Sunteți pe pagina 1din 67

Introducere

Tema centrală a lucrării este Conflictul dintre Statele Unite ale Americii şi China, din
Marea Chinei de Sud. Motivele care au stat la baza alegerii acestei teme sunt diverse.
În primul rând, suntem interesaţi să analizăm modul cum interacţionează primele mari
puteri ale lumii, Statele Unite şi China, în actualul context al globalizării şi al interdependenţei
economice.
În al doilea rând, suntem interesaţi să urmărim modul în care se va adapta Statele Unite
ascensiunii Chinei. Va încerca să ingradeasaca1 China, aşa cum prevede realismul ofensiv2, sau
va face concesii, permiţându-i Chinei să devină un hegemon regional?
Tema are o relevanţă semnificativă pentru ştiinţele politice şi relaţiile internaţionale.
Comportamentul cetăţenilor şi sistemul de guvernare al societăţilor au reprezentat interese vitale
pentru ştiinţa politică. Totuşi, ea a fost dintotdeauna interesată să cunoască şi să explice
comportamentul statelor şi modul cum se organizează sistemul internaţional. Tema este relevantă
pentru ştiinţele politice, întrucât aduce, faţă în faţă, la fel că în cadrul Războiului Rece, două mari
puteri cu sisteme diferite de guvernare. Prin urmare, cursul pe care îl va lua relaţia dintre Statele
Unite şi China, în Marea Chinei de Sud, ar putea valida sau invalida ipoteze care presupuneau,
cu doar un deceniu în urmă, ,,triumful democraţiei şi al păcii în lume''3. Pe lângă acest lucru,
formele de guvernare din zona Asiei de Sud-Est au reprezentat un interes semnificativ pentru
ştiinţele sociale. Această zonă a arătat faptul că, în anumite condiţii, bunăstarea cetăţenilor este
mai importantă decât libertăţile individuale ale acestora. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu există
libertăţi individuale, stabilitatea unui stat poate fi menţinută printr-o creştere economică
sustenabilă. Libertăţile individuale, avandul ca părinte fondator pe John Locke, s-au dovedit a

1
Politica de îngrădire( containment) a fost practicată de Statele Unite împotriva URSS-ului, în timpul Războiului
Rece, şi îl are că principal artizan pe George.F Kennan.
2
Realismul ofensiv a fost conceput de John Mearsheimer, în Tragedia politici de forţă. El are la baza ideea conform
căreia statele nu se simt în siguranţă decât după ce dobândesc hegemonia în propria emisferă.
3
Aceste ipoteze îi aparţin lui Francis Fukuyama şi se ragasesc în cartea The end of history.

1
avea o importanţă secundară în regiunea Asia-Pacific. Şi totuşi, acest lucru nu a condus la ceea
ce este cunoscut în literatura de specialitate ca ,,failed states''4.
Relevanţa temei pentru disciplina Teoriei Relaţiilor Internaţionale constă în două lucruri:
În primul rând, groapa comună a istoriei este presărată cu multiple exemple în care ordinea
mondială colapsează. Mai mult, în majoritatea cazurilor când s-a întâmplat acest lucru,
schimbarea a fost una neaşteptată şi violentă. Statele Unite sunt mulţumite cu ordinea mondială
existentă, întrucât aceasta reflectă distribuţia de putere de la finalul celui de-al Doilea Război
Mondial. China, evident, nu este satisfăcută de actuala ordine existentă, pentru că nu reflectă
realitatea distribuţiei actuale de putere. ,,Unele dintre puterile emergente din istoria modernă au
sustras resursele altor state prin invazii, colonizări, expansionism sau prin război la scară largă'' 5.
Va acţiona China diferit, dat fiind faptul că ascensiunea ei a are loc în actuala epocă a
globalizării şi interdependenţei? Din păcate, istoria ne arată că a fost mai degrabă excepţia şi nu
regula, situaţia în care bălanţa de putere s-a modificat într-un mod paşnic.
În al doilea rând, servind ca principal centru demografic şi economic al lumii, zona Asia-
Pacific va deveni cea mai contestată regiune a globului. Ea nu reprezintă un subiect de cercetare
doar pentru analiştii din domeniul relaţiilor internaţionale, ci pentru toţi cei care doresc o
cunoaştere a fenomenelor mondiale actuale.

