Gheorghe BREZEANU Alexandra SIMON-GRUIŢA

LIMNOLOGIE
LEGISLAŢIE

GENERALĂ

Consiliul Naţional al Cercetării

Ştiinţifice din Învăţământul Superior
C.N.C.S.I.S.
Serie coordonată de:
Radu DROBOT
Universitatea Tehnică
de Construcţii Bucureşti
Jean Pierre CARBONNEL
Université “Pierre et Marie Curie”
Paris 6

Contract de Grant nr. 25444/1999

Editura *H*G*A* , Bucureşti

2002
Gheorghe BREZEANU Alexandra SIMON-GRUIŢA

LIMNOLOGIE
LEGISLAŢIE

GENERALĂ
Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice

C.N.C.S.I.S. din Învăţământul Superior

Contract de Grant nr. 25444/ 1999

Serie coordonată de :

prof.dr.ing. Radu DROBOT

Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti
dr. Jean Pierre CARBONNEL
Université "Pierre et Marie Curie", Paris 6

Editura *H*G*A*, Bucureşti

2002
Desene: Lucian Ion APETRE

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BREZEANU, GHEORGHE
Limnologie generală / Brezeanu Gheorghe, Simon-Gruiţa
Alexandra. – Bucureşti : Editura *H*G*A*, 2002
p. ; cm. - (Ingineria resurselor de apă)
Bibliogr.
ISBN 973-8176-11-5

I. Simon-Gruiţa Alexandra

556.55

Copyright 2002 © Editura *H*G*A*, Bucureşti

h g a @ o p e n s ys . r o
 1

INTRODUCERE

Noţiunea de Limnologie îşi are originea în cuvintele greceşti limnos = lac şi

logos = vorbire. Primul care a folosit acest termen şi a încercat să dea o definiţie
limnologiei a fost F.A. Forel (1841-1912), menţionând că limnologia este
oceanologia lacurilor. Acest mod de a concepe limnologia, porneşte de la faptul
că Forel face un amplu studiu asupra faunei profunde a lacului Leman (1882-
1904), folosind concepte şi metode specifice oceanologiei. Cu toate acestea, el
precizează clar că, deşi se apropie de oceanologie, limnologia are principii şi
metodologii proprii de investigare.
Ulterior, această definiţie, care limita limnologia doar la studiul lacurilor, a
fost abandonată; astăzi este unanim acceptat de către specialişti conceptul
conform căruia limnologia este ştiinţa care are ca obiect de studiu toate tipurile
şi categoriile de ape continentale. Societatea Internaţională de Limnologie
(S.I.L.), care reprezintă forumul mondial de dezbatere a problematicii
limnologiei şi care reuneşte specialişti din acest domeniu, susţine aceast punct
de vedere.
Cu riscul de a deveni polemici, nu putem fi de acord cu definiţia conform
căreia Limnologia este ramura ştiinţei care se ocupă cu studiul lacurilor
naturale şi artificiale, sub aspectul genezei lacustre … (P. Gâştescu, 1998).
Această definiţie este limitativă şi nu corespunde perceptelor limnologiei
moderne.
De asemenea, o eroare gravă este susţinerea tezei că limnologia aparţine
geografiei …. (aut.cit.); limnologia nu aparţine geografiei şi nici altui domeniu;
limnologia este o ramură a ştiinţei de sine stătătoare, cu caracteristici, legi şi
metodologii proprii de investigare, care o deosebesc de celelalte domenii ale
ştiinţei.
O serie întreagă de mari cercetători: Kleerekoper (1944), Rutner (1952),
Hutchinson (1957), Frey (1963) şi, mai recent, Dussart (1966), Wetzel (1975),
Pourriot şi Meybeck (1995) etc. consideră limnologia ca fiind ştiinţa care se
ocupă cu studiul tuturor categoriilor de ecosisteme acvatice continentale.
Limnologia modernă are în vedere faptul că ecosistemele acvatice
continentale sunt sisteme complexe, în care lumea vie este legată de lumea
fizico-chimică, aceste două părţi condiţionându-se reciproc. Cu alte cuvinte,
structurile ecosistemului acvatic trebuie privite ca structuri funcţionale, în care
factorii fizico-chimici condiţionează organizarea structurilor şi funcţiilor

7
populaţiilor de plante şi animale, iar acestea, la rândul lor, influenţează evoluţia
factorilor de mediu. Ansamblul acestor relaţii generează caracterul funcţional
unitar, integrativ al ecosistemului acvatic. Caracteristicile structurii şi funcţiile
unei părţi nu pot fi înţelese decât cunoscând modul în care acţionează asupra
celeilalte părţi, cunoscând influenţa lor reciprocă.
Desigur, pentru a stabili părţile ansamblului în vederea cunoaşterii
funcţionării acestuia, trebuie cunoscute caracteristicile regimului hidrologic,
particularităţile geomorfologice, constituienţii minerali şi organici solubili şi în
suspensie, factorii climatici etc. şi, în acelaşi timp, componenţa populaţiilor de
plante şi animale, felul lor de organizare şi funcţionare: structura biocenozelor,
relaţiile trofice, ciclurile biogeochimice, transferul de materie şi energie în
ecosistem.
Limnologia are în vedere rolul omului, ca factor determinant al evoluţiei
ecosistemelor acvatice continentale; rolul său de constructor (de exemplu, al
lacurilor artificiale), de transformator (amenajarea cursurilor de apă), dar şi de
degradator prin poluare şi nu numai.
Prin esenţa metodologiilor şi conceptelor de ştiinţă integratoare, limnologia
se apropie de ecologie. Prin caracterul său holistic limnologia a devenit o
disciplină modernă, care explică diferitele structuri şi funcţii pornind de la
ipoteze coroborate cu observaţii in situ, prin experimente în teren şi în laborator.
Din ce în ce mai frecvent, în limnologie se utilizează modelele matematice
ca mijloace de explorare. Acestea permit manipularea diferitelor variabile, cu
scopul de a dirija şi prognoza evoluţia structurilor şi proceselor ecosistemelor
acvatice. Această motivaţie decurge din necesitatea de a gestiona resursele
limitate de apă într-un mod corespunzător creşterii considerabile a cerinţelor.
Este evident că folosinţele multiple ale apei, care constituie de fapt o formă a
impactului antropic asupra ecosistemelor, au modificat considerabil
funcţionarea acestora. De aici, necesitatea de a cunoaşte şi înţelege procesele
fundamentale care au loc la nivelul ecosistemelor, ca singure mijloace de
gestionare a resurselor acvatice (continentale), în spiritul conceptului de
dezvoltare durabilă (A. Vădineanu, 1998).
Limnologia reprezintă o încercare de a surprinde şi a explica organizarea
funcţională a ecosistemelor, relaţiile indestructibile dintre factorii abiotici şi
biotici, ca elemente ce condiţionează unitatea ecosistemelor acvatice continen-
tale.
Caracteristicile fizico-chimice şi biologice sunt prezentate în capitole
distincte care cuprind ansamblul structurilor, funcţiilor şi relaţiilor caracteristice
ecosistemelor ecosistemelor acvatice.
Pe tot parcursul lucrării s-a încercat a explica cele mai semnificative procese
şi fenomene limnologice în virtutea concepţiei sistemice, integratoare.

8
 2

RESURSELE DE APĂ ALE TERREI

Mările şi oceanele, lacurile, râurile, mlaştinile, gheţarii şi apele subterane,

alcătuiesc hidrosfera. Cantitatea totală de apă a hidrosferei este 1386 mil. km 3
(Gâştescu, 1998). Din această cantitate 96,5% revine mărilor şi oceanelor,
1,74% este reţinută în gheţari şi 1,70% constituie apa subterană. Volumul de
apă din lacuri, râuri, mlaştini reprezintă doar 1% din hidrosferă. Acestă cantitate
minimă de apă, faţă de celelalte componente ale hidrosferei, are de fapt rolul
esenţial pentru viaţa plantelor şi animalelor. Este partea care face obiectul de
studiu al limnologiei.

2.1. CIRCUITUL APEI ÎN NATURĂ

Una din caracteristicile principale ale apei este mişcarea, capacitatea de a fi

fluidă, de a fi sub formă lichidă, gazoasă şi solidă. În acest sens, totalitatea
căilor şi formelor de mişcare ale apei este cunoscută sub denumirea de circuitul
apei. Acest circuit poate fi general, când cuprinde întreaga planetă, şi local,
când se referă doar la o anumită regiune, la o mare sau un lac.
Analizând schema cu privire la bilanţul apei în natură (fig. 2.1) rezultă că în
cadrul circuitului global cantitatea anuală de precipitaţii căzută pe uscat este de
66.000 km 3 , iar pe mări şi oceane 458.000 km 3 . Din cantitatea de precipitaţii
căzută pe uscat 45.000 km 3 reprezintă scurgerea de suprafaţă, care este cuprinsă
în pâraie, râuri, fluvii şi 2.000 km 3 scurgerea subterană. Din apa din râuri,
fluvii, lacuri, din apa conţinută în vegetaţie şi din soluri, o cantitate de
19.000 km 3 ajunge în atmosferă ca urmare a procesului de evaporaţie şi
evapotranspiraţie (specific plantelor şi animalelor). Tot prin evaporaţie, o
cantitate de 505.000 km 3 ajunge în atmosferă din mări şi oceane.
Ajunsă în straturile înalte ale atmosferei, sub formă de vapori, apa se
transformă în picături de ploaie, fulgi de gheaţă şi zăpadă, revenind din nou pe
suprafaţa uscatului şi în mări şi oceane, urmând drumul unui ciclu permanent.

9
 Figura 2.1. Circuitul apei în natură.

2.2. DIVERSITATEA ECOSISTEMELOR ACVATICE CONTINENTALE

Circulaţia apei pe suprafaţa scoarţei terestre este la originea unei mari

diversităţi de ecosisteme acvatice, este rezultatul scurgerii apei pe uscat în drumul
ei către mare sau în depresiuni lacustre şi în straturile sedimentare superficiale.
• Prima mare categorie în cadrul ecosistemelor acvatice continentale sunt
apele stagnante sau ecosistemele lentice (lenitice). Caracterul lor general este că
acestea nu curg într-o manieră vizibilă. Apele stagnante grupează lacurile
naturale, bălţile, mlaştinile, turbăriile, lagunele, lacurile artificiale, eleşteele şi
iazurile.
o Lacurile naturale sunt ecosisteme cu adâncimi şi suprafeţe mari, deşi
unele ocupând suprafeţe imense (cum este lacul Ciad - 25.000 km 2 ) au o
adâncime medie ce nu depăşeşte 4 m.
o Bălţile reprezintă ecosisteme lacustre cu adâncimi ce nu depăşesc 2-3 m
şi cu suprafeţe variind de la câteva hectare până la câteva mii de hectare (cum
este cazul bălţilor din lunca Dunării sau ce a mai rămas în urma îndiguirii
Dunării şi cele din Delta Dunării);

10
 o Mlaştinile sunt, de regulă, ecosisteme cu adâncimi până la 1 m, invadate
de vegetaţie şi care pot avea o durată temporară.
o Turbăriile sunt ecosisteme asemănătoare mlaştinilor, cu adâncimi mici,
invadate de muşchii care generează turba; cele mai reprezentative sunt situate în
zonele mai înalte; mlaştinile, turbăriile şi bălţile sunt încadrate în categoria
zonelor umede ale Terrei, ecosisteme ocrotite datorită bogăţiei de floră şi faună
pe care aceste ecosisteme le adăpostesc.
o Lagunele reprezintă ecosisteme lacustre cu apă dulce sau salmastră, care
au însă o comunicare permanentă sau intermitentă cu marea.
o Lacurile artificiale, denumite lacuri de baraj sau de acumulare, sunt
construite, de obicei, pe cursul râurilor sau fluviilor, în scop hidroenergetic,
pentru irigaţii sau alimentarea cu apă a localităţilor, dar şi în vederea reglării
regimului hidrologic al râurilor.
o Eleşteele sunt ecosisteme lacustre artificiale, construite în scopul creşterii
peştilor.
o Iazurile, spre deosebire de eleştee, sunt construite prin bararea unor mici
cursuri de apă, având ca scop creşterea peştilor, dar şi pentru irigaţii sau alte
folosinţe pentru localităţile din zonă.
• O a doua categorie importantă a ecosistemelor acvatice continentale sunt
apele curgătoare sau ecosistemele lotice. Acestea sunt grupate în funcţie de
dimensiunile lor hidrografice şi se definesc astfel:
− pârâu - apă curgătoare de dimensiuni mici, care colectează apele mai
multor izvoare sau se formează în urma unui izvor mai puternic; reţeaua
hidrografică a pâraielor are o densitate mai mare în zonele montane;
− râu - apă curgătoare a cărei lungime (a cursului) poate fi de sute de
kilometri, colectând apele mai multor pâraie; ordinul lor de mărime poate fi
diferit şi prin reunirea mai multor râuri;
− fluviu - apă curgătoare de dimensiuni mari, a cărui bazin hidrografic
ocupă suprafeţe de sute de mii de km 2 şi care se formează prin reunirea mai
multor râuri se varsă, de regulă, în mare sau în ocean.
• O categorie aparte a ecosistemelor acvatice, care se încadrează în
ecosistemele acvatice continentale sunt apele subterane. În funcţie de originea
lor geologică şi geografică ele se definesc astfel:
− vadoase sau ape de infiltraţie, care rezultă din apa de ploaie sau în urma
topirii zăpezii, care se infiltrează în orizonturile permeabile ale solului;
− junvenile sau magmatice, din care fac parte apele cunoscute sub numele
de ape minerale;
− ape de zăcământ sunt cele care însoţesc, de regulă, zăcămintele de petrol
şi au calităţi balneo-terapeutice;
− ape fosile, sunt ape de mare adâncime, datând din cuaternar;

11
− ape geotermale sunt ape provenite din straturi de adâncime, care revin la
suprafaţă având temperaturi ridicate;
− apele subterane sau freatice de mică adâncime sunt cele care au o legătură
directă şi permanentă cu apele de suprafaţă, având unele caracteristici
comune în ceea ce priveşte structura lor fizico-chimică şi biologică. ªi aceste
ecosisteme formează obiectul limnologiei.

12
 3

PROPRIETĂŢILE FIZICO-CHIMICE ALE APEI

Apa reprezintă esenţa vieţii pe Pământ; ea este nu numai mediul în care se

consideră că a apărut viaţa, dar în acelaşi timp domină compoziţia chimică a
tuturor organismelor. Este un lichid cu o complexitate fizico-chimică deosebită,
cu o serie de proprietăţi care par aberante în raport cu alte substanţe aparţinând
aceleiaşi categorii chimice. În natură nu există apă pură; ea conţine şi transportă
numeroase componente minerale şi organice sub formă dizolvată sau ca
particule.

3.1. STRUCTURA MOLECULARĂ A APEI

Lavoisier este cel care a determinat alcătuirea chimică a apei. Aceasta are o
formulă simplă H 2 O ( H−O−H) , cu oxigenul situat în centrul unui tetraedru, iar
cei doi atomi de hidrogen în două colţuri ale acestuia. Ca urmare a acestei
configuraţii spaţiale molecula de apă este polarizată în aşa fel încât formează un
dipol, cu sarcinile electrice negative, ale oxigenului, dispuse într-o direcţie, iar
cele pozitive, ale hidrogenului, în direcţia opusă (fig. 3.1).
Această structură a moleculei face ca în apă, în stare lichidă sau solidă,
moleculele să nu fie amestecate haotic, ci să formeze structuri regulate mai mult
sau mai puţin stabile. Între atomul de oxigen al fiecărei molecule şi unul sau doi
atomi de hidrogen din moleculele vecine se stabilesc legături de hidrogen, astfel
încât fiecare moleculă poate fi legată prin punţi de hidrogen cu patru molecule
vecine (fig. 3.2).

=
0

1030
0,470

+
H 0,60 Å 0,60 Å H+

Figura 3.1 Configuraţia spaţială a moleculei de apă.

13
 Figura 3.2. Structura moleculei de apă: în mijloc nucleul atomului de oxigen (8 protoni
şi 8 neutroni) - 8 electroni: un dublet de 1s (stratul K); un dublet de 2s şi 4 electroni
pe orbitele p, toţi 6 din stratul L. Valenţa dublă este satisfăcută de doi atomi de H

În funcţie de izotopii hidrogenului se întâlneşte, dar în cantităţi mici, şi apa

semigrea ( HDO ), apa grea ( D 2 O ) şi apa foarte grea ( T2 O ). Apa grea se
deosebeşte de cea obişnuită prin densitatea şi temperatura de fierbere mai
0 0
ridicată (1,107 g/ cm3 la 4 C, respectiv 101,6 C). Temperatura de solidificare
0
este de -3,3 C.
Apa se găseşte în toate cele trei stări de agregare (solidă, lichidă şi gazoasă),
0
iar trecerea dintr-o stare în alta se face la temperaturi fixe (la 100 C fierbe, iar la
0
0 C se solidifică). Aceste repere fixe de temperatură sunt foarte diferite de a
altor substanţe chimice.

3.2. APA CA SUBSTANŢĂ

Apa este o substanţă cu proprietăţi unice, având urmãtoarele caracteristici:

0
densitatea maximă (0,9999 g/ ml ) la +3,98 C; mărirea volumului la solidificare;
tensiune, superficială foarte ridicată; căldura specifică foarte mare; căldura
latentă de topire considerabilă; conductibilitatea termică ridicată; constantă

14
electrică mare şi putere ionizantă considerabilă; mare putere de dizolvare;
capacitate de a se combina; proprietăţi oxidante. Aceste proprietăţi, alături de
cele mecanice, magnetice şi electrice, sunt explicate de structura moleculară a
apei.
o Densitatea apei. Densitatea maximă a apei se întâlneşte la temperatura de
0 0
3,98 C şi este de 1,0 g/ml. Atât la temperaturi cuprinse între 0-4 C, cât şi la
0
temperaturi mai mari de 4 C, densitatea apei scade progresiv. Există o diferenţă
0 0
semnificativă între densitatea gheţii la 0 C (0,9168) şi cea a apei lichide la 0 C.
0
În stare solidă, sub 0 C, între molecule se stabilesc legături rigide, cu structură
hexagonală, lăsând oarecare spaţii libere între hexagoane.
Deoarece are densitatea mai mică decât apa lichidă, gheaţa pluteşte. Odată
cu ridicarea temperaturii, agitaţia termică distruge tot mai multe legături de
0
hidrogen. Când temperatura apei depăşeşte 40 C majoritatea legăturilor sunt
desfăcute, iar structura cristalină dispare. Acesta este al doilea punct de topire al
apei. Cantitatea de energie necesară pentru a amesteca apă cu densităţi diferite
creşte proporţional cu creşterea diferenţelor de densitate.
De asemenea, densitatea apei variază în raport cu conţinutul în săruri
dizolvate. Creşterea salinităţii induce o creştere a densităţii apei (tab. 3.1). În
general însă, în majoritatea lacurilor, datorită creşterii salinităţii modificarea
punctului de maximă densitate este foarte greu sesizabilă.
Oricum, această proprietate deosebită a apei (densitatea) este esenţială
pentru viaţa hidrobionţilor, pentru metabolismul lor.
o Căldura specifică. Căldura specifică este cantitatea de căldură, exprimată
0
în calorii, necesară pentru a creşte cu 1 C temperatura unui gram dintr-o
anumită substanţă.
Tabelul 3.1

Modificările densităţii apei (g/ml) în functie de conţinutul în săruri

(după Ruttner, 1963)

Salinitate Densitate
0% (la 40C)
0 1,00000
1 1,00085
2 1,00169
3 1,00251
10 1,00818
35 (medie, apă de mare) 1,02822

15
 Căldura specifică a apei este foarte mare (1 cal/g), fiind depăşită doar de
câteva substanţe: amoniac lichid (1,23), hidrogen lichid (3,4) şi litiu. Alte
substanţe au căldură specifică mult mai mică, situată în jurul valorii de 0,2 cal/g.
Datorită căldurii specifice ridicate, apa cedează încet şi treptat căldura în mediul
aerian, mediul acvatic fiind mai blând, fără variaţii bruşte de temperatură.
Această caracteristică este de mare însemnătate pentru hidrobionţii, care sunt în
marea lor majoritate organisme poikiloterme. Căldura specifică ridicată a apei,
asociată cu conductibilitatea termică ridicată, condiţionează rezerva foarte
mare de căldură a hidrosferei în ansamblu, comparativ cu cea a litosferei şi mai
ales cu cea a atmosferei.
o Temperatura latentă de vaporizare şi temperatura de topire a gheţii
reprezintă alte două anomalii ale apei. Ambele temperaturi sunt mai mari decât
ale altor substanţe. Datorită cantităţii mari de căldură necesară pentru
transformarea apei în vapori, apele superficiale ale ecosistemelor nu suferă o
supraîncălzire.
o Temperatura de solidificare a apei este, de asemenea, ridicată faţă de alţi
compuşi similari, ceea ce are o mare importanţă biologică. La 00C se pot
desfăşura multe procese biologice, care nu sunt posibile la temperaturi mai
scăzute.
o Mărirea volumului apei înainte de solidificare se datorează asocierii
moleculelor de apă, prin intermediul legăturilor de hidrogen, într-o structură mai
laxă. Gheaţa, cu o greutate specifică mai mică, pluteşte la suprafaţa apei şi
reprezintă pentru ecosistemele acvatice un bun izolator termic.
o Vâscozitatea este caracteristica fizică a fluidelor de a opune o anumită
rezistenţă deplasării a două pături adiacente, una faţă de alta. Vâscozitatea apei
este mult mai mare decât a aerului şi este dependentă de temperatură, variind
invers proporţional cu aceasta. Distribuţia organismelor în mediul acvatic este
influenţată adesea de stratificarea termică a maselor de apă cu densitate şi
vâscozitate diferite. Comparativ cu alte lichide, vâscozitatea apei este relativ
scăzută, uşurând deplasarea hidrobionţilor.
o Tensiunea superficială a apei este mai mare decât a oricărui alt lichid, cu
excepţia mercurului. În interiorul lichidului, între moleculele de apă există o
puternică atracţie. Din această cauză picăturile de apă tind să ia formă sferică.
Rezultatul este că la suprafaţa apei se formează o peliculă subţire alcătuită din
molecule unite prin forţele tensiunii superficiale. Tensiunea superficială a apei se
reduce puternic atât prin adăugarea de compuşi organici, cât şi prin creşterea
temperaturii şi a salinităţii. Interfaţa aer-apă reprezintă un habitat special pentru o
serie de organisme (neustonul) adaptate vieţii la nivelul acestei pelicule superficiale.
o Apa - solvent universal. Capacitatea de solvent a apei este explicată tot
prin structura moleculelor ei. În general, sunt solubili în apă compuşii care au în
alcătuirea lor grupări puternic polarizate ca - OH, - COOH, - NH 2 , - SO 3 H ,
grupări ce atrag moleculele de apă. Substanţa solvită nu se amestecă pur şi

16
simplu cu solventul, ci se stabilesc anumite corelaţii, în funcţie de structura şi
proprietăţile solvitului.

3.3. COMPOZIŢIA CHIMICĂ A APEI

Cercetările moderne asupra apelor naturale au determinat fundamentarea

unor noi concepte şi principii referitoare la chimismul ecosistemelor acvatice.
Ceea ce se subliniază, ca un principiu fundamental al limnologiei moderne este
că, procesele bio-geo-chimice şi fizice determină caracteristicile chimice ale
apei. În funcţie de compoziţia chimică, de variaţiile spaţiale şi temporale ale
acesteia, se poate cuantifica transferul materiei în ecosistem (J.F. Gaillard,
1995).
Variaţiile cantitative şi calitative ale diferitelor specii chimice sunt
determinate în mare parte de activitatea biologică, de ansamblul structurilor şi
funcţiilor organismelor acvatice.
Trebuie subliniat însă că, deşi structurile biologice (plante, animale, bacterii)
au un rol motor în chimismul ecosistemelor acvatice, mediul acvatic este, în
acelaşi timp, locul a numeroase reacţii care nu se găsesc sub controlul direct al
factorilor biologici.
În acest context se pot distinge două principale clase de reacţii:
1. reacţii de tip biotic, care sunt reacţii biocatalizate;
2. reacţii de tip abiotic, care reprezintă un răspuns pur chimic la factorii de
mediu.
Pornind de la cele două tipuri de reacţii, în continuare vom prezenta
caracteristicile chimice ale ecosistemelor acvatice naturale şi amenajate.
Apa naturală are calitatea de solvent universal, putând dizolva diversele
substanţe minerale ca şi unele gaze şi substanţe organice. Fiind o soluţie de
electroliţi, disociaţi sub formă de ioni, ea poate să formeze soluţii coloidale cu
diverse substanţe şi chiar adevărate soluţii de neelectroliţi (B. Dussart, 1966).
Aşadar, apa naturală nu este constituită doar din hidrogen şi oxigen: ea
conţine întotdeauna numeroase substanţe în soluţie. În compoziţia chimică a
apei intră ioni majori (Ca 2+ , Mg 2+ , Na + , K + , Cl, SO 2- - 2-
4 , HCO 3 , CO 3 ) ,
nutrienţi (NO -3 , NH +4 , PO 3-
3 , COD) şi oligoelemente ( Fe, Mn, Al, As, Cu, Cd) .

3.3.1. COMPOZIŢIA IONICĂ A APEI

Compoziţia ionică a apei reprezintă un factor ecologic foarte important, care

condiţionează structura biocenozelor naturale, respectiv productivitatea biologică.
Pentru cuantificarea corectă a fluxului de materie şi energie este necesară
determinarea în amănunt a compoziţiei ionice.

17
 Între apele marine şi apele dulci continentale există o mare deosebire din
punct de vedere al conţinutului în ioni. Apele mărilor şi oceanelor conţin, în
ordinea concentraţiilor, următorii cationi: Na + , Mg + , Ca ++ , K + , Sr ++ şi
anioni: Cl, SO-4- , Br - , CO-3 (tab. 3.2)
În apa de mare suma concentraţiilor acestor ioni reprezintă 99,9% din
întreaga cantitate de material dizolvat. În zonele lagunare şi în estuar se
realizează un adevărat gradient al compoziţiei ionice, datorită diluţiilor efectuate
de apele continentale şi aportului diferit în cazul fiecărui ion. Există, astfel,
diferenţe mari în ceea ce priveşte concentraţiile şi proporţiile dintre ioni.
Tabelul 3.2
Constituenţii minerali principali ai apei marine
(după Harvey, citat de Tait, 1972)

Constituenţii g/Hg
Sodiu 10,77
Magneziu 1,30
Calciu 0,409
Potasiu 0,388
Stronţiu 0,010
Clor 19,37
Sulfaţi 2,71
Brom 0,065
Carbon, prezent ca bicarbonat, carbonat şi dioxid de carbon 0,023 pH 8,4
0,027 pH 7,8

Compoziţia ionică a apelor continentale este total diferită. Principalii ioni

sunt Ca ++ , Mg ++ , Na + , K + , CO -- -- -
3 , SO 4 , Cl (tab. 3.3). Această compo-
ziţie ionică variază în funcţie de bazinul drenat, de natura solului, de cantitatea
şi calitatea precipitaţiilor. Suma cationilor ( Σ + în meg/ℓ) exprimă direct
mineralizarea apelor. Bazinele cristaline furnizează, în general, ape cu o
mineralizare mijlocie. Bazinele versante sedimentare, bogate în gresii şi şisturi,
vor da apelor un caracter specific prin valori mici ale mineralizării (0,5-2 meq/ℓ),
în care ionii dominanţi sunt Ca 2+ şi HCO 3− − . Apele care spală bazinele bogate
în calcare, dolomite au mineralizarea cuprinsă între 2-4 meq/ℓ şi se caracterizează
prin prezenţa Ca 2 + > Mg2 + >> Na + ≥ ≥ şi HCO3 >> SO 24 − > Cl
(M. Meybeck, 1995).

18
 Tabelul 3.3

Compoziţia chimică a apelor dulci (după Golterman şi Kouwe, 1980)

Elemente principale mol % Elemente Microelemente şi Gaze

secundare compuşi organici
2+ 63,5 a 73,9 (82)
Ca (34) HCO3− N : NH 3 , NO 3 Fe, Co, Cu, Mo, Mn, B, Zn O2
Mg 2 + 17,4 (33) SO 24 − 16,0 (8) P organic vitamine, compuşi humici N2

Na + 15,7 (26) Cl − 10,1 (10) P anorganic inhibitori şi stimulatori CO 2

K+ 3,4 (7) Si şi SiO2 metaboliţi, etc.

HSiO3

19
 Aşa cum am văzut, apa conţine în soluţie o serie de anioni şi cationi. Ei sunt
rezultatul disocierii diferitelor săruri provenite din dizolvarea rocilor. Aceste
săruri au un rol important, direct sau indirect, în dezvoltarea organismelor, în
metabolismul lor.
Analiza calitativă şi cantitativă a substanţelor minerale solvite în apă
constituie o problemă complexă şi necesită utilizarea unor tehnici speciale,
adecvate mediului acvatic cercetat.
o Salinitatea (S‰) reprezintă greutatea elementelor solvite exprimată în
0
grame, ce se obţine dintr-un kilogram de apă în vacuum la 480 C, adusă la
greutate constantă. Determinarea salinităţii presupune oxidarea completă a
substanţelor organice, transformarea carbonaţilor în oxizi şi înlocuirea
halogenilor (clor, brom, iod) cu o greutate echivalentă de clor.
Pentru apa de mare această greutate reprezintă 35g/ kg apă. Ionii prezenţi în
apa de mare reprezintă 99,9% din materialul dizolvat, iar proporţia dintre ei
rămâne constantă indiferent de modificarea salinităţii (a greutăţii lor totale).
Funcţie de gradul de salinitate, apele pot fi împărţite în patru categorii:
− dulci - S‰ sub 0,5;
− mixohaline (salmastre) - S‰ între 0,5-30;
− euhaline (marine) - S‰ între 30-40;
− hiperhaline - S‰ peste 40.
Fluctuaţiile salinităţii au în general caracter de regim, inducând la populaţiile
naturale din ecosistemele acvatice adaptări complexe morfologice, fiziologice şi
biochimice. Prin mecanisme complexe se asigură fie menţinerea unui anumit
echilibru osmotic între mediul intern şi cel extern, fie controlul între anumite
limite a presiunii osmotice a mediului intern, indiferent de modificările
salinităţii.
o Carbonaţii şi bicarbonaţii. Între sărurile acidului carbonic, carbonatul de
calciu (CO3Ca) , component foarte important pentru constituţia unor organisme
(îndeosebi a moluştelor), poate exista şi sub formă de CaCO3 amorf, fiind
rezultat al activităţii bacteriene. Este răspândit în depozitele lacustre şi conservat
în cochiliile moluştelor, al căror principal constituent este. În general, carbonaţii
sunt dependenţi de pH şi apar atunci când apele naturale au un pH de peste 8,3.
Bicarbonaţii, îndeosebi bicarbonatul de calciu, sunt cei mai solubili în apă.
Ei reprezintă un produs intermediar între gazul carbonic liber şi carbonaţii puţin
solubili. Într-o apă considerată foarte dulce nu se formează decât cantităţi
reduse de bicarbonaţi, întrucât în aceste ape sărurile de calciu sunt minime
(Dussart, 1966). Dimpotrivă, în apele dure bicarbonaţii sunt prezenţi în mari
cantităţi (A. Varduca, 1997). O apă naturală normală conţine circa 200 mg/ℓ

20
acid carbonic total, din care doar 10% sub formă de acid carbonic liber, restul
fiind sub formă de bicarbonat.
Domeniul de variaţie al pH-ului în care se formează bicarbonaţii este cuprins
între 4,3 şi 12,6; pH-ul are rol direct sau indirect în procesul de solubilizare a
carbonaţilor.
o Clorurile. Dacă ţinem seamă de locul pe care-l ocupă în apele mărilor şi
oceanelor, în lacurile sărate şi salmastre, dar şi în râuri, unii dintre principalii
ioni prezenţi în apele ecosistemelor acvatice, sunt halogenii. Dintre halogeni,
cel mai frecvent este clorul, cu sărurile corespunzătoare (clorurile). În
ecosistemele continentale, o parte a clorurilor provine din apa recirculată a
oceanelor. Lacurile din apropierea coastei mărilor conţin cloruri, îndeosebi
NaCl . Spre exemplu, ecosistemele acvatice din Delta Dunării, din apropierea
cordonului litoral al Mării Negre, ca şi lacurile litorale, au o salinitate mai
ridicată, cuprinsă între 2-4 gr ‰ NaCl . Influenţa apei mării se resimte şi în
fluvii, în zona lor de vărsare.
Apele de suprafaţă, care spală solurile sărăturate şi care ajung în râuri şi
lacuri, determină creşterea concentraţiei în cloruri a acestora.
o Clorinitatea ( Cl ‰) reprezintă cantitatea totală de halogeni (Cl, Br, I)
dintr-un litru de apă de mare, în grame ( Cl / kg ), după substituirea borului şi
iodului cu o greutate echivalentă de clor.
o Sulfaţii. Conţinutul în sulfaţi în apele naturale continentale este foarte
variabil, în unele cazuri putând ajunge la concentraţii excepţionale. Dussart
(1966) citează cazul Red Lake din Statele Unite, unde s-au observat concentraţii
de până la 60 g/ℓ. În apa mărilor, sulfaţii ating valori medii de 2,7 g/ℓ,
reprezentând 7,7% din totalul sărurilor dizolvate. În apele continentale, cele mai
importante surse de sulfaţi sunt gipsul mineral şi sulfatul de calciu, solubili în
apă, ca şi oxidarea piritelor.
În apele naturale concentraţia sulfaţilor este determinată de o serie de factori,
precum: procesul de evapotranspiraţie, activitatea antropică prin procesele de
prelucrare şi ardere a combustibililor fosili (cărbuni, petrol), activitatea
metabolică a organismelor acvatice, îndeosebi a bacteriilor sulf-oxidante. Toţi
aceşti factori determină creşterea concentraţiei sulfaţilor. Ploile şi zăpezile,
dimpotrivă, determină scăderea acestora. A. Varduca (1997) subliniază faptul că
distribuţia sulfaţilor în apele fluviilor este asemănătoare cu cea a clorurilor,
variind în raport cu scurgerile anuale.
Prezenţa sulfaţilor în apă este legată de o serie de procese chimice şi
biologice; se transformă succesiv în sulfuri şi, prin activitatea bacteriană, în
H2S . Anionii sulfaţi nu influenţează direct organismele acvatice, ci, prin
produşii lor reduşi, în primul rând H2S , care acumulat pe fundul lacurilor şi în
masa apei produce mortalitatea animalelor acvatice.

21
 o Nutrienţii solviţi. În apele naturale se întâlnesc diferite forme de N solvit
( NO 3− , NH +4 ) , de P solvit ( PO34− ) , de Si (SiO2 sau SiO4 ) , cât şi COD
(carbon organic dizolvat). Aceste elemente nutritive dizolvate provin din surse
alohtone sau sunt rezultatul activităţii producătorilor primari.
COD poate proveni în urma spălării solurilor bogate în acizi humici şi fulvici
(aport extern). De asemenea, poate fi rezultat ca produs de excreţie sau în urma
lizei celulelor vegetale sau animale (sursă autohtonă). În această situaţie COD
este mult mai labil, fiind rapid degradat de comunităţile de microorganisme.
Concentraţia nutrienţilor creşte semnificativ în urma deversărilor menajere,
industriale şi agricole şi variază între 0,5 mg/ℓ - în lacurile din zonele montane
şi 40 mg/ℓ - în lacurile turbide.
o Oligoelementele metalice. Unii autori consideră insuficient clarificată
importanţa şi rolul microelementelor metalice prezente în apă. Astfel, se
apreciază rolul deosebit de important al unora (fierul spre exemplu), fără
importanţă al altora (cobalt, vanadium, molibden) şi toxicitatea altora (cupru,
zinc, plumb).
În ultimii ani, de când problema poluării apelor a devenit din ce în ce mai
acută, metalele grele sunt incriminate pentru efectul lor toxic asupra
organismelor acvatice şi în final asupra omului. În marea lor majoritate metalele
grele nu se găsesc sub formă solubilă în apă, sau, dacă acestea există, atunci
sunt complexate cu liganzi organici sau anorganici, fapt ce determină creşterea
gradului de toxicitate (A. Varduca, 1997). Evaluând gradul de toxicitate a
metalelor grele asupra unor grupe de organisme acvatice sau biocenoze, autorul
citat prezintă următoarele date (tab. 3.4)

Tabelul 3.4.

Seria de toxicitate a unor metale grele asupra mediului acvatic

(după A.Varduca, 1997)

Organisme Scara de toxicitate

Bacterii Ag > Hg > Cu, Ni > Cd > Zn > Cr 6 > Pb > Cr 3
Fitoplancton, alge Hg > Cd, Cu > Se > Zn > Ni > Pb > Cr 6
Zooplancton, ciliate Ag > Cd > Hg > Ti > Cu > Zn > Ni > Pb > Cr 6 > Cr 3
Zoobentos Cu, Hg > Cd > Zn > Ni > Pb > Cr 3 > Mn
Peşti Ag, Hg > Cd > Cu > Pb > Cr 6
Floră Ag > Hg > Cd, Cu > Se, Zn > Ni, Pb > Cr 3
Faună Ag > Hg > Cd > Cu > Zn > Ni, Pb > Cr 3 > Se > Mn
Biocenoze acvatice Ag > Hg > Cd, Cu > Zn > Ni, Pb > Cr 3 , Se > Mn

22
 Clasele de toxicitate ale metalelor grele sunt prezentate în tabelul 3.5.

Tabelul 3.5

Clasele de toxicitate ale metalelor grele (după A.Varduca, 1997)

Clase de Metal greu

toxicitate
I Foarte toxice Ag Cd Cu Hg
II Toxicitate critică Ni Pb Ti Zn
III Toxicitate medie (6) Se Sn V
Cr
IV Toxicitate scăzută (6) Fe Mn
Cr

3.3.2. CONCENTRAŢIA IONILOR DE HIDROGEN (pH-ul)

+ -
Apa disociază în ioni de hidrogen H şi ioni hidroxil OH conform relaţiei:

H 2 O = H + + OH − .

În apa chimic pură, concentraţiile molare ale celor doi ioni sunt egale şi au
valoarea de 10 −7 . Produsul concentraţiilor ionilor de hidrogen şi hidroxil (aşa-
numitul produs ionic al apei) este constant şi egal cu 10 −14 ion g/ℓ. Produsul
ionic al apei este constant chiar şi atunci când în apă sunt prezenţi ioni hidrogen
sau hidroxil, rezultaţi prin disocierea altor substanţe. Deci, pentru determinarea
procesului de disociere este suficient să se determine concentraţia unui dintre ei.
În mod obişnuit se determină concentraţia ionului de hidrogen. Valorile
acestei concentraţii variază între 0 şi 10 −14 . Din motive practice se folosesc
valorile concentraţiei ionilor de hidrogen logaritmate în baza zece cu semn
schimbat (pH).

1
p H = log ( H 2 ) sau p H = log .
H+

Astfel, pH-ul ia valori cuprinse între 0 şi 14. Valorile cele mai mici sunt
datorate concentraţiei ridicate a ionilor H + , care imprimă caracter acid apei, iar
cele mai mari, ionilor OH − care dau proprietăţi bazice. În acest mod, pe o scară
a valorilor pH-ului între 0 şi 14, reacţia apei se modifică de la o reacţie puternic
acidă la una puternic bazică (tab. 3.6).

23
 Tabelul 3.6
+
Valorile pH-ului apei în funcţie de concentraţia de H (după Trufaş, 1975)

+ 1 -1 -2 -3 -4 -5 -6 -7 -8 -9 -10 -11 -12 -13 -14

H 10 10 10 10 10 10 10 10 10 10 10 10 10 10

pH 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14

definiţie foarte acide slab acide neutru slab alcaline alcaline foarte alcaline
acide normal

mediu acid neutru mediu bazic

24
 Valorile pH-ului sunt puternic influenţate - direct, de modificarea
concetraţiei totale de CO2 şi indirect, de rata cu care se produce sau se fixează
CO2 (respiraţie sau fotosinteză). Despre influenţa CO2 total asupra pH-ului se
va discuta la paragraful 3.3.3, referitor la gazele solvite în apă.
De asemenea, fluctuaţiile pH-ului mai depind de conţinutul în substanţe
humice şi în săruri feroase. Prezenţa sărurilor feroase în apă duce la apariţia
unui pH mai mic decât 4, deci acid.
Variaţia concentraţiei pH-ului este determinată şi de concentraţia O 2 şi a
principalelor elemente biogene ( N, P) . Concentraţiile scăzute de oxigen, azot,
fosfor sunt asociate cu valori scăzute ale pH-ului.
În general, apele marine sau continentale au pH-ul cuprins între 6-8,5.
Fluctuaţiile acestui parametru nu influenţează direct delimitarea arealului
speciilor, deci structura biocenozelor acvatice naturale, ci dinamica parametrilor
funcţionali ai populaţiilor naturale.

3.3.3. GAZELE DIZOLVATE

o Oxigenul. Oxigenul din apă provine din dizolvarea oxigenului atmosferic,

este produs în timpul fotosintezei sau este rezultatul reducerii oxizilor. Este
folosit atât în procesul de respiraţie al organismelor acvatice, cât şi în alte
procese de oxidare. O parte din oxigenul dizolvat se poate degaja în atmosferă.
Despre oxigen vom discuta într-un capitol separat, care se referă la circuitul
biogeochimic al acestui element (v. cap. 13).
o Bioxidul de carbon. Sursele de CO2 în apă sunt: dizolvarea CO2
atmosferic, respiraţia organismelor acvatice, descompunerea substanţelor
organice şi procesele de dehidrogenare. Pierderile de CO2 se datorează
utilizării sale în timpul fotosintezei, transformării oxizilor în carbonaţi şi mai
apoi în bicarbonaţi şi degajării, în anumite condiţii, în atmosferă.
Contrar oxigenului dizolvat, CO2 reacţionează chimic cu apa,
transformându-se în acid carbonic (H2CO3 ) , cu rol important în metabolismul
calciului.

CO2 atm. → CO2 din apă → (H2CO3 ) → Ca (HCO3 ) → CaCO3

Deci, în apă se întâlnesc atât molecule disociate de CO2 , cât şi acid carbonic
şi ioni carbonat şi bicarbonat. Fluctuaţiile concentraţiei totale de CO2

25
(exprimată de CO2 liber, H2CO3 , HCO3 , CO3 ) influenţează în mod direct
concentraţia ionilor de hidrogen (pH-ul).
Dacă concentraţia CO2 liber sau H2CO3 creşte, valoarea pH-ului scade,
mediul având proprietăţi acide. Dimpotrivă, când rezerva de bicarbonaţi
( HCO3 ) şi carbonaţi ( CO3 ) creşte, atunci valoarea pH creşte şi ea, imprimând
mediului proprietăţii alcaline (fig. 3.3).
_ _ _
% CO3H2 CO3H CO3
100
90
80
70
60
50
40
30
20
10
0
4 5 6 6,4 7 8 9 10 10,25 11 12 pH

Figura 3.3. Relaţia între pH si diferite forme de CO2 (după Botnariuc şi Vădineanu, 1982).

În anumite condiţii de temperatură şi salinitate este caracteristică o stare de

echilibru între CO2 liber şi CO2 legat sub formă de bicarbonat. În această
situaţie nu au loc loc reacţii de disociere sau precipitare şi se întâlneşte o
anumită valoare a pH-ului. Dacă apar modificări în timp sau spaţiu ale
temperaturii sau salinităţii, au loc procese de disociere sau precipitare,
modificându-se valoarea pH-ului.
o Hidrogenul sulfurat (H2S) . Este un gaz solubil, cu miros caracteristic,
având cu proprietăţi toxice. Constanta sa de disociere este relativ similară cu cea
a CO2 . Ionul HS − este cel mai frecvent, iar S apare în apă prin oxidare şi
participă în diferite procese biologice.
Hidrogenul sulfurat nedisociat este foarte toxic pentru organismele acvatice,
îndeosebi pentru peşti. Sunt frecvente cazurile când în lacuri, în condiţiile
degradării anaerobe a substanţelor organice şi a producerii abundente a H2S ,
are loc mortalitatea în masă a peştilor. Toxicitatea H2S este mai puternică dacă
apa are pH-ul acid.

26
 În prezenţa sărurilor metalice şi a bazelor H2S formează sulfuri, frecventă
fiind sulfura de fier (FeS) , a cărei solubilitate depinde de pH. Fierul liber nu
apare în prezenţa H2S .
o Metanul. Este un gaz care se formează în condiţii de degradare anaerobă
a materiei organice moarte de origine vegetală şi animală, de pe fundul
lacurilor. În general, este asociat şi se degajă în atmosferă cu CO2 şi CO.
La nivel planetar cantitatea de metan degajată în atmosferă este evaluată la
4
7,2·10 g/an. Acestă cantitate are acelaşi ordin de mărime ca şi cantitatea de
carbon organic dizovat (COD) transportat de fluvii în ocean (P. Scribe, E.
Baurdier, 1995).
Concentraţia metanului în apele naturale, format în condiţiile anaerobe la
nivelul sedimentelor organice, variază de la 10 - 10.000 µg/ℓ în lacuri, de la
10 - 100 µg/ℓ în mări şi oceane, de la 100 – 10.000 µg/ℓ în apele interstiţiale
(Thurman cit. Scribe, E. Baurdier, 1995).

27
 4

LACURILE

Apele continentale reprezintă un complex de ecosisteme acvatice de

suprafaţă şi subterane, curgătoare şi stagnante, perene sau temporare. Prin însăşi
noţiunea de ecosistem, prin care sunt definite, acestea trebuie privite şi analizate
în raport cu viaţa lor, cu populaţiile lor de plante şi animale.
În acest sens, în spiritul limnologiei ca disciplină integrativă, vom încerca să
prezentăm caracteristicile geomorfologice, hidrologice şi biologic-ecologice ale
ecosistemelor menţionate.

4.1. DEFINIŢIE, ORIGINE ŞI CLASIFICARE

4.1.1. DEFINIŢIA LACURILOR

Asupra noţiunii de lac există mai multe puncte de vedere, fiind definit, de
cele mai multe ori, în funcţie de domeniul ştiinţific sub care este analizat:
geografic, hidrologic sau biologic.
Vom opta pentru o definiţie care încearcă să cuprindă particularităţile
lacurilor mari. În acest sens, lacul poate fi definit ca fiind: o întindere
permanentă de apă stătătoare, având un bazin relativ consolidat, o adâncime
destul de mare pentru ca lumina să nu pătrundă până la fund, un regim termic
caracterizat prin stratificaţie şi cu o zonă trofogenă la suprafaţă şi una
trofolitică la fund. Nu toate apele continentale stagnante naturale întrunesc
caracteristicile precizate în definiţia dată. Bălţile, pe care geografii le denumesc
tot lacuri (în Franţa această categorie de ecosisteme stagnante sunt reunite sub
denumirea de mares sau étang), sunt ecosisteme care prin poziţia lor geografică,
prin caracteristicile lor morfologice, hidrologice, biologice (menţionând doar
aceste caracteristici), se deosebesc de cele pe care cei mai mulţi limnologi le
consideră lacuri mari naturale.

4.1.2. CLASIFICAREA LACURILOR DUPĂ ORIGINEA DEPRESIUNII

LACUSTRE

Pornind de la definiţia lacului şi ţinând seama de particularităţile sale

structurale şi funcţionale se pot stabili o serie de criterii de clasificare. Între

29
acestea, unul dintre criteriile fundamentale, prin care lacurile se deosebesc între,
ele este cel al depresiunii în care s-au format. În acest sens lacurile sunt
clasificate astfel:
o Lacuri tectonice - sunt cele a căror cuvetă este localizată în fosele
tectonice adânci. Sunt de regulă lacuri cu mare adâncime şi volum (Lacul
Baikal, Tanganika în Africa Centrală, Lacul Ohrid în Serbia ş.a.).
o Lacuri vulcanice - au rezultat în urma activităţii vulcanice, care a dus la
formarea unor depresiuni. Ele se deosebesc, la rândul lor, prin felul activităţii
vulcanice. Astfel, sunt lacuri de crater, instalate în gurile produse în urma
erupţiei vulcanului (Crater Lake în Statele Unite, Kivu în Africa) sau lacuri
formate prin bararea unor văi ale râurilor de către lava scursă în timpul
erupţiilor.
o Lacuri glaciare - sunt formate în urma activităţii gheţarilor prin bararea
glaciară a unor văi sau blocarea văilor prin marene glaciare. Este cazul a
numeroase lacuri din Europa de Nord şi din America de Nord, unde soclul
rocilor a fost modelat prin eroziunea gheţarilor, în perioade glaciare succesive.
Sunt lacuri glaciare formate pe roci cristaline (în Finlanda) sau pe roci
sedimentare (Lacul Leman, în Franţa) (C. Lévêque, 1996).
o Lacuri de glisaj - care se formează în urma alunecărilor de teren,
îndeosebi în zonele montane şi care pot bloca văile unor afluenţi; sunt lacuri
alimentate de afluenţii blocaţi sau de izvoarele din zonă.
o Lacuri de doline sunt formate prin dizolvarea rocilor (în general a celor
calcaroase) de către apele meteorice. Aceste lacuri se mai numesc şi lacuri
tectocarstice, fiind rezultatul acţiunii apelor în zonele carstice.
o Lacuri de origine fluviatilă sunt formate în urma acţiunii fluviale, care
prin erodarea malurilor şi prin dinamica sedimentării suspensiilor minerale şi
organice au ca efect formarea unor lacuri situate în apropierea cursurilor
râurilor. Totodată, prin meandrizarea fluviilor, prin acţiunea erodării malurilor
şi a proceselor de depunere a suspensiilor, se pot forma lacuri.
o Lacuri litorale - sunt constituite prin acţiunea directă sau indirectă a
mării, vânturilor, valurilor. Curenţii pot forma cordoane litorale, dune de nisip,
determinând închiderea unor golfuri care devin lacuri.

4.2. CARACTERISTICI MORFOLOGICE ŞI MORFOMETRICE

4.2.1. CARACTERISTICI MORFOLOGICE

Configuraţia morfologică a lacurilor, a cuvetei lacustre, este determinată de o

serie largă de factori, fiind strâns dependentă de tipul lor genetic.

30
 Lacurile vulcanice au un contur circular, cele glaciare contur neregulat,
lacurile situate în văi au o formă alungită, iar cele din zonele de câmpie au o
linie neregulată a ţărmului. Pentru a caracteriza diferitele părţi ale lacului din
punct de vedere morfologic trebuie avute în vedere particularităţile şi poziţia
acestora, privite într-o secţiune transversală.
o Tărmul reprezintă linia de contact dintre mediul acvatic şi cel terestru.
o Terasa lacustră este constituită din roca de bază pe care este situat lacul,
sau din materialul aluvionar adus de râuri sau ca urmare a acţiunii valurilor şi
curenţilor asupra versanţilor.
o Plaja lacustră reprezintă spaţiul pe care variază ţărmul în funcţie de
nivelul apei şi este constituită din nisipuri, pietrişuri de dimensiuni mici şi din
detritus organic, provenit din degradarea vegetaţiei palustre şi acvatice.
o Delta lacustră sau conul de dejecţie se formează la gura râurilor afluente,
prin depunerea materialului transportat în lac.
o Zona litorală este spaţiul submers cu adâncime mică supus acţiunii
valurilor. În această parte, în raport cu structura faciesului bental, cu
particularităţile fizico-chimice ale apei, se regăseşte zona cea mai productivă din
punct de vedere biologic, cu o mare diversitate de plante şi animale.
o Zona profundală, situată la adâncimi ce pot atinge sute de metri, unde nu
se resimte acţiunea valurilor şi nu ajunge lumina, este zona afotică unde nu
poate avea loc procesul de fotosinteză, dar cu activitate bacteriană şi produşi de
degradare organică specifică activităţii bacteriene.
o Golfurile, caracter morfologic în plan orizontal, sunt specifice lacurilor la
care linia ţărmului este neregulată şi conturează asemenea formaţiuni.
o Estuarul reprezintă zona lărgită a gurii de vărsare a râului în lac ca
urmare a remuului provocat de ridicarea nivelului apei.

4.2.2. CARACTERISTICI MORFOMETRICE

Prin morfometria lacurilor se înţelege ansamblul de indici şi metode de

determinare cantitativă, atât a depresiunii lacustre, cât şi a volumului de apă.
Suprafaţa lacului, volumul, harta batimetrică (harta adâncimilor) reprezintă
informaţii de bază pentru studiul morfometriei şi morfologiei, care trebuie
completate cu cunoaşterea perimetrului (lungimea totală a coastei), adâncimea
maximă (cea mai mare adâncime) şi adâncimea medie (raportul dintre volum şi
suprafaţă).
Distribuţia diferitelor adâncimi pe aria unui lac şi distribuţia corespunzând
volumelor, constituie informaţii necesare pentru înţelegerea funcţionării

31
sistemului lacustru, întrucât forma curbei pune în evidenţă forma generală a
cuvetei.
Curbele concave sunt specifice lacului şi definesc un lac cu maluri abrupte
(cum sunt lacurile de crater sau tectonice), în timp ce curbele convexe
caracterizează lacurile plate, cu o mare dezvoltare a zonei litorale, cum sunt cele
din regiunea de câmpie.
În vederea stabilirii şi caracterizării morfometriei sunt necesare o serie de
măsurători şi stabilirea unor mărimi absolute, după cum urmează:
P - suprafaţa (în ha);
Lo - perimetrul liniei de ţărm;
L - lungimea lacului care reprezintă cea mai scurtă distanţă măsurată
pe suprafaţa apei între cele mai îndepărtate două puncte situate
pe malul lacului;
B - lăţimea maximă, reprezentând cea mai lungă dreaptă
perpendiculară pe linia lungimii lacului;
Bm - lăţimea medie, reprezentând raportul dintre suprafaţă lacului şi
lungimea sa;
A - axul mare, adică distanţa maximă măsurată în linie dreaptă între
cele mai îndepărtate două puncte de pe mal, indiferent dacă
dreapta trece numai pe apă sau taie promontorii ale malurilor;
a - axul mic, distanţa maximă între două puncte de pe malurile opuse
ale lacurilor, situate pe o dreaptă perpendiculară pe axul mare;
M - mediana de bază, linia care merge în lungul lacului la distanţa
aproximativ egală de cele două maluri;
Ms - suma tuturor medianelor care este lungimea medianei de bază
adunată cu lungimea medianelor secundare ale golfurilor
lacului;
R - raza cercului având suprafaţa egală cu cea a lacului;
C - circumferinţa cercului având suprafaţa egală cu cea a lacului;
Po - suprafaţa cercului având circumferinţa egală cu perimetrul
lacului;
H mx - adâncimea maximă;
Hm - adâncimea medie, reprezentând raportul dintre volumul de apă şi
suprafaţa lacului; această mărime exprimă cantitatea de apă ce
se află pe unitatea de suprafaţă a fundului lacului.
Totodată, pentru a caracteriza morfometria unor lacuri, se folosesc următorii
indici (L. Marcovskii, cit. Botnariuc şi Beldescu, 1969):

32
 − indicele gradului de sinuozitate a medianei, în procente:
( Ms − A) 100 ;
A
( Lo − C) 100
− indicele gradului de sinuozitate a liniei de mal: ;
C

M
− coeficientul de sinuozitate a lacului: ;
A

− indicele de ramificare absolută:

( Ms − M) 100 ;
M

( A− a) 100
− indicele alungirii bazinului: ;
A

( L− Bm ) 100
− raportul dintre lungimea lacului şi lăţimea medie: ;
L

P ⋅ 100
− indicele suprafeţei bazinului: ;
Po

Lo
− raportul dintre perimetrul şi suprafaţa bazinului: .
P

Cunoscând valorile mărimilor absolute şi ale indicilor lacurilor se poate

caracteriza morfometria acestora şi se pot aprecia relaţiile dintre morfometrie şi
alţi parametri de stare a ecosistemelor lacustre (fizici, chimici, biologici).
Aceste elemente ale morfometriei influenţează regimul hidric, termic, chimic
şi biologic al lacului. Un lac cu suprafaţa mare şi adâncimea mică este uşor
supus uniformizării termice şi chimice, datorită amestecului apei, cauzată de
valuri. În general, producţia biologică a acestui tip de lac este mai mare şi mai
variată din punct de vedere calitativ. Un lac cu adâncime mare are un
comportament diferit: aici se va instala o stratificare termică şi chimică cu un
gradient specific, iar din punct de vedere biologic, structura şi funcţionarea
populaţiilor de plante şi animale va fi diferită în raport cu nivelele
epilimnionului, meta şi hipolimnionului.

4.3. BILANŢUL (REGIMUL) HIDROLOGIC

33
 Atât în cazul râurilor, cât şi în cazul lacurilor, regimul hidrologic reprezintă
un factor primordial pentru viaţa ecosistemului. Variaţiile volumului de apă, ale
nivelelor, echilibrul dintre aportul şi pierderile de apă constituie factori ce
determină bilanţul hidrologic sau hidric al lacului. Acesta este dependent de
climatul local şi regional, de regimul afluenţilor, de particularităţile
morfometrice şi morfologice ale cuvetei lacustre.
Majoritatea lacurilor reflectă legea zonalităţii latitudinale, privită la scară
planetară, şi legea etajării altitudinale (P. Gâştescu, 1998). Pe baza acestor două
legităţi, prin analiza bilanţului hidric şi a amplitudinii de variaţie a nivelului, se
pot defini tipurile limnologice de lacuri, se poate estima bilanţul hidric, tipul
acestui bilanţ (Gh. Brezeanu, P. Gâştescu, H. Driga, 1997).
Bilanţul hidric anual se determină cunoscând mai mulţi parametri:
− volumul de apă stocat în cuveta lacului (V ) şi variaţiile volumului în
perioada considerată (∆V );
− aportul de apă provenit din ploi (P), de la tributari superficiali (Se) şi de
la intrările subterane (izvoarele de pe fundul cuvetei) (Ne);
− pierderile prin evapotranspiraţie ETP, scurgerile superficiale (Ss) şi cele
subterane şi prin infiltraţie (Nb).
Ecuaţia pentru stabilirea bilanţului hidric devine:

∆V = P+ Se+ Ne− ETP− Ss Nb .

Dacă fluxul intrărilor şi ieşirilor sunt egale în timpul unui ciclu anual, atât
volumul, cât şi nivelul vor fi constante. Dacă aceşti parametri variază, atunci se
va declanşa fie o inundare, o depăşire a perimetrului lacului, fie o restrângere a
suprafeţei lui.
Cele mai multe lacuri sunt de tip deschis, ceea ce determină evacuarea
superficială a cantităţilor de apă în surplus. Lacurile de tip endoreic (lacuri
închise) elimină surplusul de apă în condiţiile unor creşteri majore ale
volumului.
Am menţionat că regimul şi bilanţul hidrologic al lacurilor depinde de o
serie de condiţii (climatice, geologice etc.). Componenţii bilanţului hidrologic
se pot categorisi în mod schematic astfel (C. Lévêque, 1996): tipul atmosferic,
tipul fluvial, tipul freatic.
o Tipul atmosferic este dominat prin cuplul precipitaţii - evaporaţii. În
general, acest tip este caracteristic zonelor semiaride şi dă naştere unor lacuri
temporare sau nepermanente care depind în mod esenţial de ploi fiind
influenţate de fluctuaţiile pluviometrice interanuale. Lacul Victoria, spre
exemplu, este alimentat în proporţie de 83% din apa ploilor.
o Tipul fluvial depinde predominant de aportul de apă al tributarilor de
suprafaţă. Lacurile aparţinând acestui tip se caracterizează prin reţinerea
îndelungată a apei în cazul unor lacuri adânci (cum este Lacul Baikal alimentat

34
în proporţie de 80% de tributari sau Lacul Leman, 90%), dar şi a lacurilor cu
adâncime mică din zona inundabilă a fluviilor, cum este cazul lacurilor şi
bălţilor din zona inundabilă a Dunării.
o Tipul freatic în care aportul de ape subterane constituie resursa principală
care alimentează lacul.
În funcţie de modul de alimentare, lacurile capătă o serie de caracteristici.
Astfel, cele de tip fluvial, care primesc apele râurilor şi care spală bazinele lor
versante, vor fi mai bogate în elemente nutritive şi săruri dizolvate din rocile
versanţilor cele de tip atmosferic, care sunt alimentate de ploi şi zăpezi, au o
mineralizare scăzută. Structura şi funcţionalitatea ecosistemului depinde de tipul
de ieşire, de pierdere a apei din lac. Dacă pierderea este determinată de
scurgerea superficială, atunci are loc eliminarea materialelor pe care le conţine,
iar dacă pierderea este determinată de evaporare, se produce un proces de
concentrare a sărurilor, în unele cazuri de suprasalinizare a apei.
Totodată, în condiţiile în care evapotranspiraţia compensează exact aportul
de apă în lac, vom avea ceea ce se numeşte un bilanţ hidrologic nul; dacă
evapotranspiraţia nu este suficientă, bilanţul hidrologic este pozitiv şi în acest
caz, unul sau mai mulţi emisari vor dirija excesul de apă în afara lacului.
La stabilirea bilanţului hidrologic, timpul de rezidenţă mediu al apei în lac
are un rol important. Acesta se calculează luând în considerare volumul cuvetei
şi volumele aportului şi pierderilor de apă, în perioada dată (C. Lévêque, 1996).
De natura bilanţului hidrologic depinde, în mare măsură, funcţionarea
biogeochimică şi biologic-ecologică a ecosistemului.

4.4. STRUCTURAREA VERTICALĂ A LACURILOR

Prin structurarea verticală a lacurilor se înţelege modul în care diferiţi factori

(fizici, chimici, biologici) sunt organizaţi şi funcţionează, de la suprafaţa apei în
profunzime. În timp ce râurile şi fluviile se caracterizează printr-o structură
longitudinală bine marcată, lacurile au o structurare în funcţie de adâncime, de
care depinde funcţionarea lor limnologic-ecologică.
Adâncimea până la care pătrunde lumina, nivelul până la care se resimte
acţiunea vântului, stratificarea termică şi a oxigenului, contribuie la structurarea
verticală a lacurilor.

4.4.1. STRATIFICAREA RADIAŢIEI SOLARE ŞI TRANSPARENŢA APEI

Radiaţia solară ajunsă pe suprafaţa lacului are o importanţă fundamentală în

dinamica ecosistemului lacustru. Pentru un limnolog, pentru a înţelege cum
funcţionează ecosistemul, este important să cunoască care este radiaţia solară

35
reţinută pe suprafaţa apei într-un interval de timp, până la ce adâncime pătrunde
şi cum este ea utilizată în procesele fizico-chimice şi biologice.
Absorbţia energiei solare de către apă şi disiparea sub formă de căldură în
masa apei influenţează stratificarea termică şi dinamica curenţilor. Radiaţia
solară şi luminozitatea variază sistematic în funcţie de două etape de timp:
sezonal şi diurn. Sezonal, intensitatea radiaţiei variază între un minim iarna şi
maxim vara. În regiunile temperate, diferenţa între cele cele două sezoane este
în jurul unui factor de mărimea 2 sau 3 (U. Lemmin, 1995). Diurn, radiaţia
variază între zero la apusul soarelui şi un maxim la amiază, controlat de variaţia
sezonieră.
Pătrunderea luminii în masa apei depinde de mai mulţi factori. La suprafaţă,
o parte a energiei luminoase este reflectată în atmosferă. Partea care pătrunde în
masa apei depinde de gradul de transparenţă a acesteia. În general, transparenţa
corespunde unei adâncimi până la care luminozitatea reprezintă 16%-20% faţă
de cea de la suprafaţă (C. Lévêque, 1996). De regulă, transparenţa până la care
pătrunde lumina se măsoară cu discul Secchi, notându-se adâncimea până la
care culoarea albă a discului este vizibilă.
Nivelul până la care pătrunde lumina se numeşte zona eufotică. Aici plantele
acvatice sunt capabile de fotosinteză. Sub zona eufotică succede zona afotică,
unde lumina este insuficientă pentru a mai declanşa procesul de fotosinteză.
Transparenţa apei variază de la un lac la altul, în principal, în funcţie de
starea sa trofică, de producţia biologică (de calitatea şi cantitatea acesteia), dar
şi de cantitatea şi calitatea materiilor în suspensie.
Studiind rolul luminii şi al transparenţei apei asupra vieţii în lacuri
N. Botnariuc şi Şt. Beldescu (1961) au stabilit că raportul dintre transparenţă şi
adâncime este important pentru dezvoltarea macrofitelor. Dacă adâncimea este
mare şi în lac pătrunde o cantitate de lumină insuficientă, plantele nu se pot
dezvolta. Prin urmare, valoarea absolută a transparenţei citită pe discul Secchi
nu spune nimic despre semnificaţia biologică a acesteia (a transparenţei).
Această semnificaţie rezultă din raportul T / A (T = transparenţa, A = adânci-
mea). Acest raport a fost denumit indice de transparenţă. Raportul T / A are
totdeauna valoare mai mică decât 1. Când raportul T / A = 1, transparenţa este
egală cu adâncimea. În condiţiile lacurilor studiate de autorii citaţI anterior, s-a
stabilit că la T / A < 0,20 macrofitele nu se pot dezvolta şi se înţelege că, în
funcţie de prezenţa sau absenţa macrofitelor se caracterizează structura şi
funcţionarea comunităţilor animale.

4.4.2. STRATIFICAREA TERMICĂ

Absorbţia radiaţiilor luminoase constituie principalul factor al încălzirii apei

lacurilor. Radiaţiile infraroşii (calorice), fiind absorbite rapid în stratul

36
superficial al apei, determină încălzirea acesteia. Având densităţi diferite în
0
funcţie de temperatură (la 4 C apa are densitatea cea mai mare), în lacuri se
produce stratificarea termică a coloanei de apă, după un gradient vertical de
temperatură. Această stratificare depinde de forma bazinului, de adâncime, de
caracteristicile fizico-chimice ale apei, dar mai ales de climat.
În funcţie de modul în care se produce procesul de stratificare, se disting trei
tipuri de stratificare termică: directă, indirectă şi relativ uniformă.
Stratificarea termică directă are loc îndeosebi în zonele temperate (deci şi pe
teritoriul României), în timpul verii, iar în zonele tropicale şi ecuatoriale în tot
timpul anului.
În cazul acestui tip de stratificare, temperatura apei în timpul verii este mai
ridicată la suprafaţă şi nu descreşte uniform odată cu adâncimea. Stratul de apă
mai caldă de la suprafaţă, a cărui grosime poate atinge 10-12 m, poartă
denumirea de epilimnion (fig. 4.1).
Datorită mişcării apei (a valurilor) provocată de vânt, în epilimnion se
produce o omogenizare termică, întreţinută şi de curenţii de convecţie,
determinaţi de variaţiile de temperatură dintre zi şi noapte, când apa de la
suprafaţă se răceşte şi devine mai densă. Întrucât vântul nu poate produce un
amestec total al apei, schimbările termice au loc doar până la o anumită
adâncime.
Orizontul de sub epilimnion, unde nu se mai produce o omogenizare a apei
în timpul verii, datorită amestecului provocat de vânt, de valuri şi de curenţii de
convecţie şi unde temperatura scade brusc, se numeşte metalimnion (fig. 4.1.).

Figura 4.1. Zonarea unui lac adânc.

37
 Termoclina în metalimnion este zona unde se înregistrează cel mai mare
gradient de temperatură. În zonele temperate, cu diferenţe mari de temperatură
între zi şi noapte, în timpul verii, gradientul poate fi de la 10 0 C până la 15 0 C
(fig. 4.2.).
Termoclina are o importanţă deosebită pentru funcţionarea ecosistemelor
lacustre, întrucât constituie o barieră de transfer vertical între epilimnion şi
hipolimnion, cu implicaţii, atât din punct de vedere fizico-chimic, cât şi biologic
(fig. 4.2.).
Sub metalimnion există un al treilea orizont, care uneori cuprinde 2/3 din
adâncimea lacului; acest orizont se numeşte hipolimnion. În hipolimnion,
temperatura scade foarte lent şi este, în general, mai omogenă. Valoarea termică
a hipolimnionului este cuprinsă între 4 0 - 5 0 C în lacurile din zonele temperat-
continentale sau polare şi 22 0 - 24 0 C în zonele tropicale.

Figura 4.2. Formarea şi dispariţia termoclinei. 1 - profilul temperaturii teoretice a unui lac
perfect stagnant; 2 - formarea unei zone de amestec şi a termoclinei datorită acţiunii superficiale
a vântului; 3 - reducerea gradientului termic ca rezultat al răcirii la suprafaţă; 4 - distribuţia omo-
genă a temperaturii; 5 - reconstituirea unei termocline în urma reîncălzirii apelor de suprafaţă.

38
 Trebuie reţinut că, în timpul verii, diferenţa mare de temperatură şi de
densitate între epilimnion şi hipolimnion, întreţine stratificarea verticală pe
coloana de apă. În metalimnion, termoclina variază în cursul sezoanelor în
funcţie de procesul de încălzire şi de agitare a apei.
Spre toamnă, pe măsură ce apele superficiale se răcesc devenind mai dense,
deci mai grele, încep să coboare, iar locul lor este luat de apele mai calde din
orizonturile inferioare.
Procesul de amestecare continuă până când temperatura devine mai uniformă
în întreaga masă de apă. În urma acestei circulaţii, iniţial parţiale şi superficiale
la începutul sezonului rece, apoi totale, se instalează starea de homeotermie de
toamnă.
Prin răcirea în continuare a apei, survenită către iarnă, când temperatura
scade sub 4 0 C, apa mai puţin densă, mai uşoară, rămâne pe loc, iar circulaţia
de toamnă încetează. În aceste condiţii, când temperatura apei de la suprafaţă
atinge 0 0 C, în lac va exista o dichotomie termică, având o temperatură scăzută
la suprafaţă şi mai ridicată la fund. În această perioadă se instalează stagnaţia de
iarnă cu o stratificaţie termică inversă (indirectă).
Către primăvară, stratul superficial al apei începe treptat să se încălzească,
iar în momentul când atinge 4 0 C, iar densitatea este maximă, apa din stratul
superficial coboară, înlocuind apa din orizonturile profunde mai puţin dense. În
astfel de condiţii se declanşează circulaţia de primăvară, la sfârşitul căreia, în
decurs de câteva zile de la topirea gheţii, se ajunge la starea de homeotermie de
primăvară.
Homeotermia de toamnă şi homeotermia de primăvară a lacurilor cu o
temperatură de 4 0 C se caracterizează prin instabilitatea termică a apei, datorată
curenţilor de convecţie şi valurilor provocate de vânturile mai puternice din
perioadele de toamnă şi primăvară.
Acest regim termic complex al lacurilor este caracteristic zonei temperate şi,
într-o oarecare măsură, zonei subpolare, fiind strâns dependent de variaţiile
climatice.

4.4.3. STRATIFICAREA TERMICĂ A LACURILOR SĂRATE

Particularităţile termice ale lacurilor sărate sunt determinate de densitatea

diferită a apei, de temperatura de îngheţ şi de mineralizare. În lacurile sărate
(care în general au concentraţii în săruri de peste 50 g/ℓ atingând chiar
250-260 g/ℓ, aproape de saturaţie) temperatura poate fi de 20 0 - 25 0 C sub zero,
iar apa să nu îngheţe. Datorită aceluiaşi fenomen de concentraţie ridicată
(înmagazinarea căldurii în apă şi cedarea ei făcându-se mai lent decât în apa
dulce), temperatura poate atinge +40 0 C sau chiar +60 0 C. Faţă de aceste valori

39
extreme ale temperaturii apelor puternic salinizate amplitudinea termică anuală
poate atinge +80 0 C (P. Gâştescu, 1998).
În funcţie de temperatura apelor puternic sărate de la fund (valori pozitive
sau negative), în unele lacuri se poate menţine tot timpul anului fie stratificaţia
termică directă, fie cea inversă.
Lacurile sărate din România, mai ales cele situate pe masive de sare,
denumite şi lacuri helioterme, deoarece încălzirea lor se face exclusiv de către
soare, se caracterizează prin formarea unui strat de la 1-2 m la 1,5-3 m
adâncime, cu valori termice mai ridicate decât în orizontul de deasupra.
Modificări deosebit de importante, în profilul termic pe verticală, ale unor
lacuri sunt produse de existenţa unor izvoare puternic salinizate în interiorul
cuvetei lacustre. În aceste cazuri, pătura de apă de la suprafaţă înregistrează
variaţii sezoniere, în timp ce la adâncime temperatura este constantă în toate
anotimpurile. Asemenea lacuri se caracterizează şi prin dichotomie termică: un
strat de apă intermediar, cu temperatura mai scăzută comparativ cu temperatura
de la suprafaţă şi de la fund. Temperatura mai scăzută din orizontul intermediar
se datorează conservării temperaturii în timpul iernii, iar constanţa temperaturii
în orizontul de fund se explică prin densitatea mai mare a apei, ca urmare a
mineralizării ridicate, care nu permite amestecul apelor.

4.4.4. PARTICULARITĂŢI ALE STRATIFICĂRII TERMICE

A LACURILOR CU ADÂNCIME MICĂ

Spre deosebire de lacurile adânci, unde termoclina coboară până la 20 m

adâncime, lacurile cu adâncimi mai mici de 5 m sunt în general supuse unui
amestec total al coloanei de apă, datorită vântului şi valurilor, fapt ce împiedică
diferitele forme de stratificare specifice lacurilor adânci. Unele forme de
stratificare se pot instala temporar şi tranzitoriu în funcţie de variaţiile
nictemerale de temperatură. Gradientul care se instalează în timpul unei zile
calde, însorite, nu se poate menţine în timpul nopţii decât dacă apa nu restituie
căldura stocată în timpul zilei. În general, întrega coloană de apă încălzită
progresiv în timpul zilei acumulează o temperatură care se deosebeşte cu puţin
faţă de cea de la fund (diferenţă de 2 0 - 3 0 C). Acest gradient se poate menţine
câteva zile sau chiar săptămâni, dar numai în absenţa vântului. Puţin stabil, el
dispare în momentul amestecului apei datorită vântului şi valurilor. În condiţiile
acestui mecanism, oxigenarea apei este completă şi în general (fără a fi o
regulă) lipseşte o stratificare chimică.
Lacurile puţin adânci, sensibile la influenţa vântului, au o cantitate mare de
suspensii în masa apei şi transparenţa redusă, întrucât valurile ce se formează
antrenează depunerile de pe fund determinând creşterea turbidităţi masei de apă.

40
În astfel de situaţii are loc şi un amestec al populaţiilor planctonice şi bentonice
şi o îmbogăţire cu nutrienţi a masei de apă.
În cadrul acestor tipuri de ecosisteme lacustre, zona litorală definită prin
prezenţa macrofitelor fixate şi a ansamblului de comunităţi ce le populează
poate reprezenta cca 20% din suprafaţa lacurilor.

4.4 5. CLASIFICAREA LACURILOR DUPĂ REGIMUL TERMIC ŞI CHIMISM

În funcţie de regimul termic al apei lacurilor în raport cu zonele climatice,

s-au adoptat diferite clasificări. Astfel, Forel (1892) împarte lacurile în trei
tipuri: temperate, tropicale şi polare, iar S. Yosimura (1936) completează
clasificaţia lui Forel, adăugând tipurile subtropical şi subpolar.
O clasificare mai complexă aparţine lui Hutchinson şi Lõffler (1956), care,
ţinând cont de zona geografică în care se află lacurile, de dimensiunea lor, de
altitudine, de latitudine, de factorii care influenţează regimul termic, au stabilit 6
tipuri de lacuri în raport cu procesul de stratificare.
1) Lacurile amictice, fără schimburi termice semnificative între stratul de
suprafaţă şi cel de adâncime, apa fiind acoperită permanent cu un strat de gheaţă
şi având temperatura constantă.
2) Lacurile monomictice reci, la care temperatura nu depăşeşte 40C la
suprafaţă în perioada caldă a anului. Aceste tipuri de lacuri sunt numite şi lacuri
de tip polar în sezonul rece, fiind acoperite cu un strat de gheaţă care se sparge
în timpul verii polare foarte scurte.
3) Lacurile dimictice, care au două perioade de stratificare termică: una
directă, în perioada caldă (de vară) şi una inversă în perioada rece (iarna). Între
aceste două perioade de stratificare, de vară şi de iarnă, primăvara şi toamna are
loc procesul de amestec, de circulaţie a apei. Aceste tipuri de lacuri se găsesc în
zona temperată, zonă în care se află şi ţara noastră.
4) Lacurile monomictice calde sunt acelea în care temperatura nu scade
0
niciodată sub 4 C, nici la suprafaţă, nici la fund. Ele au o perioadă de amestec
(de circulaţie) în sezonul rece şi o perioadă de stratificare directă în sezonul
cald. Acestea sunt numite şi lacuri de tip tropical (Forel, 1985) sau lacuri calde
(Vivier, 1961, cit. Dussart).
5) Lacurile oligomictice, caracterizate prin aceea că, permanent, apa este
caldă în toată masa, cu perioade de circulaţie (de amestec) foarte rare şi scurte.
Aceste lacuri sunt situate în regiunile de mică altitudine, în zonele ecuatoriale.
6) Lacurile polimictice, care au temperaturi mici pe toată adâncimea,
temperatura apei fiind sub 4 0 C, cu variaţii diurne. Acestea sunt situate în
regiunile temperate, la mare altitudine.

41
 Trebuie reţinut că nu toate lacurile prezintă o stratificare termică bine
stabilizată în perioada caldă a anului. În cazul lacurilor deschise şi puţin adânci
se constituie doar un strat, epilimnion, în care termoclina de suprafaţă se
confundă cu cea de adâncime.

4.4.6. CLASIFICAREA LACURILOR DIN PUNCT DE VEDERE CHIMIC

În capitolul cu privire la chimismul apelor naturale continentale (cap. 3) s-au

prezentat caracteristicile chimice generale ale mediului acvatic în raport cu
diferiţi factori de mediu. Cu toate acestea, diversitatea lacurilor naturale,
diversitate determinată de originea lor, de structura cuvetei lacustre, de
condiţiile biotice etc., imprimă anumite caracteristici chimice specifice care
trebuie semnalate.
Lacurile prezintă o gamă extrem de variată a chimismului: de la ape cu
mineralizare foarte mică (cca. 10 mg/ℓ) până la cele a căror salinitate depăşeşte
300 g/ℓ (lacuri sărate). În general, mineralizarea apei râurilor nu depăşeşte
8-9 g/ℓ, iar a oceanelor 25-35 g/ℓ.
Predominarea uneia sau a alteia din substanţele chimice determină clasa
(tipul hidrochimic al lacuui). Astfel, cele în care predomină anionul HCO3− sau
CO 2 − fac parte din clasa lacurilor cu ape de tip bicarbonatat sau carbonatat;
cele în care dominant este ionul SO 24 − , fac parte din categoria sulfatat, iar cele
cu anionul Cl − din categoria lacuri cu apă de tip clorurat. În general, evoluţia
hidrochimică a apelor naturale se caracterizează prin succesiunea tipurilor
bicarbonatat, sulfatat, clorurat.
De asemenea, lacurile pot fi grupate în funcţie de gradul de mineralizare
(gradul de mineralizare a apei se determină prin însumarea tuturor cantităţilor de
săruri dintr-un litru de apă). Din acest punct de vedere se deosebesc lacuri cu
apă dulce, care au o mineralizare de până la 1 g/ℓ cantitate totală de săruri;
lacuri cu apă salmastră, cu o mineralizare de 1-24,7 g/ℓ, lacuri sărate cu o
cantitate de săruri de 24,7-47 g/ℓ şi lacuri minerale sau suprasaturate care au
mineralizarea peste 47 g/ℓ. În general, apele dulci fac parte din clasa apelor
bicarbonatate, cele salmastre şi sărate din clasa apelor sulfatate şi clorurate, iar
cele puternic sărate din clasa clururate.
Lacurile în a căror compoziţie chimică predomină ionul bicarbonic ( HCO 3− )
şi de colein ( Ca + + ), formând clasa apelor bicarbonatate sunt cele mai
numeroase pe glob.

42
 4.4.7. BILANTUL CALORIC AL LACURILOR

Acumularea căldurii într-un lac poate fi măsurată. Căldura acumulată se

calculează pornind de la diferenţa existentă între cantitatea de căldură
acumulată la sfârşitul celei mai calde perioade a anului şi cantitatea de căldură
rămasă (reziduală) în apă la sfârşitul celei mai reci perioade. Calcularea
acumulării de căldură reprezintă bugetul caloric al lacului.
Bugetul caloric (bilanţul caloric) se calculează ţinând seamă de următoarele
componente:
− radiaţia solară totală absorbită, Qs ;
− radiaţia inversă a atmosferei absorbită de apă, Qi ;
− radiaţia apei, Qa ;
− căldura cedată de apă prin evaporaţie, Qev ;
− schimbul de căldură cu atmosfera, Qat ;
− schimbul de căldură prin fundul depresiunii lacustre , Q f ;
− căldura prin intermediul afluenţilor, Qaf ;
− pierderea căldurii prin emisari, Qsc ;
− căldura rezultată prin condensarea vaporilor, Qcd ;
− căldura primită prin intermediul precipitaţiilor recepţionate de suprafaţa
lacului, Q pr ;
− căldura pierdută în procesul de formare a podului de gheaţă sau prin
topirea sloiurilor de gheaţă ajunse în lac, Qgh ;
− căldura degajată sau consumată în procesele biologice şi biochimice,
Qbio ;
− căldura rezultată prin transformarea energiei mecanice în energie termică,
Qmec .

