Comicul în comediile lui Ion Luca Caragiale

„Domnul Caragiale este întâiul scriitor dramatic realist şi mai ales cel dintâi care a adus pe scenă
mahalaua, factor însemnat în viaţa noastră socială cu începere mai cu seamă de la 1848. În O noapte
futunoasă şi în O scrisoare pierdută el a dovedit spirit de observaţie şi măestrie în zugrăvirea tipurilor, mai
ales sub aspectul manifestării lor exterioare.”1
Pentru început vom vorbi despre comicul de nume.
„ Numele proprii în opera comică a lui Caragiale ilustrează în chip inedit capacitatea unică a
scriitorului de a surprinde caracteristicul şi de a-l condensa. Prin conţinutul noţional al rădăcinii, prin mediul
evocat, prin sonoritate sau prin alte elemente, numele ajung să samene cu personajul şi să-l caracterizeze.”2
Semnificaţia numelor în cele două mari comedii:
Jupân Dumitrache Titirică Inimă rea – era stapânul familiei şi conducătorul unei prăvăli de cherestea.
Cuvântul jupân reprezintă un titlu de politeţe dat unei persoane şi echivalează cu cuvântul domn şi devine în
operă prenumele personajului. Din monologul lui Spiridon constatăm că porecla„Titirică Inimă rea” era pusă
pe drept: „Al dracului rumân şi jupânul nostru! Bine l-a botezat cine l-a botezat Titirică Inimă rea”( act I,
scena 5).
Nae Ipingescu – numele acestuia defineşte profesia de ipistat, cuvântul vechi „epistat” reprezenta cel
mai mic grad de ofiţer de poliţie.
Veta si Ziţa – numele celor două femei sunt nume tipice de ţaţe; cele două sunt personaje secundare,
Veta întruchipează infidelitatea de mahala, iar Ziţa întruchipează tipul unei mahalagioaice elegante.
Rică Venturiano – student în drept si publicist, era un june îndragostit; numele Venturiano ne duce cu
gândul la cuvântul aventură.

1
Cazimir, Ştefan, Caragiale. Universul comic, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967,p. 30-31.
2
Ibidem, p. 45.
Zaharia Trahanache – cuvântul trahana reprezintă o cocă moale, prin urmare, putem spune că
Trahanache era uşor de modelat, aşa cum modelezi cu uşurinţă şi coca. Soţia sa, Zoe , îl înşela cu prefectul
judeţului, Tipătescu, dar Zaharia nu bănuia nimic, ba mai mult avea încredere oarbă în cei doi.
Ştefan Tipătescu – un tânar amorezat
Ghiţă Pristanda – cuvântul pristanda reprezintă numele unui dans popular, care se dansează după
reguli stabilite înainte şi acestea sunt date de un conducător de joc. Ghiţă era un poliţist umil, asemenea celor
din joc, el asculta poruncile pe care i le dădeau Tipătescu, Veta.
[1]
 Tache Farfuridi şi Iordache Brânzovenescu – avocaţi, membrii ai comitelor, două personaje imbecile
care apar pe parcursul comediei nedesparţiţi , depind unul de altul, numele lor au rezonanţă culinară: farfurie
si brânză.
Agamemnon Dandanache – numele lui face referire la Agamemnon, un mare luptător al Greciei şi
cuvântul dăndănaie care înseamnă tărăboi, încurcărură.
Cetăţeanul turmentat – cel mai comic personaj; este nedumerit deoace nu ştie cu cine să voteze.

În al doile rând întâlnim comicul de situaţie.

