σ , şi a doua fază în care datorită creşterii vitezei interstiţiale şi
a reducerii suprafeţei specifice de contact λ descreşte.
4.4.5. Parametrii tehnologici în procesul de filtrare rapidă

Aceste caracteristici pot fi grupate astfel:
Parametrii a. Caracteristici influent
tehnologici ai Pentru funcţionarea filtrului este necesar ca substanţele coloidale
filtrării de natură minerală şi organică să se găsească în stare de floculare.
Turbiditatea apei de filtrat se determină orar şi nu trebuie să
depăşească 20 mg/dm3. Echilibrul fizico-chimic şi electric al
dispersiilor poate fi caracterizat prin indicele de filtrabilitate FI,
temperatură.
b. Caracteristici strat filtrant

Stratul filtrant este elementul esenţial pentru filtrul rapid, în el se
desfăşoară în totalitate procesul complex de limpezire a apei.
Stratul filtrant trebuie definit prin caracteristicile granulometrice,
suprafaţa specifică, volumul porilor, natura mineralogică, forma
granulelor, friabilitatea precum şi grosimea stratului filtrant şi suprafaţa
filtrantă.
Curba granulometrică a unui material filtrant se obţine prin
cernerea nisipului uscat prin mai multe site normalizate cu diametrele
ochiurilor (0,2-5) mm. În curba granolometrică se exprimă pentru
fiecare diametru al ochiului de sită procentul din greutatea de nisip ce a
trecut.
c. Parametrii hidrodinamici ai procesului de filtrare:
• Viteza de filtrare vf, reprezintă viteza aparentă care rezultă din
raportul între debitul influent şi aria secţiunii normale pe direcţia de
curegere a apei. Viteza de filtrare adoptată, curent la filtrele rapide
este: vf = 5-10 m/h.
d. Pierderea de sarcină hr este diferenţa de presiune a apei între

două nivele ale stratului filtrant
89
e. Spălarea eficientă a unui filtru rapid se execută în două

faze:
- în faza I se introduce apa filtrată în contracurent, cu debite de
qapă = 3-4 dm3/s.m2; când apa ajunge la muchia jgheabului de
deversare, se introduce aer comprimat qaer = 18-20 dm3/s.m2; durata
acestei faze este de 3’-5’; în acest mod, peliculele de nămol dezlipite
de pe granule sunt antrenate de curentul de apă;
- faza II-a constă în trecerea unui curent de apă filtrată de jos în
sus, la o intensitate de 8-12 dm3/s.m2, timp de 10’-12’.
f. Drenajele de mare rezistenţă, utilizate în prezent pentru filtrele
rapide sunt următoarele:
• Cu plăci cu crepine; cerinţele impuse la execuţie sunt
deosebit de severe pentru realizarea nivelului de separaţie apă-aer sub
drenaj.
În figura 4.36 se prezintă schema unui drenaj cu plăci cu crepine.
Acest sistem de drenaj este foarte eficient, însă necesită dotări speciale
pentru aigurarea uniformităţii debitelor de aer şi apă pe perioada
spălării.
Crepina este alcătuită dintr-un corp sub forma unui cilindru
perforat, prelungită cu o ţeavă care la partea inferioară are o tăietură.
Aceste piese se fixează prin înfiletare într-un manşon fixat la turnarea
plăcii drenante care va susţine stratul de nisip.
Pe 1 m2 de strat filtrant sunt necesare 60-65 crepine.
Pentru a se asigura uniformitatea de spălare este necesar ca toate
orificiile crepinelor să aibă extremitatea superioară în acelaţi plan
orizontal.
Crepinele pot fi din porţelan sau polietilenă.
Fig. 4.36. Drenaj cu plăci cu crepine: 1 – placă din beton armat; 2–

crepină; 3 – etanşarea rosturilor dintre plăci; 4 – stâlp; 5 – orificiu pe ţeava crepinei; 6
– strat de aer comprimat în timpul spălării filtrului
4.4.6. Filtre rapide
Filtrele rapide pot funcţiona cu nivel liber-gravitaţional (filtru

deschis) şi sub presiune (filtru închis).
a). Filtre rapide gravitaţionale
Filtrele rapide deschise sunt mai des utilizate. Apa decantată este
90
introdusă la partea superioară a filtrului şi se repartizează pe toată

suprafaţa filtrului. Parcurge stratul de nisip de sus în jos, trece prin
fundul drenant şi ajunge la camera de apă filtrată de unde printr-o
conductă iese din filtru.
Particulele fine aflate în apă care intră în filtru sunt reţinute în
parte la suprafaţa stratului de nisip şi mai ales prin adsorbţie în toată
masa nisipului.
Filtrul funcţionează un timp, în care porii nisipului acumulează
suspensiile din apă. În acest mod pierderea de sarcină creşte continuu
până la o valoare când viteza de trecere a apei prin porii nisipului este
prea mare şi antrenează particule.
În momentul când se înregistrează pierderea de sarcină maximă
filtrul se scoate din funcţiune şi se curăţă cu un curent ascendent de apă
filtrată având o viteză de până la zece ori mai mare decât viteza de
Filtre rapide filtrare (10…15 dm3/s.m2).
Apa de spălare se introduce în filtru ărin conducta 5, de unde
intră în filtru în camera de sub fundul drenant şi se distribuie uniform
pe toată suprafaţa stratului filtrant.
Apa trece prin stratul filtrant pe care-l expandează granulele de
nisip mai fine, fiind ţinute în suspensie, iar cele mari capătă o mişcare
de vibraţie. Prin ovirea reciprocă a granulelor şi datorită vibraţiei
impurităţile reţinute sunt desprinse şi antrenate de curentul de apă în
jgheaburile de colectare 2 şi evacuate prin conducta de golire 6.
Spălarea unui filtru durează 12-15 minute şi se face în general de
două ori în 24 ore de funcţionare.
Fig. 4.39. Filtru rapid cu nivel liber: 1 – stratul filtrant; 2 – jgheaburi; 3 – apă decantată;
4 – preaplin; 5 – apă şi aer de spălare; 6 – golire; 7 – apă filtrată; 8 – drenaj
b). Filtre rapide sub presiune
Filtrele rapide închise se utilizează atunci când presiunea

disponibilă la ieşirea apei din filtru permite ajungerea apei într-un
rezervor de înmagazinare situat la înălţime evitându-se repomparea.
Filtrul rapid închis vertical (fig. 4.40) se compune dintr-un
recipient din tablă de oţel prevăzut cu un fund drenant care susţine
stratul de nisip filtrant. Apa decantată întră prin conducta 1, trece prin
stratul de nisip filtrant de sus în jos şi iese prin conducta 2 ca apă
filtrată. Când nisipul filtrant s-a colmatat se introduce apă curată prin
conducta 3, curentul de apă străbate nisipul filtrant de jos în sus şi
91
antrenează impurităţile în pâlnia 8, de unde apa murdară iese prin

conducta 4. Conducta 5 serveşte pentru golirea completă a filtrului, iar
conductele 6 şi 7 pentru evacuarea aerului rămas în interiorul filtrului.
Fig. 4.40 Filtru rapid sub presiune: 1 – conductă apă decantată; 2–

conductă apă filtrată; 3 – conductă apă la curăţire; 4 – conductă apă murdară; 5 –
conductă golire; 6 – conductă aer; 7 – conductă aer; 8 – pâlnie; 9 – strat filtrant; 10 –
gură de vizitare
Filtrele rapide sub presiune se construiesc în recipienţi metalici.

Înălţimea stratului filtrant se adaptează la viteza de filtrare de lucru şi
mărimea încărcării de materii în suspensie reţinute. În industrie aceste
filtre utilizează înălţimi de strat de 1-2m şi granulometrii de 0,65-2,0
mm.
Vitezele de filtrare utilizate sunt 20-40 m/h, pentru filtrare
Filtre rapide suspensii grosiere, şi 30-50 m/h pentru filtrarea apelor cu un conţinut
redus de suspensii. Spălarea acestor filtre se realizează în contracurent
fie numai cu apă fie cu apă şi aer.
c). Filtre rapide de construcţie specială
Din categoria acestor filtre fac parte: filtrele cu dublu curent,

filtrele de contact, filtrele de dublu strat, filtrarea cu membrane.
• Filtrele în dublu curent, se bazează pe un proces de filtrare cu
dublu sens (ascendent şi descendent), pe două straturi filtrante
suprapuse.
Filtrul se compune dintr-un prefiltru care funcţionează într-un
curent ascendent şi care are rolul dublu de masă de contact şi treaptă de
limpezire grosieră.
În aceeaşi cuvă sunt suprapuse două straturi filtrante care au rolul
de limpezire finală a apei prefiltrate (fig. 4.42).
Apa brută tratată cu reactivi de coagulare se distribuie la cuvele
de filtrare dintr-o galerie de distribuţie, comandate de nivelul apei pe
filtre. Sistemul de distribuţie este alcătuit dintr-o galerie longitudinală
şi o reţea de ţevi ramificate din această galerie.
Apa parcurge în sens ascendent stratul suport de pietriş, unde are
loc reacţia şi formarea microflocoanelor şi în continuare stratul de
prefiltru, unde are loc limpezirea preliminară.
Din apa prefiltrată, dQ este colectat de sistemul de ţevi şi este
92
condus la partea superioară a cuvei de filtru, de unde în sens

descendent se filtrează prin stratul Fd, iar partea aQ trece direct prin
stratul filtrant Fa în sens ascendent. Sistemul de ţevi colectează apă
filtrată pe cele două sensuri şi o conduce în afara cuvei de filtrare.
Fig. 4.42 Filtre cu dublu curent: 1 – apă brută cu coagulant; 2 – galerie

longitudinală de distribuţie; 3 – sistem de ţevi colectare apă prefiltrată; 4 – sistem de
colectare apă filtrată; Fd – strat filtrant parcurs descendent de apă; Fa – strat filtrant
parcurs ascendent de apă; 5 – ieşire apă filtrată; 6 – sistem de spălare cu apă şi aer
Filtrele cu dublu curent pot deveni economice la ape de lac, la

care conţinutul de suspensii să nu depăşească 20 mg/dm3 şi să fie puţin
încărcate cu biomasă.
• Filtrele de contact, au stratul filtrant alcătuit dintr-o
succesiune de straturi de nisip şi pietriş începând cu nisip de 0,8 mm la
partea superioară şi terminând cu pietriş de 65 mm la partea inferioară.
Aceste filtre se utilizează fără decantare prealabilă, în cazurile în care
suspensiile din apă brută nu depăşesc 150 mg/l.
Soluţia de coagulant se introduce în apă brută imediat înainte de
intrarea în filtru prin conducta 2. Amestecul coagulantului cu apa brută
şi reacţiile chimice au loc chiar în masa materialului filtrant. Viteza de
filtrare este de 5 m/h. Spălarea filtrului se face în curent de apă
ascendent cu q = 14-16 l/s.m2.
Fig. 4.43 Filtru de contact: 1 – intrarea apei; 2 – ţeavă pentru injectarea soluţiei
de coagulant; 3 – conductă de apă filtrată; 4 – conductă de apă de spălare; 5 –
conductă de evacuare a apei murdare; 6 – conductă de golire; 7 – conductă de
preaplin; 8 – jgheab pentru colectarea apei murdare în timpul spălării
93
• Filtrele cu dublu strat. La aceste filtre, stratul omogen este

înlocuit cu două straturi: un strat inferior de nisip cuarţos, asemănător
cu cel de la filtrele obişnuite, şi un strat superior cu granulometrie mai
mare şi greutate specifică mai mică. Aceasta oferă posibilitatea
creşterii capacităţii de acumulare a particulelor reţinute în stratul
superior şi în acelaşi timp, după spălare, aşezarea celor două straturi
rămâne identică.
Prin utilizarea unui strat de cocs care înlocuie un strat de nisip
permite o creştere a vitezei de filtrare.
Problemele tehnice care se pun la filtrele cu dublu strat sunt
determinate de alegerea caracteristicilor stratului filtrant superior, din
punct de vedere al granulometriei, friabilităţii, grosimii stratului şi
modului de reţinere a suspensie floculate.
Ca materiale, pentru stratul superior, se utilizează: cocs, antracit,
cărbune activ granular. Mărimea granulelor stratului superior se adoptă
de 3-4 ori mai mare decât mărimea granulelor stratului inferior (la def).
a) Ce este viteza de filtrare?
b) Tipuri de filtrare în tratarea apei?
c) Rolul membranei biologice la filtrele lente?
d) Tipuri de filtre?

Filtrarea apei este procesul de limpezire avansată a apei prin trecerea
printr-un strat granular sau poros. Raportul dintre debitul filtrat şi
suprafaţa orizontală a stratului filtrant este viteza de filtrare. În tratarea
apei se utilizează filtrarea lentă cu viteze de filtrare (2 – 4) m/zi şi
filtrarea rapidă cu viteza de filtrare (4 – 15) m/h.
Reţinerea suspensiilor se face în masa de nisip filtrant care din timp în
timp este necesar a fi curăţit.
4.5. Corectarea caracteristicilor chimice ale apei
` Caracteristicile chimice ale apei de alimentare trebuiesc corectate

în cazul în care substanţele dizolvate în apa naturală depăşesc limitele
admise de normele de calitate.
În general, apele subterane sunt mai mineralizate, încât
necesitatea tratării chimice a apei de alimentare intervine mai frecvent.
94
4.5.1. Deferizarea şi demanganizarea apei

O mare parte din rezervele de apă subterane din ţara noastră şi apa din
râurile principale (Dunăre, Jiu, Olt, Mureş, Prut, Bega) conţin fier şi
mangan, fiind inutilizabile fără o tratare prealabilă.
În unele ţări, normele limitează conţinutul de Fe şi Mn, în apa
tratată, la valori sub 0,02-0,05 mg/dm3. Aceasta reflectă condiţia de
siguranţă, în ceea ce priveşte înlăturarea riscurilor dezvoltării
bacteriilor feruginoase şi manganoase în componentele sistemului de
alimentare cu apă după tratare.
Compuşii de Fe şi Mn se pot găsi în apă în trei domenii de
dispersie:
1. Dispersie moleculară, formată din sisteme discrete stabile şi în
echilibru termodinamic, având particule (molecule, ioni) cu mărimea
sub 1 µm , care nu se depun, trec prin toate filtrele, dializează şi
difuzează;
2. Dispersie coloidală, formată din sisteme eterogene bifazice, cu
suprafeţe mari de separaţie, cu mărimea între 1 şi 10 µm , care sunt
reţinute de ultrafiltre;
3. Dispersie simplă, cu mărimea particulelor peste 100 µm , care
precipită sau se depun şi sunt reţinute pe filtre.
Dispersiile moleculare sunt reprezentate în special de compuşii
Deferizarea şi
bivalenţi ai Fe şi Mn, iar cele coloidale şi suspensiile rezultă prin
demanganizare
trecerea acestor compuşi la o stare superioară, prin oxidare şi prin
coagulare.
În contact cu aerul atmosferic, bicarbonatul feros, dizolvat în apă
se descompune, rezultând:
Fe(HCO 3 )2 ⇒ 2CO 2 + Fe(OH )2 (4.59)
iar hidroxidul feros, se oxidează, producând hidroxidul feric:
4Fe(OH )2 + O 2 + 2H 2O ⇒ 4Fe(OH )3 (4.60)
care precipită sub formă de fulgi galben-roşietici.
Uneori, fierul se găseşte în apă sub formă de compuşi organici,
datorită descompunerii organismelor plantelor şi animalelor moarte (de
pe fundul bălţilor).
În alte cazuri, se constată creşterea conţinutului de fier şi mangan
în apă, datorită dezvoltării bacteriilor feruginoase (Crenotrix polispora,
Cladiotrix, Clonotrix, Leptotrix, Gallionella). Aceste bacterii
concentrează fierul şi manganul pe învelişul lor. Depozitele de fier de
pe bacterii se produc deoarece bacteriile au nevoie, pentru a trăi, de o
sare feroasă sau manganoasă. Se constată că depozitele se fac numai pe
bacterii vii.
Dezvoltarea bacteriilor feruginoase conduce la formarea unor
bogate depozite de compuşi ai fierului şi filamente organice care,
dezvoltându-se în reţeaua de distribuţie, conduc la degradarea acesteia.
4.5.2. Procese tehnologice în deferizarea şi demanganizarea

apei
Pentru deferizare şi demanganizare se utilizează procedee ca:

a. oxidare prin aerul atmosferic urmat de limpezirea apei;
95
b. filtrare dublă;
c. aerarea apei, urmată de filtrare catalitică;
d. tratarea cu reactivi chimici, urmată de limpezirea apei;
e. filtrarea prin masă de schimbători de ioni.
• Procesul de oxidare are rolul de a corecta echilibrul general
al compuşilor feroşi, manganoşi din apă, astfel încât acesta să devină
favorabil reţinerii ulterioare a fierului şi manganului, prin filtrare.
Procesul de oxidare are loc în condiţiile introducerii în apă a unei
anumite cantităţi de oxigen, a eliminării CO2 liber şi eventual a H2S
care constituie mediul reducător.
Prin procesul de aerare-oxidare, pH-ul apei creşte odată cu
eliminarea CO2, creşte valenţa ionilor de Fe şi Mn.
• Procesul de coagulare are rolul de a corecta potenţialul
electrocinetic al dispersiilor, astfel încât particulele coloidale să poată
fi reţinute prin sedimentare.
• Procesul de filtrare are rolul de a reţine Fe şi Mn până la
limitele admise în apa tratată.
Tehnica deferizării şi demanganizării apei diferenţiază tehnologii
distincte de filtrare, după cum tratarea prealabilă filtrării conduce la
obţinerea unei stări de oxidare, mai mult sau mai puţin avansată, a
fierului şi manganului din apă.
Dacă 70% din fierul total se găseşte la intrarea în filtru în stare de
dispersie moleculară, are loc un proces de filtrare a fierului bivalent
direct în stratul filtrant, un rol determinant avându-l efectul catalitic al
peliculelor de oxizi de fier şi în special de mangan, depuse anterior pe
granulele din strat.
Prin reţinerea compuşilor de fier şi mangan, în filtru se creează
puternice forţe de legătură între particulele reţinute şi granulele
stratului filtrant, generate în principal de adsorbţia superficială. Aceste
legături imprimă întregului proces de filtrare o stabilitate avansată,
independent de condiţiile hidrodinamice din stratul filtrant, astfel încât
eficienţa filtrării se menţine de-a lungul întregului ciclu.
• Procesul de oxidare cu reactivi chimici se utilizează când
apa conţine compuşi organici de fier şi mangan sau sulfat feros. Se
utilizează ca reactivi: hidroxidul de calciu, sulfatul de aluminiu şi
clorul. Din reacţia sulfatului feros cu varul rezultă hidroxidul feros şi
sulfat de calciu.
FeSO 4 + Ca (OH )2 = Fe(OH )2 + CaSO 4
Oxidarea hidroxidului feros se face rezultând hidroxid feric:
4Fe(OH )2 + O 2 + 2H 2O = 4Fe(OH )3
Hidroxidul feric precipită sub formă de flocoane şi se elimină
prin decantare şi filtrare. O asemenea staţie de deferizare cuprinde: o
staţie de preparare şi dozare a reactivilor, bazin de reacţie, decantoare
şi filtre.
• Procedeul cu mase cationice constă în trecerea apei care
conţine fier printr-o masă granulară care are rolul de a ceda cationul Na
sau H şi a reţine Fe. Aceste substanţe se numesc mase cationice sau
schimbătoare de ioni. Cu timpul masa cationică îşi pierde capacitatea şi
se regenerează cu o soluţie de NaCl prin masa cationică de sodiu şi cu
96
H2SO4 pentru masa xcationică de hidrogen. Prin acest procedeu se pot

deferiza apele cu un conţinut de 2...3 mg/dm3 fier şi 1 mg/dm3 mangan.
a). Aerarea apei
Oxidarea sărurilor solubile prin aerul atmosferice se face prin
pulverizarea, picurarea apei sau prin suflare de aer în apă. Aerarea
elimină H2S şi CO2.
În tabelul 4.9. sunt indicaţi parametrii fundamentali pentru
comparaţia diverselor sisteme de aerare utilizate în deferizarea apei şi
elementele pentru alegerea sistemului cu eficienţa cea mai bună.
Pentru instalaţiile cu debite reduse sub 50 dm3/s sunt indicate
sprinklere, iar pentru instalaţii mai mari se utilizează aerarea mecanică
în bazine cu rotoare cu ax orizontal sau vertical.
Fig. 4.44 Bazin de aerare echipat cu rotor cu ax orizontal: 1 – influent; 2 –

efluent; 3 – rotor cu pale; 4 – perete de dirijare; 5 – copertină de dirijare
În figura 4.44 este prezentat un bazin de aerare de 6 m2 echipat cu

rotor cu ax orizontal cu lungime activă de 2,50 m, diametrul D = 0,50
m şi 60 de pale pe metru liniar şi turaţia n = 96 rot/min.
b). Filtrarea apei

După oxidare urmează o instalaţie de limpezire care să reţină fulgii de
hidroxid feric produşi prin oxidarea sărurilor solubile de fier.
Fierul este reţinut într-o masă filtrantă dacă se găseşte în apă sub
formă solubilă Fe(OH)2 sau insolubilă Fe(OH)3. Prin filtrare cu ajutorul
filtrelor rapide cu strat de nisip de cuarţ, fierul care se găseşte în apă
sub formă de sistem coloidal dispersat în apă este extras de granulele
de nisip care sunt încărcate cu sarcină electrică negativă şi de asemenea
datorită fenomenului de adsorbţie.
Dacă oxidarea nu s-a făcut complet înainte de filtrare, datorită
timpului de trecere prin filtru de 5-10 minute, mai mic decât timpul de
realizare a oxidării este necesară o dublă filtrare pentru a se asigura
deferizarea.
În cazul apelor cu conţinut mic de fier 2-3 mg/l se adoptă filtre cu
97
grosime mare a stratului filtrant şi înălţime mică a apei.