Pentru a calcula bilanţul caloric, este necesară cunoaşterea volumul existent

la momentul dat – calculat la rândul lui pe baza hărţii batimetrice. Astfel,
volumul este:

V=
h
3
( S1 + S 2 ) + S1 ⋅ S2 ,

în care h reprezintă distanţa ce separă două sectoare din lac (Hubault, 1947), S1
şi S2 , cu adâncimi diferite.

43
 Energia acumulată în cursul unui an sub formă de căldură se regăseşte în
procesul de evaporare, în procesul de pierdere de energie prin radiaţia de
reflecţie a apei, în metabolismul organismelor din apă, în sintezele organice
(fotosinteza, chimiosinteza).
Bugetul caloric anual pentru lacurile dimictice poate fi evaluat prin aportul
estival de căldură, aportul hivernal de căldură şi bugetul caloric global.
1. Aportul estival de căldură, care reprezintă căldura necesară pentru a
ridica temperatura de la 40C în adâncime (în perioada circulaţiei de vară) la
temperatura cea mai ridicată, înregistrată în perioada cea mai caldă a anului
(vara);
2. Aportul hivernal de căldură, care corespunde trecerii de la condiţiile de
stratificare inversă la condiţii de circulaţie legate de homotermie la 40C;
3. Bugetul caloric global sau cantitatea de căldură acumulată într-un lac în
mai multe sezoane (B. Dussart, 1966).

4.4.8. RELAŢIA DINTRE FLUXUL ENERGETIC (AL RADIAŢIEI SOLARE)

ŞI FLUXUL MASELOR DE APĂ

Fluxul de energie termică şi de energie cinetică (produsă de vânt) determină

un proces de mişcări ale apei în timp şi în spaţiu. Aceste mase de energie se pot
cupla, determinând schimbări simultane ale curenţilor produşi de cele două
surse de energie. Aceşti curenţi se împart în curenţi de densitate şi curenţi de
turbiditate. Astfel de procese sunt dependente de influenţa râurilor, ca afluenţi ai
lacurilor.
Cea mai mare parte a afluxului de apă în lacuri provine din apa râurilor. În
regiunile cu climat temperat şi tropical, apele râurilor sunt de obicei puţin mai
dense şi mai reci decât apa din stratul de suprafaţă a lacurilor, provocând ceea
ce numim curenţi de densitate. Curenţii de densitate se formează atunci când
apa râurilor este mai rece şi au o conductibilitate mai ridicată faţă de apa de la
suprafaţa lacului (W. Lemman, 1995). Ca urmare a acestei diferenţe de densitate
şi de temperatură, apa râurilor se afundă, provocând un curent de fund, care
antrenează un amestec turbulent în toată masa apei. Acest mecanism, în care
rolul important îl are diferenţa de densitate şi temperatură dintre apa lacului şi
cea a râului, determină o îmbogăţire în oxigen a stratului de adâncime (în
hipolimnion) şi o modificare a proceselor chimice şi biologice, mai ales în cazul
lacurilor eutrofe, bogate în nutrienţi şi materie organică acumulată pe fundul
lacului.
Mişcări ale apei (curenţi) se pot produce şi datorită diferenţelor de turbiditate
de la diferite nivele ale masei de apă. Aceşti curenţi numiţi, curenţi de
turbiditate, sunt provocaţi de apa râului care pătrunde în lac cu o încărcătură

44
mai mare de particule, mai ales în perioada viiturilor. Diferenţele de densitate
determinate de temperatură şi conductibilitate se pot suprapune curenţilor de
turbiditate. Aceştia, disipându-se către fundul lacului, antrenează apa asemeni
curenţilor de densitate.
Suprapunerea celor doi curenţi poate determina atât eroziunea, cât şi o
sedimentare de particule pe fundul lacului. Curenţii de turbiditate provocaţi de
pătrunderea apei râurilor transportă în lac o anumită cantitate de sedimente;
sedimentele transportate de curenţii de turbiditate se adaugă stratului de pe
fundul lacului, determinând o permanentă modificare a structurii mineralogice,
chimice şi biologice a fundului lacului.

4.5. SEDIMENTE LACUSTRE

Sedimentele reprezintă o componentă esenţială a structurii ecosistemelor

lacustre, la formarea cărora participă o multitudine de factori endogeni şi
exogeni de natură fizică, chimică şi biologică.
Distribuţia spaţială, orizontală şi verticală a materiilor în suspensie şi a
sedimentelor, natura lor fizică (diametrul particulelor, conţinutul lor în apă,
coeziunea), mineralogică, chimică, sunt determinate de ansamblul
caracteristicilor bazinului versant (structura solului, relieful, vegetaţia, aportul
alohton de material, apa) şi de morfologia şi vârsta cuvetei lacustre.
Fluxul de energie (mecanică, termică, luminoasă), factorii ecologici de care
producţia biologică depinde, diferitele procese chimice, joacă un rol esenţial în
sedimentologie. Cea mai mare parte a acestor procese (procese denumite
diageneza sedimentului) au o durată îndelungată, uneori de zeci de ani
(D.Campy şi M. Back, 1995).
Materialele particulate din ecosistemele lacustre pot proveni din bazinul
versant (surse alohtone) sau ca rezultat al proceselor din mediul lacustru (surse
autohtone). Cuprinse în ecosistemul lacustru, materialele particulate sunt
distribuite spaţial, în funcţie de granulometria lor. În coloana de apă particulele
fine de materie organică în suspensie - sestonul - este supus unui proces de
transformare, de degradare, constituind, în acelaşi timp, hrana unor organisme
planctonice filtratoare sau intră sub acţiunea de degradare, de mineralizare de
către bacterii.
Depuse pe fundul lacului, particulele fine sunt susceptibile a fi reantrenate
în suspensii de către curenţii bentali şi transportate în diferite zone ale lacului, în
funcţie de direcţia şi intensitatea curentului. Odată fixate pe fundul lacului,
sedimentele parcurg o serie de transformări (diageneza sedimentelor) fizice (de
tasare), chimice (precipitare, dizolvare) şi biologice (hrană pentru organisme
bentonice şi descompunerea lor de către bacterii).

45
 4.5.1. SURSELE ŞI NATURA MATERIALELOR PARTICULATE

În interacţiune cu cuveta lacustră sursele materialelor particulate din

ecosistemele lacustre sunt dependente de bazinul hidrografic din care face parte.
Materialele alohtone sau cele autohtone sunt diferite atât ca mărime, cât şi ca
origine mineralogică, iar prin diversitatea morfologică, hidrologică, chimică şi
biologică, lacurile reprezintă laboratorul diversităţii şi transformărilor
sedimentelor.
o Sursele alohtone au o multiplă origine, fiind consecinţa procesului
erozional şi de transport. Râurile şi pâraiele de munte, vânturile, eroziunea
malurilor, praful aerian, sunt factori de formare a materialului sedimentar din
lac.
Între sursele cu un mare aport de material sedimentar se numără şi malurile
lacurilor. Aportul de material poate fi în cantitate mare, în cazul în care zona de
mal este constituită din rocă uşor erodabilă (aluviuni ale unei vechi albii
fluviale, nisipuri, argile, cenuşă vulcanică). Eroziunea se produce în condiţiile
în care malul are o pantă abruptă şi este situat într-o zonă expusă valurilor.
Materialul mai grosier, dislocat din mal, formează o faleză de eroziune care se
prelungeşte în lac, iar particulele fine sunt antrenate de valuri şi curenţi şi
transportaţi în zonele de adâncime. Cercetări relativ recente (Dearing şi Foster,
1990) au demonstrat că eroziunea malurilor reprezintă 5% din producţia
sedimentară a unui lac într-o perioadă istorică. Desigur, această apreciere este
relativă şi depinde de o serie de factori (climatici, hidrologici, antropici) care
pot atenua sau, dimpotrivă, agrava procesul erozional. Dacă profilul malului nu
este abrupt, eroziunea este minimă sau se anulează, iar producţia de material
sedimentar este neînsemnată. Doar condiţii excepţionale (creşterea nivelului
apei sau, opus acestui fenomen, scăderea pronunţată a nivelului) pot reactiva
procesul erozional al malului.
O altă sursă de sedimente constă din materialul transportat de apele de
şiroire (şuvoaiele), care se formează în timpul ploilor puternice. Materialul
transportat reflectă compoziţia mineralogică şi chimică a solurilor şi rocilor din
apropierea lacurilor. Sedimentele provenite din această sursă le depăşesc -
cantitativ - pe cele provenite din eroziunea malurilor.
Sedimentele provenite prin acţiunea de eroziune a gheţarilor, din zonele de
mare altitudine, sunt transportate în lacurile din apropierea gheţarilor.
Sedimentele glaciaro-lacustre au constituţia rocilor din bazinul versant glisat de
gheţar. Mărimea materialelor transportate este variabilă: de la blocuri mari de
rocă, până la praful fin, denumit făină glaciară.
o Surpările şi alunecările de teren sunt cauze ale unui aport important de
material sedimentalogic. În general, astfel de fenomene au loc, în general, în
zone cu un teren friabil, puţin consolidat natural sau din cauza unor lucrări
speciale. Aceste zone sunt localizate adesea pe terasele fluviale şi morene.

46
Declanşarea surpărilor şi alunecărilor de teren, are loc, de cele mai multe ori,
din cauza ploilor abundente, a umezelii îndelungate a solului. Situate în
apropierea sau pe versanţii lacurilor, astfel de fenomene duc la introducerea în
lac a unor mari cantităţi de material, accelerând colmatarea acestuia.
Totodată, îndeosebi în zonele montane, surpările şi alunecările de teren, dar
şi marile avalanşe de zăpadă, pot bloca văile râurilor sau pâraielor. În spatele
barajului se formează un lac de baraj natural. Materialul depus pe fundul acestor
lacuri este similar, din punct de vedere mineralogic, cu cel al versantului
prăbuşit, care are o structură variată: bolovani de stâncă de zeci de tone, pietriş
şi argile fine. M. Campy şi M. Meybeck (1995) semnalează formarea frecventă
a unor astfel de lacuri în Alpii italieni şi elveţieni, precum şi în Masivul Yura.
o Praful eolian. Cu toate că reprezintă un component mai puţin important
din punct de vedere cantitativ în sedimentele lacurilor, această sursă trebuie
luată în considerare, îndeosebi în zonele aride şi cu vânturi puternice. Acestea
antrenează particule minuscule (cu dimensiuni de 1-100 microni) de pe
suprafaţa solului, care, ajunse în lacuri, se depun, formând sedimentele cele mai
fine.
o Sursele autohtone sunt cele a căror origine depinde sau se formează în
condiţiile proceselor fizico-chimice şi biologice proprii lacului, în masa apei şi
pe fundul lacului. Partea cea mai importantă a sedimentelor autohtone este
formată din detritusul organic rezultat prin moartea organismelor acvatice (alge,
macrofite, organisme zooplanctonice şi zoobentonice).
În lacurile adânci, oligotrof-mezotrofe, o parte a organismelor moarte şi a
detritusului în suspensie este atacată şi degradată de către bacterii şi numai o
parte se depune pe fundul lacului. Se considera că, în lacurile adânci, doar
0,2-0,5% din carbonul organic particulat produs în zona trofogenă a lacului, se
depune pe substratul bental (Huc, 1988). În schimb, în lacurile eutrofe şi cele de
turbărie, cantitatea de materie organică (detritus organic particulat) poate
reprezenta în sediment până la 40%.
Masa organică sub formă de detritus de pe fundul lacului este degradată de
către bacterii şi transformată în elemente minerale, care reintră în circuitul
trofic. Dacă masa organică este mare, doar o parte va fi degradată, restul
constituindu-se în depozite care încorporează o mare cantitate de energie
produsă în lac şi care nu reintră în circuitul trofic (Botnariuc şi Vădineanu,
1983).
o Sedimentele carbonate reprezintă altă sursă autohtonă; sunt minerale
carbonate, în principal CaCO-3 , dolomitele şi calcitele magneziene, sunt
sedimente lacustre importante. În masa apei, precipitarea directă a calcitelor se
desfăşoară în condiţiile în care p H-ul apei este mai mare de 8,2 şi când
procesul de fotosinteză al algelor este activ. Reacţia care are loc este:

47
 Ca 2 + + 2HCO-3 - - - CaCO3 + H 2 O .

Asemenea procese se întânesc în lacurile bazinelor calcaroase (lacurile

carstice), dar şi în lacurile foarte eutrofe.
În zona de adâncime, pe fundul lacului, unde pH-ul este mic datorită
proceselor de degradare bacteriană, precipitatele se dizolvă parţial sau în
totalitate, Se întânesc cazuri când, în lacurile carbonatate, pe fundul acestora, se
formează o crustă de CaCO3 pe fundul acestora. În zona litorală sau de mică
adâncime, sursele de carbonaţi sunt legate de factorii biologici: alge cu crustă
calcaroasă, concreţiunile calcaroase ale unor plante, cochiliile melcilor şi
scoicilor sau unele nevertebrate minuscule, cum sunt ostracodele.
O categorie importantă de sedimente se formează în lacurile saline, prin
precipitarea diferitelor săruri minerale. Salinizarea progresivă a lacurilor şi
depunerea unor mari cantităţi de săruri sunt fenomene frecvente. Suprafaţa
globală a lacurilor saline este de aproximativ 600 ⋅ 103 km 2 , dintre care
374 ⋅ 103 km 2 revine Mării Caspice (considerată de unii autori lac), faţă de
21 ⋅ 106 km 2 , cât reprezintă lacurile dulci (Meybeck, 1995). La noi în ţară,
asemena lacuri, formate în zone salifere, sunt cele de la Ocna Sibiului, Ocna
Mureşlui, Slănic Prahova, Teleaga, Câmpina etc.

4.5.2. CARACTERISTICILE FIZICE ŞI CHIMICE ALE SEDIMENTELOR

4.5.2.1. Caracteristicile fizice. Proprietăţile fizice care definesc cel mai

adesea sedimentele lacustre sunt textura granulometrică, densitatea aparentă şi
conţinutul în apă.
Metodele de măsurare a texturii granulometrice sau a granulometriei
sedimentelor sunt diferite: densimetrie, site granulometrice (prin cernere) sau
analize automate cu aparate de tip sedigraf sau Counter-Culter. Modul de
reprezentare a granulometriei sunt curbele granulometrice (curbe de frecvenţă
sau cumulative), care permit calculul parametrilor granulometrici şi prin care se
pot compara diferitele eşantioane.
Clasele granulometrice utilizate sunt:
− cu dimensiuni sub 2 microni - argile fine;
− de la 2 la 50 microni - mâluri;
− de la 50 microni la 2 mm - nisipuri fine;
− de la 2 mm la 2 cm - nisipuri grosiere (granulate);
− de la 2 cm în sus - pietrişuri.
O reprezentare utilă pentru aprecierea distribuţiei şi structurii granulo-
metrice poate fi făcută cu diagrama triangulară. În unghiurile triunghiului sunt

48
plasate principalele componente sedimentare (argile, nisipuri, mâluri), iar în
spaţiul triunghiului combinaţiile dintre principalele componente.
Conţinutul în apă se determină prin compararea sedimentelor umede şi
sedimentelor uscate (la etuvă) şi se exprimă în % din sedimentul umed.
Structura granulometrică a sedimentelor are un rol deosebit pentru modul
cum sunt organizate comunităţile de organisme bentale. Anumite populaţii de
plante şi animale se vor dezvolta pe un facies de nisip şi altele pe un fund
mâlos. De aceea, în studiile de limnologie-ecologică, cunoaşterea structurii
granulometrice explică şi structura şi funcţionarea comunităţilor de plante şi
animale de pe fundul ecosistemelor acvatice.
4.5.2.2. Caracteristicile chimice ale sedimentelor. În general, compoziţia
chimică a sedimentelor lacustre este foarte diversă, fiind rezultatul combinării
rocilor specifice bazinelor versante, a sedimentelor alohtone, şi a sedimentelor
autohtone. Principalii poli chimici ai sedimentelor sunt substanţele organice,
carbonaţii şi silicaţii.
Materia organică se poate determina în două moduri: prin diferenţa dintre
pierderea greutăţii probei de la 550 0 C la 1.000 0 C sau prin determinarea directă
a carbonului organic, printr-o analiză în care carbonaţii sunt atacaţi cu un acid. În
cazul sedimentelor preponderent argiloase, pierderea la 550 0 C corespunde în
mod egal pierderii apei din constituţia mineralelor şi materiei organice, putându-se
astfel aprecia cantitatea de materie organică. Conţinutul în carbon se poate măsura
direct şi prin calcinare, estimându-se diferenţa între pierderile la 1.000 0 C şi la
550 0 C (se estimează că ansamblul carbonaţilor sunt transformaţi în CO 2 şi în
oxizi: CaO, MgO, SrO, Fe 2 O 3 la 1000 0 C) (Capy şi Meybeck, 1995).
Trebuie reţinut că analiza chimică a sedimentelor este relativă: suma
produşilor analizaţi se apreciază procentual, procentele fiind alcătuite din
compoziţia chimică a diferitelor materiale introduse în lac şi de cantitatea
sedimentelor (g/ m 2 / an −1 ). În acest sens, spre exemplu, un aport detritic bogat
în cuarţ adus de un tributar, va dilua concentraţiile, cu excepţia SiO 2 .
• Bioturbulenţa. Bioturbulenţa este amestecul mecanic al sedimentelor de
pe fundul lacurilor produs de activitatea organismelor animale care trăiesc în
proximitatea sedimentelor bentale, pe suprafaţa fundului sau în profunzimea
stratului superficial (de câţiva centimetri). Deşi poate fi considerat un proces
nesemnificativ în comparaţie cu procesele şi mecanismele fizico-chimice sau
biologice ale lacului, bioturbulenţa are importanţa sa, îndeosebi pentru viaţa
organismelor ce populează ecosistemele lacustre. Acest fenomen are ca efect
amestecul sedimentelor fine superficiale de pe fundul lacurilor (până la o
profunzime a acestora de ordinul centimetrilor). Poate, de asemenea, să inducă o
redistribuire pe orizontală a sedimentelor pe suprafeţe de până la câţiva metri.

49
 Fiecare specie bentală induce un anumit tip de turbulenţă, în funcţie de
modul de manifestare a activităţii sale. Schematic pot fi definite trei tipuri de
bioturbulenţe care produc:
− un amestec determinat de transferul vertical al sedimentelor pe o
profunzime de câţiva centimetri, reprezentând spaţiul în care animalul
trăieşte şi îşi procură hrană; este cazul viermilor tubificizi, care se
afundă în sedimentele fine, bogate în masă organică, pe care le folosesc
ca hrană şi prin digestie le transformă şi din punct de vedere chimic;
− un amestec vertical, determinat de animalele care se îngroapă îndeosebi
pentru a se ascunde, cum este cazul unor peşti bentonici;
− un amestec orizontal, produs de organismele care trăiesc pe suprafaţa
sau în partea superficială a sedimentului (1-2 cm), cum sunt unii
crustacei inferiori şi care, producând o mică agitaţie a apei, determină o
turbulenţă a sedimentelor.
Pe lângă acţiunea de transformare chimică a sedimentelor (având în vedere
faptul că în procesul de hrănire organismele reţin substanţele hrănitoare),
bioturbulenţa provoacă şi o omogenizare a porozităţii acestora (Haconsen şi
Iacson, 1995).
• Dinamica sedimentării şi vârsta sedimentelor. Prin dinamica
sedimentării trebuie înţeles: viteza şi cantitatea (exprimată în g/sec./ m 2 / an −1 )
cu care sedimentele se depun. Pentru a determina aceste două variabile se
foloseşte prelucrarea de carote din centrul lacului, considerând valorile
determinate ca reprezentative pentru întreg anasamblul, sau calculând bilanţul
intrărilor de sedimente (în general cele aduse de râuri) şi ieşirile care de fapt
sunt neglijabile.
Pentru a determina vârsta se foloseşte metoda stratigrafică prin care,
studiind compoziţia fosilelor, a polenului îndeosebi, ca şi compoziţia chimică a
straturilor se poate face o datare relativă a vârstei sedimentelor. Se mai
utilizează şi metoda radiometrică, cu ajutorul căreia se poate determina durata
de înjumătăţire a izotopilor. Se foloseşte carbon 14 ( 14 C ) a cărui perioadă de
înjumătăţire este de 5730 de ani.

4.4. STRUCTURA ŞI FUNCŢIONAREA COMUNITĂŢILOR

DE ORGANISME DIN LACURI

Prin componenţa speciilor şi valorile lor cantitative, populaţiile care

alcătuiesc biocenozele din lacuri, relevă variaţii însemnate în raport cu factorii
de mediu abiotici şi biotici. Fiecare comunitate este un ansamblu de populaţii
trăind într-un teritoriu sau habitat fizic determinat (E. Odum, 1971). Din acest

50
punct de vedere populaţiile de plante şi animale din lacuri alcătuiesc în principal
comunităţi planctonice şi bentonice.

4.6.1. COMUNITĂŢILE PLANCTONICE

Planctonul lacurilor ocupă domeniul pelagialului. Hensen (1887), care a

introdus noţiunea de plancton în ştiinţă, l-a definit ca fiind tot ce pluteşte în
apă. Definiţia este mult prea largă, deoarece în stare de plutire se menţin adesea
şi substanţe inerte în suspensie. Kolkwitz (1908) defineşte planctonul ca fiind
ansamblul de organisme vegetale şi animale, care în întrega perioadă
ontogenetică sau numai în anumite stadii ale acesteia, se menţine în stare de
plutire liberă mai mult sau mai puţin pasivă, în masa apei .
Din punct de vedere al apartenenţei la unul din principalele regnuri,
planctonul se diferenţiază în fitoplancton (al plantelor-producători primari),
zooplancton (al animalelor-consumatori) şi bacterioplanctonul (al bacteriilor-
degradatori, descompunători).
4.6.1.1. Fitoplanctonul. Comunităţile sau populaţiile fitoplanctonice sunt
alcătuite în majoritate din specii unicelulare de alge. Din punct de vedere
taxonomic algele sunt un grup cu o mare diversitate de specii. După Bourrelly
(autor francez) (cit. B. Dussart, 1966) în apele continentale dulci s-au
identificat un număr total de 2.294 genuri şi 12.300 specii.
Algele sunt organisme fotosintetizante, ceea ce le conferă caracterul de
plante, deşi unii autori nu le socotesc plante, considerându-le un grup special.
Caracteristica esenţială a algelor este prezenţa pigmenţilor fotosintetizanţi:
clorofilieni, carotenoizi şi din grupul biliproteinilor. Clorofila “a ” se întâlneşte
la toate algele şi este pigmentul fotosintetic primar; clorofila “b ” se întâlneşte
doar la algele verzi şi euglenofite, iar clorofila “c ”, la un număr mic de alge.
Alte clorofile accesorii, cu funcţii incerte se găsesc la grupuri mai specializate
de alge. În acest sens, energia luminoasă absorbită de unii carotenoizi şi
biliproteine (ficocianina, ficoeritrina de la algele albastre, verzi sau algele
roşii), ca şi clorofila ”b ” şi ”c ” sunt transferate clorofilei “a ” (B. Wetzel,
1983).
• Gruparea algelor planctonice în raport cu natura pigmenţilor. În
funcţie de pigmentul dominant pe care-l conţin, algele sunt grupate în: alge
verzi (Chlorophyceae), alge galben-verzi Xanthophyceae şi algele roşii-brune
(Chrisophyceae). Deşi nu fac parte din categoria algelor şi, fiind socotite
bacterii, datorită structurii lor, cianobacteriile (sau algele albastre-verzi cum
sunt numite în numeroase lucrări mai vechi) au capacitatea de a realiza
fotosinteză oxigenică. De aceea, datorită acestei caracteristici, şi a
particularităţilor ecologice similare algelor, acest grup de organisme este studiat
în primul rând de algologii - limnologi.

51
 Algele verzi (Chlorophyceae) sunt un grup foarte heterogen, întâlnit în toate
tipurile de ape. Trăiesc şi în medii umede, acolo unde pot primi lumina soarelui
(pe sol şi chiar pe trunchiurile de copaci).
Algele verzi planctonice din ecosistemele lacustre aparţin ordinului
Volvocales, din care fac parte genurile Chlamydomonas, Sphaerocystis,
Eudorina, Volvox. Cele mai multe alge din acest grup au flageli (2-4 flageli).
Din ordinul Chlorococales, genurile cele mai frecvente sunt Scenedesmus,
Ankistrodesmus, Selenastrum, Pediastrum.
Algele verzi filamentoase sunt reprezentate prin genurile cele mai comune:
Spirogyra şi Chladophora.
Algele galben-verzi (Xanthophyceae) sunt reprezentate prin forme
unicelulare, coloniale şi filamentose. Datorită pigmenţilor carotenoizi, alături de
cei clorofilieni, culoarea lor este galben-verzuie. Cele mai numeroase specii
aparţinând acestui grup sunt asociate unui substrat, de cele mai multe ori
epifitic. Planctonice sunt genurile Chlorobotrys, Gloenobotrys şi Gloeochlorys.
Algele roşii-brune (Chryptophyceae) se disting prin culoarea lor roşu-brun,
datorită pigmenţilor ß - carotenoizi (xantofila) în asociaţie cu clorofila “a ”.
Cele mai multe sunt forme unicelulare şi coloniale, mai rar filamentoase. Cele
unicelulare au un flagel, putându-se deplasa activ. Speciile frecvente sunt
Peridinium cinctum şi Ceratium hirundinella.
Din grupul algelor roşii-brune fac parte şi flagelatele (Euglenophyceae),
speciile cele mai frecvente fiind Euglena viridis, Phacus caudatus şi
Trachelomonas verrucosa.
Diatomeele (Bacillariophyceae) sunt alge cu pigment galben-auriu, care
formează un grup ubicvist. În marea lor majoritate sunt unicelulare de talie
mică, împărţite în două grupuri: Centrales şi Pennales. Caracteristica lor este
căsuţa de siliciu (fistula), ce le protejează. Sunt foarte răspândite în apele dulci,
formând între 60-75% din numărul total de taxoni de alge din lacuri şi din apele
curgătoare (în Dunăre, spre exemplu).
Dintre diatomeele centrice cele mai cunoscute sunt genurile Cyclotella, alge
mici unicelulare şi Melosira, care se prezintă sub formă de filamente ce ajung
până la 500 µm lungime. Din grupul penatelor cel mai des întâlnite sunt
genurile Navicula şi Nitzschia, atât în ecosisteme lacustre, cât şi curgătoare, de
preferinţă reci.
Algele albastre-verzi (Cyanobacteriile) considerate mult timp alge, deoarece
au capacitatea de a face fotosinteză - deci de a se hrăni autotrof - conţin
pigmenţi clorofilieni, ca şi algele adevărate, dar diferă de acestea prin ceea ce
Wetzel (1983) numeşte bacterioclorofilă. Prin caracteristicile lor ecologice
similare algelor, ele fac obiectul de cercetare al limnologilor; de aceea
prezentarea lor atât la capitolul alge, cât şi cel al bacteriilor este inevitabilă.
Acest grup cuprinde forme unicelulare, filamentoase şi coloniale. Cele

52
planctonice fac parte din familia Chlorococcaceae, cu genurile Microcystis,
Coelosphaerium şi Chroococcus. Formele filamentoase aparţin familiilor
Oscillatoriaceae, Nostocaceae şi Rivulariaceae; genurile cele mai frecvente
sunt Oscillatoria, Lyngbya, Aphanizomenon, Anabaena. Ele se înmulţesc prin
diviziune şi cu ajutorul endo şi exosporilor.
Majoritatea algelor din grupele menţionate plutesc în masa apei şi doar un
număr relativ mic de specii au capacitate limitată de locomoţie cu ajutorul unor
cili sau flageli.
Deoarece greutatea corpului lor (densitatea) este mai mare decât a apei,
majoritatea algelor din fitoplanctonul lacustru tinde să se scufunde. Tendinţa de
scufundare este atenuată de mici porturberanţe sau cili care se comportă ca nişte
flotori; de asemenea secreţia de mucilagii sau vacuolele cu gaz asigură
flotabilitatea algelor.
• Procesul competiţional dintre diferitele grupuri de alge din
componenţa fitoplanctonului. Fitoplanctonul ecosistemelor lacustre este
alcătuit dintr-un număr variabil de specii. De regulă, însă, dominante sunt un
număr mic de specii, dar care au densităţile numerice şi biomasele cele mai
mari. Alături de speciile dominante coexistă un număr destul de mare de alte
specii, dar care au densităţi numerice şi de biomasă mici. Coexistenţa diferitelor
specii în acelaşi mediu este condiţionată de o serie de factori care determină
reducerea competiţiei şi facilitarea unui echilibru multispecific (Wetzel, 1983).
În acest sens, utilizarea resurselor pentru asigurarea necesităţilor metabolice
nu modifică condiţiile de mediu, ceea ce exclude manifestarea competiţiei.
Consumul selectiv de către organismele fitoplanctonofage a unor specii de alge
este în avantajul speciilor care nu intră în hrana acestora, reducându-se astfel
competiţia.
O altă cauză care reduce competiţia constă în faptul că anumite alge sunt
meroplanctonice şi au în cursul vieţii un stadiu de latenţă, ceea ce exclude
competiţia cu speciile holoplanctonice (continuu planctonice). Aceste
mecanisme de reglare a competiţiei pot acţiona succesiv sau concomitent,
constituind factorul ce asigură existenţa unei mari diversităţi de specii în
ecosistemele acvatice.
Trebuie reţinut însă că, în condiţiile în care asupra ecosistemelor lacustre se
exercită influenţe extreme (de natură chimică, hidrologică, biologică) care
modifică starea naturală a ecosistemului, se pot dezvolta în masă un număr
foarte mic de specii de alge în detrimentul celorlalte, ceea ce face să dispară
echilibrul multispecific. Este cazul lacurilor puternic eutrofizate datorită
poluării cu substanţe organice, care favorizează înmulţirea explozivă a câtorva
specii de alge, uneori una sau două, şi determină dispariţia celorlalte.

53
 • Influenţa luminii şi temperaturii asupra algelor. Lumina, temperatura
şi sărurile minerale sunt factori esenţiali ai dezvoltării algelor, ai procesului
producţiei primare. Intensitatea fotosintezei este determinată de natura şi
intensitatea energiei solare, dar şi de variaţiile temperaturii, astfel că aceşti doi
factori acţionează sinergic. Eficienţa fotosintetică maximă în utilizarea luminii
de către fitoplancton este mică, de regulă mai puţin de 1% din radiaţia incidentă
de la suprafaţa apei.
Datorită capacităţii de reglare a concentraţiei pigmenţilor asimilatori,
fotosinteza poate avea loc şi în condiţii de luminozitate atenuată. Este suficientă
10% din energia luminoasă maximă pentru declanşarea şi susţinerea
fotosintezei, care poate produce 50% biomasă faţă de perioada de optimă
luminozitate (Dusart, 1966). Deşi pare un paradox, valorile maxime ale
luminozităţii impiedică fotosinteza la numeroase alge; efectul este reversibil
dacă acţiunea solară intensă nu este de lungă durată sau dacă prin turbulenţa
apei, fitoplanctonul este distribuit în zone cu o intensitate mai mică a luminii (în
stratul mai profund al epilimnionului) (Wetzel, 1984). În acest sens, distribuţia
pe verticală a fotosintezei descrie o curbă în care maxima acestui proces se
situează nu la suprafaţa apei, atunci când intensitatea luminii este foarte mare, ci
la adâncimi variabile în funcţie de intensitatea luminii: între 1 şi 4 m după
diverşi autori. Faptul că la intensitatea maximă a luminii solare fotosinteza
scade se datorează distrugerii cloroplastelor (Stelman-Nielsen, 1962), care se
refac după o scurtă perioadă, în condiţii de scădere a intensităţii luminii.
Fotoinhibiţia datorată luminii excesive are loc numai în partea superficială a
epilimionului (Wetzel, 1985). În ecosistemele eutrofe, bogate în nutrienţi,
dezvoltarea abundentă a fitoplanctonului la suprafaţa apei, poate constitui un
factor de limitare a zonei trofogene, întrucât stratul de fitoplancton acţionează
ca un ecran în calea luminii.
Trebuie reţinut însă că algele pot realiza fotosinteza numai în condiţii de
prezenţă a luminii. În acest sens, distribuţia pe verticală este direct corelată cu
lumina disponibilă, intensitatea fotosintezei descrescând exponenţial odată cu
adâncimea.
Distribuţia fitoplanctonului în masa apei este limitată în general la
epilimnion. Dacă transparenţa apei lacurilor este destul de ridicată, acesta se
poate dezvolta şi sub nivelul stratului unde se produce saltul termic, adică în
orizontul superior hipolimnionului. În astfel de situaţii, zona eufotică sau
trofogenă din lacuri nu coincide obligatoriu cu epilimnionul
Temperatura apei poate constitui un factor stimulativ, prohibitiv sau letal
pentru populaţiile de alge, influenţând direct metabolismul acestora. Fiecare
specie are o temperatură optimă de dezvoltare şi un domeniu de toleranţă. Sub
acest domeniu procesele de sinteză sunt subactive şi se finalizează prin
predominanţa catabolismului (B. Dussart, 1966).

54
 Unele alge preferă temperaturi mai scăzute, cum sunt, de exemplu,
numeroase diatomee, altele dimpotrivă temperaturii ridicate, cum sunt unele
cianobacterii. În funcţie de temperatura optimă la care se dezvoltă, are loc o
anumită variaţie sezonală în care se produce maxima sau minima dezvoltării
populaţiilor respective. Spre exemplu, cele mai multe desmidiacee şi
protococale au un maxim vara şi la începutul toamnei, înmulţirea lor încetând
în perioadele reci. În general însă, în regiunile temperate dezvoltarea
fitoplanctonului atinge valori maxime în perioadele calde ale anului.
Urmărind dinamica sezonală a principalelor grupe de alge se constată că
primăvara, când condiţiile termice şi de lumină devin mai favorabile în masa
apei, se dezvoltă diatomeele, urmate de cloroficee, iar vara are loc proliferarea
în masă a cianoficeelor, care spre toamnă se reduc, când are loc, din nou, o
dezvoltare a diatomeelor (fig. 4.3.).

Figura 4.3. Reprezentarea schematică a principalelor grupe fitoplanctonice

în lacuri din zone temperate (după Stewart & Wetzel, 1986).

• Rolul elementelor minerale esenţiale. Sărurile minerale sunt necesare

algelor pentru sinteza materiei organice. Principalele resurse de natură chimică,
considerate ca factori de control ai fitoplanctonului, sunt carbonul anorganic şi
elementele minerale nutritive (azotul, fosforul şi siliciul). Prezenţa sau absenţa
acestor elemente poate favoriza sau, dimpotrivă, frâna dezvoltarea fitoplancto-
nului.
Competiţia pentru obţinerea resurselor nutritive este unul dintre principalii
factori, care determină susccesiunea populaţiilor fitoplanctonice, chimismul apei
având un rol important în dezvoltarea diferitelor asociaţii fitoplanctonice.

55
Diatomeele şi silicoflagelatele au nevoie de siliciu, în timp ce cloroficeele
depind în primul rând de fosfor.
Hidraţii de carbon şi ATP obţinuţi în procesul de fotosinteză sunt utilizaţi de
alge pentru a-şi edifica biomasa. Această biosinteză mobilizează în afară de
carbon o serie de alte elemente minerale. Proporţiile generale ale compoziţiei
elementare ale materiei organice vegetale sunt (în atomi) 106 C: 263 H: 110 O:
:16 N: 1 P (Redfild 1958, cit. Capblanq, 1995). Pornind de la aceste proporţii
se poate deduce că pentru a produce 12,5 g de alge (materie umedă) sunt
necesare 225 mg de azot şi 31 mg fosfor (Capblanq, 1995).
În principiu, în circuitul elementelor nutritive, producţia de biomasă este
consecinţa transferului unei faze minerale, obligatoriu săruri dizolvate, către o
fază organică particulată. Compoziţia fitoplanctonului arată că acest transfer se
face într-un raport aproximativ al C: N: P = 40:10:1, măsurabil în greutate.
Azotul este necesar pentru sinteza protidelor, aflându-se în apă sub diferite
forme (v. cap. 3). Formele cele mai accesibile sunt nitraţii.
Fosforul, sub formă de săruri ale acidului fosforic (fosfaţi) are de asemenea
un rol important în producţia primară. Algele sunt capabile să extragă fosforul
din apă chiar când acesta se găseşte în cantităţi foarte mici. Spre exemplu, este
suficient 1 m 3 de apă pentru a permite dezvoltarea normală a diatomeei
Asterionella. Nu toate algele au nevoie de aceeaşi cantitate de fosfor, iar unele
sunt foarte sensibile la creşterea concentraţiei de fosfor, acesta fiind un factor de
inhibiţie a dezvoltării lor.
În marea majoritate a lacurilor oligotrofe şi mezotrofe din regiunile
temperate concentraţiile de azot şi fosfor sunt într-un raport superior lui 10,
ceea ce înseamnă că fosforul va fi epuizat în primul rând. Dacă azotul şi fosforul
au rolul cel mai important pentru dezvoltarea algelor, trebuie amintit şi rolul
oligoelementelor ca factor de stimulare sau de inhibiţie. Lipsa magneziului
limitează fotosinteza, potasiul este un element necesar pentru creştere şi
multiplicare, sodiul, dimpotrivă, este un factor inhibitor al acestor procese,
fierul în cantităţi foarte mici este stimulator, cuprul în concentraţii mari este
foarte toxic, iar în co ncentraţii minime stimulează dezvoltarea unor alge (ex.
Spirulina) sau inhibă dezvoltarea (Phormidium sp.). Cobaltul stimulează
creşterea, stronţiul poate înlocui calciul, iar molibdenul contribuie la asimilarea
nitraţilor. Algele au posibilitatea de a stoca oligoelementele pentru a le utiliza în
cazul absenţei acestora din mediu.
Atunci când condiţiile de nutriţie, temperatură şi luminozitate sunt optime
pentru anumite specii, acestea se înmulţesc rapid, atingând densităţi de zeci de
milioane de exemplare la litru, determinând ceea ce este cunoscut sub numele
de “înflorire a apelor”. Momentul declanşării fenomenului de “înflorire a
apelor ” se socoteşte a fi atunci când biomasa algelor depăşeşte 5 mg/ℓ
substanţă umedă (M. Oltean şi N. Nicolescu 1983).

56
 • Particularităţi ale producţiei primare fitoplanctonice în lacuri.
Producţia primară reprezintă masa de materie organică (echivalenţa sa energetică)
neoformată, pornind de la elementele minerale pe care organismele autotrofe o pot
realiza cu ajutorul fotosintezei (J. Capblanq, 1995). Această masă organică
constituie sursa de materie şi energie pentru organismele heterotrofe. Producţia
primară este un proces esenţial de care depind, mai mult sau mai puţin direct,
dinamica comunităţilor heterotrofe (bacterii, animale planctonice şi bentonice) şi
ciclurile biogeochimice a numeroaselor elemente minerale.
În cazul lacurilor adânci, producţia primară este asigurată în principal de
populaţiile fitoplanctonice, dar şi de macrofite şi fitobentos în zona litorală a
acestora. În lacurile puţin adânci, unde lumina poate pătrunde până la fund,
produţia primară este datorată atât fitoplanctonului, cât şi macrofitelor şi
fitobentosului. Raportul cantitativ dintre aceşti producători primari este determinat
de o serie de factori cum sunt: intensitatea energiei solare şi transparenţa, regimul
hidrologic şi al suspensiilor, temperatura etc. Rolul fotosintezei în creşterea
biomasei. Hidraţii de carbon şi ATP obţinuţi în procesul de fotosinteză sunt utilizaţi
de alge pentru a edifica biomasa (fig. 4.4).

Lumină

CO2 Fotosinteză Temperatură

Activitate metabolică

Elemente nutritive
(N, P, Si, etc.) Biosinteză Compoziţia şi abundenţa
comunităţilor vegetale
+
Biomasă vegetală

-
Respiraţie
Mortalitate Consum de către
metabolism
sedimentare ierbivore

Figura 4.4. Mecanisme ce controlează creşterea şi dezvoltarea fitoplanctonului.

Fotosinteza este controlată de intensitatea luminii, de elementele nutritive, temperatură
şi componenta specifică a fitoplanctonului. Pierderile corespund respiraţiei, mortalităţii
naturale şi prădătorismului. Biomasa unuia sau altuia dintre factori.

57
 Această biosinteză utilizează, în afară de carbon, o serie de alte elemente
minerale. O analiză elementară a materialului vegetal arată că în proporţie de
50-55% este alcătuit în mod constant din carbon. Elaborarea de biomasă nouă
va rezulta deci, în primul rând, din câştigul în carbon prin fotosinteză. Acest
câştig net scade pierderile prin respiraţie şi eventual prin excreţie; o parte din
moleculele organice pot fi excretate de către plante în mediu (producţie
extracelulară).
Se poate, deci, imagina o relaţie între rata formării de biomasă nouă şi rata
fotosintezei (cantitatea de CO2 fixat sau de O 2 eliberat). Aceste schimburi
fotosintetice sunt folosite pentru a evalua indirect producţia de fitoplancton
(pentru macrofite biomasa acumulată în cursul unei perioade de vegetaţie se
măsoară direct prin producţie).
Luând carbonul ca unitate de măsură a biomasei (B, mg C · ℓ −2 ) şi a ratei
fotosintezei nete (P, mgC · ℓ −2 · t −1 ), şi considerând că biomasa creşte urmând
un model exponenţial (dB/dt), se poate calcula în principiu, rata de creştere
specifică ( K ) a biomasei fitoplanctonice.

1 ⎛ Bt ⎞ 1 ⎛ P⎞
K = ln ⎜⎜ ⎟⎟ = ln ⎜⎜ 1 + ⎟⎟ ,
t ⎝ B ⎠ t ⎝ B⎠

P
unde reprezintă producţia pe unitate de biomasă sau rata de reînoire a
B
biomasei (turnover).
La algele unicelulare masa individuală variază în limite relativ mici, iar
creşterea biomasei se traduce întotdeauna printr-o multiplicare a numărului de
celule. Prin urmare, la fiecare dublare a biomasei corespunde o dublare a
numărului de celule (organisme) şi dacă µ este rata de duplicare a celulelor
K = 2 µ , deci K = µ ln 2 .
În practică, calculul ratei de creştere a biomasei fitoplanctonice, pornind de
la rata fotosintezei se loveşte de dificultăţi metodologice de măsurare a biomasei
şi a respiraţiei algelor. Interferenţa altor constituienţi (bacterii, protozoare)
obligă să se recurgă la metode indirecte. Calculul carbonului fitoplanctonic se
face pornind de la biovolum (număr de organisme înmulţit cu volumul mediu al
celulei) sau dozările (determinările) de clorofilă folosind factori de conversie.
Aceşti factori sunt de ordinul a 0,2 mg C/ cm 3 de fitoplancton sau 40 până la
50 mgC/ mg de clorofilă, dar aceşti factori variază în funcţie de grupul
taxonomic, de talia celulei şi de starea fiziologică a algelor.
În ecosistemele naturale este practic imposibilă măsurarea separată a
respiraţiei bacteriilor, microzooplanctonului şi a algelor. În general,

58
productivitatea medie a unei comunităţi plurispecifice nu este în mod fortuit egală
cu media productivităţii populaţiilor care le alcătuiesc (J. Capblanq, 1995).
• Particularităţile evoluţiei sezonale ale fitoplanctonului. Dinamica
sezonală a fitoplanctonului lacurilor din zonele temperate depinde de un
complex de factori: dinamica sezonală a temperaturii, regimul hidrologic al
lacurilor, evoluţia structurii chimice şi evident de componenţa specifică a
fitoplanctonului, de caracteristicile biologic-fiziologice specifice fiecărei
populaţii algale.
În timpul iernii, în lacurile naturale din zona noastră dezvoltarea
fitoplanctonului este minimă, când lumina şi temperatura sunt scăzute. În
schimb, primăvara, odată cu creşterea intensităţii luminii, are loc o creştere a
densităţii şi biomasei fitoplanctonice. Diatomeele şi crizoficeele adaptate la
condiţii de luminozitate mai slabe, se înmulţesc cel mai mult. În timpul verii
aceste grupe sunt în regres, mai ales în lacurile eutrofe cu încărcătură mare de
fosfor şi azot şi carenţe de siliciu - component important pentru structura şi
metabolismul diatomeelor.
În perioadele calde ale anului, în lacurile eutrofe cu resurse de nutrienţi (azot
şi fosfor), algele verzi sunt cele care se dezvoltă cel mai bine. Dacă concentraţia
nutrienţilor cu azot scade, cianoficeele (bacteriile albastre-verzi) capabile de a
fixa azotul, devin dominante.
În lacurile oligotrofe, mai ales cele din zonele montane, producţia de
fitoplancton este mică şi în lunile de vară, deşi atunci se înregistrează maxima
dezvoltării algelor, mai ales a diatomeelor; în astfel de ecosisteme un al doilea
maxim al dezvoltării diatomeelor apare la începutul toamnei.
În general, modelele succesiunii sezonale ale densităţii numerice şi biomasei
fitoplanctonului sunt relativ constante, modificări majore intervenind doar în
cazul unor perturbaţii hidrologice grave la nivelul bazinului sau al lacului. Ceea
ce trebuie reţinut este că, în lacurile naturale din regiunile temperate diferenţele
dintre maximele din timpul verii şi minimele din timpul iernii sunt de ordinul
miilor (Wetzel, 1983). Acelaşi autor menţionează că variaţiile numărului şi
biomasei nu urmează rata fotosintezei, iar productivitatea fotosintetică este
paralelă cu ciclul anual al radiaţiilor solare.
Trebuie reţinut că modificările majore în succesiunea sezonală a
fitoplanctonului din lacuri sunt corelate, în primul rând, cu accesibilitatea la
nutrienţi şi condiţiile de lumină şi temperatură.
• Controlul producţiei primare de către fitoplanctonofagi şi
degradatori. Un factor care influenţează dinamica fitoplanctonului, atât din
punct de vedere calitativ, cât şi cantitativ, este modul în care este folosit ca
hrană de către fitoplanctonofagi (rotifere, cladocere, copepode, larve şi pui de
peşti şi peşti fitoplanctonofagi). Aceast control se manifestă direct prin
ingerarea celulelor algale - a unor anumite alge - schimbând astfel raportul între

59
diferitele grupe şi specii din fitoplancton şi, indirect, prin excrete care reprezintă
o cale de reintroducere în mediu a substanţelor organice, care devenind uşor
atacate de bacterii, reintră sub formă de minerale în circuitul producătorilor.
Un rol major în procesul de reciclare a nutrienţilor revine bacteriilor
heterotrofe, care degradează substanţele organice provenite din organismele
moarte (plante şi animale). Astfel, materia organică descompusă şi mineralizată
reintră în circuitul de materie ş energie din ecosistem. reprezentând un factor
important al circulaţiei materiei şi energiei în ecosistem.
Făcând un bilanţ al fosforului şi azotului din apa unui lac rezultă că:
− o parte din nutrienţi este prezentă sub formă minerală şi organică
dizolvată, iar o altă parte este inclusă în organismele planctonice şi în
particulele inerte;
− o parte importantă este integrată în zooplancton şi o parte se regăseşte în
sedimentul organic.
Consumul algelor fitoplanctonice de către zooplancton şi sedimentarea sunt
procese selective. Zooplanctonul de talie foarte mică (pico- şi nanoplanctonul)
este cel care se sedimentează cel mai repede, dar şi celelalte părţi sfârşesc prin a
sedimenta, astfel încât, o cantitate importantă de nutrienţi este imobilizată şi nu
reintrodusă în circuit.
O mare parte a organismelor zooplanctonice se hrănesc filtrând zilnic o
4 6
cantitate de apă echivalentă cu de 10 -16 ori volum lor corporal (Capblanq,
1995). Talia particulelor reţinute (alge, conglomerate bacteriene, materie
organică particulată şi particule minerale) este determinată de anatomia
aparatului filtrator şi talia consumatorului, care este în general mai mică de 50 µ.
Fracţia din volumul de apă filtrat zilnic de ansamblul zooplanctonului
variază în funcţie de numărul şi talia organismelor, uneori depăşind 100%. În
medie, anual se estimează că 60-100% din producţia fitoplanctonică este
consumată de zooplancton în lacurile oligotrofe. În lacurile eutrofe, acest
procent este de aproximativ 30%, având în vedere că în aceste lacuri
microfitoplanctonul este relativ mai puţin abundent (J. Copblanq, 1995).
Fosforul şi azotul conţinut în hrana ingerată nu sunt decât parţial asimilate de
către zooplancton, restul fiind eliminat prin excrete sub formă de PO 4−3 şi NH +4 .
Rata de excreţie a acestor compuşi pe unitatea de biomasă se corelează negativ
cu talia organismului. Ratele reînnoirii zilnice (Pexcret/Porg), care se poate
deduce din acestă relaţie arată că, microzooplanctonul cu o rată superioară de
100% contribuie activ la reciclarea elementelor nutritive.
O importanţă majoră în reciclarea fosforului o are bacterioplanctonul, care
este mai eficient decât algele în a absorbi şi stoca PO −4 P , devenind astfel
concurent al fitoplanctonului în apele deficitare în fosfaţi. Reciclarea fosforului

60
imobilizat în biomasa bacteriană este în mare parte asigurată de organismele
bacterivore (flagelate heterotrofe, ciliate, rotifere, cladocere, copepode, larve de
peşti) între care figurează şi algele mixotrofe (Chlorophyceae şi
Chrystophyceae). Această buclă microbiană joacă un rol major în reglarea
fluxului fosforului utilizabil de către fitoplanctonul pelagic.
Comparând proporţiile în care C, N şi P sunt eliminaţi în epilimnion, Haris
(1986) pune în evidenţă o tendinţă alometrică, care reflectă faptul că fosforul
este reciclat în epilimnionul lacurile oligotrofe stratificate în medie de 20 de ori
mai rapid decât azotul şi carbonul.
În consecinţă, se poate evalua volumul şi importanţa producţiei regenerate,
comparând rata creşterii potenţiale a biomasei fitoplanctonului
[ µ = ln ( 1 + P / B ) ] cu suma ratei de sedimentare, plus rata variaţiei biomasei.
Acest bilanţ scoate în evidenţă că în lacurile naturale stratificate, în timpul verii,
mai mult de 2/3 din producţia primară netă se reciclează în zona eufotică
(Titizer, 1990), în acest proces un rol important revenind zooplanctonului de
talie mică şi descompunătorilor.
4.6.1.2. Zooplanctonul. Zooplanctonul reprezintă comunitatea planctonică
de nevertebrate adaptate condiţiilor de plutire sau de mişcare activă în masa apei
cu ajutorul unor organe de propulsie (cili sau apendici specializaţi) pe distanţe
limitate.
După raportul lor cu viaţa planctonică, unele organisme zooplanctonice
trăiesc numai un anumit timp sub formă liberă, plutind mai mult sau mai puţin
pasiv, într-un anumit stadiu de dezvoltare, de regulă în stadiu de ou sau larvă,
după care în restul timpului trăiesc pe fundul lacurilor (în bentos). Din această
categorie fac parte ouăle şi larvele unor specii de viermi, moluşte sau crustacei,
alcătuind ceea ce se numeşte meroplancton. Formele care au permanent toate
stadiile de dezvoltare în cadrul planctonului poartă denumirea de holoplancton.
O comunitate planctonică aparte, dar cu unele caracteristici ecologice
asemănătoare zooplanctonului, este ihtioplanctonul alcătuit din ouăle (icrele
fecundate) şi larvele (alevinii) speciilor de peşti care au o etapă de viaţă
planctonică în cursul dezvoltării lor morfologice.
Spre deosebire de fitoplancton, care este limitat în distribuţia pe verticală de
pătrunderea luminii, zooplanctonul este răspândit şi în orizontul afotic, în
profunzimea hipolimnionului lacurilor. Unele grupe, cum sunt cladocerele sau
copepodele, fac migraţii orizontale, dar şi verticale, determinate de căutarea
hranei, de reacţia faţă de lumină (fototropism pozitiv sau negativ) sau cum s-a
menţionat, de un anumit stadiu de dezvoltare.
După natura hranei şi modul cum se hrănesc, toate grupele care alcătuiesc
zooplanctonul fac parte din două categorii trofice: consumatori primari sau de
ordinul 1 ( c1 ) şi consumatori secundari sau de ordinul 2 ( c 2 ). Prima categorie

61
se hrăneşte cu alge (detritus şi bacterii), iar cealaltă categorie (răpitor-
carnivoare) se hrăneşe cu forme zooplanctonice mai mici.
• Principalele grupe din alcătuirea zooplanctonului lacustru.
o Protozoarele constituie o parte importantă a zooplanctonului prin
diversitatea taxonomică, densitate numerică şi biomasă. În general, se cunoaşte
mai puţin despre dinamica populaţiilor şi productivitatea protozoarelor
planctonice. Ele un rol important în lanţul trofic, fiind consumatoare a
fracţiunilor pico şi nanoplancton, alcătuite din bacterii şi particule foarte fine de
detritus organic.
O parte dintre protozoare sunt meroplanctonice, adică doar o parte a ciclului
lor de viaţă este planctonic, apoi pot trăi ca epibionţi (pe obiecte, plante şi
animale) sau în sedimente. Se înmulţesc prin diviziune binară şi au o rată de
regenerare rapidă.
Principalele grupe de protozoare sunt: Rhizoflagelata, Actinopoda,
Sporozoareae, Actinosporida, Ciliophora, iar genurile mai frecvente şi mai
comune în apele lacurilor sunt Bodo sp., Amoeba proteu, Arcella, Difflugia,
Euglipha, Actinophares, Paramecium, Stentor, Vorticella, Codonella.
o Rotiferele, grup numeros în zooplancton, au dimensiuni cuprinse între
0,1-1 mm, fiind apropiate ca mărime de unele protozoare. Rotiferele sunt cele
mai mici metazoare planctonice. Din punct de vedere al comportamentului faţă
de hrană, o parte sunt omnivori, consumând bacterii, alge, materie organică
particulată (detritus), a căror dimensiuni sunt mai mici de 12-15 µ. Rotiferele
prind hrana (alge foarte mici, bacterii, suspensii organice), formând un curent cu
ajutorul unor cili din jurul capului; o orientează către gură, unde este mestecată
de către mastax. Caracteristic pentru rotifere este faptul că pot elimina din
orificiul bucal acele părţi pe care nu le folosesc, au deci capacitatea de a selecta.
Preferă algele flagelate, de formă ovală, cu dimensiuni mai mici de 20 µ în
diametru. O serie de specii sunt prădători, consumând protozoare. Marea
majoritate se înmulţesc prin partenogeneză, dar există şi specii despre care se
presupune că au o reproducere sexuată (N. Loir, 1995). În acord cu timpul de
generaţie scurt, potenţialul lor de creştere este ridicat.
Genurile şi speciile cele mai comune în lacurile din România sunt
Brachionus urceolaris, B. angularis, Asplanchna priodonta, Keratella
quadrata, K. cochlearis, Lecane luna, Filinia longiseta.
o Cladocerele, grup de crustacee inferioare, au dimensiuni cuprinse între
0,3-1 mm. Înoată cu uşurinţă cu ajutorul unor antene specializate în acest scop.
Din punct de vedere al hranei, sunt atât consumatori primari, cât şi consumatori
secundari. Cei din primul grup, se hrănesc cu alge şi complexe detrito-
bacteriene, pe care le filtrează din apă cu ajutorul setelor şi perilor de pe cele 5
perechi de picioare, dirijând hrana spre gură printr-un fel de canal ventral.

62
Cea mai mare parte a cladocerelor ierbivore ( c1 ) nu selecţionează hrana,
neavând posibilitatea de a aprecia calitativ hrana la nivelul aparatului bucal.
Dimensiunile particulelor filtrate de către formele adulte este de 0,1- 1,8 µ (în
cazul unor specii din genul Sida). Însă, după cum remarcă Price (1988), între
30-70% din algele filtrate şi prinse între cele două valve sunt eliminate fără a fi
digerate, iar dimensiunile algelor care sunt ingerate sunt cuprinse între 2- 30 µ .
Cele mai frecvente genuri de alge folosite ca hrană sunt Chlamydomonas,
Scenedesmus, Cryptomonas, Cyclotella. Specii de cladocere “paşnice”:
Daphnia magna, D. pulex, D. longispinus, D. cucullata, Bosmina longirostris,
Chydorus, Alona. S-a constatat că în ecosistemele eutrofe, în care fitoplanctonul
este dominat de cianoficee, acesta reprezintă un factor nociv pentru hrana
cladocerelor, producându-le blocarea capacităţii de filtrare.
Cladocerele cele mai frecvente sunt Leptodora, Polyphemus, Bythotrephes,
Eudiaptomus gracilis, E. vulgaris şi evident lista este mult mai amplă.
Prădătorii se hrănesc cu rotifere sau cu forme larvare de copepode.
Cea mai mare parte a cladocerelor se reproduc prin partenogenoză ciclică, un
mod de reproducere care asimilează avantajele reproducerii asexuate cu cele ale
reproducerii sexuate. Unele specii au o reproducere partenogenetică obligatoriu
amiotică, în urma căreia dau naştere numai la femele.
Dezvoltarea este directă, ouăle produse sunt transferate din ovar în camera
incubatoare de sub carapace, unde se dezvoltă embrionul şi apoi formele
juvenile libere. Acestea parcurg 8 stadii de dezvoltare diferenţiate morfologic,
indivizi juvenili fiind un fel de miniaturi ale adulţilor (N. Loir, 1995).
Cladocerele au un rol foarte important în bioeconomia lacurilor,
reprezentând un grup de bază în hrana peştilor zooplanctonofagi.
o Copepodele planctonice sunt reprezentate de două mari grupe: calanoide
şi ciclopide. Cele două grupe se deosebesc prin structura corpului, lungimea
antenelor şi numărul picioarelor. Au talia cuprinsă între 0,5-5 mm. Ciclopidele,
ca şi calanoidele, sunt atât paşnice (consumatori de ordinul 1 ( c1 ), cât şi
răpitori-carnivori ( c 2 ). Prima categorie se hrăneşte cu alge şi cu particule
detrito-bacteriene. Pentru a prinde şi filtra algele cu care se hrănesc, copepodele
se folosesc de apendicii bucali (antene, palpi mandibulari, maxilipede şi
maxile), cu ajutorul cărora creează un curent ce orientează algele către orificiul
bucal unde se produce filtrarea. Se consideră că, în general copepodele ierbivore
au capacitatea de a selecţiona hrana (algele) în funcţie de dimensiuni. Totodată,
pot separa hrana propriu-zisă de particulele inerte-minerale. Unele diaptomide
pot ingera celule algale a căror lungime depăşeşte 300 µ, iar algele coloniale de
tip filamentos (Melosira, spre exemplu) sunt fracţionate înainte de a fi ingerate.
Speciile răpitoare se hrănesc cu zooplancton de talie mai mică. Se reproduc
exclusiv sexuat. Ouăle sunt purtate de saci ovigeri. Dezvoltarea până la stadiu

63
de adult succede 12 stadii distincte: 6 stadii de larve naupliale (nauplii), care au
corpul nesegmentat, acestora urmându-le 6 stadii de copepodiţi. Creşterea se
opreşte la al 6-lea stadiu de copepodit, când se separă şi sexele. Stadiul de adult
durează câteva luni.
Formele prădătoare (carnivore) din grupele ce alcătuiesc zooplanctonul
aparţin unei mari diversităţi de genuri şi specii. Dintre copepodele ciclopide se
pot enumera genurile Mesocyclops, Acanthocyclops, Megacyclops, iar dintre
calonoide Limnocalanus, Senecella, Heterocope;
Nevertebratele prădătoare din zooplancton fac parte din mai multe grupe
funcţionale, caracterizate prin comportamentul lor alimentar. Chaoboridele,
copepodele ciclopide, cladocerele mari (Leptodora kindti, Polyphemus
pediculus) şi rotiferul Asplanchna sunt considerate obligatoriu prădătoare
carnivore. Copepodele calanoide, o serie de rotifere şi de cladocere au un
comportament alimentar omnivor, hrana lor fiind alcătuită din alge, bacterii,
detritus şi forme zooplanctonice de dimensiuni variabile în raport cu
dimensiunile prădătorilor-omnivori.
• Productia secundară a zooplanctonului fitoplanctonofag si relatiile
cu fitoplanctonul.
o Producţia anuală (biomasa realizată) variază în funcţie de o serie de
factori: cantitatea şi calitatea hranei, temperatură etc. Waters (1977) precizează
următoarele valori: 0,044-0,82 g subst.usc./ m -2 an -1 producţia rotiferelor,
1,3-14,6 subst.usc./ m -2 an -1 pentru copepode, 0,24 - 35,3 subst.usc./
-2 -1
m an pentru cladocere. Producţia unei specii poate varia foarte mult în cursul
unui an; pentru Daphnia producţia realizată pe parcursul a 2 ani a variat între
110 g şi 7,4 g subst.usc./ m -2 an -1 .
Productivitatea specifică (raportul între producţie şi biomasa specifică), P/B,
variază în primul rând în funcţie de temperatură şi resursele de hrană
disponibile. Calitatea hranei influenţează eficienţa asimilaţiei, deci şi producţia.
Ratele asimilaţiei sunt scăzute când zooplanctonul se hrăneşte cu particule
detritiale şi mai mari când hrana este alcătuită din bacterii şi alge. Cele mai mari
valori ale productivităţii s-au observat în perioadele de creştere maximală a
populaţiei.
Producţia secundară totală anuală a zooplanctonului erbivor depăşeşte
1700 kJ m 2 în lacurile din zona temperată a Europei (Morgan ş.a. 1980, cit. de
D. Pont, 1995). Raportul între producţie şi biomasa totală anuală (P/B) variază
între 1,3 şi 44, cunoscându-se şi câteva valori extreme de peste 100.
o Relaţiile trofice dintre zooplanctonul erbivor ( c1 ) şi fitoplancton.
Stabilirea relaţiei globale între producţia primară şi producţia secundară a
zooplanctonului necarnivor (fitofag sau omnivor) este dificilă datorită faptului

64
că cele mai multe specii nu sunt strict fitoplanctonofage. Ingestia lor cuprinde
bacterii, detritus organic, regimul erbivor-carnivor variind şi în funcţie de
stadiile de dezvoltare ale unor grupe (cladocere, copepode). În afară de aceasta,
diferite specii exploatează în acelaşi timp mai multe părţi ale ecosistemului
(zona pelagică, bentonică, litorală), iar o parte a producţiei fitoplanctonice este
folosită şi de peştii fitoplanctonofagi, mai ales în stadiile tinere.
Se consideră că zooplanctonul erbivor poate consuma speciile
fitoplanctonice cu o viteză egală sau superioară ratei de creştere a acestuia din
urmă (Basheim şi Andersen, 1987, cit. de D. Point, 1995). În general,
zooplanctonul exercită o presiune selectivă asupra populaţiilor algale, fiind
consumate cu precădere algele de talie mică, corelată cu dimensiunile
zooplancterilor. Majoritatea autorilor sunt de acord că speciile de cladocere
consumă alge cu dimensiuni cuprinse între 3-20 µ , iar copepodele între
10-15 µm.
Citând datele obţinute în cadrul unui program internaţional (Blazca ş.a.,
1980), (cit. Pourriot, 1995) arată că s-a stabilit o relaţie între producţia
secundară netă totală ( P2 în KJ ⋅ m −2 ⋅ an −1 ) şi producţia primară brută ( P1 în
KJ/ m 2 / an1 ) de tipul P2 = 36,05 + 0,128 P1 cu o rată r = 0,906. Tendinţa ratei
de transfer între cele două nivele trofice este de ordinul 13%. Luând în
considerare producţia speciilor bentale şi prădătoare şi adăugând un coeficient
de reducere, rata medie de transfer este de 10,9%. În acelaşi timp, dacă se ţine
seama de diferenţa (abaterea) dintre producţia primară brută şi netă se ajunge la
un randament ecologic de 15%, apropiat celui din mediul marin (15-20%).
Această valoare medie ascunde o mare eroare datorită variabilităţii ecologice a
ecosistemelor, randamentul fiind apreciat de la 0,5 la 50%. Hilbricht-Ilkowska
(1997) a stabilit că diferenţele sunt datorate îndeosebi productivităţii: de la 1 la
10% în apele puţin productive sau eutrofe, de la 2 la 25-30% în lacurile
oligotrofe. Randamentul mic din lacuri eutrofe se consideră a fi datorat
dominanţei fitoplanctonului de talie mare, dificil de a fi digerat (coeficientul de
selectivitate este 17,2). În aceste condiţii, o mare parte a producţiei primare va fi
exploatată de bacteriile heterotrofe.
Impactul zooplanctonului asupra producţiei fitoplanctonice iese în evidenţă
în condiţiile variaţiilor sezonale ale acestuia din urmă. În numeroase lacuri,
primăvara timpuriu se înregistrează o primă maximă a dezvoltării fitoplanc-
tonului - îndeosebi alge de talie mică, (criptoficee, diatomee centrice). Această
etapă este cunoscută sub numele de faza apelor limpezi şi are loc în lacurile
mezo şi eutrofe. Acum se înregistrează o creştere a transparenţei, concomitent
cu o importantă scădere a densităţii algale, ce coincide cu maximul de
primăvară al biomasei zooplanctonice (R. Pourriot, 1995). În astfel de situaţii
măsurătorile in situ au demonstrat că rata de eliminare a biomasei algale
depăşeşte rata producţiei algale. În etapele sezonale când se instalează această

65
relaţie, rata consumului algelor (rata păscutului) şi ingestiei de către
comunitatea zooplanctonică se corelează evident cu biomasa zooplanctonică
(Lampert, 1988).
Un efect indirect, dar nu mai puţin important al relaţiei zooplancton-
fitoplancton constă în faptul că excretele zooplanctonului şi degradarea de către
bacterii a masei nevertebratelor planctonice moarte sunt sursa de azot şi fosfor,
care reintră în circuitul producţiei primare.
o Relaţiile dintre zooplancton şi bacterioplancton. Se apreciază că producţia
de bacterioplancton heterotrof poate reprezenta de la 20% la 30% din producţia
primară. Densitatea bacterioplanctonului este estimată la 10 5 celule/ml în lacurile
oligotrofe şi de 10 7 în lacurile eutrofe. Bacteriile heterotrofe sunt primele care
utilizează materia organică extracelulară produsă prin fotosinteză. Într-un lac
oligotrof această materie organică care este direct reintrodusă în circuitul
materiei reprezintă 44% până la 58% din cantitatea netă de carbon anorganic
fixat şi constituie sursa principală de carbon pentru bacterioplancton. Producţia
brută a acestuia reprezintă 33 până la 75% din producţia primară (Sondergaard
ş.a., 1988).
Bacterioplanctonul reprezintă o bază trofică importantă pentru zooplancton,
microflagelatele fagotrofe sunt primii consumatori ai bacteriilor. Dacă
concentraţia (densitatea) acestora atinge 10 3 - 10 4 indivizi/ℓ acestea pot ingera
până la 100% biomasa bacteriană produsă într-o zi.
Dacă densitatea bacterioplanctonului din lacurile eutrofe este foarte mare,
consumul acestuia de către ciliate este nesemnificativă în lacurile eutrofe
ciliatele pot reprezenta 5-10% din biomasa planctonică.
Copepodele şi rotiferele sunt considerate ca fiind consumatori mai puţin
eficace pentru bacteriile libere. Populaţiile acestor grupe se hrănesc cu agregate
bacteriene sau fixate pe anumite particule. Cladocerele sunt consumatori
importanţi ai bacterioplanctonului şi sunt grupate în trei categorii în funcţie de
capacitatea de a ingera bacterioplancton: mari consumatori (dimeniunea medie a
orificiului de filtrare 0,2-6,4 µ), medii consumatori (1,0-1,6 µ) şi slabi
consumatori microfiltratori, a căror dimensiune a gurii de filtrare depăşeşte 2µ.
• Zooplanctonul prădător (carnivor) C 2 şi participarea la producţia
secundară zooplanctonică. Nevertebratele zooplanctonice prădătoare fac parte
din mai multe grupe funcţionale, în raport cu comportamentul lor alimentar.
Copepodele ciclopiide, cladocerele mari şi rotiferul Asplanchna sunt
considerate prădători obligatorii carnivori, în timp ce copepodele calanoide sunt
facultativ carnivore. Studii recente menţionează că această clasificare este mult
prea restrictivă, întrucât s-a demonstrat că majoritatea acestor nevertebrate
consumă şi alge (B.Pinel-Alloul 1995).

66
 Dimensiunea (talia) zooplancterilor este foarte diferită în funcţie de genul şi
speciile din care fac parte. Între dimensiunea consumatorului prădător şi a celui
consumat există o relaţie directă; selecţia prăzii se face în funcţie de
vulnerabilitatea la prădare, de frecvenţa, de recunoaşterea între prădător şi pradă
şi de capacitatea primului de a captura.
Selecţia depinde şi de caracteristicile morfologice ale capturii. Spre exemplu,
rotiferele cu corpul moale - cum sunt cele din genul Synchaeta - sunt preferate
celor cu lorică (o mică cochilie) cum au Keratella şi Kellicatia (Havens, 1990).
Chaoboridele aleg copepodele cu o formă mai mult sau mai puţin ovoidă, fiind
mai uşor orientate către ingestie; aceeaşi modalitate de selecţie o au şi faţă de
cladoceri. Prezenţa spinilor, excrescenţelor cefalice, produselor gelatinoase,
lungimea mucronului , toate acestea micşorează rata “succesului” atacatorilor.
Experienţele au dovedit că speciile care au ca mecanism de apărare o
deplasare mai rapidă sunt mai vulnerabile decât cele care posedă modalităţi
morfologice de a se apăra.
Selectivitatea hranei depinde şi de calităţile sale energetice. În condiţii de
saţietate, este selecţionată prada care are un conţinut energetic mai mare. Astfel,
diaptomidele sau ciclopidele care au o valoare nutritivă mai mare sunt mai uşor
capturate decât dafniile şi selecţionate (Moore, 1988). Totodată, intensitatea
selecţiei şi capturii depinde de o serie de factori, între care variaţiile sezonale şi
diurne, ca şi cele de densitate au un rol important. Dacă prada este abundentă
atunci creşte selectivitatea. Dacă există o pradă alternativă care este mai
abundentă, selecţia se poate schimba în favoarea acesteia din urma. De
asemenea, există o interacţiune între succesiunele sezonale şi repartiţiile pe
verticală şi migraţiile pradătorilor.
Uneori şi producţia secundară a zooplanctonului prădător este inferioară
celui erbivor în funcţie de gradul de trofie a lacului (B. Pinel-Alloul, 1995).
Producţia secundară a zooplanctonului prădător reprezintă 4 până la 20% din
producţia zooplanctonului fitoplanctonofag. Pentru perioada de vară sau pentru
un an întreg, producţia secundară a zooplanctonului carnivor variază între
0,11-3,44 g subst. usc./ m 3 . Viteza de reînnoire între producţia şi biomasa totală
(P/B), variază între 9 şi 25 zile (B. Pinel-Alloul, 1995). Biomasa
zooplanctonului carnivor se reînnoieşte la 2-3 săptămâni. După Winberg (1972),
importanţa relativă a zooplanctonului prădător reprezintă 6,5 - 52%, din
biomasa totală a zooplanctonului cu o medie de 30%.
Variaţiile interspecifice ale producţiei nevertebratelor carnivore sunt grupate
în două ordine de mărime. Pentru cladocere raportul de valoare este de 0,073-
4,75 g subst. usc./ m 3 /an1 ; pentru rotifere 0,5-2,23 g PS m 3 /an1 (Wetzel,
1983). Raportul între producţie şi biomasă sau rata de reînnoire zilnică a
biomasei (P/B) a diferitelor specii ale zooplancterilor prădători poate varia de la
2,5 la 19,4 (Wetzel, 1983) sau de la 1,8 la 30,4 (după Pourriot, 1982). Pentru

67
una şi aceeaşi specie producţia poate varia cu un ordin de mărime de la un an la
altul.
Deşi în general biomasa prădătorilor este mai mică comparativ cu a
fitofagilor, în condiţii ce ţin mai ales de tipul de ecosisteme şi de trofia acestora,
producţia zooplanctonului carnivor poate atinge valori foarte ridicate. Spre
exemplu mizidele (care au un regim meroplanctonic) dintr-un lac din Japonia au
dat o producţie de 1.700 t subst. usc./an1, ceea ce echivala cu 17% din producţia
globală a peştilor şi microcrustaceilor (Hanoyato şi Jasuna, 1988, cit. B. Pinel,
1995).
• Transferul energetic între zooplanctonul fitoplanctonofag si carnivor.
Rolul zooplanctonului carnivor în transferul de materie şi energie în lanţul
pelagic este important. Chaoboridele pot ingera zilnic 50-100% din producţia
pradei lor în lacurile eutrofe sau distrofe (Glinicz şi Pijanowska 1989), în timp
ce ciclopiidele (Mesocyclops) consumă zilnic până la 13% din biomasa
populaţiilor care alcătuiesc prada acestui grup, în lacurile ontariene (Brandl şi
Fernando, 1979, cit. B. Pinell, 1995). Raţia alimentară a prădătorilor Leptodora
şi Chaoborus reprezintă de la 6 la 45% din producţia sezonală a crustaceilor cu
care se hrănesc (Pourriot ş.a., 1982). Winberg (1972) arată că raţia alimentară în
ansamblul speciilor zooplanctonice carnivore reprezintă între 24 şi 123% din
biomasa pradei. Acelaşi autor arată că eficienţa transferului energetic între
diferitele compartimente planctonice, raportată la eficienţa ecologică, este de
ordinul 15% până la 30%. Se constată o diminuare a eficienţei transferului
energetic către nivelele superioare în lacurile eutrofe (Hillbricht-Ilkowska şi
Weglenska, 1970).
Pentru aprecierea corectă a rolului zooplanctonului carnivor în transferul de
energie şi materie trebuie să se ţină seama de doi principali gradienţi: nivelul
trofic al lacurilor şi competiţia exercitată de vertebratele prădătoare. În lacurile
oligotrofe nivelul producţiei primare şi raportul azot/fosfor condiţionează
structura populaţiilor zooplanctonice, fiind facilitată dezvoltarea prădătorilor.
Efectul direct, prin zooplanctonul prădător sau indirect, prin competiţia
prădătorilor vertebraţi (peştilor îndeosebi), influenţează puternic structura
comunităţilor zooplanctonice carnivore.
Trebuie reţinut că peştii şi alte vertebrate nu pot fi încadraţi ca strict
carnivori - când ne referim la comunităţile planctonice (fitoplancton,
zooplancton) ca sursă de hrană. Influenţa vertebratelor asupra planctonului are
mai mult sau mai puţin un caracter global, influenţând atât dezvoltarea
(producţia) zooplanctonului fitoplanctonofag, cât şi a celui carnivor.
În condiţii trofice egale între diferite lacuri biomasa zooplanctonului este mai
mică dacă în lac sunt peşti şi mai mare în lipsa acestora (B. Pinell, 1995).
4.6.1.3. Zoobentosul. Prin organisme zoobentonice se înţeleg acele animale
a căror viaţă se desfăşoară în strânsă legătură cu suportul solid, rocă sau

68
sediment, numit facies bental. Alcătuit din rocile de bază şi sedimentele
minerale şi organice depuse, acesta reprezintă biotopul specific comunităţilor de
animale care trăiesc pe suprafaţa substratului, în proximitatea acestuia sau în
profunzime, mai mult sau mai puţin superficial.
În funcţie de poziţa lor faţă de substrat, populaţiile bentonice pot fi:
endobentonice, cele care perforează substratul şi a căror activitate principală se
desfăşoară sub interfaţa apă-sediment, animale epibentonice afundate la
interfaţa sau în apropierea interfaţei apă-sediment şi animale suprabentonice,
cuprinzând acele grupe care trăiesc în contact cu sedimentul fără să fie legate
strict de acesta, putând deveni la un moment dat pelagice (J. Juget ş.a, 1995).
Structura geomorfologică a fundului lacurilor determină existenţa a două
zone relativ distincte, care determină o anumită repartiţie a comunităţilor
bentale: zona profundală şi zona litorală. Prin particularităţile lor biotopice,
aceste două zone imprimă unele particularităţi ale structurii şi funcţionării
comunităţilor biocenozelor bentale.
Zoobentosul este alcătuit dintr-o mare diversitate de organisme. Diversitatea
şi heterogenitatea distribuţiei, modul specific de hrănire, reproducerea şi etapele
de dezvoltare, caracteristicile morfologice şi comportamentale, toate acestea
reflectă complexitatea comunităţilor zoobentonice, complexitatea structural-
funcţională a acestora.
Studierea bentosului lacurilor ridică unele probleme de ordin tehnic.
Colectarea organismelor din această zonă este mai dificilă; în acest scop se
utilizează sisteme de drăgi (bodengraifere) şi plase speciale. Aceste dificultăţi în
colectarea şi mai ales în montarea de experimente la nivelul bentosului sunt
cauze care contribuie într-o anumită măsură la faptul că biologia organismelor
bentonice prezintă unele necunoscute, îndeosebi de ordin ecofiziologic.
• Principalele grupe de nevertebrate bentonice si particularitătile lor
ecologice. Diversitatea structurii biotopului bental, a cărui arie include zona
litorală, sublitorală şi profundală, oferă condiţiile formării, dezvoltării unui
mare număr de populaţii de animale nevertebrate. Practic, zoobentosul lacurilor
şi râurilor cuprinde toate grupele mari de nevertebrate: protozoare, viermi,
gasteropode, lamelibranchiate, crustacei, insecte.
o Protozoarele sunt animale unicelulare, apropiate ca dimensiuni de
bacterii, a căror corp îndeplineşte toate funcţiile comune vieţuitoarelor: nutriţia,
excitabilitatea, mişcarea şi reproducerea.
Se cunosc peste 20.000 de specii de protozoare răspândite pretutindeni unde
există apă sau mediu umed. Numeroase grupe sunt parazite periculoase pentru
om şi animale. Apele dulci oferă o mare varietate de biotopi populaţi în mod
specific de protozoare. Particularităţile celor bentonice sunt determinate de
natura substratului nisip, mâl, detritus. Ele trăiesc pe suprafaţa sau în interstiţiile
superficiale ale substratului. Se hrănesc cu particule fine de materie organică,
bacterii, alge, dar sunt şi carnivore, prada fiind alte mici protozoare şi nematode.

69
La rândul lor, constituie hrană pentru majoritatea celorlalte grupe de
nevertebrate din bentos. Principalele grupe care au reprezentanţi în bentos sunt:
testaceele (Arcella, Difflugia, Euglipha), amoebele (Amoeba, Acanthamoeba),
cilioforele (Plagiophila, Colpoda, Paramecium).
o Viermii reprezintă una din grupele importante ale faunei bentale.
Oligochetele constituie clasa ai căror reprezentanţi alcătuiesc populaţii deosebit
de numeroase. Sunt forme puţin mobile, de obicei sedentare, pătrunzând în
sediment. În lacurile eutrofe, cu fund mâlos, densitatea numerică a oligochetelor
poate fi de mii de exemplare/ m 2 . Se afundă în mâl cu partea anterioară a
corpului, trecând mâlul prin tubul digestiv, pe care apoi îl elimină deasupra
stratului unde se află partea inferioară a corpului. Prin acest mod de hrănire
oligochetele joacă un rol important în mineralizarea substanţelor organice, în
omogenizarea sedimentelor. Totodată sunt indicatori ai gradului de poluare.
Principalele familii şi specii de viermi sunt tubificidele Brachiura sowerbyi,
Limnodrilus udekemianus, L. offmeisterii, L. claparedianus, specii rezistente la
poluarea cu materii organice şi naididele (Chaetogaster sp.). Unele forme sunt
carnivore, hrănindu-se cu viermi, mici crustacei şi rotifere. Alte exemple:
Pristina longiseta trăieşte îndeosebi în zonele cu macrofite; Amplichaeta sp.
este rezistentă la poluare; Paranais sp. populează în special sedimentele
nisipoase. Dintre tubicifide, Stylodrilus heringianus şi Eisenella tetraedra
populează mai des nisipurile. Hirudinele (lipitorile) trăiesc în lacurile eutrofe
puţin adânci invadate de macrofite acvatice; sunt parazite pentru peşti şi
broaşte; se hrănesc cu sângele acestora, dar şi cu al animalelor cu sânge cald (ca
al omului). Specii frecvente: Piscicola geometra, Hirudo medicinalis,
Glossiphonia complanata, Herpobdella sp.
o Gasteropodele (melcii) sunt, de asemenea, animale comune ecosistemelor
acvatice continentale. Se împart în două grupe: Prosobranchiate, a caror
respiraţie este branhială şi Pulmonate, cu respiraţie aeriană, prin plămâni. Din
prima categorie, frecvente sunt genurile Valvata, Bithynia, Hydrobia, iar dintre
pulmonate, speciile genului Limnea. Se hrănesc cu detritus şi cu epibioza de pe
pietrele şi tulpinile macrofitelor. Sunt gazdele intermediare ale unor paraziţi,
îndeosebi în apele tropicale, constituind hrana unor specii de peşti bentonofagi.
o Lamellibranchiatele (scoicile), ca şi melcii sunt animale comune pentru
lacurile şi bălţile eutrofe. Anodonta şi Unio sunt speciile cele mai frecvente în
lacurile şi bălţile din ţara noastră. Exemplarele mature au lungimea de
10-15 cm, iar greutatea de 150-200 g. Ating vârsta de 10-15 ani. Dreissena
polimorpha este, de asemenea, o lamelibranchiată frecvent întâlnită în lacurile
eutrofe, dar şi în fluvii, în zonele cu un curent mai slab. De dimensiuni mici
(2-3 cm lungime), trăieşte 4-5 ani, atingând maturitatea la vârsta de 1,5-2 ani.

