Sunteți pe pagina 1din 4

DIPLOMAŢIA DEZASTRELOR – LIMITĂ ÎNTRE CONVEN IONAL ȘI 

NECONVEN IONAL

Autor: Cosmin Dumitrescu

Diplomaţia este unul dintre termenii care poate fi cel mai bine abordat mai degrabă prin
luarea în considerare a contextelor de utilizare ale sale decât prin încercarea de a stabili cu precizie
un înţeles fix. În general, diplomaţia poate fi definită ca managementul relaţiilor internaţionale prin
negociere şi nu prin forţă sau alte mijloace. Diplomaţia poate fi interpretată şi ca arta negocierii,
adaptându-se treptat în funcţie de schimbările din mediul politic. Dacă diplomaţia secolelor
şaptesprezece şi optsprezece poate fi catalogată ca o diplomaţie secretă în care opinia statelor mici
era neglijabilă, noua diplomaţie este deschisă, se bazează pe aprecierea opiniei publice şi pe
comunicare, fiind modificate foarte multe practici ale diplomaţiei de tip vechi. Conceptul de
diplomaţie contemporană a circumscris nuanţele de acţiune din perioada care a urmat încheierii
războiului rece. Nuanţa importantă a diplomaţiei contemporane a constituit-o metamorfoza treptată
şi slăbirea conceptului de stat, interdependenţa politică şi economică, interpenetrarea şi apariţia
companiilor multinaţionale şi a actorilor subnaţionali şi creşterea importanţei organizaţiilor non-
guvernamentale şi a negocierilor internaţionale (Henry Kissinger, K. Hamilton şi R Langhorne,
G.V.G. Krishnamurthy).
Limitele conceptului de diplomaţie sunt modificate de schimbările intervenite în conceptele
de suveranitate, globalizare, inovaţie tehnologică şi creşterea importanţei mecanismelor
internaţionale de monitorizare şi a agenţiilor de finanţare şi donatori. Factorul important în
diplomaţia contemporană este constituit de schimbarea centrului de greutate al problemelor globale
de la abordarea naţională la abordarea cu puternice accente umanitare. Acest lucru este evidenţiat
prin apariţia şi utilizarea din ce în ce mai frecventă a termenilor ca Diplomaţia Drepturilor Omului,
Diplomaţia de Mediu, Diplomaţia Acţionarilor, Diplomaţia Publica, după cum arata M. Leonard
and C. Smewing în „Public Diplomacy” şi Victor Kremnyuk în The „Emerging System of
International Negotiations”: Analysis and Issues.
Dezastrele naturale au reprezentat întotdeauna un element care a condus la cooperarea
internaţională între state care au avut relaţii inamice prin tradiţie. În pofida potenţialului său şi a
impactului semnificativ asupra relaţiilor internaţionale, diplomaţia dezastrului a constituit o noţiune
căreia nu i s-a acordat niciodată atenţia cuvenită. Apariţia sau ameninţarea apariţiei unui dezastru
natural a creat oportunităţi importante pentru facilitarea unor relaţii mai bune şi a colaborării între
ţări aflate în conflict unele cu celelalte prin apariţia unor legături care altfel ar fi imposibil să existe.
Spiritul de cooperare generat de eforturile comune depuse pentru înfruntarea dezastrelor din raţiuni
şi imperative umanitare oferă posibilitatea depăşirii prejudecăţilor existente, trecându-se peste
bariere care pot dispărea pentru totdeauna. Chiar şi în situaţiile în care astfel de demersuri sunt
întreprinse din scopuri pur populiste, acestea pot influenţa relaţiile multilaterale şi bilaterale în
domenii ca managementul mediului, comerţul şi schimburile culturale.
Diplomaţia dezastrului nu defineşte insuccesul în relaţiile internaţionale sau dificultăţile
întâmpinate în eforturile din cadrul activităţii diplomatice ci felul în care activităţile desfăşurate
pentru pregătirea, prevenirea şi înfruntarea efectelor unui dezastru reduc sau nu conflictele între
actorii scenei internaţionale şi conduc la stabilirea relaţiilor de colaborare între adversari. Între
aceste activităţi includem, aşadar, tot spectrul descris de la pregătire, prevenire, reacţie de răspuns
şi reconstrucţia şi recuperarea în caz de dezastru. Cercetările conduse în cadrul activităţilor de
diplomaţie a dezastrului arată că aceste activităţi se constituie ca un catalizator al diplomaţiei, fără
să creeze, însă, o nouă diplomaţie.