Pentru apele cu conţinut mare de fier 10-20 mg/l se adoptă filtre
cu grosime mică a stratului de nisip şi înălţime mare a stratului de apă.
În funcţie de conţinutul de fier se adoptă viteze de filtrare de 7-10
m/h cu ciclul de funcţionare de 15-300 ore. Grosimea stratului filtrant
0,8-1,2 m, iar mărimea particulelor de nisip 1,5-2,5 mm, pentru filtrul
din prima treaptă şi 0,8-1,25 mm pentru cel din treapta a doua.
Spălarea nisipului se face cu apă qapă = 4-6 l/sm2 şi aer qaer = 16-25
l/sm2.
Caracteristica principală a filtrului rapid de nisip este capacitatea
de reţinere a fierului exprimată în kg/m2 filtru.
În cazul în care apa conţine fier sau hidrogen sulfurat de origine
organică, aerarea nu este eficace şi în schemă se utilizează după aerare,
o masă de contact urmată de decantare şi filtrare.
În interiorul masei de contact se continuă procesul de aerare
dezvoltându-se în unele cazuri şi membrane biologice.
Masa de contact se dimensionează la v = 3-5 m/h şi este realizată
dintr-un singur strat cu grosime de 2-3 m cu granule de 5-10 mm sau 3-
4 straturi de 0,5 m grosime cu granule de 50-100 mm având interspaţii
de 0,2-0,3 mm.
Spălarea masei de contact datorită fierului absorbit de granulele
de cocs, zgură sau spărtură de cărămidă este diferită.
Decantorul utilizat în schemă este de tip suspensional şi se
dimensionează la un timp de decantare de 1-1,5 ore şi grad de reciclare
al nămolului 2-4.
Filtrul rapid la staţiile de deferizare cu nivel liber se
dimensionează la viteze de filtrare v = 7-10 m/h, iar la cele sub
presiune v = 10-15 m/h.
c). Staţii de deferizare

În figura 4.45 se prezintă o staţie de deferizare a apei prin aerare şi
filtrare.
Fig. 4.45 Staţie de deferizare a apei prin aerare şi filtrare: 1 – reţea de conducte
cu stropitoare; 2 – conductă de apă deferizată; 3 – conductă apă pentru spălare; 4 –
conductă evacuare apă de spălat; 5 – conductă golire; 6 – preaplin; 7 – canal
colector; 8 – jgheab colectare apă murdară
Sărurile solubile din apă sunt oxidate prin pulverizarea apei cu

ajutorul stropitoarelor fixate la 2,0 m deasupra nivelului apei în bazin,
98
care de fapt este chiar filtrul cu strat de nisip utilizat pentru filtrarea
apei.
Grosimea stratului filtrant de nisip este de 1,0-1,30 m, iar
grosimea stratului de apă de deasupra nisipului de aproximativ 0,6-1,0
m.
Apa deferizată iese prin conducta 2. În anumite cazuri metoda de
aerare este suficient şi pentru oxidare şi utilizează pulverizarea apei
deasupra unei mase de contact din cocs, zgură sau spărturi de
cărămidă. Aceasta este aşezată pe un grătar de lemn şi poate fi realizată
dintr-un singur strat de 2-3 m grosime sau 3-4 straturi de 0,30-0,50
grosime separate prin strat de aer.
În figura 4.46 este prezentată o staţie de deferizare prin aerare,
filtrare şi masă de contact.
Fig. 4.46 Staţie de deferizare a apei prin aerare masă de contact, decantare şi
filtrare: 1 - conductă apă brută; 2 - pulverizatoare; 3 - conductă apă de la decantor la
filtru; 4 - conductă apă deferizată; 5 - conductă apă de spălare după filtru; 6 -
conductă apă murdară de la filtru; 7 - conductă golire a decantorului; 8 - conductă de
golire a filtrului; 9 - preaplin; 10 - canal colector; C - masă de contact; D - decantor
În unele cazuri se utilizează instalaţii de deferizare sub presiune

(figura 4.47).
Fig. 4.47 Instalaţie de deferizare sub presiune: 1 - conductă apă brută; 2 -

conductă aer comprimat; 3 - conductă apă deferizată; 4, 5 - conductă apă de spălare; 6
- conductă evacuare; 7 - conductă golire; 8 - supapă aer; 9 - gură vizitare
99
4.5.3. Dedurizarea apei
Duritatea apei este determinată de conţinutul în săruri de calciu şi

magneziu.
Duritatea temporară este dată de prezenţa în apă a bicarbonaţilor
de calciu şi magneziu, iar duritatea permanentă de clorurile de sulfaţi şi
silicaţi de calciu şi magneziu.
Suma celor două tipuri de duritate exprimă duritatea totală.
Eliminarea durităţii temporare şi a durităţii permanente apare din
necesitatea de protecţie a instalaţiilor care utilizează aceste ape. Pentru
apa potabilă limita de duritate este admisă la 20 grade.
Pentru apa industrială limitele sunt mai reduse în funcţie de
Dedurizarea apei calitatea apei cerute de consumatori.
Reducerea durităţii se face prin:
• procedee chimice cu reactivi sau schimbători de ioni;
• procedee termice.
Utilizarea unui anumit procedeu depinde de duritatea admisă de
consumatori şi de calitatea apei la sursă.
a). Procedee chimice
• Reducerea durităţii temporare

Pentru reducerea durităţii temporare denumită şi decarbonatare
se utilizează procedee chimice cu reactivi şi cu schimbători de
ioni, primele fiind cel mai des utilizate.
Aceste procedee cu rectivi sunt utilizate în special pentru
decarbonatarea apelor de suprafaţă.
Reactivul utilizat este varul Ca(OH)2 care intră în combinaţie cu
bicarbonaţii de calciu sau de magneziu din ape şi precipită în carbonat
de calciu şi hidroxid de magneziu care sunt insolubili în apă.
Reacţiile chimice ale decarbonatării cu var sunt:
Ca (OH )2 + Ca  HCO  → 2CaCO + 2H O (4.61)
 3 2 3 2
Ca (OH )2 + Mg HCO  → 2MgCO + 2H O (4.62)
 3 2 3 2
Ca (OH )2 + MgCO → 2CaCO + Mg(OH )2 (4.63)
3 3
Doza de var necesară se poate determina:
a = C1 + 2,8M + 1,27C 2 + x (4.64)
în care:
a - doza de var în mg/dm3;
C1 - conţinutul în CaO din apă sub formă de bicarbonaţi în
mg/dm3;
M - conţinutul în MgO din apă sub formă de bicarbonaţi în
mg/dm3;
C2 - conţinutul de CO2 liber în apă în mg/dm3;
x - doza suplimentară de var 5...10 mg/dm3.
• Reducerea durităţii permanente

Reducerea durităţii permanente numită şi duritatea apei se poate
100
face prin: procedee chimice cu reactivi; procedeee cu

schimbători de ioni.
Procedeele chimice cu reactivi se referă la:
• Dedurizare cu sodă - carbonatul de sodiu se foloseşte în cazul
în care duritatea permanentă este dată de sulfat şi clorură de calciu.
Reacţiile chimice sunt:
CaSO 4 + Na 2 CO3 = CaCO3 + Na 2 SO4 (4.65)
CaCl 2 + Na 2 CO3 = CaCO3 + 2 NaCl (4.66)
Sulfatul şi clorura de sodiu sunt compuşi solubili în apă. Doza de
sodă calcinată (Na2CO3) se calculează:
b = 18,9 ⋅ (Dp + y ) (4.67)
unde:
b – doza de sodă calcinată în mg/dm3;
Dp – duritatea permanentă a apei în grade;
y – adaos de sodă pentru asigurarea reacţiilor exprimat în grade
de duritate (2-3 grade).
• Dedurizare cu var şi sodă – se foloseşte în cazul în care este
necesară reducerea durităţii permanente datorate sulfatului şi clorurii
de de magneziu, sau când este necesară reducerea atât a durităţii
permanente cât şi a celei temporare.
Reacţiile chimice sunt:
MgSO4 + Na 2 CO3 = MgCO3 + Na 2 SO4 (4.68)
MgCO3 + Ca (OH )2 = CaCO3 + Mg (OH )2 (4.69)
În unele cazuri este necesară tratarea apei cu sulfat de aluminiu,
atât pentru sedimentarea suspensiilor naturale fine din apă cât şi pentru
suspensiile rezultate din reacţiile chimice. Pentru coagularea
suspensiilor specifice procesului de dedurizare este necesară o doză de
sulfat de aluminiu de 40 mg/dm3. În cazul utilizării sulfatului de
aluminiu doza de var trebuie mărită. După tratarea cu reactivi prin
decantare şi filtrare rapidă se obţine limpezirea.
Schema unei instalaţii de dedurizare cu var şi sodă este prezentată
în fig. 4.48.
Fig. 4.48 Instalaţie de dedurizare cu var şi sodă: 1 – conductă apă brută; 2 –

compartiment sodă; 3 – compartiment var; 4 – saturator var; 5 – soluţie var; 6 –
cameră amestec; 7 – cameră reacţit; 8 – deantor; 9 – filtru; 10 - conductă apă
dedurizată; 11 – conductă spălare filtru; 12 – conductă vapori spălare filtru; 13,14 –
conducte golire
La staţii de dedurizare cu debite mari se poate folosi o suspensie
de hidroxid de calciu (lapte de var) cu concentraţie 5% în locul soluţiei
saturate de var.
Soluţia de carbonat de sodiu utilizată pentru reducerea durităţii se
101
pregăteşte cu o concentraţie de 10%. Timpul de trecere a apei prin

bazinul de amestec, de reacţie şi decantor pentru calculul instalaţiei
este: 2,5...3 h la temperatura obişnuită şi 1,5...2 h la temperatură
ridicată.
• Procedeele cu schimbători de ioni:
Prin aceste procedee se reţin sărurile de calciu şi de magneziu.
Schimbătorii de ioni sunt compuşi macromoleculari insolubili,
conţinând grupări monoactive capabile de a realiza un schimb de ioni.
Acestea au capacitatea de a schimba cationii de Na, H, Ca sau
Mg aflaţi în compuşii din apă.
Procedeul constă în faptul că apa dură trece printr-un filtru rapid
sub presiune având ca material filtrant o masă macromoleculară de
sodiu sau hidrogen, care are proprietatea de a schimba cationii de Na
sau H cu cei de Ca sau Mg, astfel că apa îşi pierde duritatea.
În timp schimbătorii de ioni îşi pierd capacitatea de schimb şi
regenerarea se face prin tratare cu o soluţie acidă a schimbătorului de
cationi.
Se pot aplica trei sisteme de dedurizare a apei prin filtre cu mase
cationice, sistemul mixt în care filtrul cuprinde un strat superior cu
masă cationică de hidrogen şi un strat inferior cu masă cationică de
sodiu; sistemul paralel în care filtrele separate cu cele două categorii de
mase cationice primesc fiecare o parte din apa de tratat.
Apa se amestecă după dedurizare. Sistemul se aplică pentru ape
cu duritatea permanentă sub 10 grade şi când duritatea temporară este
de cel puţin 50% din duritatea totală.
Sistemul succesiv în care o parte din apă este trecută prin filtru cu
masă cationică de hidrogen, amestecată cu restul apei dure este trecută
mai departe prin filtre cu masă cationică de sodiu. Sistemul se aplică
pentru ape cu duritatea permanentă peste 10 grade şi când duritatea
temporară este sub 50% din duritatea totală.
Dedurizarea cu mase cationice de contact se aplică în cazul
apelor fără suspensii, ape subterane sau de suprafaţă tratate prin
decantare şi filtrare prealabilă pentru a nu avea suspensii peste 5-10
mg/dm3. Dedurizarea se poate face până la 0,10-0,15 grade.
Dimensionarea instalaţiei de dedurizare se face ţinând seama de
capacitatea de schimb a maselor cationice.
• Procedee termice
Procedeul termic constă în încălzirea apei peste 100oC când

bicarbonaţii se descompun în carbonaţi insolubili care se descompun;
metoda termică este în general scumpă şi se foloseşte la instalaţii mici.
Procedeele combinate sunt avantajoase pentru reducerea durităţii la
0,05-0,15 grade şi constau în tratare cu reactivi şi apoi filtrare pe mase
cationice.
a) Sub ce formă se pot găsi compuşi de Fe şi Mn în apă?
102
b). Care sunt procedeele de deferizare şi demanganizare utilizate?
c). Cu ce se face dedurizarea apei?

În apele de alimentare, în special cele provenite din surse subterane
pot conţine substanţe dizolvate care pot depăşi limitele admise şi care
trebuie îndepărtate. Compuşii de fier şi mangan se pot găsi sub formă
dispersie moleculară coloidală şi simplă. Acestea se îndepărtează în
instalaţii speciale prin aerare şi filtrare.
Duritatea apei este dată de conţinutul de săruri de calciu şi magneziu
şi necesită instalaţii de dedurizare..
4.6. Dezinfectarea apei
` Procesul prin care se realizează reducerea numărului bacteriilor

sub limita admisibilă astfel încât să nu fie dăunătoare organismului
uman se numeşte dezinfectare.
Dezinfectarea apei se poate face prin:
• medote bazate pe agenţi chimici (clor, ozon);
• metode bazate pe agenţi fizici (căldură, raze ultraviolete);
• metode biologice;
• metode oligodinamice (acţiunea bactericidă a ionilor
metalelor grele).
4.6.1. Metode bazate pe agenţi chimici
a). Clorarea apei
Clorul este reactivul cel mai des utilizat în dezinfectarea apei.

Metoda dezinfectării cu clor are avantajul unei instalaţii simple şi
Clorarea apei un cost redus de investiţie şi exploatare.
Clorul se utilizează dizolvat în apă. La introducerea clorului în
apă se produc reacţii chimice, rezultând acid hipocloros şi acid
clorhidric. Acidul hipocloros se descompune în acid clorhidric şi
oxigen:
Cl 2 + H 2 O = HClO + HCl (4.70)
Efectul oxidant al clorului este maxim dacă clorul se află sub
forma HClO denumit şi clor activ. Rămânerea sub această formă este
condiţionată de mai mulţi factori: pH, temperatura apei, etc.
După introducerea clorului în apă trebuie să se facă o bună
amestecare şi să se asigure un timp de contact de 30 minute.
Procedeele utilizate în clorarea apei sunt:
• Clorarea simplă, care constă în introducerea în apă după
limpezire completă a unor doze mici de clor (0,5-1 mg/l).
Pentru siguranţa dezinfectării apei trebuie ca după trecerea
103
timpului de contact în apă să rămână 0,1 mg/l clor rezidual. La

depăşirea cantităţii de 0,3 mg/l clor în apă dezinfectată mirosul este
neplăcut la băut.
• Clorarea dublă, care constă în introducerea unei doze de
clor (1-1,5 mg/l) înainte de decantare şi (0,3-0,5 mg/l) după filtrare.
La ieşirea din instalaţie trebuie să se facă declorearea apei.
Aceasta se poate face cu substanţe capabile să neutralizeze excesul de
clor sau cu ajutorul unui material adsorbant.
- Neutralizarea clorului cu amoniac are loc prin reacţia
amoniacului în soluţie apoasă cu acidul hipocloros rezultând
cloramina:
NH 4OH + HOCl = NH 2Cl + 2H 2O (4.71)
Cloraminele slăbesc acţiunea bactericidă a clorului, dar
prelungesc perioada de acţiune a acestuia.
Pentru anihilarea mirosului şi gustul de clor din apă, tratarea cu
amoniac se face după introducerea clorului în apă, reacţiile chimice
urmând a se efectua în timpul trecerii apei prin rezervorul de apă
curată.
- Declorarea cu cărbune activ constituie un mijloc economic.
Cărbunele activ este produs prin carbonizarea diferitelor esenţe de
lemn (tei, cedru, plop) a seminţelor de fructe după care se tratează cu
vapori de apă la 100oC sau se impregnează cu soluţie concentrată de
clorură de zinc sau acid fosforic la temperatura de 500-700oC.
Cărbunele activ se foloseşte sub formă de cărbune granulat şi sub
formă de pulbere introdusă înainte de filtrele rapide.
Instalaţii de clorare
Instalaţiile de clor trebuie să asigure depozitarea, stocarea şi
introducerea în apa de tratat a soluţiei de clor.
Depozitele de clor trebuie să asigure cantitatea necesară
consumului pe o perioadă de 30 zile.
Aparatele de clorare se amplasează în încăperi separate de
depozit, cu ieşire direct în afară, fără legătură cu depozitul.
Trecerea clorului din depozit în camera aparatelor de clorare se
face prin conducte în tub de protecţie etanş. Conductele sunt din mase
Instalaţii de plastice.
clorare Pentru dezinfectarea cu clor se folosesc două instalaţii:
1. Instalaţie de dezinfectare cu clor gazos

Clorul se aduce comprimat la 6-8 atmosfere în butelii de oţel de
40 kg sau recipienţi de 500-800 l şi se introduce în apă prin aparate
automate de dozare.
În figura 4.49 este prezentată schema unei instalaţii de dozare cu
clor gazos.
Presiunea ridicată a clorului este redusă de un ventil, iar clorul
trece printr-un filtru de vată de sticlă şi acid clorhidric pentru a se
reţine impurităţile. Cu ajutorul unui dispozitiv de dozare se introduce
doza de clor realizându-se amestecul între apă şi clor, pentru a se
obţine o soluţie de clor cu concentraţie (1-1,5)%.
Instalaţia este realizată din materiale care nu sunt erodate de clor.
104
Fig. 4.49 Instalaţie de tratare cu clor gazos: 1 - butelie de clor; 2-

ventil reducere presiune; 3,4 - manometre; 5 - filtru de clor; 6 - dispozitiv dozare clor;
7 - ventil de reţinere; 8 - circuit apă; 9 - pulverizator; 10 - vas amestec
2. Instalaţie de clorare folosind clorura de var