70
Se reproduce prin ouă, pe care le depune primăvara în apă. Din ouă ies larvele,
care după o scurtă perioadă de viaţă planctonică se fixează pe orice obiect din
apă sau pe tulpinile macrofitelor, formând adevărate colonii. Pot ajunge până la
3-4 mii de exemplare/ m 2 , având o biomasă de 4-5 kg/ m 2 (Gh. Brezeanu,
1975). Lamellibranchiatele sunt, prin excelenţă, filtratoare, hrănindu-se cu
detritus organic în suspensie şi alge, bacterii, protozoare sau rotifere mici.
o Crustaceii inferiori - grup cuprinzând un mare număr de ordine, genuri,
specii populează atât planctonul, cât şi bentosul. Copepodele şi cladocerele,
mizidele şi cumaceele, deşi sunt în principal planctonice, datorită migraţiilor
verticale pe care le fac pentru căutarea hranei se apropie şi de viaţa bentonică.
Există însă şi grupe tipic bentonice cum ar fi ostracodele şi amfipodele de pe
fundul lacurilor eutrofe (îndeosebi). Fac parte din categoria animalelor
epibentonice, afundate în partea superficială a sedimentelor sau la interfaţa apă-
sediement.
o Ostracodele - microcrustacei bivalvi - au dimensiuni mici (sub 1 mm),
trăiesc în sedimentele superficiale şi sunt animale filtratoare, hrănindu-se cu
bacterii, alge, detritus fin, protozoare. Se reproduc partenogenetic, până la
3-4 generaţii pe an. Alcătuiesc densităţi deosebit de mari, ajungând până la
50.000 ex/ m 2 . De asemenea, ostracodele constituie hrana peştilor bentofagi.
o Amfipodele, gamaridele şi corofiidele (crustacei inferiori) sunt practic
prezente în toate lacurile şi râurile eutrofe, în densităţi de mii de exemplare/ m 2 .
Genurile cele mai frecvente sunt Gammarus şi Rivulogammarus dintre gamaride,
iar dintre corofiide Corophium. Aceasta din urmă este detritofag, ajunge la
densităţi de până la 50.000 ex./ m 2 şi constituie hrana preferată a peşilor.
o Insectele acvatice din lacuri şi râuri sunt reprezentate de un număr mare
de specii. Unele sunt în totalitate acvatice, iar altele doar în timpul anumitor
stadii de viaţă. În timpul dezvoltării (prin metamorfoză) trăiesc cea mai mare
parte a vieţii în mediul acvatic (de la 2-3 luni la 2-3 ani) sub formă de larvă şi
nimfă. Adulţii au o viaţă aeriană relativ scurtă, de la câteva ore la câteva luni.
Larvele populează toate tipurile de ape, de la oligotrofe la distrofe, ocupând
toate nişele spaţiului bentonic. Se afundă în stratul superficial al sedimentelor,
pe suprafaţa acestuia, constituindu-şi căsuţe sub formă de tuburi din mâl,
detritus vegetal sau nisip.
După modul de hrănire, se împart în două grupe distincte: detritivore şi
carnivore. Unele larve carnivore deosebit de rapace, cum sunt cele de odonate şi
coleoptere, atacă larvele de peşti sau mormolocii. Prada este omorâtă cu ajutorul
unei secreţii paralizante, pe care o introduc în gură folosindu-se de cleşti bucali
foarte puternici.

71
 Unele specii detritivore găzduiesc în tractusul lor intestinal simbionţi
microbieni, care degradează detritusul vegetal şi prin formarea de celulaze, pot
digera detritusul vegetal al macrofitelor, bogat în celuloză (Wetzel, 1983).
Principalele grupe de insecte acvatice sunt efemerele, odonatele,
plecopterele, heteropterele, coleopterele, trihopterele şi dipterele (chiro-
nomide). Acest din urmă grup, cu un mare număr de specii depăşeşte uneori mii
de exemplare/ m 2 .
Larvele şi nimfele tuturor insectelor constituie o bază trofică importantă
pentru majoritatea speciilor de peşti planctonici sau bentonici.
• Organizarea structurală a zoobentosului. Diversitatea populaţiilor de
animale bentonice implică, în acelaşi timp, şi o diversitate de organizare în
raport cu diferiţi factori, de mediu, specifici compartimentului bental. Unul
dintre aceşti factori de care depinde distribuţia nevertebratelor bentonice, este
gradientul batimetric, care determină o zonare a populaţiilor.
În acest sens, se distinge etajul (zona) litorală, în care structura calitativă şi
cantitativă a zoobentosului este legată de asociaţiile de macrofite, care sunt
dominante. Caracteristică aici este diversitatea populaţiilor: specii adaptate
nutriţiei fitofage sau perifitice (epibioze), detritice, dar şi carnivore. Aşadar,
diversitatea condiţiilor de mediu specifice acestui habitat determină o
componenţă calitativă variată a populaţiilor. Cercetările efectuate în lacurile
Deltei Dunării, sau cele din lunca Dunării, unde asociaţiile de plante macrofite
submerse şi emerse reprezintă o caracteristică esenţială a acestor ecosisteme, au
stabilit că aici se întâlnesc reprezentanţii unui număr de 17 mari grupe de
nevertebrate - practic, toate grupele de nevertebrate acvatice, caracteristice
ecosistemelor lacustre.
Fauna acvatică şi asociată macrofitelor din zona litorală grupează forme
sedentare (fixe) de animale, cum sunt briozoarele sau spongierii, forme
semisedentare, cum sunt nematodele şi forme mai mult sau mai puţin libere,
cum sunt chironomidele, oligochetele, dar şi animale mobile, ca spre exemplu
efemerele sau plecopterele.
În general, densitatea numerică a hidrobionţilor este mare. În lacurile
eutrofe, în cadrul asociaţiilor de Potamogeton, Myriophyllum, Elodea s-au găsit
8.500-11.500 exemplare nematode, 400-600 exemplare chironomide,
200 − 500 exemplare oligochete pe o suprafaţă echivalentă cu 100 cm 2 de
macrofite (Glowka şi colab., 1976 cit. Juget şi colab., 1995).
Zonei litorale îi urmează zona sublitorală, care constituie o zonă de tranziţie
către zona batială sau profundă. Această zonă corespunde cu metalimnionul, în
care plantele submerse şi-au restrâns arealul sau au dispărut, iar regimul termic
şi al oxigenului devine relativ mai constant. Structura mai uniformă a
sedimentului determină şi o restrângere a diversităţii populaţiilor. Această zonă
poate fi denumită zona moluştelor lamelibranchiate. Aici se întânlnesc populaţii

72
dense de Anodonta şi de Dreissena polymorpha. Mai ales în lacurile eutrofe
crustaceii inferiori alcătuiesc populaţii numeroase.
o Zona profundală (batială) începe de la adâncimi ce depăşesc 10 m. Aici
substratul este mult mai uniform, iar ceilalţi factori (temperatură, lumină etc.)
sunt mai constanţi. Zona se caracterizează printr-o diversitate mică a faunei
bentonice. Se apreciază că în lacurile adânci cum este Baikal (1.637 m) valoarea
medie a diversităţii nu depăşeşte 20 specii, între care chironomidele,
oligochetele şi unele specii de moluşte sunt cele mai frecvente.
• Influenţa structurii sedimentelor. Structura sedimentelor, dar şi natura
acestora (dimensiunea, particule minerale, detritus organic) au o mare influenţă
asupra zoobentosului. Se poate vorbi despre o zonare stratigrafică a acestuia, în
sensul succesiunii organismelor în grosimea stratului sedimentar.
Astfel, activitatea unor tubificide şi chironomide care perforează substratul la
anumite adâncimi depinde de granulometria sedimentelor şi consistenţa
acestora, de gradul de tasare. Activitatea lor de hrănire are loc la interfaţa apă-
sediment şi poate cuprinde o adâncime de până la 10 cm. Comportamentul
alimentar al acestor grupe endobentonice, în principal oligochetele tubificide,
constă în absorbţia sedimentelor foarte fine mineralo-organice, pe care le digeră
şi pe care apoi le elimină sub formă de particule fecale. În acest mod participă şi
la un proces de amestec şi neoformare a sedimentelor. Cercetările cu ajutorul
radioizotopilor au demonstrat existenţa unei relaţii directe între rata procesului
de sedimentare şi rata penetrării zoobentosului în sediment (Robins, 1982, cit.
Juget şi colab., 1995). În condiţiile unei anumite densităţi, zoobentosul dominat
de tubificide poate induce o rată de prelucrare a sedimentelor de unu până la
zece ori rata sedimentării.
Influenţa naturii sedimentelor asupra repartiţiei şi componenţei calitative şi
cantitative a zoobentosului este evidentă. În acest sens se deosebesc mai multe
tipuri ecologice de comunităţi: pelofile, în condiţiile unui facies mâlos,
psamofile, când substratul este nisipos, argilofile, pe substrat argilos sau litofile,
pe pietre. În funcţie de combinaţiile dintre felul sedimentelor, comunităţiile pot
fi psamo-pelofile sau argilo-pelofile etc.
o Hrana, relaţiile trofice. Fauna bentonică utilizează forme variate de
hrană, de la animalele şi plantele vii, la formele moarte ale acestora (detritus).
Sursele de hrană, vie sau moartă, depind în ultimă instanţă de productivitatea
lacului.
Ca şi în cazul zooplanctonului, în bentos există o relaţie evidentă între
productivitatea şi producţia primară şi abundenţa faunei bentonice. În funcţie de
dinamica producţiei primare, de relaţia dintre producătorii primari şi nutrienţi,
se poate face şi o predicţie asupra structurii şi funcţonalităţii zoobentosului.
Există o relaţie directă între producţia de fitoplancton şi producţia zoobentosului
din lacurile adânci.

73
 În zonele litorale, cantitatea de zoobentos este corelată direct cu aportul de
hrană şi felul acesteia. Aici hrana este variată şi mai abundentă. Abundenţa şi
diversitatea macrofitelor reprezintă un suport principal de hrană - prin ele însele,
dar şi ca loc de formare a epibiozelor - sursă importantă de hrană pentru
organismele bentonice. Această structură a hranei explică diversitatea şi
abundenţa zoobentosului în această zonă. Condiţiile optime de hrănire şi de
habitat din zona litorală asigură o producţie ridicată, cu un raport de P/B de
ordinul 10, în timp ce în zonele adânci acesta este uneori inferior lui 1 (P. P.
Haper, 1995).
Cantitatea şi calitatea hranei de care depinde cantitatea şi structura calitativă
(diversitatea) a zoobentosului este strict corelată cu gradul de trofie a lacurilor.
În lacurile eutrofe, în care procesul de eutrofizare este intens, cu o mare
producţie de materie organică vegetală, producţia zoobentosului poate ajunge
până la 2-3 kg/ m 2 . Uneori, cantitatea mare de materie organică sedimentată şi
descompunerea intensă a acesteia, de către microorganisme, determină o
reducere a faunei bentonice. În astfel de cazuri sunt eliminate cea mai mare
parte a speciilor oxifile; cele care rezistă şi sunt adaptate unor astfel de condiţii
sunt, în principal, oligochetele şi unele specii de chironomide.
De regulă, în lacurile naturale, moderat eutrofe, producţia diferitelor
comunităţi de nevertebrate (viermi, moluşte, crustacei, larve de insecte) este
cuprinsă între 1 şi 10 kg /an. Productivitatea nevertebratelor bentonice ierbivore
şi detritivore este de cel puţin 5-10 ori mai mare decât cea a prădătorilor
carnivori (Wetzel, 1983).
4.6.1.4. Macrofite acvatice şi rolul lor în ecosistemele lacustre.
Macrofitele acvatice, plante superioare (angiosperme - cele care fac flori şi
seminţe) şi inferioare - alge (macroalge) se împart în funcţie de caractersiticile
morfologice, fiziologice şi ecologice, în mai multe grupe, ale căror denumiri
diferă uneori de la autor la autor.
R. Wetzel (1983) distinge următoarele grupe: emergente, plutitoare şi
submerse.
o Grupa emergente, plantele a căror tulpină şi frunze sunt parţial aeriene,
iar rădăcina este fixată în soluri bine structurate; se dezvoltă în zonele de mal,
unde stratul de apă este de maxim 1,5 m. Din acestă grupă fac parte stuful,
papura, pipirigul etc.
o Grupa plutitoare, plante ale căror frunze plutesc la suprafaţa apei sau
sunt semiaeriene, înrădăcinate în sedimentele zonei în care adâncimea apei
ajunge la 2-3 m. Din această grupă fac parte nuferii.
o Grupa submerse, cele care se găsesc la diferite adâncimi în zona fotică.
Angiospermele (plantele superioare) se pot dezvolta până la adâncimea de
circa10 m, iar macroalgele până la limita inferioară a zonei fotice. Din această

74
categorie fac parte speciile Potamogeton pectinatus, P. perfoliatus, Nitelopsis
obtusa, Ceratophylum demersum, Chara sp. etc.
Macrofitele liber plutitoare nu sunt înrădăcinate, plutesc în masa apei sau la
suprafaţă şi sunt reprezentate de algele desprinse de pe fundul lacurilor şi algele
filamentoase (Spirogyra sp.).
În literatura de specialitate franceză macrofitele acvatice sunt grupate în:
emergente (imersate) cu tulpina şi frunzele parţial aeriene sau helofite şi
submerse şi flotante, cele care plutesc în masa apei la o anumită adâncime sau la
suprafaţa acesteia şi care fac parte din grupul hidrofite (P. Testard, 1996) (fig.
4.5.).
În literatura românească de specialitate macrofitele acvatice sunt grupate în
două categorii principale: plante palustre cele care cresc în zona litorală a
lacurilor şi în mlaştini, a căror tulpină este parţial imersată, parţial aeriană
(helofite) şi acvatice propriu-zise (hidrofite) cele care se întâlnesc şi în zona
pelagială a lacurilor - mai ales în lacuri cu adâncimi ce nu depăşesc 3- 4 m.
Speciile cele mai frecvente sunt: Chara sp., Ceratophilum demersum,
Potamogeton pectinatus, P. crispus, P. gramineus, P. lucens, Nitelopsis obtusa,
Hydrocaris morsus ranae, Saggittaria sagitifolia, Scirpus lacustris, Typha
latifolia, Carex sp.

Figura 4.5. Zonarea vegetaţiei acvatice în medii lacustre (după P. Testard, 1996).

75
 • Particularităţi morfologice şi fiziologice ale macrofitelor. Macrofitele
emergente superioare (angiospermele) au unele caracteristici morfologice
asemănătoare plantelor terestre (frunze erecte, lineare, rizomi extinşi). Întrucât
rădăcinile cresc într-un substrat anaerob, ele îşi obţin O 2 necesar respiraţiei
prin organele aeriene. Schimbul de gaze şi difuzia acestora în plantă este
asigurat şi uşurat de structura ţesuturilor lacunare.
Frunzele sunt subţiri, alcătuite dintr-un strat de câteva celule, pigmenţii
clorofilieni fotosintetici fiind concentraţi în ţesuturile epidermice. Pentru a avea
o suprafaţă de contact cu lumina soarelui mai mare, la unele specii, frunzele
sunt divizate (lobate), raportul suprafaţă /volum fiind mai mare ca la plantele
terestre. Angiospermele submerse au un accentuat polimorfism (heterofilie),
ceea ce asigură o maximalizare a proceselor fiziologice (fotosinteză, respiraţie,
asimilarea nutrienţilor).
În procesul de fotosinteză, asimilarea carbonului este mai dificilă la
macrofitele submerse decât la cele emerse şi cu frunze plutitoare, acestea din
urmă preluând CO 2 atmosferic. Rata de difuzie a gazelor în apă şi preluarea lor
de către plante este de câteva ori mai mică decât în aer. Pentru a suplini
accesibiliatatea redusă la CO 2 liber, macrofitele submerse decarboxilează ionii
bicarbonat. Ele au un metabolism fotosintetic de tip calvin C 3 (R. Wetzel,
1983) cu rate înalte de fotorespiraţie.
În general, rolul macrofitelor în funcţionarea globală a lacurilor este mai
puţin cunoscut, iar o dificultate în aprecierea funcţionalităţii lor constă şi în
faptul că macrofitele sunt asociate cu perifitonul (alge + bacterii), alcătuind
împreună o parte importantă a producţiei primare.
• Influenţa turbidităţii şi transparenţei apei asupra creşterii.
Dezvoltarea macrofitelor acvatice este condiţionată de un complex de factori.
Între aceştia, constituirea şi stabilitatea sedimentelor (nisipoase, mâloase,
detritice, argiloase) pe care să se fixeze sau să se înrădăcineze au un rol deosebit
pentru creştere. Un complex de factori care concură la extinderea macrofitelor
acţionează adesea sinergic: factori morfometrici, morfologici (panta malurilor),
granulometria, conţinutul în materie organică, compoziţia chimică a apei şi
substratului, adâncimea, valurile şi, în mod special, turbiditatea şi transparenţa
apei.
Acest din urmă aspect joacă un rol major în dezvoltarea macrofitelor. Este
ştiut că plantele nu se pot dezvolta în absenţa luminii. În condiţiile în care, din
cauza turbidităţii, lumina nu poate pătrunde până la nivelul la care hidrofitele să
o poată recepţiona pentru a declanşa fotosinteza, acestea nu se vor dezvolta, sau
vor muri. Turbiditatea poate fi provocată de suspensii anorganice, organice
(detritice) sau de fitoplancton.
Fitoplanctonul, care se dezvoltă şi populează stratul superficial al apei
(epilimnionul), formează un adevărat ecran în faţa luminii atunci când algele se

76
înmulţesc în număr mare şi dau naştere fenomenului de înflorire a apelor. În
astfel de condiţii lumina nu poate pătrunde până la nivelul macrofitelor fixate în
substrat. Dar pe lângă acest mecanism, al relaţiei macrofite-fitoplancton care are
un caracter fizic, dezvoltarea macrofitelor în raport cu fitoplanctonul este
marcată de procese chimice, de capacitatea unora sau altora, ca în anumite
condiţii, să utilizeze preferenţial substanţele nutritive necesare dezvoltării. Dacă
algele planctonice vor avea condiţii prielnice, astfel încât să se poată înmulţi
înaintea apariţiei macrofitelor, ele vor mobiliza rapid nutrienţii (îndeosebi
compuşii cu azot şi fosfor), împiedicând dezvoltarea macrofitelor subacvatice
rămase fără aceste elemente. Acest proces al competiţiei dintre fitoplancton şi
macrofite, este deosebit de complex, fiind corelat cu o serie de factori
(hidrologici, climatici, de temperatură, de natura şi cantitatea suspensiilor, de
transparenţă). Aşadar, din cauza turbidităţii, transparenţa apei scade
împiedicând creşterea macrofitelor.
• Biomasa şi productivitatea macrofitelor. Cantitatea de biomasă este
determinată în primul rând de intensitatea fotosintezei. Biomasa macrofitelor
atinge maximul în iulie-august. În condiţii normale, fără pierderi semnificative
determinate de prădători sau de alţi factori, producţia medie anuală este estimată
la 1,20 ori mai mică faţă de biomasa maximă.
R. Wetzel (1983) estimează producţia anuală a helofitelor (cele submerse
parţial în apă - stuful, papura etc.) la 38 t/ha/an materie uscată (TMS/ha)
valoare medie şi 35-45 t/ha valori extreme, iar cea a hidrofitelor 6TMS/ha
valoare medie şi 1-7 TMS valori extreme. Macrofitele emergente (helofitele)
din fâşia litorală a lacurilor (considerată cea mai productivă) sunt stuful
(Phragmites communis) şi Eichornia crasipes. Randamentul net al fotosintezei
la helofite este estimat între 4 şi 7 % faţă de valorile obţinute cu plante cultivate
intensiv (P. Testard, 1995). În cazul lacurilor mari, în care macrofitele acvatice
populează zona litorală şi parţial zona sublitorală (până la cca. 10 m adâncime),
producţia scade de la litoral (dominante fiind helofitele) către adâncime (unde
domină hidrofitele). Producţia macrofitelor este dependentă de gradul de trofie
al lacurilor. Eutrofizarea este un factor care provoacă creşterea puternică a
acestora în condiţiile în care nu intervine concurenţa fitoplanctonului sau a
algelor filamentoase. Pentru evaluarea globală şi corectă a producţiei biomasei,
trebuie să se ţină seama de producţia reprezentată de rădăcini şi de rizomi, care
constituie peste 50% din biomasa maximă, iar în cazul stufului până la 90%.
• Rolul şi influenţa macrofitelor asupra unor factori fizici şi chimici.
Datorită faptului că, atât hidrofitele (plantele submerse), cât şi cele parţial
scufundate în apă helofitele, captează energia solară, temperatura apei în
apropierea lor poate să scadă cu 4-5 0 . În consecinţă se produc curenţi de
convecţie destul de importanţi, care au un rol în transferul local al elementelor
minerale dizolvate. Totodată, helofitele, în principal stuful, au o acţiune

77
moderatoare asupra microclimatului zonal, ca efect al procesului de
evapotranspiraţie.
În general, evapotranspiraţia vegetaţiei acvatice este superioară apei libere şi
poate fi de 6-7 ori mai mare. În perioada de vară, cantitatea de apă evaporată
este de 50-100 t/ha (Rychnowska, 1978). La plantele emergente, ale căror
frunze plutesc la suprafaţa apei, evapotranspiraţia reprezintă 2% comparativ cu
cea a apei.
Macrofitele au un rol important în amortizarea valurilor şi în atenuarea
eroziunii malurilor, reţinând în zona litorală sedimentele rezultate. Ele
generează propriile lor sedimente, prin moartea unor mari cantităţi de plante
care se transformă în detritus.
o Rolul macrofitelor în bilanţul oxigenului şi al nutrienţilor (P şi N ).
Macrofitele, producători primari, reprezintă adevărate laboratoare care
acumulează energie şi materie, pe care le transferă celorlalte verigi trofice din
cadrul ecosistemului, introducându-le în sistem într-un ciclu neîntrerupt. Sursa
energetică a soarelui, declanşând procesul de fotosinteză, pune în mişcare
mecanismul de preluare şi transformare a sărurilor minerale în substanţă
organică proprie plantelor.
Fotosintezea plantelor acvatice este una din sursele importante care
generează O 2 , care se dizolvă în apă. În acest proces, participarea macrofitelor
la bilanţul oxigenului se înscrie într-un ritm alternant de producţie şi consum
zilnic şi sezonal: producţie diurnă şi consum nocturn pe de o parte şi un puternic
consum de oxigen la sfârşitul fazei de vegetaţie. În această fază, când plantele
mor trasformându-se în detritus, consumul de oxigen este ridicat datorită
procesului de degradare a masei organice de către bacterii.
O altă caracteristică principală a macrofitelor acvatice în circuitul
biogeochimic constă în capacitatea lor de a stoca elementele minerale extrase
din sedimente şi apă şi a le reintroduce în circuit după moartea şi degradarea lor
de către bacterii. Datorită activităţii lor, în perioada de vegetaţie bilanţul anual
al P şi N din sediment şi apă este negativ. Aceşti nutrienţi sunt doar în parte
reciclaţi în perioada în care plantele au murit şi s-au transformat în detritus şi
când materia organică intră în procesul de degradare (tab. 4.1).

Tabelul 4.1

Compoziţia (% greutate uscată GU) în elemente biogene (carbon, azot, fosfor)

a ţesuturilor macrofitelor

min. max. medie referinţe

N 1,52 5,09 2,73 Riemer & Toth 1968

P 0,16 1,87 0,45 (New-Jersey)

78
 Tabelul 4.1 (continuare)

min. max. medie referinţe

N 1,18 2,82 1,82 Bernatowicz 1969

P 0,01 0,61 0,17 (lac Warniak)
N 0,62 2,48 1,39 Carmouze ş.a., 1983
P 0,17 0,59 0,30 (helofite) (Lac Tchad)
C 40,7 43,8 42,7
N helofite 1,80
- flotante 2,10 Malthus ş.a., 1990
P helofite 0,13 District de Loosdrecht
- submerse 0,27 (Pays-Bas)
C helofite 44,8
- submerse 41,9
C helofite 44,0 De Assis-Esteves, 1979
- flotante 41,6 lac Plöh
- submerse 34,4 Allemagne

Dacă rezervele de P şi N se reduc, în schimb, cantitatea de carbon creşte

(mai ales în cazul degradării anaerobe). Aşadar, se poate considera că
macrofitele reactivează circulaţia nutrienţilor din sedimente, dar în acelaşi timp,
datorită stocării în detritus, este încetinită reintroducerea lor în ecosistem.
Totodată, trebuie reţinut că macrofitele reprezintă un adevărat rezervor de
materie organică dizolvată (MOD). În medie 20% până la 40% din greutatea
uscată se prezintă sub formă de hidrocarbonaţi, proteine solubile, acizi aminici
eliberaţi în mediu în timp de câteva zeci de ore după moartea ţesuturilor (P.
Testard, 1995).
o Capacitatea de bioacumulare a metalelor grele şi a pesticidelor. O
proprietate particulară a macrofitelor acvatice este capacitatea de a extrage din
mediu diferite metale şi de a le concentra în masa lor. Pentru bor spre exemplu,
factorul de concentrare în raport cu apa este de ordinul 100; pentru cupru
raportul variază între 64 şi 433 (media 200); pentru zinc concentrarea este de
2000:1 (Hutchinson, 1975).
Bioacumularea metalelor grele (Cu, Zn, Hg) de către diferite specii de
macrofite acvatice variază în funcţie de specie, de perioada de vegetaţie şi de
diferitele părţi ale plantei. Astfel, atât din analizele efectuate asupra plantelor
recoltate din lacuri, cât şi asupra celor crescute experimental în

79
laborator, a reieşit că macrofitele emerse Elodea canadensis şi Vallisneria
spiralis au o capacitate mai mare de bioacumulare decât cele helofite (palustre):
Phragmites communis şi Mentha aquatica. Fenomenul se datorează faptului că
primele au un contact total cu mediul acvatic şi o suprafaţă foliară mai mare,
acumulând metalele prin procese de absorbţie şi adsorbţie. La Phragmites
communis şi Mentha aquatica cantitatea de Cu, spre exemplu, raportată la
întreaga plantă este mai mică, întrucât contactul cu mediul acvatic este parţial.
La aceste specii, concentraţiile de metale grele sunt mai mari în rădăcini şi
rizomi.
În raport cu concentraţia metalelor din apă, elementul cel mai acumulabil
este Cu, urmat de celelalte elemente astfel: Cu > Hg > Zn > Cd. Dacă se
compară însă cantităţile absolute de metal din plantă, această ordine se schimbă:
Zn > Cu > Cd > Hg.
Un aspect semnificativ reprezintă faptul că rădăcinile şi tuberculii plantelor
helofite sunt cele mai sensibile la încărcarea cu metale. Acest proces este mai
intens în prima etapă de vegetaţie, când procesele metabolice sunt mai active.
Pe lângă metalele grele, macrofitele acvatice extrag din apă şi sediment o
serie întreagă de substanţe, grupate în categoria pesticide. S-au identificat
11 tipuri de pesticide, între care DDT, DDD, DDE, aldrin, malation, dieldrin,
HCH, metoxiclor (Toselli, 1980). Concentrarea pesticidelor în macrofite este în
unele cazuri de zeci de mii de ori mai mare decât concentrarea din apă şi de
1000 de ori mai mare faţă de sedimente. Rolul principal în bioacumularea
pesticidelor îl au rădăcinile şi tuberculii. Substanţa cea mai acumulabilă este
DDT-ul, în următoarea ordine de concentraţie:
DDT > HCH > DDD > DDE > dieldrin > metoxiclor > malation.
DDT este compusul cel mai uşor acumulabil, datorită structurii sale apolare,
care permite înglobarea acestuia în ţesuturi vegetale şi persistenţei deosebite în
mediul acvatic. Această calitate face din macrofitele acvatice atât un indicator
de poluare a apelor, cât şi un depoluator.
• Relaţiile macrofite - perifiton, valoarea lor trofică. Perifitonul
reprezintă o biocenoză, o comunitate de populaţii algale, bacteriene şi
micronevertebrate, fixate pe macrofitele acvatice sau pe obiectele dure imersate.
Populaţiile algale din perifiton sunt alcătuite dintr-o mare diversitate de specii.
De exemplu, în lacurile eutrofe din Delta Dunării, spre exemplu, în care
macrofitele acvatice constituie o caracteristică esenţială, în componenţa
perifitonului au fost identificate între 62 şi 159 de specii de alge, cele mai multe
specii aparţinând bacillarioficeelor (40-100), cloroficeelor (10-160) şi
cianoficeelor (5-13) (M. Oltean, 1978).
Dezvoltarea perifitonului este dependentă de ritmicitatea sezonală a
dezvoltării macrofitelor, structura şi dinamica sa fiind influenţate de o serie de

80
alţi factori (nivelul apei şi adâncimea la care se află imersate macrofitele,
transparenţa apei etc.)
În raport cu macrofitele, algele perifitice sunt considerate simbionte, o
simbioză incompletă, întrucât epifitele nu exploatează decât o parte din fosforul
rezultat din excreţia plantei suport (mai puţin de 10% după unii autori, 60-65%
după alţii) (P. Testard, 1995). Perifitonul constituie un fel de membrană
semipermeabilă care se opune difuziei substanţelor rezultate din metabolismul
macrofitelor. Totodată, între perifiton şi macrofite există o anumită competiţie
pentru captarea carbonului anorganic dizolvat în apă, în particular în cele bogate
în Ca 2+ .
Într-un bilanţ cost-beneficiu a acestei simbioze, perifitonul asigură un fel de
protecţie pasivă a plantelor suport împotriva fitofagilor. Totodată, 4% până la
93% din producţia globală a macrofitelor înglobează aportul perifitonului care
are o anumită capacitate de reînnoire a biomasei (P/B), superioară capacităţii
macrofitelor şi comparabilă cu cea a fitoplanctonului.
Cercetări experimentale referitoare la productivitatea perifitonului de pe
tulpinile de stuf pun în lumină faptul că, dintre microfite, perifitonul este
biocenoza cea mai productivă în ecosistemele lacustre eutrofe (M. Oltean,
1973); raportul între productivitatea primară perifitică şi cea planctonică este
favorabilă perifitonulului: 3,937-8,696 mg O 2 / dm 2 , respectiv
13,937 - 30,522 cal/ dm 2 /24 h producţie brută; 0,202 - 3,512 mg O 2 / dm 2 ,
respectiv 0,734 - 12,328 cal/24h producţie netă - valori medii pentru perifiton,
faţă de 0,342 - 1569 mg O 2 /l/24 h, respectiv 1,20 - 5,508 cal/l/24h producţie
brută; 0,380 - 0,400 mg O 2 / dm 2 ; 1,334 - 1405 cal /l/24h pentru fitoplancton.
În condiţiile în care macrofitele sunt invadate de perifitonul algelor
filamentoase (Cladophora, Spirogyra) acestea devin inhibitoare pentru
macrofite. Cât priveşte dinamica sezonală a dezvoltării perifitonului, se constată
un ciclu bifazic, cu două maxime: un maxim primăvara şi unul toamna, în
limitele ciclului de dezvoltare a macrofitelor. În timpul verii, în condiţii de
maximă dezvoltare a macrofitelor, când acestea umbresc partea inferioară a
tulpinilor subacvatice, limitând pătrunderea luminii, perifitonul este în declin.
Bilanţul global al producţiei primare a zonelor cu macrofite a ecosistemelor
lacustre mezotrofe, producţie însumând macrofite + perifiton + fitoplancton,
este superior celui pelagic raportat la unitatea de suprafaţă şi volum (P. Testard,
1995). În lacurile eutrofe sau hipertrofe, în care algele produc înfloriri ale apei,
zonele pelagice dau cea mai mare producţie primară (Komarkova şi
Komarnek, 1975).
o Macrofitele acvatice ca resursă de hrană. În general, se consideră că
accesibilitatea şi valoarea lor nutriţională este inferioară fitoplanctonului sau
perifitonului datorită proporţiei mari de celuloză din ţesuturi. Valoarea medie a

81
consumului de 10-20% cât se apreciază, este dificil de generalizat, mai ales
când are loc o exploatare intensivă şi complexă a macrofitelor de către păsări,
mamifere, peşti.
În condiţiile în care peştii fitofagi (crapul chinezesc - Ctenopharingodon
idaella) alcătuiesc densităţi mari în lacuri de dimensiuni mai mici, macrofitele
pot fi consumate în totalitate de către această specie. Astfel, dacă macrofitele nu
constituie obiectul unui consum excepţional (cazul peştilor fitofagi) consumul
lor este difuz realizat de către numeroase nevertebrate, fără ale afecta vitalitatea.
• Structura comunităţilor de nevertebrate din zonele cu macrofite.
Complexul macrofite-perifiton oferă condiţii pentru dezvoltarea unui mozaic de
populaţii de protozoare, de micronevertebrate şi macronevertebrate sesile sau
mobile.
Microfauna sesilă reuneşte organismele de pe suport (tulpinile sau frunzele
plantelor) fixate printr-un peduncul sau aderând fără a fi fixe, având o anumită
mobilitate. Această microfaună, care constituie împreună cu populaţiile algale
perifitonul, reuneşte numeroase grupe de protozoare, de viermi gastrotrichi şi
turbelariaţi, rabdoceli şi rotiferi. Trebuie reţinut că în cadrul acestei
microbiocenoze alcatuite din perifiton şi celelalte grupe menţionate, populaţiile
bacteriene reprezintă o componenta principală.
Din punct de vedere al lacului şi poziţia pe care îl ocupă zonele de macrofite,
organismele sunt grupate în două categorii de comunităţi: heleoplanctonice şi
macrobentonice (P. Testard, 1995).
o Comunităţile heleoplanctonice sunt alcătuite din organismele epifite de
pe tulpina şi frunzele macrofitelor. Totodată, organismele se pot grupa în
funcţie de grupul de macrofite din care fac parte: helofite (a căror tulpină este
parţial în apă - plantele palustre) şi hidrofite (submerse şi plutitoare). În cadrul
acestui mozaic de populaţii coexistă macrocrustacei planctonici tipic filtratori
din grupul dafnidelor şi bosminidelor şi o microfaună cu afinităţi bentonice
(cladoceri, sidide şi chidoride, ostracode, ciclopide bentonice şi harpacticide).
Animalele acestui ansamblu cosmopolit de populaţii se hrănesc cu
microperifitonul algal şi cu complexul perifitobacterian, cu microdetritus, iar
unele sunt prădători.
Din punct de vedere al bogăţiei speciilor, comunităţile heleoplanctonice
depăşesc de cele mai multe ori pe cele zooplanctonice. Diversitatea speciilor
variază în funcţie de mai mulţi factori (densitatea şi specificul asociaţiilor
macrofitice, regimul fluctuaţiei nivelului apei, regimul valurilor), între care
densitatea populaţiilor piscicole perifitofage joacă un rol important.
Aşadar, comunitatea de nevertebrate heleoplanctonice are caracter de
mozaic, uneori animalele fiind independente faţă de suportul macrofitic, înotând
liber printre plante. Au mari fluctuaţii de densitate numerică şi de biomasă, în

82
funcţie de asociaţiile fenologice ale vegetaţiei, de variaţiile ciclului vegetativ
sau de unele caracteristici chimice specifice anumitor plante.
o Comunităţile macrofitobentonice cuprind un mare număr de populaţii de
nevertebrate. Această faună reuneşte un ansamblu de specii, acoperind un
spectru trofic larg: microfitofagi, macrofitofagi, detritofagi, prădători. În acest
cadru, se stabilesc relaţii între macrozoobentosul mobil şi cel strict epifitic.
Macrofitele acvatice constituie un suport preferat pentru epifitele gregare,
cum este cazul speciei Dreissena polymorpha, a coloniilor de briozoare,
spongieri şi hidre. Nematodele, oligochetele şi chironomidele, dar şi larvele
altor grupe de insecte, alcătuiesc populaţii cu o mare densitate numerică şi de
biomasă. Totodată, zonele cu macrofite reprezintă un habitat pentru numeroase
grupe de crustacei, de coleoptere.
De aici rezultă importanţa arealelor cu macrofite ca zone de concentrare a
diversităţi faunistice, de prezervare a acesteia, constituind totodată loc de
hrănire şi protecţie, împotriva răpitorilor, pentru alevinii şi puii de peşti în
primele etape de dezvoltare. Zonele cu macrofite sunt de asemenea locurile de
aglomerare a multor specii de peşti (îndeosebi cipirinidele) pentru reproducere,
dar şi pentru hrană.
• Macrofitele litorale ale lacurilor: habitat şi zone de ecoton.
Macrofitele lacurilor constituie un habitat special şi în acelaşi timp o zonă de
ecoton. Ele au capacitatea de a ocupa o suprafaţă mai mare în raport cu
substratul. Efectul de suprafaţă este maxim la macrofitele imergente
(submerse), fiind determinat de nivelul coloanei de apă şi de suprafaţa solului
pe care-l ocupă: de 4 m 2 / m 2 în medie până la 46 m 2 / m 2 (P. Testard, 1995).
Socotind şi producţia primară a algelor epifitice se ajunge la valori mari. Se
apreciază că algele contribuie cu 80-85% din producţia primară totală
(R. Wetzel, 1989).
Vegetaţia macrofită de la periferia lacurilor constituie un ansamblu de
subsisteme ecotonale identificabil şi asimilabil. La interfaţa terestru/ acvatic
macrofitele constituie locul geometric al unor subsisteme particulare, care
asigură perenitatea relaţiilor hidric/atmosferic, sediment/apă, nutrienţi/
macrofite, perifiton/ heleoplancton, perifiton/ fitofagi, zooplancton/ alevini,
detritus/ consumatori, detritus/ descompunători. Structura şi funcţionalitatea
discontinuă a acestor subsisteme este de asemeni un caracter de identificare a
unui veritabil ecoton (Stugart, 1991).
Zonele cu macrofite litorale integrează areale cu o evidentă variabilitate,
balansând între două sisteme diferite, purtătoare de constrângeri (limitări)
eminamente contrastante şi disimetrice (P. Testard, 1995). Astfel, constrân-
gerea condiţionează dinamica spaţio-temporală şi perenitatea acestui tip de
formaţiune. Constrângerea terestră (geomorfologică) pare a avea un impact
limitant asupra sistemului. Aceste constrângeri se echilibrează, delimitând

83
întinderea lor. Din punct de vedere istoric-evolutiv, acest joc al constrângerilor
are un efect selectiv.
Stabilitatea unui astfel de ecoton constă în capacitatea turnoverului său, a
capacităţii sale de reînnoire a resurselor şi care reprezintă un mecanism specific.
Reînoirea şi/sau autoreînnoirea resurselor (hidrice, edafice, nutriţionale) în
condiţii optime de luminozitate situează zonele cu macrofite printre cele mai
productive zone ale biosferei (P. Testard, 1995).
În general, zonele cu macrofite reprezintă un sistem ecologic fragil. Impactul
antropic având drept consecinţă eutrofizarea, dereglarea regimului hidrologic al
bazinului versant, determină distrugerea peisajului perilacustru.
În condiţii naturale de funcţionare, această categorie de ecoton este în
măsură să furnizeze răspunsuri adecvate de tip histerezis - cum le denumeşte
Shugart (1990) - cu alte cuvinte, răspunsuri controlate, echilibrate, la fluctuaţiile
hidrologice progresive şi reversibile. Din contră, aceste răspunsuri sunt de tip
haotic sub impactul antropic, cum este cazul eutrofizării sau al supraexploatării.
Din punct de vedere al evoluţiei în timp, ecosistemele lacustre cu macrofite
prezintă o strategie cu dublu efect, aparent contradictorie, concretizată prin
procesul de terestrizare. Înlăturarea depunerilor prin acumularea materialului
detritic corespunde unei strategii de eliberare din constrângerea hidrică, ceea ce
determină, în ultimă instanţă, eliminarea propriului domeniu - cel acvatic.
Trecerea de la stadiul de mlaştină la stadiul de uscat este un proces intern,
propriu ecotonului, care constituie baza strategică ce conduce în final către o
nouă formaţiune de climax, care este dotată cu o funcţionare autonomă
întreţinută prin propria sa delimitare.
Această evaluare schematică a caracteristicilor structurale şi funcţionale ale
ecosistemelor lacustre cu macrofite este deosebit de evidentă şi proprie Deltei
Dunării. Un spaţiu vast, cum este Delta Dunării, este cel mai tipic sistem de
ecoton, care reprezintă un ansamblu gigantic de subsisteme şi care asigură
perenitatea relaţiilor hidric/ atmosferă, sediment/ apă, apă/ uscat, nutrienţi/
macrofite, perifiton/ heleoplancton, perifiton/ fitofagi, zooplancton/ alevini,
detritus/ consumatori, detritus/ descompunători, enumerând doar o parte a
acestei reţele labirintice de structuri şi funcţii.

84
 5

BĂLŢILE ŞI MLAŞTINILE

5.1. CARACTERISTICILE UNOR FACTORI FIZICO-CHIMICI

SPECIFICI BĂLŢILOR ŞI MLAŞTINILOR

Faţă de lacuri, care sunt socotite a fi ecosistemele cu adâncimi mari, de peste

10 m, sau cu adâncimi mici (3-4 m), dar cu suprafeţe foarte mari, cum este,
spre exemplu, lacul Ciad din Africa (20.000 km), ecosistemele lacustre cu
adâncimi mici (2-3 m) şi suprafeţe de ordinul zecilor sau miilor de hectare, sunt
cunoscute sub numele de bălţi. Denumirea de baltă, cum remarca Antipa (1910),
este tipic românească şi nu îşi găseşte un corespondent direct în alte limbi. În
franceză, ecosistemele asemănătoare cu bălţile, se numesc etang sau mares,
ceea ce în traducere este mai apropiat de eleşteu.
În nomenclatura adoptată de geografi (P. Gâştescu, 1998), consemnată în
hărţi recente, bălţile cu suprafeţe de peste două, trei mii de hectare, sunt numite
tot lacuri, noţiune care tinde să înlocuiască definitiv pe cea de baltă. Ceea ce
trebuie reţinut este că, prin toate caracteristicile sale geomorfologice,
hidrologice, ecologice, biologice, această categorie de ecosisteme acvatice se
deosebeşte de lacuri, ale căror particularităţi sunt precizate cu claritate în
literatura ştiinţifică de specialitate şi adoptate şi în acestă lucrare.
Bălţile sunt localizate în depresiuni de mică adâncime şi se caracterizează, în
general, printr-o mare variabilitate hidrologică, geomorfologică şi ecologică.
Datorită adâncimii mici, structura fiziografică specifică lacurilor mari nu se
regăseşte la bălţi (spre exemplu, zonele profundale - batialul). Pelagialul bălţilor
prezintă o zonă trofogenă, cea trofolitică fiind foarte limitată la substratul
bentonic. Bălţile sunt localizate cel mai ades în regiunile de câmpie şi colinare.
Cele mai numeroase se găsesc în lunca majoră sau în lunca inundabilă a
râurilor şi fluviilor.
În România, zona inundabilă a Dunării şi Deltei Dunării sunt regiunile cele
mai tipice pentru această categorie de ecosisteme lacustre. Înainte de îndiguirea
luncii inundabile a Dunării, bălţile situate de-a lungul fluviului însumau peste
400.000 ha. În prezent, suprafaţa celor care au mai rămas nu depăşeşte 20.000 ha.
În Delta Dunării, circa 60% din suprafaţă (excluzând lacul Razelm) este acoperită
de bălţi. Acestea se caracterizează prin absenţa unui mal propriu-zis, linia
ţărmului fiind conturată de vegetaţia emersă, dură, dominată de un brâu de stuf.

85
 o Bălţile din Delta Dunării alcătuiesc un sistem complex, şi se deosebesc
între ele prin vârsta şi evoluţia lor ecologică. Din acest punct de vedere,
ansamblul ecosistemelor lacustre deltaice, este fragmentat în formaţiuni
propriu-zise de bălţi, a căror suprafaţă este de ordinul miilor de ha, cu luciu de
apă permanent şi cu adâncime maximă de 3-4 m.
o Japşele sunt foste lacuri care au îmbătrânit şi sunt invadate în tot timpul
verii, cu o adâncime mai mică şi cu depuneri de mari cantităţi de detritus
vegetal de macrofite ce se acumulează în fiecare an, grăbind colmatarea lor
totală.
o Mlaştina este un ecosistem care poate avea un caracter permanent sau
temporar în funcţie de sursa de alimentare (pânza freatică, izvoare sau râuri).
Din punct de vedere al evoluţiei ecologice mlaştina este adesea o formă
avansată a bălţii către stadiu de climax, o formă îmbătrânită a bălţii.
Prin colmatarea treptată datorită depunerilor organice şi anorganice, pe
parcursul evoluţiei, structura biocenozelor se modifică; macrofitele subacvatice
dispar treptat, dominante devenind plantele palustre, care la rândul lor sunt
înlocuite cu specii de sol umed.
Asupra luncii inundabile şi Deltei Dunării s-au efectuat numeroase cercetări,
începute de Gr. Antipa, fondatorul limnologiei, hidrobiologiei şi ecologiei
moderne în România şi continuate, în prezent, cu un mare număr de specialişti.
Spre deosebire de mlaştinile din Delta Dunarii sau cele din zonele inundabile
ale râurilor, în cadrul acestei categorii sunt incluse şi ecosistemele acvatice
situate pe terenuri cu umiditate foarte ridicată şi cu mici ochiuri de apă. Aceste
mlaştini se formează pe locuri lipsite de scurgere, în regiuni unde aportul de ape
(de precipitaţie şi freatice) depăşeşte evaporarea; sunt invadate de vegetaţia
hidrofilă şi are loc frecvent formarea turbei.
Mlaştinile din întrega lume ocupă o suprafaţă de peste un milion de km 2
(M. Papadopol, 1978). Datorită particularităţilor floristice şi faunistice, aceste
mlaştini, încadrate generic în zone umede, sunt considerate zone protejate. În
funcţie de localizarea lor, de modul de alimentare, de componenţa vegetaţiei,
de producţia biologică, au fost împărţite în mlaştini oligotrofe, mezotrofe,
eutrofe şi distrofe.
o Tinoavele, cum sunt denumite mlaştinile oligotrofe, se întâlnesc pe
teritoriul României fie în interfluvii cu pantă slabă, fie în depresiuni
intramontane, la altitudine de 1.000-1.600 m. Situate în zone cu climat mai rece
0
şi cu umiditate ridicată, au o medie termică anuală de 4-5 C. Alimentarea se
face din precipitaţii, ape de condensare şi suprafreatice. De aceea, sunt sărace în
săruri minerale. Infiltraţia scade de la suprafaţă, de la stratul cu vegetaţie către
adâncime, astfel că, umiditatea poate varia între 0,80-1 m. În stratul superficial
acoperit cu vegetaţie, numit şi strat activ, toate procesele (evapotranspiraţia,
scurgerile, procesele biologice) sunt active faţă de stratul mai adânc, unde
aceste procese sunt inerte. Pierderile de apă prin evapotranspiraţie reprezintă

86
circa 30-70%, restul revine scurgerii superficiale, în situaţia când mlaştinile sunt
înscrise într-o uşoară pantă.
Vegetaţia predominantă a mlaşinilor de turbă este reprezentată de muşchiul
Sphagnum, pe seama căruia se formează turba. În ţara noastră, tinoavele sunt
mai frecvente în zonele montane cu roci, silicioase, eruptive, cristaline, gresii
de diferite vârste, din Carpaţii Orientali şi Apuseni (bazinul Dornei, Oaş,
Harghita, bazinul superior al Sebeşului) (Ujvari, 1972).
o Mlaştinile eutrofe sunt localizate îndeosebi în depresiunile câmpiilor
aluvionare din zona inundabilă a râurilor. Majoritatea au provenit din bălţi şi
lacuri care s-au colmatat (cu aluviuni şi mâluri, dar şi cu detritusul vegetaţiei
macrofite). Sunt invadate de stuf, papură, dar şi cu vegetaţie submersă (brădiş);
aceste ecosisteme stagnante tind să se transforme în uscat.
Spre deosebire de lacuri, bălţile şi mlaşinile a căror principală caracteristică
este adâncimea mică, sunt lipsite de zonarea specifică lacurilor adânci. Nu se
poate distinge o stratificare a masei de apă cu cele trei straturi tipice:
epilimnion, metalimnion şi hipolimnion, după cum nu există o delimitare clară
între litoral şi profundal.
Suprafaţa relativ mare a apei în raport cu volumul şi adâncimea, determină, o
permeabilitate rapidă faţă de factorii climatici: lumină, temperatură, vânturi,
precipitaţii. Chimismul apei este strâns dependent de natura fundului, de
cantitatea mare de vegetaţie.
o Vânturile au un rol important în desfăşurarea vieţii bălţilor şi mlaşinilor
situate în zona de şes. Datorită adâncimii, ce nu depăşeşte 2-3 m, întreaga masă
de apă este răscolită, readucând în suspensie o mare cantitate de depuneri de pe
fund. Drept urmare, se modifică în primul rând transparenţa apei, a cărei valoare
este în raport invers cu suspensiile. La o tărie a vântului de 7 grade, cantitatea
de suspensii din bălţile din lunca Dunării poate creşte de la 15-20 mg/ℓ la 180-
200 mg/ℓ (N. Botnariuc şi Şt. Beldescu, 1961). Antrenarea depunerilor în masa
apei determină instabilitatea fundului şi implicit a bentosului. De asemenea, se
produce un amestec al planctonului atât pe verticală, cât şi pe orizontală.
Vânturile exercită o acţiune morfogenă indirectă asupra malurilor, prin valuri,
determinând o puternică erodare a acestora şi implicit modificarea structurilor
biocenotice litorale.
o Temperatura apei bălţilor este puternic influenţată de variaţiile termice
ale aerului, existând un strâns paralelism între temperatura atmosferei şi cea a
masei de apă. Oscilaţiile termice diurne şi sezonale sunt evidente. În opoziţie cu
cele două mari perioade de stratificare termică din lacuri, în bălţi răcirea din
timpul nopţi sau încălzirea din cursul zilei se propagă în toată masa apei, de la
suprafaţă până la fund. În condiţile climatice din ţara noastră, temperatura apei
0
în timpul verii poate atinge 26-27 C. În timpul zilei, când vânturile încetează, se
0 0
produce o stratificaţie termică, la fund temperatura fiind cu 3 -4 mai mică. În
cursul nopţii, temperatura la suprafaţă scade mai repede decât cea de la fund,

87
astfel încât se produce o stratificaţie inversă, apele de la adâncime fiind mai
calde decât cele de la suprafaţă. Iarna, în condiţii extreme, apa bălţilor poate
îngheţa până la fund.
În cazul bălţilor, lumina şi transparenţa au un rol deosebit asupra structurilor
şi funcţiilor biocenotice. Pătrunderea luminii, transparenţa, depinde de
cantitatea de suspensii minerale şi organice din apă. Transparenţa şi suspensiile
sunt permanent în opoziţie.
Este ştiut că plantele acvatice (microfitele şi macrofitele) se pot dezvolta
numai dacă au lumină, însă pătrunderea ei este dependentă de transparenţa apei.
Dacă transparenţa este scăzută, iar lumina nu pătrunde până la fundul bălţii,
vegetaţia submersă, cea fixată în substrat, nu se va dezvolta.
o Chimismul apei este puternic influenţat de factorii abiotici (hidrologici,
climatici, geomorfologici) şi mai ales de cei biotici (structura şi funcţionarea
populaţiilor de plante şi animale). Un exemplu elocvent este regimul oxigenului.
În timpul verii, când are loc dezvoltarea maximă a fitoplanctonului şi
macrofitelor, se înregistrează şi cele mai mari variaţii diurne ale concentraţiei
oxigenului, ca urmare a procesului de fotosinteză: concentraţii maxime (peste
limita de saturaţie) în timpul zilei şi minime (până la hipoxie) noaptea, cu
implicaţii negative asupra vieţii animalelor, provocând, deseori, moartea
acestora.
Spre deosebire de lacurile adânci, în care macrofitele cresc doar în zona
litorală, până la adâncimea de maxim 10-15 m, în bălţile eutrofe macrofitele
populează toate zonele, atât cele din apropierea malurilor, cât şi pe cele de larg,
dezvoltându-se în toată masa apei, până la fund. Aici se întâlnesc toate
categoriile ecologice de macrofite: emergente, plutitoare şi submerse (cum sunt
clasificate de R. Wetzel, 1983) sau palustre şi acvatice propriu-zise, cum sunt
cunoscute în literatura românească.

5.2. STRUCTURA COMUNITĂŢILOR DE ORGANISME

DIN BĂLŢI ŞI MLAŞTINI

Speciile cele mai comune din categoria plantelor palustre sunt: stuful
(Phragmites communis), papura (Thypha latifolia), pipirigul (Scirpus lacustris),
rogozul (Carex riparia), iarba mlaştinii (Juncus sp.), mana apei (Gliceria
fluitans), ţipirigul (Heleocharis palustris), limba broaştei (Alisma plantaga),
săgeata apei (Sagittaria sagittifolia), buzduganul sau ariciul de baltă
(Sparganium ramosum), crinul de baltă (Butonus umbelatus), stânjenelul galben
(Iris pseudocaris), menta de apă (Mentha aquatica), tătăneasa (Symphitum
officinale). Toate aceste plante au flori.
Din categoria macrofitelor plutitoare frecvente sunt: nufărul alb (Nymphaea
alba), nufărul galben (Nymphaea luteum), plutica (Nymphoides pellata),
troscotul de apă (Polygonum amphybium), ciulinul de baltă (Trapa natans),

88
piciorul cocoşului de apă (Ranunculus aquatilis), broscăriţa (Potamogeton
natans), iarba broaştelor (Hydrocaris morsus ranae), lintiţa (Lemnea trisulca şi
L. minor), pestişoara (Salvinia natans), iar dintre algele verzi filamentoase:
mătasea broaştei (Spyrogira şi Zygnema sp.).
Dintre plantele submerse deosebit de frecvente sunt: broscăriţa
(Potamogeton crispus, P. pectinatus, P. pusillus, P. filiformis, P. perfoliatus, P.
gramineus), brădişul (Myriophylum spicatum), cosarul (Ceratophyllum
demersum), ciuma bălţii (Elodea canadensis).
Macrofitele reprezintă un habitat special al bălţilor şi mlaştinilor. Aici
trăieşte şi se dezvoltă un mare număr de nevertebrate (practic, toate grupele de
nevertebrate acvatice, însumând sute de specii), fixate pe tulpinile plantelor sau
înotând printre acestea, cârduri de alevini şi pui de peşti, care se ascund
împotriva răpitorilor şi care găsesc aici o hrană variată şi abundentă. Pe tulpinile
şi frunzele macrofitelor se dezvoltă perifitonul sau bioderma, alcătuită dintr-o
mare diversitate de alge unicelulare, bacterii şi micronevertebrate.
Dintre numeroasele specii de nevertebrate care trăiesc în condiţiile acestui
habitat, frecvente sunt gasteropodele Limnea stagnalis, Radix ovata, Physa
fontinalis, Ancylus fluviatilis, Planorbis planorbis, Bythynia tentaculata,
Viviparus viviparus.
Viermii, aparţinând diferitelor grupe care se hrănesc cu perifiton, sunt
reprezentaţi de oligochete Tubifex tubifex, Stylaria lacustris, Nasi sp.
Numeroase sunt insectele şi larvele acestora: coleopterele Dytiscus, Gyrrinus,
Hydrobius, heteropterele Nepa, Notonecta, Plea minutisima, efemerele Aeschna
viridis, Ephemera vulgata, un număr mare de larve de chironomide.
Crustaceii inferiori alcătuiesc populaţii dense în pădurile macrofitelor
submerse sau plutitoare. Dintre acestea Gammarus, Corophium, Nyhargus,
izopodul Asselus aquaticus, mizidele Limnomysys, Mesomysis, cladocerele Sida
cristalina, Eurycercus lamellatus, copepodele Eucyclops, Macrocyclops,
Acanthocyclops sp. Ostracodele, înotând printre tufele de macrofite submerse,
completează tabloul deosebit de divers al populaţiilor habitatului macrofitic
Important, prin diversitatea grupelor şi speciilor de alge, bacterii, rotifere,
rizopode, dar şi prin producţia primară şi secundară, este perifitonul de pe
macrofitele tuturor categoriilor ecologice (emerse, plutitoare, submerse).
Epifitele, algele fixate pe tulpinile vii sau moarte şi frunzele macrofitelor,
întrunesc populaţii cu număr mare de specii. M. Oltean (1973) identifică între
60 şi 160 de specii de alge în perifitonul din bălţile Deltei Dunării.

89
 6

LACURILE DE BARAJ

6.1. PARTICULARITĂŢI LIMNOLOGICE

În principiu, un lac de baraj este conceput ca un rezervor de tranzit amplasat

în albia râului, având ca scop mărirea volumului de apă, utilizabil pentru diferite
folosinţe. În legătură cu etimologia ce defineşte acest tip de ecosistem, trebuie
precizat că sunt folosite două noţiuni, care, în cele mai multe cazuri au acelaşi
înţeles: lac de baraj, lac de acumulare.
Cu toate acestea în literatura de specialitate, unii autori consideră că lacul de
baraj şi lacul de acumulare sunt două tipuri de ecosisteme ce se deosebesc prin
caracteristici proprii. Pornind de la criterii hidrologice, lacul de baraj este
considerat ecosistemul în care tranzitul apei râului barat este relativ rapid, de
câteva ore sau zile, în timp ce lacul de acumulare este un ecosistem în care apa
rămâne un timp foarte îndelungat (luni sau ani).
Noţiunea care defineşte cel mai bine ecosistemul lacustru constituit prin
bararea unei ape curgătoare este cea de lac de baraj; noţiunea de acumulare
reflectă efectul barării.
Desigur în raport cu o serie de parametri constructivi, de amplasare într-o
anumită zonă geografică, de folosinţa pentru care a fost construit, lacurile se pot
deosebi prin caracteristicile lor limnologice. Tocmai din acest punct de vedere o
sistematizare a acestor caracteristici poate fi utilă atât pentru ordonarea
problematicii teoretice vizând aceste ecosisteme, cât şi a celor practice, de
construcţie, de gospodărire, exploatare şi valorificare a resurselor.

6.2. SCURT ISTORIC AL CONSTRUCŢIILOR

LACURILOR DE BARAJ

Suntem într-o etapă istorică în care râurile sunt transformate practic într-o
salbă de lacuri. Acest gen de construcţii este foarte vechi. Încă din timpuri
îndepărtate, acolo unde în regim natural apa nu a fost suficientă şi constantă
cantitativ în cursul anului, omul a căutat să rezolve această penurie de apă prin
construirea de baraje şi deci să realizeze acumulări de apă.

91
 Cele mai vechi lacuri de baraj au fost realizate în Orientul Apropiat şi în
nordul Africii, unde populaţia era densă, deşertul se afla în expansiune, iar
lupta pentru supravieţuire se ducea pe multiple planuri. Astfel, se presupune că
în Egipt au existat lacuri de baraj cu circa 2.900 ani î.e.n. (barajul Kosheish de
pe Nil-aval Memphis). În Iran, în apropiere de Persepolis s-au descoperit
barajele a trei lacuri construite în perioada 558-331 î.e.n.; în Siria (şi în general
în peninsula Arabia) au fost identificate câteva baraje antice.
Ulterior, în evul mediu, numărul lacurilor a sporit. Un exemplu îl constituie
peninsula Iberică şi, îndeosebi Spania, unde numărul lacurilor mici de
acumulare cunoscute sub denumirea de huertas, era considerabil.
În România, practica construirii lacurilor datează din timpul romanilor,
acestea fiind folosite pentru flotarea minereurilor în Munţii Apuseni. Atestări
documentare însă, se găsesc din secolul al XII-lea - pentru unele iazuri din
Câmpia Transilvaniei, din Câmpia Română secolul al XIII-lea şi pentru cele din
Câmpia Moldovei secolul al XVI-lea.
În secolul nostru construirea lacurilor este legată în primul rând de
valorificarea potenţialului hidroenergetic, a cărbunelui alb al râurilor. Datorită
acestui scop, după anul 1915 au apărut lacuri cu suprafeţe de peste 100 km 2 .
Dacă funcţia hidroenergetică a predominat în primele 5-6 decenii, în al şaptelea
deceniu se intensifică şi cea de alimentare cu apă potabilă şi industrială şi pentru
irigaţii.
De fapt, nici nu se mai poate vorbi astăzi de lacuri construite într-un singur
scop - hidroenergetic, alimentare cu apă, irigaţii, piscicultură, atenuarea
viiturilor, navigaţiei, agrement etc., deoarece folosirea lor complexă, evident cu
predominarea unei funcţii, este caracteristică lacurilor care se construiesc sau se
proiectează.
Se apreciază că lacurile pe glob lacurile de baraj însumează peste 200.000 km 2
şi un volum de 4.000-5.000 km 3 . Lacurile cu o suprafaţă de peste 100 km 2 sunt
în număr de circa 305, însumând o suprafaţă de peste 222.000 km 2 şi un volum de
circa 34.000 km 3 . Din cele 305 lacuri, 40 depăşesc 1.000 km 2 (ele însumând
114.000 km 2 şi 1.675 km 3 , fiind considerate lacuri giganţi) (P. Gâştescu, 1979).
În România în etapa actuală, numărul lacurilor de baraj depăşeşte 250, dar
comparativ cu marile lacuri, acestea sunt de dimensiuni mici; doar lacul de la
Porţile de Fier cu 2400 mii m 3 şi circa 100 km 2 poate intra în evidenţa marilor
lacuri de pe glob, dar nu a lacurilor gigant.
În contextul unor parametri climatici şi morfolitologici nemodificabili prin
intervenţia antropică, construirea unui lac de baraj impune:
− modificarea scurgerii libere prin bararea unor cursuri naturale;
− realizarea unor bazine de recepţie, corespunzătoare volumelor de apă
proiectate a se acumula.

92
 Rezultă, deci, o primă concluzie importantă şi anume că lacul de baraj are
caracter azonal ca existenţă, prezenţa şi evoluţia lui fiind legate de intervenţia
omului.
Particularităţile limnologice ale lacurilor de baraj (Gh. Brezeanu,
P. Gâştescu, B. Driga, 1993) sunt dependente în mare măsură de caracterul
pulsatoriu, al staţionării şi circulaţiei apei. Acestea la rândul lor sunt dependente
atât de necesităţile economice, cât şi de particularităţile hidrologice. În context,
lacurile de baraj se încadrează, din punct de vedere limnologic, într-un ecart
larg, de la cel tipic fluviatil, la cel lacustru.
Cu cât gradul de vehiculare al apei va fi mai intens, cu atât caracteristicile
limnologice ale lacului se apropie de cele specifice tipului fluviatil; aşadar,
timpul de staţionare a apei în lac determină stabilirea constantelor limnologice
tipice ecosistemelor acvatice.

6.3. EVOLUŢIA STRUCTURILOR BIOTOPILOR

ŞI BIOCENOZELOR DIN LACURILE DE BARAJ

Evoluţia cantitativă şi calitativă a proceselor proprii lacustre este în funcţie,

în primul rând, de structura bilanţului hidric. Din cercetările efectuate asupra
lacurilor de baraj în cascadă de pe Olt şi Argeş rezultă că doar lacurile de baraj
Străjeşti (în special) şi Băbeni întrunesc condiţiile, prin prisma indicatorilor
hidrologici şi biologici, specifice ecosistemelor lacustre.
Alte lacuri, precum Drăgăşani, Zavideni şi Arceşti (cu schimburi totale ale
volumelor la 6,5-7,5 zile) prezintă condiţii tranzitorii între ecosistemul lacustru
şi cel fluviatil. Dacă se adaugă şi caracterul pulsatoriu, neregulat, în care se
desfăşoară procesul circulaţiei apei, rezultă că aceste lacuri se află într-un
permanent dezechilibru ecosistemic, cu implicaţii nefaste asupra stabilizării
unor asociaţii biocenotice.
Majoritatea lacurilor de pe valea Oltului (Turnu, Dăeşti, Călimăneşti,
Râureni, Rm. Vâlcea, Govora, Ioneşti, Slatina), cu schimbări complete ale
volumelor de apă la fiecare 0,8-4,5 zile, se apropie mult de particularităţile
ecosistemelor fluviale, cu modificări permanente ale factorilor abiotici şi biotici.
În general, în funcţie de suprafaţa unui lac corelată cu adâncimea, apar
numeroase diferenţieri fizice, chimice şi biologice ale apei. Un lac cu adâncime
şi suprafaţă mare prezintă o stratificaţie termică, paralel cu o descreştere a
concentraţiei de oxigen, respectiv a productivităţii biologice, ceea ce determină
o schimbare a funcţiilor ecosistemului. De asemenea, influenţa (impactul) unui
lac de baraj asupra mediului diferă în funcţie de mărimea lui.
Deşi, în general, are o folosinţă complexă, lacul de baraj construit prezintă
anumite particularităţi legate de scopul principal pentru care a fost creat, iar

93
regimul de exploatare a acestuia determină structura bilanţului hidric, care la
rândul său se răsfrânge asupra celorlalţi parametri fizici şi biotici.
Un lac de baraj cu funcţie predominant hidroenergetică este prevăzut cu un
anumit volum util de apă, aceasta depinzând de cantitatea de apă intrată (aflux)
şi de poziţia prizei pentru apa care pleacă (deflux). Raportul dintre volumul de
apă şi volumul util este denumit de obicei coeficient de acumulare (deci în cât
timp se poate reface volumul util). Acest aspect este deosebit de important în
stabilirea caracteristicilor limnologice ale acumulării.
Aşadar, în ansamblul ecosistemelor de acest tip se deosebesc două laturi
fundamentale importante pentru evoluţia şi caracterul lor ecologic: caracterul
lotic, care asigură continuitatea structurilor lotice preexistente - specifice
fluviului barat; şi caracterul lentic, nou format, care determină modificări
radicale în structurile cenotice reofile, transformându-le mai mult sau mai puţin
lent în cenoze specifice lacurilor.
Evident, aceste două laturi se întrepătrund; nu există o limită precisă între
ele, deoarece în cadrul ecosistemului se disting formaţiuni preponderent reofile
şi preponderent limnofile. Dacă apa venită din amonte este tranzitată într-o
perioadă de timp foarte scurtă, atunci acumularea nu mai are trăsături lacustre
bine definite, şi invers. De acest parametru este legată stratificarea termică,
distribuţia oxigenului dizolvat, decantarea aluviunilor, pătrunderea luminii, în
consecinţă gradul de troficitate a apei şi dezvoltarea hidrobiocenozelor.
În general, spre deosebire de alte amenajări, construirea unui lac de baraj
reprezintă o intervenţie de mare anvergură asupra peisajului geografic. De aceea
este necesară o amplă investigare pe multiple planuri a zonei de amplasare a
lacului, atât înainte de construire, cât şi în timpul construcţiei şi a existenţei
lacului, pentru a stabili implicaţiile noului ecosistem asupra mediului, asupra
vieţii social-economice a regiunii respective.
Pentru a stabili caracteristicile esenţiale ale lacului, modul cum evoluează
principalii factori abiotici şi biotici, este necesar a avea în vedere evoluţia
cantitativă şi calitativă a proceselor proprii lacului, legate de: mediul
înconjurător, mărimea bazinului de recepţie, structura sa geologică, configuraţia
reliefului, structura învelişului de sol şi a vegetaţiei. Mai este necesar a avea în
vedere modul de utilizare a terenurilor, gradul de încărcătură umană, cu întreaga
sa gamă de activităţi. O importanţă deosebită o are regimul de scurgere a râului,
de acesta depinzând cantitatea de apă şi aluviuni care tranzitează prin lac. De
asemenea, trebuie avut în vedere nivelul apei care determină schimbarea bazei
de eroziune şi acumulare a reţelei hidrografice înconjurătoare, modificarea
profilului longitudinal al râului principal, extinderea suprafeţelor de teren
supuse abraziunii lacustre, schimbarea topoclimatului.
Urmărind dinamica evoluţiei lacului de baraj se poate considera că realizarea
barajului constituie practic actul de naştere al noului ecosistem. Barajul
determină creşterea nivelului apei şi inundarea treptată a zonelor învecinate.

94
Solurile recent inundate determină creşterea cantităţii de suspensii din apa
lacului, depăşind pe cele din râu înainte de barare. Transparenţa apei este
redusă, dar această stare durează o perioadă scurtă, viteza de sedimentare fiind
rapidă.
Din punct de vedere biologic, în perioada de umplere a cuvetei lacului se
produce şocul, impactul puternic asupra organismelor din solurile inundate
provocând mortalitatea în masă a acestora. Drept urmare are loc o puternică
încărcare organică a fundului lacului, dar şi a apei. Aceasta determină şi o
creştere rapidă a gradului de troficitate.
Nu acelaşi lucru se va întâmpla cu organismele biocenozelor acvatice din
râul barat sau din reţeaua hidrografică cuprinsă de apele lacului (izvoare, bălţi,
pâraie). Fără îndoială că şi ele vor suferi influenţe noi şi modificări
corespunzătoare, dar aceste modificări nu se vor produce brusc, ci printr-un
proces mai mult sau mai puţin îndelungat de transformare a biocenozelor, de
adaptare a populaţiilor de plante şi animale la noile condiţii de mediu.
Lacul de baraj nou creat reprezintă un ecosistem destul de instabil la început,
deoarece este influenţat puternic de ecosistemul terestru înconjurător şi de cel
reofil. Acest ecosistem capătă cu timpul un anumit grad de autonomie şi are
tendinţa de a evolua către un ecosistem lacustru natural. Acest stadiu nu va fi
atins niciodată, întrucât lacul de baraj este controlat şi dirijat de om în
permanenţă sub aspectul bilanţului hidric, respectiv al variaţiei nivelului.
Un aspect deosebit de important în evoluţia lacurilor de baraj este
colmatarea, care depinde foarte mult de cantitatea de aluviuni aduse în lac şi de
gradul de tranzitare a acestora prin lac. Cantitatea de aluviuni depinde de
structura litologică a bazinului hidrografic şi de gradul de amenajare a acestuia.
De asemenea, un rol important revine şi abraziunii lacustre desfăşurată pe o
fâşie, care este în funcţie de amplitudinea de variaţie a nivelului. Rata de
colmatare ca raport între volumul de aluviuni adus în cursul anului şi volumul
iniţial al lacului pe de o parte şi durata de aluvionare totală care este inversul
ratei acumulării pe de altă parte, sunt indicatori care determină durata de viaţă a
lacului. În proiectare se dau câteva rate de sedimentare: 0,25% la lacurile mari
în circa 400 ani, 0,5% la lacurile mijlocii (200 ani) şi 3% la lacuri reduse
(33 ani). În acest sens, duratele de aluvionare sunt mult mai mici pentru lacurile
mici de acumulare, ca urmare a amplasării inadecvate şi a unei insuficiente
amenajări în bazinele hidrografice. Rata de colmatare şi durata de aluvionare
influenţează foarte mult condiţiile de viaţă şi structura biocenozelor din lac.
În acest context, analizând evoluţia ecologică a lacului de baraj de la Porţile
de Fier I (Gh. Brezeanu, 1998), se disting 3 etape semnificative din punct de
vedere trofic. La scurt timp după umplerea lacului, şi chiar în perioada de
umplere, are loc o adevărată explozie a producţiei biologice, cantitatea de
fitoplancton, zooplancton şi zoobentos depăşind cu mult pe cea existentă în râu,

95
 înainte de barare. Un alt exemplu: în lacurile de pe Nipru (Dneprodzerjinsk,
Kahovka) densitatea biocenozelor zoobentale a crescut într-o perioadă de un an
de la inundare de la 67 kg/ ha la 793 kg/ ha . În lacul Porţile de Fier I s-a
constatat o creştere a densităţii numerice a fitoplanctonului de la ordinul zecilor
de milioane de exemplare/ m 3 la ordinul de zeci de miliarde exemplare / m 3 în
zonele de întinsură şi în golfuri, în primii doi ani de la formarea lacului (M.
Oltean, 1979). Aceeaşi evoluţie este evidenţiată şi pentru zooplancton: de la
30.000 la 4.000.000 exemplare/ m 3 (Gh. Brezeanu, 1979).
În zoobentos, modificările sunt dependente de evoluţia structurii
substratului. Pe măsura colmatării fundului are loc o dezvoltare în masă,
îndeosebi a oligochetelor şi chironomidelor.
Această creştere bruscă a producţiei biologice, datorată evident resurselor
minerale şi organice din zonele de uscat recent inundate, durează 2-3 ani de la
formarea lacului. Este o etapă de creştere rapidă a gradului de troficitate.
Cercetările asupra lacului de baraj Porţile de Fier au evidenţat că în următorii
ani are loc o scădere a capacităţii trofice şi o stabilizare la nivele apropiate (dar
superioare) râului înainte de barare. Din momentul instalării stabilizării, se
poate afirma că evoluţia lacului de baraj capată acelaşi sens ca şi lacurile
naturale, dar cum s-a mai amintit, fără a fi similară, datorită modului dirijat de
exploatare. Un lac de baraj reprezintă, din punct de vedere ecologic, un
ecosistem, în care are loc o succesiune ecologică tipică (I. Miron, 1968).
Ca şi lacurile naturale, lacurile de baraj evoluează în etape succesive, de la
oligotrofie spre eutrofie (C.S. Antonescu, 1971). Această evoluţie este
determinată de două cauze: sedimentarea organică sau biogenă, rezultată din
producţia autohtonă şi aportul de materiale organice şi minerale alohtone
introduse în lac, în principal de râul barat şi de alţi afluenţi din bazinul
hidrografic al lacului.
Vorbind de producţia biologică, trebuie să subliniem locul aparte pe care îl
ocupă producţia piscicolă. Indiferent de scopul pentru care a fost construit
(hidroenergetic, alimentare cu apă, irigaţii), lacul are şi importanţa sa piscicolă.
Urmărind evoluţia ihtiofaunei trebuie subliniat faptul că, bararea râurilor
produce perturbaţii majore în migraţia peştilor, în profida măsurilor luate
(amenajări piscicole - scări de peşti, lifturi). Fiind împiedicaţi a migra în zonele
de reproducere, stocurile acestor specii se vor diminua.
La scurt timp după formarea lacului se produc modificări majore în structura
şi dinamica ihtiofaunei. În cele mai multe lacuri construite la noi în ţară ca
urmare a creşterii troficităţii, în primii ani are loc o creştere notabilă a producţiei
piscicole datorită producţiei mari a planctonului şi bentosului. Se dezvoltă cu
precădere ciprinidele zooplanctonofage şi bentonofage şi concomitent creşte
numărul de răpitori. Paralel cu scăderea producţiei planctonice şi bentonice
scade şi producţia piscicolă.

96
 Lacurile de baraj construite în alte scopuri decât cele piscicole au o
productivitate naturală redusă din punct de vedere piscicol. Încercările de a
determina o sporire a producţiei de peşte prin populări periodice cu puiet nu dau
însă rezultatele scontate.
Un aspect important pentru viaţa lacurilor de baraj îl constituie poluarea.
Impactul activităţii omului, sub cele mai diverse forme, se răsfrânge de cele mai
multe ori negativ asupra calităţii apei lacurilor. Factorii poluanţi de diferite
categorii ajung în lac pe diferite căi: prin râul barat, prin deversarea directă în
lac a unor ape reziduale neepurate, în urma ploilor şi topirii zăpezilor, datorită
navigaţiei. Ca urmare a capacităţii de diluţie şi a puterii de autoepurare naturală,
influenţa poluanţilor este relativ atenuată. Cu toate acestea, problema poluării
lacurilor de baraj este esenţială şi se impun măsuri hotărâte pentru păstrarea
calităţii apelor, ţinând seama de utilizarea complexă a acestora.

97
 7

PEŞTII ŞI IMPACTUL POPULAŢIILOR PISCICOLE

ASUPRA ECOSISTEMELOR LACUSTRE

7.1. PRINCIPALELE SPECII DE PEŞTI DIN LACURI ŞI BĂLŢI

În apele continentale din zonele temperate trăiesc în jur de 110-120 specii de

peşti; în ţara noastră se apreciază că numărul acestora nu depăşeşte 90-95 de
specii şi subspecii (P. Bănărescu, 1964), dar cele de importanţă economică,
peştii cei mai cunoscuţi din lacuri şi bălţi, nu sunt mai mult de 20. Aceştia sunt:
Cyprinus carpio (crapul), Carassius carassius (caracuda), C. auratus gibelio
(carasul argintiu), Tinca tinca (linul), Gobio gobio (porcuşorul), Abramis brama
(plătica), A. ballerus (cosacul), Vimba vimba (morunaşul), Rutilus rutilus
(babuşca), Aspius aspius (avatul), Pelecus cultratus (sabiţa), Leuciscus idus
(văduviţa), Scardinius erythrophthalmus (roşioara), Alburnus alburnus
(obleţul), Silurus glanis (somnul), Esox lucius (ştiuca), Perca fluviatilis
(bibanul), Lucioperca lucioperca (şalăul). Desigur, lista nu cuprinde o serie de
specii frecvente în ecosistemele lacustre, iar cele menţionate trăiesc şi în râuri,
mai ales în zona colinară şi la gurile de vărsare a râurilor mari. Două specii
introduse la noi în ţară cu circa 35 de ani în urmă Ctenapharyngodon idella şi
Hypophtalmychtis mollitrix, cunoscute la noi sub numele de crap chinezesc se
întâlnesc frecvent în lacurile naturale peştii provenind din crescătorii, unde se
înmulţesc prin reproducere artificială.
Reproducerea şi dezvoltarea embrionară şi postembrionară (stadiul de alevin
şi pui) reprezintă o etapă importantă - critică - pentru producţia piscicolă şi
regenerarea naturală a ihtiofaunei lacurilor naturale. Reproducerea (depunerea
pontei şi fecundarea icrelor), ca şi dezvoltarea embionară şi larvară (de alevin)
depind de o serie de factori de mediu (temperatura apei, configuraţia
macrofitelor acvatice, calitatea apei), care pot stimula, sau dimpotrivă, bloca
acest proces. Depunerea pontei a celor mai multe specii (în limbaj popular
bătaia peştilor) are loc în zona litorală a lacurilor, unde adâncimea apei este
mică (0,50-1,50 m) şi se dezvoltă macrofitele plutitoare şi submerse pe care
icrele se fixează cu ajutorul unei substanţe lipicioase secretate.
Embriogeneza are loc în anumite limite optime de temperatură ale apei: la
crap 18 0 -20 0 C, şalău 10 0 -15 0 C, biban 13 0 -14 0 C, ştiucă 12 0 -13 0 C.
Scăderea sub limita temperaturii optime determină încetinirea embriogenezei

99
sau în condiţii acute, moartea embrionilor sau alevinilor. Durata embriogenezei
în condiţii optime de mediu este de 3-4 zile pentru majoritatea ciprinidelor.
Perioada postembrionară, care începe odată cu eliberarea embrionului din
învelişul icrei, reprezintă momentul în care alevinul (larva) intră în contact
direct cu mediul înconjurător. În condiţii optime de dezvoltare morfo-anatomică
a organelor interne (organogeneza), sursa de hrană (endogenă) din primele etape
de dezvoltare este asigurată de sacul vitelin. Pe măsura creşterii, structura
organismului se modifică, un moment important al evoluţiei fiind trecerea la
hrana exogenă, din mediul înconjurător. Lipsa unei hrane adecvate în momentul
trecerii la hrana exogenă (infuzori, rotifere, alge) poate provoca stoparea
dezvoltării (organogenezei) şi moartea prin inaniţie. În perioada dezvoltării
postembrionare alevinii sunt deosebit de sensibili, supravieţuirea fiind
condiţionată de o serie întreagă de factori, între care: hrana adecvată,
temperatura optimă, calitatea apei.