Este important ca acest catalizator să fie urmat automat de o voinţă politică exprimată de
către statele adversare politic pentru a se putea atinge succese diplomatice. Un exemplu evident al
insucceselor de acest tip este constituit de relaţiile tensionate între Statele Unite ale Americii şi Iran
după repetatele intervenţii umanitare ale Statelor Unite în Iran după cutremure. În acelaşi timp,
relaţiile bune obţinute între statele adversare în urma apariţiei catalizatorilor de acest tip nu trebuie
accelerate foarte mult de factori exteriori: cazul relaţiilor între Grecia şi Turcia care s-au asistat
reciproc după cutremure, au negociat în secret o perioadă şi toate eforturile au condus la o nouă
situaţie tensionată datorită amestecului din exterior, chiar dacă acesta a fost bine intenţionat. Un alt
exemplu grăitor este cel constituit de aplanarea conflictului armat între luptătorii pentru
independenţa Acehului şi armata indoneziană. Nu este nici o îndoială că dezastrul provocat de
tsunami a constituit un puternic catalizator în negocierile care începuseră în secret cu două zile
înaintea dezastrului, însă nu se poate spune ca a adus pacea între beligeranţi chiar dacă până în
prezent conflictul a rămas stins. Dezastrul nu a creat diplomaţia în acest caz, ci a ajutat-o. Din
studierea cazurilor în care a acţionat diplomaţia dezastrelor rezultă cu evidenţă că activităţile legate
de dezastre formează numai catalizatori pentru diplomaţia pe termen scurt, fără să creeze
diplomaţia sau să depăşească factorii diplomatici pe termen lung care nu au legătură cu dezastrele
naturale sau tehnologice.
Ilan Kelman demonstrează în „Disaster Diplomacy: Hope Despite Evidence” că, pentru ca
diplomaţia dezastrelor să funcţioneze, activităţile acesteia trebuie să rămână strict legate de
domeniile acoperite de activităţile relaţionate la dezastre, elementul politic fiind necesar să se
păstreze la un nivel scăzut.
Având în vedere elementul puternic emoţional care caracterizează reacţia umanităţii în faţa
dezastrelor, diplomaţia dezastrului studiază felul în care activităţile pre şi post dezastru influenţează
sau nu cooperarea internaţională între state sau comunităţi adversare. Practic se investighează cum
şi de ce activităţile legate de managementul dezastrelor induc colaborarea între inamici. În acest
demers ştiinţific se pot examina câteva tipuri de situaţii: o anumită zonă geografică unde populaţia
se confruntă cu dezastre cum ar fi relaţiile internaţionale ale Coreei de Nord în anul 2004 după
explozia unui tren sau după secetă, foamete şi inundaţii; un anumit eveniment dezastruos sau un tip
de dezastru - în cazul catastrofei cauzată de tsunami în 2004 au existat multe elemente de
diplomaţie a dezastrului, însă succesul cel mai mare, pacea din Aceh, nu se poate atribui acţiunilor
de diplomaţie determinate de intervenţiile umanitare de după dezastru, elementele de bază datând
dinaintea apariţiei dezastrului; alte oportunităţi transfrontaliere create de eforturile comune de
identificare a victimelor, având în vedere ca în dezastre ca cel cauzat de tsunami în Asia au existat
victime din multe state care se aflau în zonă pentru turism, apărând astfel şi multe protocoale
internaţionale pentru identificarea victimelor.
Toate aceste evidenţe conduc la concluzia că activităţile legate de managementul dezastrelor
nu conduc la apariţia uneori relaţii diplomatice noi, ci au numai o acţiune de facilitare a acestora.
Astfel, pe termen scurt acestea pot avea un impact asupra diplomaţiei, dar pe termen lung factori ca
schimbarea de regimuri de conducere, neîncrederea, credinţa că un conflict tradiţional are prioritate
în faţa necesităţilor de natură umanitară sau acordarea de prioritate acţiunilor beligerante în faţa
demersurilor diplomatice de rezolvare a conflictelor pot să aibă un impact mult mai puternic decât
cel al demersurilor umanitare. Există şi situaţii în care demersurile umanitare pot exacerba relaţiile
conflictuale aducând mari prejudicii diplomaţiei.