Comicul de situaţie în „O noapte furtunoasă” reiese din încurcăturile şi confuziile personajelor.
Jupân Dumitrache se afla la Iunion împreună cu soţia sa, Veta, şi cu sora acesteia, Ziţa. La Iunion,
Rică şi Ziţa se îndrăgostesc, Rică priveşte toată seara la cele două femei şi la plecare le urmăreşte până acasă.
Dumitrache este convins că atentează la onoarea lui de familist şi nu se gândeşte nici măcar o clipă că Rică
este, de fapt, îndrăgostit de Ziţa. Dumitrache este preocupat de Rică şi de dorinţa de a-şi apăra onoarea lui de
familist, dar în acest timp el este înşelat de Veta, ea avea o relaţie cu Chiriac, omul în care Dumitrache avea
cea mai mare încredere.
O situaţie comică este reprezentată de întâlnirea lui Rică cu Veta. Rică şi Ziţa hotărăsc să se
întâlnească la ea acasă „după zece ceasuri la numărul 9, strada Catilina, când oi vedea la fereastră că se
micşorează lampa”. Rică nimereşte însă în casa lui Dandanache, în camera Vetei. Bărbatul nu realizează că
femeia cu care vorbeşte este de fapt Veta şi „rosteşte un monolog patetic, de un comic irezistibil, prin care îi
reaminteşte toate etapele care precedaseră întâlnirea din acea noapte”.1
Rică: „Angel radios! De când te-am văzut prima întâiaşi dată, pentru prima oară mi-am pierdut uzul raţiunii;
da! Sunt nebun...”
„ fii mizericordioasă! Sunt nebun de amor; da! Fruntea mea îmi arde, tâmplele-mi se bat, sufăr peste
poate, parcă sunt turbat.”
1 Badea, Mariana. Limba şi literatura română pentru elevii de liceu, Bucureşti, 2008, p 208.
„ tu esti aurora, care deschide bolta înstelată într-o adoraţie poetică, plină de..”
„ tu eşti angelul visurilor mele , tu eşti steaua, pot pentru că zic chiar luceafărul, care străluceşte
sublim în noaptea tenebroasă a existentii mele, tu eşti..” ( act II, scena 2)
Când realizează că a făcut o încurcătură, Rică se scuză şi o roaga pe Veta să-l ajute să iasă din casă.
O altă situaţie comică o reprezintă încercarea lui Rică să scape din ghearele celor trei bărbaţi,
Dandanache, Spiridon şi Chiriac, care aflase ca „bagabontul” se află în casă si Dandanache era sigur că
acesta venise să atenteze la onoarea lui de familist. Cei trei bărbaţi sunt capabili să îl omoare pe Rică. Se iscă

[2]
un adevărat conflict, Veta se teme că soţul ei o va suspecta că îl înşeală, iar Ziţa se teme pentru viaţa iubitului
ei şi exclamă de câteva ori: „Ah! Mor.. Monşerul meu!” Rică este speriat si exclamă: „O ce noapte
furtunoasă! Ce de peripeţii!” El se ascude într-un butoi scapă de bărbaţi, dar într-un final este prins, este
recunoscut de Ipingescu şi scapă nevătămat.

Comicul de situaţie în O scrisoare pierdută.