7.2. GRUPAREA ECOLOGICĂ

ŞI RELAŢIILE TROFICE ALE PEŞTILOR

Din punct de vedere biologic-ecologic, peştii de apă dulce sunt grupaţi în

mai multe categorii (Th. Buşniţă şi I. Alexandrescu, 1963). În funcţie de tipul
de ecosistem în care trăiesc aceştia se împart:
− peşti dulcicoli stagnofili, care trăiesc în apele dulci stătătoare şi nu se
deplasează decât rar şi pe distanţe mici în interiorul bazinului respectiv, cum
sunt de exemplu: linul, plevuşca, chişcarul;
− peşti dulcicoli reofili, care trăiesc în râuri şi se deplasează la mici
distanţe pe cursul râului pentru a se reproduce în zonele de amonte, ca de
exemplu: boişteanul, zglăvocul, nisipariţa, lotriţa, lipanul, mreana;
− peşti dulcicoli semimigratori, care fac migraţii mai lungi în interiorul
apelor dulci, deplasându-se din bălţi în râuri sau invers, ori numai dintr-un
râu în altul.
Exemple tipice sunt crapul, plătica, babuşca, văduviţa, sabiţa, somnul. Aceste
specii trăiesc în bălţi, râuri de şes şi colinare, migrând pentru reproducere în bălţi
sau pe terenuri inundabile. Unele specii ca mreana, scobarul, păstrăvul, morunaşul
fac migraţii de reproducere din râuri în pâraie cu ape reci şi repezi. În funcţie de
hrană, peştii sunt grupaţi în următoarele categorii principale: fitoplanctonofagi, cei
care se hrănesc preponderent cu alge planctonice toată viaţa sau o anumită
perioadă a vieţii, macrofitofagi, specii care consumă preponderent macrofite,
zooplanctonofagi peşti consumatori cu predilecţie ai zooplanctonului,
zoobentonofagi peşti care consumă nevertebrate de pe fundul lacurilor, ihtiofagi,
specii răpitoare consumatoare a peştilor paşnici.

100
 Trebuie reţinut că nu există o diferenţiere strictă între diferitele categorii de
peşti, unele specii având o hrănire mixtă, preluând din mediu, fără o
selectivitate riguroasă, alge, macrofite, nevertebrate, detritus. Chiar şi cei a căror
hrănire este mai specializată, consumă pe lângă hrana specifică categoriei din
care fac parte şi alte tipuri de hrană. Obleţul, care face parte din categoria
fitoplanctonofagilor, are în hrana sa mici chironomide, cladoceri, copepode;
gingirica (tipic zooplanctonofag), consumă şi alge; sabiţa (zooplanctonofag),
consumă şi mici chironomide şi chiar larve de peşti (P. Spătaru, 1968). Pe
parcursul dezvoltării, de la stadiul de larvă la cel de pui şi adult, structura
hranei se modifică. Spre exemplu, în cazul ihtiofagilor, peştii parcurg trei tipuri
de hrănire: microfitoplanctonofag ∏ microzooplanctonofag ∏ ihtiofag (Gh.
Brezeanu, 1973).
• Relaţiile trofice. Relaţiile trofice dintre populaţiile piscicole şi celelalte
comunităţi de plante şi animale, influenţele şi efectele reciproce sunt extrem de
complexe.
o Peştii ihtiofagi (prădători) au un comportament selectiv în alegerea prăzii.
Peştii mici sunt cei mai vulnerabili, comparativ cu cei mari, care nu fac obiectul
prăzii ihtiofagilor. Chiar şi forma peştilor atacaţi contează în alegerea prăzii.
Şalăul, spre exemplu, preferă peştii fuziformi, de talie mică şi mai puţin pe cei
plaţi, cum este plătica. Este cunoscut canibalismul în rândul ihtiofagilor, ştiuca,
şalăul, bibanul consumându-şi proprii pui.
Ihtiofagii determină comportamentul comunităţilor piscicole paşnice, având
un rol important în reglarea componenţei populaţiilor. În condiţiile în care
speciile de peşti ihtiofagii din lacuri se înmulţesc, structura populaţiilor de peşti
paşnici se modifică în sensul diminuării densităţii numerice a acestora. De
aceea, în astfel de cazuri, practica piscicolă presupune eliminarea răpitorilor
printru-un pescuit discriminatoriu.
o Peştii planctonofagi - zooplanctonofagi au o influenţă puternică asupra
structurii planctonului. Această relaţie depinde în mare măsură de categoria
planctonofagilor. Alevinii, după resorbţia sacului vitelin, consumă formele mici
de zooplancteri (rotifere, cladoceri) şi alge unicelulare fitoplanctonice (Gh.
Brezeanu, 1973). Pe măsură ce cresc, prada planctonofagilor este alcătuită din
forme zooplanctonice mari. În acest cadru se disting două categorii:
planctonofagi tipici şi facultativi. Primii se hrănesc exclusiv cu fitoplancton şi
zooplancton, pe când ceilalţi consumă şi nevertebrate din bentos, macrofite,
perifiton (cu tot ansamblul organismelor ce alcătuieşte această comunitate).
Peştii planctonofagi sunt adaptaţi pentru două moduri de hrănire: prin
capturarea selectivă a hranei, alegând-o vizual şi prin filtrarea întregii mase
planctonice. În această din urmă categorie, exemplul tipic este
Hypophtalmychtis mollitrix (crapul chinezesc) înzestrat cu un aparat bucal
capabil să filtreze fitoplanctonul şi zooplanctonul.

101
 Zooplanctonofagii prădători îşi aleg selectiv hrana, de obicei la lumina zilei
aceasta constă din cladocere mari, copepode, dar şi din larve de chironomide din
zonele cu macrofite. Clupeonella cultriventris (gingirica), Leucaspius
delineatus (fufa), Alburnus alburnus (obleţul) fac parte din această categorie. În
lacurile eutrofe, aceste două tipuri de planctonofagi coexistă, dar cei din
categoria filtratori-omnivori pot deveni dominanţi (Lazzaro, 1987). În general,
populaţiile de peşti planctonofagi pot exercita un control asupra structurii
zooplanctonului, atât din punct de vedere cantitativ (al densităţii acesteia), cât şi
calitativ (al consumului unor anumite populaţii).
o Peştii omnivori reprezintă acele populaţii care se hrănesc, atât cu plante,
cât şi cu animale din plancton, din bentos sau perifiton, dar şi cu detritus bogat
în substanţe organice. Spectrul trofic al peştilor omnivori este mai larg şi este
alcătuit din specii de plante şi animale care intră în alcătuirea biocenozelor
ecosistemului respectiv. În măsura în care diversitatea populaţiilor de plante şi
animale este mare, în aceeaşi măsură conţinutul hranei omnivorilor va fi mai
complex, va cuprinde un număr mai mare de specii.
Acest aspect este evident în lacurile eutrofe puţin adânci, cu o producţie
mare şi diversă de plante şi animale, cum sunt cele din zona inundabilă a
Dunării sau din Delta Dunării. În hrana crapului spre exemplu, care poate fi
socotit o specie tipic omnivoră, au fost identificate peste 90 de specii de plante
şi animale (N. Botnariuc şi P. Spătaru, 1963, N. Botnariuc ş.a., 1964). În
conţinutul gastrointestinal s-au găsit nematode, oligochete, moluşte, cladocere,
ostracode, copepode, chironomide, alge, fragmente de frunze, detritus, practic
reprezentanţi ai tuturor populaţiilor din biocenozele planctonice şi bentonice.
Desigur, se poate vorbi şi de o anumită preferinţă: acolo unde, pe fundul
lacului, chironomidele alcătuiesc densităţi mari, hrana crapului este
preponderent alcătuită din ele, reprezentând până la 80%. De altfel, crapul ca şi
plătica, caracuda şi somnul este socotit peşte bentonofag deşi nu se mărgineşte a
consuma numai animale de pe fundul apelor.
Cercetările asupra hranei şi relaţiilor trofice au demonstrat că peştii au
preferinţe pentru anumite specii sau grupe de organisme. Au capacitatea de a
alege, au un anumit grad de selectivitate. Această caracteristică determină
concurenţa între diferitele specii care au o hrană similară. Spre exemplu, hrana
preferată a crapului şi plăticii sunt larvele de chironomide, fapt ce face ca aceste
specii să intre în concurenţă.

7.3. ROLUL POPULAŢIILOR PISCICOLE

ÎN STRUCTURAREA BIOCENOZELOR LACUSTRE

În ultimul timp, cercetările efectuate în Statele Unite şi în unele ţări din Europa
vizează în mai mare măsură cunoaşterea rolului şi influenţei populaţiilor piscicole
lacustre asupra celorlalte nivele trofice (fitoplancton, zooplancton, zoobentos).

102
 În acest context, una din opţiuni se referă la stabilirea relaţiilor trofice şi a
modalităţilor de control al competiţiei interspecifice în cadrul ecosistemelor
(Lazzaro şi Lacroix, 1995). Cadrul general de reglare a comunităţilor de plante
şi animale se poate realiza prin ceea ce se cheamă biomanipulare sau
ecotehnologie. Biomanipularea este definită ca fiind modalitatea de gestiune a
comunităţilor acvatice prin controlul diferitelor populaţii (Schapiro ş.a., 1975,
Lazzaro şi Lacroix, 1995).
Gestiunea populaţiilor de plante şi animale se poate realiza pe două căi: 1)
prin controlul resurselor (bottom-up-control) şi 2) prin reglarea populaţiilor
paşnice de către prădători (top-down control). În primul caz, se are în vedere
rolul important al nutrienţilor în procesul de eutrofizare şi controlul acestora. În
cel de al doilea, se consideră că variabilitatea relaţiilor populaţiilor se poate
controla prin efectul în cascadă, determinat de prădători, efect care se propagă
în cadrul reţelei trofice, începând de la nivelul peştilor ihtiofagi, până la cel al
consumatorilor primari.
Relaţiile dintre populaţiile piscicole şi celelalte comunităţi, precum şi
influenţele şi efectele reciproce, sunt extrem de complexe. Acestea cuprind, în
general, două categorii: impactul ihtiofagilor asupra peştilor paşnici şi impactul
asupra fitoplanctonului, macrofitelor, zooplanctonului şi zoobentosului. Aceste
relaţii explică rolul şi importanţa populaţiilor piscicole în dinamica structurilor
şi funcţiilor comunităţilor acvatice.
Biomanipularea are două obiective finale, aparent contradictorii:
⊇ ameliorarea calităţii apei şi lupta împotriva efectelor negative ale eutrofizării
şi ⊄ ameliorarea randamentului producţiei piscicole prin stimularea trofiei
lacurilor.
În cadrul celui de al doilea obiectiv cea mai mare parte a acţiunilor de
manipulare au fost orientate către controlul algelor. În acest scop, metodologiile
au fost focalizate în direcţia eliminării parţiale sau totale a peştilor
zooplanctonofagi (printr-un pescuit selectiv) şi introducerea de peşti
fitoplanctonofagi, urmărindu-se în acelaşi timp creşterea presiunii
zooplanctonului fitoplanctonofag asupra algelor. În cele mai multe cazuri,
specia de peşti folosită în acest scop, este Hyphotalmichthys mollitrix (crapul
chinezesc) a cărui hrană este, în principal, fitoplanctonul.
În cazul combaterii şi controlului macrofitelor acvatice, controlul este
exercitat cu ajutorul speciei Ctenopharyngodon idella (cunoscut, de asemenea,
sub numele de crap chinezesc), a cărui hrană sunt macrofitele palustre-
emergente (papura, stuful, nuferii etc.). În zonele tropicale, specia Tilapia
rendalli este deosebit de eficace în combaterea algelor filamentoase.
Trebuie reţinut că efectele biomanipulării nu sunt unidirecţionale,
independente, ci antrenează o serie întreagă de procese, determinând ceea ce se
cheamă propagarea cascadelor trofice. De exemplu, eradicarea macrofitelor
poate antrena dezvoltarea microfitelor, după cum ameliorarea transparenţei apei,

103
ca urmare a consumului intens a fitoplanctonului de către zooplanctonul
fitoplanctonofag sau de către peştii fitoplanctonofagi, poate declanşa
dezvoltarea macrofitelor (Lazzaro şi Lacroix, 1995).
În condiţiile biomanipulării, propagarea cascadelor trofice se amortizează
către reţelele trofice inferioare.
În general, în eleştee, în lacurile mici şi puţin adânci, schimbările
comunităţilor piscicole au un impact în cascadă mai eficient, până la nivelul
fitoplanctonului, comparativ cu cel din lacurile mari şi adânci. Spre exemplu,
eliminarea populaţiilor piscicole în lacurile mici, poate determina o scădere a
bioturbidităţii în lacurile eutrofe. Această scădere se asociază cu dezvoltarea
intensă a macrofitelor şi o reducere a biomasei fitoplanctonului. Procesul poate
avea implicaţii multiple: eliminarea turbidităţii şi reciclarea nutrienţilor,
creşterea consumului fitoplanctonului de către zooplancton, dominanţa speciilor
consumatoare de fitoplancton, dar şi efecte directe sau indirecte legate de
dezvoltarea macrofitelor. Dezvoltarea macrofitelor poate determina reducerea
fitoplanctonului prin creşterea competiţiei pentru nutrienţi dintre macrofite şi
microfite; inhibiţia dezvoltării fitoplanctonului se poate datora şi unor secreţii
elaborate de către macrofite (Hootsmans şi Vermat, 1991).
În lacurile mari şi adânci, unde macrofitele ocupă o suprafaţă redusă,
efectele determinate de manipularea populaţiilor piscicole se propagă pe termen
lung. Pentru că aici implicaţiile manipulării peştilor sunt mai atenuate, factorii
fizico-chimici pot interveni, favorizând dezvoltarea speciilor de alge, care la
rândul lor pot fi eficient controlate de către zooplanctonul fitoplanctonofag.
Opiniile critice asupra biomanipulării consideră că pentru a aprecia corect
efectul biomanipulării este necesar a se ţine seama de categoria în care se
încadrează ecosistemul (lac, baltă, eleşteu), de durata biomanipulării (zile,
sezoane, ani), de intensitatea manipulării (dimensiunea cantitativă a peştilor), de
productivitatea ecosistemului (oligotrof, eutrof). Concluzia generală cu privire
la impactul populaţiilor piscicole este că acestea reprezintă un factor major de
control al funcţionării ecosistemelor, al structurării populaţiilor de plante şi
animale, de gestiune a ecosistemelor prin biomanipulare (ecotehnologie).

104
 8

RÂURILE

Ecosistemele acvatice curgătoare cuprind pâraiele, râurile şi fluviile. Acestea

reprezintă o masă de apă care se deplasează de la izvor spre vărsare sub
influenţa gravitaţiei, curgerea efectuându-se printr-o depresiune (albie). Pentru a
înţelege particularităţile structural-funcţionale specifice unor ecosisteme
deosebit de complexe cum sunt apele curgătoare, ele trebuie integrate mediului
terestru de care depind. Natura geologică a bazinului, modul de ocupare a
solului (păduri sau culturi agricole, localitaţi urbane sau rurale) exercită o
puternică influenţă asupra cantităţii şi calităţii apelor curgătoare.
În acelaşi timp, particularităţile fizico-chimice ale ecosistemelor reofile sunt
strâns dependente de viaţa din apele curgătoare, factorii abiotici şi biotici,
condiţionându-se reciproc. Viteza curentului, natura substratului, variaţiile
debitului şi nivelul apelor sunt factori de care depind structura şi funcţionarea
populaţiilor vegetale şi animale, iar acestea, la rândul lor, au un rol important în
determinarea caracteristicilor fizico-chimice ale apei. În acest context trebuie
privite şi evaluate limnologic ecosistemele reofile.

8.1. PARTICULARITĂŢILE GEOMORFOLOGICE ŞI HIDROLOGICE

ALE APELOR CURGĂTOARE

Pentru a caracteriza ecosistemul fluviatil din punct de vedere geomorfologic

şi hidrologic trebuie avută în vedere interacţiunea dintre sistemul terestru şi cel
acvatic. În acest sens, un râu sau un fluviu care cuprinde o reţea hidrografică
trebuie integrat bazinului versant.
o Bazinul versant este un spaţiu geografic limitat şi izolat de alte bazine
printr-o linie de împărţire a apelor, numită şi cumpăna apelor. Fiecare râu are
bazinul său versant, care este integrat unui bazin versant al unui mare fluviu ce
cuprinde bazinele versante ale afluenţilor, ierarhizate în funcţie de mărimea lor.
Un bazin versant poate fi comparat cu o cuvetă care colectează apele ploilor,
ape care şiruiesc pe sol şi sunt dirijate către râuri.
Multitudinea de pâraie şi râuri care alimentează cursul principal constituie
reţeaua hidrografică. O definiţie mai complexă arată că ansamblul arterelor
privite sub aspect morfologic prin care se produce scurgerea lichidă
organizată, începând cu ogaşele şi încheind cu văile mari, indiferent dacă

105
scurgerea este temporară sau permanentă se numeşte reţea hidrografică
(P. Gâştescu, 1998). În cadrul reţelei hidrografice există o relaţie directă între
caracteristicile geomorfologice ale bazinului versant şi variaţiile hidrologice şi
hidraulice ale cursului de apă. În profilul transversal al albiei unui râu deosebim
ripalul sau malul, zona mijlocie sau medialul, iar în lungul său cursul superior,
mijlociu şi inferior.
Natura rocilor influenţează chimismul apei şi încărcătura lor în suspensii şi
sedimente. Totodată, covorul vegetal al bazinului, dependent el însuşi de climat,
joacă un rol determinant asupra modului de scurgere a apelor, de eroziunea
solului şi de încărcarea cu materie organică a râurilor, acest din urmă factor
constituind o importantă resursă pentru viaţa ecosistemelor reofile.

8.1.1. REGIMUL HIDROLOGIC AL SISTEMULUI APELOR CURGĂTOARE

Apa pâraielor, râurilor şi fluviilor este într-o permanentă mişcare datorită

curgerii gravitaţionale. Viteza de curgere a apei în lungul albiei nu este
uniformă. O diferenţa de viteză se remarcă în diversele puncte ale planului de
secţiune. În apropierea ţărmului şi spre fundul albiei viteza este mai mică faţă de
zona centrală. Aceste deosebiri se datorează frecării moleculelor de apă de
pereţii albiei râurilor. Neregularităţile fundului albiei ori prezenţa unor
bolovani, pot modifica viteza de deplasare a apei spre aval. Fluxul
unidirecţional este principala caracteristică fizică a sistemului fluvial. Acest flux
este motorul principal al funcţionării ecologice a sistemului. Întreg acest
mecanism al curgerii are o importanţă deosebită pentru structurarea
biocenozelor, a populaţiilor acvatice.
Peisajul fluvial se schimbă în funcţie de fluctuaţiile nivelului apei.
Alternanţa viituri-etiaj, de exemplu, care se produce cu o anumită periodicitate,
crează o mare diversitate de habitate pentru perioade mai lungi sau mai scurte,
care se succed în timp (formarea de lacuri sau bălţi în zonele inundabile,
modificarea pânzei freatice).
Din cantitatea de precipitaţii care cade pe suprafaţa bazinului versant, o parte
este utilizată rapid de vegetaţie, o parte se evaporă, o parte se infiltrează în sol,
alimentând pânza freatică, o altă parte din cantitatea totală formează scurgerea
de suprafaţă. Dinamica hidrologică a unui curs de apă este puternic influenţată
de regimul precipitaţiilor, de volumul şi repartiţia cantitativă în cursul anului.
Cantitatea medie anuală de precipitaţii necesară menţinerii unui râu este de
peste 250 mm/ m 2 /an în zonele cu climă temperată, 500 mm/ m 2 /an în cele
tropicale şi 700 mm în cele subtropicale (C. Lévêque, 1996).
În afară de precipitaţii, ecosistemele acvatice curgătoare sunt alimentate de
sursele freatice, care au un rol important în menţinerea şi continuitatea cursului,
îndeosebi în perioadele de secetă. În regiunile aride, unde nu există pânze
freatice, pârâul sau râul dispare în perioadele îndelungate de secetă, fenomen cu

106
importante consecinţe ecologice pentru zonele respective, cum este spre
exemplu dispariţia populaţiilor de plante şi animale acvatice.
Unul dintre parametrii importanţi, care permite caracterizarea unui râu sau
fluviu din punct de vedere hidrologic, este debitul, care se evaluează în litri pe
secundă raportat la km 2 de bazin versant. Regimul hidrologic este determinat
de sursele de alimentare şi oscilaţiile sezonale ale debitului. Există râuri şi fluvii
cu regimuri simple, în cazul când anual se succede o perioadă cu ape abundente
şi debite mari şi o alta cu debite mici. În majoritatea cazurilor, râurile posedă o
alimentare mixtă: din precipitaţii, gheţari şi ape subterane, iar corelaţia dintre
diversele forme ale acesteia se modifică în spaţiu şi timp, fapt ce le conferă un
regim complex.
Un parametru important al caracterizării regimului hidrologic este
coeficientul de scurgere, care reprezintă raportul dintre înălţimea pantei şi
cantitatea de apă căzută în timpul unei averse. Scurgerea apelor provocată de
averse formează o reţea densă de zăvoaie şi mici pâraie, care se deplasează către
râu cu o viteză ce depinde de morfologia bazinului şi îndeosebi de pantă.
Coeficientul de scurgere depinde şi de gradul de saturaţie în apă a solului. În
acest sens, în perioadele de ploi abundente, când solul este imbibat cu apă, va
avea un alt coeficient de scurgere comparativ cu o perioadă de secetă, când solul
este deshidratat şi absoarbe rapid o parte din cantitatea de apă căzută pe sol.
Coeficientul de scurgere depinde de durata şi intensitatea averselor de ploaie.
Pe lângă morfologia bazinului, de panta acestuia, procesul scurgerii depinde
şi de felul în care se prezintă covorul vegetal: în zonele în care solul este
descoperit, lipsit de vegetaţie sau este cultivat sezonal cu anumite culturi,
şiroirea este mult mai activă şi cu efecte puternice de eroziune şi transport
sedimentar, comparativ cu zonele acoperite cu păduri şi vegetaţie permanentă,
în care procesul de şiroire este temperat, atenuat.
o Tipuri de regimuri hidrologice. Prin regim hidrologic se înţelege
ansamblul caracteristilor hidrologice ale unei staţii sau a unui ansamblu
hidrografic. Acesta este descris printr-o evaluare statistică a variaţiilor în timp a
fenomenelor fizice, cum este debitul râurilor - exprimat prin volumul de apă în
m 3 /s şi care traversează o secţiune a râului într-o perioadă dată de timp.
o Debitul mediu anual al unui râu sau fluviu este media anuală a debitului
instantaneu sau zilnic şi volumul anual de curgere (sau abundenţa), care este
cantitatea de apă transportată de fluviu într-un an. Debitul este determinat atât
de fenomenele hidrologice, cât şi de relieful bazinului (tab. 8.1). În general,
acesta este variabil şi este dificil a face previziuni pe termen mediu sau lung
datorită schimbării climatului. În condiţiile unor puternice viituri, determinate
de ploile torenţiale, debitul şi nivelul râurilor cresc rapid. În general, aversele
violente, cele care pe o durată foarte scurtă de timp aruncă mari cantităţi de apă
pe sol, intră în categoria situaţiilor hidrologice extreme pentru zona geografică
în care se află şi ţara noastră.

107
 Tabelul 8.1
3
Suprafata bazinului versant, lungimea cursului şi debitul mediu anual ( m /s) pentru câteva fluvii europene şi pentru marile fluvii ale lumii

Suprafaţa Lungimea Debitul Suprafaţa Lungimea Debitul

Fluvii Fluvii
bazinului fluviului mediu bazinului fluviului mediu
anual m3 /s anual m3 /s
Volga 1.360.000 3.690 7.900 Amazone 7.000.000 6.500 180.000
Danube 817.000 2.857 6.439 Nil 2.900.000 6.670 2.800
Rhin 220.000 1.320 2.250 Congo 3.700.000 4.700 41.000
Vistule 194.400 1.050 1.050 Yangsté 1.800.000 5.800 22.000
Elbe 132.000 1.100 1.500 Houang Ho 750.000 4.700 3.300
Loire 121.000 1.020 850 Mississipi 3.200.000 3.780 18.000
Rhône 99.000 810 1.700 Mekong 800.000 4.200 11.000
Ebre 83.000 930 Parana 2.300.000 4.200 15.000
Seine 73.700 776 420 Orénoque 880.000 2.160 17.000
Pô 70.100 673 1.500 Gange 1.000.000 2.500 19.000
Garonne 52.000 647 630 Zambéze 1.300.000 2.500 7.000
Tamise 13.400 324 65

108
 Pe baza observaţiilor multianuale se stabilesc valorile minime, maxime şi
medii ale nivelelor şi debitelor râurilor şi fluviilor. În funcţie de ritmicitatea
regimului fluvial determinat de regimul climatic, se disting etape sezonale ale
regimului hidrologic, cu perioade în care debitele şi nivelele ating cote mari şi
perioade cu cote minime. Aceste variaţii reflectă sezonalitatea precipitaţiilor.
În dependenţă de sursele de alimentare (precipitaţii sau ape freatice), de
sezoanele climatice, se pot distinge patru tipuri de regimuri hidrologice
fluviatile: fluvio-oceanic, nival-alpin, regim glaciar şi regimul nival de câmpie
sau continental.
o Regim fluvio-oceanic sau atlantic este caracterizat prin debit maximal la
sfârşitul toamnei şi iarna şi prin variaţii sezonale relativ moderate; din această
categorie fac parte râurile şi fluviile alimentate de apele de precipitaţii;
o Regim nival-alpin - sursa de alimentare asigurată îndeosebi în urma
topirii zăpezilor, perioada debitelor şi nivelelor maxime având loc primăvara şi
la începutul verii;
o Regim glaciar - caracteristic pâraielor şi râurilor din zonele alpine,
alimentate îndeosebi în urma topirii gheţarilor, care în lunile iulie-august
înregistrează debitele maxime; în timpul iernii debitele acestor ape sunt minime;
o Regimul nival de câmpie sau continental, caracteristic râurilor şi fluviilor
Europei continentale, ale căror debite maxime se înregistrează în perioada
topirii zăpezilor şi ploilor abundente de primăvară.
Pentru ţara noastră, Y. Ujvári (1959) distinge, de asemenea, patru tipuri de
regimuri hidrologice, în funcţie de sursele de alimentare:
o Nival moderat, în care se încadrează râurile cu alimentare moderat-
subterană, râuri situate în regiunile montane, unde principala sursă de
alimentare o reprezintă apa provenită din topirea zăpezilor.
o Nivo-fluvial, râurile cu alimentare mixtă, subterană şi de suprafaţă,
acestea din urmă provenind în urma topirii zăpezilor;
o Pluvio-nival, râurile cu alimentare subterană moderată, din zonele
submontane şi colinare şi care cuprind 45% din reţeaua hidrografică;
o Nivo-pluvial cu alimentare subterană bogată, cum sunt râurile din
depresiunile Ciuc, Trei Scaune, Gheorghieni ş.a.
În funcţie de regimul lor hidrologic, râurile din România se încadrează în
tipul temperat continental, cu debite mari primăvara şi viituri vară.
Pentru a avea o imagine globală asupra caracteristicilor şi resurselor
acvatice, pe baza unor măsurători a diferiţilor parametri, se calculează bilanţul
hidrologic conform următoarelor relaţii:

X 0 = Y0 + Z0 ;

Y0 = S0 + U2 ; W0 = X 0 - S0 ; W = Z0 + U 0 ; Kuo = U 0 : W0 ,

109
unde:
X reprezintă precipitaţiile medii anuale;
Y0 - scurgerea anuală medie a râurilor compusă din scurgerea de
suprafaţă;
S0 - scurgerea subterană U 0 ;
Z0 - evaporaţia medie anuală de la suprafaţa uscatului;
(evapotranspiraţia);
W0 - umezirea medie anuală a solului;
Kuo - coeficientul de alimentare subterană a râurilor.

Pentru întreg teritoriul ţării noastre bilanţul hidrologic este caracterizat prin
următoarele valori (după C. Diaconu ş.a., 1960):
X = 660 m 3 ; S0 = 108 m 3 ; Y = 157 m 3 ; W = 552 m 3 ;

Z0 = 503 m 3 ; U = 49 m 3 ; K = 0,09 m 3

8.1.2. CICLUL EROZIUNE - TRANSPORT - SEDIMENTARE

ŞI GEOMORFOLOGIA FLUVIATILĂ

Apele curgătoare sunt purtătoare de energie mecanică (potenţială şi cinetică).

Energia cinetică este proporţională cu masa şi pătratul vitezei de curgere. Acesta
este factorul prin care apele curgătoare reprezintă un agent important de
eroziune a rocilor. Se poate afirma că ele sunt cele care modelează suprafaţa
globului, atacând relieful printr-o dublă acţiune: mecanică (prin eroziune) şi
chimică (prin dizolvarea rocilor).
• Acţiunea de transport şi sedimentare. Printr-o succintă caracterizare,
apele curgătoare erodează, dizolvă şi transportă rocile pe care le atacă,
depunându-le sub formă de suspensii, pe măsura diminuării energiei cinetice.
Acesta este ciclul clasic: eroziune - transport - sedimentare, care poate fi
observat la majoritatea sistemelor fluviale.
Factorul esenţial al acestui proces îl constituie scurgerea superficială, care
reprezintă principala forţă de eroziune mecanică şi chimică a bazinelor versante.
Ea are o dublă acţiune: dizolvă diferitele minerale din sol şi roci, iar prin energia
lor cinetica spală solul prin procesul de erodare.
o Efectul mecanic (forţa mecanică) variază în funcţie de debitul şi viteza
curentului. Înclinaţia pantei este cea care determină puterea apelor curgătoare de
a eroda rocile şi transporta materialul rezultat. Materialul fin este transportat în
suspensie; cele grosiere sunt rulate sau târâte în mod succesiv sau rămân pe

110
fundul albiei râului. Fragmentarea materialelor transportate şi modul de
transport al sedimentelor diferă sensibil din amonte spre aval, în funcţie de
modificarea vitezei curentului, a pantei şi de natura rocilor. Torenţii au cea mai
mare putere de eroziune şi transport. În zona inferioară a cursului râurilor, unde
viteza curentului se atenuează, transportul materialului fin este dominant.
Evoluţia în timp a morfologiei albiei râului este rezultatul procesului de
eroziune, transport şi depozitare. Dacă pe un tronson al râului intensitatea
eroziunii depăşeşte capacitatea de depunere, atunci se produce un fenomen de
rupere a substratului şi malurilor, proces denumit proces de incizie. Invers, dacă
depunerea este mai activă şi eroziunea mai atenuată, lăţimea patului fluvial se
măreşte şi avem de-a face cu un proces de înălţare a fundului râului sau
fluviului.
Capacitatea de eroziune a cursurilor de apă este foarte puternică, iar pâraiele
şi râurile cu un curs rapid joacă un rol important în evoluţia peisajului. Ele pot
săpa văi adânci, adevărate canioane cu adâncimi de sute de metri.
Regimul hidrologic al apelor curgătoare are un rol important în evoluţia
procesului erozional. În perioada ploilor, mai ales a celor diluviale, apele de
şiroire aduc cantităţi mari de material erodat din bazinul versant, colmatând
văile fluviilor. Încărcătura de materie în suspensie transportată de râuri şi fluvii
depinde de natura solului bazinului versant şi de modul cum este transportat
(tab. 8.2). Cantitatea totală de suspensii transportată de fluvii în mări şi oceane
este de 15 ⋅ 10 tone/an, iar în funcţie de constituţia bazinului variază între 2 şi
50 tone/an (C. Lévêque, 1996). Întregul proces de transport şi sedimentare are
un rol covârşitor în stabilirea structurilor şi funcţiilor ecosistemelor. În funcţie
de natura substratului se vor instala acele biocenoze specifice naturii fizice si
chimice a depunerilor pe fundul ecosistemelor.

Tabelul 8.2
2
Eroziunea solului bazinului versant în t/km /an

Râuri Eroziune Râuri Eroziune

Loire 8
Garonne 21 Nil 39
Rhone 318 Niger 32
Dunărea 83 Congo 18
Mississipi 94 Gange 591
Saint Laurent 3 Mékong 435
Amazon 79 Huang Ho 2150
Orénoque 91

111
 o Dinamica geomorfologiei cursului. Datorită acţiunii mecanice a apei, a
vitezei de curgere în funcţie de pantă, a procesului erozional şi de transport a
suspensiilor, geomorfologia cursului apelor curgătoare marchează o anumită
evoluţie de-a lungul cursului.
În general, în partea superioară cursul râului parcurge un sector cu o pantă
mai mare. În concordanţă cu viteza curentului, în acestă zonă procesul de
eroziune este puternic, fundul pârâului sau râului fiind alcătuit din bolovani de
piatră. Acestă parte a cursului superior este denumită zonă de eroziune; aici,
cursul micilor pâraie (care alcătuiesc o reţea densă), reprezintă zona de
alimentare cu sedimente a râului.
În aval, pe măsură ce viteza curentului se diminuează, debitul creşte ca
urmare a aportului afluenţilor de grad inferior. În acest sector, fundul albiei este
alcătuit din pietriş şi nisip şi, pe măsură ce panta se diminuează, procesul de
sedimentare devine preponderent în raport cu eroziunea. Această parte a
sistemului fluvial, partea mijlocie a cursului, este denumită zonă de transfer a
apei şi materialelor în suspensie către sectorul de câmpie al cursului cu mari
albii majore şi zone inundabile.
În zona de câmpie, unde viteza curentului este foarte mică, o mare parte a
materialului transportat se depune, formând plaje sau lunci, iar la gura de
vărsare se formează delte. Această zonă este denumită zonă de stocaj. Aici, în
cursul inferior al râului sau fluviului, unde se acumulează materialul aluvionar,
au loc procese mai intense de transformare mecanică, chimică şi biologică a
acestora.
Ca urmare a factorilor (descrişi anterior) ce acţioneaza asupra reţelei
hidrografice, urmărind profilul văii râurilor din amonte spre aval, se pot distinge
modificări morfologice ale albiei. În cursul superior valea are formă de V şi este
rectilinie. Când panta se “îndulceşte”, în zona de transfer, reţeaua densă a
pâraielor este înlocuită cu un curs în terase, în care se pot observa insule de
pietriş, a căror mobilitate este pusă în relaţie cu transportul activ de materie. Mai
în aval, unde valea râului este foarte largă şi viteza curentului mică, cursul
devine meandriform, formând bucle mai mult sau mai puţin pronunţate. În
această zonă se pot forma şi braţe moarte.
o Mecanismele echilibrului dinamic al structurii geomorfologice. Dacă
toată energia unei anumite categorii de ape curgătoare (pârâu sau fluviu) nu este
utilizată prin frecare sau prin transportul materialelor, ea poate fi consumată în
erodarea substratului şi curentul apei adânceşte panta albiei. Invers, dacă viteza
curentului este atenuată şi încărcătura în suspensii depăşeşte posibilitatea de
transport, râul va depozita excedentul de suspensii, colmatând zona aluvionară.
În cadrul procesului de mişcare a materialelor, primele vor fi depuse
blocurile mari de piatră şi, teoretic, patul râului este format din materialul cel
mai grosier, care este transportat din amonte. Dar în realitate, de-a lungul
cursului există o succesiune de sectoare: sectoare unde eroziunea este activă şi
sectoare de acumulare. Între nivelul de bază, care este punctul cel mai de jos al

112
cursului (şi care se află în zona de vărsare în mare sau în punctul de confluenţă)
şi sursa sa (zona de izvor), râul acţionează în aşa fel încât în fiecare punct al
patului albiei se creează un echilibru între puterea sa şi încărcătura sa, între
eroziune şi evacuarea materialului erodat. De altfel, prin adâncirea albiei sau
prin depunerea materialului, un curs de apă tinde să realizeze un profil ideal, un
profil de echilibru, astfel încât energia de care dispune să-i permită să evacueze,
integral către aval, încărcătura de material care vine din amonte, fără să
adâncească sau să producă aluvionarea albiei. Acest profil de echilibru este o
pantă continuă de creştere din amonte spre aval.
În realitate, o astfel de stare de echilibru nu este niciodată atinsă, deoarece
curgerea (viteza curentului) se modifică mai repede decât finisarea
geomorfologică, iar diversele componente morfologice ale albiei nu rĺspund la
acţiuni cu aceeaşi viteză.
Prin noţiunea de echilibru dinamic trebuie înţeles acel mecanism de
modificare (de finisare, de ajustare) permanentă a morfologiei râului, ca răspuns
la variaţiile vitezei curentului şi transportului de sedimente (C. Lévêque, 1996).
o Structura ierarhică a sistemului fluvial. Alimentate prin izvoare sau prin
pâraie, cursurile de apă sunt organizate în ceea ce denumim reţea hidrografică.
Acestă reţea are o anumită ordine de ierarhizare, stabilindu-se o clasificare a
cursurilor de apă utilizând o regulă simplă: întâlnirea a două cursuri de aceeaşi
categorie dau naştere la un curs de apă de rang superior.
În clasificarea ierarhică stabilită de Strohler (fig. 8.1) sunt definite în mod
convenţional: cursuri de ordinul unu, un curs fără afluenţi; confluenţa a doua
cursuri de ordinul unu formează un curs de ordinul doi; confluenţa a doua
cursuri de ordinul doi dau naştere unui curs de ordinul trei. Însă totdeauna un
curs de ordinul doi sau trei etc., care va primi un afluent de ordinul unu, va
rămâne curs de ordinul doi sau trei etc. Acest sistem de clasificare este utilizat
de numeroşi specialişti (biologici, hidrologi) din Europa şi din America, fiind
preferat unui sistem care are în vedere distanţă faţă de zona de izvoare.

8.1.3. FLUVIILE ŞI ZONA LOR INUNDABILĂ

Datorită transportului şi acumulării unor mari cantităţi de suspensii care se

depun pe fundul albiei în zona de şes a cursului, caracteristicile
geomorphologice, hidrologice şi biologice ale fluviilor se modifică.
Dacă în condiţii normale fluviul curge prin albia sa minoră, în perioadele
viiturilor, când debitul şi nivelul apei capată valori excepţionale, albia minoră
nu mai este capabilă să transporte întreaga cantitate de apă. Surplusul de apă se
scurge în braţele moarte laterale şi în zonele adiacente, care constituie albia
majoră a fluviului. Acestă zonă, a cărei întindere poate ocupa suprafeţe de mii
de hectare, cum este cazul zonei inundabile a Dunării, este susceptibilă a fi
acoperită de apele fluviului revărsat în perioade de puternice viituri.

113
 Figura 8.1. Clasificarea cursurilor de apă.

Secţiunea transversală în acesta zonă a fluviului pune în evidenţă existenţa

unor variate habitate (fig. 8.2): cursul principal sau albia minoră şi zona
adiacentă ce alcătuieşte albia majoră sau zona inundabilă. În zona inundabilă se
pot forma ecosisteme stagnante mai mult sau mai puţin permanente (cunoscute
în literatura de specialitate din România sub numele de bălţi), braţe moarte şi
braţe secundare.

Figura 8.2. Albia minoră şi albia majoră a unui fluviu.

Din punct de vedere ecologic, aceste zone, care ocupă o poziţie intermediară
şi între mediul acvatic şi mediul terestru, constituie zone de ecoton. În zonele de
ecoton trăiesc şi se dezvoltă populaţii şi comunităţi animale şi vegetale, a căror

114
viaţă este dependentă de dinamica factorilor fizico-chimici. În timpul viiturilor
anuale sau excepţionale, apele inundă temporar zone învecinate, care au o legătură
intermitentă cu albia minoră. Este cazul bălţilor permanente sau temporare. Între
toate tipurile de ecosisteme din acestă zonă a fluviului există un sistem complex de
interrelaţii, un sistem integrativ de transfer de materie şi energie.
Fiecare tip de ecosistem care alcătuieşte mozaicul acestei zone are un rol
important în ceea ce denumim echilibru ecologic. Bălţile şi mlaştinile sunt
medii favorabile filtrării apelor şi de alimentare a apelor subterane. Un rol
important al acestora este de a menţine un anumit echilibru hidrologic în balanţa
debitului şi nivelului dintre fluvii şi zona inundabilă, preluând din fluviu o mare
cantitate de apă în perioada viiturilor, pe care apoi o cedează fluviului în
perioadele cu debite şi nivele minime.
Braţele moarte şi braţele secundare, bălţile şi mlaştinile reprezintă adevărate
rezervoare biologice, zone cu o mare productivitate biologică a plantelor şi
animalelor, loc de reproducere şi creştere a unei bogate faune piscicole. Marele
savant Grigore Antipa, în lucrarea sa intitulată Regiunea Inundabilă a Dunării
(1910), descoperă şi pune în evidenţă întregul mecanism al relaţiilor dintre
Dunăre şi zona sa inundabilă. Sunt evidenţiate legile ecologice care stau la
baza proceselor structurale şi funcţionale ale ecosistemelor cuprinse în cele
peste 400.000 ha ale zonei inundabile din sectorul românesc al Dunării. Antipa
arată, referindu-se la regimul hidrologic al Dunării că “...noi avem de deosebit
trei criterii ale Dunării şi anume: creşterile mari de primăvară, creşterile mici
de toamnă şi zăporul”, arătând că, “zăporul reprezintă creşterile parţiale din
timpul ruperii sloiurilor”şi “nu numai înălţimea (nivelul apei), ci şi durata
creşterilor Dunării…. căci de aceasta depinde pe de o parte cantitatea de apă
ce se revarsă …. iar pe de alta timpul cât stau acoperiţi”. Antipa acordă o
deosebită atenţie acestei perioade, duratei de acoperire a terenurilor inundabile
şi proceselor ce au loc aici. Studiile savantului pun în lumină, pentru prima dată,
legităţi fundamentale ale ecologiei: formarea şi evoluţia ecosistemelor, rolul
populaţiilor şi al biocenozelor, transferul de materie şi energie în ecosisteme.
Concepţiile sale, de fondator al hidrobiologiei, limnologiei şi ecologiei, sunt
valabile şi azi.

8.1.4. RELAŢIILE DINTRE SISTEMUL FLUVIATIL ŞI SISTEMUL FREATIC

În general, apele superficiale continentale au relaţii directe cu pânza freatică

influenţându-le atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ. Apele
superficiale - şi ne referim la reţeaua hidrografică - se infiltrază în rocile
permeabile, cum sunt nisipurile a căror structură este suficient penetrabilă
pentru a permite trecerea apei. Chiar şi rocile mai bine structurate, cum sunt
calcarele sau rocile bazaltice, prezintă fisuri care permit apei să circule. Se
estimează că un metru cub de sol şi de prundiş poate conţine 200 până la

115
400 litri de apă, în timp ce calcarele fisurate conţin doar 10 până la 100l
(C. Lévêque, 1996). Apa subterană, conţinută în micile spaţii interstiţiale ale
aluviunilor, formează pânza freatică superficială accesibilă prin forări de mică
adâncime (de la 50-60 cm până la 2-3 m).
Între râuri şi pânza freatică se produce un schimb cantitativ variabil de apă
după un sistem complex de relaţii. Un râu care curge deasupra unor roci
permeabile este însoţit de un volum mai mare sau mai mic de apă care curge
prin sedimentele aluvionare. Relaţiile dintre sistemul fluviatil şi pânza freatică
se manifestă şi în sensul că în perioada viiturilor, în perioada de abundenţă a
apelor superficiale, pânza freatică este alimentată de acestea. Invers, în
perioadele în care nivelul apei în râuri scade, apele subterane reprezintă o sursă
importantă de alimentare şi de menţinere a reţelei hidrografice.
Domeniul acvatic subteran prezintă o serie de analogii cu domeniul
superficial: flux unidirecţional şi o structură longitudinală şi transversală în
reţea. Această caracteristică apare indeosebi in zonele carstice-calcaroase, unde
se formează adevărate râuri subterane. În astfel de regiuni, râul de la suprafaţă
poate dispare devenind subteran, pentru a apare în punctele de fractură ale
carstului, la nivelul izvoarelor.
Fluxul apelor freatice transportă în acelaşi mod ca şi râurile, elemente
dizolvate şi în suspensie, poluanţi, nutrienţi organici şi minerali.
În general, domeniul apelor freatice prezintă o mai mare perenitate şi stabilitate
comparativ cu apele curgătoare superficiale. Timpul de transfer al apelor într-o
direcţie sau alta (de la suprafaţă spre freatic şi invers) este mult mai lung şi
evenimentele hidrologice de la suprafaţă se transmit într-o manieră mult atenuată.
Nu trebuie neglijată importanţa ecologică a altui domeniu acvatic continental
denumit hiporeic care se situează la interfaţa dintre mediul superficial şi cel
freatic. Acest domeniu al hiporeicului poate depăşi grosimea de un metru; este o
zonă de ecoton puternic influenţată de dinamica regimului hidrologic
superficial, care depinde de natura depozitelor sedimentare şi de porozitatea
lor. Se estimează că o parte din organismele bentonice fluviale pot trăi în
sedimentele hiporeice. Desigur, în acest tip de ecosistem trăiesc organisme
adaptate specific condiţiilor particulare - organisme numite hypogee.
În ţara noastră cercetările asupra zonelor carstice, precum şi a vieţii din
pânza freatică şi din hiporeic, iniţiate de Traian Orghidan (1957) sunt efectuate,
cu mult succes, în cadrul Institutului de Speologie al Academiei Române, a
cărui activitate are o largă recunoaştere internaţională.

8.2. CARACTERISTICILE BIOCENOZELOR

DIN APELE CURGĂTOARE

Factorul principal care creează deosebirea esenţială între biocenozele apelor

curgătoare şi cele ale lacurilor şi bălţilor, între populaţiile de plante şi animale

116
reofile şi cele stagnofile este curentul, viteza de curgere a apei. Acest factor
influenţează direct structura şi funcţionalitatea comunităţilor de organisme. În
condiţiile fizico-chimice specifice râului, organismele au adaptări specifice care
ţin în primul rând de curentul apei. Pentru a rezista spre nu fi târâte la vale ori
strivite de puterea curentului, animalele au adaptări de fixare pe suportul lor,
sau, în cazul peştilor, capacitatea de a înota contra curentului puternic.
Spre deosebire de lacuri, unde pelagialul reprezintă o parte însemnată a
ecosistemului lacustru, formarea şi dezvoltarea biocenozelor planctonice în râuri
este limitată datorită curentului, acestea putându-se forma cu precădere în fluvii,
în condiţiile în care viteza curentului nu depăşeşte 1 m /sec.

8.2.1. ZONAREA ECOLOGICĂ A RÂURILOR

Gradientul condiţiilor fizico-chimice specifice unui râu de-a lungul cursului

determină, în mod obiectiv, caracteristici ecologice care se succed şi se
diferenţiază de la un sector la altul, de la izvoare către vărsare. În ecosistemele
curgătoare se disting două zone mari, care se deosebesc prin condiţiile de viaţă
existente: una cu debite mici şi curent puternic din zona montană şi alta cu
debite mai mari sau foarte mari în zona colinară şi de şes, unde curentul este
mai slab. Substratul, care constituie albia primei zone, este lipsit în general de
mâl şi constă în roci dure, iar în a doua zonă substratul bentonic este alcătuit de
regulă din nisip şi mâl. Acestor zone le corespund tipuri de biocenoze, populaţii
de plante şi animale diferite.
În prima zonă biocenozele sunt alcătuite de regulă din hidrobionţi sesili fixaţi
pe substrat; în cea de a doua, comunităţile de animale sunt de regulă
endobentonice (afundate în nisip şi mâl), iar în masa apei se formează şi
comunităţi planctonice de sine stătătoare.
Pornind de la aceste caracteristici generale ale apelor curgătoare, de la
structura lor geomorfologică şi biologică longitudinală, s-au propus zonări
ecologice care să reflecte relaţiile dintre factorii fizico-chimici şi structura
biocenozelor.
Un sistem bazat pe asemenea criterii a propus J. Ilies, sistem acceptat de cei
mai mulţi limnologi. Remarcând existenţa unor deosebiri evidente din punct de
vedere biocenotic între pâraiele din zona montană şi sectorul inferior al râului,
Ilies a încadrat aceste două sectoare ale râului în două zone ecologice distincte:
I - rhitron, zona din care fac parte pâraiele din zona montană;
II - potamon, zona care încadrează sectorul colinar şi de şes al râului (fig. 8.3)
Ţinând seamă de unele particularităţi şi diferenţe sensibile ale structurilor
biocenotice de-a lungul segmentelor ce delimitează rhitronul şi potamonul, în
limitele celor două zone se disting trei subzone succesive: epirhitron,
metarhitron şi hiporhitron, respectiv epipotamon, metapotamon şi
hipopotamon.

117
Figura 8.3. Schema teoretică a unui râu, cuprinzând: zone specifice,
tipuri de biocenoze şi grupe ecologice.

118
 În concordanţă cu particularităţile variabile ale factorilor abiotici (fizico-
chimici) şi biotici (biocenotici), zonarea ecologică a râurilor este definită şi în
funcţie de componenta specifică a ihtiofaunei (P. Bănărescu, 1964; Th. Buşniţă,
1963; Gh. Brezeanu, 1996).
Cu foarte mici diferenţe în ceea ce priveşte zonele precizate de autori, de-a
lungul râurilor, de la izvoare la vărsare, se disting 5 sau 6 zone ecologice în
funcţie de componenţa ihtiofaunei ce populează râurile (fig. 8.3.).
În sectorul montan al râurilor, corespunzătoare rhitronului cu cele trei
subdiviziuni - epi, meta şi hiporhitron - se găseşte zona specifică păstrăvului
(Salmo trutta fario), zglăvocului (Cotus gobio) şi lipanului (Thymallus
thymallus). Aceste specii trăiesc în sectoarele unde curentul apei este puternic,
temperatura apei scăzută (cu o amplitudine de 80-120C), suprasaturată în oxigen,
limpede şi curată.
În sectorul unde râurile au debit mai mare, curentul mai redus, cu variaţii
0
termice mai mari (120-14 C), segmentul corespunzător epipotamonului este
zona mreanei (Barbus barbus), alături de care se întâlnesc mihalţul (Lota lota),
scobarul (Chondrostoma nasus) şi cleanul (Leuciscus cephalus).
Pe măsură ce înaintăm spre cursul inferior al râului dominante devin alte
specii, astfel că metapotamonul reprezintă zona plăticii (Abramis brama). În
această zonă este frecvent întâlnit şi crapul (Cyprinus carpio), sabiţa (Pelecus
cultratus) şi cleanul (Leuciscus leuciscus).
În sectorul inferior al râurilor unde curentul apei este mai lent, debitul şi
adâncimea apei mai mari, albia mai largă, în hipopotamon sunt zonele
reprezentative speciilor Acerina cernua (ghiborţului) şi Silurus
glanis(somnului). În aceste zone diversitatea speciilor este mai mare, întâlnindu-
se pe lângă cele care preferă apele curgătoare şi specii mai frecvente în lacuri şi
bălţi: bibanul (Perca fluviatilis), ţiparul (Misgurnus fosilis), crapul, porcuşorul
(Gobio gobio), boarţa (Rhodeus sericeus), sabiţa (Pelecus cultratus), scobarul
(Chondrostoma nasus), batca (Blicca bjorkna) ş.a.
Zonarea râurilor în funcţie de structura populaţiei piscicole, dar şi cea în
funcţie de structura biocenozelor bentonice şi planctonice, nu trebuie înţeleasă
ca fiind geometric delimitată. Zonele dau o orientare generală asupra
caracteristicilor râului, structurile populaţiilor întrepătrunzându-se, dar fiind
dominante într-o anume zonă, în funcţie de biologia şi geneza lor.

8.2.2. STRUCTURA BIOCENOZELOR

8.2.2.1. Structura biocenozelor în sectorul montan al râurilor (rhitron).

Zona montană - rhitronul - este populată cu specii psichrostenoterme (criofil),
strict reobionte, puternic polioxifile, cu adaptări morfologice şi de comporta-
ment la viaţa de curent puternic.

119
 Ponderea diferitelor grupe de nevertebrate din alcătuirea biocenozelor, din
punct de vedere al modului de nutriţie, cuprinde în proporţie de 55% detritivori
(consumatori ai biodermei de pe pietre). Din această categorie fac parte în
principal specii de amfipode şi efemere:
− filtratori ai materialului organic fin în suspensie, cca 30% (specii de
rotifere, ostracode etc.);
− prădători-carnivori, circa 15% (îndeosebi specii de odonate şi plecoptere).
Principala biocenoză din acest sector este cea bentonică. Totodată, pe
pietrele de pe fundul râului se formează o peliculă alcătuită din alge şi bacterii
(perifitonul sau bioderma) care constituie principala sursă de hrană a
nevertebratelor, consumatori de ordinul I.
Microflora bacteriană se caracterizează printr-o densitate numerică care
poate varia de la unităţi la sute sau mii celule/ml apă. Datorită temperaturii
scăzute din acest sector, comunităţile bacteriene sunt de tip psichrofil (criofil),
0
având zona temperaturii de dezvoltare cuprinsă între -50 şi +20 C (optima fiind
0
între +10 şi +20 C). Din punct de vedere al tipului de nutriţie, predomină
grupele de bacterii oligotrofe (oligocarbofile) care supravieţuiesc şi se dezvoltă
ca populaţii vegetative în medii cu concentraţii scăzute de substanţe organice
(5-10 ml C/ l ). Aceste microorganisme formează un grup ecologic caracteristic
mediilor acvatice sărace în substanţe organice. Din această categorie fac parte
unele specii de Pseudomonas, Aeromonas, Flavobacterium, Micrococcus,
Corynebacterium şi bacterii prostecate (Caulobacter), ce formează pedunculi
sau trihoame, cu ajutorul cărora se pot fixa de substrat.
O caracteristică importantă a zonei montane a râului o reprezintă marea
biodiversitate a acesteia. Cercetările efectuate asupra unui mare număr de râuri
din ţară, au pus în evidenţă peste 200 specii alge şi circca 150 specii de
nevertebrate. Acest aspect este deosebit de important, constituind criteriul de
bază în stabilirea metodologiei de apreciere a impactului amenajărilor reţelei
hidrografice în zona montană, deoarece, aproape fără excepţie, orice amenajare
(construcţii hidroenergetice, îndiguiri, corecţia cursului etc.) determină
restrângerea biodiversităţii.
Din numărul mare de specii de plante şi animale ce populează ecosistemele
reofile în zona rhitron, o anumită parte, prin adaptările morfologice, dar mai ales
prin particularităţile lor ecologice, sunt specii tipice acestei zone. Astfel, dintre alge,
dominante sunt: diatomeele Cymbella affinis, C. helvetica, C. laevis,
C. naviculiformis, C. ventricosa, Gomphonema acuminatum, G. olivaceum,
Melosira varians, Navicula cryptocephala, Nitzschia dissipata, Synedra ulna,
cianoficeele Phormidium retzii, Oscillatoria formosa, cloroficeele Draparnalia
plumosa, Stigeoclonium flageliferum (M. Oltean, 1970) (v. Anexa) (N. Nicolescu).
Dintre nevertebrate frecvente sunt: celenteratul Hydra sp., Dugesia
gonocephala, oligochetele Nais communis, N. elinguis, N. pardalis,
N. bretscheri, Enchytraeus albidus, moluştele Ancylus fluviatilis, Physa

120
fontinalis, ostracodele Ilyodromus olivaceus, Heterocypris fretensis,
amphipodul Rivulogammarus pulex, hidracarienii Hydrobates calliger,
H. fluviatilis, Sperochon clupeifer, Torrenticola anomala, colembolele
Isostamurus palustris, I. chaefferi, Hypogastrura armata, efemerele Ecdyonurus
fluminum, E. insignis, E. lateralis, plecopterele Leuctra fusca, Isoperla
gramatica, coleopterele Hydraena nigrita, Laccobius gracilis, Ochtebus sp.,
trichopterele Rhyacophila nubila, Hydropsyche pellucidula, Stactobia sp.,
simulidele Eusimulium sureum, Gnus saccatum, chironomidele Cricotopus
algarum, C. biformis, Ablabesya lentiginosa, A. tetrastrica.
Speciile de alge şi nevertebrate din acest sector sunt iubitoare de apă curată,
sunt deosebit de sensibile la factorii de poluare fizico-chimici, dar şi la
modificarea factorilor hidrologici sau geomorfologici.
8.2.2.2. Structura biocenozelor în sectorul colinar şi de şes (potamon).
Sectorul colinar, dar şi de şes al râurilor (zona potamon) grupează populaţii cu
afinităţi ambivalente specifice apelor curgătoare, dar şi cu particularităţi
biologice şi de comportament caracteristice vieţii în ecosistemele lacustre.
Sectorul inferior şi mediu al râurilor se încadrează din punct de vedere
ecologic în categoria potamon. În partea inferioară se constituie clar biocenozele
planctonice, fitoplanctonul şi zooplanctonul. Aceste cenoze sunt alcătuite din
populaţii ce se formează în această zonă fiind specifice acestui sector. Este
adevărat că în zona colinară se întâlnesc şi specii caracteristice rhitronului, dar
şi aici, în porţiunile unde curentul apei este mai mic, în ochiurile de apă mai
adânci, se vor constitui populaţii planctonice tipice.
Cum se prezintă structurile biocenotice, planctonice şi bentonice, din
sectorul colinar şi de şes nepoluat şi asupra cărora nu s-au efectuat lucrări
complexe de amenajare? Literatura de specialitate de la noi din ţară prezintă
date care pun în evidenţă caracteristicile râurilor din această categorie. De altfel,
numai asemenea date pot constitui un instrument care să permită o comparaţie şi
aprecierea modificărilor structurilor floristice şi faunistice, cu starea actuală a
unor ecosisteme poluate supuse unor ample lucrări de amenajare.
Trebuie subliniat că, în condiţii naturale, râurile nepoluate din România, în
zona lor de şes se caracterizează printr-o mare biodiversitate; spectrul floristic şi
faunistic cuprinde un mare număr de specii.
Algele fitoplanctonice alcătuiesc o cenoză în care au fost identificate peste
150 specii (M. Oltean, 1970). Caracteristic este faptul că, nefiind supuse
eutrofizării, raportul cantitativ dintre specii este echilibrat. Nu au loc procese de
înflorire, în care un număr restrâns de specii să se înmulţească în masă. Desigur,
în condiţiile hidrologice şi fizico-chimice specifice acestui sector unele grupe
cum sunt diatomeele, cloroficeele şi flagelatele, au o pondere mai mare atât
calitativ, cât şi cantitativ (densităţii numerice şi de biomasă).
Dintre speciile caracteristice sectorului inferior al râurilor menţionăm
diatomeele Asterionella formosa, Fragillaria crotonensis, Diatoma elongatum,
algele albastre Aphanizomenon flos-aquae, Microcystis viridis, Gloetrichia

121
natans, algele verzi Pediastrum duplex, Scenedesmus quadricauda, S.
acuminatus, Pandorina morum, Endorina elegans, Volvox aureus. În general, în
zonele de şes predomină algele coloniale (filamentoase sau sferice) de talie
mare. Diatomeele, predominante din punct de vedere numeric, nu depăşesc 40-
50%. Creşte mult importanţa cianobacteriilor, care uneori provoacă înfloriri.
Biomasa globală din aceste zone, depăşeşte, ca valoare, de zeci şi sute de ori
(uneori de zeci de mii de ori) biomasele din zonele montane.
Referindu-ne la zooplancton, limita curentului la care o apă curgătoare poate
prezenta elemente zooplanctonice proprii (adică o ciclomorfoză completă în
biotopul menţionat) este 1 m/sec. Este adevărat că, spre deosebire de apele
stagnante, ce reprezintă ecosisteme mai mult sau mai puţin izolate, apele
curgatoare, aparţinând aceluiaşi sistem hidrografic, se află în legătură între ele,
comunicând permanent sau periodic, cu apele stagnante aflate în zona
inundabilă a acestora. Ca urmare, în mediul reobiont pătrund o serie de
organisme zooplanctonice provenite din apele stagnante.
Zooplanctonul identificat în aceste zone este reprezentat îndeosebi prin
rotifere (Euchlanis deflexa, E. dilatata, Colurella adriatica, Anuraeopsis fissa,
Lecane lunaris) şi unele copepode (Eucyclops serrulatus, Acanthocyclops
vernalis).
Mult mai bine reprezentat este zooplanctonul râurilor lente de şes, în cadrul
cărora se remarcă predominanţa rotiferelor Brachionus calyciflorus, Keratella
cochlearis, Lecane lunaris, Colurella adriatica şi Filinia longiseta, copepodele
Mycrocyclops minutus şi Acanthocyclops viridis, cladocerul Chydorus sp.
Analiza structurală a zooplanctonului efectuată pe traseul sectorului
românesc al Dunării, în perioada 1958-1962, evidenţiază un spectru taxonomic
destul de amplu, însumând 155 specii (Gh. Brezeanu, V. Enăceanu, 1970).
Amplitudinea acestuia prezintă deosebiri semnificative de la o zonă la alta: un
număr de 37 taxoni populau zona Porţilor de Fier, în condiţiile unui curent al
apei variind între 0,7-2,3 m/sec., 106 taxoni se întâlneau în zona mijlocie (km
345-488), unde viteza de curgere se încadra în limitele 0,8-1,2 m/sec. şi
149 taxoni în extremitatea inferioară (braţele Sulina şi Sf. Gheorghe).
Variaţia diversităţii taxonomice zooplanctonice în sectorul românesc al
Dunării era determinată, în perioada menţionată, de scăderea vitezei de curgere
a apei (din amonte spre aval), dar şi de aportul masiv, în perioadele de minim
hidrologic, al formelor alohtone, provenind din zona inundabilă.
Datele referitoare la componenţa biocenozelor bentonice din zona colinară şi
de şes a ecosistemelor reofile naturale pun în evidenţă (ca şi în cazul
fitoplanctonului şi zooplanctonului) prezenţa unui număr mare de specii de
nevertebrate. Dacă în sectorul montan al râurilor organismele bentonice
alcătuiesc biocenoze exclusiv litofile datorită faciesului alcătuit preponderent
din pietre, în sectorul inferior al râurilor, datorită variaţiei naturii faciesului
bental este (nisipos, mâlos, pietros). Biocenozele în acest sector sunt de tip
psamofil, pelofil sau litofil.

122
 În biocenozele de tip psamofil speciile caracteristice şi dominante sunt:
gamaridele Dikerogammarus fluviatilis, Chaetogammarus major, corofiidele
Corophium curvispinum, C. robustum, gasteropodele Teodoxus danubialis,
Physsa acuta, Radix ovata, lamellibranchiatul Unio pictorum, mizidele
Limnomissys benedeni şi Paramysis baeri, efemerele Polingenia longicauda,
Baetis bimaculatus, Polymitarcis virgo, trichopterele Neureclipsis bimaculata,
Hydropschie gutata, chironomidele Procladius scuze, Cricotopus biformis,
Eukefferiella longipea, Orthocladius saxicola.
În biocenozele de tip pelofil predomină oligochetele Paranais litoralis,
P. frici, P. simplex, Uncinais uncinata, Stylaria lacustris, Nais comunis,
N. elingius, N. pardales. Dominante sunt, de asemenea, corofiidele Corophyum
curvispinum, C. crassicorne, C. robustum; frecvent se întâlnesc gasteropodele
Viviparus viviparus, V. danubialis, polichetele Hypania invalida, Hypaniola
kowaleîskii, gasteropodele şi lamellibranchiatele Limnea stagnalis, Stagnicola
palustris, Ancilus fluviatilis, Unio crassus, U. pictorum. În densităţi mari se
găsesc chironomidele, dintre care menţionăm Chironomus plumosus,
C. reductus, C. thumi, Cryptochironomus defectus, Limnochironomus nervosus.
În biocenozele de tip litofil dominante sunt gamaridele Dikerogammarus
haemobaphes, D. fluviatilis, D. villosus, Gammarus pulex, G. locusta; frecvente
sunt gasteropodele Theodoxus danubialis, T. fluviatilis, T. transversalis, Valvata
cristata, Physa acuta, Ancylus fluviatilis, Dreissena polymorpha.
Tipică pentru zona potamonului din sectorul inferior al râului este şi
comunitatea bacteriană. Aici se întâlnesc populaţii bacteriene abundente şi
variate, formate în primul rând din germeni cromogeni tipici pentru mediul
acvatic: coci de Sarcina lutea, S. aurantiaca şi bacili precum Serratia
marcescens, Flavobacterium aurantiacum, Pseudomonas fluorescens, cât şi
diferiţi germeni din sol, proveniţi din spălarea acestuia (Doina Ionică, 1994).
Densitatea numerică bacteriană poate suferi variaţii sezonale însemnate, fiind
de regulă maximă în perioada viiturilor, datorită aportului de substrat nutritiv
alohton asociat cu microorganisme. Râurile, ca ecosisteme deschise, pot fi
contaminate accidental sau periodic cu diferite microorganisme patogene. În
general însă, în condiţii naturale, microorganismele patogene sunt dezavantajate
din cauza unor factori complecşi ca: diluţie mare, temperatură nefavorabilă
dezvoltării, relaţii de antagonism dintre acestea şi microorganismele autohtone,
prezenţa consumatorilor, acţiunea bactericidă a luminii solare etc. Ca urmare a
acestor factori, apele râurilor suferă un proces de autopurificare, în general fiind
lipsite de germeni patogeni.
8.2.2.3. Impactul antropic asupra biocenozelor reofile. Structura
biocenozelor şi componenţa populaţiilor piscicole (aşa cum au fost prezentate)
sunt caracteristice râurilor nepoluate. În etapa actuală de dezvoltare socio-
economică sunt puţine râurile asupra cărora impactul antropic să nu fi produs
modificări ale structurilor şi funcţiilor populaţiilor de organisme vegetale şi
animale.

123
 În ţara noastră, cercetări relativ recente au pus în evidenţă faptul că, în
funcţie de caracteristicile structurilor biocenotice, ecosistemele care alcătuiesc
reţeaua hidrografică a României pot fi grupate în trei categorii de calitate
ecologică (Gh. Brezeanu şi P. Gâştescu, 1996):
− ecosisteme în care structurile biocenotice nu sunt alterate de factori
antropici având un caracter complex;
− ecosisteme în care impactul antropic a determinat modificarea structurilor
biocenotice, simplificarea acestora prin dispariţia unor grupe şi specii de
plante şi animale;
− ecosisteme degradate, în care biocenozele au fost total distruse
o Din prima categorie fac parte, în general, sectoarele de râuri din zona
montană (aparţinând rhitronului), în care nu sunt deversate ape reziduuale sau al
căror curs nu a fost modificat prin amenajări (corectarea cursului, construcţii de
baraje). Aceasta reprezintă mai puţin de 10% din lungimea cursurilor de apă.
o Din a doua categorie fac parte sectoarele de râuri în care apele reziduuale
sunt insuficient epurate, fiind tolerate de un număr restrâns de grupe de
organisme care s-au adaptat noilor condiţii. Aceste râuri sau segmente din râuri
totalizează circa 75% din lungimea cursurilor de apă.
o Din a treia categorie fac parte sectoarele de râuri care primesc ape
puternic poluate din care cauză toate organismele, cu excepţia bacteriilor, au
dispărut; acestea sunt socotite râuri moarte şi reprezintă circa 15% din lungimea
totală a râurilor.
Structurile biocenotice, factor esenţial în stabilirea ecologiei reţelei
hidrografice diferă mult la cele trei categorii. În prima categorie, biocenozele
cuprind o mare diversitate de specii de plante şi animale. În cea de a doua
categorie structurile biocenotice s-au modificat; datorită impactului antropic s-a
produs o selecţie a speciilor de plante şi animale, adaptându-se la noile condiţii
acele specii cu o plasticitate ecologică mai mare, capabile să reziste presiunii
factorilor antropici. Starea cea mai gravă prezintă ecosistemele din cea de a treia
categorie. Acestea sunt ecosistemele în care datorită cantităţilor mari de poluanţi
deversaţi constant în apele naturale, biocenozele sunt total distruse.

8.3. IMPACTUL LUCRĂRILOR HIDROAMELIORATIVE

ASUPRA BAZINULUI VERSANT ŞI CURSULUI RÂURILOR

În general, amenajările cursurilor de apă în etapa actuală, au ca principale

obiective lupta contra inundaţiilor pentru a proteja terenurile agricole şi zonele
locuite, protecţia malurilor împotriva eroziunii, producţia de energie, irigaţiile,
surse suplimentare de apă, agrement.

124
 Interacţiunile fizice, chimice şi hidrologic-ecologice determinate de
amenajările din cadrul sistemului fluviu - zonă inundabilă, reprezintă un
obiectiv major al cercetărilor pentru cunoaşterea şi înţelegerea acestor procese,
în vederea protecţiei mediului înconjurător în acord cu exploatarea şi
valorificarea optimală a resurselor.
• Impactul ocupării solului prin extinderea agriculturii şi urbanizare.
Calitatea apelor superficiale şi subterane este determinată de particularităţile
solului, caracteristicile geologice ale rocilor, dar în aceeaşi măsură şi de
vegetaţia şi practicile culturale ale solului. Aceşti din urmă factori joacă, în mod
egal, un rol important atât în bilanţul cantitativ al resurselor de apă, cât şi în
fenomenele de eroziune a solului şi de transport al elementelor în suspensie.
Prevalarea culturilor agricole şi ocuparea terenurilor în acest scop, în
detrimentul tufărişurilor riverane şi pădurilor reprezintă una din cauzele
principale ale fenomenului erozional şi ale încărcării cu material terigen a
cursurilor de apă.
Tufărişurile riverane (din lunca râurilor) şi pădurile din apropierea râurilor
au un rolul de filtru între mediul terestru şi râu. Ele participă la procesul de
epurare a apelor de suprafaţă, care tranzitează către râu. De exemplu, o fâşie de
pădure de 30 m lăţime de-a lungul râului este suficientă pentru a reţine în
totalitate nitraţii prezenţi în apa subterană care tranzitează către râuri
(C. Lévêque, 1996). În cele mai multe cazuri, dispariţia vegetaţiei naturale din
zonele inundabile ale râurilor este cauzată de extinderea agriculturii.
Impactul urbanizării se manifestă în diferite moduri. Impermeabilizarea
solului este una din cauzele care determină creşterea procesului de şiroire a
apelor fluviale; pentru eliminarea acestui neajuns sunt necesare lucrări de
regularizare a scurgerii apelor fluviale, pentru a limita debitele introduse în râuri
în raport cu capacitatea de curgere a acestora. Aceasta justifică construirea de
bazine de retenţie a apelor fluviale. Acest complex de factori are ca efect
modificarea cadrului natural, a structurilor fizice, chimice şi ecologice a
hidrosistemelor.
• Amenajarea cursului râurilor pentru navigaţie şi împotriva
viiturilor; efectul lor ecologic. Protecţia împotriva viiturilor ca urmare a
creşterii rapide a debitelor şi nivelelor în urma ploilor torenţiale sau a topirii
zăpezilor abundente, a constituit dintotdeauna un obiectiv important al
amenajării râurilor. În general, previziunea viiturilor accidentale este mai
dificilă în măsura în care este legată de fenomenele climatice. Viitura este
asociată de obicei (în sens social) cu inundaţie, fenomen ce afectează zonele
locuite sau amenajate şi terenurile agricole. Astăzi, criza de teren, mai ales în
ţările care nu dispun de suprafeţe suficiente de teren agricol, a determinat
ocuparea zonelor inundabile.
Din punct de vedere economic, amenajările destinate protecţiei împotriva
inundaţiilor se dovedesc costisitoare. Este de fapt un cerc vicios deoarece,
cererea de noi suprafeţe de teren impune mari lucrări de amenajare cum sunt:

125
barajele, digurile, lucrările de desecare, înălţarea terenurilor etc. Toate aceste
lucrări determină modificări profunde ale funcţionării sistemelor acvatice, ale
căror consecinţe pe termen lung nu sunt totdeauna previzibile.
Pe lângă lucrările pentru protecţia împotriva inundaţiilor provocate de viituri,
o altă categorie sunt cele care au ca scop adâncirea albiei sau corecţia cursului
pentru îmbunătăţirea navigaţiei. Astfel de lucrări s-au efectuat asupra unor mari
fluvii europene: Rinul, Rhonul, Dunărea.
Amenajările cursurilor râurilor şi fluviilor modifică de o manieră durabilă
componenta fizică a acestora (panta, adâncimea, viteza curentului, forma
malurilor). Aceste modificări au consecinţe directe sau indirecte asupra altor
compartimente ale ecosistemului, determinând în primul rând reducerea
diversităţii habitatelor naturale şi implicit a numărului de specii prezente. Una
din consecinţele îndiguirii este ruperea legăturii dintre râu sau fluviu cu lunca sa
inundabilă şi reducerea în acest mod, a diversitaţii ecosistemelor. În acelaşi timp
provoacă mari perturbaţii în funcţionarea freaticului.
Un exemplu elocvent al unor astfel de consecinţe este îndiguirea Dunării în
sectorul românesc al fluviului. Digul construit este considerat una dintre cele
mai mari lucrări de acest gen din Europa din ultimii 20-30 de ani. Prin
construirea sa au dispărut peste 400.000 ha de bălţi din zona inundabilă, acestea
transformându-se în uscat. Principalul scop al îndiguirii a fost de a folosi ca
teren agricol uscatul astfel recuperat. Structurile şi funcţiile zonei inundabile
aveau un rol fundamental pentru echilibrul funcţional al Dunării (hidrologic-
ecologic). Trebuie subliniat că şi zona inundabilă reprezintă un patrimoniu
natural al ţării, cu o mare diversitate de ecosisteme şi habitate, de specii de
plante şi animale, dar şi cu o paletă largă de beneficii economice (cantităţi mari
de peşte, zone întinse de păşuni pentru creşterea animalelor, un anumit tip de
agricultură) a fost pierdută. Dacă din punct de vedere ecologic efectul negativ al
unei astfel de lucrări este evident, o categorie de specialişti consideră că şi din
punct de vedere economic efortul realizat nu s-a concretizat prin producţii
agricole mari şi constante. O parte din suprafeţe s-au sărăturat sau au devenit
mlaştini, ca urmare a fenomenului de pătrundere a apei prin dig, devenind
impracticabile pentru agricultură.
Analiza istorică a lucrărilor de amenajare a cursului fluviilor demonstrează
impreviziunea efectelor lucrărilor de amenajare a fluviilor. Exemplul Rinului, al
Rhonului sau al Senei sunt edificatoare în acest sens. Rinul care până la mijlocul
secolului XIX era un fluviu neamenajat, puţin perturbat de activităţi umane, se
prezenta ca un ecosistem complex cu o mare diversitate floristică şi faunistică,
una dintre cele mai bogate zone din Europa din acest punct de vedere (C.
Lévêque, 1996). Începând din anul 1830 au început lucrările de îndiguire şi de
corectare a cursului acestui fluviu. Încorsetarea fluviului a dus la mari inundaţii
a zonelor urbane şi evident la dispariţia diversităţii ecosistemelor, la poluarea
apei, la dezechilibrul pânzei freatice. Tot acest efort vizând îmbunătăţirea
navigaţiei, producerea de energie, îmbunătăţirea condiţiilor urbane, este

126
considerat în prezent, de unii analişti, lipsit de valoare, lipsit de interes, acţiunile
actuale fiind îndreptate spre restaurarea mediului natural, prin ceea ce numim
reconstrucţie ecologică. Aceasta se focalizează pe obţinerea unui echilibru între
necesităţile umane şi dezvoltarea şi protecţia mediului natural.
• Construcţia barajelor şi consecinţele ecologice. Începuturile
construcţiei barajelor sunt foarte îndepărtate. În Orientul apropiat este datată
prezenţa lor încă de acum 5000 de ani, scopul principal fiind acela de a asigura
rezerve de apă în regiunile aride. În Europa sunt cunoscute barajele construite
de Spania în anii 1300-1500. Modalităţile de construcţie şi tipurile de baraj sunt
diferite în funcţie de destinaţie: pentru irigaţii, pentru a furniza apa potabilă,
pentru energie electrică, pentru a regla debitele râurilor, pentru recreaţie şi
turism.
În prezent, scopul principal al construcţiei barajelor şi hidrocentralelor este
furnizarea de curent electric, şi pentru irigaţii, asigurarea cu apă a localităţilor şi
industriilor, dar şi pentru stăpânirea şi regularizarea viiturilor.
Consecinţele ecologice ale construcţiei barajelor şi formării lacurilor sunt
multiple. Trebuie reţinut că, prin construirea unui baraj, un sistem de apă
curgătoare s-a transformat într-un ecosistem acvatic relativ stagnant, iar în cazul
lacurilor cu dimensiuni şi adâncimi mari, stratificarea verticală implică
consecinţe biologice multiple, între care schimbarea structurilor şi funcţiilor
populaţionale este una dintre cele mai importante, aşa cum s-a precizat în
capitolul referitor la ecologia lacurilor de baraj.
Discontinuitatea longitudinală a cursului râului ca urmare a barajelor crează
obstacole în calea migrării diferitelor organisme, îndeosebi a peştilor.
Modificarea regimului hidrologic în aval, în funcţie de modul de gestiune a
apei, determină schimbarea radicală a curgerii naturale cu implicaţii majore din
punct de vedere ecologic (dispariţia unor specii, schimbarea structurii în plan
lateral şi logitudinal, schimbarea ritmului biologic al organismelor). În acelaşi
timp, raportul între apa de suprafaţă şi cea freatică se modifică.
Umplerea lacului cu sedimente limitează durata de viaţă a acestora, iar
pentru a remedia acest neajuns se foloseşte sistemul de golire şi crearea unui
curent puternic care să antreneze evacuarea sedimentelor. Acest eveniment este
un adevărat şoc pentru sectoarele de aval ale râului, pentru viaţa acestuia.
Reţinerea unor mari cantităţi de sedimente în salba de lacuri de pe cursul
fluviilor, cum este cazul Dunării, se resimte la nivelul mării: este întrerupt
sistemul de alimentare cu sedimente minerale a plajelor, îngustarea acestora,
erodarea zonei litorale, avansarea mării în detrimentul uscatului cu toate
consecinţele economico-sociale, dar şi ecologice negative. În alte condiţii,
reţinerea marilor cantităţi de mâl lipseşte zonele din aval de rolul fertilizant al
acestuia, cum s-a întâmplat la Asuan, prin bararea Nilului.

127
 9

POLUAREA ECOSISTEMELOR ACVATICE

CONTINENTALE ŞI CONSECINTELE ECOLOGICE

Poluarea apelor reprezintă una dintre problemele grave cu care se confruntă

comunitatea umană de pretutindeni, fiind consecinţa dezvoltării socio-
economice, în care consumul şi exploatarea neraţională au prevalat în
defavoarea conservării şi protecţiei. S-a considerat că resursele de apă sunt
inepuizabile; la aceasta s-a adăugat neglijarea factorilor ecologici. Datorită
acestei concepţii, în prezent se manifestă o criză evidentă de apă, cu tendinţa de
acutizare. Una din cauzele care generează criza de apă o reprezintă poluarea.
Datorită poluării, importante resurse de apă nu mai pot fi folosite, fiind deosebit
de dăunătoare pentru viaţa omului, a plantelor şi animalelor.
În capitolele anterioare s-au prezentat caracteristicile fizice, chimice şi
biologic-ecologice ale ecosistemelor acvatice continentale, structurile şi
funcţiile acestora, pornind de la starea lor naturală, nealterată de impactul
antropic. La nivel populaţional deteriorarea condiţiilor de mediu acţionează ca
un factor de selecţie, care duce la modificarea structurilor şi funcţiilor
biocenozelor, la modificarea genofondului, care poate avea ca rezultat apariţia
unor noi caractere (ex. rezistenţa la pesticide) (N. Botnariuc, 1976).
Problema efectelor poluării este tratată diferenţiat: într-un anumit mod şi
după o anumită concepţie pentru om şi cu totul altfel pentru celelalte specii. În
cazul ecosistemelor acvatice, indiferenţa faţă de populaţiile de plante şi animale,
de sănătatea lor în faţa ameninţărilor poluării este mai evidentă, întrucât există
părerea că apa spală şi curăţă totul. Nimic mai fals.
Poluarea acută poate produce dispariţia totală a unor populaţii, iar în cel mai
bun caz duce la diminuarea diversităţii. De aceea, ţinând seama de rolul şi
importanţa speciilor de plante şi animale acvatice, ca exponenţi ai unui mediu
acvatic sănătos (necesar în primul rând omului) este bine a aplica cele mai
adecvate norme de protecţie şi combatere a poluării.
Stabilirea limitelor admisibile ale poluării apelor trebuie să pornească de la
cunoaşterea structurii polimorfe a populaţiilor, pentru a şti care sunt speciile
cele mai sensibile la factorii de poluare. Dispariţia acestor specii reprezintă faza
critică pentru supravieţuirea populaţiilor.
Cauzele şi efectele poluării ecosistemelor acvatice continentale sunt deosebit
de complexe, iar analize lor face obiectul acestui capitol.