Metoda se poate aplica în cazul instalaţiilor mici sau a
instalaţiilor provizorii.
Clorura de var în soluţie apoasă trece în hipoclorit de calciu şi
clorură de calciu:
2CaOCl2 → Ca (OCl )2 + CaCl 2 (4.72)
Hipocloritul de calciu intră în reacţie cu bicarbonatul de calciu şi
rezultă carbonat de calciu şi acid hipocloros:
Ca (OCl )2 + Ca (HCO3 )2 = 2CO3Ca + 2HOCl (4.73)
Conţinutul de clor activ în clorura de var industrială este de
25...30%.
Pentru vasul de dizolvare a clorurii de var, concentraţia este 15%,
iar pentru vasul de lucru 1...1,5%.
Staţia de clorare trebuie să cuprindă în afară de camera aparatelor
de dozare a soluţiei, un depozit de butelii de clor.
b). Ozonizarea apei

Dezinfectarea apei cu ozon constă în introducerea în apă a unei doze de
aer ozonat.
Ozonul se formează din oxigen prin influenţa razelor ultraviolete
sau a descărcărilor electrice:
3O 2 → 2O 3 + 34,5cal / mol (4.74)
Gazul este stabil numai la temperaturi foarte ridicate, iar la
temperaturi normale tinde să se descompună în oxigen cu degajare de
căldură.
Ozonul este un oxidant care nu conduce la apariţia în apă a unor
substanţe nedorite, este un oxidant curat.
Avantajele utilizării ozonului sunt multiple: corectarea gustului şi
105
mirosului apei, decolorarea apei, descompunerea combinaţiilor

Ozonizarea apei complexe ale fierului şi manganului, eliminarea fenolilor, substanţelor
cu cloroform şi a detergenţilor, inactivarea viruşilor şi sterilizarea apei.
Timpul de contact necesar obţinerii dezinfectării este de 3-4
minute, timp în care se realizează inactivarea viruşilor.
Deoarece simpla operaţie de oxidare nu este suficientă, aceasta se
asociază cu filtrarea cu cărbune activ granular.
Dozele uzuale de ozon se stabilesc prin studii de laborator, dar în
general variază 0,5-4,0 g/m3.
Linia tehnologică pentru realizarea ozonului în tratarea apei
cuprinde instalaţiile pentru producerea ozonului şi instalaţiile pentru
introducerea acestuia în apă.
• Instalaţii pentru producerea ozonului
Producerea ozonului se face electric cu un consum energetic

specific de 20-30 Wh/g ozon. Aparatele sunt alimentate la tensiune de
10-20 kV. Aerul ozonizat în aceste aparate are o concentraţie de 10-20
g ozon/m3 aer.
Aparatele de ozonizare sunt constituite din baterii de electrozi pe
care există plăci de sticlă. Schema de principiu a unui ozonizator cu
plăci aşezate pe verticală este prezentată în fig. 4.50.
Fig. 4.50 Schema de principiu a unui ozonizator cu plăci: 1 – intrare aer brut; 2
– ieşire aer ozonizat; 3 – electrod circular; 4 – orificiu în electrod pentru circulaţia
aerului ozonizat; 5 – plăci de sticlă aplicate pe electrodul metalic
Aparatele de ozonizare sunt alimentate cu aer sau oxigen. Deşi

randamentul este dublu în cazul oxigenului, majoritatea instalaţiilor
sunt alimentate cu aer. Condiţia esenţială pentru ca o instalaţie de
ozonizare să funcţioneze optim este ca aerul de alimentare să fie uscat
şi curat.
• Instalaţii pentru introducerea aerului ozonat în apă

Amestecul dintre aerul ozonat şi apa de dezinfectare se
poate realiza prin:
• injectarea aerului ozonat în conducte sub presiune;
• introducerea aerului ozonat prin insuflare folosind difuzori
poroşi care lansează bule foarte fine de gaz într-un curent
descendent de apă;
106
• emulsionarea amestecului de apă şi aer ozonat prin

dispozitive mecanice.
În figurile 4.53 şi 4.54 sunt prezentate schemele sistemelor de
introducere a ozonului în apă.
Fig. 4.53 Cameră de contact apă-aer ozonat: 1 – admisie apă; 2,3 – intrare aer
ozonat; 4 – ieşire apă dezinfectată; 5 – difuzori poroşi
Fig. 4.54 Introducerea aerului ozonat prin emulsionare: 1 – admisie apă; 2 –

intrare aer ozonat; 3 – ieşire apă tratată; 4 – difuzori poroşi
Cantităţile de ozon dizolvate depind de temperatura apei şi de

presiunea de aplicare a dozei.
4.6.2. Metode bazate pe agenţi fizici
Aceste metode se aplică mai rar în cazuri de debite reduse pentru

sisteme izolate.
a). Fierberea apei

Prin fierberea apei la temperatură mai mare de 100oC şi presiune mai
mare se distrug bacteriile şi viruşii existenţi în apă.
107
b). Razele ultraviolete

Utilizarea razelor ultraviolete în distrugerea bacteriilor şi viruşilor este
frecvent aplicată pentru sisteme izolate, unde nu pot fi aplicate alte
modalităţi de dezinfectare.
Aparatele de dezinfectare cu raze ultraviolete se compun din
cilindrii închişi în care sunt amplasate lămpile, plasate în tuburi de
cuarţ pentru a fi izolate termic de apă. Se crează un curent de apă cu
grosimea de 15-20 cm, care este străbătut de razele ultraviolete şi
asigură oxidarea viruşilor şi bacteriilor.
Energia consumată este de 15-40 Wh/m3apă dezinfectată.
4.6.3. Metode biologice
Aceste metode se aplică numai la filtrele lente de nisip unde la

interfaţa apă-nisip se realizează o membrană biologică.
4.6.4. Metode oligodinamice
Se bazează pe proprietatea bactericidă a ionilor metalelor grele

(argint, cupru) la o concentraţie redusă în apa de dezinfectat (10-25
µg /dm3).
Eficienţa ionilor de argint asupra bacteriilor şi viruşilor apare în
condiţiile unei ape fără suspensii şi cu maximum 100 mg/l cloruri.
Timpul de contact este de 4-6 h.
Rezultatele eficiente se obţin la utilizarea procedeului prin
electroargintare, la care un dispozitiv format dintr-un anod de argint şi
doi catozi din plăci de oţel, alimentat de la o sursă de curent continuu
asigură trecerea ionilor de argint în apă. Metoda se aplică pentru debite
mici în sisteme de alimentare cu apă izolate.
a) Metode de dezinfectare a apei?
b) Care sunt reactivii chimici folosiţi pentru dezinfectare?

Dezinfectarea apei este procesul prin care se reduce numărul
bacteriilor din apă astfel încât să nu fie dăunătoare oeganismului
uman. Metodele utilizate în dezinfectarea apei sunt: clorarea şi
ozonizarea .
108

AUTOEVALUARE
Intrebarea 1
a) Schema clasică de reţinere a suspensiilor gravimetrice la sursă
şi a celor coloidale prin tratare cu cuagulant, decantare, filtrare
şi dezinfectar, schema în cazul turbidităţii reduse şi creşterea
încărcării organice şi schema de fixare a a apelor subterane.
b) Ozonizarea se recomandă în special la o încărcătură organică
mare.
Intrebarea 2
a) Depinde de înălţimea apei şi raportul dintre viteza orizontală şi
viteza de sedimentare.
b) De forţa gravitaţională, de forţa Arhimede şi frecarea
particulelor.
c) Procesul prin care se rupe bariera energetică cu catalizator cu
ajutorul reactivului de coagulare şi coloidale se apropie unul
de celălalt formând fulgi sau flacoane.
d) d). Se utilizează sulfat de aluminiu, sulfat feros şi clorură
ferică.
e) Decantoare statice suspensionale, şi lamelare.
Intrebarea 3
a) Viteza de filtrare este raportul din debitul filtrat şi suprafaţa
orizontală a stratului filtrant.
b) Filtre lente şi filtre rapide
c) Membrane biologice reţine microorganismele şi oxidează
materiile organice folosind oxigenul dizolvat în apă (nu mai
este necesară dezinfectarea).
d) Filtre: lente, rapide cu nivel liber şi subpresiune şi filtre
speciale (în dublu curent, de contact, dublu strat).
Întrebarea 4
a) Sub formă de dispersie moleculară, coloidală şi simplă.
b) Procedee prin oxidare prin aerul atmosferic, urmat de
limpezire, filtrare dublă, tratarea cu reactivi chimici.
c) Dedurizarea se poate face cu var şi sodă.
Întrebarea 5
a) Metode chimice (clor, ozon) metode bazate pe agenţi fizici
(căldură, raze ultra violete), biologice (membrane biologice),
oligodinamice (acţiunea bactericidă a ionilor metalelor grele)
b) Cloruri şi ozonuri.
109
1. Schemă de tratare apentru ape de suprafaţă (5 p)

2. Schema de tratare pentru apă subterană (5p)
3. Decantoare suspensionale (5p)
4. Decantor orizontal longitudinal (5p)
5. Filtrare lentă (5p)
6. Filtru rapid (5p).
7. Instalaţie de deferizarea apei (5p)
8. Instalaţia de dedurizare cu var şi sodă (5p)
9. Clorarea apei (5p)
10. Ozonizarea apei (5p)
110
ADUCŢIUNEA APEI
Cuprins Pagina
5.2. Schemele hidraulice ale aducţiunilor 107
5.2.1. Calculul hidraulic al aducţiunilor 109
5.3. Execuţia aducţiunilor 112
5.3.1. Materiale utilizate pentru executarea aducţiunilor 112
5.3.2. Tehnologia execuţiei aducţiunilor 117
5.3.3. Construcţii accesorii pe conductele de aducţiune 117
autoevaluare
Totalitatea construcţiilor şi instalaţiilor prin care apa este

transportată de la captare la înmagazinare poartă numele
de aducţiune sau apeduct.
Aducţiunile pot funcţiona sub presiune gravitaţional, sub
presiune prin pompare sau cu nivel liber.
Alegerea tipului de aducţiune depinde de relieful
terenului, stabilitatea acestuia şi calitatea apei care este
transportată.
5.2. Schemele hidraulice ale aducţiunilor

` a). Aducţiuni sub presiune gravitaţionale
Aducţiunile gravitaţionale, funcţionând sub presiune se adoptă în

cazul în care captarea se găseşte la o cotă mai ridicată decât
înmagazinarea, relieful terenului este accidentat, iar calitatea apei
transportate trebuie păstrată (fig. 5.1).
Debitele transportate de acest tip de aducţiune nu depăşesc (5-6)
3
m /s, iar secţiunea transversală este circulară.
111
Aducţiune
gravitaţională
1. ig. 5.1. Aducţiune sub presiune gravitaţională
b). Aducţiuni sub presiune prin pompare
Aducţiunile sub presiune, funcţionând prin pompare, se adoptă în

cazul în care captarea se găseşte la o cotă mai mică decât
înmagazinarea. Aceste aducţiuni au secţiunea transversală circulară.
Aducţiuni sub
presiune prin
pompare
Fig. 5.2. Aducţiune sub presiune funcţionând prin pompare
c). Aducţiuni gravitaţionale cu nivel liber
Aducţiunile gravitaţionale cu nivel liber se adoptă în cazul în care

cota captării este mai ridicată decât a înmagazinării, terenul are o pantă
uniformă, iar calitatea apei nu trebuie protejată întrucât o înrăutăţire a
acesteia nu dezavantajează consumatorul. Debitele transportate prin
Aducţiuni aceste aducţiuni sunt mari. Aducţiunile cu nivel liber pot fi închise sau
gravitaţionale cu deschise (fig. 5.3).
nivel liber
Fig. 5.3. Aducţiune gravitaţionale cu nivel liber
Canalele de aducţiune deschise se pot utiliza pentru debite mari

de apă nepotabile captate din surse de suprafaţă până la staţia de
112
tratare. Forma secţiunii transversale poate fi trapezoidală

dreptunghiulară etc.
Aducţiunile cu nivel liber închise se adoptă în cazul în care
calitatea apei trebuie păstrată sau dacă terenul prezintă denivelări
importante.
Secţiunea transversală utilizată poate fi dreptunghiulară,
circulară, ovoidală sau clopot.
5.2.1. Calculul hidraulic al aducţiunilor
Pentru dimensionarea aducţiunilor sunt cunoscute următoarele

elemente: debitul transportat, amplasamentul captării şi a punctului de
capăt al aducţiunii, reliefului terenului între cele două puncte.
Din calculele efectuate trebuie să rezulte: diametrul aducţiunii
sau elementele secţiunii canalului, panta hidraulică, viteza apei pe
aducţiune, materialul din care se execută aducţiunea, caracteristicile
pompelor în cazul aducţiunilor prin pompare precum şi construcţiile
accesorii aferente aducţiunii.
Debitul de calcul pentru aducţiune este debitul de calcul pentru
Calculul hidraulic zona I a sistemului de alimentare cu apă, care în general este debitul
zilnic maxim:
Qc.aducţiune = QIc = Qs.zi.max. (5.1)
• Calculul hidraulic pentru aducţiunile gravitaţionale

sub presiune
Aducţiunile care funcţionează gravitaţional sub presiune se

dimensionează astfel încât la o lungime minimă de conductă să se
folosească diferenţa de cotă ∆H dintre captare şi înmagazinare (fig.
5.1).
Diametrul conductei rezultă cu relaţia Chézy:
Q = ω ⋅ c ⋅ RI (5.2)
în care:
ω - secţiunea transversală a conductei;
R - raza hidraulică;
c - coeficientul Chézy;
I - panta disponibilă datorită diferenţei de cotă.
Aceste elemente se determină cu relaţiile cunoscute şi anume raza
hidraulică:
ω
R= (5.3)
P
ca raport dintre secţiunea vie ( ω ) şi perimetrul muiat (P).
D
Pentru secţiunea circulară R = .
4
Coeficientul Chézy se determină cu relaţia:
1 1
C = ⋅ R6 (5.4)
n
în care:
113
1
n – coeficientul de rugozitate notat k =;
n
k – coeficientul de netezire ce depinde de tipul de material al
conductei (tab. 5.1)
Coeficientul de netezire k
Tabel 5.1
Material Conducte metalice Conducte azbociment
conductă Beton sclivisit PVC, PE
k 83 90
Panta hidraulică disponibilă rezultă cu relaţia:

∆H
I= (5.5)
La
Aducţiunea poate fi realizată din tronsoane de diametre diferite,
dar trebuie avut în vedere ca suma pierderilor de sarcină să fie egală cu
diferenţe de cotă disponibilă.
Materialul din care se realizează conducta se alege astfel încât să
nu se depăşească limita maximă admisă pentru viteza de curgere a apei
şi presiunea normată.
Viteza maximă admisă în conducte

Tabel 5.2
Nr. crt. Materialul conductei v (m/s)
1 Tuburi metalice 8
2 Tuburi din beton armat centrifugat 8
3 Tuburi din beton precomprimat 8
4 Tuburi din beton 5
5 Tuburi din beton armat 5
6 Tuburi din azbociment 5
7 Tuburi din PVC 5
8 Zidărie de piatră 5
Pentru a se evita degradarea conductelor prin coroziune, fenomen

de cavitaţie, lovitură de berbec se recomandă a nu se depăşi viteza de 3
m/s.
Limita inferioară a vitezei este determinată la conductele de apă
brută de depunerea suspensiilor conţinute de apă. Viteza minimă a apei
se va considera vmin ≥ 0 ,7 m / s .
• Calculul tehnico-economic pentru aducţiunile sub

presiune prin pompare
În cazul aducţiunilor funcţionând prin pompare calculul hidraulic

este însoţit de un calcul economic. Dimensionarea este dificilă prin
faptul că, nu se cunoaşte panta hidraulică.
Pentru aceste aducţiuni se utilizează tuburi prefabricate cu
secţiune circulară. Varianta optimă se numeşte diametrul optim
economic.
114
Acest diametru optim economic corespunde cheltuielilor totale

anuale minime.
Cheltuielile totale anuale aferente conductei de aducţiune se pot
exprima:
1
Z= I + Ce (5.7)
Tr
în care:
Z - cheltuieli totale anuale cu conducta de aducţiune;
I - investiţia totală cu aducţiunea;
Calculul tehnico- Tr - timpul de recuperare a investiţiei;
economic Ce - cheltuielile anuale cu energie electrică consumată pentru
pomparea apei.
În relaţia (5.8) cei doi termeni pot fi exprimaţi în funcţie de
diametrul D. Se observă în fig. 5.9 că investiţia, respectiv rata anuală a
investiţiei creşte odată cu diametrul, iar cheltuielile cu energia
consumată scad pe măsură ce diametrul creşte.
Fig. 5.8 Determinarea diametrului optim economic
Se observă că există un diametru pentru care suma cheltuielilor

anuale este minimă. Acest diametru este diametrul optim economic
rezultat conform relaţiei:
∂Z
=0 (5.8)
∂D
Din calculele efectuate pentru dimensionarea acestor conducte a
rezultat ca limită a vitezei domeniul (0,6-1,2)m/s fiind mai mică pentru
diametre mici, sub 500mm.
• Traseul aducţiunilor şi scheme de funcţionare
Traseul aducţiunii se alege luând în consideraţie următoarele

aspecte:
- lungimea cât mai mică;
- să se găsească în apropierea căilor de comunicaţie aproape pe
toată lungimea;
- să nu fie afectată de dezvoltarea ulterioară în zonă;
- să nu traverseze zone de teren instabil, inundabil;
- să nu existe zone de poluare subterană sau de suprafaţă.
Pentru transportul de apă potabilă se utilizează aducţiuni închise
în scopul protejării calităţii apei. Soluţia de transport gravitaţional oferă
115
traseu mai lung, secţiunea conductei mare, iar costul este redus
deoarece pot fi utilizate materiale mai puţin pretenţioase întrucât
presiunea de lucru este mică.
În cazul transportului apei prin pompare traseul poate fi mai
scurt, secţiunea mai mică dar suplimentar apare construcţia staţiei de
pompare, care este consumatoare de energie electrică şi implică şi
supraveghere continuă.
a) Tipuri de aducţiuni?
b) Când o aducţiune este gravitaţională sub presiune?