Întrebările cercetării: Există vreo legătură între aspiraţia Chinei la hegemonia regională
şi revendicarile ei din Marea Chinei de Sud?
Care va fi răspunsul Chinei la operaţiunile menite sa asigure libertatea de navigaţie
purtate de Statele Unite ale Americii?
Cum va alege Statele Unite să conteste revendicările Chinei? Care va fi răspunsul ei la
construcţiile militare de pe insulele din Marea Chinei de Sud?
Ipoteza centrală: China urmăreşte, pe termen lung, să devină un hegemon în propria
emisferă, iar Marea Chinei de Sud reprezintă un mijloc pentru atingerea obiectivelor sale.
Ipoteze secundare:-În cazul în care China va deveni mai fermă în atingerea obiectivelor
sale, ea ar putea opta pentru o blocadă, întrucât este la fel de costisitoare ca alte mijloace, dar
mult mai puţin escalatorie.

4
Statele eşuate desemnează guverne incapabile de a deţine monopolul violenţei legitime. Sunt caracterizate în
principal de conflicte interne şi chiar de războaie civile între grupuri rebele şi transnaţionale.
5
Zheng BIJIAN, ,,China’s peaceful rise to great power status’’, Foreign Affairs, Vol. 84, No. 5, pp. 18-24.

2
- Statele Unite ale Americii va contesta revendicările Chinei prin continuarea misiunilor
menite să asigure libertatea de navigaţie, întrucât acestea respectă legile internaţionale şi implică
riscuri reduse.
-China nu va putea îndepărta Statele Unite din regiunea Asia-Pacific şi, prin urmare,
deveni un hegemon regional. Dar poate obţine o ajustare a balanţei de putere în regiune.
Există două variabile care pot determina relaţiile dintre China şi Statele Unite, în Marea
Chinei de Sud. Prima variabilă se referă la intensificarea construcţiilor militare chineze din
Marea Chinei de Sud şi la dezvoltarea unor noi avioane şi nave de luptă. A două se referă la
frecvenţa operaţiunilor şi activităţilor Statelor Unite, sub forma misiunilor menite sa asigure
libertatea de navigaţie. Cu cât cele două variabile vor veni mai aproape, adică cu cât Republica
Populară Chineză va creşte nivelul construcţiilor militare şi cu cât Statele Unite va intensifica
misiunile pentru prezervarea libertăţii de navigaţie, cu atât va fi mai greu de evitat un conflict.
Niciun stat nu-şi va permite să-şi piardă credibilitatea în faţă celorlalţi actori din regiune. ,,Atâta
timp cât cresc capabilităţile militare ale Chinei, Beijingul va fi din ce în ce mai capabil să-şi
adjudece revendicările, într-o manieră în care nu era în stare cu doar câţiva ani înainte''6.
Metodele de cercetare folosite sunt calitative. Cercetarea are loc la nivel macro. Lucrarea
îşi propune să descrie şi să explice modul cum interacţionează, în actuală epoca a globalizării şi
interdependentei, primele două mari puteri ale lumii, Statele Unite şi China, în Marea Chinei de
Sud. Demersul are la baza un proces inductiv, deoarece am plecat de la particular la general. În
lucrare este prezentată relaţia dintre Statele Unite şi China din Marea Chinei de Sud. Apoi,
această relaţie este tratată mai pe larg, prin analogii istorice, dar cu implicaţii serioase asupra
situaţiei din Marea Chinei de Sud. De asemenea, în lucrare sunt inserate definiţii, explicaţii ale
unor concepte necesare în analiză tematică, precum şi informaţii despre personalităţi politice şi
evenimente istorice importante.
Demersul năzuieşte să fie unul teoretic, sintetic şi integrator. Caracterul inovator al
demersului constă în portretizarea şi punerea în lumina a unui conflict ce poate deveni în viitor o
felie de istorie.
În ceea ce priveşte parcursul bibliografic, în lucrare se regăsesc documente oficiale:
United Nation Convention on the Law of the Sea( Convenţia Naţiunilor Unite asupra Dreptului

6
Adam P. LIFF şi G. John IKENBERRY, ,,Racing toward tragedy:? China’s rise, military competition in the Asia
Pacific and the Security Dillema’’ , International Security, Vol.39, No. 2, pp.52-91.