129
 9.1. DEFINIŢII ŞI OPINII ASUPRA POLUĂRII

S-a subliniat că ecosistemele acvatice se caracterizează prin capacitatea de a

avea o stabilitate relativă a condiţiilor fizico-chimice şi biologice, o stare de
echilibru dinamic. Când asupra ecosistemelor este exercitată o anumită
presiune, care depăşeşte capacitatea lor de suport, echilibrul iniţial se frânge,
structurile biocenotice şi populaţionale se modifică. Poluarea reprezintă una din
cauzele principale ale modificării structurilor şi funcţiilor naturale ale
ecosistemelor acvatice.
În mod tradiţional, se consideră că o apă este poluată atunci când anumite
folosinţe necesare omului sunt afectate. Acest mod de a privi poluarea are un
caracter antropocentric, în sensul că doar omul trebuie apărat de efectele
negative ale poluării şi nu are importanţă dacă o specie sau alta ce popula
ecosistemul respectiv a dispărut.
În decursul timpului definiţiile date poluării s-au modificat în funcţie de
modul de a privi efectele acesteia, de la sfera de strictă folosinţă umană, la cea
care afectează viaţa întregii comunităţi acvatice.
În vechea legislaţie engleză poluarea este definită ca fiind introducerea în
apă a ceva care schimbă calităţile sale naturale, astfel încât riveranii nu o mai
pot folosi. Tarizwell (1962) consideră poluarea ca fiind adăugarea unei
substanţe oarecare sau producerea unei modificări în caracterul sau calitatea
unei ape, care să ducă la reducerea sau împiedicarea unei folosinţe. Marchetii
(1962) defineşte poluarea: o alterare temporară sau permanentă pe care un
curs de apă indicat pentru anumite folosinţe o suferă, când o cauză oarecare
intervine ca să-i modifice calitatea pe care o avea, nemaiputând fi utilizată
pentru băut, în industrie, agricultură, piscicultură, agrement. Klein (1962),
pornind de la necesitatea protecţiei consideră că râul este mai mult decât o masă
de apă curgătoare, iar poluarea râului implică mai mult decât alterarea apei,
incluzând şi modificări ce influenţează negativ frumuseţea şi pitorescul ei. Este
un concept care percepe poluarea ca pe un factor care afectează întreaga viaţă a
ecosistemului.
Mălăcea (1969) defineşte poluarea ca fiind o modificare a condiţiilor fizico-
chimice sau biologice ale unei ape, produse ca urmare a activităţii omului, prin
care se prejudiciază folosinţele normale ale acesteia. El se limitează, de
asemenea, în a privi poluarea doar prin prisma trebuinţelor umane.
C. Lévêque (1996) consideră că poluarea mediului acvatic înseamnă
introducerea voită sau involuntară de substanţe de către om, cu consecinţe
negative, între care alterarea resurselor vii, risc pentru sănătatea omului,
deteriorarea calităţii apei, devenită improprie folosirii în agricultură, industrie
etc.
Referindu-se la deteriorarea ecosistemelor naturale şi artificiale, la cauzele şi
consecinţele poluării cu diferite categorii de poluanţi, N. Botnariuc şi A. Vădineanu
(1982) definesc acest proces astfel: poluarea reprezintă o modificare mai mult sau

130
mai puţin dăunătoare pentru om sau (şi) pentru speciile din ecosistemele naturale
sau (şi) artificiale, a factorilor mediului (abiotic, biologic), ca rezultat al
introducerii în mediu a poluanţilor, care reprezintă deşeuri ale activităţi umane.
Aşadar, cele mai multe definiţii, pornind de la analiza cauzelor şi efectelor
poluării, privesc acest proces în raport cu factorul uman (ca element ce
determină şi suportă efectele poluării), dar unele ţin seamă şi de implicaţiile
poluării asupra plantelor şi animalelor, asupra echilibrului ecologic al apelor
continentale (lacuri, râuri, ape freatice).

9.2. PRINCIPALELE TIPURI DE POLUARE

9.2.1. POLUAREA NATURALĂ

Deşi din definiţiile prezentate rezultă că poluarea este o consecinţă a

activităţii umane, unii autori consideră că ecosistemele acvatice sunt supuse şi
unei poluări naturale (R. Carbonier, 1967, I. Mălăcea, 1969).
Poluarea naturală constă în alterarea ciclică a apei ecosistemelor,
condiţionată de factori naturali, care poate produce prejudicii florei şi faunei
acvatice (spre exemplu, poluarea râurilor şi lacurilor din zonele forestiere de
către frunzele moarte sau cetina coniferelor). Efectul poluării constă în stări
deficitare de oxigen solvit, fapt ce poate provoca moartea peştilor sau chiar a
unor nevertebrate. Un alt caz de poluare naturală se poate întâlni în râurile care
au în bazinul lor lacuri de acumulare adânci.
Vânturile puternice pot amesteca apele hipolimnetice sărace în oxigen şi
încărcate cu substanţe toxice rezultate din decompunerea materiei organice
( H 2 S şi NH3 ) cu apele epilimnetice. Aceste ape impurificate părăsesc lacul de
acumulare şi odată ajunse în râu pot provoca moartea organismelor.
Cel mai tipic exemplu de impurificare naturală este cel produs de înflorirea
apelor, proces datorat dezvoltării excesive a algelor planctonice. Prin moartea
algelor şi descompunerea lor rapidă are loc o scădere bruscă a concentraţiei
oxigenului dizolvat şi o încărcare a apei cu substanţe nocive (hidrogen sulfurat
şi toxine), care provoacă moartea peştilor, dar şi a unor nevertebrate (îndeosebi
a crustaceilor). Acest fenomen are loc şi în condiţii naturale, dar în prezent,
înflorirea apelor, ca efect al eutrofizării, este determinată de introducerea unor
mari cantităţi de nutrienţi în urma activităţii antropice.

9.2.2. POLUAREA ANTROPICĂ

Tipuri de poluare antropică. După natura lor, poluările se împart în: fizice
(mecanice, termice, radioactive), chimice (substanţe organice sau anorganice) şi
biologice (provocate de bacterii patogene introduse în apă).

131
 După modul de manifestare se disting: poluări punctuale şi poluări difuze.
o Poluările punctuale provin din surse bine identificate, cum sunt apele
reziduuale orăşeneşti sau industriale. Asemenea surse de poluare punctuală pot
fi, în principiu, tratate (epurate) cu ajutorul staţiilor şi sistemelor industriale de
epurare.
o Poluările difuze sunt cele determinate de răspândirea (administrarea)
pesticidelor sau a îngrăşămintelor agricole (nitraţi, fosfaţi), substanţe care ajung
în râuri, lacuri şi ape freatice prin spălarea solurilor de către apele de ploaie sau
irigaţii şi care se scurg în ecosistemele acvatice sau care ajung aici prin
infiltrare.
Prin durata lor, poluările pot fi permanente, cum este cazul deversărilor
apelor reziduuale ale oraşelor, şi periodice, provocate sezonier, în funcţie de
unele activităţi, cum sunt apele reziduuale din unele staţiuni turistice.
o Poluările acute sau accidentale sunt provocate de deversările
intempestive de produse toxice de origine industrială sau agricolă, ca şi de
ploile torenţiale, care aduc mari cantităţi de apă poluată, prin spălarea oraşelor.
Poluările accidentale pot provoca şocuri puternice asupra organismelor acvatice
precum şi moartea acestora.
o Poluările cronice sunt determinate îndeosebi de răspândirea difuză a
poluanţilor. În acest caz, structurile trofice sunt parţial sau total afectate; peştii,
spre exemplu, dispar progresiv şi lent pe distanţe de mai mulţi km de râu în
avalul poluării.

9.2.3. EUTROFIZAREA

Eutrofizarea la scală globală, ca efect al impactului antropic, este una din

problemele cele mai serioase care afectează calitatea apei. Un tablou general
indică că aproximativ 30-40% din apele stagnante sunt afectate, mai mult sau
mai puţin, de eutrofizare.
Eutrofizarea şi fenomenul opus acesteia, oligotrofizarea apelor, sunt procese
care se produc şi natural, dar foarte lent, în secole. Eutrofizarea datorată
activităţii umane este un proces foarte rapid, care s-a manifestat în ultimele
decade în toate ţările industrializate şi a devenit o ameninţare permanentă pentru
numeroase ecosisteme acvatice (de la lacuri, la zonele marine de coastă).
Termenul de eutrofizare a fost propus de Weber în 1907. El consideră că
îmbogăţirea apelor cu nutrienţi, în principal fosfor şi azot, reprezintă cauza
esenţială a eutrofizării apelor.
Pentru a înţelege mai bine cauzele şi efectele eutrofizării este necesar a
preciza modul cum se desfăşoară el. Eutrofizarea, ca orice proces ecologic, are
un caracter dinamic şi, în esenţă, reprezintă un mod de manifestare a structurilor

132
şi funcţiilor populaţiilor de plante şi animale acvatice, de adaptare a acestora la
noile condiţii apărute.
Desigur, cauza principală a eutrofizării o constituie creşterea concentraţiei
nutrienţilor, a compuşilor cu azot şi fosfor. Fiind un proces prin care structurile
şi funcţiile populaţiilor de plante şi animale răspund într-un anumit mod la noile
condiţii, trebuie cunoscute acele condiţii care favorizează declanşarea
eutrofizării.
În ecosistemele acvatice, lacuri, bălţi sau râuri, chiar dacă concentraţia
nutrienţilor este mare, în lipsa unor condiţii favorizante, procesul in situ - cu
toate formele sale de manifestare - nu se declanşează. În acest sens, factorii
hidrologici (viteza curentului) şi temperatura au un rol hotărâtor.
Cum se manifestă procesul de eutrofizare? În ecosistemele lacustre, unde
acesta este mai evident, în condiţiile unor mari concentraţii de nutrienţi şi a unor
temperaturi ridicate (favorizante pentru dezvoltarea celor mai multe specii de
alge) are loc o înmulţire rapidă şi în cantităţi foarte mari ale algelor. Se produce
fenomenul de înflorire a apelor. Cianobacteriile sunt cele care produc cel mai
ades înfloririle, la temperaturi ridicate ale apei (200-250 C).
Speciile care produc cele mai frecvente înfloriri sunt: Anabaena flos-aquae,
Anabaenopsis sp., Aphanizomenon flos-aquae, Gloeotrichia echinulata,
Microcystis aeruginosa, M.flos-aquae, Oscillatoria rubescens, Synechococcus
planeticus etc. În plus, cianobacteriile sunt deosebit de nocive deoarece
sintetizează toxine puternice, precum şi alte substanţe inhibitoare pentru
dezvoltarea altor microorganisme. Numeroase toxine eliminate de cianobacterii
s-au dovedit a fi active pe diferite categorii de animale acvatice sau terestre.
Aşadar, înmulţirea excesivă a algelor înseamnă declanşarea procesului de
eutrofizare. În aceste condiţii se modifică componenţa specifică: a
fitoplanctonului, zooplanctonului, zoobentosului, a structurii calitative şi
cantitative a ihtiofaunei.
În acest sens, exemplul cel mai concludent este modul cum s-a manifestat
acest proces în ecosistemele lacustre din Delta Dunării în perioada 1977-1990.
În această perioadă concentraţia fosforului a depăşit 100 µg/ℓ, iar a azotului
1000 µg/ℓ.
Procesul de eutrofizare s-a instalat treptat şi cu intensitate variabilă în timp şi
spaţiu. Primele semnale au apărut în anii 1977-1978. Începând din anii 1980-
1981 se constată intensificarea eutrofizării, cu toate consecinţele care au
schimbat viaţa ecosistemelor acvatice, evoluţia lor.
În ansamblul biocenozelor ecosistemelor acvatice deltaice, impactul indus de
eutrofizare a afectat pentru început nivelul trofic al producătorilor primari. În
condiţiile hidrologice specifice sistemelor lacustre din deltă, creşterea
concentraţiei de nutrienţi din apă a favorizat proliferarea algelor planctonice
(fitoplanctonul). Acestea au o durată mai scurtă de viaţă şi recicleză rapid
resursele nutritive disponibile. Prin preluarea acestor resurse, fitoplanctonul s-a

133
dezvoltat exploziv, devenind factor inhibitor al macrofitelor submerse. Lipsite
de hrană, dar şi de lumină (care nu mai poate pătrunde în straturile mai adânci
ale apei, datorită ecranului format de masa de alge de la suprafaţă) macrofitele
acvatice nu s-au mai putut dezvolta. S-a modificat astfel raportul dintre
componentele primului nivel trofic (al producătorilor primari) în favoarea
fitoplanctonului. Modificarea raportului macrofite/fitoplancton a determinat
schimbarea condiţiilor ambientale şi implicit a relaţiilor trofice la nivelul
întregului ecosistem.
Structura şi producţia fitoplanctonului a înregistrat variaţii majore.
Biodiversitatea fitoplanctonică, care însuma peste 600 taxoni, a scăzut constant,
ajungând la maximum 300 specii. Biomasa fitoplanctonică, care în anii ′70 se
situa între 20-30 kg/h, după 1980 a crescut la 500-600 kg/ha în lacurile în care
macrofitele submerse au fost eliminate.
Spectrul taxonomic al zooplanctonului s-a redus drastic de la 454 specii
existente înainte de intensificarea eutrofizării, la 278 (după anii ′80). În corelaţie
inversă cu dinamica descendentă a diversităţii taxonomice, densitatea numerică
şi biomasa înregistrează creşteri de 4,7 ori (de la 232 la 1.094 ex./ℓ), respectiv
de 6,9 ori (de la 114 la 790 µg/ℓ) ).
La nivelul bentalului se acumulează o mare cantitate de detritus, alcătuind o
masă organică în care are loc o intensă activitate microbiană, cu consecinţe
negative asupra a numeroase grupe de nevertebrate care dispar. În perioada
critică, de modificare a biocenozelor, are loc intensificarea ratei degradării
microbiene oxidative la nivel planctonic; la nivelul bentalului au loc şi procese
anaerobe de degradare a substanţei organice.
Ca urmare a impactului eutrofizării se modifică şi structura ihtiofaunei şi
producţia piscicolă. Speciile valoroase din punct de vedere economic (ştiuca,
şalăul, crapul) se reduc; adaptându-se mai bine noilor condiţii carasul, plătica,
babuşca se înmulţesc, alcătuind producţia piscicolă de bază a lacurilor Deltei
Dunării.
Deşi modul de reacţie al fiecărui tip de apă depinde de condiţiile climatice,
limnologice, simptomele şi modul de manifestare a eutrofizării descrise mai sus
sunt similare celor mai multe ecosisteme lacustre. Totuşi, în unele ape puţin
adânci, dezvoltarea abundentă a macrofitelor poate prevala uneori asupra
fitoplanctonului. De asemenea, în regiunile calde (tropicale şi subtropicale)
manifestările pot fi mai severe. Schematizând, eutrofizarea parcurge 4 etape:
− prima etapă (a aportului crescut de nutrienţi) este cea în care în lac intră şi
se acumulează cantităţi crescute de nutrienţi;
− în a doua etapă se constată proliferarea algelor şi/sau macrofitelor;
− a treia etapă (a descompunerii aerobe) este caracterizată prin intense
procese de degradare aerobă a materiei organice rezultate în urma
dezvoltării abundente a algelor în timpul celei de a doua etape;

134
 − în etapa a patra (a descompunerii anaerobe), ca urmare a consumării
oxigenului, procesele de degradare aerobă sunt înlocuite de cele
anaerobe, de fermentaţii putride, în urma cărora calitatea apei scade
considerabil; apare astfel un fenomen de autoaccelerare a eutrofizării, cu
implicaţii profunde în viaţa bazinului acvatic respectiv.
Pentru evaluarea condiţiilor trofice şi clasificarea diferitelor ape se folosesc
numeroase criterii, fie calitative, fie cantitative. Iniţial, Hutchinson (1973) a
propus drept criteriu pentru evaluarea eutrofizării transparenţa şi culoarea apei,
dar a recomandat prudenţă în folosirea lui. Vollenweider (1971) a recomandat
folosirea a două criterii şi anume concentraţiile P şi N. Limitele admisibile
propuse au fost: 10 mg P/ m 3 şi 200-300 mg N anorg./ m 3 .
Aceste criterii nu pot fi aplicate la toate categoriile de ape. Apele din zonele
tropicale nu pot fi comparate cu cele din regiunile temperate sau polare. De
asemenea, apele marine şi salmastre necesită criterii diferite. Totuşi, pentru
apele lacurilor din regiunile temperate există criterii care au fost în general
acceptate, deşi mai sunt discuţii cu privire la numărul parametrilor necesari a fi
determinaţi. Lipsesc însă criteriile acceptabile pentru apele curgătoare şi sunt
numeroase dificultăţi în evaluarea apelor cu turbiditate ridicată sau a acelora
poluate cu alţi contaminaţi decât cei care induc eutrofizarea.
9.2.3.1. Caracteristici şi criterii calitative şi cantitative de clasificare a
apelor din punct de vedere trofic. Criteriile şi caracteristicile calitative pentru
apele stagnante acceptate de cei mai mulţi specialişti sunt cuprinse în cinci clase
de ape (ultraoligotrofe, oligotrofe, mezotrofe, eutrofe, hipertrofe), deşi în mod
frecvent doar trei dintre acestea sunt utilizate: oligotrofe, mezotrofe şi eutrofe,
celelalte două fiind derivate din prima şi ultima clasă.
Criteriile prezentate în tabelul 9.1 pot fi utilizate într-o oarecare măsură atât
pentru apele curgătoare, cât şi pentru cele marine. Totuşi, în râuri, în ceea ce
priveşte oxigenul, este mai corect să se urmărească ciclul acestuia în 24 de ore,
decât variabilitatea pe verticală. De asemenea, în zonele marine de coastă
concentraţia oxigenului depinde într-o mare măsură de salinitate (în special de
gradientul salinităţii).
Tabelul 9.1

Caracterizarea trofică a bazinelor acvatice

Parametrii Ultra- Oligotrofie Mezotrofie Eutrofie Hipertrofie

limnologici oligotrofie
Biomasa foarte scăzută scăzută medie ridicată foarte înaltă
Fracţia algelor scăzută scăzută variabilă înaltă foarte înaltă
verzi sau
albastre-verzi
Macrofite puţine sau puţine variabile numeroase puţine
absente sau puţine

135
 Tabelul 9.1 (continuare)

Parametrii Ultra- Oligotrofie Mezotrofie Eutrofie Hipertrofie

limnologici oligotrofie
Dinamica foarte scăzută medie înaltă înaltă,
producţiei scăzută instabilă
Dinamica
oxigenului în
• epilimnion normală, normală, variabilă adesea foarte
saturată saturată saturată supra - instabilă
saturată variabilă
• hipolimnion normală, normală, variabilă, sub limita de de la satu-
saturată saturată sub limita saturaţie până raţie până
de saturaţie la anoxie la anoxie
Deteriorarea scăzută scăzută variabilă înaltă foarte înaltă
folosinţelor

o Criteriile cantitative. Aceste criterii sunt date pentru ecosisteme acvatice

din zone temperate cu limite bine definite. Pentru ape din alte zone este necesar
să se folosească criterii mai apropiate de condiţiile climatologice, limnologice
etc., respective (tab. 9.2.).
Tabelul 9.2

Criteriile cantitative pentru diferite nivele de trofie în conformitate cu OECD 1982

Oxigen % de saturare
Categorie P ch. ch. sec. sec. min. în funcţie de
trofică max. adâncimea medie
(mg/ m 3 ) (m )

Ultra- 4,0 1,0 2,5 12,0 6,0 90 %

oligotrofie
Oligotrofie 10,0 2,5 8,0 6,0 3,0 80%
Mezotrofie 10-35 2,5-8 8-25 6-3 3-1,5 40%-89%
Eutrofie 35-100 8-25 25-75 3-1,5 1,5-0,7 40%-0%
Hiperentrofie 100 25 75 1,5 0,7 10%-0%

P = fosforul total mediu ch. = clorofila anuală medie

ch. Max. = maxima clorofilei sec. = transparenţă cu disc Secchi (medie anuală)
sec. min. = transparenţă minimă cu disc Secchi

În conformitate cu cerinţele europene, din punct de vedere a troficităţii

pentru lacurile naturale şi de acumulare din România se propun drept criterii de
clasificare a apelor următorii parametri prezentaţi în tabelul 9.3.

136
 Tabelul 9.3

Valorile limită ale principalilor parametri ce caracterizează stadiile trofice ale lacurilor

Clorofil
P total N mineral Producţia Producţia Biomasa Clorofil a “a” Saturaţi Capacitatea
Stadiul trofic 3 total primară medie primară maximă a a “a” (media a de
(mg P/dm )
3 în sezonul de anuală (g fitoplanctonulu (media valorilor minimă mineralizar
(mg N/dm )
creştere 2 1 i în zona fotică anuală maxime în e aerobă
C/m an )
2 1 3 în zona anuale oxigen (%)
(mg C/m zi ) (mg/dm )
fotică) în zona (%)
(mg/m3) fotică)
3
(mg/m )

ultraoligotro până la 0,005 0,2 30 7 0.1 <1 < 2.5 peste 70 0-30
f
oligotrof 0,005-0,01 0,2 - 0,4 30 - 100 7 - 25 1-3 < 2,5 <8 peste 70 0-30
mezotrof 0,01-0,03 0,4 - 0,65 100 - 1000 25 - 350 3-5 2,5 - 8 8-25 10-70 30-100
eutrof 0,03-0,1 0,65 - 1,5 1000 - 3000 350 - 700 5-10 8 - 25 25-75 sub 10 peste 100
hipertrof peste 0,1 1,5 3000 700 peste 10 25 - 75 > 75 sub 10 peste 100

137
 9.2.3.2. Controlul eutrofizării. Pentru a avea succes, controlul
eutrofizării trebuie să se bazeze pe principii ştiinţifice solide şi pe o înţelegere a
interrelaţiilor cauză-efect. Capacitatea de predicţie în legătură cu
comportamentul apelor la modificarea încărcăturii nutrienţilor s-a îmbunătăţit în
ultimele două decenii. Modelele dinamice permit simularea unei game largi de
procese ca producţia primară, biomasa fitoplanctonică şi într-o anumită măsură
cea zooplanctonică, regimul oxigenului. Aceste modele pornesc de la o ecuaţie
simplă (Jorgensen, 1980):

Modificarea
concentraţiei = Aport extern − Pierderi ± Schimburi cu sedimentul
nutrienţilor
în apă

În modelarea conceptuală a efectelor încărcăturii în fosfor asupra stării

trofice a unui lac, succesiunea de etape poate fi schematizată astfel (Chapra,
1980):

Populaţie, utilizarea solului

⇓
MODEL AL SURSELOR DE FOSFOR
⇓
Încărcătura în fosfor total
⇓
MODEL AL BILANŢULUI FOSFORULUI ÎN LAC
⇓
Concentraţia fosforului total
⇓
CORELAŢIA FOSFOR / CLOROFILĂ
⇓
Concentraţia clorofilei
⇓
CORELAŢIA CLOROFILĂ / PRODUCŢIE PRIMARĂ
⇓
Producţie primară

Primele modele cu aplicabilitate practică au fost modele statice, bazate pe

corelaţia dintre concentraţia fosforului şi producţia primară sau biomasă. Aceste
modele considerau lacul un reactor omogen (v. exemplul de mai sus). Ulterior
au apărut acele modele dinamice care se bazează pe descrierea detaliată a
proceselor.

138
 Concentraţia maximă a nutrienţilor din apă, care dacă este depăşită duce la
eutrofizare. Cunoaşterea nivelului critic al nutrienţilor este importantă atât
pentru prevenirea, cât şi pentru reducerea eutrofizării. O evaluare corectă a
toleranţei faţă de conţinutul de nutrienţi este foarte importantă. Estimările
incorecte pot determina pierderi economice substanţiale. Cu toate acestea,
trebuie subliniat că, deşi reprezintă cea mai importantă măsură de reducere a
eutrofizării, controlul conţinutului în nutrienţi nu poate fi făcut în măsura în care
este necesar.

9.3. BIOACUMULAREA ŞI BIOAMPLIFICAREA POLUANŢILOR

Bioacumularea (bioconcentrarea) este fenomenul de acumulare a unor

substanţe toxice în organismele acvatice. Plantele sau animalele pot absorbi pot
reţine în corpul lor, poluanţi din mediu, astfel încât, diferite substanţe chimice se
pot acumula în ţesuturi şi organe, concentraţia poluanţilor devenind superioară
celei din apă. Substanţele cele mai incriminate sunt pesticidele, metalele grele şi
substanţele petrolifere.
Organismele care au acumulat substanţe poluante intră în lanţul trofic, astfel
încât concentraţia substanţelor toxice va creşte pe măsură ce ajung la
consumatorii superiori. Acest fenomen, de creştere a concentraţiei poluanţilor în
organisme, se numeşte bioamplificare şi evidenţiază cum un poluant, care apare
în cantităţi mici în mediu, poate avea consecinţe imprevizibile la nivelul
consumatorilor superiori. Spre exemplu, într-un lac din Statele Unite rata
reziduului de DDT era de 0,8 mg/ℓ în apă, de 5 mg/ℓ în alge şi zooplancton, de
100 mg/kg în peşti, de 5.380 mg/ kg în carne de pelican şi cormoran şi de
161.000 mg/ kg în grăsimea acestor păsări (C. Lévêque, 1996).
Experienţe cu alge marine arată că acestea concentrează DDT de 4.300 –
37.000 mai mult faţă de concentraţia din apă, iar lindan de 647 ori mai mult;
moluştele concentrează DDT de 8.800 ori, dieldrin de 1.740 ori, endrin de
1.240 ori, heptaclor de 2.600 ori, lindan de 40 ori; polichetul Nereis diversicolor
concentrază DDT de 2.033 (Ernst, 1975).
Factorul de concentrare al pesticidelor în macrofitele acvatice este de câteva
zeci de mii de ori mai mare decât concentraţia din apă şi de 1.000 de ori faţă de
sediment.
Moluştele, atât cele dulcicole, cât şi cele marine, absorb activ mari cantităţi
de pesticide organoclorurate din apă şi din hrana lor, datorită marii capacităţi de
filtrare a apei; midiile din Marea Neagră acumulează DDT în gonade şi
hepatopancreas şi au capacitatea de declorinare a DDT şi transformare a lui în
DDD, care este cel puţin tot atât de toxic ca şi DDT. (Zeitev ş.a., 1980).

139
 Bioamplificarea este un fenomen care priveşte în mod deosebit poluanţii
puţin sau deloc biodegradabili şi care se traduce prin creşterea poluanţilor de la
nivele trofice inferioare către cele superioare.

9.4. PRINCIPALELE SUBSTANŢE POLUANTE

9.4.1. PESTICIDELE

În denumirea de pesticide sunt înglobate o serie de substanţe chimice foarte

diverse, de natură minerală sau organică, folosite pentru combaterea speciilor
considerate dăunătoare. Sunt toxice pentru toate organismele vii, de la bacterii
la mamifere.
Cele mai multe sunt compuşi chimici obţinuţi prin sinteze chimice organice.
Insecticidele organoclorurate şi organosfosforice, erbicidele, fungicidele,
raticidele etc., sunt considerate pesticide şi au o anumită selectivitate în
distrugerea diferitelor grupe de microorganisme (fungi, bacterii), plante
superioare, animale nevertebrate sau mamifere. Diversitatea pesticidelor este
deosebit de mare (peste 700-800 produse), anunţându-se în permanenţă noi
produse prezentate sub diferite forme şi combinaţii. La nivelul anului 1982
producţia anuală mondială a depăşit 1,5 milioane tone (N. Botnariuc şi
A. Vădineanu, 1982).
Contaminarea apelor continentale superficiale şi subterane de către pesticide
se poate face pe căi diferite, fie printr-o contaminare indirectă, prin levigarea
solului, asupra căruia s-au răspândit pesticide în scopuri agricole, fie direct, prin
aplicarea pesticidelor în vederea combaterii vectorilor diferitelor maladii, a unor
dăunători, a vegetaţiei în eleşteele piscicole.
Depozitarea neglijentă a pesticidelor, modalităţi tehnice necorespunzătoare
de aplicare, aruncarea reziduurilor şi surplusurilor în locuri nepermise reprezintă
căile cele mai frecvente de contaminare. Este cunoscut cazul catastrofei
ecologice din anul 1986, când 1250 de tone de pesticide au fost deversate în Rin
de către firma Sandoz (C. Lévêque, 1996), ceea ce a condus la distrugerea florei
şi faunei pe zeci de kilometri.
Supravegherea şi controlul contaminării cu pesticide a apelor continentale
este destul de dificilă şi din cauză că un număr de produse se găsesc în cantităţi
şi concentraţii reduse, ceea ce face anevoioasă depistarea lor. Cele mai frecvente
şi mai des utilizate sunt: insecticidele, erbicidele şi fungicidele. Modul lor de
acţiune depinde de structura chimică, dar este încă departe de a se cunoaşte
implicaţiile poluării cu pesticide asupra organismelor, în special asupra omului.
O caracteristică a acestor substanţe constă în faptul că, prin degradarea lor
rezultă produşi toxici mult mai activi decât pesticidele iniţiale.

140
 Se ştie că pesticidele organofosforice extrem de toxice inhibă şi afectează
sistemul nervos la unele insecte şi artropode acvatice. La chironomide
(Chironomus dorsalis), substanţele organoclorurate au efecte hemolitice.
DDT-ul, în concentraţie de 0,05-0,1 mg/ℓ, inhibă fotosinteza la unele plante
acvatice (Potamogeton perfoliatus, Ceratophillum demersus). La stuf
(Phragmites communis) determină scăderea capacităţii de absorbţie şi a
restructurării metabolice în diferite părţi ale plantelor. Plantele acvatice
acumulează o gamă foarte mare de pesticide şi ca urmare sunt un indicator
important al contaminării cu pesticide, dar şi cu metale grele (Toselli, 1980).
S-a constatat că acţiunea pesticidelor asupra fitoplanctonului şi
zooplanctonului poate avea un efect inhibitor sau stimulator, în funcţie de
concentraţie. Comunitatea planctonică are capacitatea de tamponare a efectului
pesticidelor, iar în funcţie de dezvoltarea sau dispariţia unor grupe de organisme
se modifică ciclurile biogeochimice ale N şi P . Îmbogăţirea apei cu aceşti
nutrienţi produce o creştere a biomasei fitoplanctonului (N. Botnariuc şi A.
Vădineanu, 1982).
Răspândirea pesticidelor a devenit globală, fiind prezente în toate apele
continentale şi duse de apele râurilor şi fluviilor în mări şi oceane. Au fost
identificate chiar şi în apele Antarcticei, în componenţa planctonului, în carnea
balenelor şi focilor.
Făcând un bilanţ al efectelor negative ale pesticidelor, rezultă clar că acestea
afectează structura şi funcţionalitatea reţelelor trofice, a întregului ecosistem.
Prin acţiunea asupra populaţiilor de plante şi animale sunt afectate circuitele
biogeochimice. Pesticidele au un efect negativ asupra înmulţirii algelor şi inhibă
fotosinteza (pe care o reduce cu cca. 50%). De aici, posibilitatea modificării
circuitului mai multor elemente, în primul rând a oxigenului şi carbonului:
reducerea cantităţii de O 2 eliberat şi creşterea cantităţii de CO2 consumat.
Acest proces poate contribui la îmbogăţirea atmosferei cu CO2 .
Având în vedere utilitatea pesticidelor în combaterea diferiţilor dăunători sau
factori patogeni ai plantelor, animalelor şi omului, dar, în acelaşi timp, ţinând
cont şi de efectele negative, adesea grave, ca factor poluant asupra
ecosistemelor, problema pesticidelor trebuie tratată cu multă atenţie.
ºinând seamă de cerinţele economiei, dar şi de sănătatea umană, pesticidele
vor fi în continuare folosite, dar datorită toxicităţii lor deosebit de grave este
necesar a fi utilizate cât mai cumpătat şi raţional.

9.4.2. METALELE GRELE

Sub numele de metale grele sunt înglobate, în general, mai multe familii de
substanţe:

141
 − metale grele, în sens strict, cu masa atomică ridicată şi cu un grad mare de
toxicitate, a căror prezenţă chiar în cantităţi mici este dăunătoare vieţii -
cadmiu, mercur, plumb;
− metale cu masa atomică medie, indispensabile vieţii sub formă de oligo-
elemente, dar care devin toxice când concentraţia lor depăşeşte anumite
limite - cuprul, zincul, molibdenul, cobaltul; la acestea se adaugă uneori
aluminiul, metal uşor, dar foarte toxic în anumite condiţii.
Aceste metale au origini diverse. Ele pot fi răspândite în sol şi în
hidrosisteme prin reziduurile uzinelor care folosesc şi produc metale neferoase
(cupru, zinc, plumb, crom, cadmiu), reziduurile de la fabricile de pielărie
(cadmiu, crom) sau de la fabricile de pastă de hârtie (mercur) etc.
o Mercurul. Poluarea cu mercur este determinată de cauze diferite. Acest
metal provine din industrie (industria sodei, hârtiei), din exploatări aurifere, în
urma producerii fungicidelor organoclorurate. În fiecare an, mii de tone de
mercur sunt aruncate în cursurile de apă, unde acest metal se transformă în
metilmercur, care se acumulează în organismele componente ale întregului lanţ
trofic. Prin bioconcentrare şi bioamplificare, cantităţile de mercur din
organismele vegetale şi animale ajung la om. Este cunoscută maladia Minamata,
care a fost observată în 1956 în golful Minamata din Japonia şi care a fost
cauzată de consumul de peşte contaminat cu mercur provenit de la deversările
apelor reziduuale industriale (150 de tone de mercur deversate în cursul anilor
1950-1960). Concentaţia mercurului în peşti a fost de 500.000 de ori mai mare
faţă de concentraţia în apă (C. Lévêque, 1996).
Mercurul, fiind lichid şi putându-se evapora, este singurul metal care se
găseşte în toate cele trei medii majore - apă, sol, atmosferă. În apele
continentale, dar şi în mări, sursele naturale de mercur provin din dega-
zeificarea scoarţei pământului. Conţinutul de Hg în apele oceanice de suprafaţă
este de aproximativ 0,13 ppt, în planctonul marin mai mic 10 ppt, în peşti 0,01-2
ppm (Zerneolov, 1975).
Plantele acvatice, spre exemplu alga Chlorella, pot concentra de 100-1.000
ori mai mult Hg decât alte organisme (Tipps, 1978), iar viermele oligochet
Limnodrilus hoffmeisteri extrage puternic mercurul anorganic şi pe cel metilat
din sedimentele lacurilor şi râurilor. Intensitatea extragerii mercurului este direct
proporţională cu densitatea viermilor: la densitatea de 1 g viermi la 1g sediment,
perioada de înjumătăţire a cantităţii de Hg din nămol este de 2,98 zile,
iar la 1 g viermi la 70 g sediment, aproximativ 200 zile. Această specie (de altfel
şi alte specii de viermi oligocheţi dulcicoli) poate duce la îndepărtarea Hg din
sediment (Bdington, 1979), dar şi la concentrarea Hg în corpul viermilor şi al
celorlalte animale care se hrănesc cu aceştia (peştii în primul rând).

142
 Concentrarea mercurului în lungul lanţurilor trofice - îndeosebi în zonele
poluate, poate fi foarte mare. În apele râului Agana din Japonia s-a determinat o
concentraţie de Hg de 0,1 ppb în apă, de 10 PPM în fitoplancton şi de 40 ppm în
peşti, factorul de concentrare fiind de 400.000 (N. Botnariuc şi A. Vadineanu,
1982).
Din exemplele prezentate rezultă că mediul acvatic conţine cantităţi mari de
mercur provenit în urma activităţii antropice, care se acumulează în organisme
şi, în final, la om, afectându-i grav sănătatea.
o Plumbul. Metal folosit în numeroase industrii este răspândit sub formă de
deşeuri în aer, sol şi apă. În atmosferă este răspândit prin gazele de eşapament
ale autoturismelor, tetractilul de plumb fiind introdus în benzină pentru a da
acestuia o putere de explozie mai mare. Se apreciază că prin gazele de
eşapament se răspândesc în aer peste 300.000 t de plumb/an.
Din atmosferă, Pb ajunge în sol şi apă, fie sub formă insolubilă, absorbit de
particulele organice şi anorganice, fie sub formă solubilă. Apele continentale
transportă în mări şi oceane circa 50.000 t/an (Zernelew, 1975). Fiind absorbit
de plante şi animale, este acumulat în concentraţii variabile, în funcţie de
concentraţia lui în mediu şi de alţi factori. Spre exemplu, în lacurile Mazuriene
din Polonia s-a constatat că, stuful concentrează de la începutul sezonului de
vegetaţie până în luna mai, până la 3,4 ppm Pb. Către toamnă, concentraţia
scade la 0,5 ppm (Kufel, 1978). Moluştele lamelibranchiate, animale filtratoare,
acumulează plumbul şi întreaga gamă de metale grele. Midia (Mytilus
galloprovincialis) din Marea Mediteraneană concentrează 3,9-9,5 ppm, în timp
ce apa mării conţine 2,15 ppb, factorul de concentrare fiind de circa 2.300 de ori
(Marleta ş.a., 1979).
Plumbul este un metal toxic. O anumită parte ingerată de mamifere şi de om
este excretată, dar cea mai mare parte din Pb absorbit este imobilizat în oase, păr
şi în ficat. Acţiunea toxică a Pb constă în înhibarea dehidrogenazei acidului
aminolevanilic din eritrocite, ceea ce provoacă anemie, iar intoxicările cronice
duc la tulburări ale sistemului nervos.
o Zincul. Este un microelement necesar organismelor, dar în cantităţi mari
devine toxic. Concentraţia de zinc în apele naturale este foarte variabilă. Astfel,
în apele superficiale din largul Mediteranei, Zn este în concentraţie de
0,9-2,7 mg/ℓ (Naget ş.a., 1979), iar la gurile gurile de vărsare ale Dunării şi în
apele Mării Negre, în zonele litorale, 0,1-0,5 mg/ℓ (Şerbănescu ş.a., 1979).
Toxicitatea Zn s-a dovedit a fi evidentă la diferite organisme acvatice:
cladocere, copepode, larvele de insecte, acarienii acvatici etc. În mod
experimental s-a stabilit că efectul toxic al Zn este mai mare decât al Ni şi Mn
şi mai mic decât al Cd şi Cu , iar toxicitatea creşte brusc la 25-300C
(Braghinscki, 1978).

143
 o Alte efecte ale metalelor grele. Prin diferite activităţi industriale, metalele
grele menţionate sunt introduse în ecosistemele terestre şi acvatice sub formă de
compuşi de o mare diversitate. Cunoaşterea rolului lor biologic este în genere
lacunară, dar se ştie că absenţa microelementelor din organismul omului
produce grave tulburări.
Totodată, acţiunile lor sunt toxice, fie singure, fie în combinaţie cu alte
substanţe. O mare parte se găsesc în concentraţii mai mari în apele lacurilor şi a
mărilor, producând disfuncţii la organismele vegetale şi animale. Cadmiul, spre
exemplu, când se găseşte în concentraţii de 30-40 µg/ℓ determină mortalitatea în
masă a numeroase nevertebrate acvatice. Concentraţiile cuprinse între 5
şi 30 µg/ℓ, induc scăderea longevităţii, a numărului indivizi reproducători, a
numărul de pui/individ, şi a duratei medii a unei generaţii (Marchal, 1979;
Bestram, 1979).
Poluarea cu mercur este deosebit de periculoasă, cunoscut fiind faptul că în
fiecare an mii de tone de mercur sunt deversate în apele curgătoare şi mai
departe în mări şi oceane. În mod experimental s-a demonstrat capacitatea
plantelor acvatice macrofite de a-l imobiliza în toate organele, dar cu deosebire
în rădăcini. În urma testelor şi determinărilor făcute în Delta Dunării, s-a
constatat că cele mai mari concetraţii de Hg se găsesc în sedimente, fără a
depăşi limitele stabilite prin norme (N. Toselli, 1980).

9.4.3. RADIONUCLIZII

Pericolele de pătrundere a substanţelor radioactive în ecosferă sunt legate de

folosirea energiei atomice în centralele atomoelectrice, de toate instalaţiile care
folosesc radionuclizi, dar mai ales de folosirea şi experimentarea armelor
atomice. Este cunoscut dezastrul folosirii bombelor atomice în cel de al 2-lea
război mondial, ca şi cel produs de accidentul de la Cernobîl.
În condiţii normale, funcţionarea centralelor nucleare antrenează emisiuni
controlate radioactive în mediu (în atmosferă, ape, sol), dar care sunt mult sub
radioactivitatea naturală.
Radiaţiile emise de diferiţi izotopi radioactivi au efect ionizant. Sunt trei
tipuri principale de radiaţii provenite din dezagregarea radioactivă a elementelor
α, β şi γ. Radiaţiile α şi β au putere mică de penetrare prin ţesuturile vii, cea mai
mare putere având radiaţiile gama, care pătrund în toate organismele,
determinând modificări în structura şi funcţionarea celulelor, în structura
moleculară a diferiţilor constituenţi celulari, schimbări în structura ADN-ului,
fenomen cunoscut sub denumirea de mutaţii.
În condiţii naturale, se cunosc circa 50 de radioizotopi, care produc radiaţii
de fond, la care vieţuitoarele sunt adaptate. Doza de radiaţie absorbită de un
organism se măsoară prin cantitatea de energie, iar unitatea de bază este rad-ul,

144
care reprezintă 100 ergi/gram de ţesut. În estimarea radiaţiei primite de un
organism este important şi timpul de iradiere, deci doza raportată la timp.
Efectele ecologice ale radiaţiilor sunt complexe, datorită faptului că diferite
grupe de organisme reacţionează diferit în cursul iradierii. Efectele depind de
natura radionuclidului, ca şi de perioada lui de acţiune. În general, grupele
inferioare de organisme sunt mai rezistente. De exemplu, doza letală la bacterii
pentru 50% din indivizi (DL 50) este de circa un milion rad, la artropode zeci de
mii de rad, iar la vertebratele homeoterme doar câteva sute de rad. Doza letală la
om (DL 50) este de aproximativ 500 rad, iar doza de 100 de rad duce la
creşterea semnificativă a cazurilor de cancer (N. Botnariuc şi A. Vădineanu,
1982).
Acţiunea concentraţiilor mari de radionuclizi a fost observată la diferite
plante, dar şi în acest caz sensibilitatea variază în funcţie de dimensiunile
nucleilor şi cromozomilor, deci de mărimea ţintei atinse de radiaţie. Chiar dacă
o plantă nu este omorâtă, iradierea o poate afecta, devenind mai vulnerabilă la
infecţii şi la atacul diferiţilor dăunători.
Din cauza sensibilităţi diferite a organismelor faţă de radiaţii, în cazul
iradierii unei biocenoze, nu toate populaţiile vor fi afectate în acelaşi fel,
biocenoza modificându-şi structura.
Căderile de radionuclizi din atmosferă în urma exploziilor nucleare,
contaminează ecosistemele terestre şi acvatice continentale. Radionuclizii sunt
absorbiţi parţial de sol, parţial de plante intrând în ciclurile trofice. Totodată,
radionuclizii sunt spălaţi de ape şi transportaţi de râuri în lacuri, mări.
Un mare pericol potenţial pentru contaminarea cu radionuclizi a mărilor şi
oceanelor în special, îl reprezintă depozitarea deşeurilor radioactive. Cantităţile
de deşeuri cresc extrem de rapid; în SUA, spre exemplu, la nivelul anului 1970,
s-au produs 16 tone produse de fisiune ca deşeuri, în 1980 416 tone, iar în anul
2.000, 7.950 tone (L. Brown, 1988). Nici un mijloc de depozitare a acestor
materiale periculoase nu este sigur. De aceea, pericolul constă în concentrarea
radionuclizilor în verigile succesive ale lanţurilor trofice din toate ecosistemele.
Valoarea factorului de concentrare la speciile de la capătul lanţurilor trofice
(consumatori de ordinul II, III - omnivori, carnivori) poate fi foarte mare, cu
efecte periculoase. Factorul de concentrare la plante, spre exemplu, poate fi de
mii, de zeci de mii şi chiar sute de mii de ori mai mic.

9.4.4. SUBSTANŢELE PETROLIERE

Petrolul şi derivatele petroliere constituie o categorie de substanţe foarte greu

biodegradabile, din această cauză efectul lor poluant fiind foarte acut.
Principala sursă de poluare a hidrosistemelor provine din scurgerile de ţiţei
sau a produselor rezultate din prelucrarea ţiţeiului. Accidentele petroliere

145
produc poluări grave, care pot afecta reţeaua hidrografică pe zeci şi zeci de
kilometri lungime, în cazul apelor continentale, şi suprafeţe de aceleaşi
dimensiuni, când accidentele au loc în largul mărilor şi oceanelor. Se estimează
că în urma unor astfel de accidente se pierd anual în apele oceanelor peste
200.000 de tone de ţiţei. S-a stabilit că o tonă de ţiţei se extinde rapid pe o
suprafaţă de 12 km 2 de apă, astfel încât se poate aprecia suprafaţa uriaşă a
mărilor şi oceanelor afectată pe această cale.
Cantităţi mari de ţiţei care poluează atât solul, cât şi apele continentale şi, în
final şi apele mării, provin de la sondele de ţiţei (cu întreg sistemul tehnic care
le însoţeşte: extracţie, colectare şi transport). În ţara noastră sunt afectate din
acestă cauză zeci de mii de hectare de terenuri din zonele petroliere, precum şi
cursul râurilor. Efectul asupra acestora din urmă produce moartea totală a vieţii
pe sectoare importante din lungimea râului. Exemplele cele mai relevante, sunt
râul Prahova şi Ialomiţa.
Surse importante de poluare provin din industriile petrochimice, industrii
care folosesc mari cantităţi de apă în procesele tehnologice. Deşi staţiile de
epurare asigură curăţirea reziduurilor poluante din apă, cantităţi remanente
după procesul de epurare afectează efluenţii naturali, în care ajung aceste ape.
Cercetări recente au demonstrat că, practic, toate fracţiile ţiţeiului sunt toxice
pentru organismele acvatice. Blunar (1972) deosebeşte 2 categorii de efecte
toxice: toxicitate imediată şi toxicitate de lungă durată.
Toxicitatea cu efect imediat este cauzată de trei fracţii.
− prima o constituie hidrocarburile saturate. Sunt solubile în apă, iar la
concentraţii mici produc anestezie, în timp ce la concentraţii mari
conduce la moartea animalelor.
− a doua categorie o reprezintă hidrocarburile aromatice (care sunt cele mai
toxice): benzenul, toluenul, xylenul etc.
− a treia fracţie sunt hidrocarburile alefinice, care au toxicitatea interme-
diară între cele două categorii anterioare.
Efectele toxice pe termen lung sunt mai complexe şi greu de estimat. Ele pot
produce modificarea structurilor biocenotice ale apelor şi simplificarea acestora,
prin dispariţia speciilor sensibile la poluare. Modul în care petrolul şi produsele
sale acţionează în contact cu apa este diferit. Formarea peliculei la suprafaţa
apei are ca prim efect scăderea tensiunii superficiale la interfaţa apă-aer. În
această zonă trăiesc numeroase organisme planctonice, vegetale şi animale, care
nu pot rezista efectului produs de această peliculă. În cazul fitoplanctonului,
prin inhibarea procesului de fotosinteză şi prin efectul toxic direct, are loc o
scădere bruscă a producţiei primare. În acelaşi timp, întrerupându-se schimbul
de gaze între aer şi apă, are loc scăderea concentraţei oxigenului solvit în apă,
determinând modificări funcţionale şi de comportament la nivelul tuturor

146
populaţiilor planctonice şi bentonice (migraţii acciden-tale, reducerea
prolificităţii, scăderea diversităţii speciilor).
Când ţiţeiul şi, în general, reziduurile petroliere absorbite de particulele
minerale se depun pe fundul lacurilor sau râurilor, acestea afectează fauna
bentonică, iar în cazul unor cantităţi mari de reziduuri, mortalitatea tuturor
organismelor. În condiţiile unor deversări de reziduuri în cantităţi mici, dar
constante şi de lungă durată, unele specii rezistă acestui impact, se adaptează,
dar pătrunderea reziduurilor petroliere în organisme, în ţesuturile acestora,
determină un miros şi gust caracteristic. Este cazul peştilor bentonici îndeosebi,
dar şi al celor pelagici. Acestă situaţie poate fi întâlnită în Dunăre, în lacurile
de baraj Porţile de Fier (Brezeanu, 1985): carnea peştilor bentonici (a cegei în
acest caz), care se hrănesc cu mici crustacei bentonici (Corophium, Gamarus)
are gust şi miros de petrol.
Mijloacele de luptă împotriva poluării cu petrol sunt dificile datorită
complexităţii situaţiilor în care apar (poluări accidentale, deversări de ape
reziduuale, felul şi cantitatea produselor petroliere). Cea mai sigură metodă
constă în prevenirea poluării, care, din păcate, se practică în mică măsură, iar cei
care au atribuţia de a veghea la protecţia mediului se confruntă cu încălcări
flagrante ale normelor de protecţie, mai ales ale celor din domeniul industriei
petroliere.

9.4.5. AZOTAŢI ŞI FOSFAŢI

Azotaţii şi fosfaţii au devenit factori de poluare odată cu folosirea lor

intensivă şi pe scară largă în agricultură, ca îngrăşăminte. Efectul lor poluant
rezultă din conţinutul a numeroase impurităţi toxice şi mai ales datorită
cantităţilor mari, administrate abuziv şi fără discernământ de foarte multe ori,
dar şi din necesitatea de a obţine producţii agricole din ce în ce mai mari.
În acest sens, exemplul pe care îl oferă L. Brown (1984) este elocvent:
datorită scăderii fertilităţii solului în SUA, în urma erodării, cantitatea de azotaţi
şi fosfaţi a crescut de la 1 la 38 de unităţi. Comoner (1972) arată că, pentru un
spor de creştere a producţiei agricole de 35%, între anii 1945-1948, sporul de
îngrăşăminte a fost de 300%. Aceste date, chiar dacă se referă numai la SUA pot
fi considerate ca reprezentând tendinţa globală. În Franţa cantitatea de
îngrăşăminte folosită în 1990 (2,5 milioane tone) a fost de 5 ori mai mare faţă
de 1960 (C. Lévêque, 1996). Faţă de această situaţie se poate afirma că şi
poluarea cu nitraţi şi fosfaţi a apelor a crescut în acelaşi ritm. Şi la noi în ţară
ritmul de creştere a folosirii îngrăşămintelor minerale a fost similar.
Poluarea rezultă în urma spălării de către apele fluviale şi irigaţii a excesului
de îngrăşăminte neutilizat de plante. Aceasta are un caracter difuz atunci când
este cauzată de agricultură, dar există şi surse punctuale foarte importante, care

147
constau în apele reziduuale ale industriei agroalimentare sau de îngrăşăminte,
ape reziduuale puţin sau deloc epurate, care ajung în râuri şi în pânza freatică.
C. Lévêque (1996) menţionează că 66% din cantitatea de nitraţi care ajunge
în reţeaua hidrografică provine din mediul rural (deci din agricultură), 22% din
apele reziduale ale localităţilor urbane şi 12% din industrie. Acelaşi autor
consideră că produsele fitosanitare (îndeosebi erbicidele) contribuie la creşterea
concentraţiei nitraţilor în apele superficiale şi freatice.
Dacă în apele curgătoare nitraţii şi fosfaţii sunt transferaţi rapid în mări, în
pânza freatică au un caracter cumulativ şi persistent. Timpul de transfer din sol
este mare şi depinde de aportul de substanţe din sol şi de permeabilitatea
acestuia.
Creşterea concentraţiei de nitraţi în cursurile de apă şi în pânza freatică este
dăunătoare sănătăţii omului, deoarece acestea reprezintă sursele de apă potabilă.
Caracterul dăunător al excesului de nitraţi în apa potabilă constă în faptul că
nitraţii, în condiţii reducătoare, se transformă în nitriţi, care sunt toxici. Ei se
combină cu hemoglobina, dând methemoglobină, care nu poate fixa oxigenul,
iar consecinţa constă în grave anemii şi tulburări nervoase la copii.
Totodată, nitraţii asociaţi cu fosfaţii ajung şi în râuri, dar mai ales în lacuri,
fiind la originea intensificării procesului de eutrofizare, cu toate consecinţele
negative pentru echilibrul ecologic al ecosistemelor acvatice (v. § 9.2.3.).
o Fosfaţii, ca sursă de poluare, au aceeaşi origine ca şi nitraţii: agricultura,
apele reziduale orăşeneşi, industria, dar şi din detergenţii sau înălbitorii
fosfataţi. Totodată, fosfaţii sunt utilizaţi la dedurizarea apei, neutralizând
acţiunea calcarului. După cum se ştie, calcarul în concentraţii mari în apă face
ca aceasta să nu fie lavabilă. Folosiţi în acest proces fosfaţii devin un factor
poluant pentru resursele de apă şi, de aceea, în unele state europene utilizarea
lor în industria detergenţilor a fost interzisă; interdicţia de către Elveţia a
determinat o evidentă scădere a eutrofiei lacului Leman.
La noi în ţară utilizarea în agricultură a îngrăşămintelor cu azot şi fosfor a
fost deosebit de agresivă înainte de anii ′90. Acest fapt a condus la eutrofizarea
acută a apelor. Principalul colector al surplusului de îngrăşăminte minerale
antrenate de apele ploilor şi de irigaţii este Dunărea. Odată pătrunse în canalele,
gârlele şi lacurile Deltei Dunării, apele încărcate cu nutrienţi, au declanşat cel
mai activ proces de eutrofizare al Deltei. Tot Dunărea este principalul factor al
eutrofizării Mării Negre pe o arie largă din dreptul litoralului românesc şi, ca în
cazul Deltei Dunării, cu urmări negative pentru echilibrul ecologic. Faptul că
îngrăşămintele administrate în agricultură sunt incriminate ca fiind principalii
factori ai poluării Dunării şi Deltei Dunării, lacurilor şi râurilor din ţară şi a
Mării Negre rezultă şi din scăderea evidentă a eutrofizării ecosistemelor
menţionate după anul 1990, odată cu reducerea drastică a chimizării agriculturii,
atât la noi în ţară, cât şi în celelalte foste ţări socialiste.

148
 9.5. POLUAREA TERMICĂ

Poluarea termică a apelor continentale (râuri, lacuri) este cauzată de

deversarea apelor de răcire a instalaţiilor industriale, în principal a centralelor
termoelectrice şi atomoelectrice. Se apreciază că în lume, peste 20% din debitul
apelor curgătoare este afectat de poluarea termică. În procesul de răcire a
turbinelor, temperatura apei creşte cu 15-200C peste limita iniţială. Debitul apei
încălzite, deversate în efluentul natural, depinde de puterea şi natura centralei.
În medie, centralele termoelectrice cu putere de 3-4 milioane KW necesită
70-90 m 3 apă pe secundă, iar centralele atomoelectrice de aceeaşi capacitate
85-140 m 3 /secundă. Acest volum echivalează sau depăşeşte debitul unor râuri
ca Oltul sau Siretul.
Efectele folosirii apei râurilor sau lacurilor ca factor de răcire sunt multiple şi
complexe. În primul rând, efectul mecanic, prin pomparea apei, trecerea prin
site, apoi prin sistemul de ţevi de răcire cu viteze sporite, presiuni şi temperaturi
ridicate, duce la distrugerea planctonului în medie cu 40-50%.
Factorul cel mai important care determină modificările fizico-chimice şi
biologice ale apei este temperatura. Modificând o serie de parametri fizico-
chimici ai mediului acvatic, temperatura influenţează în mod direct componenta
vie a ecosistemelor acvatice. În astfel de situaţii au loc perturbări în structura şi
funcţionarea biocenozelor.
Algele reacţionează la poluarea termică foarte diferit, în funcţie atât de
compoziţia specifică locală, cât şi gradul poluării termice. La temperatura de 18-
250C predomină diatomeele, la 25-300C algele verzi, iar la temperaturi de peste
30-350C şi chiar la 400C algele albastre-verzi (cianobacteriile).
Schimbarea compoziţiei specifice a cenozei algale în funcţie de temperatură
este rezultatul heterogenităţii funcţiilor vitale, a activităţii metabolice, a
capacităţii de rezistenţă la modificările de temperatură. Din aceste motive se
produc schimbările în structura fitoplanctonului: pe măsura creşterii
temperaturii, regresează diatomeele şi proliferează cloroficeele, iar când
temperatura depăşeşte 30-350C cianoficeele (cianobacteriile) devin dominante.
În funcţie de temperatură variază şi producţia primară fitoplanctonică, astfel
că la temperaturi de 20-250 C se înregistrează o creştere a producţiei, dar aceasta
scade la depăşirea temperaturilor de 30-350C, când se produce şi o inhibare a
fotosintezei. În condiţiile proliferării fitoplanctonului, ca urmare a intensificării
mineralizării bacteriene, se produc fenomene de înflorire a apei, cu consecinţe
negative asupra întregului echilibru biocenotic al ecosistemului acvatic (râu sau
lac).
Este ştiut că majoritatea animalelor acvatice, nevertebrate şi peşti, sunt
poichiloterme, temperatura corpului fiind dependentă de temperatura apei.
Pentru fiecare specie există o temperatură optimă, cu o funcţionare
corespunzătoare a mecanismelor fiziologice şi o gamă de temperatură în limita

149
căreia indivizii pot supravieţui. Temperatura optimă şi limitele de toleranţă
variază chiar în cadrul aceleiaşi specii, în funcţie de stadiul dezvoltării
individuale. În primele stadii de dezvoltare embrionară-larvară sau de pui,
animalele acvatice sunt mai sensibile la variaţiile de temperatură. În cazul
speciilor stenoterme, limitele de toleranţă sunt restrânse, pe când în cazul celor
euriterme amplitudinea este mai mare. Câteva exemple asupra limitelor de
toleranţă ale unor animale acvatice: copepodul stenoterm Copilia mirabilis
tolerează temperaturi cuprinse între 23 0 C -29 0 C; dintre cele euriterme, melcul
Midrobia şi stridia suportă temperaturi cuprinse între -1 0 C şi +60 0 C, respectiv
între 2 0 C - 20 0 C. Dintre peşti, crapul, plătica, roşioara, ştiuca, somnul, bibanul
sunt specii euriterme, suportând temperaturi între 2 0 C - 27 0 C; păstrăvul,
lipanul, lostriţa sunt stenotermele la care temperatura de peste 22 0 C - 24 0 C
este letală. Pentru majoritatea animalelor acvatice temperatura superioară letală
se situează între 30 0 C - 35 0 C.
Indiferent de caracterul steno- sau euriterm al animalelor, variaţiile bruşte şi
puternice ale temperaturii pot produce mortalitatea în masă a acestora. Spre
exemplu, în cazul poluării termice cu ape provenind de la centrale
termoelectrice sau atomoelectrice, când temperatura a ajuns la 33 0 C (Starr,
1974) s-a produs mortalitatea zooplanctonului în lacul Ontario din SUA. Tot din
cauza poluării termice la o creştere a temperaturii de la 26 0 C la 28-32 0 C s-a
produs mortalitatea în masa a nevertebratelor bentonice şi a peştilor pe o
suprafaţă de 30 ha într-un lac din Florida - SUA (Rossler şi Tab, 1975).
Unele cercetări au demonstrat că în condiţiile creşterii temperaturii apei,
toxicitatea unor metale grele ( Zn, Ni, Cu, Cr) devine mai activă, afectând
organisme zooplanctonice, zoobentonice şi peşti (Cairnis ş.a., 1978).
În condiţiile poluării termice, care favorizează dezvoltarea germenilor
patogeni, au loc îmbolnăviri şi creşte mortalitatea animalelor acvatice. Păstrăvul
curcubeu infestat cu microorganismul Aeromanus liquefaciens moare la
temperatura de 20 0 C-25 0 C, dar poate supravieţui la 8-9 0 C; temperatura
optimă de viaţă a păstrăvului este 12 0 C-15 0 C (Freyer şi Pilcher, 1974).
În urma poluării termice se modifică procesele metabolice, circulaţia
sanguină, ritmul respirator (la peşti), consumul de oxigen, scade intensitatea de
hrănire, se dereglează perioada de reproducere şi dezvoltarea indivizilor tineri,
se modifică activitatea enzimatică.
Gradientul termic acţionează puternic asupra populaţiilor şi biocenozelor,
asupra densităţii numerice, abundenţei densităţii numerice, distribuţiei,
producţiei şi a altor parametri ecologici. Cercetări efectuate pe râul Delaware
din SUA, efectuate cu ape calde, au demonstrat că la temperatura de 23-27 0 C
au fost găsite 38 grupe de organisme; între 28-30 0 C 29 grupe, între 30-32,5 0 C

150
17 grupe, între 33-35 0 C 13 grupe, între 40-42 0 C 8 grupe, iar la 45 0 C o
singură grupă (Tramble, 1960).
La noi în ţară, cercetări similare, efectuate pe râul Ialomiţa, au pus în
evidenţă în zona de deversare a apelor calde de la termocentrala Dobreşti, faptul
că, după deversare, apele calde au 29 0 C, cu peste 12 0 C mai mult faţă de
sectorul amonte. În condiţiile poluării termice, în această zonă (pe pietrele de pe
fundul râului) are loc o dezvoltare masivă a algei Spyrogyra. În perifitonul
format de această algă au fost identificaţi peste peste
2
15.000 ex./ m hidracarieni, fapt distinct faţă de celelalte puncte din amonte şi
aval de zona poluată termic (Brezeanu ş.a., 1968).
Un aspect deosebit de semnificativ, care pune în evidenţă efectul nociv al
apelor poluate termic, este modul în care răspund populaţiile bacteriene. Prin
ridicarea temperaturii apei lacurilor şi râurilor are loc o puternică înmulţire a
bacteriilor, comparativ cu celelalte organisme, a căror înmulţire este blocată. Se
dezvoltă îndeosebi bacteriile cromogene, dar şi cele patogene, precum şi
virusurile care au o persistenţă şi virulenţă îndelungată în apele poluate termic şi
microbiologic (Zamfir, 1979).
În concluzie, trebuie subliniat că temperatura este unul dintre cei mai
importanţi parametri ai mediului acvatic, influenţând direct sau indirect viaţa
apelor continentale. Creşterea temperaturii peste limita de toleranţă a
organismelor are repercursiuni negative asupra indivizilor, a populaţiilor şi
biocenozelor, determinând degradarea ecosistemelor acvatice.

9.6. POLUAREA CU SUSPENSII

Această formă de poluare poate rezulta din mai multe cauze:

− deversarea apelor uzate menajere şi industriale care conţin materii solide
organice şi anorganice aflate în suspensie;
− flotarea minereurilor şi spălarea cărbunilor;
− spălarea sfeclei de zahăr la fabricile de zahăr şi a cartofilor la fabricile de
amidon şi spirt;
− suspensii de la fabricile de cherestea, de hârtie, de textile etc.
În ordinea densităţii şi mărimii particulelor, acestea se depun pe fundul
lacurilor sau râurilor, formând sedimente de diferite grosimi şi influenţând
condiţiile fizico-chimice şi biologice. Principalele efecte produse de suspensii
sunt: scăderea transparenţei apei, distrugerea biocenozelor bentale, dar şi grave
consecinţe negative pentru populaţiile piscicole, îndeosebi prin blocarea
branhiilor şi a respiraţiei. Scăderea transparenţei apei are ca rezultat reducerea
procesului de fotosinteză a fitoplanctonului şi macrofitelor şi implicit reducerea

151
populaţiilor zooplanctonice şi perifitice. Depunerea suspensiilor acţionează
asupra biocenozei bentale determinând modificări calitative prin simplificarea
diversităţii populaţiilor sau prin înlocuirea cu altele, adaptate noilor condiţii
(spre exemplu, în cazul depunerii unor suspensii organice se pot înmulţi viermii
oligocheţi şi dispar efemerele, trichopterele, unii crustacei).
În condiţiile în care fundul râurilor este pietros, bolovănos, suspensiile le
acoperă cu o peliculă, impiedicând fixarea speciilor adaptate la viaţa de curent
puternic. Prin depuneri de mâl fin pot fi afectate zonele de reproducere a
peştilor prin înmâluirea icrelor şi asfixia acestora.
Suspensiile de rumeguş de la fabricile de cherestea, de celuloză şi hârtie,
fibre de la fabricile de textile, care se depun în cantităţi mari pe fundul râurilor
distrug biocenozele bentale, iar în momentul în care procesele bacteriene devin
foarte active se produc emanaţii de hidrogen sulfurat, concomitent cu scăderea
concentraţiei de oxigen dizolvat. În râurile şi lacurile în care au loc astfel de
procese de poluare se dezvoltă bacteria Sphaerotilus natans şi ciupercile
Leptomitus lacteus şi Fusarium aquaeductum care formează un fel de pâslă,
acoperind noi suprafeţe ale ecosistemelor poluate.

152
 10

SISTEMUL SAPROBIILOR
DE APRECIERE A CALITĂŢII APELOR

În cursul evoluţiei lor, organismele s-au adaptat la anumite condiţii de

mediu. Cunoscând aceste condiţii, se poate aprecia structura biocenozelor;
invers, cunoscând populaţiile de plante şi animale, se pot aprecia factorii de
mediu în care trăiesc. Acesta este temeiul pe care se sprijină analiza biologic-
ecologică în vederea aprecierii calităţii apei (Mălăcea, 1969).
Între factorii de poluare, poluarea cu substanţe chimice minerale şi cea
produsă cu materii organice sunt deosebit de frecvente. Modul de manifestare se
caracterizează prin scăderea cantităţii de oxigen, apariţia unor substanţe toxice:
hidrogen sulfurat, metanol, modificări ale pH-ului, modificări organoleptice,
creşterea turbidităţii etc.
În virtutea capacităţii lor de adaptare, unele specii trăiesc în apele poluate cu
materii organice. Ele se hrănesc cu aceste resurse, fiind adaptate acestor
condiţii. Astfel de organisme reflectă particularităţile mediului în care trăiesc.
Ele sunt recunoscute ca indicatori biologici de calitate a apei, indicatori ai
gradului de încărcare cu substanţe organice sau a gradului de saprobitate a
apei.
Totodată, este cunoscut că o altă categorie de organisme trăieşte în ape
curate cu o foarte mică încărcare cu substanţe organice. Aceste specii sunt
indicatori biologici ai gradului de curăţenie a apei. Ţinând seama de faptul că
organismele în general au o anume plasticitate faţă de condiţiile de mediu, în
practica evaluării calităţii apei se are în vedere faptul că numai dacă numărul
speciilor indicatoare este foarte mare - şi acest fapt se întâmplă în zonele foarte
poluate sau, dimpotrivă, în cele foarte curate se poate pune un diagnostic sigur
asupra stării de calitate a apei.
Aşadar, analiza biologic-ecologică a apelor se bazează pe totalitatea
reacţiilor de răspuns ale organismelor faţă de condiţiile de mediu care
determină, în final, selecţia anumitor organisme. Acest fapt se reflectă în
componenţa calitativă şi cantitativă a biocenozei din ecosistemul respectiv.
Analiza chimică, cât şi cea biologică, care au în vedere stabilirea calităţii
apei, au avantaje şi dezavantaje. Dacă analiza chimică dă informaţii asupra
unor caracteristici valabile numai pentru momentul prelevării probei, analiza
biologică furnizează informaţii ce oglindesc situaţia pe o perioadă îndelungată,
având un caracter retrospectiv. Acest avantaj este consecinţa faptului că

153
organismele, în general, nu au un răspuns imediat la schimbarea factorilor de
mediu, ci într-un timp mai îndelungat, în funcţie de valenţa ecologică a speciei.
Se înţelege însă că dacă poluarea este puternică şi se produce brusc (în cazul
deversărilor unor mari cantităţi de substanţe poluante) moartea organismelor
poate fi instantanee. În urma schimbării treptate a caracteristicilor fizico-
chimice ale apei ca urmare a poluării, se produce o modificare a echilibrului
ecologic: unele specii dispar treptat, schimbându-se raportul dintre populaţiile
ce alcătuiau biocenoza; se vor înmulţi cele adaptate noilor condiţii. Se produce
o selecţie, în funcţie de valenţa lor ecologică, formându-se un alt tip de
biocenoză, caracteristică apei poluate.
Cunoscând mecanismele ecologice de adaptare şi modificare a structurii
populaţiilor şi biocenozelor, analizele biologice pot da informaţii asupra
gradului de intoxicare a ecosistemului; analiza chimică nu-l poate pune în
evidenţă decât dacă măsurătorile se repetă frecvent şi pe un timp îndelungat.
Limitele analizei biologice constau în faptul că nu poate furniza informaţii
asupra valorilor cantitative şi calitative ale poluanţilor. De aceea, cele două
metode se completează reciproc, una fără alta dând informaţii parţiale.

10.1. SISTEMUL SAPROBIILOR

Saprobiologia este domeniul care se bazează pe metode ecologice de

stabilire a calităţii apei. Acest sistem porneşte de la însuşirea organismelor
animale şi vegetale de a se dezvolta în ape încărcate cu materii organice în
descompunere.
Kolkwitz şi Marsson (1908, 1909) au elaborat ceea ce în literatura de
specialitate este cunoscut sub denumirea de sistem al saprobiilor. Sistemul se
bazează pe observaţia că în ape cu grade diferite de poluare cu substanţe
organice sau în cele curate, speciile de plante şi animale ce populează aceste ape
sunt diferite. Prezenţa lor este condiţionată de calitatea şi cantitatea hranei, de
unele proprietăţi fizico-chimice ale apei, îndeosebi de concentraţia oxigenului
dizolvat, de cantitatea produşilor de descompunere a materiei organice.
Prezenţa anumitor specii în zonele foarte impurificate se explică prin
toleranţa lor faţă de aceste condiţii de mediu, iar prezenţa altora doar în zonele
cu apă curată (ale râurilor şi lacurilor), prin sensibilitatea lor faţă de mediul
impurificat. În sistemul saprobiilor sunt utilizate ca indicatori ai calităţii apelor
ambele categorii de organisme.
După gradul de încărcare cu materii organice şi după caracteristicile fizico-
chimice, sistemul saprobiilor Kolwitz şi Marrson cuprinde următoarele zone de
saprobitate: zona polisaprobă, zona mezosaprobă şi zona oligosaprobă.
o Zona polisaprobă este o zonă cu maximă încărcare organică sub formă de
proteine nedescompuse, hidrogen sulfurat şi bioxid de carbon, lipsite aproape
total sau total de oxigen solvit, fapt ce determină caracterul anaerob al

154
proceselor biochimic şi microbiologice de degradare a substanţelor. Indicatorii
biologici pentru această zonă sunt îndeosebi bacteriile (Beggiatoa alba,
Thiothrix nivea, T. violacaea, Chromatium okenii, Pelagloea chlorina,
Chlorobacterium aggregatum, Sphaerotilus natans), un număr mic de specii de
cianobacterii (Anabaena constricta, Oscillatoria chlorina, O. putrida,
O. lauterbornii), ciliatele (Metopus contortus, Caenomorpha medusula,
Saprodinium dentatum), viermii turbificizi (Tubifex tubifex) şi unele
chironomide (Chironomus thumi);
o Zona mezosaprobă este o zonă de impurificare mijlocie, subdivizată în
subzonele: α mezosaprobă, în care predomină procesele de reducere şi β
mezosaprobă, în care predomină procesele de oxidare. Substanţele organice sub
formă de aminoacizi şi alţi compuşi ai azotului slab oxidaţi sunt caracteristice
acestei zone. Oxigenul este prezent, dar există şi mici cantităţi de H 2 S şi CO2 .
Numărul germenilor saprofitici, mai redus faţă de zona polisaprobă este însă
destul de mare: circa 100.000/ cm3 .
În subzona α mezosaprobă, cu apa încă puternic poluată, cantitatea de
materie organică în degradare este ceva mai mică ( CBO5 este cuprins între 5 şi
10 mg/ℓ). Aici poate avea loc fenomenul de înflorire a apelor. Diversitatea
organismelor este mai mare, acestea fiind adaptate la puternice oscilaţii ale
pH-ului şi concentraţii de oxigen solvit. Sunt prezente cianobacteriile
Oscillatoria, Phormidium, diatomeele Nitzschia, Cyclotella, Stephanodiscus,
ciupercile Leptomitus lacteus, Fusarium aquaeductum. Dintre nevertebrate se
întâlnesc hirudineul Herpobdella octoculata, melcul Sphaerium corneum. Sunt
prezente algele filamentoase (Spyrogyra, Cosmarium) şi dintre fanerogame,
Ceratophyllum.
În subzona β mezosaprobă procesul de autoepurare este avansat,
mineralizarea substanţelor organice fiind aproape de sfârşit, iar cantitatea de
oxigen nu scade sub 50% din saturaţie. Numărul de bacterii este sub
100.000/ cm3 , iar cel al plantelor şi animalelor este în creştere. Indicatorii
biologici cei mai caracteristici sunt cianobacteriile Mycrocystis, Oscillatoria
nostoc, diatomeele Melosira, Diatoma, Fragilaria, Pinularia; apar flagelatele
Synura uvella şi Uroglena volvox, ciliatele Paramecium, Didinium, Vorticella,
rotiferele Brachionus urceus, Monostyla lunaris, oligochetele Stylaria lacustris,
Dendrocellum lacteum, gasteropodele Ancylus fluviatilis, Pisidium cinereum,
larvele de insecte Cloëon dipterum, Hydropsyche lepida. Sunt prezente
macrofitele acvatice Elodea, Lemna, Myriophillum, Ceratophyllum, iar algele
planctonice se înmulţesc producând deseori înflorirea apelor.
o Zona oligosaprobă corespunde ecosistemelor cu ape curate, substanţele
organice fiind complet oxidate. Apa este limpede, oxigenul dizolvat în limite de
saturaţie. În această zonă numărul de bacterii scade sub 100/ cm3 . Aceste
ecosisteme sunt populate cu un număr mare de specii, dar cu efective nu prea

155
mari. Aici sunt identificate sute de specii de alge, între care mai caracteristice
sunt diatomeele Cyclotella, Pinularia, Synedra, Surirella spiralis, Nitzschia
linearis, cloroficeele Ulotrix, Vaucheria debaryana, rodoficeele Lemania
annulata, Batrachospermum vagum. Este prezent muşchiul de apă Fontinalis
antipiretica şi Cinclidotus aquaticus, numeroase specii de flagelate, ciliate,
rotifere, lamellibranchiate, gamaride şi foarte caracteristice larvele de
efemeroptere Rhithrogena, Ecdyonurus, Oligoneuria, cele de plecoptere Perla,
Taenyopterix şi trichoptere Setodes, Agapetus, Leptocerus. Pe dosul pietrelor
se întâlneşte turbelariatul Planaria gonocephala.

10.2. MODIFICĂRI ŞI COMPLETĂRI ALE SISTEMULUI SAPROBIILOR

După apariţia sa, sistemul saprobiilor lui Kolkwitz şi Marsson a fost supus
diferitelor critici, suferind numeroase modificări, atât în formă, cât şi în
conţinut. Mulţi cercetători au propus modificări ale sistemului sau noi metode.
Trebuie subliniat însă că, indiferent de metodă, criteriul de bază pentru
aprecierea calităţii apei este capacitatea organismelor de a răspunde în mod
specific la condiţiile de mediu prin toleranţa sau intoleranţa lor faţă de variaţia
acestora.
Metoda Sladecek (1963) prevede patru categorii de calitate a apelor:
catarobe, ape curate care nu au suferit nici o modificare (izvoarele);
limnosaprobe ape care au suferit un anumit grad de impurificare cu substanţe
biodegradabile, diferenţiate în mai multe subclase; eusaprobe - ape cu un
conţinut foarte ridicat de substanţe organice fermentescibile, diferenţiate în
funcţie de cantitatea substanţelor; transsaprobe - ape care au o anumită
încărcare cu substanţe toxice, radioactive sau au fost impurificate cu alţi factori
fizici (termici, spre exemplu) şi pe care le subdivide în mai multe categorii
(tab. 10.1).
Sistemul saprobiilor este revizuit de Liebman. Acest sistem modifică lista de
bioindicatori ai lui Kolkwitz şi Marsson, dând o mai mare importanţă
microorganismelor, îndeosebi protozoarelor. Sistemul Liebman prevede o listă
de specii caracteristice pentru unele substanţe minerale. În funcţie de gradul de
saprobitate, apele sunt împărţite în patru clase:
o Clasa I-a de calitate, corespunzătoare zonei oligosaprobe (impurificare
foarte slabă).
o Clasa II-a de calitate, corespunzătoare subzonei β mezosaprobe
(impurificare potrivită).
o Clasa III-a de calitate, corespunzătoare subzonei α mezosaprobe
(impurificare puternică).
o Clasa IV-a de calitate, corespunzătoare zonei polisaprobe (impurificare
foarte puternică).

156
 Tabelul 10.1
Clasificarea apelor de suprafaţă (după V. Sladecek, 1963)
Nr. Simbol Denumirea Număr Număr O2 H2S CBO5 Caracteristici
crt. germeni/ml coliformi/ℓ mg/ℓ mg/ℓ mg/ℓ
< < > <
0 K Catarobe 500 20 variabil 0 0
1 X L Xenosaprobe 1.000 1.000 8 0 1 (2)
i
m
Eh = + 200 mV
2 O n oligosaprobe 10.000 5.000 6 0 2,5 (4)
o
s
3 α a alfamesosaprobă 50.000 100.000 4 0 4 (6)
p
4 β r betamesosaprobă 250.000 100.000 2 0 7 (9) şi peste
o
5 ρ b polisaprobe 2.000.000 2.000.000 0,5 urme 40 (80)
e
6 I isosaprobe 10.000.000 9 urme 1 40-400 (600) Eh = +50-200 mV
3.10
E
u
7 m metasaprobe 20.000.000 9 0 100 200-700 Eh = mai puţin de 50 mV
10.10
s
a
p
8 h hipersaprobe 50.000.000 6 0 10 500-1.500
1.10
r
o
(2.000)
9 u b ultrasaprobe 10 0 0 0 1.000-60000
e
10 a T antisaprobe 0 0 variabil 0 0 substanţe toxice
r
a
n
11 r s radiosaprobe variabil variabil variabil variabil variabil substanţe radioactive
a
p
12 c r croptosaprobe 0 sau variabil 0 sau variabil variabil 0 0 variabil (substanţe anorganice)
o
b
e

157
 Acest sistem se aplică îndeosebi în Germania şi este folosit şi la noi în ţară.
Sistemul Liebman se bazează pe un sistem grafic de cartare a râurilor în funcţie
de gradul de calitate în felul următor: clasa I de calitate - albastru, clasa I-II de
calitate - albastru-verde, clasa II - verde, clasa II-III - verde-galben, clasa III-a -
galben, clasa III-IV - galben-roşu, clasa IV de calitate - roşu.
o Metoda Knöp. Se bazează pe sistemul saprobiilor, dar ţine cont şi de
frecvenţa în probe a speciilor indicatoare. Pentru fiecare staţie cercetată de-a
lungul râului, se trec speciile indicatoare întâlnite în ordinea celor patru trepte
de saprobitate şi frecvenţa acestora, atribuindu-le indici de frecvenţă cu valori
cuprinse între 1 şi 7 (1 = specii întâlnite întâmplător; 2 = specii rare ….
7 = specii de masă). Se adună apoi valorile de frecvenţă pentru fiecare treaptă
saprobă, în fiecare staţie de pe râu, obţinându-se patru indici biotici, care
reprezintă gradul de poluare în staţia respectivă. Metoda Knöp utilizează numai
macronevertebrate. Mălăcea (1969) consideră că dezavantajul metodei constă în
faptul că fiind prea puţine forme de macroorganisme adaptate la condiţii de
puternică poluare, se pot caracteriza saprobiologic doar apele mai puţin poluate.
o Metoda Pantle şi Buck. Deosebirea faţă de celelalte metode constă în
atribuirea unor valori numerice pentru fiecare treaptă din sistemele saprobiilor,
valori de la 1 la 4: pentru zona de saprobitate oligosaprobă = s1, pentru zona de
saprobitate β mezosaprobă = s2, pentru cea α mezosaprobă = s3 şi pentru
polisaprobă = s4.
Cu ajutorul acestor valori se calculează indicele de saprobitate ( S ) al staţiei
respective de pe râu sau lac, după formula:

E (s ⋅ h )
S = .
Eh

Clasificarea gradului de curăţenie a apei se face după schema:

− S = 1,0-1,5 = impurificarea foarte slabă, corespunzătoare zonei
oligosaprobe;
− S = 1,5-2,5 = impurificare potrivită, corespunzătoare zonei β
mezosaprobe;
− S = 2,5-3,5 = impurificare puternică, corespunzătoare zonei α
mezosaprobă;
− S = 3,5-4 = impurificare foarte puternică, corespunzătoare zonei
polisaprobe.
Şi alţi autori au adus completări sistemului saprobilor stabilit de Kolkwitz-
Marsson cum este cel al lui Sramek-Huseks (1956), care prevede introducerea
unor noi trepte de saprobitate, prin subdivizarea celor existente, sau cel al lui
Fyerdinstad (1950, 1964), care a elaborat un sistem sinecologic de stabilire a
calităţii, bazat pe componenţa biocenozelor bentale (fitobentos şi micro-

158
organisme). S-au mai ocupat de evaluarea gradului de curăţenie a ecosistemelor
acvatice pe baze biologice Patrik (1958), Hawkes (1956), Wurtz (1955), Bek
(1955), Huet (1955), Thomas (1944), Brinley (1942), Wuhreman (1951) ş.a.
La noi în ţară, Marcoci (1966) au evidenţiat faptul că structura populaţiilor
de viermi oligocheţi reflectă starea de calitate a apei, stabilind în acest mod
variaţia gradului de impurificare. Mălăcea (1969) consideră că şi alte grupe de
organisme (cum sunt, spre exemplu, larvele de chironomide) pot fi folosite
pentru stabilirea gradului de saprobitate, dar consideră metoda orientativă,
deoarece multiple modificări ale condiţiilor de mediu produse ca urmare a
poluării apei, intensitatea acestor modificări, nu pot fi oglindite decât de un
număr corespunzător de reacţii specifice, pe care nu le poate poseda un singur
grup de organisme.
În afara metodei saprobiilor bazată pe analiza structurii populaţiilor
(speciilor), aprecierea stării de calitate a ecosistemelor se poate face folosind
metode fiziologice. În acest sens, metoda bazată pe schimburile de oxigen
(metoda consumului biochimic de oxigen CBO 5 ), prin care se determină
cantitatea de materii oxidabile din apă sau metoda bilanţului de oxigen
folosindu-se sticluţele albe şi negre prin care se poate cunoaşte activitatea
fotosintetică, deci bilanţul oxigenului din bazin, parametru important pentru
determinarea funcţionării ecosistemului, sunt metode utilizate frecvent.