Aducţiunea transportă apa de captare la înmagazinare sau la staţia de
tratare şi de la aceasta la înmagazinare. În funcţie de condiţiile de
teren swe întâlnesc aducţiuni gravitaţionale sub presiune sau cu nivel
liber şi aducţiuni prin pompare.
5.3. Execuţia aducţiunilor

` 5.3.1. Materiale utilizate pentru executarea aducţiunilor
Materialele din care se pot executa aducţiunile sunt: oţel, fontă,

azbociment, beton armat, beton armat precomprimat, masă plastică
(PVC), aluminiu, sticlă armată.
Aducţiunile cu diametre până la 2,50 m se execută în general din
tuburi sau ţevi prefabricate montate la faţa locului. Pentru diametre mai
mari de 1,50 m execuţia se poate face prin confecţionare pe loc, dar
numai în unele cazuri bine justificate şi dacă presiunea de lucru este
mică.
Materiale Ţevi din oţel

aducţiuni Oţelul fiind un material cu o rezistenţă mecanică ridicată şi cu
durabilitate bună, permite executarea aducţiunilor de orice diametru şi
grosime de perete, practic pentru orice presiune. Folosirea lui este
limitată doar de capacitatea de a realiza o protecţie anticorozivă
eficientă. În ţara noastră se produc:
- ţeavă neagră de oţel pentru construcţii cu diametre mici
D = 25-100mm;
- ţeavă de oţel, zincată, pentru instalaţiile de apă rece cu diametre
D = 1/2”-6” şi piesele de îmbinare necesare, folosite în general
116
pentru instalaţii interioare;

- ţeavă de oţel pentru instalaţii şi conducte fabricate prin
laminare la cald (D = 150-500mm) şi din tablă sudată în
spirală (D = 400-1400mm); lungimea tuburilor este de 6-12 m,
iar grosimea pereţilor de 4-12 mm (STAS 6898);
- ţeavă specială de oţel (D > 1200 mm), fabricată la comandă
specială din tablă sudată pe generatoare.
Piesele necesare pentru îmbinarea tuburilor pe traseu se pot
confecţiona din ţeavă sau din tablă de oţel.
Conductele din oţel se recomandă numai pe trasee foarte dificile,
subtraversări, presiuni mari etc. Deoarece oţelul este relativ uşor atacat
de agenţii exteriori sau de apă, toate conductele trebuie să fie protejate
anticoroziv, atât în interior, cât şi la exterior.
Protecţia trebuie să fie netoxică (interior) şi elastică, întrucât, mai
ales la diametre mari, ţeava de oţel suferă deformaţii ale secţiunii
transversale şi în lungul ţevii, din cauza solicitărilor mecanice sau
datorită variaţiei de temperatură a apei transportate.
Ţevile din oţel se pot îmbina prin: mufă cu filet (ţeava de
instalaţie-niplu şi burlanele de foraj-manşon); sudare cap la cap (dacă
îmbinarea este nevizibilă sau nedemontabilă în spaţii vizitabile); cu
flanşe (dacă îmbinarea este demontabilă şi situată în spaţii vizitabile).
Prin îmbinare cap la cap a mai multor ţevi de oţel, pot fi obţinute
tronsoane de 50-200 m, care se lansează în şanţ, unde se sudează cap la
cap, la poziţie cu tronsoanele vecine.
Deficienţa îmbinării prin sudură o constituie faptul că, pe o
distanţă de circa 0,50 m de fiecare parte a sudurii izolaţia anticorozivă
interioară se distinge şi în rare cazuri se mai poate reface.
Fig. 5.10 Îmbinarea ţevilor din oţel: a - sudare cap la cap; b - îmbinare cu gât;
c - flanşă disc
Îmbinarea cu flanşe se execută (la faţa locului), tubul având

sudate în prealabil flanşele la capete.
Tuburi din fontă de presiune

Fonta de presiune, sau fonta din a doua turnare, este unul din
materialele cele mai vechi folosite la realizarea conductelor pentru
transportul apei.
117
Materialul se preferă (deoarece are rezistenţă mecanică ridicată,

tuburile sunt robuste şi prezintă o rezistenţă ridicată împotriva acţiunii
agresive a solului sau a apei, dar a fost treptat înlocuit, deoarece
consumul de metal este ridicat (tuburile au pereţii groşi), iar îmbinarea
tuburilor se face greoi, cu productivitate redusă şi consum mare de
materiale. Tuburile nu pot fi prelucrate decât prin spargere sau tăiere cu
unelte speciale. Din această cauză, odată cu tubul propriu-zis, trebuie
să fie executate prin turnare, şi toate piesele speciale necesare pentru
îmbinare.
Se utilizează şi o fontă specială numită fontă ductilă, cu
caracteristici superioare.
Tuburile produse în lungime de 3-5 m, se execută cu mufă sau
flanşe, pentru a fi uşor îmbinate.
Diametrul tuburilor produse în ţară este de 50-800 mm, iar
presiunea la care poate funcţiona, de 10 bari.
Fig. 5.11 Tipuri de îmbinări – tub de fontă cu mufă îmbinat cu:

a - plumb topit; b - garnitură şi piuliţă de străngere;
c - garnitură şi şuruburi speciale; d - cu flanşe
Îmbinarea cu flanşe nu prezintă nici o particularitate faţă de

îmbinarea cu flanşe a ţevilor de oţel. Deosebirile sunt constructive:
flanşa tubului este turnată odată cu tubul; flanşa este mult mai groasă
decât cea de oţel, iar din cauza turnării faţa piesei este mai rugoasă. Se
folosesc la fel, în spaţii vizitabile şi la piese demontabile. Îmbinarea
este rigidă.
Îmbinarea cu mufă se face după un procedeu special. Îmbinarea
se execută în şanţ, la poziţie, tub cu tub.
Tot din fontă de presiune sunt executate şi piesele speciale pentru
racordarea cu tuburile de azbociment-beton (coturi, ramificaţii,
reducţii).
Tuburi din azbociment

Azbocimentul este un material obţinut prin amestec de fibră de
azbest (aprox. 30%), ciment şi apă, aşezat în formă de tub printr-un
procedeu special.
Diametrul tuburilor este 80-900 mm. Se produc tuburi în două
118
categorii: clasa 12 pentru presiune de lucru de 6 bari şi clasa 20 pentru

presiunea de 10 bari.
Îmbinarea curentă a tuburilor se face cu manşon, cu mufă şi
flanşe de fontă tip Gibault (fig. 5.12).
Fig. 5.12 Îmbinarea tuburilor din azbociment
Îmbinarea cu manşon se face tub cu tub în şanţ. Îmbinare cu

mufă şi flanşe de fontă tip Gibault se foloseşte atunci când îmbinarea
trebuie să fie vizitabilă, uşor demontabilă, iar tuburile trebuie să
permită o deplasare unghiulară mai mare. Din tuburile de azbociment
astfel îmbinate se obţin şi curbe mai largi (max 20o). Pentru coturi
bruşte se folosesc piese speciale din fontă sau oţel.
Utilizarea tuburilor din azbociment are avantajul că se reduce
total consumul de material, cost redus, montare redusă. Au
dezavantajul că au rezistenţă mică, sunt foarte sensibile la lovituri.
Aceste tuburi nu se utilizează în terenuri agresive, terenuri de
umplutură alunecătoare, trasee în pante mari (peste 20o), zone puternic
circulate.
Tuburi din beton armat

Tuburile din beton armat turnat pe loc se execută numai la
dimensiuni mari (peste 1,50 m), sau în cazuri speciale, cu cofraj
metalic interior care rămâne în exploatare (de fapt o conductă de oţel
cu pereţi subţiri betonată în exterior).
Pentru a evita dificultăţile de execuţie s-a trecut la prefabricarea
tuburilor, obţinându-se, în producţie de serie, tuburi din beton armat-
centrifugat şi tuburi din beton precomprimat.
Tuburile din beton armat centrifugat au diametrul de 500-1500
mm, lungime 3,5-2,0 m şi presiunea de regim 0,5-1 bari; tuburile se
execută cu mufă.
Tuburi din beton precomprimat

Tuburile din beton precomprimat reprezintă o rezolvare mai
economică a tuburilor din beton armat. Prin procedeul de fabricaţie se
119
asigură o folosire bună a armăturii de beton. Se produc tuburi PREMO

cu diametrul de: 400, 600, 800, 1000 mm (şi, la comandă specială, de
500, 1100, şi 1200 mm), cu lungimea de 5 m, pentru presiuni de 2.5, 4,
6 şi 10 bari (la comandă specială şi 12, 16, 20 bari). Se produc de
asemenea tuburi SENTAB, pentru diametre 1200-2000 mm şi
IPREROM cu diametre de 500, 800, 1000, 1200, 1500 mm.
Sunt tuburile cele mai des folosite pentru executarea aducţiunilor
cu dimensiuni mari.
Tuburile se produc cu mufe speciale şi capăt drept cu nervură
(fig. 5.13).
Nu se recomandă folosirea acestor tuburi în următoarele situaţii:
terenuri instabile, terenuri de umplutură nestabilizată; terenuri mâloase;
la presiuni peste 10 atmosfere; la conducte suspendate; la conducte ce
funcţionează la temperaturi sub 0oC (se pierde etanşeitatea); la
conducte care lucrează, chiar temporar, sub vacuum.
Esenţială este aşezarea corectă a tubului pe fundul şanţului. În
cazul în care aceasta este format din material neuniform, este indicată
aşezarea unui strat de balast, nisip sau pământ mărunţit, gros de circa
20 cm.
Coturile largi se pot realiza prin devierea tuburilor (cu maxim 2o)
la fiecare îmbinare. Coturile bruşte se fac cu piese metalice special
confecţionate.
Fig. 5.13 Îmbinarea tuburilor PREMO, SENTAB, IPREROM
Ţevi din masă plastică

Ţevile din mase plastice cu avantajul că sunt foarte uşoare,
rezistente la coroziune, se prelucrează uşor, dar prezintă dezavantajul
că au rezistenţă mecanică mică.
Tuburile sunt executate din PVC rigid cu diametre 12-280 mm
pentru categorii de presiune: sub 2.5, 4, 6, 10 bari. Lungimea de
fabricaţie este de 6 m.
Materialul se prelucrează uşor şi se poate suda cu aer cald la
150oC şi electrozi speciali de masă plastică.
Îmbinarea tuburilor se face cu manşon prefabricat şi prin mufare
tub în tub.
Conducte din ţevi de aluminiu
Domeniul de utilizare a ţevilor de aluminiu este foarte redus, din
cauza gamei reduse a diametrelor (80, 100, 125 mm).
Au avantajul că au greutate redusă, rezistenţă la coroziune,
rezistenţă hidraulică redusă şi rezistenţă mecanică bună.
120
5.3.2.. Tehnologia execuţiei aducţiunilor

Execuţia unei aducţiuni comportă următoarele faze:
• pichetarea traseului care constă în punerea la distanţe de 100
m a unor ţăruşi de marcare şi marcarea punctelor
caracteristice dacă acestea există;
• executarea săpăturii manual sau mecanizat în funcţie de
natura terenului şi de spaţii. Săpătura se face pe tronsoane,
ultimul strat de 20-30 cm se sapă manual pentru o bună
nivelare cu puţin timp înainte de montarea tuburilor.
Orice tronson se execută cu panta între un cămin cu vană de
golire şi unul cu ventil de aerisire;
• montarea tuburilor se face după specificul materialului;
• proba de presiune a tronsoanelor se face la conductele care
funcţionează sub presiune mare la care există posibilitatea
unor pierderi de apă datorită fisurilor în conductă,
neetanşeităţii la montaj, aceasta având efecte destul de mari
prin înmuierea şi spălarea patului conductei. Se execută
pentru fiecare tronson şi se remediază defectele;
• executarea umpluturii se face în două etape şi anume:
umplerea manuală în jurul conductei până la 20-50 cm peste
partea superioară a tubului şi apoi astuparea mecanică a
şanţului.
În prima etapă, umplutura se face în straturi de 10 cm din
Execuţie aducţiuni nisip şi pământ bine bătut cu maiul şi umezit, iar în a doua
etapă umplutura se realizează în straturi de 20-30 cm cu
îndesare mecanică;
• executarea construcţiilor accesorii;
• proba hidraulică generală se execută ca proba de presiune
dar pentru întreaga conductă;
• dezinfectarea şi spălarea conductei.
În cazul aducţiunilor pentru apă potabilă dezinfectarea se face
prin introducerea în apă a 20-30 mg clor/dm3, care rămâne în conductă
24 ore, după care se spală conducta. Punerea în funcţiune se face după
obţinerea avizului organelor sanitare.
5.3.3. Construcţii accesorii pe conductele de aducţiune

Pe traseul aducţiunilor de apă sunt necesare şi anumite construcţii
accesorii care au rol tehnologic sau un rol în exploatare (fig. 5.14).
Aceste construcţii sunt:
• cămine pentru vană de linie, ventil sau golire;
• cămine pentru vană de golire;
• cămine pentru ventil de aerisire;
• cămin pentru ruperea presiunii;
• masive de ancoraj;
• traversarea depresiunilor;
• traversarea căilor de comunicaţie;
• dispozitive pentru combaterea loviturii de berbec.
121
Fig. 5.14 Construcţii accesorii pe aducţiuni sub presiune: 1 – cămin de golire;

2 – cămin de rupere a presiunii (limitarea cotei piezometrice pe tronsonul amonte); 3
– cămin pentru ventil de aerisire; 4 – vană de linie şi golire
Cămin pentru vană de linie

Se prevede pentru a permite izolarea unui tronson de conductă în
cazul în care se produce o avarie care necesită întreruperea circuitului
apei. Pentru executarea reparaţiei, trebuie în prealabil golită apa din
conductă. Dacă s-ar goli conducta pe toată lungimea, durata reparaţiei
(lipsa apei în localitate) ar fi foarte mare, iar după reparaţie conducta ar
trebui umplută din nou (deci din nou lipsă de apă în localitate).
Dacă însă se amplaseasă pe conductă vane (robineţi de închidere)
la circa 1,5-2 km, se poate goli de apă numai tronsonul între 2 vane,
închise.
Pentru a funcţiona corespunzător, un cămin trebuie să conţină
(fig. 5.15): vană de linie cu diametrul egal cu al conductei de
aducţiune; vană de golire (amonte de vana principală) cu diametrul de
100-400 mm, după valoarea timpului de golire admis (aproximativ
30% din diametrul conductei principale); ventil de aerisire a conductei
amplasat aval de vana de linie cu dimensiunea de 25 mm, dacă
aducţiunea are diametrul sub 500 mm; flanşă oarbă pe teu de acces
pentru vizitarea conductei la diametre mai mari de 600 mm.
Fig. 5.15 Cămin de vană de linie şi golire (aducţiune din tuburi PREMO,
Dn ≥ 600mm ): a – secţiunea verticală; b – secţiunea orizontală; 1,2 – piese
metalice de racord; 3 – teu cu flanşe, pentru acces; 4 – teu pentru golire; 5 – vană; 6 –
ventil de aerisire; 7 – manometru; 8 – vană de golire; 9 – conductă de aducţiune
Prezenţa ventilului de aerisire este esenţială la conductele

executate din tuburi îmbinare cu garnitură de cauciuc. La producerea
vacuumului, când se goleşte conducta de apă, garnitura este aspirată şi
etanşeitatea compromisă.
122
Căminul se execută din beton, beton armat cu un capac de acces,

cu ventilaţie, protecţie la îngheţ şi eventual zonă de protecţie sanitară.
Forma în plan poate fi circulară sau rectangulară.
• vana este elementul de închidere al fluxului de apă şi poate fi
vană cu sertar pană şi corp plat sau corp oval sau vane fluture;
• ventilul de dezaerisire şi aerisire este un dispozitiv metalic
format dintr-un recipient care se poate racorda la conductă şi
care are la partea superioară un orificiu calibrat. În cazul în
care în recipient pătrunde apa, datorită unui plutitor artificial,
este închis. În cazul în care nivelul apei scade orificiul este
deschis şi aerul sub presiune este evacuat. Când nivelul apei
scade total aerul din exterior pătrunde şi echilibrează
presiunea.
Cămin pentru vană de golire
Pentru a realiza golirea completă de apă a tronsoanelor de
conductă căminele de golire se amplasează în locurile cele mai joase
ale conductei. Pentru aceasta toate tronsoanele se execută cu pantă.
Instalaţia de golire constă dintr-un teu de racord la conductă şi o
vană de golire (fig. 5.15). Vana de golire se poate racorda la o
depresiune apropiată, apa fiind evacuată direct. În cazul în care
debuşează în cămin, apa este evacuată cu motopompe.
Cămin pentru ventil de dezaerisire
Pentru a elimina automat aerul din conducta de aducţiune în toate
punctele înalte ale conductei se amplasează ventil de dezaerisire.
Cămin de rupere a presiunii
În cazul în care din diferenţa totală de nivel rezultă o presiune
statică mare, este necesar ca pe o porţiune aducţiunea să fie realizată
din material şi grosime care să reziste la această presiune.
Soluţia aceasta aduce la un cost ridicat nejustificat întrucât
această presiune se realizează numai la închiderea voită sau accidentală
a vanelor în sectorul aval.
În timpul funcţionării normale presiunea este redusă. În acest caz
se prevede cămin de rupere de pantă asigurându-se limitarea cotei
piezometrice.
Fig. 5.16 Cămin de rupere a presiunii (conductă de mare dimensiune): a –

secţiune orizontală; b – secţiune verticală prin alimentare (alimentare liberă)
123
Căminul de rupere a presiunii este constituit din trei

compartimente (fig. 5.16). apa debuşează în compartimentul 1 şi
deversează în compartimentul 2, care are rol de cameră de încărcare
pentru următorul tronson. În cazul în care se reduce debitul, nivelul
creşte în compartimentul 2, dar şi în camera 1 şi apa deversează peste
un alt prag deversor în compartimentul 3 care are rolul de preaplin.
Masive de ancoraj
Pe traseul aducţiunii pot apare coturi strânse în plan orizontal sau

în secţiune verticală. Cu excepţia conductelor din oţel şi a celor din
masă plastică, la care coturile sunt din acelaşi material şi se poate
asigura continuitatea, la toate celelalte sunt piese metalice separate
amplasate etanş faţă de cele două tronsoane de aliniament. Preluarea
forţei de smulgere din cot datorită lipsei de legătură longitudinală
trebuie făcută de un masiv de ancoraj de care este rezemat cotul (fig.
5.17).
Fig. 5.17 Masiv de ancoraj pentru un cot în plan orizontal
Forţele care apar în cot conform schemei din fig. 5.18 sunt:
Fig. 5.18 Schema forţelor într-un cot: P – forţa de presiune din conductă; α -
unghiul cotului; Ip – împingerea pasivă a pământului care se opune deplasării cotului
Masivul de ancoraj preia împingerea cotului şi o distribuie

pământului.
Practic se execută întâi masivul şi apoi cotul pentru ca deformaţia
pământului să fie mică.
Traversarea depresiunilor
În cele mai multe cazuri apare necesitatea traversării unor cursuri
de apă. Aceasta se poate realiza pe sub fundul albiei (subtraversare) sau
pe deasupra (supratraversare).
Subtraversările se realizează în cazul în care albia râului este
124
dezvoltată, debitul râului este mic, fundul albiei uşor de excavat,

adâncimea de afuiere mică. Din cauză că, în caz de avarie intervenţia
este imposibilă pe perioada viiturii, pentru sporirea siguranţei,
conducta se prevede cu cel puţin două fire amplasate paralel, la distanţe
de circa 10 m. Conducta este executată din ţeavă de oţel, protejată
anticoroziv şi cu lestare pentru a nu fi antrenată de apă. La capete, cele
două conducte sunt legate cu vană de izolare la aducţiunea de pe maluri
(fig. 5.19).
Fig. 5.19 Subtraversare de albie de râu
Supratraversarea se adoptă în cazurile în care: valea este foarte

îngustă şi nu se poate face devierea apelor; nivelul apei în râu nu
permite devierea decât prin bartadou special de palplanşe protejate în
dig; adâncimea de afuiere este atât de mare încât, conducta fie că ar
trebui îngropată la adâncime mare, fie ar trebui executată o protecţie
costisitoare; intervenţia la conductă pentru remedieri este foarte
costisitoare şi de lungă durată, iar siguranţa de funcţionare a aducţiunii
trebuie mărită.
Forma constructivă a supratraversării se adoptă în funcţie de
condiţiile locale, de posibilităţile de execuţie, de mărimea aducţiunii şi
de siguranţa în funcţiune.
Tipurile de soluţii care se pot adopta sunt următoarele:
- traversare prin suspendare pe pod existent, când podul
permite acest lucru;
- traversare cu conductă autoportantă sprijinită pe pile de pod
existent sau pe pile executate special (5.20.a);
- traversare cu conductă autoportantă pe pile cu console
(fig. 5.20.b);
- traversare cu conductă autoportantă în arc (fig. 5.20.c);
- traversare cu conductă suspendată pe cablu (fig. 5.20.d);
- traversare pe pod special executat (pod apeduct, fig. 5.20.e).
Conducta, fiind aeriană, trebuie să fie izolată termic pentru
protecţie la întreruperile de scurtă durată, iarna, asigurată cu
compensatoare de dilatare sau verificată la eforturile din variaţia de
temperatură. Izolaţia termică se face cu un strat de vată minerală de 10-
15 cm, protejată cu tablă zincată de 0,5-1 mm grosime.
125
Fig. 5.20 Supratraversare de albie de râu
Traversarea căilor de comunicaţie

Intersecţiile dintre conducta de aducţiune şi o cale rutieră sau cale
ferată se face prin subtraversare.
În cazul în care drumul este de importanţă locală, iar conducta are
Subtraversarea un diametru mic, traversarea se face prin înglobarea conductei la 1-1,5
căilor de m sub drum printr-o bună compactare bună cu balast prin betonarea
comunicaţie conductei sau prin prinderea într-o grindă de beton (fig. 5.21).
Fig. 5.21 Subtraversarea căilor de comunicaţie: a – drum de importanţă locală;

b – drum naţional sau cale ferată
a) Care sunt materialele utilizate în executarea aducţiunilor?
b) Care sunt construcţiile accesorii pe aducţiuni?
126

Pentru execuţia aducţiunilor se utilizează ţevi din oţel, tuburi din fontă
de presiune, tuburi de azbociment, tuburi din beton armat, din beton
armat necomprimat, ţevi din mase plastice. Execuţia aducţiunii se face
pe tronsoane cu probe de presiune pe tronsoane şi probe de presiune
generală normată de dezinfectare în vederea punerii în funcţiune.