Principala situaţie comică este reprezentată de pierderea şi găsirea scrisorii de amor. Zoe Trahanache
pierde scrisoarea amoroasă de la amantul său, Tipătescu. Cetăţeanul turmentat o găseşte şi curios o desface
pentru a o citi, dar aceasta îi este furată de Caţavencu. Cel din urmă foloseşte scrisoarea ca mijloc de şantaj,
dorind să obţină postul de deputat. Îi ameninţă pe Trahanache şi pe Tipătescu că va publica scrisoarea în
ziarul Racnetul Carpaţilor dacă nu îi va oferi postul pe care şi-l doreşte din toată inima. Caţavencu pierde
scrisoarea într-o încăierare şi scrisoarea este găsită din nou de cetăţeanul turmentat.
O altă situaţie comică este reprezentată de încrederea pe care o are Trahanache în soţia sa şi în
Tipătescu. El merge la Catavencu şi citeşte scrisoarea în care scrie următoarele: „ Scumpa mea Zoe,
venerabilul ( adică Trahanache) merge deseară la întrunire. Eu( adică Tipătescu) trebuie să stau acasă, pentru
că aştept depeşe de la Bucureşti, la care trebuie să răspunz pe dată; poate chiar să mă cheme ministrul la
telegraf. Nu mă aştepta, prin urmare , şi vino tu la cocoşelul tău care te adoră, ca totdeauna, şi te sărută de o
mie de ori, Fănică”. Deşi scrisoarea este cât se poate de reală, Trahanache este atât de slab de minte încât este
sigur că scrisoarea este o „plastiografie”: „Ei, Fănică, să vezi imitaţie de scrisoare! să zici şi tu că e a ta, dar
să juri, nu altceva, să juri!...Uită-te la el cum se turbură!...” (actul I, scena 7).
Apariţiile neaşteptate ale cetăţeanului turmentat ilustrează o altă situaţie comică. Acesta este un om
simplu, apare tot timpul beat şi este bulversat de campania electorală, este confuz şi nu ştie cu cine să voteze.
De câte ori apare trezeşte simpatia şi amuzamentul cititorilor. Când este întrebat cum se numeşte, răspunde
doar că este un simplu alegător, se clatină şi sughiţă tot timpul. Când găseşte scrisoarea, fiindcă fusese
poştaş, are intenţia să o ducă „adresantului”, dar nu este nici el cinstit, fiindcă o citeşte mai întâi. Cei din jurul
lui îl consideră un beţiv, un păcătos. Tipătescu îi zice că este tot timpul turmentat şi că miroase a băutură:
„Tipătescu:Uite, nenorocitule, miroşi cale de o poştă.
Cetăţeanul: Ăsta e mirosul meu naturel.
Tipătescu: Miroşi a rom..
Cetăţeanul: Ei bravos! Vrei să miros a gaz..”(actII, scena 7)

Şi în al treilea rând vom vorbi despre comicul de limbaj.

[3]
 „O consecinţă repede sesizabilă în cuprinsul operei comice a scriitorului este preeminenţa comicului
de limbaj, ale cărui efecte deţin o pondere superioară celor de orice altă natură,considerate în totalitatea lor.”1
Comicul de limbaj la Caragiale este ilustrat prin greşelile de vocabular, încălcarea regulilor
gramaticale, ticuri, repetiţii comice.
Vom ilutra comicul de limbaj în comedia „ O noapte furtunoasă”.
Greşelile de vocabular reprezentate deseori prin pronunţii greşite: „amploiat”, „bagabont”.
De asemnea, „comicul de limbaj este reprezentaz şi de folosirea unui număr mare de neologisme , de
origine îndeosebi franceză, supuse celor mai variate estropieri.”2 De exemplu: folosirea lui o în loc de u
(cocoane, poblic), folosirea lui i în loc de e ( ochilarii, modistă, muştirii), folosirea lui z sau s în loc de x (
izirciţ), folosirea lui a în loc de e ( pansion, prezante).
Încălcarea regulilor gramaticale: adevărurile generale: „ Cetăţene, suntem sub regimul libertăţii,
egalităţii şi fraternităţii: unul nu poate fi mai sus decât altul, nu permite constituţia.”
Prezenţa ticurilor verbale, foarte des întâlnite la Ipingescu, la el se remarcă repetarea cuvântului
„rezon” precum şi repetarea sintagmei „Mie-mi spui? N-o ştiu eu?”.
Repetiţiile comice se remarcă în vocabularul lui Jupân Dumitrache. De exemplu: “Mă ştii că am
ambit, domnule, când e vorba la o adică de onoarea mea de familist. “
Sunt întâlnite şi confuzii între anumite cuvinte. De exemplu, într-o replica de-a lui Rică: „ aibi
pietate”- se remarcă o confuzie între franţuzescul pitie(milă) şi piete( cucernicie) de aici vine sensul de
miloasă. O altă confuzie o întâlnim tot la Rică: „Vox populi, vox dei” este o expresie latină care se traduce
astfel: glasul poporului e glasul lui Dumnezeu. Din cauza inculturii, Rică o pronunţă greşit: „box populi, box
dei.”.