10.3. INDICATORI BIOLOGICI

PENTRU POLUAREA CU SUBSTANŢE ANORGANICE

În general, poluarea acută a apelor cu substanţe minerale este pusă în

evidenţă prin absenţa totală a organismelor. Există specii care au o anumită
rezistenţă faţă de ionii metalelor grele, ceea ce nu înseamnă că pot realiza
densităţi numerice mari în asemenea condiţii. Din această cauză nu sunt
considerate specii indicatoare.
Se cunosc organisme indicatoare pentru poluările cu fier, calciu, clorură de
sodiu, hidrogen sulfurat şi compuşi ai sulfului, pentru poluările cu petrol.
Indicatorii pentru fier sunt bacteriile feruginoase (ferobacteriile) şi unele
protozoare (Trachelomonas hispida, Antophisa vegetans). Pentru hidrogen
sulfurat şi compuşii sulfului există o serie de bacterii (sulfobacteriile incolore,
sulfobacterii roşii, sulfobacterii verzi) şi unele ciliate (Plagiophyla nasuta,
Lagynus elegans, Saprodinium dentatum, Pelodinium reniforme). Pentru calciu
sunt algele Vaucheria deboryana, Chaetophora elegans, iar dintre macrofite
Potamogeton, Ranunculus, Ceratophyllum, Elodea canadensis şi unele larve de
lepidoptere (Pericama decipens, P. trifasciata). Pentru clorura de sodiu sunt
specifice organismele halofile, între care diatomeele Navicula longirostris,
Nitzschia apicullata, Navicula salinarum, N. minuscula, Diatoma elongatum,

159
rotiferele Colurella dicentra, Redolia fenica, Lecane ychtioura, Brachionus
plicatilis şi specia cea mai caracteristică pentru apele saline Artemia salina.
Metodele biologice reprezintă deci modalitatea prin care, cunoscând
particularităţile ecologice ale speciilor de plante şi animale acvatice din
ecosistemele acvatice continentale (ape curgătoare şi lacuri), structura
populaţiilor în raport cu factorii de mediu se poate stabili gradul de curăţenie al
apei. Trebuie reţinut că metoda saprobiilor explică starea de calitate numai în
raport cu încărcarea cu substanţă organică a apei, factor care, în funcţie de
calitatea şi cantitatea substanţelor organice determină structura populaţiilor,
prezenţa sau absenţa unor specii, cantitatea mai mică sau mai mare a acestora.
Metoda saprobiilor şi aplicarea ei în evaluarea stării ecosistemelor este
deosebit de importanţă pentru că reprezintă singurul indicator care reflectă
structura vieţii din ape. Numai aşa se poate aprecia, în funcţie de biodiversitate,
câte specii au dispărut, câte au mai rămas, cât de grav este afectat mediul
înconjurător.
Desigur, metodele biologice nu sunt deosebit de precise, nu pot fi cuprinse în
formule matematice absolute şi nu pot preciza cantitatea şi calitatea poluantului,
ci doar efectul acestora şi nu în momentul prelevării probei, ci ca rezultat al unei
perioade îndelungate de presiune a poluării sau, dimpotrivă, a scăderii sau
eliminării acestei presiuni. De aceea, pentru a avea o situaţie cât mai exactă a
calităţii ecosistemelor, a cauzelor (deci a tipului şi cantităţii poluanţilor)
metodele biologice trebuie însoţite de determinările chimice.

160
 11

EPURAREA NATURAL Ă A APELOR

(AUTOEPURAREA)

S-a precizat care sunt principalii factori de poluare şi care sunt consecinţele
poluării asupra ecosistemelor acvatice, respectiv dezechilibrul ecologic prin
distrugerea structurilor biocenotice naturale. S-a arătat, de asemenea, faptul că
organismele, începând cu comunităţile microbiene, apoi plantele şi animalele,
au capacitatea de a degrada şi acumula unele substanţe poluante prezente în apă.
Biodegradarea şi bioacumularea, reprezintă mecanismele principale care stau la
baza epurării naturale sau a autoepurării apelor.
Prin autoepurare, ecosistemele naturale recapătă, mai mult sau mai puţin,
caracteristicile fizico-chimice şi biologic-ecologice iniţiale. Dacă poluarea
determină dezechilibrul structurilor şi funcţiilor populaţiilor şi biocenozelor,
autoepurarea este mecanismul prin care se reface acest echilibru.
Knopp (1964) defineşte epurarea naturală ca fiind ansamblul tuturor
proceselor de descompunere oxidativă ale materiei organice şi absorbţia noilor
produşi mineralizaţi de către plantele verzi. El mai defineşte puterea de
autoepurare ca fiind capacitatea unui bazin (unui ecosistem acvatic) de a
descompune materiile impurificatoare, iar randamentul autoepurării drept
cantitatea de materii descompuse în unitatea de timp.
Autoepurarea este rezultatul unor complicate procese fizice, chimice şi
biologice, în care numeroşi factori acţionează împreună sau separat, fiecare
putând avea o anumită pondere, după tipul de poluare şi după caracteristicile
receptorului (I. Mălăcea, 1969). Spre exemplu, autoepurarea apelor impurificate
cu substanţe minerale în suspensie (nisipuri fine, argile sau roci de altă natură)
se face prin sedimentarea acestora (mai ales în ecosistemele stagnante). Dacă
poluarea este determinată de factori chimici, atunci procesul este mult mai
complex şi depinde de calitatea şi cantitatea substanţelor poluante. În condiţiile
în care factorul impurificator este un acid sau o bază, autoepurarea va fi
dominată de reacţii chimice care vor duce la neutralizarea acestora. Dacă
poluarea este determinată de materii organice, rolul principal revine
organismelor acvatice, îndeosebi bacteriilor. În acest caz, bacteriile sunt cele
care atacă materiile organice, pe care le degradează, transformând compuşii
organici în elemente minerale simple. Acest proces prin care se iniţiază şi se
realizează epurarea naturală poartă denumirea de biodegradare.

161
 11.1. FACTORII DE CARE DEPINDE AUTOEPURAREA

Capacitatea ecosistemelor acvatice de suprafaţă (reofile sau stagnofile) de a

se autoepura depinde de un complex de factori de mediu, (fizici, chimici şi
biologici) care intervin în acest proces, simultan sau într-o anumită succesiune.
o Factorii fizici, principalii care influenţează autoepurarea sau care au un
anumit rol în autoepurare sunt: sedimentarea suspensiilor, lumina, temperatura
şi mişcarea apei.
Pătrunderea unor substanţe minerale (nisipuri fine sau argile), datorită unor
cauze naturale (odată cu şiroirea apelor, în urma unor ploi torenţiale) sau
antropice (exploatarea nisipurilor, lucrări de amenajare ale cursului, deşeuri
solide) determină creşterea turbidităţii. Limpezirea apei constituie o parte
esenţială a procesului de epurare în măsura în care suspensiile se depun pe
fundul apei. Trebuie reţinut însă că depunerea unor mari cantităţi de sedimente
de origine alohtonă poate modifica structura populaţiilor bentale, ceea ce
înseamnă că la acest nivel, are loc un dezechilibru ecologic. Procesul de
sedimentare este condiţionat de greutatea specifică, viteza de curgere, densitate.
Particulele grosiere se depun mai repede, suspensiile organice pot suferi
descompuneri biochimice, cu efect pozitiv în procesul de autoepurare
o Lumina şi temperatura sunt factori care au un rol important în procesele
ecologice fundamentale. Ele influnţează fotosinteza, respectiv producţia
primară, ca de altfel întreg circuitul materiei şi energiei, care asigură stabilitatea
şi echilibrul ecosistemului. Lumina cu lungime de undă mică (radiaţiile
ultraviolete) este un agent bactericid, contribuind la procesul de autoepurare.
Temperatura influenţează regimul oxigenului din apă, intensitatea proceselor
de descompunere bacteriană, gradul de toxicitate al unor substanţe.
o Mişcarea apei, datorată curgerii sau valurilor în cazul lacurilor,
reprezintă un factor care accelerează procesele de autoepurare, prin
intensificarea dizolvării oxigenului atmosferic în masa apei; influenţează, de
asemenea, viteza de sedimentare a suspensiilor şi are un rol important în
poluarea cu organisme a ecosistemelor acvatice.
o Factorii chimici acţionează fie simultan, fie succesiv cu cei fizici şi
biologici.
În procesul autoepurării, oxigenul este elementul cel mai important, de
concentraţia sa depinde intensitatea descompunerii biochimice a materiei
organice şi a oxidării unor substanţe minerale. Regimul oxigenului reflectă de
fapt, starea de calitate a apelor, deoarece numai în prezenţa sa este posibilă viaţa
organismelor acvatice şi dă o imagine asupra capacităţii ecosistemelor de a se
autoregla, de a-şi păstra stabilitatea structural-funcţională biocenotică.
Alături de oxigen, bioxidul de carbon, combinat sub formă de bicarbonat,
formează sisteme-tampon, cu o mare capacitate de neutralizare a acizilor şi

162
bazelor aduse de apele reziduuale. În general, procesul de autoepurare este
eficient în prezenţa unui echilibru între diferitele elemente chimice din apă, cum
sunt azotul, fosforul, sulful, siliciul, şi unele oligoelemente.
o Factorii biologici sunt cei de care depinde în cea mai mare măsură
capacitatea de autoepurare. Aceştia se referă, în primul rând, la compoziţia
cantitativă şi calitativă a biocenozelor. În măsura în care structura biologică
este constituită dintr-o reţea complexă de populaţii de bacterii, plante şi
animale, în aceeaşi măsură ecosistemul are o stare de echilibru dinamic, deci şi
capacitatea de a rezista presiunii factorilor de poluare şi de a-i elimina. Existenţa
unor relaţii trofice complexe, în cadrul unei reţele trofice complexe, asigură
transferul eficient al materiei şi energiei în cadrul ecosistemului şi conferă
stabilitate acestuia. În condiţiile poluării cu substanţe organice (ca de altfel
cu orice substanţă chimică) structurile biocenotice se degradează. Dispar o serie
întreagă de organisme, se scurtează lanţul trofic.
În apele puternic poluate, cu o mare încărcare organică (în zona polisaprobă
a râurilor), lipsesc populaţiile de organisme care alcătuiesc lanţul trofic
principal: consumatorii primari, secundari, terţiari. În acestă zonă nu există
decât microrganisme care în ecosistemele nepoluate, naturale, alcătuiesc lanţul
detrital. Pe măsură ce gradul de saprobitate tinde către oligosaprobitate, pe
măsură ce ecosistemele devin din ce în ce mai curate, mai nepoluate, structura
populaţiilor devine mai complexă, restabilindu-se lanţul principal.
Momentul principal în complicatele procese de autoepurare este apariţia
producătorilor primari, a plantelor. Acestea sunt capabile să preia sărurile
minerale rezultate în urma degradării (a transformării) materiei organice de către
bacterii.
Autoepurarea se desfăşoară în două faze: faza oxidativă, reprezentată prin
procesele biochimice de oxido-reducere cu ajutorul bacteriilor, în care materiile
organice sunt mineralizate şi faza de sinteză organică, în care, pe seama
substanţelor minerale şi cu ajutorul energiei solare, plantele sintetizează materia
organică vie, restabilindu-se echilibrul biocenotic.
Schematizând, procesul de autoepurare se desfăşoară în trepte. Astfel, în
zonele puternic poluate, apar populaţii bacteriene care, acţionând asupra
substanţelor organice poluante, le transformă în substanţe minerale accesibile
plantelor. În acest moment, când condiţiile chimice devin favorabile, apar
organisme, îndeosebi protozoare şi alţi fitofagi (crustacee, larve de insecte,
moluşte, până la ultimul nivel trofic, peştii). Funcţionarea întregului sistem se
bazează pe relaţii trofice, relaţii care se amplifică pe măsura creşterii gradului
de curăţenie a ecosistemului, ca rezultat al autoepurării.
În procesul de autoepurare avem de a face cu o succesiune de biocenoze, care
se înlocuiesc în timp şi care populează acelaşi bazin. În acelaşi spaţiu, în cadrul
aceluiaşi ecosistem se succed nu numai populaţii variate de organisme, ci şi
condiţii variate de mediu. Restabilirea integralităţii sistemului are loc în timp.

163
 11.2. PRINCIPALELE GRUPE DE ORGANISME
CARE INTERVIN ÎN PROCESUL DE AUTOEPURARE

Rolul principal în procesul de autoepurare a apelor revine bacteriilor, restul

organismelor continuând transformările începute de bacterii. Unele bacterii din
apă se dezvoltă în prezenţa oxigenului (cele aerobe), iar altele în absenţa
oxigenului (bacteriile anaerobe). Cele aerobe joacă rolul principal în procesul de
autoepurare, dar în desfăşurarea acestui proces intervin ambele categorii,
activitatea unora fiind condiţionată de a celorlalte, succedându-se într-o anumită
ordine, în funcţie de cantitatea şi calitatea substanţelor organice, de condiţiile
hidrologice, temperatură etc.
Astfel, în zona polisaprobă au loc procese de descompunere anaerobă a
materiei organice. Pe măsură ce apa se îmbogăţeşte în oxigen dizolvat, provenit
din atmosferă sau produs prin fotosinteză, adică în zonele mezosaprobă sau
oligosaprobă, se desfăşoară procese de descompunere aerobă a materiei
organice, la care, pe lângă bacterii, participă o serie întreagă de organisme
vegetale şi animale.
Alături de bacterii, pe care le însoţesc totdeauna, protozoarele au un rol
major în autoepurarea apelor impurificate cu substanţe organice. Dintre ele, cele
mai importante sunt ciliatele şi flagelatele. Protozoarele singure (fără bacterii)
nu pot realiza epurarea, dar, fiind consumatoare de detritus, contribuie la
limpezirea apelor şi influenţează dezvoltarea comunităţilor microbiene, care
sunt ingerate de acestea.
o Macronevertebratele au o importanţă multiplă în autoepurare. Spongierii,
briozoarele, lamellibranchiatele, îndeplinesc rolul de filtrare a apei, reţinând
suspensiile organice cu care se hrănesc. Scoica de baltă (Anodonta piscinalis)
poate filtra 40 de litri de apă în 24 de ore.
Tubificidele şi chironomidele, prin consumarea mâlului bogat în substanţe
organice, contribuie la mineralizarea acestuia.
o Plantele acvatice au un rol foarte important în procesul de autoepurare ca
producători de oxigen, dar şi de preluare a unor substanţe minerale poluante, pe
care le metabolizează sau le stochează în corpul lor. Macrofitele acţionează ca
adevărate filtre, reţinând suspensiile organice sau minerale pe tulpini şi frunze şi
care, în acest fel, sunt mai uşor atacate de bacterii.
În concluzie trebuie reţinut că, întreg procesul de autoepurare nu este altceva
decât rezultatul final al unor complicate mecanisme cibernetice de autoreglare a
echilibrului prin intermediul unor conexiuni directe şi inverse, între care relaţiile
trofice reprezintă releul principal (Mălăcea, 1969).

164
 12

TRANSFERUL DE MATERIE ŞI ENERGIE

ÎN ECOSISTEMELE ACVATICE

Modul de funcţionare a fiecărui ecosistem acvatic este rezultatul organizării

sale structurale. Un factor esenţial îl reprezintă biocenoza prin diversitatea şi
relaţiile ei interspecifice.
Funcţionarea unui ecosistem, ca o componentă a sistemului global al
ecosferei include:
− captarea energiei solare, transformarea şi transferul ei;
− desfăşurarea circuitului global al materiei;
− funcţionarea mecanismelor homeostatice.
În desfăşurarea transferului material şi energetic, ca şi în procesul
autoreglării, rolul hotărâtor îl are structura trofică a biocenozei (N. Botnariuc,
1993).

12.1. STRUCTURA TROFICĂ. NIVELE, LANŢURI

ŞI REŢELE TROFICE

Funcţional, populaţiile unei biocenoze dintr-un ecosistem acvatic cuprind

trei nivele esenţiale: producători primari (microalgele şi macrofitele),
consumatori (nevertebrate şi peşti), descompunători (bacterii şi fungi). Între
aceste grupe sau categorii funcţionale există relaţii de dependenţă în plan
nutriţional.
o Producătorii primari reunesc speciile capabile de a produce substanţe
organice pornind de la substanţe anorganice, prin captarea de energie luminoasă
sau chimică din mediu. Producătorii primari sunt organisme autotrofe care
folosesc pentru sinteza substanţelor organice fie energia solară (organisme
fotosintetizante), fie energia chimică (organisme chemosintetizante). Fotosin-
tetizantele includ plantele verzi superioare (terestre sau acvatice), algele şi
bacteriile fotosintetizante.
Organismele chemosintetizante sunt reprezentate de procariote chemo-
litotrofe, dar activitatea lor de producători primari este limitată.
o Producătorii primari reprezintă primul nivel trofic. Consumatorii, al
doilea nivel trofic, constituie o altă grupare funcţională ce include mai multe

165
grupări. Organismele fitofage (care consumă producţia primară) sunt consumatori
de ordinul I ( C1 ); consumatorii de ordinul II ( C 2 ) se hrănesc cu C1 ,
consumatorii de ordinul III se hrănesc cu C 2 etc. Tot în categoria consumatorilor
sunt incluse şi animalele detritofage, care consumă detritus organic (vegetal sau
animal), necrofagele (care consumă cadavre de animale), organismele ce se
hrănesc cu plante moarte (ex. unele coleoptere), saprofitele (ciuperci).
o Descompunătorii, în special bacterii şi fungi, degradează substanţele
organice până la eliberarea elementelor minerale, care pot fi reutilizate de
organismele autotrofe. Procesul se numeşte mineralizare şi este de o importanţă
vitală pentru existenţa vieţii pe Pământ. Descompunerea substanţelor organice
este favorizată de organismele detritofage care fragmentează, mărunţesc,
resturile organice în procesul de hrănire.
Speciile de organisme cu aceleaşi funcţii trofice şi aflate la acelaşi număr de
trepte faţă de nivelul de bază (al producătorilor primari) constituie un nivel
trofic sau modul trofodinamic.
Între organismele aparţinând unor nivele trofice diferite există relaţii trofice
care generează lanţuri trofice. Lanţul trofic include secvenţe de organisme în
relaţii nutriţionale situate pe nivele trofice succesive. Spre exemplu, într-un lac:
fitoplanctonul → crustacei filtratori (cladocere, copepode) → puiet de peşte →
peşti răpitori → păsări ihtiofage.
Unele sunt lanţuri trofice principale, alcătuite din populaţii cu rol esenţial în
transferul materiei şi energiei, altele sunt secundare.
După Campbell (1977), în raport cu utilizarea producţiei primare există două
tipuri principale de lanţuri trofice, care nu se exclud şi care cohabitează în
proporţii variate în funcţie de particularităţile mediului: lanţ trofic fitotrof şi
lanţ trofic detritic (fig. 12.1).
o Lanţul trofic fitotrof are la origine producătorii primari (organismele
fotosintetizante). Lanţurile trofice de acest tip sunt scurte, nu depăşesc
4- 6 nivele.
o Lanţul trofic detritivor porneşte de la materialul detritic, în acest fel
asigurându-se utilizarea resturilor vegetale rezultate după moartea producă-
torilor primari, a consumatorilor de diferite ordine, utilizarea diferitelor excrete
etc. Acest tip de lanţ trofic include descompunătorii, care degradează şi
substanţe organice complexe.
Majoritatea consumatorilor sunt polifagi; ei consumă hrana din mai multe
nivele trofice. În acelaşi timp, un organism poate deveni sursă de hrană pentru
mai multe tipuri de organisme din nivelul trofic superior. În plus, o specie este
capabilă ca, în timpul vieţii, să-şi schimbe nivelul trofic. De exemplu, unii peşti
răpitori, care iniţial sunt planctonofagi devin ulterior, ihtiofagi.

166
 Lanţ detritic Lanţul “producătorilor
alohton primari” alohtoni

Lumină Săruri nutritive

Materie organică detritică
grosieră (M.O.D.G.)
ramuri, frunze etc.
Producători primari.:
Degradare perifton, macrofite
(bacterii, ciuperci)

M.O.P.F.
Detritivori ( materie organică Fitofagi
particulată fină )

Colectori

Peşti prădători Nevertebrate prădătoare

Figura 12.1. Lanţuri trofice de origine autotrofă sau detritică într-un ecosistem acvatic.

În 1927 Charles Elton a introdus un sistem de reprezentare grafică bazat pe

raporturile numerice, de biomasă sau a altor însuşiri ale reprezentantelor
diferitelor nivele trofice, denumit piramida trofică. Se pot realiza astfel piramida
numerelor, piramida biomaselor, dar şi piramide energetice. Diferite categorii
de biocenoze sunt caracterizate prin anumite legităţi specifice, foarte evidente în
reprezentările de tip piramidă. În ecosistemele acvatice unde domină
fitoplanctonul, nivelul trofic de bază al producătorilor primari este reprezentat
de organisme foarte numeroase, cu talie mică, având longevitate redusă, dar cu
ritm foarte rapid de reproducere. La nivelele trofice superioare numărul
indivizilor se reduce, dar talia şi longevitatea cresc, iar ritmul de reproducere
devine mai lent.
În ecosistemele acvatice biomasa producătorilor primari fitoplanctonici
poate fi mai mică decât a consumatorilor (ex. în lacuri, mări şi oceane), în
schimb au un turnover* foarte rapid. Reînoirea accelerată a biomasei îi permite
să susţină o reţea trofică foarte complexă.
Astfel, apar legături între mai multe lanţuri trofice. Practic, ansamblul
interacţiunilor trofice dintr-un ecosistem alcătuieşte reţeaua trofică, care
reflectă marea complexitate a conexiunilor dintre populaţiile unei biocenoze.

*
turnover = rata de reciclare.

167
 12.2. FLUXUL DE ENERGIE ŞI CIRCULAŢIA MATERIEI

În cadrul lanţurilor trofice există relaţii unidirecţionale: materia şi energia

circulă de la producătorii primari (algele şi macrofite) la ierbivori (nevertebrate
şi peşti fitofagi) şi de la aceştia spre consumatorii de ordine superioare (peşti,
mamifere).
Între indivizii unei populaţii şi între populaţii diferite se stabilesc două mari
categorii de conexiuni: conexiuni genealogice şi conexiuni ecologice. În cazul
primelor, esenţial este fluxul informaţional, genetic. Conexiunile ecologice
includ transferul de materie, informaţie, energie şi trebuie subliniat că atât
energia, cât şi materia circulă unidirecţional, în timp ce transferul de informaţie
este în ambele sensuri (de la hrana consumată la consumator şi invers).

12.2.1. FLUXUL DE ENERGIE

Existenţa organismelor vii (cu excepţia chemosintetizantelor) depinde de

energia solară şi de elementele biogene. Din energia radiantă solară foarte
puţină ajunge pe Pământ, sub formă de radiaţii şi căldură, iar cea mai mare parte
este absorbită de atmosferă. În schimb, elementele biogene circulă continuu.
Oricum, între ciclurile elementelor biogene şi fluxul de energie este o strânsă
asociere, dar şi o mare deosebire. În timp ce elementele chimice implicate în
producţia de materie vie sunt indestructibile şi reciclate în permanenţă, energia
necesară producerii de materie vie provine din surse externe şi este transferată
în ecosistem de la un nivel trofic la altul, sau este disipată sub formă de căldură.
Energia se poate transforma dintr-o formă în alta, dar nu se creează, nici nu se
distruge. Acesta este primul principiu al termodinamicii, principiul conservării
energiei.
Cel de al doilea principiu al termodinamicii, aplicabil şi pentru sistemele
biologice (principiul degradării energiei) se referă tocmai la faptul că eficienţa
transformărilor energetice este mai mică de 100% datorită pierderilor. Aceste
pierderi sunt compensate prin noi intrări de energie, de aceea fluxul de energie
este unidirecţionat.
Un principiu energetic specific sistemelor biologice este maximalizarea
fluxului de energie şi a eficienţei energetice (Botnariuc şi Vădineanu, 1982),
adică sporirea la maximum a intrărilor şi a eficienţei utilizării energiei.
La fiecare nivel trofic intrările de energie sporesc cu creşterea diversităţii
structurilor. Odum (1975) arată că diversitatea nu tinde spre valori maxime, ci
spre cele optime, corelat cu fluxul energetic. Populaţiile trebuie să consume
atâta energie cât le este suficient pentru creştere şi dezvoltare în limite normale,
pentru o eficienţă cât mai mare în folosirea resurselor şi pentru realizarea
reproducerii. Intrările, transformările şi ieşirile de energie din populaţie

168
reprezintă bugetul ei energetic, care include bugetele specifice pe clase de
vârstă, proporţional cu reprezentarea lor în structura populaţiei.
Cel mai bine se reproduc organismele cu bugetul energetic care le permite
supravieţuirea şi îndeplinirea funcţiilor esenţiale în viaţa biocenozei: fluxul de
energie şi prin el reciclarea substanţelor (Botnariuc, 1993).
Fluxul de energie este iniţiat de intrările de energie din surse naturale. Doar
două forme de energie naturală pot fi utilizate: energia radiaţiilor solare şi
energia chimică a diferitelor substanţe.
Din energia solară incidentă 42% este absorbită de atmosferă, iar 48%
ajunge la suprafaţa pământului. Doar 20% din ceea ce ajunge la suprafaţa
pământului este absorbită de ape, sol, vegetaţie, restul de 80% este reflectată în
spaţiu. Din componenţa spectrală a energiei radiante, doar radiaţiile albastre şi
roşii din spectrul vizibil sunt importante pentru viaţa pe Pământ, putând fi
absorbite de clorofilă şi deci, având rol esenţial în fotosinteză.
În ceea ce priveşte energia chimică, ea poate fi utilizată, aşa cum am arătat
anterior, doar de organismele chemosintetizante.

12.2.2. PRODUCŢIA ŞI PRODUCTIVITATEA

12.2.2.1. Producţia primară. Producţia primară reprezintă energia

acumulată de organismele autotrofe sub forma de substanţă organică.
Fotosintetizantele (algele, cianobacteriile şi macrofitele din ecosistemele
acvatice) sunt principalii producători primari; ele fixează CO2 şi produc O2 .
Prin respiraţie se elimină CO2 , astfel că fotosinteza şi respiraţia sunt două
procese inverse.
o Producţia Primară Brută (PPB) reprezintă întreaga cantitate de energie
asimilată de plante în timpul fotosintezei.
O parte a PPB este acumulată sub formă de substanţă organică, iar o parte
este cheltuită în metabolismul propriu (pierdută prin respiraţie).
o Producţia Primară Netă (PPN) reprezintă, deci, energia convertită ca
biomasă de către plante. Ea este sursa de substanţă şi energie pentru
consumatori şi descompunători.

PPB = PPN + R ,
unde R este respiraţia.
În ecosistemele acvatice producţia primară este asigurată de fitoplancton,
fitobentos şi macrofite.
Producţia macrofitelor este importantă în zonele litorale şi cele ecotonale.
Biomasa medie realizată de plantele acvatice superioare este de 180 t substanţă
uscată/ha (tab. 12.1).

169
 Tabelul 12.1

Estimarea producţiei anuale

Tipul ecosistemului Producţia primară netă anuală t/ha/an Limitele

substanţă uscată
fitoplancton lacustru 2 1-9
fitoplancton marin 2 1- 5
macrofite submerse 1- 7
zone temperate 6 1-7
zone tropicale 17 12 -20
macrofite emerse
zone temperate 38 30- 45
zone tropicale 75 65- 85
păduri temperate 12 9- 15
păduri tropicale umede 50 40- 60

Producţia primară în ecosistemele acvatice poate fi evaluată fie prin

măsurarea consumului de O 2 , fie prin măsurarea producerii de CO2 prin
metoda sticluţelor sau cu 14 C .
Mai mulţi factori controlează producţia primară, însă, dintre acestea, este
esenţială disponibilitatea (accesibilitatea) elementelor nutritive (mai ales
N şi P). Temperatura influenţează desfăşurarea proceselor biochimice şi
reglează viteza de sinteză a substanţelor organice. Lumina puternică are efect
inhibitor în procesul de fotosinteză la suprafaţa apei. Intensitatea luminii variază
diurn şi sezonier şi se atenuează cu adâncimea. Cantitatea de substanţă organică
acumulată într-o perioadă de timp şi existentă la un moment dat se numeşte
biomasă. Biomasa se raportează la unitatea de suprafaţă sau de volum şi se
evaluează pentru fiecare specie sau pentru fiecare nivel trofic.
Viteza (rata) de acumulare a energiei (biomasei) prin fotosinteză reprezintă
productivitatea primară. Productivitatea primară măsoară fluxul de energie
intrat în ecosistem, raportat la unitatea de timp şi de suprafaţă.
o Eficienţa producţiei primare în ecosistemele primare. Energia solară
incidentă (disponibilă) este doar parţial utilizată de fotosintetizante. Eficienţa
utilizării energiei solare se poate exprima în mai multe moduri:
1) Energia solară absorbită/energia solară incidentă. Acest raport este în medie
de 50%, adică doar 50% din energia solară incidentă este absorbită de plante.
2) Producţia primară brută/energie absorbită. În medie, 0,4% din energia
absorbită este asimilatăþ prin fotosinteză. Restul se pierde prin iradiere sau
evapotranspiraţie.

170
 3) Producţia primară brută/energia incidentă. Acest raport este 0,2%
(valoare medie), dar atinge maxime în regiunile tropicale.
4) Producţia primară netă/producţia primară brută. Aproximativ 50% din
PPB este acumulată ca PPN, care poate fi folosită de nivelul trofic următor.
Pentru plantele acvatice lipsite în general de rădăcini şi ţesuturi lemnoase şi care
consumă multă energie, PPN/PPB ajunge până la 70%.
5) Producţia primară netă/energia incidentă. Valoarea acestui raport este
mică, în medie de doar 0,1%.
În ecosistemele acvatice dominate de fitoplancton PPN poate fi utilizată
aproape în întregime de fitofagi, deoarece lipsesc ţesuturile mecanice de
susţinere. Disponibilitatea PPN pentru fitofagi se exprimă prin raportul P/B
(productivitate netă/biomasă). Un raport P/B mare reflectă o acumulare de
biomasă scăzută în ţesuturile mecanice şi invers. Raportul P/B mic reflectă
acumulări ridicate în ţesuturile mecanice. Pentru fitoplancton P/B este ades mai
mare de 50.
12.2.2.2. Producţia secundară. Producţia secundară este producţia
organismelor heterotrofe: ierbivore, carnivore, detritivore, descompunătoare;
reprezintă energia acumulată de aceste organisme din energia consumată.
Hrana consumată de heterotrofe are destinaţii diferite: o parte este eliminată
prin fecale, urină, iar cealaltă parte este asimilată. Din energia asimilată o parte
foloseşte pentru activităţile metabolice, fiind pierdută prin respiraţie, iar restul
este acumulat în biomasa proprie. Energia asimilată echivalează cu producţia
primară netă, iar producţia secundară cu producţia primară brută.
Biomasa şi energia acumulată de o populaţia a unui nivel trofic este
consumată de speciile nivelului trofic următor. O parte variabilă de energie
părăseşte însă lanţul trofic clasic prin exportul de materie sau datorită
mortalităţii, ajungând direct la descompunători şi detritivori.
o Bucla microbiană este dovada interacţiunilor complexe dintre organisme
pe de o parte şi dintre organisme şi mediu pe de altă parte. Baza clasică a reţelei
trofice acvatice o reprezintă predatorismul exercitat de fitofagi asupra
fitoplanctonului. Utilizarea de către bacterii a carbonului produs prin degradarea
fitoplanctonului după moarte sau provenit din excretele organismelor vii
generează această reţea trofică microbiană, denumită bucla microbiană.
În mediul pelagic bacteriile sunt abundente putând fi consumate de
zooplancton, dar principalii lor prădători sunt ciliatele şi flagelatele, la rândul
lor consumate de zooplancton. Transformarea materiei şi energiei acumulate de
bacterii via organisme bacterivore asigură o reciclare mai bună a materiei
organice care nu este utilizată direct de zooplanctonul prădător. În concluzie,
bucla bacteriană intervine în reciclarea mai rapidă a nutrienţilor care limitează
creşerea algală şi foloseşte ca liant trofic între pico şi macroplancton (fig. 12.2).

171
 Producători primari Materie organică
micro şi picofitoplancton alohtonă

Materie organică
dizolvată

Zooplancton Buclă microbiană

Crustacee
Rotiferi Bacterii heterotrofe + picoalge +
picocianobacterii

Amibe Protozoare
flagelate
Prădători

Protozoare ciliate

Figura 12.2. Bucla microbiană.

Eficienţa energetică a heterotrofelor se exprimă în mai multe moduri.

1) Energie asimilată/energie ingerată. Acest raport are valoare destul de
mare, deoarece, spre deosebire de fotosintetizante, hrana consumată trebuie doar
modificată chimic, nu şi energetic. De exemplu, eficienţa asimilării pentru
zooplancton variază între 50-90%. Valorile minime se înregistrează atunci când
zooplanctonul se hrăneşte cu diatomee, iar cele maxime când hrana este
alcătuită în principal din cloroficee.
2) Producţie secundară/energie asimilată. Această eficienţă este mai redusă,
deoarece cheltuielile pentru întreţinere, mişcare sunt mai mari. În general,
carnivorele cheltuiesc în acest scop mai multă energie decât fitofagii.
3) Producţia secundară a nivelului trofic dat/producţia secundară a nivelului
trofic precedent este eficienţa unui nivel trofic al consumatorilor sau aşa-numita
eficienţă ecologică. Eficienţa ecologică variază foarte mult şi depinde de
diversitatea nivelelor trofice. Ea arată măsura în care un nivel trofic a utilizat
energia (hrana) avută la dispoziţe.
Ca rezultat al studiului transferului de energie prin diferite categorii de
ecosisteme s-au emis câteva legităţi, valabile pentru toate tipurile de ecosisteme,
astfel:
− producţia netă scade de la nivelul producătorilor primari către nivelele
trofice superioare;

172
 − cantitatea de energie risipită prin respiraţie creşte datorită sporirii
necesităţilor proprii;
− cu cât ne depărtăm de nivelul trofic de bază, cu atât creşte eficienţa
utilizării energiei (hranei disponibile).

12.2.3. CIRCULAŢIA MATERIEI

Circulaţia materiei în ecosisteme este asociată, conectată cu fluxul energetic.

Între cele două procese fundamentale există totuşi unele deosebiri. În timp ce
fluxul de energie este unidirecţionat, elementele chimice antrenate în procesele
metabolice au o mişcare ciclică, fiind mereu reutilizate, trecând din materia
anorganică (mediul abiotic) în materie vie organică şi invers (N. Botnariuc şi
A. Vădineanu, 1982).
Circuitul materiei într-un ecosistem dat este rezultatul interacţiunilor
dinamice între componentele biocenozei şi între ele şi biotop. Depinde,
cantitativ şi calitativ de structura biocenozei şi a biotopului şi, în special, de
structura trofică. Circuitul materiei este pus în mişcare de energia solară şi în
mică măsură de cea chimică.
Circuitele biogeochimice însumează căile de circulaţie ale elementelor în
natură şi deşi în mod convenţional sunt prezentate separat, ele sunt
interconectate şi interdependente, realizând, în ansamblu, circuitul global al
materiei în natură. De asemenea, pentru fiecare element chimic în parte se pot
deosebi două categorii de circuite: locale, caracteristice ecosistemelor concrete
(de apă dulce, stătătoare sau curgătoare, forestiere, ierboase, marine etc.) şi
globale. În ceea ce priveşte circuitele biogeochimice locale, acestea sunt
specifice fiecărui tip de ecosistem în parte.
În cadrul fiecărui circuit deosebim două compartimente: rezervorul şi
compartimentul de ciclare.
Rezervorul (rezervoarele) este de obicei de natură nebiologică, localizat în
atmosferă, litosferă sau hidrosferă. În funcţie de locul în care este situat
rezervorul principal se deosebesc două mari categorii de circuite biogeochimice
globale: circuite gazoase, în care rezervorul principal îl reprezintă atmosfera şi
circuite sedimentare, cu litosfera ca rezervor principal.
Circuitele gazoase se numesc şi circuite închise sau perfecte, deoarece
ieşirile din rezervor sunt compensate de intrări. În schimb, circuitele
sedimentare, sunt denumite imperfecte sau deschise, deoarece ieşirile nu sunt
echilibrate de intrări. În aceste circuite (de ex. cel al carbonului), permanent
anumite cantităţi sunt depuse în forme relativ stabile, fiind astfel scoase din
circuit pe termen mai scurt (ex. humusul) sau mai lung, până la milioane de ani
(ex. combustibilii fosili).
Un model simplificat al unui circuit biogeochimic surprinde, în general,
alternanţa organic ↔ anorganic. În realitate, există numeroase etape

173
intermediare, reacţii fizice (solubilizări, precipitări, volatilizări), chimice
(oxidări, reduceri, hidrolize) şi activităţi biologice (degradări, mineralizări,
biosinteze), care concură la realizarea circuitelor biogeochimice complexe.
Dintre ciclurile biogeochimice, cele mai studiate datorită importanţei lor sunt
cele ale carbonului, azotului, fosforului şi sulfului.
Organismele vii preiau permanent din sol, apă şi atmosferă, cantităţi mari de
elemente pe care le folosesc pentru sinteza constituienţilor celulari proprii şi
pentru obţinerea de energie. Parţial în cursul vieţii şi în cea mai mare parte după
moarte, substanţele organice formate sunt mineralizate, iar elementele
componente sunt redate rezervoarelor din care provin.
Substanţele organice sintetizate în procesele de foto- sau chemosinteză sunt
preluate ca hrană de heterotrofe (animale, om) şi după moartea lor se reîntorc ca
substanţe organice neutilizabile de plante. Fără intervenţia microorganismelor
care exercită o puternică şi permanentă acţiune de mineralizare a substanţelor
organice vegetale sau animale s-ar ajunge la o sărăcire în substanţe anorganice,
absolut necesare fotosintetizantelor. Microorganismele menţin constituienţii
vieţii într-un raport relativ constant.
Ciclurile biogeochimice implică numeroase etape intermediare, de
transformări fizice, chimice, biologice, dar şi de translocări spaţiale repetate.
Oricum, în desfăşurarea transferului material şi energetic, ca şi în procesul
autoreglării, în orice tip de ecosistem rolul hotărâtor îl are structura trofică a
biocenozei.
Acest lucru este dovedit prin numeroase cercetări întreprinse în ecosisteme
acvatice de diferite categorii.

174
 13

CICLURILE BIOGEOCHIMICE ALE ELEMENTELOR

CU ROL MAJOR ÎN FUNCŢIONAREA
ECOSISTEMELOR ACVATICE

13.1. CIRCUITUL OXIGENULUI

Oxigenul se găseşte în aer în concentraţie de 20,95%, deşi prezenţa lui în

atmosferă reprezintă o anomalie în condiţiile universului dominat de hidrogen.
Cea mai veche sursă de oxigen, actualmente neglijabilă, a fost fotoliza apei în
prezenţa luminii cu lungime de undă mai mică de 20 nm.
În prezent, principala sursă de oxigen este fotosinteza plantelor (acvatice sau
terestre). Substanţele nutritive sunt transformate de plante în materie organică în
prezenţa luminii, ca sursă de energie, şi a apei, ca donator de electroni, utilizaţi
pentru reducerea CO 2 . În urma acestui proces se eliberează oxigen,
fundamental pentru metabolismul tuturor organismelor aerobe, vegetale sau
animale.
Concentraţia oxigenului în apă nu depăşeşte 5% din concentraţia oxigenului
în atmosferă. Dinamica oxigenului în mediul acvatic este consecinţa raportului
dintre inputuri şi pierderi. Căile de intrare ale oxigenului în apă sunt dizolvarea
oxigenului atmosferic şi fotosinteza plantelor acvatice, iar pierderile sunt
rezultatul oxidărilor chimice şi biologice. Dacă nu s-ar reface permanent,
oxigenul ar putea fi total consumat în procesele de respiraţie şi descompunere
ale materiei organice. Anoxia reprezintă un fenomen local în ecosistemele
acvatice, în aer fiind deosebit de rară.
Concentraţia oxigenului influenţează distribuţia, comportamentul, creşterea
tuturor organismelor cu respiraţie aerobă. De asemenea, influenţează solubilitatea
a numeroase substanţe, disponibilizând nutrienţii, dar şi substanţe toxice.

13.1.1. BILANŢUL OXIGENULUI

În ceea ce priveşte bilanţul oxigenului în ape, acesta se află în dezechilibru

cu cel atmosferic. Dezechilibrul este întreţinut prin două activităţi: pe de o parte
fotosinteza, iar pe de altă parte respiraţia şi mineralizarea.

175
 o Dizolvarea oxigenului atmosferic. Oxigenul se dizolvă în apă în funcţie de
solubilitatea proprie şi de condiţiile mediului atmosferic şi acvatic (tab. 13.1).
O uşoară scădere a solubilităţii se observă odată cu scăderea presiunii
atmosferice. Creşterea temperaturii apei determină, de asemenea, descreşterea
solubilităţii (tab. 13.2).
În ceea ce priveşte presiunea hidrostatică, aceasta nu influenţează
solubilitatea oxigenului în apele pure şi determină o scădere a ei în apele saline.
Cu cât salinitatea este mai mare, cu atât oxigenul se dizolvă mai greu
(tab. 13.2).
Tabelul 13.1

Influenţa temperaturii asupra presiunii parţiale a vaporilor de apă

şi asupra solubilităţii oxigenului în apă la contactul cu aerul saturat
în umiditate (presiune totală =760 mm Hg)

Temperatura Presiunea parţială a Solubilitatea

( 0C ) vaporilor de apă oxigenului
(mmHg) ( mg ⋅ ℓ-1)
0 4,6 14,5
5 6,5 12,7
10 9,2 11,3
15 12,8 10,1
20 17,5 9,1
25 23,7 8,2
30 31,8 7,5

Tabelul 13.2

Solubilitatea oxigenului în funcţie de temperatură şi concentraţia ionilor cloruraţi

(presiune totală = 760 mm Hg)

Cl -
( g ⋅ ℓ-1) 0 4 8 12 16 20
Temperatura Oxigen dizolvat ( mg ⋅ ℓ-1)
0 14,5 13,9 13,3 12,6 12,0 11,3
5 12,7
10 11,3 10,8 10,4 9,9 9,5 9,0
20 9,1 8,8 8,5 8,1 7,8 7,4
25 8,2
30 7,5 7,3 7,0 6,7 6,4 6,1

176
 Deoarece difuzia oxigenului atmosferic în apă este un proces relativ lent,
amestecarea turbulentă a apei este necesară pentru ca oxigenul din ape să fie în
echilibru cu cel atmosferic. În lacurile stratificate distribuţia oxigenului este
rezultatul unei combinaţii între condiţiile de solubilitate, hidrodinamică,
inputuri fotosintetice şi pierderi prin oxidări chimice şi metabolice.
o Fotosinteza şi concentraţia oxigenului în apă. Dacă în apele curgătoare
concentraţia oxigenului depinde în mare măsură de fenomenul de turbulenţă
care facilitează dizolvarea O 2 atmosferic şi, în mai mică măsură, de procesul de
fotosinteză, în ecosistemele stagnante principala sursă de oxigen rezultă din
activitatea fotosintetică a plantelor.
Este ştiut că lumina întreţine fotosinteza. Acest proces are loc în timpul zilei
şi se petrece în stratul eufotic al apei. Fotosinteza se poate declanşa până la
adâncimea unde intensitatea luminoasă este de cel puţin 1% faţă de cea de la
suprafaţă (G. Barroin, 1995). În zona afotică, lumina este insuficientă pentru a
mai declanşa fotosinteza.
Zona fotică sau trofogenă, unde oxigenul excede în urma fotosintezei, este
suprapusă zonei afotice sau trofolitice, unde nu se produce oxigen prin
fotosinteză. În cazul lacurilor adânci trecerea de la o zonă la alta se face printr-o
zonă denumită zonă de compensaţie (G. Barroin, 1995). În aceste lacuri,
cantitatea de O 2 produsă prin fotosinteză este dependentă şi în raport direct cu
cantitatea de fitoplancton. În lacurile eutrofe, în care se dezvoltă o mare
cantitate de fitoplancton, producţia de oxigen va fi cu atât mai mare. Trebuie
menţionat însă că, în general, fitoplanctonul se cantonează în stratul superficial
al apei, unde formează o peliculă având efectul unui ecran, ceea ce duce la
limitarea pătrunderii luminii în adâncime. În consecinţă, şi intensitatea
fotosintezei va fi mai mică.
În lacurile oligotrofe, oxigenul produs prin fotosinteză pe unitatea de volum
în zona eufotică, este mai mare faţă de cel produs pe unitatea de suprafaţă. O
astfel de situaţie este posibilă în condiţiile în care apa este limpede, cu o mare
transparenţă, permiţând pătrunderea luminii până la mari adâncimi. Spre
exemplu, Lacul Baical, care are o zonă eufotică de 50 m, are o producţie de
oxigen de 25 de ori mai mare pe unitatea de volum faţă de un lac eutrof cu
adâncimea de 1-2 m (Col, 1975).
Spre deosebire de lacurile cu mari adâncimi, unde producţia de oxigen prin
fotosinteză se realizează pe seama fitoplanctonului, în lacurile cu adâncime
mică (2-3 m), cum sunt lacurile din Delta Dunării sau numeroase alte lacuri
naturale din ţară, oxigenul rezultat din fotosinteză prin fotosinteză este produs
atât de către fitoplancton, cât şi de fitobentos, perifiton şi macrofite.
În general, asemenea lacuri se înscriu în categoria ecosistemelor eutrofe.
Având în vedere adâncimea lor mică şi faptul că pe toată coloana de apă, de la
suprafaţă până la nivelul stratului bental, oxigenul este produs de către toate
populaţiile vegetale menţionate, distribuţia oxigenului va fi relativ aceiaşi în

177
toata masa apei. În timpul zilei, îndeosebi în perioada caldă a anului, cantitatea
de oxigen produs prin fotosinteză este foarte mare, ajungând la suprasaturaţie.
În timpul nopţii, cantitatea de oxigen scade datorită consumului în procesul de
respiraţie al tuturor organismelor (plante, animale) şi degradării aerobe a
materiei organice de către bacterii. În astfel de cazuri se poate ajunge la
consumul total al oxigenului, la anoxie, situaţie care afectează numeroase
organisme acvatice, îndeosebi peştii.
o Respiraţia şi mineralizarea. Aşa cum am arătat, o parte, mai mare sau
mai mică, din oxigenul produs în timpul fotosintezei se pierde prin respiraţia
plantelor, animalelor, microorganismelor. În ape foarte productive, respiraţia
nocturnă a fitoplanctonului şi a macrofitelor este foarte puternică, determinând
o scădere a concentraţiei oxigenului până la lipsa totală a acestuia, fapt ce poate
produce moartea animalelor (nevertebrate şi peşti) şi creează probleme
celorlalte organisme.
Între oxigen şi respiraţie există o relaţie în dublu sens: pe de o parte
respiraţia influenţează concentraţia oxigenului, iar pe de altă parte, prezenţa
oxigenului determină respiraţia aerobă.
Dintre organismele acvatice, peştii sunt deosebit de sensibili la concentraţia
oxigenului în apă. Lipsa acestuia are efecte diferite în funcţie de vârstă. În
condiţiile unei concentraţii scăzute de oxigen, creşterea ouălelor, a larvelor, este
încetinită şi apar malformaţii. La adulţi se observă un adevărat stress metabolic,
manifestat prin încetinirea creşterii şi prin modificări comportamentale.
Efectele diminuării concentraţiei de oxigen sunt diferite funcţie de specie,
temperatură etc. Scăderea lentă a concentraţiei oxigenului induce, la unele
specii, adaptări la condiţiile de hipoxie.
o Fauna bentonică are o plajă mai largă de toleranţă; multe organisme
aerobe pot folosi, când oxigenul este în cantitate redusă, procese anaerobe.
Această capacitate variază în funcţie de specie. În general, organismele mai
puţin evoluate se adaptează mai bine la anaerobioză decât cele evoluate.
o Microorganismele au capacitatea de a folosi în absenţaþoxigenului
compuşi minerali oxidaţi. Astfel, potenţialul redox al mediului se reduce şi ca
urmare se reduc şi o serie de populaţii bacteriene importante.
Există, de asemenea, reacţii de oxidare strict chimică, fără cataliză
enzimatică. De exemplu, în lacurile humice, o parte a oxigenului este consumat
pentru degradarea diferitelor molecule organice.
o Dinamica sezonieră şi diurnă a oxigenului. În lacurile stratificate, în
perioadele de circulaţie (primăvara şi toamna) are loc o omogenizare a
concentraţiei oxigenului.
În epilimnionul lacurilor oligotrofe, unde fotosinteza este limitată,
concentraţia oxigenului depinde de temperatură. În lacurile mai productive din
zonele temperate se întâlnesc două maxime ale concentraţiei oxigenului, unul
primăvara şi altul la sfârşitul toamnei.

178
 În metalimnion, în perioadele de stagnare, este caracteristică starea de
saturaţie sau suprasaturaţie în oxigen. Această situaţie este consecinţa pierderii
oxigenului din epilimnion, datorită creşterii temperaturii şi consumului intens
din hipolimnion. Maximul metalimnetic de oxigen se datorează deopotrivă
fitoplanctonului, cât şi macrofitelor.
o Hipolimnionul reprezintă zona trofolitică, în care are loc degradarea
materiei organice mai refractare. Această degradare se face cu un consum de
oxigen cu atât mai mare, cu cât volumul de apă e mai mic, adâncimea mai mică
şi lacul mai productiv. În timpul verii, în lacurile adânci, eutrofe, conţinutul în
oxigen se reduce progresiv datorită intensificării proceselor oxidative
microbiene ale materiei organice.
În lacurile oligotrofe însă, vara, când temperatura creşte, are loc o descreştere a
concentraţiei oxigenului în epilimnion, urmată de o creştere a concentraţiei în
hipolimnion. Acest fenomen se datorează migrării straturilor de apă superficială
spre adâncime încărcată în oxigen, în procesul de stratificare termică.
Este cunoscut faptul că, după ce traversează coloana de apă, materia
organică rezistentă la mineralizare se depune la fundul apei, unde, împreună cu
particulele minerale, constituie sedimentele lacurilor. La acest nivel,
comunităţile microbiene sunt foarte abundente, iar consumul de oxigen datorat
activităţii lor este mare. Mecanismul prin care dispare uneori în totalitate
oxigenul de la interfaţa apă-sedimente nu este pe deplin înţeles. Anoxia permite
mobilizarea din sedimente a anumitor elemente (în special fosfor). Prezenţa
oxigenului la suprafaţa sedimentelor constituie o barieră care se opune
transferului fosforului din sediment în apă, fenomen ce se petrece în special în
apele oligotrofe. În zonele litorale macrofitele şi perifitonul determină un regim
nictemeral al oxigenului diferit de zona pelagică.

13.2. CIRCUITUL BIOGEOCHIMIC AL CARBONULUI

Carbonul este un element biogen esenţial pentru existenţa sistemelor

biologice. El reprezintă aproximativ 1/4 din compoziţia elementară a biosferei şi
în medie 1/2 din greutatea uscată a organismelor. Formează, prin legături
covalente, lanţuri sau cicluri de atomi, care reprezintă scheletul tuturor
moleculelor şi macromoleculelor organice. De asemenea, are un important rol
energetic (ex.: unirea atomului de C cu H eliberează 99 kcal, disponibile pentru
diferite activităţi ale organismului) (Botnariuc şi Vădineanu, 1982).

13.2.1. CIRCUITUL GLOBAL AL CARBONULUI

În natură, carbonul se găseşte în diferite combinaţii organice sau anorganice,

repartizat în rezervoare cu circulaţie rapidă sau stocat în forme care circulă lent

179
sau deloc. Atmosfera este rezervorul în care carbonul sub formă de CO 2 se află
în schimb permanent cu biosfera şi hidrosfera. Humusul, turba, biosfera în sine,
carbonaţii şi bicarbonaţii din apă, rezervele de combustibili fosili, sedimentele de
carbonaţi (calcare, dolomite) sunt tot atâtea rezervoare importante ale carbonului.
Trecerea carbonului dintr-un rezervor în altul se datorează, atât proceselor
biologice, cât şi celor fizico-chimice, precum şi interacţiunii dintre ele
(fig. 13.1). Fotosinteza, împreună cu chemosinteza pe de o parte şi respiraţie pe
de altă parte sunt procese biologice majore şi complementare, care realizează
transferul de la un rezervor la altul şi care, în condiţii naturale normale, se
echilibrează reciproc.
Prin foto- sau chemosinteză, CO 2 atmosferic sau din apă este încorporat în
organisme şi transformat în substanţe organice. În general, fotosinteza depăşeşte
cantitatea de carbon eliberată prin respiraţie; o parte reprezintă producţia netă a
fotosintetizantelor.

CO
2
Atmosferic Acvatic

Arderi

Respiraţie
Respiraţie
Fotosinteză şi
chemosinteză
Despăduriri Forme
Agricultură chimice
de
carbonaţi

Producători Consumatori

Descompunători Arderi
Activitate
vulcani

Turbă cărbune
Ţiţei carbonaţi

Figura 13.1. Circuitul global al carbonului (după Botnariuc şi Vădineanu, 1982).

180
 Din producţia primară netă, o parte este utilizată de către consumatori, care o
degradează parţial la CO 2 şi H 2 O , iar o altă parte, alături de resturile de
origine animală, este degradată parţial de descompunători, cu eliberare de CO 2
în atmosferă sau în apă.
În mod natural, modificările concentraţiei de CO 2 atmosferic sunt
autoreglabile. În momentul în care concentraţia de CO 2 creşte în atmosferă, se
intensifică procesele fotosintezei plantelor terestre, pe de o parte, iar pe de altă
parte o cantitate mare de gaz se dizolvă în apă, determinând transformarea unei
cantităţi mari de carbonaţi în bicarbonaţi. Atât CO 2 solvit, cât şi bicarbonaţii,
sunt utilizaţi de foto- sau chemosintetizantele acvatice.
În mediul acvatic, circulaţia carbonului a fost studiată în special în lacuri,
fiind influenţată de mai mulţi factori:
− stratificarea datorată gradientului de densitate sau amestecului complet al
apelor;
− intensitatea luminii;
− temperatura;
− pH-ul etc.

13.2.2. COMPUŞII CARBONULUI ÎN APELE CONTINENTALE

o Carbonul anorganic. În apele continentale carbonul se găseşte în special

sub formă de compuşi anorganici. O cantitate mică de carbon este încorporată în
compuşii organici, ca detritus dizolvat şi particulat, sau în organismele vii.
Concentraţia carbonului anorganic în ape variază foarte mult. De exemplu,
poate atinge 25 mg C/ℓ în apele dure, la pH ~ 8 (Garnier, 1995). Compuşii
anorganici ai carbonului provin fie din procese fizice (schimburi cu atmosfera,
dizolvare, precipitare), fie din procese biochimice (producţie primară,
respiraţie).
CO 2 liber este foarte solubil, astfel că în apă hidrolizează, formând acid
carbonic:
CO 2 (aer) ↔ CO 2 (dizolvat) + H 2 O ↔ H 2 CO 3 .

H2CO3 este un acid slab, care disociază rapid în ioni bicarbonat şi carbonat.

H 2 CO 3 ↔ H + + HCO-3 ⇔_ - 2H + + CO-3 .

Reacţia reversibilă ioni bicarbonat ⇔ ioni carbonat este mecanismul

principal de tamponare a variaţiilor pH-ului (tab. 13.3). Pierderile de CO 2 prin
utilizarea în fotosinteză sau creşterea concentraţiei CO 2 ca urmare a respiraţiei

181
organismelor tind să modifice valoarea pH-ului. Cât timp sistemul CO2 total
( CO 2 -HCO -3 -CO 2-
3 ) se menţine operaţional, variaţiile de pH sunt minore.

Tabelul 13.3

Proporţia CO 2 , HCO-3 şi CO2 -

3 în apă la diferite valori ale pH-ului
(după Wetzel, 1984)

pH CO2 liber total HCO-3 CO2 -

3
4 0,996 0,004 1,25 x 10 −9
5 0,962 0,038 1,20 x 10 −7
6 0,725 0,275 0,91 x 10 −5
7 0,208 0,792 2,6 x 10 −4
8 0,025 0,972 3,2 x 10 −3
9 0,003 0,966 0,031
10 0,0002 0,757 0,243

Carbonul anorganic este un nutrient esenţial pentru metabolismul fotosintetic,

dar, rareori, datorită abundenţei sale este limitant fotosintezei. Totuşi, deoarece
asimilarea CO 2 şi a HCO -3 are loc mai rapid decât înlocuirea lor, productivitatea
fotosintetică potenţială a algelor şi macrofitelor submerse nu este întotdeauna
realizată. Numeroase alge şi plante acvatice vasculare şi-au dezvoltat mecanisme
compensatoare care să sporească utilizarea şi reciclarea CO 2 respirat.
o Carbonul organic. Majoritatea carbonului organic în apele naturale este
reprezentat de carbon organic dizolvat (COD) şi carbon organic particulat
(COP). Raportul COD/COP variază între 6/1 - 10/1, atât în apele stagnante, cât
şi în cele curgătoare.
În general, se consideră că materia organică dizolvată este cea care trece prin
filtre de membrană de 0,45 µm (după alţii de 0,22 µm), iar cea particulată este
materia organică reţinută de filtre de membrană mai mici de 200 µm.
Trebuie subliniate două aspecte cu privire la separarea prin filtrare a celor
două faze (dizolvată şi particulată):
− concentraţia COD include frecvent o fracţie coloidală semnificativă, care
nu reprezintă adevăratul carbon organic dizolvat;
− deşi COP viu (al biota) este o fracţie mică din COP total, metabolismul
organismelor (vegetale, animale sau bacterii) creează un flux reversibil
între fazele dizolvată şi particulată a C detrital; în apele naturale, materia
organică particulată şi dizolvată alcătuieşte un complex cu compoziţie
variată.

182
 După originea ei, indiferent că este dizolvată sau particulată, materia
organică în ape este de provenienţă alohtonă sau autohtonă.
Materia organică de origine alohtonă în ecosistemele acvatice eutrofizate
provine din ecosistemele terestre adiacente şi se găseşte în procent de 80-90%
sub formă dizolvată (Garnier, 1995). În timpul transportului, acest COD alohton
este modificat, descompus, astfel că, de obicei în lacuri ajunge materia organică
refractară, cu raport C/N de aproximativ 50/1 faţă de aproximativ 12/1,
caracteristic pentru materia organică produsă autohton. Conţinutul scăzut al N,
comparativ cu C, este rezultatul proporţiei mari de compuşi rezistenţi la
degradare, proveniţi din plantele terestre sau macrofitele litorale (ex.: lignină) şi
descompunerii selective a compuşilor mai labili în timpul transportului.
În schimb, materia organică de origine antropică introdusă direct în sistem
(ex. prin deversări menajere) conţine o fracţie importantă de materie organică
biodegradabilă.
ƒ COP alohton în lacuri este reprezentat, în principal, de materiale vegetale
aduse de ape curgătoare sau de curenţii de aer. Ratele descompunerii COP ajuns
în bazinul receptor variază în funcţie de compoziţia organică, dar ca o regulă
generală, aceste rate sunt mult mai lente decât cele ale COD (ex.: frunze în
săptămâni, material lemnos - în ani, faţă de COD - în zile).
ƒ COD de provenienţa alohtonă constă din produşii intermediari ai
descompunerii microbiene sau din excretele şi secreţiile organismelor (în
special alge sau macrofite). În timp ce excretele algale conţin între 1-50% din C
fixat prin fotosinteză, cele ale macrofitelor conţin aproximativ 1% din C fixat
fotosintetic. Variaţia mare în cazul algelor depinde de condiţiile de mediu şi de
fiziologia organismelor.
O parte a materiei organice dizolvate e rapid asimilată de bacteriile
heterotrofe, în timp ce altă parte este mai lent degradată şi asimilată abia după
hidroliza enzimatică. În plus, o fracţiune din COD este refractară la degradare
şi participă puţin la circulaţia carbonului.
ƒ COP viu, adică carbonul organismelor vii (bacterii, plante, animale)
reprezintă o proporţie mică din COP total. În general raportul între COP
autohton şi cel alohton variază mult, în special sezonal, dar poate fi şi echilibrat.
Toate datele arată importanţa producţiei primare a fitoplanctonului şi
macrofitelor litorale la COP al sistemelor lacustre. COP alohton este relativ
redus cantitativ faţă de inputurile masive de COD (tab. 13.4), cu excepţia unor
cazuri speciale (de ex.: în lacurile mici ca volum, comparativ cu inputurile).
Importanţa zonelor litorale într-o serie de lacuri creşte şi se modifică în tranziţie
de la condiţiile de limitare a nutrienţilor (lacuri oligotrofe), la condiţiile de
iluminare redusă, ca urmare a turbidităţii biogenice, până la dominanţa
macrofitelor emerse şi microflorei litorale (fig. 13.2).

183
 Tabelul 13.4

Media anuală a fractiei organice particulată, coloidală si dizolvată

în lacul Fureso, Danemarca (după Wetzel, 1985)

Fracţia Greutate Greutate Proteină Material Carbohidraţi

organică∗ uscată totală organică brută lipidic %
mg/ℓ % %
Particulată 2,1 1,56 53,2 9,9 36,9
Coloidală 3,6 0,67 41,5 11,7 46,8
Dizolvată cca.70 8,8 37,5 - 62,5

∗ Fracţiile coloidale şi dizolvate, separate prin ultrafiltrare.

Figura 13.2. Contribuţia relativă la stocul de COP a fitoplanctonului vegetaţiei litorale

şi a COP alohton în lacuri pe măsura creşterii fertilităţii (după Wetzel, 1985).

În ecosistemele acvatice majoritatea materiei organice se găseşte sub formă

de detritus, adică sub formă de materie organică moartă, fie particulată, fie
dizolvată. COD şi COP sunt transportate în coloana de apă. COP sedimentează
în apele stagnante, dar şi COD poate sedimenta dacă este adsorbit pe materie
organică sau anorganică particulată sau dacă polimerizează.
Solubilizare prin atac bacterian, excrete etc.
COP COD
Agregare (adsorbţie sau polimerizare)

184
 Metabolismul detrital se desfăşoară pentru COP în special la nivelul
sedimentelor sau în timpul sedimentării, în coloana de apă, dar şi pentru COD
există un transport de la locul de producere la locul de descompunere prin
agregare şi coprecipitare cu COP.
Deşi natura moleculelor detritale este variată, detritusul conţine şi transportă
cea mai mare parte din energia ecosistemului, de la locul de origine spre locul
de transformare.
Din punct de vedere funcţional, detritusul conţine tot carbonul organic
pierdut de nivelele trofice pe căi nonpredatorii (excreţie, secreţie, autoliză etc.)
şi carbonul alohton, care intră şi circulă în ecosistem. Lanţul trofic detrital
reprezintă calea prin care energia chimică a compuşilor organici detritali devine
accesibilă organismelor.

13.2.3. UTILIZAREA ŞI TRANSFORMAREA CARBONULUI

Circuitul global al carbonului implică existenţa a două cicluri distincte, unul

terestru şi unul acvatic, interconectate la interfaţa cu atmosfera (fig. 13.1).
Dinamica generală a circulaţiei C în apele continentale este influenţată de
gradul de trofie a bazinului, modul de alimentare, morfometrie, poziţie
geografică (care se manifestă la nivelul climei, tipului de vegetaţie).
Cum s-a arătat anterior, metabolismul organismelor vii este esenţial în
circulaţia C, în medierea transformărilor reversibile dintre COD şi COP.
Este cunoscut că, biosinteza constituenţilor celulari pentru orice organism
necesită sursă de C şi de energie. C utilizat poate fi de natură anorganică, caz în
care organismele sunt autotrofe sau de natură organică (în acest caz organismele
sunt heterotrofe). Energia necesară poate proveni din absorbţia, cu ajutorul
pigmenţilor fotosintetizanţi, a radiaţiilor electromagnetice (organisme fototrofe),
sau poate fi eliberată prin reacţii exergonice, de oxido-reducere (organisme
chemotrofe).
În timp ce plantele (alge sau macrofite) au un metabolism specializat
fotolitoautotrof, animalele şi ciupercile sunt organoheterotrofe. În schimb,
bacteriile au capacitatea de a folosi surse diferite de energie şi nutrienţi, având
potenţialităţi metabolice, ce le fac apte de a interveni la toate nivelele de
funcţionare a ecosistemelor.
13.2.3.1. Preluarea carbonului anorganic şi sinteza compuşilor
organici. Plantele superioare, algele, cianobacteriile şi bacteriile foto- şi
chemosintetizante au capacitatea de a sintetiza substanţe organice, pornind de la
CO 2 . Fixarea aceasta a CO 2 este o fixare autotrofă. Există însă şi o fixare
heterotrofă, caracteristică bacteriilor heterotrofe, care se realizează prin reacţii
anaplerotice.

185
 o Fixarea autotrofă a CO 2 . Fixarea CO 2 atmosferic în procesul de
fotosinteză este etapa iniţială a circuitului C în natură. Astfel, fotosinteza
reprezintă forţa motrice a ciclului C cu rol fundamental în asigurarea vieţii pe
Pământ. Fotosinteza realizează concentrarea C în molecule organice complexe
şi asigură starea de oxidare necesară existenţei vieţii.
Reacţia globală a fotosintezei este rezultatul a două categorii de procese:
⊇ reacţii fotochimice şi ⊄ reacţii la întuneric.

(6 CO2 + 6 H 2 O + hV → C 6 H12 O 6 + 6 O 2 ) .

Trecerea CO 2 în C organic este asociată procesului de conversie a energiei

luminoase în energie chimică de legătură. O parte a energiei fixate prin
fotosinteză este utilizată de producătorii primari pentru biosintezele proprii
(producţia primară netă), iar o altă parte este cheltuită în respiraţie. Producţia
primară netă este ulterior utilizată succesiv de nivelele trofice superioare, iar o
parte este descompusă de microorganisme.
Productivitatea macrofitelor şi a algelor perifitonice din mediile acvatice este
foarte mare. În ceea ce priveşte macrofitele, ea variază între
1.500 -4.500 g C / m 2 /an, iar productivitatea algelor perifitonice este cuprinsă
între 50-100 g C / m 2 /an. Productivitatea fitoplanctonului variază în limite
largi: 38,3 g C / m 2 /an în medii oligotrofe şi 1.500 g C/ m 2 /an în medii eutrofe
(Garnier, 1995). Controlul asupra productivităţii fitoplanctonului nu îl deţine
însă concentraţia şi accesibilitatea CO 2 , ci concentraţia şi accesibilitatea
fosforului, azotului, siliciului, şi lumina.
În categoria producătorilor primari, alături de plantele verzi intră şi
microorganismele fotosintetizante şi cele chemosintetizante (chiar dacă ele nu
mai sunt în prezent acceptate de toţi cercetătorii ca aparţinând producătorilor
primari).
Dintre bacteriile fotosintetizante fac parte, pe de o parte Cyanobacteriales,
Prochlorophyta şi Archaebacteria, care realizează fotosinteza oxigenică, similar
plantelor verzi, iar pe de altă parte procariote care fac fotosinteză anoxigenică,
cum sunt bacteriile sulfuroase purpurii (Thiorhodaceae) şi cele nesulfuroase
purpurii (Rhodospirillaceae). Microorganismele fotosintetizante sunt foarte
importante ca producători primari în mediile acvatice, comparativ cu cele
terestre.
În general, bacteriile autotrofe, sunt mai importante în ciclul diferitelor
elemente biogene decât ca producători primari. Unele bacterii aparţinând
grupului chemolitoautotrofelor folosesc CO 2 ca principală (chiar unică) sursă
de C şi îşi obţin energia din diferiţi compuşi anorganici, ca de exemplu H 2
(bacterii ce oxidează H 2 ), CH 4 (bacterii ce oxidează CH 4 ), compuşi ai
sulfului (bacterii sulf-oxidante), nitriţi (bacterii nitrificatoare) etc.. Aceste

186
bacterii se dezvoltă de obicei la limita aerobioză/anaerobioză, beneficiind atât
de O 2 , cât şi de elemente reducătoare.
o Fixarea heterotrofă a CO 2 . CO 2 poate fi încorporat de bacterii
heterotrofe, la întuneric prin reacţii anaplerotice. Fixarea la întuneric a CO 2
regenerează intermediari cu carbon ai metabolismului, pierduţi din ciclul
acizilor tricarboxilici.
Unele studii (Kuzneţov, Romanenko, 1966) consideră că preluarea
heterotrofă a CO 2 reprezintă 6% din biomasa bacteriană. Alte studii
(Overbeck, 1977) arată că procentul fixării variază între 0,4-30%, dar se pare că
fixarea la întuneric supraestimează producţia bacteriană.
10.2.3.2. Utilizarea şi transformarea carbonului organic. Materialul
celular produs prin fotosinteză este stocat sub formă de COP în biomasa
producătorilor primari, excretat sub formă de COD şi respirat ca CO 2 .
Producţia primară netă este introdusă în reţeaua trofică şi după ce parcurge mai
multe etape, mai mult sau mai puţin complexe, are loc degradarea la CO 2 ,
refixarea acestuia de fototrofe sau eliberarea în atmosferă. Descompunerea
substanţelor organice în ecosistemele acvatice se face fie aerob, direct în masa
apei, fie după sedimentare, în condiţii frecvent anaerobe. Procesele degradative
anaerobe sunt complexe, evoluează lent, comparativ cu cele aerobe, iar produşii
rezultaţi pot fi fermentaţi, cu formare de acizi graşi (acetic, propionic, butiric,
lactic), H 2 , CO 2 (fig. 13.3).

Carbohidraţi Amino acizi CO2

Sistem Denitrificare
complecşi Hidroliză simpli, Fermentaţie Acizi graşi, terminal
zaharuri, alcooli,
Proteine
H2 , CO2 acceptor Sulfat reducere CO2
Lipide acizi graşi de
electroni CH4
Metanogeneză
Figura 13.3. Etapele metabolismului anaerob ale compuşilor organici
(modificat de Zarnea, 1994).

o Transformarea compuşilor organici cu carbon. Polizaharidele

(Glucidele). O gamă largă de substanţe organice polizaharidice sunt rapid
degradate microbian, în condiţii aerobe sau anaerobe, prin acţiunea hidrolazelor,
amilazelor, polioxidazelor.
De exemplu, amidonul (polimer de A-D-glucoză) este uşor degradabil fiind
accesibil unui grup numeros de bacterii care posedă amilaze. Procesul decurge
în 2 etape : ⊇ hidroliza amidonului cu formare de dextrină şi ulterior,
⊄ scindarea dextrinei.
În ecosistemele eutrofe (cum sunt cele din Delta Dunării), amidonul este
prezent în cantităţi mari. El provine din succesiunea rapidă a populaţiilor algale

187
şi din macrofitele submerse. Pe seama aportului sporit de amidon se dezvoltă
populaţii abundente de microorganisme amilolitice, care de exemplu în vara
8
anului 1996, în lacul Roşu, au atins densităţi mai mari de 10 ex./ℓ (Simon-
Gruiţa ş.a., 1997).
o Celuloza, cel mai abundent constituent organic vegetal, este un polimer
alcătuit din unităţi de celobioză, care la rândul ei este formată din câte două
unităţi de glucoză (fig. 13.4). Deşi structura primară a celulozei este relativ
simplă, structura sa terţiară şi cea cuatermară sunt complicate, explicând
rezistenţa sporită la degradarea enzimatică.

Figura 13.4. Structura celobiozei, unitatea de structură

reprezentată în compoziţia polimerului de celuloză.

Totuşi, mai mult de 200 de specii de microorganisme (bacterii, levuri,

mucegaiuri şi chiar unele protozoare) produc celuloze şi posedă capacitatea de a
degrada celuloza. Această degradare decurge lent, fie în condiţii de aerobioză
fie în anaerobioză.
Degradarea celulozei este caracteristică oarecum sedimentelor, dar se
întâlneşte cu intensităţi reduse şi în masa apei. De exemplu, în lacul Roşu (Delta
Dunării), în anul 1996, densitatea microorganismelor celulozolitice aerobe şi
anaerobe planctonice a variat în limite de 1013 −1014 ex/ℓ, cu maximum în
perioada de primăvară şi minimum vara. Acest fapt se datorează persistenţei
peste iarnă a resturilor vegetale celulozolitice, foarte stabile din punct de vedere
chimic. Spre toamnă, ca urmare a căderii vegetaţiei macrofite litorale, numărul
celulozoliticilor tinde să crească din nou.
Degradarea hemicelulozelor este realizată de bacterii (Achromobacter,
Pseudomonas, Bacillus, Cytophaga etc.) sau fungi (Alternaria, Aspergillus,
Chaetomium, Coriolus etc.), care posedă hemicelulaze extracelulare.
În urma degradării, care este mai rapidă decât a celulozei şi mai intensă în
anaerobioză, rezultă CO2 , H2 O şi glucide mai simple.
o Lignina, al doilea constituent celular vegetal ca importanţă în natură, se
întâlneşte la toate plantele verzi (inclusiv la fungi), cu excepţia celor lipsite de
traheide (muşchi şi alte plante inferioare).

188
 Fungii, bacteriile şi actinomicetele sunt capabile să degradeze lignina, dar
majoritatea dintre ele produc doar degradări incomplete, deoarece nu dispun de
întreg setul de enzime necesare pentru a ataca toţi componenţii structurali ai
ligninei (Crawford, 1980).
Incapacitatea mineralizării ligninei în condiţii de anaerobioză stă, probabil,
la baza formării depozitelor de turbă şi cărbuni.
o Chitina se găseşte în structura peretelui celular al fungilor, dar şi în
constituţia unor alge verzi, a nematodelor, anelidelor, moluştelor, celenteratelor
şi artropodelor. După unii autori, în mediul marin 1% din bacterii sunt
chitinolitice şi mai abundente în sedimente. Fungii chitinolitici sunt însă mai
răspândiţi. Chitinoliza decurge asemănător, indiferent dacă este realizată de
fungi, actinomicete sau bacterii.
o Compuşii humici, fie de origine alohtonă, fie autohtonă, au o structură
complexă, cu legături fenolice care îi fac să aibă o mare rezistenţă în timp. În
general, degradarea lor se face lent, iar concentraţiile crescute de azot organic
sau de fosfor accelerează degradarea. O parte a compuşilor humici din ape este
sub formă dizolvată, dar în anumite condiţii substanţele humice pot agrega
formând coloizi. În plus, compuşii humici dizolvaţi cu masă moleculară mare şi
care se adsorb uşor pe materia particulată pot altera în viitor rata descompunerii
acesteia.
o Hidrocarburile, a căror prezenţă în apă este rezultatul activităţilor umane,
pot fi utilizate doar de bacterii care le folosesc ca sursă de energie. Bacterium
aliphaticum, Serratia mogilewskii etc. sunt câteva exemple de bacterii care
oxidează petrolul şi derivaţii săi. Microorganismele care au această activitate
degradativă au un rol important în procesele de bioremediere, devenind un
interesant obiect de studiu, mai ales în etapa actuală, în care impactul uman este
mai puternic resimţit.
o Proteinele. Sub acţiunea enzimelor proteolitice, proteinele sunt
descompuse în peptide, care la rândul lor, în prezenţa peptidazelor, sunt scindate
în aminoacizi.
Aminoacizii folosesc biosintezelor proprii pentru diferite organisme sau sunt
dezaminaţi, cu eliberare de amoniac. În anaerobioză, aminoacizii sunt
decarboxilaţi cu eliberare de amine primare volatile şi CO2 (putrefacţie).
Despre proteoliză şi celelalte etape ale descompunerii proteinelor ne vom
referi în subcapitolul 13.3 despre circulaţia azotului. De altfel, micro-
organismele proteolitice sunt un exemplu semnificativ pentru demonstrarea
interconectării şi interdependenţei ciclurilor diferitelor elemente biogene,
realizând în ansamblu circuitul global al materiei în natură. Ele sunt implicate în
circuitele biogeochimice a trei elemente : C, N, S (G. Zarnea, 1994).
o Lipidele. Lipidele sunt componente esenţiale ale membranei celulare la
toate organismele. Bacteriile şi fungii, capabile să sintetizeze lipaze, descompun
lipidele în acizi graşi şi glicerol. Glicerolul este rapid folosit ca o importantă

189
sursă de energie. Acizii graşi sunt descompuşi în continuare sub acţiunea
metanolului prin decarboxilarea acetatului sau reducerea carbonului organic.

13.2.4. ROLUL COMUNITĂŢILOR BIOLOGICE ÎN CIRCULAŢIA CARBONULUI

13.2.4.1. Rolul organismelor nevertebrate. Zooplanctonul ierbivor este

primul consumator al producţiei fitoplanctonice în zona pelagică a lacurilor.
Formele filtratoare ingerează 30-50% (în medie 45%) din producţia
fitoplanctonică. În general, există o corelaţie pozitivă între ratele producţiei
fitoplanctonului şi zooplanctonului (tab. 13.5). Din hrana asimilată aproximativ
o jumătate este utilizată pentru biosinteza constituenţilor celulari şi cealaltă
jumătate (reprezentând între 6-15% din producţia fitoplanctonică) este respirată.