AUTOEVALUARE
Intrebarea 1
a) Aducţiuni gravitaţionale sub presiune şi cu nivel liber şi
aducţiuni gravitaţionale prin pompare.
b) Când cota captării este mai mare decât cota înmagazinării
relieful terenului este accidentat şi calitatea apei trebuie
păstrată
Intrebarea 2
a) Pentru execuţia aducţiunii se utilizează ţevi din oţel, tuburi de
fontă de presiune, tuburi de azbociment, , tuburi din beton
armat, din beton armat necomprimat, ţevi din mase plastice.
b) Cămine de vane de linie, vane de golire, rupere de presiune,
ventile de aerisire masive de ancoraje şi lucrările de sub sau
suptraversarea a depresiunilor şi căilor de comunicaţii.
1. Calculul hidraulic al aducţiunilor subpresiune gravitaţională

(5p)
2. Calculul tehnico-economic al aducţiunilor prin pompare (5p)
3. Materialele utilizate în execuţia aducţiunilor (5p)
4. Construcţii accesorii pe aducţiune (5p)
127
ÎNMAGAZINAREA APEI
Cuprins Pagina
6.2. Amplasarea şi calculul înmagazinării 124
6.2.1. Amplasarea înmagazinării în schema de alimentare cu 124
apă
6.2.2. Tipuri de înmagazinări 125
6.2.3. Calculul cotelor înmagazinării 126
6.2.4. Calculul capacităţii de înmagazinare 128
6.2.5.Rezervoare de apă 132
6.2.6. Castele de apă 137
autoevaluare
În schema de alimentare cu apă construcţiile pentru

înmagazinarea apei sunt amplasate între conducta de aducţiune şi
reţeaua de distribuţie.
Prezenţa înmagazinării permite o dimensionare raţională a
componenţilor sistemului de alimentare cu apă, o funcţionare
tehnologică mai uşoară, precum şi o creştere a siguranţei funcţionării
sistemului. Faptul că toate elementele componente ale sistemului care
se găsesc înainte de înmagazinare se dimensionează şi funcţionează la
un debit constant face ca toate aceste instalaţii să fie exploatate mai
uşor.
Rolul înmagazinării în cadrul sistemului de alimentare cu apă
este, în principal, de a realiza compensarea orară a debitului de apă, de
a înmagazina apa necesară combaterea incendiilor şi alimentarea cu
apă a reţelei în cazul în care pe conducta de aducţiune apare o avarie.
În unele cazuri înmagazinarea asigură presiunea necesară în
reţeaua de distribuţie.
6.2. Amplasarea şi calculul înmagazinării

` 6.2.1. Amplasarea înmagazinării în schema de alimentare cu
apă
Amplasamentul înmagazinării trebuie ales astfel încât să se

128
asigure presiunea în reţea, să fie asigurate condiţii de stabilitate şi

rezistenţă a terenului în zonă, condiţii economice şi condiţii sanitare.
Pentru protecţia sanitară normele prevăd distanţe de 20-30 m
între înmagazinare şi posibilele surse de murdărire a apei.
După poziţia pe care o ocupă în schema generală a alimentării cu
apă înmagazinările pot fi:
- de trecere, când sunt amplasate între conducta de aducţiune şi
reţea (fig. 6.1.a);
- de capăt, când sunt situate în partea opusă a reţelei faţă de
punctul de legătură cu conducta de aducţiune (fig. 6.1.b);
- contrarezervoare, când sunt amplasate ca rezervoare de capăt în
scheme care cuprind şi rezervoare de trecere (fig. 6.1.c).
Poziţia
înmagazinării
Fig. 6.1 Amplasamentele pentru înmagazinări: 1 – captare; 2 – aducţiune; 3 –

înmagazinare de trecere; 4 – înmagazinare de capăt; 5 – contrarezervoare – reţea de
distribuţie
6.2.2. Tipuri de înmagazinări
În funcţie de amplasarea înmagazinării în raport de cota terenului,

acestea pot fi: rezervoare subterane îngropate, rezervoare subterane
semiîngropate, rezervoare supraterane şi castele de apă (fig. 6.2).
Rezervor subteran îngropat, sau rezervor semiîngropat se
utilizează în zonele de dealuri sau chiar în interiorul unui centru
populat.
Soluţia rezervor semiîngropat este mai avantajoasă, deoarece
reduce la minimum volumul de excavaţie, iar pământul rezultat se
foloseşte pentru realizarea protecţiei termice la acoperiş şi pereţi.
În zonele de şes se utilizează castele de apă. Costul castelului de
apă, la acelaşi volum cu al unui rezervor, este mult mai mare, dar are
avantajul că asigură presiunea necesară în reţeaua de distribuţie.
Alegerea amplasamentului construcţiei de înmagazinare se face
în funcţie de: asigurarea presiunii în reţea, costul de investiţie şi
129
cheltuielile cu exploatarea, asigurarea condiţiilor de stabilitate şi

rezistenţă a terenului pe care se amplasează şi încadrarea în ansamblul
arhitectonic.
Tipuri de
înmagazinări
Fig. 6.2 Tipuri de înmagazinări: a – rezervor subteran îngropat; b – rezervor

subteran semiîngropat; c – rezervor suprateran; d – castel de apă
6.2.3. Calculul cotelor înmagazinării
Pentru asigurarea presiunii în reţeaua de distribuţie trebuie ca

rezervorul să aibă cuva amplasată la o anumită cotă.
Debitul cerut efectiv în reţea variază de la oră la oră, de la zi la zi.
În această situaţie, acoperirea în condiţii uşoare a presiunii necesare la
branşamente se poate face numai prin amplasarea cuvei rezervorului la
o cotă convenabil aleasă. Pomparea directă a apei în reţea, cu un debit
care să urmărească cererea de apă, este o soluţie rar aplicată la noi în
ţară (din punct de vedere tehnic acest lucru este posibil, dar există însă
probleme din punct de vedere economic). Sistemul de pompare a apei,
direct în reţea, se aplică numai pentru debite reduse (în cazul
instalaţiilor de hidrofor) sau al reţelelor de distribuţie foarte dezvoltate
şi cu debite foarte mari, unde reţeaua însăşi poate asigura o anumită
compensare prin volum şi utilizarea efectivă a apei de beneficiari, iar
cota pentru amplasarea rezervorului lipseşte din cauza terenului relativ
plat.
Totodată, pomparea directă a apei în reţea pune problema de
siguranţă în funcţionare. Când în reţea apare un incendiu, trebuie ca
staţia de pompare să funcţioneze, şi deci conform normelor PSI, să aibă
asigurată o dublă sursă de energie electrică. În cazul rezervorului
amplasat la cotă ridicată, rezerva de incendiu poate să fie folosită, chiar
şi în cazul întreruperii alimentării cu apă a rezervorului.
a) Calculul cotelor la rezervor
Prin cota rezervorului se înţelege cota văzută din interior a

radierului cuvei înmagazinării.
130
Calculul cotelor
la rezervor
Fig. 6.3 Calculul cotei rezervorului
Conform figurii 6.3 rezultă cota rezervorului:

CR = CTx + H b + hrR −x (6.1)
în care:
CTx - cota topografică la branşamentul punctului x;
Hb - presiunea necesară la branşament;
HrR-x - pierderea de sarcină pe circuitul rezervor-punctul x luat în
considerare.
Pierderea de sarcină se poate estima:
hrR −x = j∑ l (6.2)
în care:
∑ l - suma lungimii conductelor străbătute de apă pe drumul cel
mai scurt rezervor-consumator;
j - panta hidraulică medie, apreciată j = 0,003-0,005 ca fiind
corespunzătoare vitezelor economice prin conductelor
reţelei de distribuţie.
Deoarece nu se cunosc nici poziţia rezervorului, nici poziţia
punctului care conduce la stabilirea cotei rezervorului şi nici
dimensiunile conductelor din reţeaua de distribuţie sunt necesare
aproximaţii succesive.
Pentru rezolvare se procedează:
- se caută cota maximă a localităţii (CT);
- se determină presiunea la branşament (Hb);
- se dispune de un plan de situaţie general, cu curbe de nivel;
- se calculează suma CT + Hb = CR’;
- se caută pe plan o cotă CR’ aşezată pe direcţia sursă de apă-oraş
astfel încât lungimea traseului să fie cât mai mică.
Dacă există un punct cu cota CR’ la distanţă de localitate, de 3-5
km această cotă poate asigura soluţia amplasării unui rezervor şi CR’
devine cotă provizorie a rezervorului.
În continuare, se stabilesc:
- punctul de legătură al rezervorului cu reţeaua; nodul de legătură
va avea cel puţin trei bare şi va şi la o cotă mai înaltă (dacă este
posibil);
- se alege din reţea poziţia punctelor care ar putea conduce la o
cotă mai mare a rezervorului – punctul de cotă maximă şi
depărtat de punctul de intrare în reţea, E, punctul de cota cea
mai mică dar cel mai îndepărtat, D, punctul de amplasare a unor
131
utilizatori cu presiune mare la branşament, punctul de cotă

minimă din reţea.
Pentru fiecare din aceste puncte se calculează CR, se alege cea
mai mare şi se compară cu CR’. Dacă diferenţa CR-CR’ este 0,5-1,0 m,
se fixează cota rezervorului .
Dacă diferenţa este mai mare se reface calculul până când ajunge
în limite admise. În continuare se verifică, pentru soluţia aleasă, ca
presiunea în reţea să nu depăşească 60 mcA.
Cota rezervorului poate fi corectată numai după dimensionarea
completă a reţelei de distribuţie.
b) Calculul cotelor la castelul de apă
În cazul în care după calculul lui CR’, datorită reliefului nu se

găseşte pe plan o cotă cu această valoare rezultă că este necesară
amplasarea unui castel de apă.
Castelul se amplasează în localitate (de preferinţă în centrul de
greutate al acesteia) sau cât mai aproape de aceasta pe un amplasament
cu cotă mai ridicată (fig. 6.4). /14/
Calculul cotei
castelului de apă
Fig. 6.4 Calculul cotei castelului de apă
În acest caz cota CR’ este cota Nri, cota rezervei de apă pentru
combaterea incendiilor.
Nri = CTx + H b + hrCA−x (6.3)
Pe plan se stabilesc ca şi la rezervor punctul de cotă cea mai
înaltă şi depărtat de castel, punctul de cotă cea mai mică dar cel mai
departe de castel, precum şi punctul de cotă minimă.
Pentru fiecare din aceste puncte se calculează Nri şi se alege cota
min
cea mai mare rezultată. Se determină C CA şi înălţimea construcţiei de
susţinere a cuvei castelului. Înălţimea castelului HCA este modulată la
2,5 sau 5,0 m pentru a putea folosi proiectele tip existente.
Se verifică în final ca presiunea apei în punctul de branşament de
cota cea mai mică să nu depăşească 60 mcA.
6.2.4. Calculul capacităţii de înmagazinare
Construcţia de înmagazinare a apei trebuie să aibă un anumit

volum care să asigure funcţionarea curentă a reţelei de distribuţie şi să
sporească siguranţa în funcţionare a sistemului de alimentare cu apă.
Asigurarea funcţionării reţelei se referă la faptul că volumul de
132
apă înmagazinat trebuie să acopere diferenţa de debit Qs.o.max. – Qs.zi.max.

la orice oră din zi. Volumul de apă care asigură această diferenţă de
debite de apă se numeşte volum de compensare orară VCO.
Pentru combaterea incendiului este necesară asigurarea unei
cantităţi de apă care să poată fi utilizată în orice moment şi în oricare
din punctele reţelei de distribuţie de către organele PSI. Acest volum
de apă este numit rezerva intangibilă de incendiu Vinc. Pentru cazul în
care în instalaţiile din amonte de rezervor apar situaţii de avarie, în
înmagazinare trebuie asigurat un volum de apă, volum de avarie Vav.
În unele cazuri speciale se pot acumula volume de apă pentru
funcţionarea intermitentă a staţiei de pompare numit volum
suplimentar Vsupl. Sau volum de apă justificate economic sau de
siguranţă de funcţionare.
Volumul rezervorului conform STAS 4165-88 va avea cea mai
mare valoare dintre valorile calculate cu relaţiile:
Vrez . = VCO + Vinc. + Vsup l. + Vinc. (6.4)
Vrez. = VCO + Vav . + Vsup l . + Vinc. (6.5)
Volume de În mod normal volumul rezervorului Vrez. este format din volumul
înmagazinare de compensare orară, volumul intangibil de incendiu şi total sau parţial
volumul de avarie.
În cazul castelelor de apă VCA este compus din volumul de
compensare orară şi total sau parţial rezerva de incendiu. Rezerva de
avarie va fi înmagazinată într-un rezervor la sol din care apa va fi
pompată în caz de avarie.
VCA = VCO + Vinc. (6.6)
Din suma volumelor componente rezultă volumul rezervorului
sau castelului de apă.
Ca ordin de mărime, volumul de înmagazinare, pentru centre
populate nu poate să depăşească jumătate din necesarul zilnic de apă.
Din motive de uniformizare STAS 4165-88 impune rotunjirea
volumelor rezultate astfel: 25, 50, 75, 100, 150, 200, 300, 400, 500,
750, 1000, 1500, 2000, 5000, 7500, 10000 m3.
Rezervoarele cu volum sub 200 m3 pot fi prevăzute cu o singură
cuvă, iar cele mai mari cu două sau mai multe cuve.
Castelele de apă se prevăd cu o singură cuvă al cărui volum nu va
depăşi 2000 m3.
În cazul în care nu ete potabilă soluţia de înmagazinare cu
rezervor la sol se impune soluţia castel de apă, dar ar necesita un volum
foarte mare (peste 2000 m3). Se adoptă în această situaţie una din două
posibilităţi:
• pomparea apei în regim variabil direct în reţea, soluţie care
necesită automatizarea complicată;
• complex de înmagazinare constând într-un rezervor la sol cu
o capacitate, rezultată din volumul de avarie şi o parte din
volumul de compensare orară, o staţie de pompare în regim
variabil care pompează apa într-un castel de apă de volum
redus în care se înmagazinează o parte a volumului de
compensare orară şi volumul de incendiu.
În cazul alimentărilor cu apă potabilă se are în vedere ca apa să
133
nu staţioneze în rezervoare subterane mai mult de 7 zile, iar în castelele

de apă 2 zile.
a). Volumul de compensare orară
Metoda de calcul a volumului de compensare orară este aceea de

a calcula diferenţele valorilor cumulate a debitelor de alimentare şi a
consumului pe parcursul unei zile.
În graficul din fig. 6.5, în abscisă este reprezentat timpul, iar în
ordonată valorile cumulate ale alimentării şi consumului exprimate în
procente din debitul zilnic maxim pentru uşurinţa calculului.
Deoarece alimentarea se face pe parcursul celor 24 ore ale zilei,
cu un debit orar uniform reprezentând 4,16% Qs.zi.max., alimentarea este
reprezentată de o dreaptă a cărei pantă este tgα = Qs . zi . max . = (A ) .
Volume de
înmagazinare
Fig. 6.5 Determinarea volumului de compensare orară
Dacă se cunoaşte care este regimul de consum al apei din

rezervor, valorile cumulate ale acestuia reprezentate în acelaţi sistem
de axe reprezintă curbe de consum (C) .
Din analiza graficelor din fig. 6.5 se observă că în prima parte a
zilei consumul este mai mic decât alimentarea şi în această situaţie apa
este reţinută în rezervor. Volumul maxim de apă reţinut în rezervor se
realizează în momentul în care tangenta la curba de consum este
paralelă cu dreapta alimentării A.
În continuare consumul creşte şi pentru asigurarea consumului în
continuare, este necesar să existe volume de apă acumulate în prealabil.
Volumul cel mai mare care trebuie să existe în rezervor corespunde
celui de-al doilea punct în care tangenta la curba de consum este
paralelă cu dreapta de alimentare A.
În continuare consumul începe să scadă şi începe să se acumuleze
din nou apă în rezervor, astfel încât pentru ziua următoare, cuva
rezervorului nu mai este goală şi are un volum acumulat b.
Rezultă că cea mai mare diferenţă dintre volumul de alimentare şi
cel consumat corespunde numai celor două volume a şi b:
134
a+b
VCO = Qs . zi . max [m 3 ] (6.7)
100
STAS 4165-88 precizează că valorile volumului de compensare
orară pentru localităţi depind de mărimea localităţii şi se calculează cu
relaţia:
VCO = c ⋅ Q s. zi . max [m 3 ] (6.8)
în care:
c – coeficient determinat de numărul de locuitori.
Valorile coeficientului “c” pentru calculul

volumului de compensare orară
Tabel 6.1
Nr. loc. N<5 5<N<10 10<N<20 20<N<50 50<N<100 100<N<300
(mii loc.)
c 0,50 0,40 0,35 0,30 0,25 0,20
Calculul se poate efectua grafic sau analitic, precizia fiind mult

mare la calculul analitic.
b). Volumul de incendiu
Rezerva intangibilă de incendiu se determină conform

normativelor PSI şi se compune din volumul de apă necesar combaterii
incendiului şi volumul de apă de consum pentru durata combaterii
incendiului.
Atunci când rezultă un volum de incendiu este mai mare de 1000
m3, această rezervă trebuie păstrată în două rezervoare.
c). Volumul de avarie
Înmagazinarea trebuie să conţină şi o rezervă de apă pentru

acoperirea consumului în caz de avarie a conductei de aducţiune.
Mărimea rezervei de apă pentru caz de avarie la aducţiune STAS
4165-88, se stabileşte în funcţie de conducta de aducţiune, de timpul de
remediere a avariei şi importanţa obiectivului alimentat.
Va var ie = Qmin . (Tav − Ti ) − Q 'Tav (6.9)
în care:
Qmin. - debitul minim necesar pentru funcţionarea sistemului de
alimentare cu apă pe durata avariei;
Tav. - durata maximă pentru remedierea avariei;
Ti - durata maximă în care se admite întreruperea completă a
alimentării cu apă a localităţii;
Q’ - debitul care poate fi obţinut din alte surse pe durata
remedierii avariei.
În lipsa unor date exacte se poate considera Qmin. = (0,6-0,8)
Qs.zi.max.
Pentru durata remedierii avariei pe circuitul amonte de rezervor
se poate considera conform tabelului 6.2.
135
Durata maximă de remediere a avariei pe aducţiune

Tabel 6.2
D (mm) < 800 > 800
Tav (ore) 9-16 18-24
Timpul admis pentru întreruperea completă a alimentării cu apă

în localităţii se poate considera conform tabelului 6.3 în funcţie de
mărimea şi importanţa localităţii.
Durata de întrerupere completă a alimentării cu apă

Tabel 6.3
Nr. locuitori (mii loc.) < 10 10-50 50-100 > 100
Ti (ore) 6 4 2 0
Rezerva de avarie nu poate să depăşească mai mult de 25%

Qs.zi.max. în cazul aducţiunilor cu lungimi până la 10 km şi numai pentru
lungimi mai mari de 50 km poate ajunge la 100 Qs.zi.max..
6.2.5. Rezervoare de apă
Consideraţii generale
Rezervoarele subterane sunt utilizate cel mai des în alimentarea
cu apă faţă de castelele de apă. Adâncimea de îngropare a rezervoarelor
depinde de condiţiile geologice şi de prezenţa apei subterane.
Rezervoarele subterane se compun din unul sau mai multe
compartimente de înmagazinare şi o cameră a vanelor prin care trec
toate conductele care deservesc rezervorul.
Forma în plan a rezervoarelor este circulară sau dreptunghiulară
în funcţie de mărimea acestuia şi materialul de execuţie.
Materiale de execuţie
Pentru execuţia rezervoarelor se utilizează:
• betonul armat, care constituie materialul de bază în execuţia
rezervoarelor ;
• betonul precomprimat este materialul folosit pentru
executarea rezervoarelor de dimensiuni mari (peste 2500 m3),
din cauza avantajelor importante pe care acestea le oferă;
• betonul simplu este materialul folosit la rezervoare tip bazin
descoperit sau la unele rezervoare mai vechi;
• zidăria de piatră a fost folosită pentru executarea de
rezervoare de volume mii, în locuri greu accesibile, dar unde
există rocă dură;
• tabla de oţel folosită numai în cazul unor rezervoare de
capacitate redusă cu utilizare provizorie. Pentru păstrarea
calităţii apei este neceară protecţia tablei.
Elementele componente ale rezervoarelor
Rezervoarele pentru înmagazinarea apei se compun din: cuvă,

casa vanelor, instalaţia hidraulică, instalaţii de iluminat şi forţă, zona
de protecţie sanitară (fig. 6.6).
136
a). Cuva rezervorului
Cuva constituie elementul constructiv care înmagazinează apa.