3
de folosire a Marii) şi Legislaţia Republicii Populare Chineze asupra liniei de măsurare a apei
teritoriale.
Pentru delimitarea contextului geopolitic din Marea Chinei de Sud, au fost foarte
importante cărţile lui Robert Kaplan, Butoiul cu pulbere al Asiei şi Răzbunarea geografiei.
Pentru construirea unui cadru istoric al relaţiei dintre Statele Unite şi China, cartea lui Henry
Kissinger, Despre China, a avut o importanţă semnificativă. Tot dintr-o perspectivă istorică,
cartea lui Paul Kennedy, Ascensiunea şi decăderea marilor puteri, ne-a oferit relevante
considerente despre importanţa economiei în modificarea distribuţiei puterii la nivel
internaţional.
În ceea ce priveşte delimitarea paradigmei, am considerat că realismul ofensiv explică cel
mai bine comportamentul Chinei şi al Statelor Unite ale Americii. Aşa cum am arătat înainte, el a
fost conceput de John Mearsheimer, în Tragedia politicii de forţă. Din punctul de vedere al
studiilor şi articolelor, două se desprind ca importanţă: Articolul lui Zheng Bijian,, China's
peaceful rise to great power status'', şi articolul lui Sthepen Biddle şi Ivan Oelrich,, Future
warfare în Western Pacific''.
În ceea ce priveşte aparatura conceptuală centrală, în lucrare se pot identifica următoarele
concepte cheie de relaţii internaţionale: Anarhia, interesul naţional, puterea şi echilibrul puterii.
În relaţiile internaţionale, anarhia desemnează lipsa unui organ suprastatal care să impună
ordinea între state. Interesul naţional are la bază noţiunea de ,,raţiune de stat'', concepută de
cardinalul de Richelieu, în prima parte a secolului al-XVII-lea. Ea se referă la faptul că ,,interesul
de grup primează în faţă celui individual''7. Existenţa statului este mai importantă decât orice
altceva.,,Omul este nemuritor, salvarea îi vine din viaţă de apoi. Statul este de fel nemuritor, el
poate fi salvat acum ori niciodată''8.
Puterea este, de regulă, un concept foarte greu de definit. În relaţiile internaţionale, ea
desemnează capacitatea unui actor de a-l determina pe altul să facă ceea ce acesta nu ar fi făcut
în mod voit. Cu alte cuvinte, simpla modificare a comportamentului altui actor reprezintă o
formă a puterii.
Noţiunea de echilibru al puterii a reprezentat întotdeauna un concept cheie în relaţiile
internaţionale. Ea a desemnat de-a lungul timpului tendinţa marilor puterii de a se coaliza pentru

7
Şerban F.CIOCULESCU, Introducere în Teoria Relaţiilor Internaţionale, Editura Militară, Bucureşti, 2008, p.66
8
Henry KISSINGER, Diplomaţia, Editura ALL, Bucureşti, 1994, p.52