Diplomaţia dezastrului este implicată şi în aprofundarea unor aspecte şi tendinţe care explică
modul în care guvernele şi alţi actori ai scenei internaţionale aleg diferite abordări pentru utilizarea
activităţilor din cadrul managementului dezastrelor pentru a sprijini sau pentru a împiedica anumite
procese diplomatice. Există tipuri de diplomaţie a dezastrului care au ca obiectiv influenţarea
vecinătăţilor statelor implicate în diplomaţia dezastrului şi ajutorarea interacţiunilor şi relaţionării
între acestea. Între aceste tipuri putem menţiona diplomaţia de mediu care lucrează cu implicaţiile
care nu ţin de mediul înconjurător şi care sunt asociate cu negocierile din cadrul acordurilor
internaţionale privitoare la mediu şi paradiplomaţia dezastrului care cuprinde demersurile de
negociere şi relaţionare internaţională ale unor entităţi substatale cu guvernele unor state sau cu
organizaţiile internaţionale.
În aceeaşi lucrare citată mai sus, Ilan Kelman arată că imperativele umanitare şi activităţile
din cadrul managementului dezastrului trebuie să fie caracterizate de neutralitate şi independenţă
faţă de opiniile politice şi dezacordurile diplomatice. Din nefericire, imperativele umanitare sunt
deseori desconsiderate în realitate. La întrebarea dacă ar fi bine să se profite de oportunitatea de a
lega demersurile diplomatice de activităţile din cadrul managementului dezastrelor se poate
răspunde şi negativ şi pozitiv. Răspunsul negativ este justificat de faptul ca dihotomia clară între
cele două aspecte menţionate conduce la neutralitate şi la posibila garantare a bunului mers al
demersurilor de asistenţă umanitară printr-un management al dezastrului eficient şi independent.
Răspunsul pozitiv este motivat de faptul că aspectele politice sunt inerente apariţiei unui dezastru şi
managementului acestuia. Astfel, cu cât se reuşeşte fructificarea politico-diplomatică mai eficientă
a rezultatelor activităţilor de management al dezastrului, cu atât mai bine.
Succesul sau insuccesul diplomaţiei dezastrului sunt de multe ori cauzate de factori care sunt
exteriori acţiunilor şi activităţilor politicienilor şi diplomaţilor. Există o multitudine de actori
implicaţi care pot determina rezultate pozitive şi negative ale diplomaţiei dezastrului. Câteva
exemple semnificative ar fi următoarele: evenimentele pot depăşi voinţa şi vederile autorităţilor –
dacă înainte şi chiar imediat după apariţia dezastrului cauzat de uraganul Katrina în Statele Unite
autorităţile au răspuns nefundamentat că S.U.A. nu au nevoie de asistenţă internaţională, în
planurile de apărare ale Noii Zeelande există un capitol dedicat special asistenţei internaţionale
post-dezastru; dorinţele populaţiilor pot depăşi ezitările diplomatice aşa cum s-a întâmplat după
cutremurul din 1999 în cazul Turciei şi Greciei când populaţia a reclamat necesitatea ajutorării
reciproce; în cazul războiului între Etiopia şi Eritreea care a început în 1999 presa şi organizaţiile
umanitare au avut parte de un eşec în încercarea lor de a activa demersuri de diplomaţie a secetei.
Diplomaţia dezastrului este un proces ale cărui rezultate nu sunt niciodată sigure. Aceasta
constituie numai unul dintre factorii caracteristici diplomaţiei de tip nou. Dintre celelalte elemente
putem exemplifica diplomaţia comercială, diplomaţia sporturilor, diplomaţia culturală şi chiar şi
diplomaţia legata de cultul unor personalităţi marcante ale istoriei şi culturii universale.
Susţinătorii şi adversarii diplomaţiei dezastrului pot fi ignoraţi de conducătorii politici ai
statelor implicate, cei care încearcă realizarea unei reconcilieri prin intermediul diplomaţiei
dezastrului înfruntând riscul de a fi puşi în posturi jenante de oponenţii lor.