Este construită din radier, pereţi laterali, stâlpi şi planşeu ca elemente
principale şi izolaţia hidrofugă, izolaţia termică şi ventilaţia ca
elemente secundare (fig. 6.6).
Forma cuvei rezervoarelor din condiţii de economicitate se
execută circulară sau rectangulară.
Forma cuvei rezervoarelor

Tabel 6.4
Volum (m3) Forma
Beton armat Beton precomprimat
< 2500 circulară circulară
< 3000 rectangulară circulară
< 20000 rectangulară -
Înălţimea apei la rezrvoarele din beton armat poate fi (3-5)m, iar

la cele din beton precomprimat (6-15)m.
Rezervoare de apă Acoperirea cuvelor rezervoarelor de apă se poate face dacă
volumul este sub 500 m3 cu o cupolă, iar la volume mai mari cu o placă
dreaptă susţinută de diferite sisteme de susţinere (planşeu ciupercă,
grinzi prefabricate, chesoane).
Pentru toate rezervoarele de volum mic există proiecte tip
realizate în ţară.
Cuvele din beton armat precomprimat în ţară s-au realizat în două
soluţii:
- rezervor cilindric cu pereţi conici (< 2500m3);
- rezervor cilindric cu înălţime mare precomprimat cu cabluri
SPB amplasat convenabil în pereţi.
Fig. 6.6 Elementele componente ale construcţiei rezervorului
Cuva rezervorului se realizează impermeabil atât la exfiltraţii, cât

şi la infiltraţii (contra infiltraţiilor prin pereţi, în unele cazuri se pot lua
măsuri, prin realizarea unei izolaţii hidrofuge).
Tavanul este neapărat prevăzut cu izolaţie hidrofugă împotriva
infiltraţiilor din precipitaţii. Asigurarea unei bune circulaţii a apei în
137
cuvă se realizează cu ajutorul unor pereţi şicană, amplasaţi şi sprijiniţi

de stâlpi, iar primenirea permanentă a aerului din cuvă se realizează
prin tuburi de ventilaţie, odată cu variaţia nivelului apei în cuvă. Pentru
a asigura o bună circulaţie a aerului, peste nivelul apei se lasă un spaţiu
liber de minimum 30cm.
Pentru evitarea expunerii directe la acţiunea soarelui şi înrăutăţirii
calităţii apei prin creşterea temperaturii şi favorizării degajării aerului
dizolvat în apă, rezervoarele se protejează din punct de vedere tehnic
cu un strat de pământ de 80 cm (cazul rezervoarelor vechi). Protecţia
termică se poate face şi cu materiale termoizolante uşoare ca BCA sau
polistiren.
În general pereţii rezervoarelor din beton percomprimat sunt
liberi şi vizibili, iar ai celor din beton armat sunt acoperiţi cu un strat
de pământ.
b). Casa vanelor
Este o construcţie care adăposteşte toată instalaţia hidraulică

necesară funcţionării rezervorului. Poziţia acesteia faţă de cuvă
depinde de tipul şi mărimea acestora şi anume: între cuvele circulare
mai mici de 300 m3, lângă cuve dacă acestea sunt rectangulare (fig.
6.7).
Gabaritul casei vanelor rezultă din condiţia ca spaţiul să permită
montajul, demontajul şi manevrarea echipamentelor.
Fig. 6.7 Aşezarea casei vanelor la rezervoare
c). Instalaţia hidraulică la rezervor
Funcţionarea tehnologică a rezervorului este asigurată de

instalaţia hidraulică care este constituită din totalitatea conductelor şi
armăturilor care deservesc rezervorul.
La fiecare cuvă a rezervorului trebuie să existe:
- o conductă de alimentare A cu diametrul egal cu diametrul
conductei de aducţiune, prevăzută cu o vană de închidere. În cazul
rezervoarelor alimentate prin pompare se prevede şi dispozitiv de
închidere automată cu plutitor pentru a nu se pierde apa în cazul
umplerii rezervorului;
- o conductă de preaplin PP, al cărui diametru este egal cu
diametrul conductei de alimentare şi care are rolul de a menţine un
nivel maxim de apă în cuvă. Având rolul de sistem de siguranţă pe
această conductă nu trebuie să existe element de închidere;
- o conductă pentru plecarea curentă a apei la consumator C, al
138
cărui diametru se dimensionează la debitul maxim orar pentru o viteză

de curgere de 0,8-1,5 m/s; la această conductă se leagă, printr-un
racord special, blocat cu vană sigilată (accesibilă direct sau cu
dispozitiv de comandă de la distanţă numai organelor PSI), sorbul de
plecare a apei pentru incendiu.
Dimensiunea racordului se adoptă egală cu a conductei de
plecare; sorbul de plecare a apei se amplasează deasupra nivelului
rezervei intangibile de incendiu, iar sorbul pentru incendiu, într-o
adâncitură specială numită başă (fig. 6.9), conform prevederilor PSI,
dacă încinta are prevăzut un debit de incendiu mai mare de 25 l/s, este
obligatorie prevederea a două conducte de plecare la reţea, legate la
cele două cuve de rezervor;
- conducta de golire definitivă G, cu diametrul ales constructiv de
100-300 mm, care serveşte pentru evacuarea apei din rezervor, în cazul
în care, dintr-un motiv oarecare, trebuie golită cuva (spălarea periodică,
dezinfectare, avarii, remedierea unor fisuri).
Se amplasează în başă, la partea de jos şi se racordează de obicei
la conducta de preaplin; apa evacuată este condusă în exterior printr-o
reţea de canalizare la o viroagă apropiată, şanţul unui drum, o reţea de
canalizare vecină; în acelaşi sistem pot fi evacuate, dacă este cazul, şi
apele din precipitaţiile colectate de pe versantul din spatele
rezervorului (colectate printr-un şanţ de gardă).
Golirea se dimensionează astfel încât golirea rezervorului (plin)
să se poată face în 6-8 ore;
Fig. 6.8 Instalaţia hidraulică la un rezervor de apă: a – vedere în plan; b –

secţiune verticală
139
- pentru o singuranţă suplimentară între conducta de alimentare A

şi conducta de plecare a apei C, se realizează o conductă de legătură,
prevăzută cu o vană permanent închisă; în cazuri cu totul accidentale,
când ambele cuve ale rezervorului sunt scoase din funcţie, se deschide
această vană şi se închid vanele de pe alimentarea şi plecarea din
rezervor – rezervorul fiind ocolit; legătura poate fi făcută în casa
vanelor sau în exterior şi este obligatorie când rezervorul are o singură
cuvă;
- armăturile prevăzute pe instalaţia hidraulică sunt: vane sub
formă de robinet cu sertar şi corp plat sau vane fluture; robinet special
cu închidere automată pe conducta de intrare (robinet cu plutitor), la
care este esenţial să se poată ajunge uşor, pentru a putea să se asigure
întreţinerea curentă; sorb pe orice conductă, prin care apa pleacă din
rezervor; compensator de montaj prevăzut lângă orice piesă care
periodic poate fi demontată, iar spaţiul în care se află are dimensiuni
fixe;
- aparatură de măsură şi control a nivelului de apă constituit
dintr-un plutitor şi o miră pentru controlul nivelului apei şi deci a
volumului de apă din rezervor. Pe conducta de intrare în rezervor sau
de preluare a apei măsurarea debitului se poate face cu un debitmetru;
- instalaţie de spălare periodică a cuvei rezervorului.
Fig. 6.9 Asigurarea rezervei de incendiu în rezervor
d). Zona de protecţie sanitară

Rezervoarele subterane se aşează din motive de protecţie sanitară
la următoarele distanţe măsurate de la pereţii rezervorului:
- 20 m de locuinţe şi drumuri;
- 50 m de clădiri şi instalaţii industriale, de reţeaua de canale de
apă menajeră, grajduri, depozite de gunoi;
- 100 m de cimitire şi puţuri absorbante în cazul în care sensul de
curgere al apei subterane este de la rezervor spre punctele
menţionate;
- 300 m de cimitire şi puţuri absorbante în cazul în care sensul de
curgere al apei subterane este de la acestea spre rezervor;
- 300 m de inductriii producătoare de gaze şi substanţe nocive
solubile în apă.
140
6.2.6. Castele de apă
Consideraţii generale
Castelul de apă este amplasat în localităţi şi deoarece este o
construcţie cu înălţime mare, trebuie să satisfacă şi cerinţe estetice.
Elementele componente ale castelului de apă

Castelul de apă, pentru realizarea funcţiilor tehnologice, se
compune din: cuvă, construcţia de susţinere a cuvei, fundaţia, instalaţia
hidraulică, instalaţii de iluminat, zone de protecţie sanitară.
a. Cuva castelului de apă

Cuva castelului de apă se execută din beton armat în cazul
lucrărilor definitive, tablă de oţel în special pentru volume mici, iar în
cazul lucrărilor provizorii de mică importanţă, lemnul.
Castelele de apă se execută după proiecte tip cu volumul de la 25
m3 la 1000 m3.
b. Fundaţia castelului de apă

Fundaţia castelului de apă se execută din beton armat şi beton
Castel de apă armat sub formă de placă, element circular din beton precomprimat, în
funcţie de mărimea construcţiei şi condiţiile de rezemare.
c. Turnul de susţinere al cuvei castelului
Turnul de susţinere al cuvei castelului de apă se realizează din:

beton armat, zidărie din elemente de beton, cărămidă pentru castelele
definitive cu cuvă din beton armat sau tablă de oţel. Pentru cuve
metalice sau din lemn construcţia de susţinere se poate realiza din
elemente din oţel la construcţii provizorii şi definitive sau bare din
lemn la construcţii provizorii cu cuve din lemn.
Castelele executate după proiecte tip cu volum 25-1000 m3 şi
înălţime de 20-30 m se execută în întregime din beton armat (fig. 6.10).
Turnul castelului de apă se execută din beton cu ajutorul
cofragului glisant, iar din beton armat se poate turna la cotă pe un
eşafodaj special sau glisantă după ce a fost turnată la sol.
Turnul de susţinere poate avea şi rolul de adăpostire şi protecţie a
construcţiilor, permite accesul la cuvă precum şi rolul de casă a
vanelor.
Dacă turnul este din elemente tip bară conductele se izolează într-
o coloană cu rol de protecţie.
141
Fig. 6.10 Elementele componente ale castelului de apă

Protecţia termică nu se realizează la volume ale cuvei peste 100
m3, deoarece se consideră că aportul de căldură din apă este suficient.
d. Instalaţia hidraulică la castelul de apă
În cazul castelelor de apă, deoarece se execută cu o singură cuvă,

turnul de susţinere are rolul casei vanelor.
În figura 6.9 instalaţia hidraulică prezintă o variantă pentru
conducta de preluare a apei în cazul în care volumul de incendiu ocupă
un spaţiu mare în cuvă. Pentru a avea o circulaţie a apei în zona conică,
sorbul de preluare a apei se amplasează în partea de jos conducta ieşind
din cuvă la nivelul rezervei de incendiu şi având în cotul de schimbare
a direcţiei un orificiu care dezamorsează sifonul format de conductă.
Între conducta de alimentare A şi conducta de preluare a apei C se
realizează o legătură de siguranţă printr-o vană.
În cazul, în care se face spălarea cuvei se închid vanele de sosire-
plecare şi se deschide vana de legătură, astfel că se realizează scoaterea
castelului din circuit pe o perioadă limitată de timp.
a) Care sunt tipurile de construcţii de înmagazinare a apei?
b) În funcţie de ce se calculează cota la rezervor?

142
c) Ce reprezintă NRI la castelul de apă?
d) Ce este volumul de compensare orară?
e) De cine depinde volumul de avarie?

Construcţiile de înmagazinare au în principal rolul de a realiza
compensarea orară a debitului de apă, de a înmagazina apa necesară
combaterii incendiilor şi apa în caz de avarie pe aducţiune. Se
utilizează rezervarea de apă amplasate la cota terenului şi castele de
apă realizate deasupra cotei terenului acestea având şi rolul de a
aasigura presiunea apei în reţeaua de distribuţie.

AUTOEVALUARE
Intrebarea 1
c) Rezervor şi castele de apă.
d) Cote de rezervor se calculează în funcţie de cota terenului în
localităţi, presiunea la branşament şi presiunea de sarcină pe
conducte pentru transportul apei.
e) NRI – reprezintă cota rezervei de incendiu în castelul de apă.
f) Volumul de compensare orară este volumul de apă care poate
să asigure consumul de apă în localitate în deplină siguranţă.
g) Volumul de avarie depinde de mărimea centrului populat şi de
mărimea aducţiunii.
11. Calculul volumului de compensare orară (4p)

12. Rezervor de apă (3p)
13. Castelul de apă (3p)
143
REŢEAUA DE DISTRIBUŢIE A APEI
Cuprins Pagina
7.2. Tipuri de scheme de reţele de distribuţie 140
7.2.1. Factori care influenţează schema reţelei de distribuţie 140
7.2.2. Clasificarea reţelelor de distribuţie după forma în plan 141
7.2.3. Clasificarea reţelelor după funcţionarea în caz de incendiu 142
7.2.4. Presiunea la branşament 143
7.2.5. Alcătuirea reţelei de distribuţie 144
7.2.6. Clasificarea reţelelor după modul de alimentare cu apă 145
7.2.7. Calculul hidraulic al reţelei de distribuţie 146
7.2.8. Materiale pentru executarea reţelei de distribuţie 153
Totalitatea conductelor, armăturilor, aparatelor de măsură şi

control şi construcţiilor anexe prin care se asigură transportul apei de
la înmagazinare la consumator, constituie reţeaua de distribuţie.
Acesta este un sistem care se dezvoltă continuu şi reprezintă
partea cea mai costisitoare din sistemul de alimentare cu apă (50-70%
din costul investiţiei).
7.2. Tipuri de scheme de reţele de distribuţie

` 7.2.1. Factori care influenţează schema reţelei de distribuţie
Dispunerea în plan a conductelor reţelei de distribuţie reprezintă

schema reţelei de distribuţie.
Schema reţelei de distribuţie depinde de următoarele elemente
importante:
• reţeaua stradală a localităţii; în cazul localităţilor care îşi
construiesc sistemul de alimetare cu apă după sistematizare,
forma reţelei coincide cu reţeaua stradală deoarece străzile
reprezintă în general spaţiu disponibil unde pot fi amplasate
conductele din reţeaua de distribuţie.
În cazul localităţilor mari construite reţeaua va avea o formă
astfel încât lungimea să fie minimă, iar conductele să fie
amplasate în zona spaţiului verde;
144
• amplasarea consumatorilor importanţi; în cazul în care în

incintă există consumatori importanţi, reţeaua va avea
conducte cu diametrul mai mare şi trasee mai scurte în
această zonă;
• relieful terenului; este de preferat amplasarea conductelor
reţelei în zonele mai uşor de executat; sensul în care circulă
apa trebuie să coincidă cu sensul pantei naturale a terenului,
trebuie să ţină seama de diferenţa de nivel între extremităţile
Factori care oraşului, deoarece la diferenţe mari există posibilitatea
influenţează împărţirii reţelei în două sau mai multe zone;
schema reţelei de • sistematizarea actuală şi de perspectivă a localităţii; în cazul
distribuţie în care se prevede o extindere importantă a localităţii sau o
sporire a densităţii de construcţie, trebuie ţinut seama de
aceasta la alcătuirea reţelei;
• natura terenului în zona localităţii; în cazul localităţilor
amplasate pe teren loessoid, sensibil la înmuiere, trebuie luate
măsuri speciale care merg până la amplasarea tuturor
conductelor şi cablurilor din subsolul străzii într-o galerie
edilitară vizitabilă;
• natura îmbrăcăminţii căilor de circulaţie; pe artere principale
de circulaţie, cu trafic intens şi cu îmbrăcămintea definitivă,
conductele se execută la dimensiunea de perspectivă (10-12
ani) încât să nu fie nevoie spargerea repetată pentru remedieri
sau extinderi. Pe arterele importante este chiar indicată
pozarea acestor conducte în galerii edilitare;
• prezenţa sau perspectiva prezenţei celorlalte reţele subterane
necesare în localitate, precum: reţeaua de canalizare, reţeaua
de termoficare, gaze, cabluri telefonice, cabluri electrice
pentru instalaţii de iluminat şi de forţă.
7.2.2. Clasificarea reţelelor de distribuţie după forma în plan