4
a împiedica apariţia unui hegemon continental. Au existat câteva exemple de realizare a
echilibrului puterii: Împotriva lui Ludovic al-XIV-lea, împotriva lui Napoleon, împotriva
Kaiserului sau Germaniei wilhelmiene şi împotriva Germaniei naziste.
În Introducere în Teoria Relaţiilor Internaţionale, Şerban Filip Cioculescu identifică
două tipuri de teorii ale relaţiilor internaţionale: teoriile empirice şi teoriile normative. ,,Primele
analizează fapte, testează ipoteze, fac predicţii, iar cea de-a doua categorie se axează pe
cercetarea bazată pe valori şi preferinţe, fără a se încerca testarea empirică pentru validarea
ipotezelor.’’9 Teoria Relaţiilor Internaţionale ne oferă cadrul în care putem grupa şi sistematiza
informaţiile şi datele pe care le colectăm, astfel încât să putem concepe un demers care să aibă la
bază o relaţie de cauzalitate. Doar aşa putem concepe ipoteze pe care apoi să le testăm empiric.
,,Zilnic, pe scena lumii au loc sute sau mii de evenimente care, dacă sunt stocate de-a valma, fără
criterii de ordonare, derutează orice observator atent al realităţii’’10.
Realismul a fost curentul de gândire dominant în a doua parte a secolului al XX-lea. A
deţinut rolul pe care Thomas Kuhn îl atribuie unei paradigme, ,,de realizare ştiinţifică universal
recunoscută care, pentru o perioadă, oferă probleme şi soluţii model unei comunităţi de
practicieni''11. Considerăm că realismul rămâne şi astăzi un curent de gândire care, în ciuda
faptului că pare să piardă teren în faţa altor şcoli de gândire, poate oferi un model explicativ
coerent al comportamentelor statelor. Iar faptul că o zonă maritimă importantă a devenit o sursă
de conflict, între două mari puteri, în actualul context al globalizării şi interdependenţei, nu face
decât să întărească această ipoteză.
Curentul de gândire sau paradigma prin care vom arăta şi explica comportamentul
statelor din Marea Chinei de Sud este ,,realismul ofensiv’’, conceput de John.J. Mearsheimer, în
Tragedia politicii de forţă. Conform curentului realismului ofensiv, comportamentul Chinei va fi
specific unei puterii nemulţumite cu actuala ordine mondială. Cu alte cuvinte, China va urmări să
devină un hegemon regional în emisfera sa. Statele Unite ale Americii, pe de altă parte, ca putere
interesată să menţină statu-quoul, va tinde să adopte, cel puţin pentru o perioada de timp,
strategia păsării responsabilităţi. Dacă aceasta nu va da roade, va adopta strategia
contrabalansării.

9
Şerban F.CIOCULESCU, op.cit, p.15
10
Idem
11
Thomas KUHN, Structura revoluţiilor ştiinţifice, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p.58.

5
Principalele unităţii de analiză ale acestei cercetări sunt statele. În viziunea weberiană a
statului, cea mai importantă sarcina pe care acesta şi-o poate asuma este deţinerea monopolului
constrângerii fizice legitime. În viziunea contractualistă, ordinea violentă poate fi depăşită prin
atribuirea ,,unui monopol al constrângeri fizice unui singur actor''12. Ambele viziuni au în comun
necesitatea unei autorităţii centrale, legitime. Cu alte cuvinte, ,,Singurul în măsură să recurgă la
constrângerea fizică, statul va acţiona în situaţiile în care legea comună- regula cuprinsă, prin
liberă voinţă, în contractul social- este încălcată de unii dintre contractanţi’’13. Concept
fundamental în ştiinţa politică, statul a devenit un actor principal în relaţiile internaţionale odată
ce a căpătat semnificaţia de unitate administrativ-teritorială şi de entitate suverană. Acest lucru s-
a întâmplat în 1648, odată cu instaurarea Păcii Westfalice, care a pus capăt războiului de 30 de
ani, dintre catolici şi protestanţi. Faptul că principalele unităţi de analiză în cadrul disciplinei
Teoriei Relaţiilor Internaţionale au fost şi rămân statele, este un fapt ce nu ar trebui să ne mire.
Deciziile de a declanşa război şi de a încheia pace sunt, prin ele însele, rezultatele unui proces
decizional, care are loc la nivel statal. Dacă există un punct unde disciplina Teoriei Relaţiilor
Internaţionale se desprinde de alte discipline, acesta constă în importanţa acordată conceptului de
stat, ca unitate de analiză: ,,Nu există concept mai important pentru disciplina relaţiilor
internaţionale. Statul, în sensul său de stat-naţiune, reprezintă o trăsătură definitorie a ceea ce
înseamnă internaţional. Fără stat nu ar exista nici RI’’14. Chiar dacă vom asista în viitor la
dispariţia entităţii numite ,,stat’’, acest lucru nu va afecta bălanţa de putere şi sistemul
internaţional. Până la urmă, aşa cum afirmă Robert Kagan, ,, autori precum Tucidide sau
Machiavelli au scris cu mult înaintea înfiinţării statelor-naţiune''15. Considerăm, aşadar, că
indiferent de ce entitate politică va lua naştere, ea nu va afecta demonstraţia pe care o încearcă
această lucrare.
În primul capitol vom face o scurtă prezentare a principalelor curente de gândire din
relaţiile internaţionale, relevante pentru lucrarea noastră. Apoi vom arăta contextul geopolitic şi
geostrategic în care au loc disputele şi revendicările din Marea Chinei de Sud. Capitolul al II-lea
va debuta cu o prezentare misiunilor menite să asigure libertatea de navigaţie( Freedom of