Tabelul 13.5

Corelaţia între biomasa şi producţia componentelor principale în apele dulci

(după Wetzel, 1984)

Component Număr probe Coeficient de

(N) corelaţie
(r)
Fitoplancton 27 0,77
Zooplancton ierbivor 26 0,84
Zooplancton carnivor 25 0,84
Organisme bentonice ierbivore 15 0,61
Organisme bentonice carnivore 14 0,72

Totuşi, o mare parte a producţiei autotrofe nu este utilizată de zooplanctonul

ierbivor ci intră în lanţul trofic detrital ca materie organică nonpredatoare
particulată sau ca materie organică dizolvată. Deşi detritusul particulat are un
conţinut energetic mai scăzut decât algele vii, el este adesea o parte importantă a
dietei zooplanctonului filtrator. Odată cu hrănirea cu detritus, zooplanctonul
ingerează şi bacteriile asociate acestuia.
La fel se întâmplă şi la nivelul sedimentelor, unde zoobentosul (în special
Oligochetele şi Chironomidele) ingerează şi reciclează agregate complexe de
substanţe organice inerte, mai mult sau mai puţin refractare, pe care se dezvoltă
numeroase bacterii şi fungi. În cazul zoobentosului, o parte mai importantă din
materia asimilată este folosită în respiraţie.
O parte din hrana ingerată de zooplancton sau zoobentos este eliminată ca
excrete şi ia calea lanţului detrital. În plus, nu toată hrana este înghiţită în timpul
hrănirii; o anumită fracţie se pierde, iar cantitatea pierdută variază în funcţie de
tipul de hrană. De exemplu, zooplanctonul care se hrăneşte cu diatomee (ca

190
Stephanodiscus, Asterionella) pierde 10-17% din hrană; când se hrăneşte cu
Stichoccucus pierderile sunt de aproximativ 4% (Bo Reemann, 1986). Acest
fenomen se numeşte sloppy feeding (hrănire neglijentă). Fragmentarea
particulelor de către fauna de nevertebrate planctonice sau bentonice
favorizează colonizarea şi atacul enzimatic al microorganismelor.
13.2.4.2. Implicarea comunitătilor bacteriene în circulaţia carbonului.
Bacteriile în ecosistemele acvatice au o importanţă deosebită; ele ocupă o
poziţie cheie în reţeaua trofică prin furnizarea de hrană nivelelor trofice
superioare şi, de asemenea, sunt esenţiale în lanţul relaţiilor biochimice, care
realizează reciclarea elementelor.
o Comunităţile bacteriene - verigă trofică. În ecosistemele acvatice
bacteriile sunt în anumite momente o importantă sursă de hrană pentru
nevertebratele planctonice şi bentonice. Se găsesc frecvent în dieta cladocerilor,
dar şi a microflagelatelor şi ciliatelor, ca şi a unor nevertebrate bentonice.
Proporţia în care bacteriile sunt sursă de hrană pentru nevertebrate depinde mult
de substratul pe care ele îl au la dispoziţie. Un substrat uşor accesibil face ca
randamentul biosintezelor bacteriene să crească.
Un lanţ trofic convenţional este constituit din producători → consumatori →
descompunători. Prezenţa microorganismelor descompunătoare, ca şi activitatea
degradativă asupra unor compuşi organici proveniţi din moartea organismelor
vegetale şi animale sau din excretele acestora (detritus dizolvat sau particulat),
face ca numărul verigilor trofice să crească. Deşi această buclă bacteriană
(bacterial loop) (fig. 13.2) sporeşte pierderile de energie prin respiraţie,
avantajul pentru reţeaua trofică este evident.
Se asigură o reciclare mai bună a materiei organice, se restituie reţelei trofice
compuşii organici dizolvaţi care altfel ar fi pierduţi. Bacteriile ataşate
detritusului realizează legătura trofică între acesta şi organismele vii, activitatea
metabolică a bacteriilor fiind o formă de transfer trofic. Lanţul detrital conferă
stabilitate sistemului. Metabolismul detritusului este mai lent şi se bazează pe
mari rezerve organice.
o Comunităţile bacteriene - mineralizatori ai materiei organice. După cum
s-a observat în subcapitolele anterioare privind utilizarea şi transferul diferitelor
forme ale carbonului, bacteriile, prin intermediul echipamentului enzimatic pe
care îl posedă, acţionează practic asupra tuturor categoriilor de substanţe
organice. Studiile pentru evaluarea relaţiilor dintre structura substanţelor
organice şi diferitele rate ale fluxului metabolic indică faptul că micro-
organismele controlează circulaţia carbonului. Ratele descompunerii, atât în
aerobioză, cât şi în anaerobiză sunt puternic influenţate de temperatură (de
obicei cresc cu creşterea temperaturii), de pH (mai scăzute la pH acid), de
concentraţia cationilor esenţiali, de raporturile dintre cationi şi de alţi factori. De
asemenea, ratele circulării şi utilizării a numeroşi produşi organici intermediari

191
degradării bacteriene şi fungice (ex.: aminoacizi, acizi organici, graşi etc.) sunt
foarte variate (Wetzel, 1986).
Mineralizarea materiei organice se face prin intermediul metabolismului
respirator. În timpul reacţiilor metabolice se consumă substanţe oxidante a căror
natură variază în funcţie de potenţialul de oxido-reducere al mediului (Garnier,
1995).
În mediile aerobe acceptorul de electroni (oxidantul) este oxigenul
molecular. Degradarea materiei organice în prezenţa O 2 se desfăşoară diferit,
în funcţie de compoziţia ei chimică şi de cantitatea ei, de parametrii fizici
(temperatură, stratificare, morfometrie) şi de parametrii chimici (oxigen,
nutrienţi organici).
Când cantitatea de O 2 este insuficientă au loc o serie de reacţii succesive pe
măsura diminuării potenţialului de oxidoreducere al mediului. Iniţial sunt reduşi
nitraţii, compuşii ferici şi sulfaţii, iar ultimul CO2 . Acesta din urmă necesită,
pentru reducerea la CH4 în procesul de metageneză, un conţinut ridicat de
substanţă organică şi un potenţial de oxidoreducere foarte scăzut. Simultan, în
condiţii de concentraţie redusă a O 2 se desfăşoară procese de fermentaţie.
În general: - 42% din C mineral regenerat provine din respiraţia aerobă; -
17% din denitrificare; - 25% din metanogeneză; - restul provine din reducerea
ionilor sulfat (2%), a compuşilor oxidaţi ai Fe şi Mn, din reducerea protonilor
cu eliberare de H 2 şi din procese de fermentaţie (fig. 13.5).
O atenţie deosebită trebuie acordată metanogenezei, care permite în
sedimentele anaerobe remobilizarea unei părţi importante a C organic. Materia
organică este degradată prin fermentaţie metanogenă şi convertită la CH4 şi
CO2 în două etape. Unele bacterii facultativ şi obligat anaerobe convertesc
proteinele, carbohidraţii şi grăsimile iniţial în acizi graşi (în special acetat) prin
hidroliză şi fermentaţie. Bacterii metanogene obligat anaerobe degradează acizii
organici până la CH4 şi CO2 ; alternativ pot reduce CO2 la CH4 , prin
adăugare enzimatică de hidrogen derivat din acizi organici. CH4 produs
difuzează în straturile de apă superioare şi este convertit în CO2 la interfaţa
straturi aerobe-straturi anaerobe de către bacterii care oxidează CH4 .
Transformarea CH4 are importanţă mai mare în lacuri eutrofe şi hipereutrofe.
Aproximativ 60% din inputul total de C în câteva lacuri productive a fost
regenerat ca CH4 ; din acest CH4 produs, bacteriile au reciclat cam 2/3.

192
 COD, COP Pierdere de
alohton COD, COP

Disociere
CO2 HCO3
Humus
Resturi vegetale Autotrofe

Autoliza
Secreţii
sedimentare
Coagulare şi

Celuloz ă
COD, COP din ape freatice

Lignine Hemiceluloze
Cytophaga

Pectine
Bacteriii

Fungi

Substanţe
organice
solubile
Compuşi Heterotrofe
humici aerobe
CO2
Ca CO3
CH4 H2 O Argile
Oxidare a
CH4
Sedimentare

O
xid
ar
e
H2
a
H2

CO2 CH4
Resturi
CO2 vegetale rii en
e
cte
Ba t anog
me Bacterii
Acizi metanogene
Anaerobi organici
Descompuneri
CO2

H2
Substanţe organice în
sedimente

Figura 13.5. Reprezentarea schematică a ciclului carbonatului într-un lac tipic de apă
dulce. COD - carbon organic dizolvat; COP - carbon organic particulat;
F - fotosinteză; R - respiraţie (după Wetzel, 1976).

Alături de CO2 şi CH4 , alte gaze pot fi eliberate prin procese de

fermentaţie anaerobă. În lacurile productive, gazele produse fiind uneori în
cantităţi mari se ridică la suprafaţă şi scapă în atmosferă. În momentul ridicării
spre suprafaţă, bulele de gaze produse creează curenţi mici de apă, care
contribuie la redistribuirea nutrienţilor şi a unor produşi de degradare, sporind
accesibilitatea nutrienţilor şi productivitatea primară.

193
 13.2.5. VARIAŢII TEMPORALE ALE CIRCUITULUI CARBONULUI

o Variaţii sezoniere. Variaţiile sezoniere ale circuitului carbonului se

observă foarte bine în zonele temperate, unde există un ritm sezonier al
ciclurilor de vegetaţie. De exemplu, producţia primară fitoplanctonică este
dominantă ca sursă de C organic primăvara şi vara. În această perioadă, o
cantitate mare de carbon organic extracelular fitoplanctonic, sub formă în
special de molecule mici de hidraţi de C, este eliberată în mediu. Acest carbon
extracelular fitoplanctonic (EOC) este deosebit de important pentru susţinerea
activităţii bacterioplanctonului în perioada de primăvară şi vară.
Spre toamnă are loc îmbătrânirea vegetaţiei, simultan cu sporirea aportului
exogen de materie organică (de ex.: prin căderea frunzelor). Astfel, activitatea
degradativă a microorganismelor se bazează pe existenţa unui stoc diversificat
de substanţe organice. Sursele sunt: EOC algal, senescenţa şi liza celulelor
algale, excretele zooplanctonului, ca şi activitatea lui de hrănire etc..
Per ansamblu, într-un lac dintr-o zonă temperată, primăvara domină
procesele de producţie, în timp ce toamna domină cele degradative. Un aport
alohton important cantitativ şi variat, prezenţa unei macrovegetaţii litorale
abundente, fac ca dinamica materiei organice să fie mult mai complexă.
o Variaţii diurne. Alternanţa procese productive - procese degradative se
observă şi în cursul unei zile. Primele domină dimineaţa şi la amiază, în timp ce
ultimele se desfăşoară mai intens seara şi noaptea. În zona fotică, simultan se
desfăşoară două procese opuse: fotosinteza şi respiraţia (ca formă de degradare
a materiei organice). Intensitatea desfăşurării celor două procese este guvernată
de o multitudine de factori biotici şi abiotici. În zonele afotice, procesele
degradative sunt determinante; cele productive au la bază chemosinteza şi
depind, în general, de aportul zonelor fotice mult mai productive.
În zona fotică, în ansamblu, activităţile autotrofe şi cele heterotrofe sunt
intricate, dar şi sincronizate în timp. Ele se traduc printr-un echilibru dinamic,
cu variaţii ale fluxurilor şi stocurilor de elemente nutritive pe perioada unei zile
mai mult sau mai puţin semnificative.
o Raportul Producţie – P - / Respiraţie - R - într-un ecosistem acvatic.
Raportul P/R permite definirea stării de autotrofie sau heterotrofie într-un
ecosistem în ansamblul său sau în zonare verticală.
În general P/R este mai mare ca 1 primăvara şi la lumina zilei; P/R = 1 vara
şi la sfârşitul zilei şi devine < 1 la sfârşitul ciclului de vegetaţie şi noaptea.
Lacurile adânci, cu o evidentă zonare verticală au în zona fotică P/R > 1, iar
în zona afotică P = 0.
o Circuitul carbonului şi gradul de trofie al ecosistemelor acvatice. În
ecosistemele eutrofe, unde conţinutul de nutrienţi este diminuat, bucla
microbiană (bacterial loop) este importantă, conferind stabilitate ecositemului.
În aceste ecosisteme se pare că fitoplanctonul elimină cantităţi sporite de EOC

194
(excreţii în special de natură glucidică), care fără intervenţia microorganismelor
ar fi pierdute pentru ecosistem. Resursele nutritive, reduse cantitativ stimulează
compeţitia bacteriană pentru substrat. Prin activitatea lor, bacteriile
contrabalansează în mediile oligotrofe zooplanctonul (în special protozoare),
care reprezintă în acest caz elementul de stabilitate.
În mediile eutrofe, circulaţia materiei se desfăşoară în principal prin lanţul
trofic convenţional (fitoplancton-zooplancton-peşti). Cantităţile mari de materie
organică de origine fitoplanctonică determină existenţa unei comunităţi
zooplanctonice (îndeosebi macrozooplanctonice) importante, care se hrăneşte
direct (transfer direct) cu fitoplancton. Este adevărat că zooplanctonul consumă
odată cu hrana de origine vegetală şi bacterii. Se reduce astfel numărul verigilor
trofice, iar ecosistemele eutrofe pot fi considerate lanţuri de biosinteze intense.
În natură, circuitul carbonului cuprinde toate transformările reversibile între
formele organice ale carbonului şi cele anorganice, între formele dizolvate şi
cele particulate. Deşi aceste transformări sunt continue, cantităţi importante de
C sunt scoase din circulaţie şi stocate sub forme organice (combustibili fosili)
sau anorganice (roci calcaroase) pe perioade îndelungate de timp. Doar o mică
parte din cantitatea imensă de C existentă (câteva procente) este supusă
circulaţiei rapide. Substanţele mai rezistente, recalcitrante, sunt degradate
extrem de lent sau aproape insesizabil. Din aceste considerente circuitul
carbonului este imperfect. La această imperfecţiune naturală se adaugă rolul
perturbator al activităţilor umane.
În înţelegerea circulaţiei carbonului în natură, introducerea conceptului de
buclă microbiană a însemnat un pas înainte. Acest concept a permis
reconsiderarea căilor de circulaţie a materiei şi energiei în ecosistem.

13.3. CIRCUITUL AZOTULUI

Azotul (N) este un element cu rol biologic esenţial. El intră în structura

tuturor proteinelor şi a acizilor nucleici. Rezervorul principal este atmosfera, în
care azotul se găseşte sub formă diatomică N ≡ N, în concentraţie de 79%. De
asemenea, intră în alcătuirea humusului, în sedimente organice şi minerale, în
unele roci.
Tripla legătura din molecula azotului ( N 2 ) face ca acesta să reacţioneze slab
la temperaturi şi presiuni obişnuite. Transformările ciclului azotului sunt
dependente de procesele vitale. Chiar prezenţa N 2 molecular atmosferic este
rezultatul denitrificării, proces de natură biologică.
Circuitul global al azotului poate fi divizat în două subcicluri: primul, care
constă în două faze complementare: fixarea azotului liber atmosferic şi
denitrificarea şi al doilea, care cuprinde tot două faze: mineralizarea compuşilor

195
organici cu azot şi biosinteza compuşilor organici azotaţi (Botnariuc şi
Vădineanu, 1982).
Acest circuit este unul dintre cele mai complexe şi în cea mai mare parte de
natură biologică. Plantele folosesc azotul sub formă de NH+4 , NO3− şi îl includ
în constituenţi celulari proprii, preluaţi ulterior de consumatori de diferite
ordine. Ţesuturile animale şi vegetale sunt mineralizate apoi în mai multe etape
până se obţin din nou forme accesibile plantelor sau sunt restituite rezervorului
atmosferic. În timpul acestor transformări se produc pierderi, de exemplu în
ecosistemele terestre: prin recoltări, prin denitrificare sau levigaţie, care sunt
suplinite prin fixare de N 2 sau administrare de îngrăşăminte.
În natură, azotul se găseşte atât sub forme minerale, cât şi organice. În timp
ce în atmosferă azotul mineral este sub formă de N 2 (azot molecular), NH3
(amoniac), N 2 O şi NO2− , în apele dulci se găseşte sub formă de N 2 dizolvat,
NH+4 , NO3− , NO2− . Gradul de oxidare al azotului este cuprins între -3 şi -5.
Procesele de oxido-reducere reprezintă în general sursa de energie pentru
microorganismele chemoautotrofe (ex.: bacteriile nitrificatoare). Compuşii
organici cu azot din ape sunt în principal aminoacizi, amine, proteine, compuşi
humici refractari care au conţinut mai redus de azot.
Cu excepţia oxidării NO de către ozon, transformările pur chimice ale
compuşilor minerali ai azotului se desfăşoară foarte lent. În mediile naturale,
evoluţia azotului se bazează în principal pe activitatea enzimatică a
microorganismelor, mai mult de 100 de genuri de bacterii participând la acest
circuit (Pelczar, 1982).
În lacuri, circuitul azotului este preponderent microbian; oxidarea şi
reducerea bacteriană a diferitelor forme ale azotului sunt cuplate cu asimilarea
fotosintetică şi utilizarea lor de către alge şi plante superioare. Rolul direct al
animalelor în ciclul azotului este mic (nesemnificativ). Totuşi, în anumite
condiţii, activitatea lor de hrănire (păscutul) poate influenţa populaţiile
microbiene şi ratele de transfer ale azotului, ca şi ratele de utilizare a azotului de
către organismele fotosintetizante.
Ciclul azotului în lacuri constă într-un echilibru între inputurile de azot şi
pierderile de azot. Principalele surse de azot în mediile acvatice şi nu numai,
sunt precipitaţiile, aportul apelor de suprafaţă şi subterane şi fixarea biologică a
azotului atmosferic. Pierderile de azot din ecosistemele acvatice au loc de
asemenea pe mai multe căi: prin efluenţi, prin reducerea NO3− la N 2 cu
eliberare în atmosferă (denitrificare) şi prin sedimentarea permanentă a
compuşilor minerali sau organici cu azot.

196
 13.3.1. SURSE DE AZOT ÎN ECOSISTEMELE ACVATICE

o Precipitaţii. Aportul de azot din surse atmosferice este minor comparativ

cu cel terestru. Conţinutul în azot al precipitaţiilor depinde de condiţiile
meteorologice, vânturi, localizarea faţă de zonele agricole şi industriale. Astfel,
în zonele nepoluate, precipitaţiile pot conţine în medie 0,1 gN/ m 2 /an, în timp
ce în zonele poluate se poate ajunge până la mai mult de 1 g/ m 2 /an (Wetzel,
1984). În timp ce praful conţine de 10 ori mai mult azot decât ploaia, zăpada
conţine doar de 3-4 ori mai mult. Nu există o corelaţie directă între volumul
ploii sau zăpezii şi cantitatea de azot căzută pe suprafaţa de pământ sau apă.
În general, în zonele nepoluate, majoritatea azotului atmosferic este sub
formă de NH3 , rezultat din descompunerea materiei organice terestre. Acest
NH3 poate fi oxidat parţial la NO3 , astfel că, la un moment dat precipitaţiile
conţin atât NH+4 , cât şi NO3− .
Precipitaţiile, ca sursă de azot, sunt importante doar în anumite zone. De
exemplu, în zonele montane, cu roci granitice, singura sursă de azot o reprezintă
precipitaţiile.
o Apele de suprafaţă şi subterane. Apele de suprafaţă pot conţine uneori
cantităţi însemnate de compuşi cu azot, în special în aval de oraşe, uzine
chimice. Terenurile agricole în care se administrează îngrăşăminte minerale cu
azot sunt surse de azot pentru apele de suprafaţă şi subterane. În zonele
nepoluate, apele de suprafaţă conţin între 0-0,5 mg/ℓ NH+4 şi 0-0,01 mg/ℓ NO3− .
Azotul organic reprezintă mai mult de jumătate din azotul dizolvat şi este în
special sub formă de compuşi rezistenţi la degradare microbiană (azot humic).
Apele subterane au, de obicei, un conţinut redus de azot. Totuşi, datorită
agriculturii intensive în mai multe zone, freaticul este de multe ori contaminat
cu cantităţi importante de azot ce pot atinge şi 50 mg/ℓ.

13.3.2. AZOTUL MOLECULAR ŞI FIXAREA LUI

Azotul molecular ( N 2 ) nu este foarte solubil în apă, dar, uneori, poate exista
dizolvat în cantităţi suficiente, în funcţie de temperatura din straturile
superficiale şi de presiunea hidrostatică. Concentraţia maximă de azot molecular
dizolvat se înregistrează iarna, datorită solubilităţii crescute la temperaturi mici.
În lacurile stratificate, în timpul verii, epilimnionul e cald, astfel că, solubilitatea
N 2 descreşte. În acelaşi timp, în meta- şi hipolimnion concentraţia este uşor
suprasaturată datorită presiunii hidrostatice, care o menţine la nivel înalt în
ciuda temperaturii. În hipolimnionul inferior s-a observat o descreştere a
conţinutului în N 2 , probabil datorată fixării bacteriene, mai ales în lacurile

197
productive. La sfârşitul verii, concentraţia în hipolimnion creşte oarecum pe
seama denitrificării.
Fixarea azotului molecular este calea esenţială de pătrundere a azotului
atmosferic în circuitul biosferei. Acest proces este completat de fixarea abiotică,
pe cale electrochimică şi fotochimică şi prin administrare de îngrăşăminte cu
azot.
Fixarea biologică se datorează în exclusivitate procariotelor. În timp ce
fixarea microbiană a N 2 în soluri este o sursă majoră de azot, fixarea N 2 de
către bacterii şi unele alge albastre-verzi în râuri şi lacuri este puţin
semnificativă cantitativ, cu excepţia situaţiilor de carenţă puternică cu compuşi
anorganici cu azot.
Microorganisme libere sau simbiotice pot realiza conversia azotului
molecular în compuşi cu azot. Reacţia globală de reducere a N 2 la NH3 prin
ruperea triplei legături a azotului molecular este:

N 2 + e − + 6 H + → 2NH 3 ∆G 0 = + 33KJ / mol .

Această reacţie necesită prezenţa unui agent reducător, o sursă de energie

(ATP), un sistem enzimatic (nitrogenaza) şi Mg. Fiecare etapă a reducerii
permite fixarea unui proton pe azotul molecular, astfel încât reacţia globală se
desfăşoară în 6 etape.
Bacteriile libere fixatoare de azot pot fi chemosintetizante sau fotosinteti-
zante.
o Bacteriile chemotrofe fixatoare de azot sunt reprezentate de aproximativ
26 de genuri, dintre care unele au capacitatea de a forma simbioze cu diferite
grade de specificitate. Unele sunt aerobe (Azotobacter, Beijerinckia), altele
anaerobe (Clostridium pasteurianum, Desulfvibrio, Desulfomaculatum), dar
majoritatea sunt aerobe facultativ anaerobe (Klebsiella, Citrobacter,
Enterobacter). Pentru mediile acvatice sunt caracteristice: Azotobacter agilis, A.
chroococcum, Azomonas agilis, A. insignus, Aeromonas sp. etc.. După Mulder,
Lie şi Wolendorp (1969) aceste specii au o contribuţie minoră în economia
azotului în natură.
o Bacteriile fototrofe fixatoare de azot sunt eubacterii sau cianobacterii.
Eubacteriile fototrofe fixatoare reprezintă aproximativ 92% din cele 12 genuri
de bacterii fototrofe identificate. Ele sunt importante în mediile anoxice şi în
sedimentele lacurilor puţin adânci, în apele cu compuşi organici humici. De
exemplu: Amoebobacter, Chromatium, Thiocapsa, Thiocystis.
Cianobacteriile sunt singurele microorganisme procariote fixatoare de azot,
care fac fotosinteză de tip eucariot. Se cunosc 30 de specii fixatoare, aparţinând
la 28 genuri. Ex.: Anabaena, Anabaenopsis, Aphanizomenon, Lyngbya, Nostoc
etc.

198
 S-a constatat o corelaţie pozitivă între fixarea N 2 şi concentraţia azotului
organic dizolvat, dar nu s-a putut stabili o corelaţie negativă între fixare şi
prezenţa azotului mineral.
În general, fixarea N 2 este redusă în lacurile oligo şi mezotrofe (mai puţin de
0,1 N/ m 2 /an) (Pourriot, 1995) şi importantă în lacurile eutrofe şi hipereutrofe
(0,2-9 g N/ m 2 /an).
În afara fixării desfăşurate în masa apei se întâlneste şi o fixare bentică.
Există şi o fixare datorată bacteriilor heterotrofe, care nu atinge însă valori
mari.
În bilanţul general al azotului, fixarea N 2 molecular este de aproximativ
1%. Cu toate acestea, în lacurile eutrofe poate reprezenta între 6-72%. Lacurile
tropicale se caracterizează de asemenea printr-un procent ridicat al fixării,
deoarece temperaturile sunt uniforme şi ridicate.

13.3.3. ASIMILAREA ŞI DEGRADAREA AZOTULUI

o Asimilarea azotului. Asimilarea azotului constă în transformarea azotului

mineral în azot organic. În general, există o corelaţie pozitivă între producţia
fitoplanctonică şi concentraţiile medii ale azotului organic şi anorganic
(fig. 13.6). Schema generală a asimilării azotului arată astfel:

NH2
NO3− → NH+4 → R-CH → proteine
COOH

În transformarea NO3− în NH+4 se consumă energie; aşa se explică faptul că

fungiile şi bacteriile asimilează preferenţial azot amoniacal. Fitoplanctonul
preferă tot azotul amoniacal, dar, în general, poate asimila 60-90% din
cantitatea totală de azot ( NO3− + NH+4 ) până la o concentraţie a acestor compuşi
mai mică de 0,5 ⋅ 106 moli/ℓ. La concentraţii înalte ale NH+4 se observă însă
inhibarea asimilării de către fitoplancton. Spre deosebire de fitoplancton,
macrofitele preferă NO3− deoarece sunt sensibile la amoniac, care pentru ele
este toxic.
În general, asimilarea azotului este slabă în timpul iernii, având două
maxime primăvara şi la sfârşitul verii. Ea este redusă la temperaturi scăzute şi în
condiţii de anaerobioză. Nu s-a observat o sincronizare între asimilarea azotului
şi productivitatea ecosistemului acvatic.

199
 o Degradarea azotului organic: proteoliza şi amonificarea. Azotul organic
încorporat în proteine, acizi nucleici, urici, este supus unui proces de
mineralizare, fiind convertit în forme utilizabile de plante sau microorganisme.
După unii autori, procesul decurge în două etape: ⊇ o etapă nespecifică sau de
proteoliză şi ⊄ o etapă specifică sau amonificarea propriu-zisă. Alţi autori
consideră fiecare etapă ca pe un proces de sine stătător. Indiferent cum le
privim, semnificaţia lor este aceeaşi.

N
atmosferic

Bacterii de Fixare electro Fixare biologică Fixare antropogenă

denitrificare şi fotochimică N NO3 (îngrăşăminte cu N)
NO3 >N

Nitraţi (NO )
solubili

Păsări
peşti Curenţi de
convecţie

Bacterii de Sedimente de mică

denitrificare adâncime
NO3 > N2

Sedimente de
profunzime
Bacterii de
nitrificare
NO2 > NO3 Plante Animale
Bacterii de
denitrificare
NO2 > NH3 Bacterii

Aminoacizi
Bacterii de Excreţii (uree, acid uric)
nitrificare Detritus
NH3 > NO2
Bacterii de
amonificare
NH 2 > NH3

Activitate
vulcanică

Figura 13.6. Circuitul global al azotului.

200
 ⊇ Proteoliza. Este realizată de microorganisme heterotrofe banale (bacterii
sau fungi) şi constă în hidrolizarea compuşilor organici cu structură complexă la
molecule mai mici, care pot pătrunde în celule pentru a fi utilizate de alte
microorganisme sau degradate în etapa de amonificare. Sub acţiunea
proteinazelor, proteinele sunt descompuse în di sau tripeptidece, care, ulterior,
în prezenţa di sau tripeptidazelor, sunt convertite în aminoacizi care pot
pătrunde în celule.
proteinaze, peptidaze
Proteine di, tripeptide aminoacizi

Proteinazele şi, peptidazele sunt enzime extracelulare. Aceste enzime sunt

comune pentru numeroase bacterii şi fungi. Dintre bacteriile proteolitice cele
mai active sunt: clostridiile (Clostridium histolyticum, Cl. sporogens), iar mai
puţin active sunt genurile: Proteus, Pseudomonas, Bacillus.
⊄ Amonificarea. Degradarea aminoacizilor, ca şi a compuşilor rezultaţi din
hidroliza acizilor nucleici, ureei, acidului uric, cu formare de NH3 , se numeşte
amonificare. Dezaminarea aminoacizilor se face pe mai multe căi metabolice:
oxidativ, prin reducere, prin deshidratare sau desaturare.
Deoarece dezaminarea decurge foarte rapid, eventualii compuşi intermediari
cu azot se acumulează rar. Amoniacul format este volatil, aşa că parţial se
elimină în atmosferă, iar cea mai mare parte este convertit la NH+4 în condiţii de
anaerobioză. Ionul NH+4 este fie utilizat direct de plante sau microorganisme,
fie este oxidat la NO2− şi NO3− . În apă, NH3 este în principal ca NH+4 şi
NH4 OH (hidroxid de amoniu). NH4 OH este foarte toxic pentru animale (în
special peşti). Raportul dintre NH+4 şi NH4 OH depinde de dinamica disocierii,
care la rândul ei depinde de pH şi temperatură.
Mineralizarea azotului organic şi trecerea lui în forma amoniacală, utilizată
ca atare sau după oxidare la nitraţi, este o etapă indispensabilă a circulaţiei
azotului în natură. Dar şi animalele eliberează NH3 , ca produs major al
excreţiei, însă această sursă este minoră comparativ cu cea generată de
descompunerea bacteriană.
Eliberarea azotului mineral în mediu prin descompunere bacteriană depinde
de raportul C/N al detritusului, deci azotul organic se comportă diferit faţă de
degradare (Labroue, 1995)
Fitoplanctonul este uşor degradabil (raport C/ N< 6); prin simpla autoliză
25-75% din constituenţii conţinuţi sunt eliberaţi. Macrofitele sunt mai bogate în
azot (C/ N variază între 15 şi 19) şi din această cauză degradarea este mai lentă,
permiţând acumularea detritusului provenit din macrovegetaţie în special în
zona litorală.

201
 Azotul humic terestru, prezent atât în apele curgătoare, cât şi în cele
stătătoare, este cel mai dificil de degradat, datorită formei sale heterociclice. Cu
timpul devine tot mai greu degradabil, până ajunge să se fosilizeze în sedimente.
Distribuţia azotului mineral în apă variază mult, în funcţie de productivitatea
bazinului, de gradul de poluare cu materie organică. În general, N − NH +4 este în
concentraţie scăzută în lacurile oligotrofe, bine aerate, în zonele trofogene şi în
majoritatea lacurilor după circulaţie. Acumularea N − NH +4 se accelerează când
hipolimnionul este anoxic, deoarece, datorită scăderii potenţialului oxidoreducător
nu se mai produce nitrificarea. Regenerarea azotului mineral este mai lentă decât a
fosforului. Azotul este factor limitant al productivităţii în sistemele cu aport redus
de compuşi cu azot (oceane) şi în cele cu fosfor abundent.

13.3.4. PROCESELE DE OXIDARE A COMPUŞILOR CU AZOT

o Nitrificarea. Este un proces biologic de oxidare a amoniacului sau a altor

forme reduse ale azotului, rezultate în cursul procesului de amonificare, la
nitraţi. Compuşii cu azot trec de la o stare redusă la o stare mai oxidată. De
altfel, azotul se prezintă sub numeroase forme oxidate şi reduse (fig. 13.7).

Figura 13.7. Reacţii biochimice care influentează distribuţia compuşilor

cu azot în apă (după Stadellmann, 1971 şi Kuznetsov, 1970).

202
 Procesul de nitrificare decurge în două etape, în care intervin două grupuri
fiziologice distincte de microorganisme. Acestea sunt chemolitotrofe obligate;
prezenţa în mediu a substanţelor organice inhibă dezvoltarea acestor bacterii.
Nitrificarea iniţială implică oxidarea amoniului la nitrit (nitritarea):

NH 4+ + 3 / 2 0 2 ↔ NO 2− + 2 H + + H 2 O ∆G 0 = − 276 Kjouli ( − 66 kcal)

Nitritarea este un proces care generează o serie de compuşi intermediari

instabili, ca de exemplu: hidroxil amina, care este foarte labilă la oxidarea fizică
şi heterotrofă şi de aceea se găseşte foarte rar în mediu. Bacteriile care oxidează
amoniacul se numesc nitrit sau nitrosobacterii, sunt Gram-negative, au forme
variate, sunt mezofile, suportând un domeniu larg de temperaturi. De exemplu:
Nitrosomonas europea, Nitrosococcus nitrosus, N. oceans. Există şi bacterii
care oxidează CH4 şi care realizează în paralel nitrificarea.
Cea de a doua etapă, nitratarea , constă în oxidarea nitritului la nitrat.

NO 2− + 1 / 20 2 ↔ NO 3− ∆ G 0 = − 75 Kjouli ( − 18 Kcal) .
Deoarece nitraţii sunt utilizaţi de nitratbacterii pe măsură ce sunt formaţi, ei
sunt greu detectabili în mediu. Din grupul nitratbacteriilor fac parte: Nitrobacter
winogradskyi, N. hamburgensis, Nitrococcus mobilis, Nitrospira gracilis etc.
Energia degajată în cursul procesului de nitrificare este utilizată pentru
fixarea CO2 . În general, nitrificarea acidifiază mediul, inducând o scădere a
pH-ului. Cu toate acestea nitrificarea este favorizată de pH-urile neutre, uşor
bazice, reducându-se simţitor în mediile acide.
Bacteriile nitrificatoare sunt răspândite în sol, în bazine acvatice dulci şi
marine, în sistemele de epurare a apelor uzate. În bazinele acvatice sunt mai
abundente la interfaţa apă-sediment şi în straturile superficiale ale sedimentului,
decât în masa apei. Toate bacteriile nitrificatoare sunt aerobe; scăderea
concentraţiei O 2 din mediu determină încetinirea procesului, care încetează
complet doar la o concentraţie a O 2 mai mică de 0,3 mg O 2 /ℓ.
Oxidarea NH3 de către bacteriile autotrofe este bine cunoscută cea beta
trofă. Există însă şi nitrificare heterotrofă, realizată de bacteriile heterotrofe,
responsabile în unele cazuri (ex. lacul eutrof PlussSee - Germania) de cea mai
mare parte a oxidării NH3 . Acest proces a fost evidenţiat şi în lacurile Deltei
Dunării (D. Nicolescu, 1991). Prezenţa anumitor compuşi organici (ex.:
taninurile) inhibă nitrificarea în soluri şi este posibil ca şi în cazul ecosistemelor
acvatice compuşii humici, spre exemplu, să aibă acelaşi efect. În aceste condiţii,
nitrificarea heterotrofă devine importantă în transformarea substanţelor azotate
din mediu în forme accesibile plantelor.

203
 o Denitrificarea. Denitrificarea reprezintă reducerea dezasimilatorie,
exclusiv de către bacterii, a nitratului ( NO3− ) şi/sau nitritului ( NO2− ) la acizi
gazoşi, ca oxidul nitric (NO) sau oxidul nitros ( N 2 O ), care, la rândul lor pot fi
reduşi la azot gazos şi eliminaţi ca atare. Simultan, NO3− sau produşii reducerii
sale folosesc ca acceptori de e - (electroni) pentru oxidarea materiei organice
din mediu, cu producere de energie.
Denitrificarea este o cale de pierdere definitivă de azot din ecosistemele
acvatice sub formă gazoasă, comparativ cu pierderile înregistrate prin
sedimentare sau diageneză (reţinere pe sedimente).
Reducerea dezasimilatorie a NO3− până la forme gazoase este după Klujver
(1953) şi Pichinoty (1973), cea adevărată şi este realizată de un grup heterogen
de bacterii reunind mai mult de 73 de genuri; Unele dintre acestea sunt
autotrofe, dar majoritatea sunt heterotrofe. Deşi s-a considerat iniţial că ele sunt
strict anaerobe, studiile ulterioare au arătat că pot folosi O 2 ca acceptor final de
electroni, preferând chiar respiraţia aerobă. Sunt ubicvitare, întâlnindu-se în
toate tipurile de sol, inclusiv în medii extreme, în nămol activat, în sedimentele
lacurilor şi cele marine şi în rizosfera plantelor. Dintre speciile cele mai
răspândite fac parte: Alcaligenes faecalis, A.eutrophis, A.denitrificans,
Azospirillum sp., Pseudomonas aerogenus, P.denitrificans etc.
Biochimia denitrificării este complexă şi parţial neelucidată, datorită
diferenţelor mari dintre bacteriile care o realizează. Este un proces
multienzimatic, la care participă nitrat reductaze, nitrit reductaze, oxidnitros
reductaza, oxidnitric reductaza. Se desfăşoară în condiţii de anaerobioză sau de
tensiune redusă a O 2 , deoarece O 2 represează sinteza reductazelor.
Procesul decurge într-o cascadă de reacţii respiratorii anaerobe:
NO3− → NO2− → NO → N 2 O → N 2 , simultan cu oxidarea completă la
CO2 şi H2 O a substanţelor organice.
În paralel cu denitrificarea coexistă şi alte două forme de reducere a NO3− :
reducerea asimilatorie şi reducerea dezasimilatorie incidentală.
o Reducerea asimilatorie are ca rezultat producerea de NH+4 utilizabil de
plante şi microorganisme pentru sinteza constituienţilor celulari. Este realizată
de numeroase bacterii, fungi filamentoşi, levuri, alge şi chiar plante superioare.
Reducerea asimilatorie nu este corelată obligatoriu cu cea dezasimilatorie.
Unele bacterii (Pseudomonas aeruginosa) pot realiza ambele procese, în timp
ce altele numai asimilează nitraţii sau sunt doar denitrificatoare (Ps.
perfectomarinus).
o Reducerea dezasimilatorie incidentală este diferită faţă de denitrificare,
deoarece nu produce compuşi gazoşi ai azotului. Ea constă în convertirea NO3−

204
la NO2− şi eliminarea lui ca atare. Se mai numeşte şi respiraţia nitrat-nitrit şi
este realizată de numeroase bacterii Gram-pozitive sau Gram-negative, aerobe
sau anaerobe, din genurile Aerobacter, Alcaligenes, Bacillus, Brucella,
Clostridium, Serratia, Proteus etc. Această reducere nu are importanţă în ciclul
azotului.
Denitrificarea este un proces biologic foarte important în natură şi reprezintă
calea majoră de formare a azotului atmosferic şi de echilibrare a schimburilor
dintre acesta şi mediile terestre şi acvatice. Este ultima treaptă a ciclului
biologic al azotului în natură.
Denitrificarea este mai intensă în sedimentele acvatice, în special în cele
poluate organic, cu condiţii de anaerobioză (de 4 ori mai mare decât în masa
apei). În general, acest proces descreşte în intensitate odată cu scăderea pH-ului
către valori acide şi cu scăderea temperaturii. pH-ul acid, temperaturile reduse,
concentraţiile mari de NO3− favorizează degajarea de N 2 O (oxid nitros) care
participă la distrugerea stratului de ozon, datorită unor reacţii fotochimice care
se produc în stratosferă.
În lacul eutrof Pluss See s-au constatat variaţii sezonale şi spaţiale (cu
adâncimea) ale denitrificării (Wetzel, 1984); valorile maxime se înregistrează
vara. Pe măsura creşterii concentraţiei O 2 şi a scăderii cantităţii de NO3−
denitrificarea diminuează. În general, nitrificarea şi denitrificarea se pot
desfăşura simultan.
Practic, denitrificarea are atât efecte pozitive, deoarece elimină din mediu
concentraţiile periculoase de NO3− şi reduce astfel pericolul eutrofizării, dar şi
negative, la nivelul stratosferei.

13.3.5. VARIAŢIILE SEZONIERE ALE DIFERITELOR FORME

ALE AZOTULUI ÎN ECOSISTEMELE ACVATICE

Distribuţia în lacuri se poate modifica rapid. Deşi această distribuţie variază

de la lac la lac există totuşi câteva reguli generale (Wetzel, 1984). Pe măsură ce
un bazin acvatic devine mai eutrof, procesele de asimilaţie ale N- NH+4 şi
N- NO3− în zona trofogenă şi cele de denitrificare în zona trofolitică se
intensifică. Acest fapt permite dezvoltarea algelor albastre-verzi (cianobacterii),
cu capacitate de fixare biologică a N 2 , să devină dominante. Distribuţia
sezonală a diferitelor forme ale azotului într-un lac eutrof este similară cu cea
întâlnită în numeroase zone temperate. Toamna se înregistrează un minim în
privinţa concentraţiei de azot total, iar spre sfârşitul toamnei concentraţia creşte
gradat, pentru a atinge nivelul maxim iarna şi primăvara devreme.

205
 o Distribuţia azotului în masa apei. Azotul sub formă de NO3− variază între
0 şi 4 mg/ℓ, dar uneori poate ajunge la concentraţii mai mari. Concentraţia
maximă de NO3− s-a observat iarna; primăvara, datorită asimilării de către
plante şi denitrificării, această concentraţie scade, uneori foarte rapid, aşa cum
se întâmplă în cazul lacurilor eutrofe. În lacurile hipereutrofe conţinutul în
N - NO3− este redus chiar şi iarna.
În urma denitrificării, în apă poate apare şi N 2 O (oxid nitros), însă
concentraţia acestuia este foarte redusă, la fel ca şi cea a N − NO 2− . N − NO 2−
se găseşte în cantităţi foarte mici, în jurul valorii de 0,01 mg/ℓ. N- NH+4 în
schimb este prezent în concentraţii de 0-5 mg/ℓ, dar poate ajunge şi la 10 mg/ℓ
în condiţii de anaerobioză, ca rezultat al descompunerii materiei organice şi a
eliberării lui din sedimente. NH4 − OH (hidroxidul de amoniu) este toxic, iar
prezenţa lui în cantitate mai mare sau mai mică depinde de pH şi temperatură.
o Azotul organic dizolvat se găseşte în special sub formă de amine.
Aminoacizii sunt excretaţi de alge şi macrofite, fiind uşor degradabili. Ei sunt
mai abundenţi în apele eutrofe. Azotul organic dizolvat poate ajunge până la
2,5 mg/ℓ.
Din punct de vedere cantitativ, azotul organic particulat urmăreşte evoluţia
fitoplanctonului.
o Distribuţia azotului în sedimente. În sedimente, cea mai mare cantitate de
azot se găseşte în primii 10 cm de la suprafaţă spre adâncime şi este în principal
de natură organică. Conţinutul în azot organic al sedimentelor este cuprins între
0,1-4%, în funcţie de viteza de sedimentare, producţia şi descompunerea
sistemului. Fracţia autohtonă organică este direct proporţională cu gradul de trofie
al ecosistemului acvatic; conţinutul se multiplică în ape eutrofe de 5-10 ori.

13.3.6. CICLUL AZOTULUI ÎN LACURI

În unele privinţe, ciclul azotului în lacuri este asemănător, celui din fluvii.
Particularizând ciclul azotului în lacuri, constatăm că intrările sunt variate:
fixarea azotului atmosferic, precipitaţiile care conţin oxizi de azot, azot
amoniacal, afluenţi, scurgeri de suprafaţă în care se găsesc compuşi amoniacali,
nitraţi, azot organic dizolvat sau în detritus.
Azotul liber este parţial fixat de microorganismele fixatoare de azot, aerobe
sau anaerobe şi transformat în azot organic. Fixarea N 2 este maximă vara, în
orele după-amiezii. Compuşii amoniacali şi nitraţii sunt utilizaţi de alge, iar
azotul organic format este supus descompunerii bacteriene sau este fixat în

206
sedimente. În lacurile productive adânci, descompunerile aerobe încetează în
hipolimnionul anaerob.
Flora litorală (macrofite şi alge epifite) nu este numai o sursă dominantă de
azot organic; ea poate influenţa fluxul de azot din sediment spre masa apei.
Descompunerea anaerobă a materiei organice sedimentate duce la pierderi de
azot sub formă de N 2 (azot molecular). Sedimentele nu sunt numai un rezervor
important de azot, ci şi locul în care se desfăşoară cea mai mare parte a
metabolismului azotului.
Despre ciclul azotului în lacuri trebuie făcute câteva precizări:
ƒ Algele preferă azotul amoniacal; abia după epuizarea lui se consumă
nitraţii, macrofitele preferă în schimb nitraţii.
ƒ Toate fazele transformărilor bacteriene ale azotului sunt reversibile;
sensul transformărilor depinde de ansamblul factorilor abiotici ( O 2 , pH).
ƒ Pierderile de azot se situează fie la nivelul emisarului, fie la nivelul
sedimentelor (diageneză şi denitrificare).
ƒ În lacuri, reciclarea azotului are loc de 10-20 ori pe an. În general,
turnoverul pentru N- NH+4 este mai rapid în masa apei decât în sedimente şi
invers pentru N- NO3− .
Circuitul global al azotului în natură are în ansamblu un bilanţ pozitiv, deşi
la nivel local poate părea negativ. Îmbogăţirea cu azot din fertilizarea agricolă,
din apele reziduale menajere şi industriale face ca în multe ecosisteme acvatice
acest nutrient să se găsească în exces.
În lacurile infertile, limitant pentru productivitatea fitoplanctonică nu este
azotul, ci fosforul. Doar dacă cantitatea de fosfor creşte, lacul devine mai
productiv şi, în aceste condiţii, azotul poate deveni limitant pentru creşterea
plantelor. Încărcarea puternică a apelor de suprafaţă cu azot şi fosfor, ca rezultat
în special al activităţii umane, permite creşterea productivităţii primare până
când alţi nutrienţi sau lumina devin factori limitanţi.

13.4. CIRCUITUL FOSFORULUI

Fosforul este esenţial pentru sistemele biologice. Intră în alcătuirea acizilor

nucleici, fosfoproteinelor, fosfolipidelor, fitinei, în scheletul vertebratelor. Are
rol esenţial în metabolismul energetic, ca parte componentă a compuşilor
macroergici (ADP, ATP) şi în fotofosforilare.
Deoarece nu are rezervor atmosferic gazos, ciclul fosforului în natură este
foarte lent, fiind necesare milioane de ani pentru a trece de la o rocă la alta. În
aceste condiţii, rezervorul principal este reprezentat de roci care conţin fosfor,

207
cele mai importante fiind apatita şi rocile magmatice. De asemenea, un rezervor
important sunt depozitele de guano.
Lipsa compuşilor gazoşi ai fosforului face ca circuitul acestui element în natură
să fie indisolubil legat de circuitul apei. Pe circuitul geologic global al fosforului se
grefează circuitul biologic, în care microorganismele joacă un rol esenţial. Fosforul
din rocile magmatice şi sedimentare este eliberat prin degradare chimică, spălat de
precipitaţii şi transportat spre râuri şi oceane, unde se depune în sedimente. În
procesul de orogeneză, o parte din fosfor revine în circuit tot ca roci sedimentare,
supuse dezagregării, iar o parte însemnată se pierde.

13.4.1. FORMELE FOSFORULUI ÎN APE

Cea mai mare parte a fosforului din ape se găseşte sub formă organică (ca
fosfat organic sau constituenţi celulari adsorbiţi pe materie organică sau
anorganică particulată). Fosforul mineral există în apele de suprafaţă ca ioni
H 2 PO −4 , HP42 − şi PO 34 − .
o Ortofosfatul ( PO 34 − ), cea mai importantă formă anorganică a fosforului
este foarte stabil; nu se observă procesele de oxido-reducere caracteristice
azotului şi sulfului. Aceste procese intervin indirect prin solubilizarea şi
precipitarea elementelor metalice (Fe, Mn) de care fosfatul este legat.
Comparativ cu alte elemente biogene, fosforul în apă există în cantităţi mult mai
mici, de aceea el limitează frecvent producţia primară.
Cea mai bună măsură a conţinutului fosforului în ape o reprezintă fosforul
total (PT), dizolvat sau particulat. În timp ce în lacurile oligotrofe aproximativ
90% din fosfor este particulat, în lacurile eutrofe, majoritatea este sub formă
dizolvată.
Strickland şi Parson (1960) au realizat o diagramă a fracţionării analitice a
fosforului în ape. Analiza fosforului este centrată pe reactivitatea acestui eleme
nt cu molibdatul şi pe modificarea reactivităţii sale în timpul hidrolizei
enzimatice şi acide, când compuşii cu fosfor sunt convertiţi la ortofosfaţi. În
urma analizei s-au stabilit 4 categorii:

PP
PP = fosfor particulat > 0,45 µm
PT PT = fosfor total
PSR PS = fosfor solubil < 0,45 µm
PS PSR = fosfor solubil reactiv cu molibdat
PSNR = fosfor solubil nonreactiv cu
molibdatul
PSNR

208
 Tabelul 13.6 prezintă un exemplu al acestei fracţionări analitice în lacul
Pareloup. Trebuie însă subliniat că această fracţionare nu corespunde unei
compoziţii chimice bine definite, nici unei biodisponibilităţi bine constituite.

Tabelul 13.6
Fracţionarea fosforului în apa lacului Pareloup iarna, primăvara
(proliferarea diatomeelor) şi vara (stratificare) (după Labrone ş.a., 1995)

Data Valori medii PT PP PSR PSNR

µg/ℓ µg/ℓ µg/ℓ µg/ℓ
10/03/1987 pe lac 14,8 7,3 3,2 4,3
7/04/1987 pe lac 23,6 18,2 3,1 2,4
pe lac 11,2 6,8 1,1 3,3
25/08/1987 în epilimnion 10,6 7,7 0,0 4,8
în hipolimnion 12,5 6,4 1,6 2,6

Concentraţia PT în apele nepoluate variază mult în funcţie de geologia

regiunii. Limitele sunt cuprinse între 1 µg - 200 mg/ℓ, dar în medie se
încadrează între 10-50 µg P/ℓ. În general, conţinutul în PT este redus în zonele
cu roci cristaline, mai ridicat în cele cu depozite sedimentare şi foarte mare în
regiunile cu roci fosfatate.
Apele bogate în materie organică au concentraţii ridicate de PT.
Vollenweider (1968) a demonstrat corelaţia existentă între cantitatea de PT şi
productivitatea ecosistemului (tab. 13.7).
Tabelul 13.7

Interdependenţa dintre productivitatea lacului si concentraţia medie

a fosforului epilimnetic total (după Labrone ş.a., 1995)

Modificarea
Nivelul general al (reducerea) alcalinităţii Fosfor total
productivităţii lacului în epilimnion vara (µg/ℓ )
(mg/ℓ )
Ultra-oligotrofie < 0,2 <5
Oligo-mezotrofie 0,6 5-10
Mezo-eutrofie 0,6-1,0 10-30
Eutrofie >1,0 30-100
Hipereutrofie >100

209
 o Fosforul particulat. Această fracţie poate fi atât de origine biologică, cât
şi minerală.
o Fosforul particulat organic este reprezentat de conţinutul în fosfor al
organismelor sub forma ADN, ARN, fosfoproteine, esteri ai enzimelor,
vitamine cu greutate moleculară mică, ADP, ATP.
Conţinutul în fosfor al celulelor algale variază foarte mult (2-10 mg/g subst.
uscată); raportul C/N/P este 106/16/1 pentru algele în creştere, în timp ce
raportul N/P poate fi mai mare de 30 când există o carenţă evidentă în apă a
acestui element. În laborator s-a constatat că bacteriile au un conţinut în P de 5-
10 ori mai mare decât algele. După moartea algelor, fosforul organic este
eliberat rapid din celule prin autoliză, cel mai labil fiind cel acumulat în exces.
În funcţie de specie şi starea fiziologică, fosforul celular sedimentează mai lent
sau mai rapid.
o Fosforul particulat mineral este dificil de identificat mai ales când
particulele sunt foarte fine. De altfel, fosforul mineral are o afinitate mare
pentru argile, conţinutul acestuia crescând pe măsură ce mărimea particulelor se
reduce. Un fenomen important îl reprezintă tendinţa de coprecipitare a
fosforului mineral cu hidroxizii metalici sau cu CaCO3 .
o Fosforul solubil. În această categorie sunt incluşi ortofosfaţii, polifosfaţii,
coloizii organici sau esteri ai fosfatului cu greutate moleculară mică.
o Ortofosfatul liber se află în echilibru dinamic cu ortofosfatul compuşilor
chimici solizi (cristalini sau amorfi) şi cu cel adsorbit pe particule minerale sau
organice. În general, se găseşte în cantitate mică în apă, deoarece este rapid
reciclat (raportul P solubil anorganic/alte forme de P = 1/2).
Concentraţia ortofosfatului depinde de pH şi potenţialul redox al mediului,
de consumul şi excreţia organismelor vii.
Alături de ortofosfatul liber există şi fosfaţi condensaţi de origine naturală
sau industrială (detergenţi). Aceşti fosfaţi sunt (spre deosebire de ortofosfaţii
liberi) instabili, fiind rapid hidrolizaţi, dar nu reacţionează cu molibdatul.
o Fosforul organic solubil este mai abundent decât cel mineral, dar în
cantitate mult mai mică decât cel organic particulat (care este în proporţie de
70%). Fosforul organic solubil este reprezentat de o fracţie cu greutate
moleculară mică, care reacţionează parţial cu molibdatul. În această fracţie este
inclus şi P organic coloidal, cu greutate moleculară mare, non reactiv cu
molibdatul, care conţine acizi nucleici şi fosforul legat de acizi humici prin
cationi metalici complecşi.

210
 13.4.2. SURSE EXTERNE DE FOSFOR

Sub formă particulată sau dizolvată, fosforul este transportat de apele

curgătoare. Originea lui poate fi difuză, provenind din zone naturale cu roci
bogate în fosfor şi din agricultură, sau punctuală, din efluenţi urbani sau
industriali. Aporturile de fosfor în lacuri depind de mărimea versanţilor,
geologia acestora, de densitatea populaţiei în zona respectivă.
Fosforul din solurile naturale rezultă din alterarea rocilor ce conţin fluoro-
apatit. Prin hidroliza acestuia, PO −4 3 este eliberat în mediu şi poate intra în
compuşi organici. Solurile cultivate furnizează cantităţi mai mari de fosfor,
aceste cantităţi depinzând de tipul culturii. Precipitaţiile au şi ele un conţinut
variabil de fosfor, care provine tot din sol. De exemplu, în Scandinavia
precipitaţiile conţin 15 mg P/ m 2 /an, în timp ce în Africa de Sud ajung până la
800 mg P/ m 2 /an. Efluenţii urbani conţin cantităţi uneori însemnate de fosfor,
provenite din excremente, detergenţi etc.
Datorită faptului că fosforul este responsabil de fenomenul eutrofizării
accelerate a apelor este necesar ca sursele de fosfor să fie cunoscute şi
supravegheate.
o Fosforul din sedimente. În sedimente concentraţia fosforului variază între
0,02-0,1 mg P /cm3, în funcţie de gradul de eutrofizare. În funcţie de adâncime
şi ca rezultat al proceselor biologice şi fizico-chimice există un profil al
repartiţiei în sedimente (fig 13.8).

Figura 13.8. Repartiţia fosforului.

Fosforul particulat din sedimente are origine alohtonă (esenţial detritic) sau
autohtonă (din materialul biologic al apei). Fosforul organic este mineralizat, iar
ortofosfatul rezultat se fixează pe elemente metalice libere sau incluse într-o
reţea de silicaţi.

211
 În afara fosforului fixat pe particule, în sedimente există fosfor în apa
interstiţială. Acesta reprezintă 1% din PT al sedimentelor, iar concentraţia sa
variază între 0,01-0,05 mg/ℓ în ape oligotrofe şi 0,1 → 10 mg/ℓ în cele eutrofe
şi hipereutrofe. Între P mineral al apei interstiţiale şi cel fixat pe particule există
un echilibru dinamic.
În eliberarea fosforului din sedimente intervin numeroase procese. Deşi
bacteriile sunt importante în dinamica acestui element în apă, rolul lor în
schimburile apă-sedimente este minor comparativ cu procesele chimice.
Microflora sedimentului este importantă în creşterea concentraţiei de fosfor
dizolvat în apa interstiţială a sedimentului. Totuşi, metabolismul bacterian la
interfaţă are un efect scăzut în fixarea biogenă şi îndepărtarea PO −4 3 din coloana
de apă.
În condiţii de aerobioză, bacteriile de la interfaţa apă-sediment cresc
transportul microbian spre sedimente. Acoperirea sedimentelor cu nisip sau
polietilenă împiedică pierderea oxigenului în stratul de apă şi descreşte
eliberarea P, Fe, NH4 . Rata eliberării fosforului din sedimente creşte (se
dublează) dacă sedimentele sunt agitate.

13.4.3. IMPLICAREA MICROORGANISMELOR

ÎN CIRCUITUL FOSFORULUI

Microorganismele din ecosistemele acvatice sunt implicate în ciclul

biologic al fosforului în patru procese:
− mineralizarea compuşilor organici şi regenerarea ortofosfaţilor solubili;
− solubilizarea fosfaţilor anorganici (ex: fosfat tricalcic Ca 3 ( PO4 )2 şi a
celor de Fe, Al, Mg) şi eliberarea de fosfaţi solubili accesibili plantelor;
− imobilizarea fosforului în substanţe organice, adică conversia formelor
anorganice în constituenţi celulari (ai microorganismelor, plantelor,
animalelor);
− oxidarea fosforului anorganic.
o Mineralizarea. Mineralizarea constă în degradarea compuşilor organici ai
fosforului. Numeroase microorganisme (bacterii sau fungi) posedă enzime
capabile să realizeze descompunerea. Aceste enzime sunt nucleaze, fosfolipaze,
fosfataze, glicerofosfataze etc. În mineralizarea fosforului organic sunt
implicate microorganisme ca: Bacillus subtilis, Arthrobacter sp., Proteus sp.,
Serratia sp., Aspergillus sp., Alternaria sp., Penicillium sp., Candida sp.
Ortofosfaţii solubili produşi sunt fie asimilaţi de microorganismele care
i-au solubilizat şi de către plante, fie sunt convertiţi în forme greu solubile,
inaccesibile plantelor sau microorganismelor. Pentru a putea fi folosite, aceste
forme insolubile este necesar să fie întâi solubilizate.

212
 o Solubilizarea fosfaţilor anorganici se realizează de către microorganisme.
Cea mai intensă activitate de solubilizare s-a constatat la nivelul rizosferei, unde
acţionează bacterii ca: Achromobacter, Flavobacterium, Micrococcus,
Mycobacterium sau fungi: Aspergillus, Penicillium, Sclerotium.
Până în prezent au fost descrise şase mecanisme prin care microorganismele
solubilizează fosfaţii anorganici.
o Imobilizarea fosforului este procesul de încorporare a fosfaţilor solubili
în celulele microorganismelor ca acizi nucleici, fosfolipide etc. După moartea
microorganismelor fosfaţii imobilizaţi devin accesibili plantelor.
Eubacteriile, actinomicetele încorporează mai mult fosfor comparativ cu
fungii (0,5-1%) sau plantele verzi (0,05-0,5%).
o
Oxidarea şi reducerea fosfatului organic. Microorganismele pot oxida
hipofosfitul la fosfit şi în final la fosfat, în timp ce în anaerobioză unele
microorganisme pot efectua reacţia inversă. Aceste reacţii nu prezintă o
importanţă deosebită în circulaţia fosforului.

13.4.4. FOSFORUL ŞI PRODUCŢIA PRIMARĂ

Este cunoscut că fosforul joacă un rol important în realizarea producţiei

primare, dar nu toate formele fosforului au aceeaşi valoare faţă de acest proces.
În plus, nevertebratele şi peştii excretă fosfor şi pot interveni şi pe această cale
consumatori în producţia primară.
Pentru alge fosforul disponibil pentru alge este ortofosfatul ( PO 4−3 ),
solubilizat prin diferite procese: desorbţie, dizolvare, hidroliză enzimatică.
Intensitatea diferitelor reacţii depinde de condiţiile chimice ale mediului (pH,
potenţial redox) şi de temperatură. Algele pot folosi însă şi ester fosfaţi (ex.
glicerofosfaţi).
În ceea ce priveşte fosforul particulat, biodisponibilitatea sa (accesibilitatea
pentru alge) variază mult în funcţie de compoziţia chimică a particulelor.
Pentru detritusul care conţine fosfor apatitic biodisponibilitatea este nulă, în
schimb ajunge la 80% pentru fosfor din efluenţi urbani (care conţin detergenţi);
este mai mult sau mai puţin ridicată pentru fracţiile particulate organice în
funcţie de compoziţia chimică şi condiţiile mineralizării sale. Fosforul legat de
acizi humici este refractar, nu este disponibil algelor.
De altfel, atât pentru fosforul particulat, cât şi pentru cel dizolvat,
biodisponibilitatea lui depinde de natura sa chimică. Pentru scurte perioade de
timp se poate măsura fosforul imediat disponibil (PID) care este absorbit cu
uşurinţă de algele aflate în carenţă de fosfor şi care reprezintă aproximativ 25-
50% din PSR.

213
 o Absorbţia fosforului. Bacteriile şi algele concurează pentru ortofosfatul
liber ( PO −4 3 ), forma sub care poate fi absorbit fosforul. Bacteriile posedă două
sisteme de transport activ al fosforului: unul cu afinitate mare pentru fosfor şi
viteza redusă, altul cu afinitate redusă şi viteză mare.
La alge nu a fost evidenţiat acest dublu sistem; absorbţia ortofosfatului creşte
la algele cu carenţă printr-un mecanism necunoscut. Compuşii cu fosfor au
pentru alge un rol important în reacţiile de fotofosforilare din timpul
fotosintezei, ca şi în sinteza nucleotidelor, fosfolipidelor, vitamine, enzime
esenţiale ale metabolismului algal.
În general, bacteriile au afinitate mai mică pentru fosfor decât algele.
Bacteriile heterotrofe necesită, pentru a utiliza fosfor, carbon şi energie;
obţinerea lor depinde în bună măsură de excreţiile algale, care la rândul lor sunt
dependente de disponibilitatea fosforului.
o Fosforul şi producţia algală. Algele folosesc mai mult fosfor dacă
condiţiile sunt optime. De exemplu: absorbţia iniţială a PO 4−3 şi consumul
ulterior sunt mai mari la lumină şi în condiţii de CO2 limitat. Astfel, are loc o
acumulare reversibilă de PO 4−3 celular, majoritatea putând fi eliberat în mediu.
Sinteza proteică la alge predomină la începutul zilei, iar eliberarea PO −4 3 din
alge este mai mare la sfârşitul zilei, la întuneric. pH-ul poate altera rata
absorbţiei PO 4−3 pe mai multe căi:
− efecte directe asupra enzimelor;
− efecte asupra permeabilităţii membranei celulare;
− schimbarea gradului de ionizare a PO −4 3 .
Creşterea algelor depinde de concentraţia fosforului disponibil şi de rata
reciclării lui. În funcţie de necesităţile faţă de fosfor, algele se clasifică în 3
categorii:
− specii cu optim de creştere şi limite de toleranţă maxime sub 20 µg
P- PO −4 3 /ℓ (ex: Chara, Urogene);
− specii cu optim de creştere mai mic de 20 µg, dar cu limită de toleranţă
mai mare de 20 µg P- PO 4−3 /ℓ (ex: Asterionella şi alte diatomee);
− specii cu creştere optimă şi limită de toleranţă mai mare de 20 µg
P- PO −4 3 /ℓ (ex: Scenedesmus).
În general, cantitatea de fosfor organic este puţin corelată cu creşterea algală.
Mai importantă este trecerea rapidă între fosforul particulat şi cel solubil
(organic sau anorganic).

214
 Un alt aspect îl reprezintă capacitatea algelor de a acumula fosfor în exces,
ades sub formă de polifosfaţi. O parte a acestui fosfor este pierdut în timpul
creşterii active sub formă de compuşi organici sau anorganici. Altă parte poate
fi utilizată pentru menţinerea creşterii algale în perioadele când concentraţia
fosforului a scăzut. Totuşi, reciclarea şi utilizarea fosforului stocat nu persistă
mult.
Deoarece se înregistrează pierderi continue de fosfor prin compuşii coloidali
sau prin sedimentarea fosforului particulat, inputurile trebuie să fie continue.
Inputurile se datorează zonei litorale, transferului turbulent din straturile adânci
şi din surse externe.
Algele din apele oligotrofe au necesităţi reduse de P/celulă; ele ating
densităţi maxime la concentraţii foarte scăzute de fosfor. De exemplu,
Asterionella se dezvoltă şi la 1µg PO 4−3 /ℓ; Tabellaria şi Fragilaria necesită
45 µg PO −4 3 /ℓ. În schimb, Scenedesmus necesită 500 µg PO −4 3 /ℓ, iar
Oscillatoria se dezvoltă la 3.000 µg PO 4−3 /ℓ. Se poate spune că viteza
consumului depinde de concentraţia compuşilor celulari cu fosfor, care reglează
ratele de creştere.
o Fosforul şi macrofitele. Macrofitele sunt helofite (specii semiacvatice
emergente) sau hidrofite (specii acvatice cu frunze flotante sau submerse).
Helofitele au rădăcinile în apă şi din această cauză fosforul din sedimente are o
importanţă esenţială pentru ele. În cazul hidrofitelor, toată planta participă la
absorbţia fosforului.
Conţinutul în fosfor al macrofitelor emergente depinde de specie, de sezon şi
de organ, fiind cuprins între 0,01-0,5% din greutatea uscată. Conţinutul părţilor
aeriene descreşte în sezonul vegetal, dar cel mai puternic toamna. Simultan s-a
observat o creştere a conţinutului de fosfor în părţile subterane, datorată migrării
a 20-50% din fosfor din părţile aeriene spre rizomi. Primăvara, fenomenul
migrării este invers. Organele moarte ale macrofitelor sunt spălate de ape, ceea
ce face ca litierele să fie sărace în fosfor, dar şi în azot având tendinţa de a fixa
aceste elemente.
Macrofitele submerse absorb fosforul prin toate organele, dar proporţional
cu concentraţia acestui element în mediu. Pierderile prin părţile vii sunt slabe
faţă de pierderile prin părţile moarte. Macrofitele submerse au un nivel de
reînoire important, producţia putând depăşi de 3 ori biomasa maximă, astfel că
influenţa acestora asupra fosforului biodisponibil nu poate fi neglijată.
Macrofitele epuizează fosforul din sedimente (acest proces domină în
lacurile oligotrofe). În lacurile eutrofe însă, acumularea materialului organic
determină o scădere a potenţialului redox, favorizând eliberarea sa în apă.
Oricum, macrofitele joacă rolul de pompe de fosfor din sedimente; prin
distrugerea lor creşte concentraţia fosforului în apă.
Numeroase cercetări au arătat că există o preluare rapidă a fosforului de
către vegetaţia litorală şi de către fitoplancton precum şi o eliberare lentă din

215
plantele superioare şi una rapidă din alge. După moartea macrofitelor, fosforul
este eliberat în primele ore în proporţie de 20-50% şi 65-85% pe o perioadă mai
lungă. Eliberarea este mai mare în rădăcini decât în frunze şi variază sezonal.
Fosforul eliberat rapid este mineralizat rapid fiind folosit de bacterii şi alge sau
pierdut în microzona oxigenată a sedimentului.

13.4.5. FOSFORUL ŞI ORGANISMELE ANIMALE

o Zooplanctonul. În anumite momente prin consumul direct al algelor de

către zooplanctonul ierbivor, o mare cantitate de azot şi fosfor este preluată la
nivelul consumatorilor.
Regenerarea fosforului mineral de către zooplancton este greu de măsurat.
Unele studii au arătat că această regenerare poate fi de 10 ori superioară
aporturilor externe în epilimnion. Eliberarea fosforului se face prin excreţii
continue şi prin defecaţie ca ioni fosfaţi solubili, compuşi organici. Importanţa
acestei eliberări este invers proporţională cu talia organismelor. Anumite
cantităţi de fosfor rămân în fecale şi părăsesc zona trofogenă. Nu trebuie
neglijată nici deplasarea zooplanctonului în toate zonele ecosistemelor acvatice;
migraţiile verticale şi orizontale ale zooplancterilor joacă şi ele un rol important
în circulaţia fosforului în apă.
o Zoobentosul. Nevertebratele bentonice (Oligochete, Chironomide,
Amfipode, moluşte bivalve) modifică în diferite moduri materialul sedimentat:
− particulele pe care le ingeră sunt parţial digerate, iar mineralizarea lor este
accelerată de tranzitul intestinal;
-
− activitatea lor facilitează penetrarea oxigenului şi a altor acceptori de e
în straturile profunde, favorizând mineralizarea;
− schimburile la interfaţă sunt modificate prin bioturbulenţă; creşterea
potenţialului redox, datorită oxigenării poate reduce solubilizarea
fosforului şi eliberarea lui în apă;
− multe din nevertebratele bentonice când devin adulţi migrează,
transportând fosforul altor compartimente.
o Peştii. Peştii reprezintă capătul lanţului alimentar, dar în acelaşi timp un
important compartiment al fosforului pelagic (40-50% din el se găseşte la acest
nivel).
Reciclarea fosforului se face prin excremente şi după moartea peştilor,
deoarece acţunea lor directă asupra fitoplanctonului este puţin importantă.
Peştii influenţează circuitul fosforului în special prin obiceiurile alimentare.
Peştii pelagici consumă zooplancton ierbivor şi în acest fel favorizează creşterea
fitoplanctonului, fără să se modifice conţinutul în fosfor total. Peştii bentonofagi
accelerează reciclarea fosforului în sedimente prin consum, dar mai ales prin
scormonirea sedimentelor şi remiterea lor în suspensie.

216
 De asemenea, nici fenomenele de migraţie nu trebuie neglijate. De exemplu,
în râuri migraţia în aval a peştilor este un factor care realizează transportul
fosforului în alte zone.

13.4.6. FLUXUL DE FOSFOR ÎN ECOSISTEMELE ACVATICE

Recapitulând, din ecosistemele terestre, prin intermediul apei, fosforul sub

formă de compuşi organici sau anorganici solubili şi sub formă de detritus
ajunge în ecosistemele acvatice. Fitoplanctonul preia fosforul anorganic
dizolvat, introducându-l în circuitul biologic. Algele sunt consumate parţial de
zooplancton, care la rândul său este sursă de hrană pentru alţi consumatori.
Resturile vegetale, excrementele, cadavrele, sunt ulterior mineralizate, unele
chiar în masa apei, dar o anumită cantitate ajunge în sedimente. Prin
mineralizare o parte a fosforului organic revine în scurt timp, din nou, accesibil
algelor (aproximativ 10 zile vara, 30 zile iarna) (Golterman, 1975). Fosforul
ajuns în sedimente este inclus în compuşii humici cu fier, în fosfaţi de Fe şi Ca.
În acest fel, o parte a compuşilor cu fosfor sunt scoşi din circuit pentru mai
mult sau mai puţin timp. În funcţie de condiţiile existente ei pot reveni în soluţie
pentru a fi reutilizaţi sau nu de către alge. În absenţa oxigenului, compuşii trec
în soluţie şi revin în circuitul biologic, pe când în sedimentele bine oxigenate nu
mai revin.
Se disting trei zone importante ale circuitului fosforului într-un lac:
− epilimnionul, în care fosforul este foarte mobil, timpul de turnover fiind
de 3,6 zile;
− zona litorală - cu flora sa, deosebit de importantă în eliberarea fosforului
spre epilimnion (eliberarea fosforului din această zonă e uneori cu 20%
mai mare faţă de pierderi);
− hipolimnionul şi sedimentele, cu schimburile importante de la interfaţa
apă-sediment.
Trebuie subliniat că, există o dinamică temporală a ratelor de turnover a
fosforului în epilimnion. Vara, când există un consum mare şi un input relativ
scăzut, ratele turnoverului sunt foarte rapide. Iarna, ratele sunt de două ori mai
lente. De asemenea, turnoverul este mai rapid în condiţii de oligotrofie, cu
carenţă de fosfor.
Circulaţia fosforului are deci un ritm neuniform, astfel că în perioada de
înfloriri algale concentraţia lui este foarte scăzută, pentru ca în perioada
imediată următoare să crească, ca rezultat al accelerării ritmului de mineralizare.

Concentraţia acestui element nu poate furniza indicaţii precise asupra

productivităţii apelor, deoarece o concentraţie scăzută poate fi datorată fie
carenţei generale a fosforului (şi atunci vorbim de ecosisteme oligotrofe), fie

217
circulaţiei biologice rapide, fosforul putând fi încorporat în acel moment în alge.
De aceea, pentru aprecierea productivităţii unui ecosistem se preferă drept
criteriu rata reciclării fosforului.

13.4.7. FOSFORUL ŞI EUTROFIZAREA

Eutrofizarea este un proces asociat cu productivitatea crescută a apelor.

Asanările, agricultura intensivă, industria agro-alimentară etc. au făcut să
crească aporturile de nutrienţi în ape şI, în consecinţă, productivitatea acestora.
Fosforul este considerat responsabil de acest fenomen, rolul său fiind legat
de cantitatea în care se găseşte şi utilizarea lui. Pentru restaurarea apelor eutrofe
concentraţia fosforului poate fi şi trebuie diminuată. Metodele probalistice ale
eutrofizării admit, în general, că fosforul total al zonelor pelagice este indicator
al cantităţii disponibile pentru dezvoltarea fitoplanctonului. Fosforul disponibil
este o variabilă dinamică, care rezultă din schimburile permanente dintre apă şi
zonele litorale sau sedimente pe de o parte şi între fracţiile dizolvate, coloidale,
particulate (minerală şi organică) din masa apei, pe de altă parte. Restaurarea
apelor eutrofe este o problemă de interes actual, în prezent numeroase cercetări
fiind orientate în această direcţie.

13.5. CIRCUITUL SULFULUI

Sulful este al treisprezecelea element ca distribuţie cantitativă în natură. Se

regăseşte sub forma organică în componenţa unor aminoacizi importanţi
(cistina, cisteina, metionina) şi a unor proteine (ex. vitaminele), iar sub forma
anorganică ca sulf elementar ( S0 ), H2S , sulfuri metalice, SO2 , SO3 , S2 O 33 −
(tiosulfaţi), SO 24 − , H2SO4 .
Rezervoarele acestui element se găsesc în litosferă şi în atmosferă. Litosfera
conţine zăcăminte de pirită ( FeS2 ), calcopirită, gips. În atmosferă, sulful există
ca SO2 şi H2S . SO2 rezultă din oxidarea H2S , arderea combustibililor fosili,
din gaze industriale, prin fotooxidare biologică sau poate avea origine
vulcanică. H2S este rezultat în urma descompunerii bacteriene a substanţelor
organice sau are origine vulcanică, hidrotermală.
Acumularea în natură de compuşi ai sulfului în cantităţi mari are efecte
toxice asupra organismelor (plante sau animale). Intervenţia foarte activă a
omului a influenţat semnificativ ciclul sulfului în natură, în special în regiunile
industrializate, prin poluarea masivă a aerului şi apei. Activităţile umane
determină creşterea stării oxidate a sulfului.

218
 Circuitul biogeochimic al sulfului se desfăşoară prin interacţiunea circulaţiei
hidrologice cu procese fizico-chimice şi biologice.
Schematic, H2S pătruns în atmosferă suferă un proces de oxidare la SO2 .
Acesta reacţionează cu apa, formând H2SO4 şi este antrenat o dată cu
precipitaţiile la suprafaţa Pământului. Aici, în prezenţa cationilor, se transformă
în sulfaţi, care sunt preluaţi de plante şi incorporaţi în substanţe organice. În
timpul sintezei proteice, SO 24 − este redus la − SH , în acelaşi timp producându-
se oxigen, folosit pentru reacţii metabolice oxidative. Substanţele organice din
cadavrele de origine vegetală şi animală, cât şi cele provenite din excretele
acestora, intră în circuitul microbian, fiind supuse unor transformări complexe
de reducere sau oxidare. H2S rezultat din ciclul microbian poate reacţiona cu
ioni metalici formând sulfuri insolubile. Oxidarea sulfurilor (care se desfăşoară
mai rapid sub acţiunea microorganismelor) poate duce la formarea de H2SO4 ,
care în combinaţie cu metalele formează compuşi puternic poluanţi. În mediile
acvatice, H2S este produs de microorganisme în straturile profunde sau nămol,
unde, în general, nu se poate acumula datorită circulaţiei verticale a apei.
Conţinutul în sulf al organismelor este cuprins între 0,05-5% din greutatea
uscată (în medie 0,2%). Cantitatea de sulf din organisme este mică comparativ
cu sulful anorganic.
Circulaţia sulfului implică:
− formele chimice prezente în diferite condiţii;
− influenţele biotice asupra transformărilor diferitelor forme chimice ale
sulfului;
− transportul sulfului în ecosisteme.
Concentraţia minimă a sulfului este sub 1 mg/ℓ în lacurile africane situate în
zone cu roci cristaline. Maxima depăşeşte 50 g/ℓ şi se întâlneşte în lacurile
saline. Forma predominantă a sulfului dizolvat în ape e SO 24 − , formă sub care
este de obicei asimilat, în timp ce, după descompunere el apare ca H2S . Acesta
este rapid oxidat, acumulându-se doar în apele anoxigenice. Degradarea
compuşilor decurge mai lent, comparativ cu alţi compuşi organici.
• Ciclul biologic al sulfului în natură. Ciclul biologic implică patru tipuri
de reacţii:

− mineralizarea compuşilor organici ai sulfului;

219
 − oxidarea compuşilor anorganici;
− asimilarea compuşilor anorganici şi încorporarea lor în organisme vii;
− reducerea sulfatului şi sulfului elementar la sulfuri (reducere
asimilatorie şi dezasimilatorie).
o Mineralizarea compuşilor organici. Este realizată de microorganisme
nespecializate, de putrefacţie. În sol, aceste microorganisme sunt reprezentate
de bacterii ca Proteus sp., P. fluorescens, Escherichia coli, Serratia sp.,
Closterium sporogenes, C. putrificum sau microfungi ca: Aspergillus sp.,
Penicillium sp., Rhizopus sp.
După proteoliză, sulful este eliberat din aminoacizi sub forma de H2S .

CH2S CH3
│ │
cistein - desulfurilaza
CHNH2 + H2 O C = O+H2S+NH3
│ │
COOH COOH
cisteina ac.piruvic

În anaerobioză, produsul final al acestei degradări este H2S , pe când în

aerobioză se formează şi mercaptani, diferiţi compuşi minerali parţial sau
complet oxidaţi ca H2SO4 , S0 , H2S . Sulfaţii sunt utilizaţi direct de
microorganisme pentru nevoile proprii, astfel că ele sunt, probabil, singurele
organisme capabile să regenereze rezervele de sulfat în natură.
o Oxidarea compuşilor anorganici. H2S este în mică măsură imobilizat ca
sulfuri sau oxidat spontan la S0 în prezenţa oxigenului. Cea mai mare parte a
sa este oxidată pe cale biologică. 11 genuri de bacterii sunt capabile să
realizeze această oxidare. Ele sunt grupate în trei categorii:
1. Bacteriile aparţinând genurilor Thiomicrospira, Sulfolobus, prezente în
medii bogate în S0 şi H2S , în special în bazine acvatice (lacuri, bălţi, mări,
oceane).
Ele oxidează S0 şi compuşii anorganici ai acestuia, până la H2SO4 .
Unele specii cuplează oxidarea compuşilor organici ai sulfului cu alte
procese. De exemplu, Thiobacillus ferrooxydans este în acelaşi timp sulf- şi
ferooxidanta. Th.denitrificans este o bacterie facultativ anaerobă, care în
aerobioză oxidează S0 , H2S şi Na 2 S2 O 3 Na 2 , iar în anaerobioză utilizează
nitraţii.

220
 2. Bacteriile din genurile Beggiatoa, Thiothrix, Thioploca, Thiobacterium,
Thiospira.
Sunt prezente, în medii cu H2S şi O 2 . Se dezvoltă mai ales în bălţi, ape
poluate, mări, la interfaţa apă-aer.
De exemplu, Beggiatoa oxidează H2S după reacţia:

2H 2 S + O 2 ↔ 2 S0 + 2 H 2 O

Bacteriile din această categorie depun sulf elementar în incluziuni celulare

de unde este utilizat şi oxidat la H2SO4 , când mediul este sărăcit în H 2 S .
3. Bacteriile sulfuroase fotosintetizante.
Acestea sunt de două feluri: purpurii (Thiorhodaceae) şi verzi
(Chlorobiaceae). Ele sunt microorganisme acvatice, din ape dulci şi marine, în
care există H 2 S dizolvat şi alţi compuşi cu S; lipseşte O 2 , iar iluminarea este
adecvată. Aceste bacterii utilizează H 2 S , S2 O 23 − , SO 3− şi unele chiar compuşi
organici. Energia obţinută este folosită pentru sinteza constituienţilor celulari.

lumina
H 2 S + 2 CO2 + 2 H 2 O H2 SO4 + 2 (CH2 O)

o Reducerea sulfaţilor
1. Reducerea asimilatorie. Sulful sub forma oxidată, pentru a putea fi
utilizat în biosinteze, trebuie să sufere o reducere biologică realizată în
exclusivitate de unele bacterii, levuri, plante, dar niciodată de animale.
Reducerea asimilatorie a sulfatului este o cale biosintetică prin care
majoritatea organismelor reduc doar cantităţile de sulfat necesare pentru
satisfacerea nevoilor nutriţionale. În final se obţine cisteina, de la a cărei
grupare – SH derivă ceilalţi aminoacizi cu S, dar şi biotina, tiamina, acidul
pantotenic, etc.
Numeroase bacterii nespecializate realizează reducerea asimilatorie. De
exemplu, Escherichia coli, Proteus vulgaris, Pseudomonas sp., Nitrobacter sp.
2. Reducerea dezasimilatorie. Reprezintă folosirea sulfaţilor ca acceptori
finali de e - în procese de dezasimilare a unor substraturi organice şi în
respiraţia anaerobă. Acest proces se numeşte şi respiraţia sulfatului.
0
Majoritatea sulfatului redus este eliberat în mediu ca S sau H 2 S .
Se cunosc trei genuri de bacterii sulfat-reducătoare:
− Desulfovibrio: D. desulfuricans, D. gigas, D. africanus.
− Desulfomaculatus: D. acetooxidans, D. nigrificans, D. ruminis.
− Desulfomonas pigra.