Clasificarea
reţelelor de După forma în plan reţelele de distribuţie pot fi: reţele ramificate,
distribuţie reţele inelare şi reţele mixte. La cele mai multe dintre localităţi poate să
apară o reţea mixtă, aceasta deoarece extinderile se fac întotdeauna
lateral cu străzi radiale şi după ce s-au consolidat aceste străzi radiale
se face legătura cu bretele, reţeaua devenind inelară.
La aceste tipuri de reţele este de preferat pentru motive de
siguranţă ca ramificaţiile să nu depăşească 200 m.
În cele mai multe localităţi există o singură reţea de distribuţie
pentru satisfacerea tuturor nevoilor de apă ale consumatorilor.
În cazul în care sunt consumatori importanţi de apă care cer
calităţi diferite de apă sau presiuni importante într-o localitate pot
exista două sau mai multe reţele de distribuţie.
a. Reţele ramificate
Reţeaua ramificată este reţeaua, în care fiecare consumator nu

poate fi alimentat decât pe o singură conductă (fig. 8.1).
Acest tip de reţea este caracteristică localităţilor dezvoltate în
145
lungul unei artere importante de circulaţie.
Reţea ramificată
Fig. 7.1. Reţea ramificată
Este avantajoasă prin faptul că lungimea conductelor este mai

mică, dar are dezavantajul că prezinră o singuranţă mai mică în
funcţionare.
b. Reţea inelară
Reţeaua inelară este formată din circuite închise, numite inele,

alăturate.
Pentru a se comporta ca o reţea inelară trebuie ca dimensiunea
conductelor inelului să aibă valori apropiate astfel ca la blocarea uneia
din ele să poată fi compensată de celelalte.
La acest tip de reţea orice consumator este alimentat prin cel
puţin două părţi. Lungimea reţelei inelare este mai mare decât cea a
reţelei ramificate, dar are o singuranţă sporită în funcţionare, o
comportare mai bună în caz de incendiu.
Reţeaua inelară este reţeaua specifică localităţilor mari şi
unităţilor industriale.
Reţea inelară
Fig. 7.2. Reţea inelară
7.2.3. Clasificarea reţelelor după funcţionarea în caz de

incendiu
După modul de funcţionare în caz de incendiu, reţelele de

distribuţie pot fi de înaltă presiune şi de joasă presiune:
• reţeaua de înaltă presiune, asigură debitul de incendiu şi
presiunea de funcţionare a tuturor hidranţilor exteriori de
combatere a incendiului. Conform prevederilor PSI, presiunea
146
de funcţionare a hidranţilor se stabileşte astfel încât, la

hidrantul de incendiu, echipat cu furtun cu lungimea de 120
m, să se obţină o vână de apă de 10 m lungime peste punctul
cel mai înalt al clădirii deservite; din cauză că presiunea
cerută este de obicei mare, cu mult mai mare decât presiunea
cerută la branşament pentru o funcţionare normală, această
schemă nu se aplică decât la unele instalaţii industriale
deosebit de pretenţioase şi unde timpul de intervenţie trebuie
redus la minimum.
• reţeaua de joasă presiune este reţeaua de distribuţie care
asigură în mod normal presiunea de funcţionare la
branşament, iar în caz de incendiu 7 mcA; această presiune
minimă este necesară deoarece, în caz de incendiu, pentru
asigurarea presiunii la furtun, se folosesc motopompe; pentru
a intra în regim într-un timp cât mai scurt, motopompele
trebuie să fie umplute cu apă din reţea (pentru a fi amorsate).
7.2.4. Presiunea la branşament
Presiunea la Presiunea la branşament este presiunea minimă a apei care

branşament trebuie să fie realizată în orice punct al reţelei de distribuţie, astfel încât
să asigure funcţionarea în condiţii normale, a tuturor robinetelor
obiectelor sanitare instalate în locuinţă.
Valoarea presiunii în branşament Hb, măsurată în metri coloană
de apă, peste cota trotuarului, se obţine astfel:
H b = H c + p s + h ri (7.1)
în care:
Hc - înălţimea deasupra trotuarului străzii a ultimului robinet ce
trebuie alitmentat; la construcţii locuite, se poate considera
egală cu înălţimea construcţiei; un etaj se consideră de 3,0
m înălţime;
ps - presiunea de serviciu la robinet este de 2,0 mcA, cu
excepţia celor de la duş, unde valoarea este 3,0 mcA, pentru
presiunea necesară la hidrantul interior vor fi respectate
prevederile STAS 1343;
hri - pierderea de sarcină pe conducta de branşament şi pe
reţeaua interioară de distribuţie; se poate considera de
ordinul a 3-5 mcA; pierderea de sarcină în apometru, se
consideră de 1,0-2,0 m.
147
Fig. 7.3. Calculul presiunii la branşament

Pentru orientare, în tabelul 7.1 sunt date valorile presiunii la
branşament, în funcţie de înălţimea clădirilor de locuit.
Valorile presiunii la branşament

Tabelul 7.1
Nr. de nivele al construcţiei 1 2 3 4 peste 4
Presiunea minimă la branşa-ment Hb, 8 12 16 20 4,5 m pt. fie-care
în mcA. nivel
7.2.5. Alcătuirea reţelei de distribuţie
Reţelele de distribuţie sunt alcătuite din următoarele tipuri de

conducte:
• conducte principale sau artere, care asigură transportul apei
în diferite zone ale localităţii. Diametrul arterelor este mai
mare de 250 mm, iar distanţa între două artere este de 300-
600 m;
• conducte de serviciu, care preiau apa din artere şi o distribuţie
la consumatori până la punctele de branşament. Pe ele sunt
amplasate toţi hidranţii de incendiu obişnuiţi (70-80 mm).
Diametrul conductelor de serviciu este de 80-200 mm.
Conductele de serviciu sunt legate la conductele principale la
distanţe de 200-300 m.
În cazul în care pe aceeaşi stradă există pe lângă conducte de
serviciu şi o arteră ele pot fi amplasate în acelaşi şanţ, dar la
cote diferite (fig. 7.3), pe cât posibil în zona verde. Artera
trebuie să fie amplasată cu 30-50 cm mai jos decât conducta
de serviciu care trebuie să fie amplasată sub adâncimea de
îngheţ. Conductele de apă se aşează deasupra canalelor de apă
uzată cu cel puţin 0,4 m.
În cazul străzilor cu lăţime de peste 25 m pentru a se evita
executarea de branşamente lungi şi numeroase, care să
traverseze subsolul străzii se amplasează conducte de serviciu
pe ambele părţi. Arterele şi conductele de serviciu se aşează
în mod normal la o distanţă de cel puţin 3 m faţă de linia
clădirilor şi faţă de canalele de apă uzată sau meteorică.
148
7.2.6. Clasificarea reţelelor după modul de alimentare cu apă
Din punct de vedere al alimentării reţelei putem avea:

• reţele alimentate cu apă gravitaţional din rezervoare sau
castele de apă (fig. 7.4);
Fig. 7.4 Reţea alimentată gravitaţional

• reţele de alimentare cu apă prin pompare (fig. 7.5). În unele
cazuri se poate adopta o schemă combinată, adică o reţea care
Tipuri de reţele funcţionează parţial prin pompare şi parţial gravitaţional
(utilizarea unei scheme cu contrarezervor fig. 7.6).
Fig.7 8.5 Reţea alimentată prin pompare
Fig. 7.6 Reţea alimentată prin pompare cu contrarezervor
În toate cazurile, din motive de rezistenţă a armăturilor interioare

şi uneori a celor din reţeaua de distribuţie, limita maximă a presiunilor
în reţea este de 60 m.
Există situaţii în care condiţiile locale impun separarea reţelei de
distribuţie în mai multe (zone), care funcţionează independent. Factorii
care concură la obţinerea unei asemenea soluţii sunt:
- localitatea se desfăşoară pe un teren cu diferenţa de cotă mai
mare de 60 m;
- localitatea este foarte întinsă ca suprafaţă şi nu este raţional să
149
se pompeze toată apa la o cotă înaltă de la început;

- sunt utilizatori care cer presiuni total diferite pentru folosirea
apei (zone cu locuinţe P + 4, zone cu locuinţe P + 10).
Realizarea unei singure reţele ar conduce la zone în care
presiunea ar depăşi permanent sau periodic valoarea limită de 60 m.
Ridicarea presiunii în reţea, chiar numai temporar, face ca
armăturile să fie avariate (conductele în general rezistă la 10 daN/cm2),
producând pagube şi pierderi de apă.
Pierderile de apă în reţeaua interioară sunt mai mari cu cât
presiunea în reţea este mai mare.
Pentru o bună funcţionare presiunea maximă în reţea nu trebuie
să depăşească 45-50 mcA.
Depăşirea presiunii de 60 mcA în reţea rezultă ca urmare a
aşezării localităţii pe o suprafaţă cu denivelări extrem de mari (peste
400 m în cazul oraşelor de deal sau munte). În această situaţie, reţeaua
se împarte în două sau mai multe zone, fiecare lucrând ca reţea
independentă, astfel încât, pe fiecare zonă, presiunea maximă să fie de
60 mcA.
Pentru o localitate alimentată prin pompare cu sensul de circulaţie
al apei invers pantei terenului, pentru a nu depăşi presiunea de 60 mcA
pe zona inferioară, se procedează de asemenea, la separarea reţelei în
două zone, fiecare din ele fiind alimentată prin pompare separată.
În cazul construcţiilor de înălţime mai mare se prevăd staţii de
pompare cu hidrofor, realizându-se o zonare interioară mică, restul
reţelei funcţionând la o presiune normală.
7.2.7. Calculul hidraulic al reţelei de distribuţie
Debite de calcul şi verificare
Calculul hidraulic al unei reţele de distribuţie constă în

determinarea diametrelor şi calculul pierderilor de sarcină pe toate
conductele reţelei, astfel încât să se asigure debitele de apă cerute de
consumatori; la presiunea de branşament în toate punctele reţelei.
Acest calcul se face în ipoteza funcţionării normale a reţelei
precum şi în ipoteza producerii incendiului în localitate, şi asigurarea
apei necesare combaterii acestuia.
Conform STAS 1343 debitul de alimentare trebuie asigurat la
presiunea de branşament Hb în toate punctele reţelei.
Calculul hidraulic
Debitul de dimensionare al reţelei de distribuţie este:
n
QII .c = Qs .o .max . + ∑ Qii (7.2)
i =1
în care:
Qs.o.max. - debitul orar maxim al cerinţei de apă conform STAS
1343/1;
Qii - debitul hidranţilor interiori pentru combaterea
incendiului;
n - numărul de incendii teoretic simultane care trebuiesc
stinse.
150
Debitul de verificare al funcţionării reţelei, în caz de incendiu se

stabileşte ca fiind cel mai dezavantajos dintre următoarele valori:
QII .v = Qs .o .max . + Qii + (n − 1)Qie (7.3)

'
QII .v = Q s .o .max .
+ nQie (7.4)
în care:
Qie - debitul necesar pentru combaterea unui incendiu folosind
hidranţii exteriori;
Qs' .o. max . = a ⋅ Qs .o. max . (a = 1,0 pentru reţele de înaltă presiune şi a =
0,7, pentru reţele de joasă presiune, apreciat în funcţie de schema de
combatere a incendiilor).
În cazul funcţionării hidranţilor interiori, trebuie să se verifice ca
presiunea la branşament în reţea să permită folosirea lor în condiţii
bune (echipaţi cu furtun lung de 20 m să permită obţinerea, la duza
finală, a debitului cerut de 2,5-5,0 dm3/s, într-o vână compactă de
minimum 6 m), iar în cazul funcţionării hidranţilor exteriori, presiunea
la branşament trebuie să aibă valoarea de cel puţin 7 mcA, la reţeaua de
joasă presiune.
Etape pentru dimensionarea şi verificarea reţelei de

distribuţie
Etapele de calcul pentru reţeaua de distribuţie sunt în general

aceleaşi indiferent de tipul de reţea şi anume:
1. realizarea schemei generale a reţelei de distribuţie cu
lungimea tronsoanelor şi cotele la noduri şi în alte puncte
caracteristice;
2. stabilirea nodului de alimentare cu apă şi a schemei hidraulice
de funcţionare (gravitaţională, prin pompare, cu
contrarezervoar);
3. obţinerea sensului raţional de circulaţie a apei pe conducte;
4. stabilirea modului în care apa este distribuită în reţea şi la ce
presiune;
5. stabilirea schemei de calcul pentru dimensionarea hidraulică;
6. determinarea debitelor de calcul pe tronsoane (conductă între
două noduri succesive); prin nod se înţelege secţiunea de
intersecţie între cel puţin două conducte cu diametre identice
sau diferite sau secţiunea pe o conductă în care debitul
variază ca urmare a unei plecări sau intrări de apă;
7. dimensionarea conductelor în limite economice şi verificarea
presiunii disponibile în toate noduirile ( p / γ ≥ H b ) ;
8. verificarea reţelei în caz de incendiu, în toate ipotezele care
asigură funcţionarea bună în orice situaţie în care apare
incendiul.
Primele patru etape sunt la fel pentru cele două tipuri de reţele
ramificată sau inelară. Ultimele patru etape comportă elemente diferite
privind calculul hidraulic şi de verificare a reţelei de conducte.
• Schema generală a reţelei de distribuţie se obţine în special
151
după reţeaua stradală. Rezultă o reţea ramificată sau inelară.

• Stabilirea nodului de alimentare se face respectând
următoarele recomandări:
- intrarea apei să se facă într-un nod puternic, format din cel puţin
3 conducte, cu diametre apropiate ca valoare;
- nodul alimentat să permită o distribuţie echilibrată şi centrală în
reţea;
- nodul alimentat să fie amplasat cât mai aproape de rezervorul de
înmagazinare; nu este neapărat un nod pe conturul exterior al reţelei.
Stabilirea nodului de alimentare şi a schemei hidraulice de
funcţionare a reţelei se face după situaţia locală, în funcţie de poziţia
rezervorului reţelei, astfel: reţea ramificată alimentată gravitaţional sau
cu pompare, cu rezervor sau castel de apă; reţea inelară cu rezervor
(castel) de trecere sau de capăt sau alimentată prin pompare; reţea
formată dintr-o singură structură sau împărţită pe zone de presiune etc.
Cota şi poziţia rezervorului sau castelului de apă sunt cunoscute.
• Stabilirea modului în care apa este distribuită din reţea la
consumator se face după următoarele considerente:
- dispunerea consumatorilor în lungul tuturor străzilor, eventual
cu densitate diferită de populţie;
- după mărimea consumului, se deosebesc consumatori de mică
importanţă, dar numeroşi (clădirile aşezate în lungul unei străzi) sau
consumatori mai mari, cu debite importante (blocuri, unităţi
industriale, debitul de incendiu). Se stabileşte dacă consumatorii pot fi
consideraţi uniform distribuiţi sau nu şi dacă distribuţia este aceeaşi pe
toată suprafaţa sau pe zone.
Dacă aşezarea consumatorilor este uniformă pe lungimea
străzilor, se acceptă (STAS 4163) că, pentru calcul, distribuţia debitului
din reţea se poate face uniform pe lungimea aferentă. Se poate calcula
un debit specific uniform distribuit în lungul reţelei:
Q
qsp = s .o .max . [dm 3 / s ⋅ m ] (7.5)
∑l
Dacă distribuţia consumatorilor este uuiformă pe suprafaţă (cazul
cvartalelor noi de locuinţe), se calculează un debit specific:
Q
qsp = s .o .max . [dm 3 / s ⋅ ha ] (7.6)
∑S
considerând că fiecare tronson de conductă distribuie acest debit pentru
suprafaţa adiacentă delimitată cu ajutorul bisectoarelor duse în noduri.
Cunoscând lungimea tronsoanelor, sau mărimea suprafeţelor
aferente, se poate calcula pe fiecare tronson care este debitul distribuit
în exterior, cu relaţii de forma:
Qd = lij ⋅ qsp sau Qd = Sij ⋅ qsp [dm3 / s ] (7.7)
în care:
lij, Sij - lungimea, respectiv suprafaţa aferentă tronsonului pe care
se distribuie apa.
Dimensionarea şi verificarea reţelei ramificate
Pentru dimensionarea hidraulică a reţelei ramificate se utilizează

152
ecuaţia de continuitate scrisă în fiecare nod:

n
∑ Qi = 0 (7.8)
i =1
şi care exprimă faptul că în fiecare nod al reţelei suma debitelor care

intră este egală cu suma debitelor care ies din nod şi relaţia Bernoulli
între două puncte din reţea:
∆H = ∑ hr (7.9)
în care:
∆H - energie disponibilă într-un punct oarecare al reţelei;
∑ hr - suma pierderilor de sarcină distribuite între cele două
Dimensionarea şi puncte.
verificarea reţelei
ramificate Dimensionarea reţelei se începe prin stabilirea schemei de calcul
şi forma reţelei. Se determină lungimea (suprafeţele) tronsoanelor şi
cotele topografice ale nodurilor; se numerotează nodurile; se stabileşte
sensul de circulaţie a apei.
În cazul unei reţele alimentate gravitaţional criteriul de
optimizare se alege cel al investiţiei minime, deci cel al lungimii
minime al reţelei.
În cazul reţelei alimentate prin pompare criteriul de optimizare
este criteriul cheltuielilor totale minime anuale şi în acest caz pe lângă
lungimea minimă sunt necesare şi anumite diametre ale conductelor
tronsoanelor.
a. Determinarea debitelor de calcul pe tronsoane
Se aplică ecuaţia de continuitate în fiecare nod, pornind de la

nodul cel mai depărtat, în care se cunoaşte debitul care pleacă (Qf = 0)
şi debitul specific (fig. 7.7). Se determină astfel debitele la capetele
fiecărei bare.
Qi - debitul de intrare;
Qf - debitul care pleacă.
În nodul de alimentare din rezervor se utilizează debitul obţinut
întrucât acesta este Qs.o.max..
Fig. 7.7 Determinarea debitelor de calcul pe barele reţelei
Pentru conductele cu diametre care nu depăşesc lungimi de 300-

400 m se poate considera:
153
Qi + Q f
i− j
Qmediu = (7.10)
2
Debitul de calcul al tronsonului rezultă având în vedere şi debitul
Qii:
i− j
Qi + Q f
Qcalcul = + ∑ Qii (7.11)
2
b. Calculul diametrelor şi verificarea presiunii disponibile
• Pentru reţelele de distribuţie funcţionând gravitaţional,

cunoscute fiind debitele de calcul pe tronsoane, se începe determinarea
diametrelor conductelor, folosind diagramele Manning, Colebrook-
White. Calculul se efectuează centralizat în tabele.
Viteza apei în conductă se recomandă, din condiţii economice să
fie în limitele 0,6-1,0 m/s, când apa este pompată în rezervor sau direct
în reţea, sau de maximum 3,0 m/s, când apa curge gravitaţional în
sistemul de alimentare cu apă (presiunea în reţea fiind sub 60 m).
Se determină, în funcţie de debit şi în limita de viteză, diametrul,
viteza exactă şi panta hidraulică, apoi pierderea de sarcină hr.
Cunoscând cota rezervorului CR şi pierderea de sarcină hr = (i ⋅ l ) , se
poate calcula cota piezometrică în orice punct. Dacă din cota
piezometrică a punctului de calcul se scade cota topografică, rezultă
presiunea disponibilă a cărei valoare trebuie să fie cel puţin egală cu
valoarea presiunii de branşament Hb. Calculul se continuă folosind
cotele piezometrice ale punctelor cunoscute (în toate nodurile
presiunea disponibilă).
• Pentru reţelele ramificate funcţionând prin pompare diametrul
se stabileşte pe baza unor calcule economice care ţin seama de
cheltuielile cu energia pompată. Se poate admite pentru calculul
diametrului economic al conductelor reţelei aceeaşi viteză ca la
diametrul economic al aducţiunilor funcţionând prin pompare.
La dimensionarea reţelelor de distribuţie ramificate funcţionând
prin pompare, calculul se începe de la extremitatea aval a arterei, cota
piezometrică rezultând prin însumarea pierderilor de sarcină la
presiunea de branşament şi cota terenului în ultimul nod. Se ajunge
astfel la staţia de pompare la o presiune de refulare care nu trebuie să
depăşească 60 mcA.
c. Verificarea funcţionării reţelei în caz de incendiu
Pentru a verifica funcţionarea reţelei în caz de incendiu se are în

vedere că:
- debitul de incendiu se consideră concentrat posibil în orice nod
(poziţiile cele mai grele sunt de cotă înaltă, depărtate de rezervor);
- diametrul conductelor este stabilit şi nu poate fi modificat decât
după ce se schimbă şi calculul de dimensionare.
Reţeaua este bine dimensionată dacă, la verificare, viteza de
circulaţie a apei nu depăşeşte 3 m/s, iar presiunea disponibilă este de
cel puţin 7 m se ridică rezervorul la cota necesară; se modifică
154
diametrul la unele tronsoane şi se reface calculul.