1
Cazimir, Ştefan, Caragiale. Universul comic, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967,p225.
2
Ibidem, p. 229.
Construcţii incoerente pe care le găsim din nou la personajul Rică: „ Madam! Să am pardon! Scuzaţi
cocoană! Consider că.. adică, vreau să zic, respectatul..pardon.. sub pretext că şi pe
motivul...scuzaţi...pardon..!” ( act II, scena 2)

În comedia „ O scrisoare pierdută” vom întâlni aceleaşi tipuri de greşeli, discutate în comedia „ O
noapte furtunoasă” care caracterizează comicul de limbaj.

[4]
 Astfel găsim un număr mare de neologisme supuse estropieri: folosirea lui b în loc de p ( bampir),
folosirea lui e în loc de i ( famelie, deseară, desperată), folosirea lui o în loc de u ( docomentul). Dandanache
rosteşte greşit si numele candidatului, în loc de Agamiţă acesta spune Gagamiţă.
De asemenea, întâlnim încălcări ale regulilor gramaticale: polisemia „ne-am rătăcit împreună” şi
adevăruri generale „un potop care nu mergea înainte, sta pe loc.”
Ticurile verbale se întâlnesc foarte des la Pristanda: curat ( „Curat mişel”, „Curat murdar”, „Curat
moflujii”, „Curat să-l lucrăm”), la Trahanache: „Ai puţintică răbdare” sau „ Stai să vezi”, la cetăţeanul
turmentat: „ Eu pentru cine votez?”
Repetiţiile comice întâlnite la cetăţeanul turmentat: „Dă-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu
bere.” şi la Pristanda: „famelie mare, remuneraţie mică, după buget.”
„Expresiile proverbiale şi zicătorile tipice sunt partea cea mai tradiţională a bagajului lingvistic.”1
Le întâlnim la Jupân Dumitrache: „nişte scârţa-scârţa pe hârtie”, „un coate-goale”, „maţe-fripte”, „a
sfeclit-o”, „m-a fiert fără apă toată seara”, „lac să fie, că broaşte destule”, „dormire-aţi somnul ăl lung”; la
Ziţa „paza bună trece primejdia rea”; la Chiriac „ nici în clin nici în mâneci”, la Trahanache „am făcut-o
lată”, „din vorbă-n vorba, tura-vura”, la Farfuridi „ ori prea-prea, ori foarte-foarte”,la Veta „ pe parola mea de
onoare”, la Pristanda „bat-o focu.”
“Lumea lui Caragiale e minunată, e o lume paradisiacă, fără griji şi fără , cum se spune azi în limbaj
mistic, fără cine ştie ce problematici interne. Oamenii râd, petrec şi se bucură[…].Caragiale, cel mai raţional
scriitor, cel care a înţeles mai bine firea noastră: ne-a l ăsat şi acest aspect: românul care nu-şi pierde
cumpătul în faţa crizei. Literatura sa e tonică şi plinăde consolaţie astăzi.” 2

Prin urmare, putem afirma că în cele două mari piese : „O noapte furtunoasă” şi „O scrisoare
pierdută” scrise de Caragiale întâlnim mai multe tipuri de comic.

1
Cazimir, Ştefan, Caragiale. Universul comic, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, p.227
2
Ralea, Mihai, Lumea lui Caragiale,Adevărul Literar şi artistic, 1931.Nr.573/ 29 noiembrie, p.15

Bibliografie:

 Cazimir, Ştefan, Caragiale. Universul comic, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967.
 Badea, Mariana. Limba şi literatura română pentru elevii de liceu, Bucureşti, 2008.
 Caragiale, I. L., Teatru, Editura Albatros, Bucureşti, 1982.
 Ralea, Mihai, Lumea lui Caragiale, Adevarul Literar şi artistic, 1931.
[5]
[6]