221
 Bacteriile sulfat-reducătoare sunt principalul producător de hidrogen sulfurat
din natură, fiind foarte numeroase în sedimentele lacurilor mezo şi eutrofe.
Prezenţa lor are numeroase efecte economice, industriale şi ecologice.
În apele dulci producerea hidrogenului sulfurat se realizează în special pe
calea descompunerii substanţelor organice cu sulf. În apele aerate, H 2 S este
rapid oxidat. În straturile profunde şi în nămol, principala sursă de H 2 S este
reprezentată de bacteriile sulfat-reducătoare, strict anaerobe. În absenţa
oxigenului H 2 S interacţionează cu ionii feroşi, producând FeS, insolubilă, care
se depune şi dă culoarea neagră a sedimentelor. Excesul de H 2 S poate fi oxidat
de bacterii.

222
 14

GESTIUNEA INTEGRATĂ
A ECOSISTEMELOR ACVATICE,
BAZĂ PENTRU O DEZVOLTARE DURABILĂ

Cea mai mare parte a ecosistemelor acvatice continentale sunt afectate, în

diverse grade, de activitatea umană. Este, deci, dificil a înţelege caracteristicile
lor ecologice izolându-le de contextul folosirii lor de către om. În unele
activităţi umane, impactele antropice sunt deosebit de evidente şi profunde.
Modul de a urmări şi realiza un anume obiectiv singular şi izolat, în funcţie
de o cerinţă economică imediată, a prevalat în decursul timpului. Acestă
manieră de a concepe şi acţiona asupra ecosistemelor i-a determinat pe
tehnicieni să propună diverse sisteme de amenajare, având ca scop imediat
optimizarea exploatării resurselor, fără a ţine seama de consecinţele ecologice .
De-a lungul timpurilor, cursurile de apă au fost transformate în canale pentru
navigaţie, s-au construit baraje pentru producţia de energie, s-au introdus specii
de plante şi animale pentru creşterea producţiei biologice utilă omului. Nu
totdeauna beneficiile şi eficienţa obţinute au fost cele dorite şi de lungă durată.
Pornind de la acest mod de a rezolva cerinţe social-economice mai mult sau
mai puţin obiective şi fără a evalua eventuale riscuri ecologice, marile
construcţii şi amenajări ale hidrosistemelor au dus la modificări fundamentale
ale mediului. Aceasta nu trebuie să ne determine a considera că toate
intervenţiile umane asupra mediului trebuie evitate.
Un factor hotărâtor al unei gestiuni benefice a mediului şi de lungă durată,
în spiritul dezvoltării durabile a societăţii umane, îl reprezintă aplicarea unei
politici ecologice de protecţie şi exploatare a ecosistemelor acvatice
continentale. Conceptele ecologice trebuie integrate în strategiile sociale şi
economice.
Problema fundamentală este următoarea: în ce măsură şi prin ce mijloace o
societate umană poate să aleagă şi să stăpânescă soarta ecosistemelor, care au
prin ele însăşi o anumită valoare (C. Lévêque, 1996). Această gravă interogaţie
îşi poate găsi răspunsul atunci când strategia societăţii umane va înţelege şi
respecta “strategia naturii” în care însăşi omul este integrat.
Conştienţi de gravitatea unor decizii şi acţiuni care pot dăuna mediului şi
pentru a armoniza cerinţele social-economice cu cele de protecţie a mediului în

223
spiritul dezvoltării durabile, factorii de decizie solicită şi impun din ce în ce mai
riguros ceea ce este cunoscut sub denumirea de evaluarea impactului asupra
mediului E.M.I.
E.M.I. reprezintă un instrument al cărui scop este de a ajuta şi îmbunătăţi
procesul de luare a deciziilor. Obiectivul principal constă în a evalua efectele
potenţiale ale unui proiect economico-social de dezvoltare asupra mediului, de a
evalua efectele fizice, biologice şi social-economice şi de a determina luarea
unor decizii care să ducă la reducerea sau eliminarea impactului asupra
mediului, condiţie esenţială pentru o dezvoltare durabilă (D. Devust, 1999).
Referindu-ne la modul de a administra ecosistemele acvatice, trebuie avute
în vedere mai multe obiective:
− arbitrarea cerinţelor diferiţilor utilizatori care pot avea interese
divergente;
− de a vedea conflictele şi contradicţiile dintre factorii de utilizare şi dintre
elementele tehnice şi cele de mediu;
− de a optimiza folosirea resurselor acvatice (biologice şi nebiologice);
− de a inventaria problematica mediului inconjurător şi consecinţele pe
termen mai mult sau mai puţin îndepărtat, ale acţiunilor antropice asupra
mediului.
Termenul de gestiune integrată sau ecologică a ecosistemelor acvatice,
utilizat în ultimul timp, are în vedere luarea în considerare a bazinului versant, a
întregului său ansamblu şi a interacţiunilor între diferitele componente ale
sistemului. Bazinul versant este un sistem deosebit de complex, în care
obiectivele gestiunii sunt diferite şi a căror armonizare trebuie realizată. Tocmai
de aceea, gestiunea integrată sau gestiunea ecologică, ca toate conceptele care
lasă o marjă mare de interpretare, poate pierde sensul real, necesar, putând
deveni un termen ce sună frumos, utilizat fără discernământ. A gestiona, deci a
conduce, a gospodări, presupune a defini obiectivele şi mijloacele. O gestiune
integrată trebuie să respecte complexitatea ecologică a mediului, să utilizeze
diferitele reglementări legale şi financiare, să concilieze diversele interese, într-
un context armonios de folosinţe, fără a genera conflicte.
În acest sens trebuie avută în vedere abordarea, într-o succesiune logică a
problematicii referitoare la:
− folosinţe, care presupune luarea unor decizii vizând acele categorii de
folosinţe şi rezultate, utilizând criterii general obiective; uneori, aceste
criterii au un caracter simbolic, ca spre exemplu: asigurarea migraţiei unor
specii de peşti etc.;
− conservarea şi protecţia vizează menţinerea ecosistemelor în stare
naturală, prezervând flora şi fauna; în acest cadru se pot fixa, în egală
măsură, obiectivele şi modalităţile de renaturare, de revenire a ecosistemelor
acvatice la starea lor iniţială;

224
 − bazele ştiinţifice, pornesc de la cerinţa de cunoaştere a integrităţii
structurale şi funcţionale a ecosistemelor, precum şi procesele biologice
fundamentale: reproducerea animalelor, dezvoltarea, relaţiile trofice etc., iar
în cazul unor ecosisteme degradate, mijloacele şi metodele de reconstrucţie a
ecosistemelor acvatice;
− mijloacele, reprezintă modalitatea prin care obiectivele economice trebuie
subordonate acelor decizii care au în vedere protecţia ecosistemelor - cum
este cazul combaterii poluării, a stabilirii mijloacelor (tehnologice şi
financiare) de combatere a degradării ecosistemelor.
În concluzie, gestiunea integrată a ecosistemelor acvatice continentale
trebuie să se inscrie în principiile şi criteriile dezvoltării durabile, care se
bazează pe perceptele ecologice de folosire a resurselor. Pentru o gestiune
corectă a ecosistemelor acvatice este necesară, în primul rând, o bună
cunoaştere a funcţiilor lor ecologice, atât în condiţii naturale, cât şi antropizate.
Privită într-un cadru mai general, gestiunea integrată a ecosistemelor
acvatice, baza pentru dezvoltarea durabilă, se bizuie pe o interpretare foarte
cuprinzătoare a conceptului de durabilitate, care exprimă garantarea dezvoltării
pe termen foarte lung a sistemelor social-economice în raport cu componentele
capitalului natural (A. Vădineanu, 1998).

225
 15

MODELAREA MATEMATICĂ A STRUCTURILOR

FUNCŢIONALE ALE ECOSISTEMELOR ACVATICE
CONTINENTALE

Ecologia sistemică este ştiinţa structurilor funcţionale şi logico-matematice ale

sistemelor ecologice (N. Botnariuc, 1976). Pe acestă bază, modelarea proceselor şi
funcţiilor, ca esenţă a analizei sistemice, reprezintă un instrument de cercetare a
sistemelor ecologice şi de prognoză a comportamentului lor, singura cale de
elaborare pe baze ştiinţifice a strategiei de exploatare, amenajare şi conservare a
resurselor naturale. (Brezeanu,1995; A. Vădineanu, 1998).
În acest context, resursele de apă constituite într-un lac natural sau artificial
sau cele ale unui curs de apă trebuie să satisfacă multiple folosinţe, uneori
contradictorii: producţia de electricitate, reglarea viiturilor şi a debitului
râurilor, alimentarea cu apă potabilă şi pentru agricultură şi industrie, pescuit şi
piscicultură, activităţi turistice etc. Pentru a gospodări această resursă este
necesar a conserva echilibrul ecosistemelor, ceea ce presupune cunoaşterea
funcţionării acestora. Cunoaşterea se poate realiza printr-o cercetare
pluridisciplinară, asociată cu experimentul şi modelarea.
Cercetările pluridiciplinare reunesc trei componente principale: observaţii şi
măsurători in situ, lucrări experimentale de laborator şi modelarea propriu-zisă.
Obiectivul final este de a furniza celor care gestionează resursele acvatice un
instrument care să le permită nu numai o bună gospodărire cantitativă a apei,
dar şi a calităţii acesteia, a echilibrului ecologic. Modelul de simulare a unui
ecosistem este un instrument care permite a descrie, dar şi a prevedea evoluţia
caracteristicilor (parametrilor) fizico-chimici şi biologici-ecologici ai
ecosistemului acvatic, în funcţie de factorii hidrologici, meteorologici, de
modificările din bazinul versant etc.

15.1. MODALITĂŢI DE ABORDARE A MODELĂRII

Fenomenele fizico-chimice şi biologice care au loc în cadrul unui ecosistem

acvatic sunt deosebit de complexe. Nu este suficientă o simplă analiză a datelor
de teren existente la un moment dat, chiar dacă acestea oferă o apreciere a

227
funcţionării globale a ecosistemului sub influenţa anumitor factori. Aceasta nu
permite a prevedea evoluţia ecosistemului şi nici de a optimiza gospodărirea
unei amenajări, astfel încât să se respecte şi să se asigure criteriile de calitate a
apei sau de a propune mijloace şi metode de combatere a unor factori negativi,
cum este, spre exemplu, eutrofizarea.
În vederea realizării acestui deziderat, singura metodă constă în a aborda
problematica ecologiei ecosistemelor acvatice continentale, pe baza teoriei
sistemice. În concepţia lui Solensan şi a lui Trebault (1995), care au elaborat un
model asupra lacului Parelup din Franţa, un ecosistem este considerat ca fiind
un ansamblu finit de elemente şi de interacţiuni mai mult sau mai puţin
puternice şi complexe; pornind de aici, sunt selecţionate un număr de variabile
diferite (de stare), care să permită descrierea evoluţiei sistemului în timp şi
spaţiu în funcţie de obiectivele studiului şi de fineţea (exactitatea) analizei
dorite.
Un sistem matematic (sau model) simulând, mai mult sau mai puţin
schematic, sistemul real este format dintr-un ansamblu de ecuaţii reprezentând
fiecare evoluţia şi conservarea unei variabile de stare. Conform gradului de
complexitate a sistemului matematic pus la punct, fiecare ecuaţie conţine un
număr mai mult sau mai puţin important de coeficienţi. Dacă există un număr
suficient de măsurători (determinări) coerente, valoarea acestor parametri este
reglată (calarea modelului) prin compararea rezultatului modelului cu date reale
din teren. Modelul obţinut reconstituie, mai mult sau mai puţin exact, evoluţia
diferitelor variabile de stare, în condiţiile unei perioade reale.
Este important a asocia elaborarea unui astfel de model cu un program
experimental (un program de cercetare a unui ecosistem), care să permită, pe de
o parte, acumularea cronologică de măsurători (de evaluări şi determinari)
adaptate necesităţilor modelării (calării modelului) şi, pe de altă parte, de a
cuprinde un număr diferit de mecanisme fundamentale specifice ecosistemului.
În acest fel, modelul permite testarea rolului acestor mecanisme ca răspuns al
ecosistemului prin confruntarea calculelor şi măsurătorilor şi aprecierea
caracterului fundamental al mecanismelor şi structurilor.
În această fază de înţelegere, de cunoaştere a structurilor şi funcţiilor
ecosistemului, dificultatea constă în faptul că ecosistemul este supus unor
presiuni variabile (dinamice) cum sunt cele hidrologice, meteorologice, de
exploatare. De aceea, este bine de a dispune de un ansamblu de simulări şi de
măsurători cronologice, care să se întindă pe mai mulţi ani.
Dacă răspunsul modelului este nesatisfăcător, este necesar a identifica
procesele (funcţiile) insuficient descrise, ceea ce presupune, în general,
realizarea de noi experienţe în teren sau în laborator pentru o cunoaştere exactă.
Prin această apropiere complementară (experimentări, modelări) sistemul este
mai bine stăpânit (elaborat). Un model astfel pus la punct urmează să aibă în

228
vedere o eventuală perturbare şi să arate consecinţele acesteia în raport cu
ecosistemul de referinţă. Aceste perturbări (schimbări ale factorilor) pot fi:
− o modificare a influenţelor (aportului) bazinului versant (ape reziduuale
termice, poluare organică sau minerală, instalarea unor staţii de epurare,
schimbarea cursului afluenţilor etc.);
− o modificare a lucrărilor de construcţie sau a echipamentelor;
− modificarea gestiunii (gospodăririi) resurselor acvatice.
În aceste cazuri, modelul permite:
− prevederea evoluţiei ecosistemului şi răspunsul lui la aceste modificări;
− ameliorarea dimensiunilor lucrărilor (nivelul prizelor de apă spre
exemplu);
− optimizarea gestiunii amenajării în funcţie de folosinţele prevăzute.
Este, deci, utilă o cât mai mare similaritate între model, care descrie
consecinţele previzibile la factorii perturbatori şi răspunsurile reale ale
ecosistemelor la aceşti factori. În concluzie, un asemenea demers comportă trei
etape:
− etapa de cercetare experimentală - de culegere de date şi experimente
(măsurători, determinări);
− construcţia unui model matematic;
− simularea de scenarii.
În exemplul lor de aplicare (lacul Parelup), Salençon şi Thebault (1995) au
avut în vedere la început o simulare cu un model de bază cât mai simplu posibil,
apoi l-au amplificat, astfel încât, ameliorându-l, să se obţină o concordanţă între
rezultatele calculate şi cele observate (cele reale). Mai întâi s-au identificat
mecanismele (structurile şi funcţiile) predominante în ecosistem care au fost
introduse în model (această fază se poate realiza şi pe baza datelor
bibliografice). Din acestă cauză, procesele ce par importante în alte sisteme nu
sunt reprezentative în acest model, pentru că participă puţin la dinamica sa sau
sunt mascate de mecanisme care au un rol mult mai mare.
Construcţia unui astfel de model necesită numeroase etape de reflecţie, în
particular a unei atenţii speciale asupra interacţiunii permanente între lucrarea
de modelare şi lucrările concrete de laborator şi teren. În final s-au realizat
simultan două modele:
− un model simulând dinamica principalelor variabile biologice şi chimice;
acesta comportă o structură fizică simplă (model biocouche, simulând
stratificarea termică sezonală), având ca obiectiv o mai bună înţelegere a
proceselor dominante în funcţionarea ecosistemului;

229
 − un model hidrodinamic şi termic (model unidimensional vertical); acest
model ia în considerare batimetria bazinului lacustru, schimbările termice
la interfaţa aer-apă, cât şi intrările şi ieşirile debitelor de apă (provenite de
la afluenţi, prin pompare), rezerve de debite etc.
Acest model permite reprezentarea cu mai multă fidelitate a dinamicii
verticale şi testarea diferitelor moduri de gestiune a bazinului. Modelul însoţeşte
şi se cuplează cu modelul biologic pentru a fi folositor gestiunii ecosistemului.
Punerea în operă a unui model biologic, alegând variabile care determină
procesele dominante, fundamentale, testele de ipoteze, necesită un mare număr
de simulări. Modelul pe care autorii citaţi l-au adoptat, a constat în a separa
într-un prim timp, modelul biologic şi modelul fizic, ceea ce a permis un mare
câştig de timp şi a facilitat analiza rezultatelor simulării. Cuplajul a fost realizat
ulterior, inserând (introducând) variabilele ecuaţiilor biologice în modelul
vertical.

15.2. SUCCESIUNEA LUCRĂRILOR ŞI REALIZAREA MODELULUI

Realizarea unui model include, cum s-a aratat, o serie întreagă de etape,
fiecare etapă reprezentând acumularea de date specifice unui anume
compartiment, care apoi reunite şi interpretate să permită realizarea unui model
cât mai veridic şi eficient.
În acest sens, o primă etapă constă în descrierea ecosistemului acvatic, a
caracteristicilor geografice, hidrografice, geomorfologice, a celor referitoare la
suprafaţa ecosistemului, a caracteristicilor batimetrice, a volumului de apă
reţinută în cazul lacurilor, a regimului hidroclimatic, a particularităţilor sale
biologic-ecologice (caracteristicile structurale ale principalelor compartimente
trofice: fitoplancton, zooplancton, zoobentos, peşti) şi chiar descrierea şi
prezentarea unei populaţii sau a unor populaţii dominante.
Se stabilesc apoi categoriile analizelor şi observaţiilor necesare, punctele de
prelevare a probelor şi de efectuare a experienţelor, durata şi periodicitatea
lucrărilor, metodologia de lucru şi tehnologia necesară. Într-un cuvânt,
elaborarea unui program amănunţit de lucru.
O a doua etapă constă în măsurarea diferiţilor parametri: dinamica regimului
hidrologic şi bilanţul acestuia, dinamica regimului termic, structura şi dinamica
principalilor nutrienţi - azot, fosfor, carbon, siliciu. Cunoaşterea acestor
parametri se realizează în urma unor investigaţii ce se întind pe o durată
îndelungată (de cel puţin 2-3 ani). În cazul lacului Parelup s-a aplicat modelul
termic unidimensional vertical EOL şi modelul biologic ASTER (Salençon şi
Thebault, 1995).

230
 15.3. EXEMPLE ALE MODELĂRII LA NOI ÎN ŢARĂ

Fără a avea intenţia de a prezenta toate cercetările intreprinse în acest scop,

trebuie subliniat că numeroase colective din institute de învăţământ superior şi
din institute de cercetare au iniţiat şi abordează teme vizând modelarea
matematică a proceselor ecologice, evident nu numai în domeniul limnologiei,
ci şi al altor sisteme ecologice (agricole, silvice) urmărind protecţia mediului.
În acest sens, s-a elaborat un model matematico-euristic vizând ecosisteme
naturale (Florin Stănciulescu ş.a., 1983, 1989). Experimentele s-au axat pe trei
direcţii referitoare la tot atâtea sisteme naturale şi anume: un sistem ecologic
acvatic constituit din 10 lacuri din Delta Dunării, un sistem ecologic tip canal-
riveran şi un sistem ecologic al solului.
Modelul de simulare a unor structuri funcţionale ale ecosistemelor acvatice
din Delta Dunării reflectă interconexiunea dintre o serie de sisteme, care
alcătuiesc ansamblul unui lac natural. În acest cadru s-au considerat
10 subsisteme: hidrologic, chimismul apei, fitoplancton, zooplancton, micro-
organisme descompunătoare, macrobentos, macrofite, peşti, păsări ihtiofate,
mamifere ihtiofage.
S-a avut în vedere evoluţia următorilor parametri de stare: volumul apei în
fiecare lac, concentraţiile elementelor chimice în apa lacurilor şi sediment,
biomasele fitoplanctonului, zooplanctonului (paşnic şi răpitor), micro-
organismelor descompunătoare, biomasa peştilor, a macrofitelor şi numărul
păsărilor şi mamiferelor .
Rezultă deci, că s-au luat în considerare un mare număr de factori cu rol
determinant în evoluţia ecosistemelor acvatice deltaice. Numai în acest mod se
poate realiza obiectivul urmărit - păstrarea echilibrului ecologic, ceea ce în
limbajul modelului matematic se traduce prin menţinerea valorilor parametrilor
de stare, în fiecare moment, între anumite limite, prin intermediul unor valori
ale parametrilor de comandă, care cuantifică intervenţia antropică asupra
sistemului.
În urma comparării rezultatelor furnizate de modelul de simulare cu datele
furnizate de măsurători, a rezultat o bună concordanţă calitativă şi cantitativă. S-
a dovedit că modelul dinamic ecologic este potrivit, atât pentru a caracteriza
starea prezentă a ecosistemelor, cât şi predicţia evoluţiei acestora, cu condiţia
cunoaşterii cât mai exacte a valorilor probabile ale parametrilor caracteristici -
valori rezultate în urma calculelor matematice.
Un amplu program intitulat “Modernizarea sistemului informaţional şi
modelarea mecanismelor fizice, chimice şi biologice din bazinele hidrografice
Argeş, Dâmboviţa şi Ialomiţa”, prescurtat programul ARDI (P. Şerban, 1994),
are ca scop cunoaşterea regimului hidrologic al zonei, sub aspect cantitativ şi
calitativ, precum şi funcţionarea ecosistemelor în spaţiul analizat, în vederea
realizării unei modelări globale fizice, chimice şi biologice, care să permită

231
evaluarea impactului antropic asupra mediului în general, asupra ecosistemelor
acvatice în special, cu scopul unei gestiunii integrate a resurselor de apă.
Programul porneşte de la analiza detaliată a proceselor elementare majore
fizice, chimice şi biologice, pentru a construi modele mergând de la scară
locală, la scara întregului bazin într-o manieră integrativă. În acest context se
construiesc modele matematice pentru fiecare ecosistem acvatic important,
precum şi pentru versaţi (bazine mici, albii, lacuri, acvifere).
Modelele pentru fiecare categorie de ecosisteme, care integrează principalele
procese fizice, chimice şi biologice, sunt grupate într-o serie de module:
modulul hidrodinamic, modulul de transport al sedimentelor, cel de propagare al
poluanţilor şi modulul biologic. Pentru acvifere (sistemul apelor freatice şi de
adâncime) modelele sunt formate din două module: modulul hidrodinamic şi
modulul de propagare a poluanţilor.
Prin cuplarea modelelor locale se obţin modele complexe regionale pentru
mai multe ecosisteme acvatice sau modele complexe, bazinale, prin integrarea
tuturor proceselor (fizice, chimice, biologice) specifice unui bazin hidrografic.
Modelele locale, modelele regionale şi cele bazinale permit să se determine:
− impactul amenajărilor hidrotehnice asupra regimului scurgerii lichide a
râurilor;
− impactul amenajărilor hidrotehnice asupra regimului scurgerii solide a
râurilor;
− impactul utilizării terenurilor asupra calităţii apelor;
− impactul diferitelor categorii de poluanţi din zonele urbane asupra
calităţii apelor;
− resursele de apă subterană exploatabile din zonele urbane;
− transferul de apă prin subteran între diverse bazine hidrografice;
− dinamica structurilor biocenotice din ecosisteme acvatice reprezentative,
în raport cu factorii de mediu naturali şi antropici;
− dinamica procesului de eutrofizare şi evoluţia în timp şi spaţiu a
fitoplanctonului, influenţa lui asupra calităţii apei potabile şi echilibrul
ecologic al ecosistemelor lacustre amenajate.
Se înţelege că un asemenea program se realizează printr-o largă participare şi
colaborare a specialiştilor din domeniile vizate, iar eforturile de organizare şi
financiare sunt majore.
Inspirat din acest program şi făcând parte integrantă din el s-a realizat studiul
cu privire la modelarea matematică a proceselor hidrodinamice, hidrochimice şi
hidrobiologice din lacul de acumulare Goleşti (D. Rădulescu, 1995; 1996).
Modelul matematic este un model integrat, pentru că el a rezultat dintr-un
cuplaj al unui model de hidraulică a sistemului cu un model al proceselor

232
ecologice propriu-zise. În esenţă, este vorba de un model ce descrie
comportamentul hidrodinamic şi termic al lacului şi un model prin care se
simulează diverse procese chimice şi biologice în mediul acvatic.
Modelul chimic şi biologic permite simularea diverselor procese în mediul
acvatic. El cuprinde 22 de variabile, structurate în diverse submodele denumite
module biologice. Aceste module permit calculul termenului sursă, deci a
tuturor termenilor de producţie - consum a diferiţilor constituenţi, la fiecare pas
de timp şi în fiecare strat al lacului. Ele se referă la activitatea de creştere a
fitoplanctonului şi zooplanctonului, activitatea autrofă şi heterotrofă, la aportul
şi cerinţa în oxigen, la aportul şi cerinţa în fosfor şi la fluxurile bentice.
Ecuaţia de bază, atât a modelului termic, cât şi a celui chimic şi biologic, în
cazul unidimensional vertical, este:

∂X 1 ∂ ⎡ ∂ X⎤ 1 ∂
= ⋅⎢ A⋅ D⋅ ⎥− ⋅ [A⋅U ⋅ X] + S ,
∂t A ∂z ⎣ ∂z ⎦ A ∂z
unde:
X este variabila de stare a modelului (necunoscuta);
A - suprafaţa lacului ( m 2 );
U - viteza curentului de advecţie ( m 2 . s −1 );
D - coeficient de dispersie ( m 2 . s −1 );
S - termen sursă (producţie - consum).

Evident, pentru ambele categorii de modele, termenii de advecţie şi dispersie

sunt aceiaşi. Ceea ce este diferit este termenul sursă şi, bineînţeles, variabila de
stare. Astfel, pentru modelul termic, variabila de stare este temperatura, iar
termenul sursă este reprezentat de aporturile şi pierderile energetice la interfaţa
apă-atmosferă. Pentru modelul biologic, variabila de stare este reprezentată de
concentraţia diferiţilor constituenţi (specii chimice şi biologice) iar termenul
sursă reprezintă cantitatea de materie pierdută/câşigată în urma proceselor
fizice, chimice, biologice ce au loc în interiorul lacului.
Prin cuplarea celor două modele hidrodinamic şi termic, respectiv chimic şi
biologic, după calibrarea modelului, este posibilă simularea variaţiei
temperaturii şi a diferitelor specii chimice şi biologice pe întreaga perioadă de
studiu şi pe adâncimea coloanei de apă modelate. Evident, prin măsurători, o
mai bună cunoaştere a proceselor chimice şi biologice în lacul de acumulare
permit ameliorarea capacităţii modelului de a simula realitatea.
Deşi se ştie că există o legătură de subordonare între exploatarea lacului de
acumulare şi calitatea apei în lac, contribuţia importantă a acestor studii este
aceea că s-a cunatificat această influenţă prin intermediul unui model matematic
de simulare a schimburilor de calitate a apei lacului.

233
 Simulările numerice efectuate au arătat că funcţionarea lacului de acumulare
Goleşti este dominată de aporturile externe de energie şi materie; cu alte
cuvinte, calitatea apei în lac este condiţionată, în primul rând, de aportul râului
şi sub aspect calitativ şi cantitativ, şi apoi de exploatarea lacului, prin
descărcarea în aval a unor volume de apă suplimentare. În ceea ce priveşte
exploatarea lacului, aceasta afectează în primul rând stratificarea termică.
Modificând poziţia termoclinei, exploatarea lacului poate regla perioadele când
nutrienţii sunt disponibili pentru creşterea fitoplanctonică. Variind volumul şi
natura aporturilor (cantitate şi perioadă), exploatarea la nivelul bazinului
hidrografic poate să joace un rol important asupra competiţiei între diverse
tipuri de alge, ceea ce ar putea exercita un anumit control asupra eutrofizării.
Conform concluziilor cercetărilor, modelul descris mai sus poate furniza un
răspuns privitor la varianta cea mai raţională de exploatare din punct de vedere
a calităţii apei lacului. Utilitatea acestei abordări este aceea că, prin intermediul
modelului matematic, se poate alege un anumit mod de gospodărire a
acumulării, care să permită respectarea unor restricţii de natură ecologică (de
exemplu, nedepăşirea unei valori minime a oxigenului dizolvat în lac sau a unei
concentraţii maxime a biomasei algale).

234
 ANEXA

Anexa cuprinde imagini ale speciilor de bacterii, plante şi animale, ilustrând,

în mică măsura, marea diversitate a lumii ecosistemelor acvatice continentale:
râuri, lacuri, băţi, mlaştini.
Unele specii, reprezentative pentru explicarea structurilor funcţionale ale
ecosistemelor acvatice, fac obiectul comentariilor din diferite capitole.
Speciile studiate la microscop sau direct în mediul lor de viaţă, vor fi
recunoscute mai uşor dacă le comparăm cu imaginea lor din această carte.

235
Planşa 1

236
 PLANŞA 1

Figura 1 → 21 Cyanophyceae

Figura 1 Microcystis aeruginosa

Figura 2 Microcystis marginata
Figura 3 Microcystis flos-aquae
Figura 4 Microcystis pulverea
Figura 5 Microcystis viridis
Figura 6 Aphanocapsa grevillei
Figura 7 Aphanocapsa stagnina
Figura 8 Gloeocapsa magma
Figura 9 Gloeocapsa limnetica
Figura 10 Gloeocapsa turgida
Figura 11 Gloeocapsa minuta
Figura 12 Gloeocapsa dispersa
Figura 13 Gloeothece linearis
Figura 14 Gomphosphaeria aponina
Figura 15 Gomphosphaeria lacustris
Figura 16 Woronichinia naegeliana
Figura 17 Coelosphaerium kutzingianum
Figura 18 Merismopedia punctata
Figura 19 Merismopedia glauca
Figura 20 Merismopedia elegans
Figura 21 Merismopedia tenuissima

237
Planşa 2

238
PLANŞA 2

Figura 1 → 26 Cyanophyceae

Figura 1 Rivularia sp.

Figura 2 Rivularia dura
Figura 3 Plectonema tomasianum
Figura 4 Tolypothrix lanata
Figura 5 Tolypothrix distorta
Figura 6 Scytonema crispum
Figura 7 Nostoc linckia
Figura 8 Nostoc kihlmani
Figura 9 Cylindrospermum stagnale
Figura 10 Aphanizomenon flos-aquae
Figura 11 Anabaena spiroides
Figura 12 Anabaena macrospora
Figura 13 Anabaena flos-aquae
Figura 14 Anabaena circinalis
Figura 15 Oscillatoria limosa
Figura 16 Oscillatoria princeps
Figura 17 Oscillatoria tenuis
Figura 18 Oscillatoria chlorina
Figura 19 Oscillatoria putrida
Figura 20 Oscillatoria rubescens
Figura 21 Phormidium favosum
Figura 22 Phormidium subfuscum
Figura 23 Phormidium uncinatum
Figura 24 Spirulina jenneri
Figura 25 Lyngbya martensiana
Figura 26 Microcoleus subtorulosus

239
Planşa 3

240
PLANŞA 3

Figura 1 → 18 Forme morfologice de bacterii.

Figura 19 → 23 Bacterii şi flageli.
Figura 24 → 25 Bacterii sporulate.
Figura 26 → 33 Diverse bacterii.

Figura 1 Micrococcus
Figura 2 Streptococcus
Figura 3 Staphylococcus
Figura 4 Diplococcus
Figura 5 Tetracoccus
Figura 6 Sarcina
Figura 7 Bacterium
Figura 8 Bacillus
Figura 9 Diplobacillus
Figura 10 Streptobacillus
Figura 11 Vibrio
Figura 12 Spirillum
Figura 13 Coccobacillus
Figura 14 Leptotriche
Figura 15 Actinomycetes
Figura 16 Actinomycetes
Figura 17 Bacteries filamenteuses
Figura 18 Bacteries filamenteuses
Figura 19 Atriches
Figura 20 Monotriches
Figura 21 Lophotriches
Figura 22 Amphitriches
Figura 23 Peritriches
Figura 24 Plectridium
Figura 25 Clostridium
Figura 26 Zoogloea uva
Figura 27 Zoogloea ramigera
Figura 28 Zoogloea ramigera
Figura 29 Sphaerotilus natans
Figura 30 Sphaerotilus natans
Figura 31 Sphaerotilus natans
Figura 32 Sphaerotilus dichotomus
Figura 33 Bacillus subtilis

241
Planşa 4

242
PLANŞA 4

Figura 1 → 17 Cryptophyceae
Figura 18 → 38 Dinoflagelata

Figura 1 Cryptomonas sp.

Figura 2 Cryptomonas ovata
Figura 3 Cryptomonas pyrenoidifera
Figura 4 Cryptomonas tetrapyrenoidosa
Figura 5 Cryptomonas erosa
Figura 6 Cryptomonas marssoni
Figura 7 Cryptomonas rufescens
Figura 8 Cryptomonas gracilis
Figura 9 Cryptomonas rostrata
Figura 10 Cryptomonas reflexa
Figura 11 Chroomonas caudata
Figura 12 Chroomonas pulex
Figura 13 Chroomonas nordstedtii
Figura 14 Rhodomonas lacustris
Figura 15 Rhodomonas lens
Figura 16 Cryptochrysis polychrysis
Figura 17 Nephroselmis olivacea
Figura 18 Amphidinium lacustre
Figura 19 Gymnodinium palustre
Figura 20 Gymnodinium mirabile
Figura 21 Gymnodinium aeruginosum
Figura 22 Ceratium cornutum
Figura 23 Ceratium hirundinella
Figura 24 Massartia vorticella
Figura 25 Gyrodinium sp.
Figura 26 Woloszynskia neglecta
Figura 27 Glenodiniopsis uliginosa
Figura 28 Hemidinium nasutum
Figura 29 Sphaerodinium cinctum
Figura 30 Massartia plana
Figura 31 Sphaerodinium cinctum
Figura 32 Peridinium palatinium
Figura 33 Peridinium cinctum
Figura 34 Peridinium tabulatum
Figura 35 Peridinium bipes
Figura 36 Peridinium inconspicuum
Figura 37 Kolkwitziella salebrosa
Figura 38 Crystodinium cornifax

243
Planşa 5

244
PLANŞA 5

Figura 1 → 37 Euglenophyceae

Figura 1 Euglena viridis

Figura 2 Euglena gracilis
Figura 3 Euglena acus
Figura 4 Euglena oxyuris
Figura 5 Euglena proxima
Figura 6 Euglena deses
Figura 7 Euglena mutabilis
Figura 8 Euglena granulata
Figura 9 Euglena tripteris var.major
Figura 10 Euglena rubra
Figura 11 Euglena intermedia
Figura 12 Euglena pisciformis
Figura 13 Euglena spirogyra
Figura 14 Lepocinclis cylindrica
Figura 15 Lepocinclis ovum
Figura 16 Lepocinclis steinii
Figura 17 Lepocinclis texta
Figura 18 Phacus costatus
Figura 19 Phacus hispidulus
Figura 20 Phacus parvulus
Figura 21 Phacus curvicauda
Figura 22 Phacus tortuosus
Figura 23 Phacus acuminatus
Figura 24 Phacus pleuronectes
Figura 25 Phacus heliocoides
Figura 26 Phacus caudatus
Figura 27 Eutreptia viridis
Figura 28 Trachelomonas verrucosa
Figura 29 Trachelomonas armata
Figura 30 Trachelomonas ovata
Figura 31 Trachelomonas hispida
Figura 32 Trachelomonas planctonica
Figura 33 Trachelomonas rugulosa
Figura 34 Strombomonas acuminata
Figura 35 Strombomonas fluviatilis
Figura 36 Strombomonas planctonica
Figura 37 Colacium vesiculosum

245
Planşa 6

246
PLANŞA 6

Figura 1 → 39 Crysophyceae

Figura 1 Chrysamoeba radians

Figura 2 Lagynion scherffelii
Figura 3 Chromulina nebulosa
Figura 4 Chromulina ovalis
Figura 5 Chromulina rosanofii
Figura 6 Chrysococcus rufescens
Figura 7 Chrysococcus ornatus
Figura 8 Chrysococcus punctiformis
Figura 9 Chrysococcus klebsianus
Figura 10 Kephyrion ovum
Figura 11 Kephyrion spirale
Figura 12 Kephyrion rubri-claustri
Figura 13 Chrysophyxis stenostoma
Figura 14 Mallomonas insignis
Figura 15 Mallomonas akrokomos
Figura 16 Stenokalyx circumvallata
Figura 17 Derepyxis dispar
Figura 18 Mallomonas acaroides
Figura 19 Microglena punctifera
Figura 20 Mallomonas caudata
Figura 21 Mallomonas elegans
Figura 22 Ochromonas fragilis
Figura 23 Ochromonas ludibunda
Figura 24 Dinobryon suecicum
Figura 25 Dinobryon stipitatum
Figura 26 Pseudokephyrion schilleri
Figura 27 Dinobryon sertularia
Figura 28 Pseudokephyrion undulatum
Figura 29 Syncrypta volvox
Figura 30 Uroglena volvox
Figura 31 Uroglenopsis americana
Figura 32 Pseudokephyrion poculum
Figura 33 Synura petersenii
Figura 34 Pseudokephyrion entzii
Figura 35 Hymenomonas roseola
Figura 36 Pseudokephyrion undulatissimum
Figura 37 Dinobryon divergens
Figura 38 Chrysosphaerella longispina
Figura 39 Hydrurus foetidus

247
Planşa 7

248
PLANŞA 7

Figura 1 → Figura 25 Bacillariophyceae

Figura 1 Melosira granulata

Figura 2 Melosira italica
Figura 3 Melosira varians
Figura 4 Cyclotella meneghiniana
Figura 5 Cyclotella comta
Figura 6 Stephanodiscus hantzschii
Figura 7 Stephanodiscus astraea
Figura 8 Rhizosolenia longiseta
Figura 9 Tabellaria fenestrata var.intermedia
Figura 10 Tabellaria flocculosa
Figura 11 Diatoma vulgare
Figura 12 Diatoma elongatum
Figura 13 Diatoma hiemale
Figura 14 Diatoma hiemale var.mesodon
Figura 15 Meridion circulare
Figura 16 Fragilaria crotonensis
Figura 17 Fragilaria capucina
Figura 18 Fragilaria construens
Figura 19 Ceratoneis arcus
Figura 20 Synedra berolinensis
Figura 21 Synedra actinastroides
Figura 22 Ceratoneis arcus var.amphioys
Figura 23 Synedra vaucheriae
Figura 24 Synedra acus
Figura 25 Synedra ulna

249
Planşa 8

250
PLANŞA 8

Figura 1 → Figura 29 Bacillariophyceae

Figura 1 Asterionella formosa

Figura 2 Asterionella gracillima
Figura 3 Eunotia arcus
Figura 4 Eunotia robusta
Figura 5 Eunotia robusta var.tetraedon
Figura 6 Eunotia triodon
Figura 7 Eunotia robusta var. triodon
Figura 8 Cocconeis pediculus
Figura 9 Cocconeis placentula
Figura 10 Achnanthes minutissima
Figura 11 Rhoicosphenia curvata
Figura 12 Achnanthes lanceolata
Figura 13 Amphipleura pellucida
Figura 14 Frustulia vulgaris
Figura 15 Stauroneis phoenicenteron
Figura 16 Navicula cryptocephala
Figura 17 Navicula rhynchocephala
Figura 18 Navicula viridula
Figura 19 Navicula atomus
Figura 20 Pinnularia viridis
Figura 21 Pinnularia nobilis f.intermedia
Figura 22 Pinnularia microstauron
Figura 23 Pinnularia microstauron var.biundulata
Figura 24 Pinnularia gibba
Figura 25 Navicula gracilis
Figura 26 Navicula gastrum
Figura 27 Navicula cuspidata
Figura 28 Amphora ovalis
Figura 29 Amphora ovalis var.gracilis

251
Planşa 9

252
PLANŞA 9

Figura 1 → Figura 29 Bacillariophyceae

Figura 1 Neidium productum

Figura 2 Caloneis silicula
Figura 3 Caloneis amphisbaena
Figura 4 Gyrosigma acuminatum
Figura 5 Cymbella ehrenbergii
Figura 6 Cymbella lanceolata
Figura 7 Cymbella ventricosa
Figura 8 Cymbella caespitosa
Figura 9 Gomphonema acuminatum
Figura 10 Gomphonema constrictum
Figura 11 Gomphonema angustatum
Figura 12 Gomphonema olivaceum
Figura 13 Epithemia turgida
Figura 14 Epithemia sorex
Figura 15 Nitzschia palea
Figura 16 Nitzschia sigmoidea
Figura 17 Rhopalodia gibba
Figura 18 Nitzschia longissima f. parva
Figura 19 Nitzschia acicularis
Figura 20 Nitzschia holsatica
Figura 21 Hantzschia amphioxzs
Figura 22 Cymatopleura solea var. apiculata
Figura 23 Cymatopleura elliptica var.discoidea
Figura 24 Cymatopleura solea
Figura 25 Cymatopleura elliptica
Figura 26 Surirella biseriata
Figura 27 Surirella turgida
Figura 28 Surirella ovata var.crumena
Figura 29 Surirella spiralis

253
Planşa 10

254
PLANŞA 10

Figura 1 → Figura 26 Chlorophyceae

Figura 1 Chlamydomonas simplex

Figura 2 Carteria klebsii
Figura 3 Pyramidomonas tetrarhynchus
Figura 4 Coccomonas orbicularis
Figura 5 Phacotus lenticularis
Figura 6 Sphaerellopsis fluviatilis
Figura 7 Heteromastix angulata
Figura 8 Mesostigma viride
Figura 9 Pteromonas angulosa
Figura 10 Lobomonas sp.
Figura 11 Chlorogonium elongatum
Figura 12 Chlorogonium euchlorum
Figura 13 Gloeomonas ovalis
Figura 14 Spermatozopsis exultans
Figura 15 Scherffelia dubia
Figura 16 Haematococcus pluvialis
Figura 17 Corone bohemica
Figura 18 Eudorina elegans
Figura 19 Volvox aureus
Figura 20 Volvox globator
Figura 21 Volvox aureus
Figura 22 Gonium sociale
Figura 23 Pandorina morum
Figura 24 Gonium pectorale
Figura 25 Spondylomorum quaternarium
Figura 26 Pyrobotrys koršikovii

255
Planşa 11

256
PLANŞA 11

Figura 1 → Figura 38 Chlorophyceae

Figura 1 Scenedesmus quadricauda

Figura 2 Scenedesmus obliquus
Figura 3 Scenedesmus acuminatus
Figura 4 Scenedesmus opoliensis
Figura 5 Scenedesmus dimorphus
Figura 6 Scenedesmus bijugatus
Figura 7 Scenedesmus denticulatus
Figura 8 Scenedesmus armatus
Figura 9 Scenedesmus acutiformis
Figura 10 Scenedesmus arcuatus
Figura 11 Scenedesmus abundans
Figura 12 Scenedesmus longus
Figura 13 Scenedesmus hystrix
Figura 14 Scenedesmus brasiliensis
Figura 15 Tetrastrum staurogeniaeforme
Figura 16 Pediastrum boryanum
Figura 17 Pediastrum duplex
Figura 18 Pediastrum biradiatum
Figura 19 Pediastrum tetras
Figura 20 Pediastrum tetras var.tetraedon
Figura 21 Chlorella vulgaris
Figura 22 Chlorococcum humicolum
Figura 23 Dictyosphaerium pulchellum
Figura 24 Crucigenia rectangularis
Figura 25 Crucigenia fenestrata
Figura 26 Crucigenia tetrapedia
Figura 27 Crucigenia crucifera
Figura 28 Sorastrum spinulosum
Figura 29 Coelastrum microsporum
Figura 30 Kirchneriella lunaris
Figura 31 Selenastrum bibraianum
Figura 32 Ankistrodesmus falcatus
Figura 33 Characium gracilipes
Figura 34 Actinastrum hantzschii
Figura 35 Tetraëdron regulare
Figura 36 Tetraëdron caudatum
Figura 37 Oocystis lacustris
Figura 38 Hydrodictyon reticulatum

257
Planşa 12

258
PLANŞA 12

Figura 1 → Figura 28 Chlorophyceae

Figura 1 Spirogyra quinina

Figura 2 Zygnema stellinum
Figura 3 Mougeotia genuflexa
Figura 4 Netrium digitus
Figura 5 Penium silvae-nigrae
Figura 6 Closterium navicula
Figura 7 Closterium parvulum
Figura 8 Closterium venus
Figura 9 Closterium cornu
Figura 10 Closterium ehrenbergii
Figura 11 Closterium moniliferum
Figura 12 Closterium acerosum
Figura 13 Closterium strigosum
Figura 14 Closterium aciculare
Figura 15 Tetmemorus laevis
Figura 16 Euastrum denticulatum
Figura 17 Euastrum truncatum
Figura 18 Euastrum insigne
Figura 19 Euastrum elegans
Figura 20 Euastrum verrucosum
Figura 21 Cosmarium turpini
Figura 22 Cosmarium formosulum
Figura 23 Desmidium swartzii
Figura 24 Staurastrum commutatum
Figura 25 Micrasterias radiata
Figura 26 Micrasterias rotata
Figura 27 Micrasterias crux-melitensis
Figura 28 Pleurotaenium trabeculla

259
Planşa 13

260
PLANŞA 13

Figura 1 → Figura 12 Ciuperci

Figura 13 → Figura 19 Muşchi

Figura 1 Mucor mucedo

Figura 2 Eurotium (Penicillium)glaucum
Figura 3 Penicillium sp.
Figura 4 Candida
Figura 5 Rhizopus nigricans
Figura 6 Saccharomyces cerevisiae
Figura 7 Leptomitus lacteus
Figura 8 Fusarium aquaductum
Figura 9 Clathrosphaera spirifera
Figura 10 Lemoniera aquatica
Figura 11 Clavariopsis aquatica
Figura 12 Tetracladium marchalianum
Figura 13 Fontinalis antipyretica
Figura 14 Drepanocladus aduncus
Figura 15 Sphagnum sp.
Figura 16 Sphagnum sp. delatii
Figura 17 Riccia fluitans
Figura 18 Riccia glauca
Figura 19 Marchantia polymorpha

261
Planşa 14

262
PLANŞA 14

Figura 1 → Figura 18 Plante superioare

Figura 1 Myriophyllum spicatum

Figura 2 Ceratophyllum demersum
Figura 3 Potamogeton gramineus
Figura 4 Potamogeton lucens
Figura 5 Potamogeton crispus
Figura 6 Potamogeton perfoliatus
Figura 7 Utricularia vulgaris
Figura 8 Bidens tripartitus
Figura 9 Typha latiofolia
Figura 10 Spirodela polyrrhiza
Figura 11 Parnassia palustris
Figura 12 Elodea canadensis
Figura 13 Lemna gibba
Figura 14 Polygonum amphibium
Figura 15 Drosera rotundifolia
Figura 16 Lemna minor
Figura 17 Hydrocharis morsus ranae
Figura 18 Sagittaria sagittifolia

263
Planşa 15

264
PLANŞA 15

Figura 1 → Figura 30 Rhizopoda

Figura 31 → Figura 34 Heliozoair

Figura 1 Amoeba proteus

Figura 2 Amoeba guttula
Figura 3 Amoeba verrucosa
Figura 4 Dactylosphaerium radiosum
Figura 5 Vahlkampfia limax
Figura 6 Pelomyxa palustris
Figura 7 Vampyrela pendula
Figura 8 Hyalodiscus rubicundus
Figura 9 Cochliopodium bilimbosum
Figura 10 Arcella vulgaris
Figura 11 Arcella dentata
Figura 12 Arcella hemisphaerica
Figura 13 Difflugia oblonga
Figura 14 Difflugia limnetica
Figura 15 Difflugia bacilifera
Figura 16 Difflugia corona
Figura 17 Centropyxis aculeata
Figura 18 Quadrulella symmetrica
Figura 19 Lecquereusia spiralis
Figura 20 Euglypha ciliata
Figura 21 Trinema enchelys
Figura 22 Chlamydophrys stercorea
Figura 23 Nebela collaris
Figura 24 Diplophrys archeri
Figura 25 Paulinella chromatophora
Figura 26 Pamphagus mutabilis
Figura 27 Cryptodifflugia compressa
Figura 28 Cryptodifflugia oviformis
Figura 29 Gromia fluviatilis
Figura 30 Gromia brunneri
Figura 31 Actinosphaerium eichorni
Figura 32 Actinophrys sol.
Figura 33 Acanthocystis turfacea
Figura 34 Clathrulina elegans

265
Planşa 16

266
PLANŞA 16

Figura 1 → Figura 5 Spongieri Figura 6 → Figura 10 Cnidaira

Figura 11 → Figura 31 Viermi Figura 32 → Figura 35 Moluşte
Figura 36 Hidracarieni

Figura 1 Ephydatia fluviatilis

Figura 2 Spongilla lacustris
Figura 3 Spongilla lacustris
Figura 4 Spongilla lacustris
Figura 5 Ephydatia fluviatilis
Figura 6 Hydra vulgaris
Figura 7 Hydra sp.
Figura 8 Hydra attenuata
Figura 9 Pelmatohydra oligactis
Figura 10 Craspedacusta sowerbyi
Figura 11 Crenobia alpina
Figura 12 Dugesia gonocephala
Figura 13 Planaria torva
Figura 14 Polycelis cornuta
Figura 15 Polycelis nigra
Figura 16 Dugesia lugubris
Figura 17 Planaria polychroa
Figura 18 Dendrocoelum lacteum
Figura 19 Cercaire (larve de Trematode)
Figura 20 Rhabdolaimus aquaticus
Figura 21 Tubifex tubifex
Figura 22 Chaetogaster limnaei
Figura 23 Aelosoma tenebrarum
Figura 24 Stylaria lacustris
Figura 25 Chaetogaster maximus
Figura 26 Piscicola geometra
Figura 27 Cristatella mucedo
Figura 28 Plumatella repens
Figura 29 Paludicella articulata
Figura 30 Plumatella sp., statoblates
Figura 31 Cristatella mucedo, statoblates
Figura 32 Ancylus fluviatilis
Figura 33 Limnaea stagnalis
Figura 34 Vivipara vivipara
Figura 35 Planorbis corneus
Figura 36 Eylais meridionalis

267
Planşa 17

268
PLANŞA 17

Figura 1 → Figura 34 Rotifere

Figura 1 Asplanchna priodonta

Figura 2 Polyarthra vulgaris
Figura 3 Trichocerca capucina
Figura 4 Synchaeta kitina
Figura 5 Conochilus unicornis
Figura 6 Rotaria citrina
Figura 7 Brachionus urceolaris
Figura 8 Brachionus angularis
Figura 9 Brachionus angularis var.bidens
Figura 10 Notholca squamula
Figura 11 Keratella aculeata
Figura 12 Keratella cochlearis
Figura 13 Monostyla lunaris
Figura 14 Lecane luna
Figura 15 Colurella bicuspidata
Figura 16 Hexarthra mira
Figura 17 Testudinella patina
Figura 18 Filinia longiseta
Figura 19 Trichotria intermedia
Figura 20 Kellicottia longispina
Figura 21 Mytilina spinigera
Figura 22 Floscularia ringens
Figura 23 Cephalodella gibba
Figura 24 Pompholyx sulcata
Figura 25 Euchlanis dilatata
Figura 26 Conochiloides dossuarius
Figura 27 Lepadella patella
Figura 28 Anuraeopsis fissa
Figura 29 Ascomorpha ecaudis
Figura 30 Platyias militaris
Figura 31 Monommata longiseta
Figura 32 Encentrum velox
Figura 33 Brachionus forficula
Figura 34 Ploesoma hudsoni

269
Planşa 18

270
PLANŞA 18

Figura 1 → Figura 32 Crustacei

Figura 1 Apus cancriformis

Figura 2 Branchipus stagnalis
Figura 3 Cyzicus tetracerus
Figura 4 Diaphanosoma brachyurum
Figura 5 Daphnia magna
Figura 6 Daphnia longispina
Figura 7 Daphnia cucullata
Figura 8 Ceriodaphnia pulchella
Figura 9 Moina rectirostris
Figura 10 Scapholeberis mucronata
Figura 11 Simocephalus vetulus
Figura 12 Daphnia sp. Ephippium
Figura 13 Pleuroxus uncinatus
Figura 14 Bosmina longirostris
Figura 15 Alona quadrangularis
Figura 16 Chydorus sphaericus
Figura 17 Leptodora kindtii
Figura 18 Polyphemus pediculus
Figura 19 Cypria ophthalmica
Figura 20 Notodromas monacha
Figura 21 Diaptomus sp.
Figura 22 Cyclops strenuus, metanauplius
Figura 23 Cyclops strenuus
Figura 24 Cyclops sp.
Figura 25 Bryocamptus pygmaeus
Figura 26 Astacus fluviatilis
Figura 27 Astacus leptodactylus
Figura 28 Macrocyclops albidus
Figura 29 Argulus foliaceus
Figura 30 Asellus aquaticus
Figura 31 Gammarus pulex
Figura 32 Niphargus aquilex

271
Planşa 19

272
PLANŞA 19

Figura 1 → Figura 24 Insecte

(fig. 3 → fig. 14: Larve)

Figura 1 Pondura aquatica

Figura 2 Sminthurides aquaticus
Figura 3 Ecdyonurus sp.
Figura 4 Ephemera sp.
Figura 5 Cloeon sp.
Figura 6 Polymitarcis virgo
Figura 7 Siphlonurus sp.
Figura 8 Betis sp.
Figura 9 Habrophlebia sp.
Figura 10 Aeschna sp.
Figura 11 Gomphus sp.
Figura 12 Enallagma sp.
Figura 13 Taeniopteryx nebulosa
Figura 14 Perla sp.
Figura 15 Hydrometra stagnorum
Figura 16 Gerris sp.
Figura 17 Nepa cinerea
Figura 18 Ranatra linearis
Figura 19 Corixa sp.
Figura 20 Ilyocoris cimicoides
Figura 21 Notonecta sp.
Figura 22 Nepa cinerea, larve
Figura 23 Aphelocheirus aestivalis
Figura 24 Corixa sp.

273
Planşa 20

274
PLANŞA 20

Figura 1 → Figura 45 Insecte

Figura 1 Gyrinus sp
Figura 2 Hygrotus sp.
Figura 3 Hydroporus sp.
Figura 4 Hyphydrus sp.
Figura 5 Dyticus sp.
Figura 6 Hydrous sp.
Figura 7 Haliplus sp.
Figura 8 Haliplus sp., larve
Figura 9 Hyphydrus sp., larve
Figura 10 Hydroporus, larve
Figura 11 Acilius sulcatus, larve
Figura 12 Dytiscus sp., larve
Figura 13 Platambus sp., larve
Figura 14 Donacia sp., larve
Figura 15 Hydrophilus, larve
Figura 16 Gyrinus sp., larve
Figura 17 Sialis lutaria, larve
Figura 18 Hydropsiche sp.
Figura 19 Molanna sp.
Figura 20 Stenophylax sp.
Figura 21 Phryganea sp.
Figura 22 Anabolia sp.
Figura 23 Leptocerus sp.
Figura 24 Trienodes sp.
Figura 25 Neuronia sp.
Figura 26 Goera sp.
Figura 27 Stenophylax sp.
Figura 28 Halesus sp.
Figura 29 Glyphotaenius sp.
Figura 30 Grammotaulius sp.
Figura 31 Limnophilus sp.
Figura 32 Limnophilus sp.
Figura 33 Limnophilus sp.
Figura 34 Limnophilus sp.
Figura 35 Acentropus niveus
Figura 36 Cataclysta lemnata
Figura 37 Psychoda sp.
Figura 38 Culex sp.
Figura 39 Atherix ibis
Figura 30 Tabanus sp.
Figura 41 Chaoborus sp.
Figura 42 Tipula sp.
Figura 43 Simulium sp.
Figura 44 Chironomus plumosus
Figura 45 Eristalis tenax

275
 GLOSAR

A
Afotic Zonă în care nu pătrunde lumina.
Autotrofie Capacitatea organismelor de a sintetiza substanţe organice, pornind
de la elemente anorganice (C, N, P), prin fotosinteză sau
chemosinteză.
Autocontrol Funcţie a ecosistemului de a păstra (în anumite limite) o stare de
(homeostazie) echilibru între populaţiile componente.

B
Bental Zonă profundă dintr-un ecosistem acvatic, cuprinzând sedimentul
şi interfaţa apă sediment.
Bentos Totalitatea organismelor ce populează zona bentală. Include
organisme vegetale, animale şi microorganisme.
Biomasa Cantitatea de substanţă organică acumulată într-o perioadă de timp
şi existenţă la un moment dat.
Biocenoză Sistem supraindividual, reprezentând un nivel de organizare a
materiei vii, alcătuit din populaţii legate teritorial şi interdepen-
dente funcţional.
Bioturbulenţă Mecanism de amestecare şi resuspensie a sedimentelor prin
acţiunea organismelor bentonice.

C
Chemotrofie Capacitatea organismelor de a obţine energie din substraturi mine-
rale (chemosinteză).
Clină (termo, Gradient vertical pronunţat al unei proprietăţi fizice sau chimice,
chemo etc.) limitând schimburile între masele de apă suprapuse şi opunându-se
difuziei.
Copepodiţi Al doilea stadiu larvar al copepodelor.
Circuitele Căile de circulaţie ale elementelor (materiei) în natură.
biochimice

D
Descompunători Microorganisme (bacterii, fungi) care degradează materia organică.
Distrof Prezenţa în exces de substanţă organică în ecosistemul acvatic, ca
(distrofie) urmare a diminuării procesului de mineralizare.

E
Ecosistem Unitatea organizatorică elementară a ecosferei, alcătuită din biotop
ocupat de biocenoză şi capabilă de realizarea productivităţii
biologice.
Endemism Fenomenul diferenţierii unor taxoni caracteristici unei arii
biogeografice la care sunt strict limitaţi.

277
 E
Eutrofie Caracteristica unui mediu bogat în nutrienţi (în special N, P) şi cu
o producţie primară foarte ridicată.
Eufotic Zonă în care pătrunde lumina în cantitate suficientă pentru desfă-
şurarea fotosintezei.
Evapotranspiraţia Evaporarea apei prin părţile aeriene ale vegetaţiei.

F
Fototrofie Capacitatea organismelor de a utiliza lumina ca sursă de energie
(fotosinteză).

H
Heterotrofie Defineşte consumul materiei organice de către organisme
incapabile de sinteză pornind de la elemente minerale (vezi
autotrofie).
Homeostazie Vezi autocontrol.

L
Limnic (de la gre- Este un fenomen integrat lacului.
cescul limnos-lac)

M
Macrofite Vegetaţie de talie mare: alge macroscopice, characee,
(macrovegetaţie) fanerorgane.
Mezotrofie Caracteristica unui mediu care din punct de vedere al gradului de
trofie este intermediar între oligo şi eutrofie.

N
Nauplii Primul stadiu larvar al copepodelor.
Necton Organisme care se deplasează activ în masa apei (ex. peşti).
Nutrienţi Elemente nutritive (N, P, Si).
Nivel trofic Grupări de specii despărţite de producătorii primari prin acelaşi
număr de trepte şi îndeplinind aceeaşi funcţie trofică.

O
Oligotrofie Caracteristica unui mediu sărac în elemente nutritive (N, P) şi cu
o producţie biologică scăzută.
Ontogenie Dezvoltarea unui organism de la stadiul de ou la cel de adult.

P
Pelagial Zona de larg a unui ecosistem acvatic.
Perifiton Totalitatea organismelor care trăiesc fixate pe sau în apropierea
macrovegetaţiei.
Populaţie Grupare de organisme aparţinând aceleiaşi specii şi care ocupă
acelaşi habitat.

278
 P
Plancton Totalitatea organismelor pelagice sau litorale cu mobilitate
limitată, flotante sau purtate de curenţi.
După dimensiuni planctonul este împărţit în:
− picoplancton: < 2 µm (bacterioplancton)
− nanoplancton de la 2 la 20-50 µm (protozoare şi parţial
fitoplancton)
− microplancton de la 20-50 la 200 µm (fito şi zooplancton)
− mezoplancton de la 0,2 la 5 mm (zooplancton)
− macroplancton > 5 mm (zooplancton)
Pleuston Grupare de organisme ce trăieşte la interfaţ aer-apă.
Producţie Energie acumulată de plante sub formă de substanţă organică.
primară
Producţie brută Cantitatea totală de energie asimilată.
Producţie netă Producţia brută minus energia cheltuită în respiraţie şi cea a
excretelor.
Productivitate Măsura fluxului de energie raportată la unitatea de timp şi
suprafaţă.

R
Reţea trofică Rezultatul interconexiunii lanţurilor trofice

S
Structura trofică Rezultatul relaţiilor de nutriţie dintre speciile unei biocenoze.
Include producătorii primari, consumatori de diferite ordine şi
descompunători.
Succesiune Procesul de modificare, dezvoltare conform cu anumite legităţi
ecologică specifice ecosistemelor.
Seston Particulele în suspensie din masa apei. Ele sunt vii (plancton)
sau moarte (anorganice sau organice).

T
Trofogen Defineşte procesul şi prin extensie zona producătoare de
materie organică.
Trofolitic Defineşte procesul şi prin extensie zona de degradare a materiei
organice.

279
 BIBLIOGRAFIE

Antipa, Gr., Regiunea inundabilă a Dunării, Bucureşti, 1912.

Antonescu, C.S., Biologia apelor. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1967.
Battes, K., Date asupra faunei piscicole a sistemului lacustru de pe râul Bistriţa.
Lucrările Staţiunii Stejarul, 1972-1973.
Băcescu, M., Quelques observations sur la fauna bentonique du defilé roumain du
Danube. Scient. Univ. Jassy, 1948.
Băcescu, M., Cumacea. Fauna R.P.R., Editura Academiei Române,1, 4, 1951.
Băcescu, M., Mysidacea. Fauna R.P.R., Editura Academiei Române, IV, 3, 1952.
Băcescu, M., Crustacea. Fauna R.P.R., Editura Academiei Române, IV, 4, 1967.
Bănărescu, P., Pisces Osteichthyes. Fauna R.P.R., vol. XIII, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1964.
Borsheim, K.Y., Anderson, S., Grazing and food size selection by crustacean
zooplankton compared to production of bacteria and phytoplankton in a shallow
Norvegian lake. J. Plankton Res. 9: 367-379, 1987.
Botnariuc, N., Beldescu S., Monografia complexului de bălţi Crapina-Jijila,
Hidrobiologia, t. 2, 1961.
Botnariuc N., Spătaru Repieta, Erhan Elena, Hrana crapului în complexul de
bălţi Crapina-Jijila, Hidrobiologia V, 1964.
Botnariuc, N., Concepţia şi metoda sistemică în biologia generală. Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1976.
Botnariuc, N., Vădineanu A., Ecologie, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1982.
Botnariuc, N., Evoluţia sistemelor biologice supraindividuale. Editura Universităţii
Bucureşti, 1999.
Brezeanu, Gh., Marinescu-Popescu Virginia, Studiul hidrobiologic al bazinului
inferior al Cernei (Cerna, Belareca şi Mehadia). Hidrobiologia, 5, 1964.
Brezeanu, Gh., Marinescu-Popescu Virginia, Cercetări hidrobiologice
comparative asupra Dunării (km 697) şi bălţii Nedeea. Hidrobiologia VI, 1965.
Brezeanu, Gh., Baltac Margareta, Zinevici V., Chimismul şi structura
biocenotică a râului Ialomiţa în raport cu factorii de mediu. Hidrobiologia IX, 1968.

281
 Brezeanu, Gh., Oltean, M., Prunescu-Arion, E., Modificările florei, faunei şi
biocenozelor în condiţiile lacului de baraj. În monografia zonei Porţile de Fier. Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1970.
Brezeanu, Gh., Reproducerea artificială şi dezvoltarea la peşti. Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1975.
Brezeanu, Gh., Gâştescu, P., Driga, B., Particularităţile limnologice ale lacurilor
de baraj. Lacuri de acumulare din România. Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza,
Iaşi, 1993.
Brezeanu, Gh., Gâştescu, P., Ecosistemele acvatice din România. Caracteristici
hidrografice şi limnologice. Mediu Înconjurător, vol. 7, 2, 1996.
Brezeanu, Gh., Dinamica unor parametri structurali în primele etape ale evoluţiei
lacului de baraj Porţile de Fier I. Lacuri de acumulare din România. Editura
Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 1999.
Brezeanu, Gh., Gruia, L., Growth and Development of Dreissena polymorpha
(Pall) species in Experimental Condition in Danube Dam Lake “Porţile de Fier” (Iron
Gate). Limnol. Rip IAD, vol. 33, Osijek, 2000.
Buşniţă, Th., Enăceanu, V., Brezeanu, Gh., Influenţa apelor Dâmboviţei şi
Argeşului asupra Dunării. Rev. Roum. Biol., 7(2), 1963.
Buşniţă, Th., Probleme ecologice şi economice ale cegii din Dunărea de Jos.
Hidrobiol. I., Editura Academiei Române, Bucureşti ,1965.
Buşniţă, Th., Die Ichtyofauna des Donaufflusses, Limnologie der Donau 3,
Stuttgart, 1967.
Buşniţă, Th., Brezeanu, Oltean, M., Popescu-Marinescu, V., Prunescu-Arion,
E., Monografia zonei Porţile de Fier- studiu hidrobiologic al Dunării şi afluenţilor săi.
Editura Academiei Române, 1970.
Campbell, R., Microbial ecology. vol V. Blackwell Sci. Publ. Oxford, 1977.
Campy, M., Meilbeck, M., Les sediments lacustres. Masson, Paris, 1995.
Capblanq, I., Production primaire autotrophe. Limnologie Générale, Masson,
Paris, 1995.
Cărăuşu, I., Fitoplanctonul lacului de acumulare Bicaz. Lucrările Staţiunii Stejarul,
2, 1969.
Chapra, S.C., Application of the phosphorus loading concept to the Great Lakes.
In: Phosphorus management studies for lake. Loehr, C., Martin, C.S. & Rast, W. (eds),
Ann Arbor Science Publishers, Ann Arbor :135-152, 1980.
Cioboiu, O., Brezeanu, Gh., The Gasteropoda diversity in romanian of Danube, in
relation with habitat types. Limnol. Rep. IAD, v.33, Osijek, 2000.
Cioboiu, O., Brezeanu, Gh., Structure of the Gasteropod populations from small
lakes in Oltenia plain. Lucrările Institutului de Biologie, Bucureşti, 2000.

282
 Crawford, D., Crawford, R.L. Microbial degradation of lignin. Enzyme Microb.
Technol., 2, 1980.
Dauta, A., Feuilade, J., Croissance et dynamique des populations algales. Masson,
Paris, 1995.
Diaconu, C., Lăzărescu, C., Hidrologia. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1965.
Dussart, B., Limnologie. L′ étude des eaux continentales. Paris, 1966.
Enăceanu, V., Brezeanu, Gh., Das Studium der Bodenbiocenosen der Donau im
Sektor Giurgiu-Cernavodă Arch. Hidrob. Supl. Donauf, 1966.
Fenchel, T.M., Jorgensen B.B., Detritus foal chains of aquatic ecosystems: the
role of bacteria, Adv. Microb. Ecol., I, New York, 1977.
Findlay, B.J., Maberly S.C., Cooper J.I., Microbial diversity and ecosystem
function, Oikos, 80; 209-213, Copenhagen.
Gaiilard, J.F., Limnologie chimique, principes et processus. Limnologie Générale,
Masson, Paris, 1995.
Gâştescu, P., Lacurile din România. Editura Academiei Române, Bucureşti, 1971.
Gâştescu, P., Limnologie şi Oceanografie. Editura *H*G*A.*, Bucureşti, 1998.
Gâştescu, P., Hidrologie. Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1998.
Gerdaux, D., Croissance et dynamique démographique des populations de
poissons. Masson, Paris, 1995.
Godeanu Marioara, Godeanu, Şt., Izvoranu, V., Realizări şi perspective în
extinderea şi valorificarea plantelor acvatice. Al 3 lea Simpozion: Bazele biologice ale
proceselor de epurare şi protecţia mediului, Iaşi, 1985.
Golterman, H.L., Physiological limnology, New York, 1975.
Grosu, Al.V., Molusca. Fauna, vol. III, fasc. 1. Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1955.
Grosu, Al.V., Gastropoda Romaniae VI. Editura Litera, Bucureşti, 1986.
Harpper, P.P., Croissance et dynamique des population d’invertébrés benthiques.
Masson, Paris, 1995.
Havens, K. E., Chaoborus predation and zooplankton community structure in a
rotifer dominated lake. Hydrobiologia 198: 215-226, 1990.
Hillbricht-Ilkowska, A., Karabin, A., An attempt to estimate consumption
respiration and production of Leptodora kindtii (Kocke) in field and laboratory
experiments. Pol. Arch. Hydrobiol. 17: 81-86, 1970.
Hillbricht-Ilkowska, A., Weglenska, T., Some relations between production and
zooplankton structure of two lakes of varying trophy. Pol. Arch. Hydrobiol. 17: 233-
240, 1970.

283
 Hynes, H.B.N., The Biology of Polluted Waters, Liverpool, University Press. 1960.
Hutchinson, G.E., An introduction on Limnology. New-York, London, t. I, 1957, t.
II, 1967.
Illies, J., Botoşăneanu L., Problèmes et méthodes de la classification et de la
zonation écologique des eaux courantes, considérées surtout du point de vue
faunistique. Internat. Verein. für Theoret. und Angewan. Limnol. 12, Stuttgart, 1963.
Illies, J., Limnofauna Europaea. Editura Fisch, 1978.
Ionică, D., Utilizarea bacteriobentosului în aprecierea trofiei ecosistemelor
acvatice. Analele ICPDD, 1992.
Ionică, D., Nicolescu, D., Simon-Gruiţa, A., Bakterien-Plankton in der Donau im
Gebit des Eintrits ins Delta Donau. IAD Conf., 1995.
Jannasch, H.W., Wirsen C.O., Variability of pressure adaptation in deep-sea
bacteria, Arch. Microbial, 139: 281-288, 1984.
Karl D. M., Determination of “in situ” microbial biomass, viability, metabolism
and grouth, Bacteria in nature, 2, Plemm. Press, New Jork, 1986.
Kolkwitz R., Oekologie der saprobien. Über die Beziehungen der Wasser-
organismen zur Umwelt, Schrift. Ver. Wasser, Booden, Lufthygiene, 4, 1950.
Labrone, L., Capblanq, I., Dauta, A., Cycle des nutriments, l’azote et le
phosphore. Limnologie Générale, Masson, Paris, 1995.
Lair, N., Croissance et dynamique des populations d’invertébrés plantoniques.
Masson, Paris, 1995.
Lemin, U., Limnologie physique. Limnologie Générale, Masson, Paris, 1995.
Lévêque, C., Ecologie générale. Tempus DESS: Gestion et Protection de la
Ressource en Eau, UTCB, 1996.
Liebmann, H., Handbuch der Frischwasser und Abwasserbiologie. Munchen, t.I,
1954, t. II, 1960.
Marcoci, S., Analiza biologică aplicată în studiul calităţii apei râurilor din
România. Studii de protecţie şi epurarea apelor, XI, Bucureşti, 1968.
Marcoci S., Draganovici-Duca M., Botea Fr., Consideraţii asupra importanţei
oligochetelor în caracterizarea stării de murdărie a cursurilor de apă. Studii de
protecţia şi epurarea apelor IV, Bucureşti, 1966.
Mălăcea, I., Biologia apelor impurificate. Editura Academiei Române, Bucureşti
1969.
Meybeck, M., Les lacs et leur bassin. Limnologie Générale, Masson, Paris, 1995.
Miron, I., Miron, L., The system of lacustrian aquaculture in Romania. Lacuri de
acumulare din România. Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 1993.

284
 Miron, I. et colab., Lacul de acumulare Izvorul Muntelui-Bicaz. Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1983.
Morariu, I., Pişcot, I., Buta, I., Hidrologie generală. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1970.
Mustaţă, Gh., Hidrobiologie. Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi,
1998.
Neacşu, P., Olteanu, I., Ecologia. Tipografia Universităţii Craiova, 1996.
Negrea, Şt., Negrea, A., Ecologia populaţiilor de cladocere şi gasteropode din
zona inundabilă a Dunării. Editura Academiei Române, Bucureşti, 1975.
Nicolau Aurelia, Rezultatele cercetărilor cu privire la aclimatizarea în apele ţării
noastre a unor specii de peşte fitofagi şi fitoplanctonofagi originari din China,
Buletinul Institutului de Cercetări şi Proiectări Piscicole, 1966.
Nicolescu D., Buga-Filip M., Potenţialul metabolic al unor grupuri fiziologice de
microorganisme planctonice care determină interconversia formulei azotului. Studii şi
cercetări de biologie, seria Biologia Animală, 43, 1-2, 1991.
Nicolescu, D., Rolul ecologic al bacterioplanctonului în funcţionarea ecosistemelor
acvatice lacustre din Delta Dunării. Rev. Roum., seria Biologia Animală, 1992-1993.
Nicolescu, D., Die enntwiklung der Bacteriellen microflora aus dem stausee
Eiserung Tor im der zetszone 1976-1986. Rev. Roum., seria Biologia Animală,, 34, 1,
1998.
Odum, E.P., Fundamentals of Ecology, W.B. Saunder’s Company, Toronto, 1975.
Oltean, M., Fitoplanctonul Dunării cu o privire generală asupra florei algale.
Limnologia sectorului românesc al Dunării, Editura Academiei Române, 1967.
Pantle, R.U., Buck, H., Die biologische Überwachung der Gewässer und die
Darstellung der Ergebnisse, Gas und Wasserfach, 96, 1955.
Parpală, L., Zinevici, V., Ecological Role of Planktonic Copepods in Matter
Circulation in Lacustrian Ecosystems from Danube Delta. Limnological Reports IAD,
vol. 33, Osijek, 2000.
Patrick R., Diatoms as Indicators of Changes in Environmental Conditions,
Biological Problems in Water Pollution, U.S. Publ. Health. Serv. Cincinnati, 1957.
Pelczar, M.J.jr., Reid, R.D., Chan, E.C.S., Microbiology, T.M.H. Edition, New
Delhi, 1982.
Popescu-Gorj, A., Costea, Elena, Cercetări hidrobiologice şi piscicole în bălţile
Olteniei (lunca inundabilă a Dunării). Hidrobiologia II, 1961.
Popescu-Gorj A., Popescu Ecaterina A., Georgescu, I., Cercetări hidrobiologice-
piscicole în complexul de bălţi Borcea de Jos. Analele Institutului Piscicol I/IV, 1956.
Pora, E., Oros, I., Limnologie şi oceanologie. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974.

285
 Pourriot, R., Meybeck, M., Zonation physique dans les lacs. Masson, Paris, 1995.
Rădulescu, D., Modele matematice pentru gospodărirea debitelor medii şi mici.
Teză de doctora t, UTCB, Facultatea de Hidrotehnică, 1998.
Rychnovska, M., Water relations, water balance, transpiration and water turn-
over in selected reedswamp communities. In: Pond littoral ecosystems. Dykyjova, D. &
Kvet, J. (eds), Springer :246-256, 1978.
Scribe, P., Bordeier, G., La matière organique lacustre, approche par les
marquers moleculaires. Limnologie Générale, Masson, Paris, 1995.
Servais, P., Dufour, Ph., Coumette P., Hirschler, A., Matheren, R., Activité
Bacterienne. Masson, Paris, 1995.
Sladecek V., Zur biologischen Gliederung der höheren Saprobitätsstufen. Arch. F.
Hydrobiol., 58, 1961.
Salençon, M. J., Thebault, J. M., Modélasition de l’écosystème du lac Paraleup.
Limnologie Générale, Masson, Paris, 1995.
Sondergaard, M. & al., Pelagic food web processes in an oligotrophic lake.
Hidrobiol., 164: 271-286, 1988.
Sramek-Husek, R., Zum biologischen Charakteristikum der höheren
saprobitätstufen. Arch. F. Hydrobiol., 51, 1956.
Stănciulescu, Fl. şi colab., Modele de simulare a unor ecosisteme din Delta
Dunării. ICCI, Contract de cercetare ştiinţifică, 1983.
Stugren, B., Ecologie teoretică. Editura Sarmis, Cluj-Napoca, 1994.
Şerbănescu Elena, Influenţa variaţiilor unor factori de mediu asupra
metabolismului proteic la peşti. Al 3 lea Simpozion: Bazele biologice ale proceselor de
epurare şi protecţia mediului, Iaşi, 1985.
Testard, P., Elements de convergence entre systèmes stagnants et courants.
Limnologie Générale, Masson, Paris, 1995.
Testard, P., Rôle de macrophytes litoraux dans le functionnement des ecosystèmes
lacustres. Masson, Paris, 1995.
Toderaş, I., Ionică, D., Nicolescu, D., Simon-Gruiţa, A., Ecologia
microorganismelor acvatice. Editura Ştiinţa, Chişinău, 1999.
Trufaş, V., Hidrochimie. Tipografia Universităţii Bucureşti, 1975.
Ujvary, I., Hidrologia R.P.R. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959.
Vădineanu, A., Dezvoltare durabilă, teorie şi practică. Vol. I, Editura Universităţii
Bucureşti, 1998.
Vădineanu, A., Dezvoltare durabilă, teorie şi practică. Vol. II, Editura
Universităţii Bucureşti, 1998-1999.

286
 Varduca, A., Hidrochimia şi poluarea chimică a apelor. Editura *H*G*A*,
Bucureşti, 1997.
Varduca, A., Monitoringul integrat al calităţii apelor. Editura *H*G*A*,
Bucureşti, 1999.
Volenweider R. A., The scientific basis of lake eutrofication with particular
reference to phosphorus and nitrogen as eutrophication factors, Tech. Rep. DAS/CSJ/
68.27, OCDE, Paris, 159 p, 1968.
Volenweider R. A., Advances in defining critical levels for phosphorus in lake
eutrophication. Mem. Ist. Ital. Idrobiol. 33 :53-83, 1976.
Volenweider R., In: Water Quality, a first assessment. Meybeck, M., Chapman, D.,
& Helmer, R. (eds). Blackwell, 1989.
Wetzel R., Limnology. Saund Call. Publ.,1983.
Witzel, K.P., Approaches to bacterial population dynamics, Aquatic microbial
ecology, Springer Verlag, 96-128, 1987.
Zamfir, G., Poluarea mediului ambiant. Editura Junimea, Iaşi, 1974.
Zarnea G., Tratat de microbiologie generală, vol II, Editura Academiei Române,
1984.
Zarnea G., Tratat de microbiologie generală, vol. V, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1994.
Zinevici V., Variaţii calitative şi cantitative ale zooplanctonului în zone de stufărie
din Delta Dunării. Muzeul Delta Dunării, 1969.
Zinevici, V., Teodorescu, L., Bandacu, D., Mitache, V., Potenţialul ecotonului
lentic-terestru de conservare structurală a zooplanctonului lacustru din Delta Dunării.
Analele ICPDD 1: 83-88, Tulcea, 1992.
Zinevici, V., Nicolescu, N., Teodorescu, L., Dinamica structurii gravimetrice a
fito- şi zooplanctonului şi relaţiile trofice ale acestora în succesiunea ecologică a
ecosistemelor lacustre din Delta Dunării. Analele ICPDD 1: 79-82, Tulcea, 1992.
Zinevici, V., Nicolescu, N., Teodorescu, L., Stoianovici, E., Eficienţa renaturării
ecotonale Rusca (Delta Dunării) reflectată în structura fito- şi zooplanctonului. Analele
ICPDD 2: 347-354, Tulcea, 1993.

287
 Cărţi editate în seria

INGINERIA RESURSELOR DE APĂ

Aurelia BUCUR ELEMENTE DE CHIMIA APEI

Aurel VARDUCA MONITORINGUL INTEGRAT

AL CALITĂŢII APELOR

Sergiu DIACONU CURSURI DE APĂ.

Amenajare, Impact, Reabilitare

V. Al. STĂNESCU, MODELAREA IMPACTULUI

Ciprian CORBUŞ, SCHIMBĂRILOR CLIMATICE
Marinela SIMOTA ASUPRA RESURSELOR DE APĂ

Constantin DIACONU HIDROMETRIE APLICATĂ

Cristina Sorana IONESCU DEPOZITE DE DEŞEURI.

Elemente de proiectare a sistemelor
de etanşare-drenaj

Octavian LUCA HIDRAULICA MIŞCĂRILOR

PERMANENTE

Aurel VARDUCA PROTECŢIA CALITĂŢII APELOR

Petre GÂŞTESCU DICŢIONAR DE LIMNOLOGIE

Ştefan IONESCU IMPACTUL AMENAJĂRILOR

HIDROTEHNICE ASUPRA MEDIULUI

Andreea Cristina ŞERBAN MODELAREA SERIILOR TEMPORALE.

Noţiuni teoretice şi aplicaţii
de hidrologie

Petre STANCIU MIŞCAREA APEI PE VERSANŢI

PERMEABILI

Daniela TEODORESCU RESURSE DE APĂ.

LEGISLAŢIE EUROPEANĂ

ISBN : 973-8176-11-5