12
Cristian PREDA, Introducere în stiinţa politică, Editura Polirom, Iaşi, 2013, p.74
13
Idem
14
Kjell GOLDMAN, coord: Robert E.Goodin,Hans-Dieter Klingerman, Manual de ştiinţă politică, Editura Polirom,
Iaşi, 2005, p.355
15
Robert KAGAN, ,, Backing into world war III’’, Foreign Policy, 6 februarie, 2017, accesat la 12 aprilie 2017,
disponibil la http://foreignpolicy.com/2017/02/06/backing-into-world-war-iii-russia-china-trump-obama/ .

6
Navigation Operation): scurt istoric, mod de funcţionare şi obiective. Capitolul se va încheia cu
prezentarea ultimelor cinci misiuni susţinute de Statelor Unite ale Americii in regiunea Asia-
Pacific. În capitolul al III-lea vom trata despre relaţia dintre Statele Unite şi China, mai pe larg,
dar cu implicaţii serioase asupra dipsutelor din Marea Chinei de Sud. Vom arăta, de asemenea,
implicaţiile programelor A2/AD Antiaccess/Area Denial şi Air-Sea Battle. Concluziile
capitolului vor încheia lucrarea.

7
Capitolul I
Principalele curente de gandire si contextul geopolitic şi geostrategic din
Marea Chinei de Sud

Capitolul îşi propune să prezinte elementele conceptuale şi tipurile de raţionament ale


liberalismului şi realismului. De asemenea, va oferi un cadru geopolitic şi geostrategic al
disputelor din Marea Chinei de Sud.

Elementele conceptuale şi tipurile de raţionament ale liberalismului şi realismului


Situaţia din Marea Chinei de Sud pune, faţă în faţă, pentru a câtă oară, principiile
liberalismului şi cele ale realismului.
Primul postulat al tradiţiei liberale este cel de interdependenţă economică. Acest postulat
are la bază ideea conform căreia, statele, odată satisfăcute din punct de vedere economic, vor uita
de teama de supravieţuire şi se vor concentra pe acumularea unei cât mai mari bogăţii16. Al
doilea postulat se întemeiează pe o logică maniheistă, în sensul in care vede lumea separată în
două categorii: bună şi rea. Spre deosebire de statele autoritare şi totalitare, cele democratice au o
înclinaţie mai redusă spre conflict. Cu alte cuvinte, ,,democraţiile nu se luptă între ele’’17, sunt
paşnice fiindcă le leagă acelaşi regim de guvernare. Al treilea postulat al tradiţiei liberale are la
baza asumpţia că instituţiile internaţionale armonizează interesele statelor şi reduc în mod
semnificativ şansele de conflict.
Dintre cele trei postulate enumerate anterior, unul singur se desprinde ca importanţă în
epoca în care trăim. Interdependenţa economică se bucură în prezent de o atenţie semnificativă.
Acest lucru se întâmplă pentru că, odată ce există un nivel ridicat de dependenţă reciprocă,
statele nu mai sunt la fel de înclinate să facă rău celorlalte, întrucât acest lucru le va afecta direct
sau indirect şi pe ele. Globalizarea a năvălit peste noi fără a ne întreba dacă o acceptăm, dacă
suntem de acord cu avantajele şi dezavantajele pe care le aduce. Interdependenţa economică nu
elimină tendinţa statelor de a gândi în termenii jocului cu sumă nulă. Există aproape întotdeauna
şansa ca un stat să câştige un avantaj comparativ în faţa altui stat, pentru că vor exista
întotdeauana schimbări în distribuţia avuţiei. Acest lucru este cu atât mai relevant în prezent, cu