Putem concluziona pe acest subiect de graniţă constituit de diplomaţia dezastrului că acest tip
de diplomaţie nu este unul nou, elemente ale sale putând fi găsite cu mult înaintea istoriei
prezentului, că diplomaţia dezastrului are influenţe clare în soluţionarea unor conflicte dacă există o
voinţă cel puţin bilaterală în acest sens, că diplomaţia dezastrului are un caracter profund legitim cu
condiţia să nu existe o parte implicată în conflict care să caute orice pretext pentru a evita pacea,
efectul diplomaţiei dezastrului fiind unul pe termen scurt care nu influenţează direct sau esenţial
eforturile de reconstrucţie şi activităţile normale ale managementului dezastrului, de multe ori fiind
necesară o astfel de lipsă de influenţă politică pentru succesul acestora. Diplomaţii şi mediatorii
politici şi militari trebuie să considere activităţile de management al dezastrelor după apariţia
acestora ca o oportunitate pentru soluţionarea conflictelor datorită faptului că factorii care nu sunt
tradiţionali ca degradarea mediului şi pierderea de vieţi omeneşti influenţează din ce în ce mai mult
situaţiile de conflict.
Nu trebuie însă neglijat rolul diplomaţiei clasice în cadrul activităţilor de management al
dezastrelor, mai ales când componenta internaţionalista a acestui tip de activităţi este din ce în ce
mai prezentă în cadrul realităţilor internaţionale.
Trebuie amintit faptul că relaţiile diplomatice şi mai ales cele consulare au ca principal obiect
de activitate apărarea intereselor statelor trimiţătoare şi a cetăţenilor acestora în statele de reşedinţă
ale personalului diplomatic şi consular trimis în misiune în respectivul stat de reşedinţă.
Intervenţiile la nivel diplomatic şi consular sunt esenţiale în situaţiile în care accesul în interiorul
statelor respective a convoaielor umanitare, fie ele terestre, aeriene sau navale, au nevoie de
intervenţia directă a agenţilor diplomatici sau consulari pentru îndeplinirea formalităţilor de
frontieră şi de traversare a spaţiilor aeriene sau a apelor teritoriale ale statului de reşedinţă,
aterizare şi andocare. De asemenea, intervenţia acestora este foarte importantă pentru respectarea
de către autorităţile civile şi militare ale statului de reşedinţă a imunităţilor şi privilegiilor
funcţionarilor internaţionali ai agenţiilor internaţionale de intervenţie şi asistenţă – multe dintre ele
descrise în această lucrare - şi a lucrătorilor trimişi pentru intervenţii şi asistenţă umanitară ai
guvernelor donatoare pentru populaţiile sinistrate. Intervenţiile pe lângă factorii politici responsabili
conducători autoritari sau dictatoriali ai unor state care refuză intervenţiile umanitare externe ale
altor state sau organizaţii internaţionale sunt de importanţă critică pentru populaţiile aflate în mare
dificultate, aşa cum s-a întâmplat recent în Myanmar.
Intervenţiile de natură consulară pentru protecţia şi asistenţa cetăţenilor statului trimiţător pe
teritoriul ţării de reşedinţă sunt extrem de importante în momentul apariţiei unor situaţii de urgenţă,
dezastre şi izbucnirii unor conflicte armate, mai ales în cazul unor războaie civile care, de cele mai
multe ori, nu respectă dreptul internaţional al războiului. Aceste intervenţii apar cu mare vizibilitate
la eforturile statelor de origine ale cetăţenilor străini ce urmează să fie evacuaţi cu ajutorul acestor
state la identificarea tuturor cetăţenilor prezenţi pe teritoriul care a devenit teatru de ostilităţi armate
sau a fost lovit de un dezastru, efectuarea formalităţilor administrative specifice pentru eliberarea
documentelor de călătorie necesare pentru a fi înregistraţi, evacuaţi şi la final repatriaţi în statul de
origine şi organizarea de transporturi internaţionale în acest sens – lucru care poate fi foarte dificil
în state în care conflictele militare sunt în curs şi nu mai există o securitate a transporturilor sau în
caz de dezastru natural, când infrastructurile de transport pot fi inutilizabile temporar sau distruse.
Cu o astfel de situaţie a fost confruntată şi România relativ recent în cazul conflictului din Liban
între forţele guvernamentale şi gherilele Hezbolah, iar un exemplu foarte bun este constituit şi de
dezastrul din Oceanul Indian provocat de tsunami în anul 2004 unde un număr foarte mare de turişti
străini a trebuit identificat, înregistrat şi transportat în statele de origine fie că a fost vorba de
decedaţi sau de supravieţuitori.

[www.stiinta.info]