Dacă în calcul nu se asigură presiunea de 7 m se ridică rezervorul
la cota necesară, dacă pe un tronson diametrul prea mic duce la o
pierdere de sarcină prea mare, se modifică diametrul tronsonului şi se
reface calculul.
Dimensionarea hidraulică a reţelei inelare
În cazul reţelei inelare nu este cunoscut sensul real de curgere al

apei, deci nu se cunosc debitele de calcul şi nu se cunosc nici
diametrele.
Pentru o reţea inelară cu n noduri şi p bare pot fi scrise
următoarele ecuaţii:
n-i ecuaţii de forma ∑ Qi = 0
p-n+1 ecuatii de forma ∑ hr = 0 (7.12)
Rezultă un sistem de p ecuaţii cu 2p necunoscute care sunt de
fapt debitele diametrele pe fiecare tronson.
Rezolvarea sistemului de ecuaţii este posibilă numai prin
încercări privind condiţii de optimizare.
Dimensionarea
Păstrând elementele de bază constante, adică asigurarea debitului
hidraulică a reţelei
şi presiunii la consumator se poate dimensiona reţeaua: (1) din condiţia
inelare
de investiţie minimă, cazul reţelelor din sistemele de alimentare cu apă,
în care apa curge gravitaţional între captare şi consumator; (2) se poate
dimensiona reţeaua din condiţia de cheltuieli totale minime (investiţie
şi cheltuieli cu energia) sau cheltuieli totale anuale minime; este cazul
reţelelor din sistemul de alimentare cu apă unde apa este pompată
(amonte de reţea sau în reţea); (3) se poate dimensiona reţeaua din
condiţia de energie totală înglobată minimă atât în sistemul constructiv
al reţelei (energie de fabricaţie pentru tubulatură şi armăturile reţelei,
pentru execuţie şi reparaţii pentru exploatarea reţelei), cât şi energia
necesară pentru funcţionarea reţelei. În ultimele două cazuri este
importantă stabilirea duratei normate de funcţionare a reţelei (ca orice
element construit, acesta îmbătrâneşte în timp, deci se uzează fizic şi
moral).
Metodele de calcul pentru dimensionarea reţelei inelare se referă
la determinarea sensului de curgere şi distribuţia debitelor, respectiv
debitele de calcul.
Se utilizează două metode: metoda secţionării fictive şi metoda
aproximaţiilor succesive.
În continuare calculul se continuă ca la reţeaua ramificată.
a. Metoda secţionării fictive
Metoda secţionării fictive urmăreşte transformarea reţelei inelare

într-o reţea ramificată care să funcţioneze în aceleaşi condiţii. Această
metodă poate fi aplicată în cazul reţelelor simple sau dacă se obţine o
schemă ale cărei rezultate să fie apropiate de funcţionarea practică.
155
Fig. 7.8 Transformarea reţelei inelare în reţea ramificată
În figura 7.8 se observă că prin executarea unor tăieturi reţeaua

inelară devine reţea ramificată, care funcţionează în aceleaşi condiţii.
Dacă în toate punctele de secţionare rezultă aceeaşi cotă piezometrică
pe ambele părţi, reţeaua ramificată obţinută se poate considera
echivalentă reţelei inelare.
În continuare reţeaua se dimensionează ca o reţea ramificată.
b. Metoda aproximaţiilor succesive
Principiul metodei constă în faptul că pe un inel suma pierderilor

de sarcină este nulă ∑ hr = 0 considerând că: pierderile de sarcină date
de debitele care curg în sens orar cu (+) şi (-), pierderile de sarcină date
de debitele care curg în sens invers şi dacă debitele sunt curent
distribuite.
În cazul în care ∑ hr ≠ 0 este necesară o corecţie debitului ∆Q .
Aceasta modifică debitele, deci şi pierderea de sarcină. Se continuă
calculul de corecţie până când pe fiecare inel se obţine ∑ hr = 0 .
Determinarea pierderii de sarcină pe fiecare inel presupune cunoaşterea
debitului şi diametrului conductei fiecărui tronson.
Pentru aceasta se face o distribuţie iniţială arbitrară a debitelor
care însă verifică ecuaţia de continuitate în fiecare nod. Cu aceste
debite se face o predimensionare a conductelor respectând limita de
viteză economică.
Valoarea aproximalivă a conductei ∆Q se poate calcula din
sistemul de ecuaţii rezultat din ecuaţiile de continuitate în noduri şi
pierderea de sarcină pe nod.
Fig. 7.9 Schema de calcul hidraulic pentru un inel
Pentru inelul prezentat în figura 7.9 se poate scrie:
156
QA = Q1 + Q4 ; QB = Q1 + Q2 ; QC = Q2 + Q3 ; QD = Q4 − Q3 ;
2 2 2
hr = M 1Q + M 2Q − M 3Q − M 4 Q
1 2 3
2
4
(7.13)
în care M1, M2, M3, M4 reprezintă modulele de debit.

Întrucât pierderea de sarcină pe inel nu se echilibrează (hr > 0)
debitele nu au fost propuse corect şi trebuie făcută corecţia cu valoarea
∆Q şi anume:
Q1' = Q1 − ∆Q
 '
Q2 = Q2 − ∆Q
 ' (7.14)
Q3 = Q3 + ∆Q
Q' = Q + ∆Q
 4 4
Rezultă ecuaţia (7.15):

M 1 (Q1 − ∆Q ) + M 2 (Q2 − ∆Q ) − M 3 (Q3 − ∆Q ) − M 4 (Q4 − ∆Q ) = 0 (7.15)
2 2 2 2
Din ecuaţia (7.15) neglijând la dezvoltare termenii de ordinul 2 se

obţine valoarea corecţiei debitului ∆Q :
2
∑ MQ hr
∆Q = = (7.16)
2 ∑ MQ 2 ∑ MQ
Se fac atâtea corecţii cât sunt necesare pentru ca ∑ hr = 0 .
În cazul mai multor inele corecţia pentru un inel influenţează şi
inelele care au bare comune cu cel corectat.
Pentru acesta debitul corectat se calculează cu relaţia:
Qcorectat = Q + ∆Q j − ∆Qk (7.17)
în care:
∆Q j - corecţia proprie inelului;
∆Q k - corecţia de debit pe barele comune ale inelului vecin.
Calculele pot fi executate printr-un program de calcul cu ajutorul
calculatorului.
După încheierea calculului hidraulic se calculează presiunile
disponibile la noduri, care se compară cu presiunile de serviciu
necesare.
În cazul când presiunile de serviciu nu sunt asigurate, se
corectează presiunea iniţială (poziţia rezervorului sau presiunea de
refulare a pompelor), sau se reface calculul hidraulic al reţelei inelare,
adoptând diametre mai mari.
Se face apoi verificarea la debitul orar maxim plus debitul la
hidranţii exteriori, debite care se calculează la fel ca la reţelele
ramificate.
7.2.8. Materiale pentru executarea reţelei de distribuţie
Reţeaua de distribuţie a apei este alcătuită din: conducte,

armături, construcţii auxiliare, care adăpostesc aparatele de măsură şi
control.
Tot în această categorie de construcţii auxiliare se încadrează şi
staţiile de pompare cu hidrofor care deservesc grupuri de locuinţe
157
Materiale pentru conductele reţelei de distribuţie
Conductele reţelei de distribuţie pot fi executate din următoarele

materiale:
- arterele sunt executate din tuburi din beton precomprimat
(PREMO), azbociment, fontă, ţeavă de oţel. La reţelele existente în
ţară, în cea mai mare parte conductele sunt executate din tuburi de
fontă de presiune. În multe cazuri, ţeava de oţel folosită în reţea din
cauza lipsei tuburilor de fontă, a produs mari neajunsuri;
- conductele de serviciu sunt executate din tuburi de azbociment,
ţeavă de oţel tuburi din fontă de presiune, ţeavă din material plastic.
Folosirea acestor materiale în realizarea reţelelor de distribuţie
comportă următoarele elemente importante:
- tuburile din beton precomprimat pot fi utilizate numai pentru
diametre mari în cazuri deosebite (paralele cu cabluri electrice, şine de
tramvai) şi sunt necesare măsuri de protecţie anticorozivă (curenţi
vagabonzi).
Materiale Nu sunt recomandate aceste tuburi în zona cu vibraţii puternice
sau când numărul de ramificaţii este mare, întrucât aceste ramificaţii se
execută prin intercalarea de piese speciale din oţel care sunt greu de
protejat anticoroziv şi sunt scumpe;
- tuburile din azbociment nu se comportă bine la vibraţiile
produse din trafic şi în timp prezintă avarii din cauza îmbătrânirii;
- tuburile din fontă de presiune sunt robuste şi rezistente la
coroziune (sunt în reţele, tuburi care au peste 50 ani vechime);
- ţevile din oţel sunt greu de protejat anticoroziv şi din această
cauză realizează pierderi mari de apă prin numeroase avarii;
- conductele de branşament se execută din ţeavă de oţel zincat,
ţeavă din masă plastică, ţeavă de plumb, tuburi din fontă de presiune
(la debite mari).
Armături pe reţeaua de distribuţie
Armăturile importante din reţeaua de distribuţie sunt; vanele,

hidranţii de incendiu, cişmelele şi branşamentele; în mod particular mai
pot apare şi clapeţii de reţinere, reductoarele de presiune, ventile de
aerisire, compensatoane de montaj etc;
- Vanele pot fi de tip robinet cu sertar pană şi corp oval, când
presiunea depăşeşte 4 bari şi robinet cu sertar şi corp plat, când
presiunea nu depăşeşte 4 bari, servesc pentru reglarea debitului pe
conducte, în unele cazuri, se pot folosi şi vane tip fluture;
Armături - Hidranţii de incendiu sunt dispozitive care permit prelevarea
din reţeaua de distribuţie a debitului de incendiu. Iarna, apa care
rămâne în hidrant după folosire nu trebuie să îngheţe şi de asemenea să
nu permită impurificarea apei din reţea. Hidranţii utilizaţi sunt de două
tipuri: supraterani (folosiţi în industrie în special) şi subterani (fig 7
10);
Pentru a asigura evacuarea apei din corpul hidrantului, pistonul-
robinet care închide accesul apei are prevăzut un orificiu special de
158
golire. Hidranţii se amplasează la maximum 2 m de partea carosabilă a

drumului, în locuri accesibile, la minimum 5 m de pereţii clădirilor
care ar putea arde şi la circa 100 m distanţă unul de altul, astfel încât să
se poată asigura debitul pentru clădirea respectivă (hidranţii sunt
acoperiţi cu un capac special, metalic, de formă ovală, cu inscripţia
gură de apă). Pentru reparare uşoară, pe timp de iarnă, hidranţii sunt
marcaţi la loc vizibil prin săgeată, distanţa la care este amplasat
hidrantul şi cuvântul HIDRANT.
În unităţi industriale cu pericol mare de foc, se prevăd hidranţi
supraterani. În unele cazuri speciale, hidraţii de o construcţie specială,
se numesc turnuri de apă.
Fig. 7.10 Hidrant subteran
- Cişmelele sunt dispozitive speciale, executate din fontă, care

permit prelevarea de către beneficiar a apei din reţea. Cişmeaua are o
parte supraterană formată dintr-un suport, o conductă de apă şi o
manetă-pârghie de acţionare şi o parte subterană formată din conducta
pentru apa, o supapă pentru închiderea accesului apei, acţionată de
manetă şi un vas colector ce cumulează apa din corpul cişmelei la
oprirea funcţionării şi care poate fi golit la funcţionarea cişmelei prin
efectul de ejecţie. După folosire, vasul se umple din nou cu apă din
corpul suprateran, evitând astfel îngheţarea acesteia în corpul cişmelei
şi avarierea sau blocarea în timpul ienii. Manetapârghie a cişmelei nu
permite funcţionarea acesteia decât în timpul apăsării (fig. 7.11).
Cişmelele se prevăd, la 200-300 m una de alta, în localităţile
rurale sau zonele de margine ale oraşelor mai mici sau în curţile
caselor, când clădirile nu au reţea interioară de apă rece.
159
Fig. 7.11 Cişmea stradală
- Priza cu colier este elementul specific pentru racordarea

curentă a conductei de branşament la reţeaua de distribuţie (fig. 7.12).
Priza cu colier este formată dintr-o piesă metalică specială care se
poate prinde etanş cu o garnitură pe suprafaţa laterală a conductei
reţelei de distribuţie, conducta de serviciu (Dn 80-200 mm). Strângerea
se face cu bride şi şuruburi.
Prin piesă străbate un orificiu, cu diametrul de 20-50 mm (1-2”),
care este filetat la interior şi poate fi închis cu un robinet tip cană
(robinet pentru gaze). Aceste 2 elemente permit racordarea în reţea fără
întreruperea apei în conductă, astfel: se blochează elementul metalic
(priza propriu-zisă); i se ataşează un burghiu în dreptul orificiului, legat
de un dispozitiv menghină, care permite împingerea burghiului şi
totodată rotirea acestuia. După executarea găuririi în peretele
conductei, burghiul se retrage şi orificiul se blochează cu robinetul
existent (se roteşte tija acestuia la 90o). Se poate face montarea
conductei branşamentului, după care robinetul se deschide şi rămâne
deschis.
Fig. 7.12 Priză cu colier
- Branşamentul este ansamblul format din conductă şi armături,

care permite legarea reţelei interioare a construcţiei la reţeaua
exterioară.
În figura 7.13 este sistematizat un branşament clasic.
Pe conducta de branşament se instalează un robinet de concesie,
160
robinet cu mufă, montat direct în pământ şi care se poate manevra cu o

cheie de la suprafaţa terenului. Tija este protejată de o teacă metalică,
terminată la suprafaţă cu o cutie metalică pătrată cu capac.
Fig. 7.13 Branşament clasic

Cutia se amplasează de regulă în afara spaţiului carosabil, dar pe
o zonă aparţinând domeniului public, nu proprietăţi particulare. Înainte
de a intra în clădire (pe sub sau prin fundaţia clădirii), pe conductă, se
prevede un cămin de branşament ce conţine robinet de izolare
(închiderea apei pentru repararea instaţiei interioare sau contorului de
apă); contor de apă (apometru) pentru înregistrarea cantităţii de apă
preluată; robinet de golire a reţelei interioare (apa din cămin se
evacuează în exterior cu o găleată sau pompă de mână).
În cazul construcţiilor cu subsol tehnic (blocuri), pot fi montate în
subsol elementele conţinute în cămin, în acest caz branşamentul având
dimensiuni mai mari de 50-150 mm.
Staţiile de pompare cu hidrofor au legătura la reţea făcută după
aceleaşi reguli. Vana care ţine loc de robinet de concesie va trebui
închisă parţial, pentru a limita debitul de apă luat din conductă.
Alte armături utilizate pentru reţeaua de distribuţie (ventil de
aerisire, clapet de reţinere, supape de evitare a suprapresiunii sunt de
tipul celor menţionate la aducţiuni sau staţii de pompare. În general,
este bine să fie evitate ventilele de aerisire, înlocuindu-le cu
branşamente, aerisirea făcânduse prin instalaţia interioară.
a) Care sunt tipurile de reţele de distribuţie?
b) Ce este presiunea la branşament?
c) Care sunt metodele de calcul a reţelei de inelare?
d) Ce armături sunt pe reţeaua de distribuţie?
161

Reţeaua de distribuţie constă din totalitatea conductelor armăturilor şi
construcţiile prin care se asigură transportul apei de la înmagazinare la
consumator. Reţelele de distribuţie pot fi ramificate şi inelare în
funcţie de modul în care sunt alimentaţi consumatorii. Pentru a se
asigura buna funcţionare în reţea trebuie să se asigure presiunea de
branşament care depinde de înălţimea clădirilor, perderile de sarcină şi
presiunea de serviciu.

AUTOEVALUARE
Intrebarea 1
a) Reţele de distribuţie pot fi ramificate, inelare şi mixte.
b) Presiunea de branşament este presiunea care trebuie să existe
în punctul de branşament astfel încât apa să ajungă la
consumatori.
c) Pentru calculul reţelei de distribuţie se poate utiliza metoda
factorilor fictivi şi metoda aproximaţiilor succesive.
d) Pe traseul reţelei de distribuţie se prevăd vane, hidranţi de
incendiu, cişmele dacă este cazul, prize de golire, branşamente.
14. Calcululş hidraulic al reţelei inelare (5p).

15. Calculul hidraulic prin metode aproximaţiilor succesive a
inelelor (5p).
162

Iancu P - Procese Tehnologice de Tratare A Apei PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Iancu P - Procese Tehnologice de Tratare A Apei PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PROCEDEE TEHNOLOGICE DE TRATAREA APEI DE ALIMENTARE

UNIVERSITATEA DE STIINTE AGRONOMICE SI MEDICINA VETERINARA BUCURESTI

Prof. dr. ing. Paulina IANCU

3.3.4. Puţurile cu drenuri radiale 33

5.2.1. Calculul hidraulic al aducţiunilor 113

Unitatea de învăţare nr. 1

SCHEME ŞI SISTEME DE ALIMENTARE CU APĂ

1.1. OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE NR. 1

• Una din condiţiile principale pentru a asigura oamenilor condiţii

1.2. Scheme de alimentare

Fig. 1.1. Schema generală de alimentare cu apă a unei localităţi: C – captare;

Captarea cuprinde totalitatea construcţiilor şi instalaţiilor

îndepărtat punct de consum.

1.2.2. Scheme caracteristice

Fig . 1.2. Schema alimentării cu apă a unui

Figura 1.3 prezintă schema unei alimentări de câmpie formată din

Fig. 1.3. Schema

Figura 1.4 se referă la alimentarea cu apă a unei zone cu

Fig. 1.4: 1 - captarea; 2 - staţie de pompare; 3 - aducţiunea; 4 - staţie de tratare;

În figura 1.5 pentru siguranţă în funcţionare schema are două

În figura 1.6 este prezentată alimentarea cu apă a unui obiectiv

• Relieful terenului pe care se distribuie lucrarea:

b) Care sunt elementele componente de alimentare cu apă a schemei

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul unităţii de învăţare

Sistemul centralizat de alimentare cu apă reprezintă totalitatea

1.3. Cantităţile de apă necesare în alimentări cu apă

Sistemul de alimentare cu apă centralizat trebuie să satisfacă

sistem nu se mai restituie.

1.3.1. Necesarul de apă pentru centrele populate

1.3.2. Necesarul de apă pentru unităţile industriale

1.3.4. Debitele caracteristice ale necesarului de apă ale

1.3.5. Debitele caracteristice ale cerinţei de apă ale centrelor

1.3.6. Necesarul de apă pentru combaterea incendiilor

Localităţi şi zonele industriale aferente localităţilor

Pentru combaterea incendiului se asigură în construcţia de

1.3.7. Debite de calcul ale sistemului de alimentare

perioade prea mari s-a stabilit ca lucrările să fie studiate pentru o

b)Ce reprezintă cerinţa de apă?

c)Care sunt debitele de calcul şi verificare?

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul unităţii de învăţare

După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:

1.4. RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA ÎNTREBĂRILE DIN TESTELE

1.5. LUCRAREA DE VERIFICARE NR. 1

1. Schema generală a unui sistem de alimentare cu apă (5p).

1.6. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ

Iancu Paulina, 2005 – Alimentări cu apă – EdituraEditura BREN, Bucureşti

Unitatea de învăţare nr. 2

CARACTERISTICILE CALITATIVE ALE APEI DE ALIMENTARE

2.1. OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE NR. 2

• Apa este un factor indispensabil organismului uman.

2.2. Caracteristici apă potabilă

provenite din apele uzate industriale (fenoli, substanţe petroliere),

2.2.2. Caracteristicile fizico-radioactive ale apei

rezistivitatea electrică, exprimă conţinutul global de substanţe

2.2.3. Caracteristici chimice

puternic alcalină are un gust leşietic.

2.2.4. Caracteristici biologice

2.2.5. Caracteristici bacteriologice

direct asupra organismului (decât dacă sunt în cantitate mare şi efectul

2.2.6. Condiţii de calitate pentru apa din sursă

Conform prevederilor acestui standard apa se califică în trei

total degradată, şi care nu mai poate fi utilizată în nici un scop util.

b)Care sunt caracteristicile organoleptice ale apei?