16
John J. MEARSHEIMER, Tragedia politicii de forţă, Editura Antet xx Press, Prahova, 2003, p.17
17
Idem

8
cât,,viteza acestei schimbări economice globale nu este uniformă, pur şi simplu, pentru că ritmul
inovaţiei tehnologice şi al creşterii economice este neregulat, condiţionat de situaţia
inventatorului şi întreprinzătorului individual, precum şi de climă, boli, războaie, geografie,
cadru social şi aşa mai departe''18. Încă de la tratatul lui Immanuel Kant asupra Păcii eterne,
teoriile liberale din relaţiile internaţionale au postulat că unul dintre garanţii păcii poate fi
comerţul. Cu cât volumul comerţului şi investiţiilor este mai mare între două ţări, cu atât ale ar
trebui să aibă un interes în a evita un posibil conflict. Statele Unite şi China vor testa aceste
considerente. Cele două ţări sunt legate între ele cum nu au mai fost înainte. Comerţul poate juca
un rol în evitarea conflictului, dar există şanse slabe că el să garanteze pacea. Chiar dacă
interdependenţa ajută la îndepărtarea ostilităţii, ea nu poate constrânge şi opri naţiunile să se
angajeze în alte activităţi, cum ar fi o cursă a înarmărilor sau o construire de alianţe.,, Din
păcate, însă, există puţine motive în teoria şi experienţa istorică să credem că legăturile
economice singure sunt suficiente pentru o stabilitate de durată şi o pace perpetuă''19. Ceea ce se
uită, deseori, este faptul că interdependenţa poate fi şi o sursă de divergenţe.
Se vorbeşte foarte mult de suma enormă de dolari americani deţinută de China. Există
temerea că datoriile mari faţă de China ar putea influenţa politica externă a Statelor Unite, prin
faptul că Beijingul ar putea scădea valoarea dolarului, ceea ce ar duce la o creştere a dobânzii şi
astfel, la o dezordine în economia Americii. Acest lucru ar afecta şi China, cu siguranţă, dar într-
o măsură ceva mai mică. Chiar şi la nivelul instituţiilor internaţionale, interdependenţa asimetrică
îşi face deseori simţită prezenţa. Evident, acest lucru se întâmplă, asa cum susţin Robert O.
Keohane si Joseph S. Nye, ,, în procesul de negociere care traduce resursele de putere în putere
asupra rezultatelor''20.
Cu toate acestea, nu vrem să cădem în capacana de a subestima rolul interdependenţei
economice în diminuarea şanselor de conflict. Importanţa acestui concept în relaţiile
internaţionale este de netăgăduit. La fel de mult,însă, credem că uneori rolul ei este exagerat şi se
uită foarte repede faptul că statele mai pot fi ghidate şi după logica câştigurilor relative.
Menţionăm aici şi că, pesimismul în relaţiile internaţionle este reprezentat de realişti.
Avându-i ca reprezentanţi de seamă pe E.H.Carr, Hans J. Morgenthau şi Kenneth Waltz,

18
Paul KENNEDY, Ascensiunea şi decăderea marilor puteri. Transformări economice şi conflicte militare din 1500
până în 2000,Editura Polirom, Iaşi, 2011, pp.390-391
19
Aaron, FRIEDBERG, A Contest for Supremacy, W.W.Norton & Company, New York, 2011, p.46
20
Robert O.KEOHANE şi Joseph S. NYE, Putere şi interdependenţă, Polirom, Iaşi, \ 2009, p.64

9
paradigma realistă a servit ca principală sursă de gândire decenii la rând. La fel ca în tradiţia
liberală, realiştii văd statele ca principalii actori ai relaţiilor internaţionale. Numai că, spre
deosebire de liberali, realiştii iau că punct de referinţă marile puteri, întrucât ele sunt cele care
pot modela politica internaţională21. Cei drept, realiştii resping teoria conform căreia
interdependenţa economică reduce semnificativ şansele războaielor şi conflictelor. Înaintea
Primului Război Mondial exista un grad înalt de interdependenţă economică. Totuşi, acest lucru
nu a dus la evitarea izbucnirii conflictului. De asemenea, realiştii nu separă statele în bune şi rele,
în funcţie de regimul politic. Acest lucru se datorează faptului că realiştii abordează politica
internaţională plecând de la o teorie sistemică. Cu alte cuvinte,, structura sistemului internaţional,
cu care toate statele au de-a face, le modelează în mare măsură politicile externe''22.
În accepţia lui Hans J. Morgenthau şi a realismului clasic pe care acesta l-a fundamentat,
statele sunt construite şi acţionează în jurul unei animus dominandi23. Atât individul cât şi statele
sunt înclinate în mod natural spre conflict. Voinţa de putere este principiul după care acţionează
statele în politica internaţională.24 Totuşi, realismul clasic nu respinge ideea conform căreia
structura sitemului internaţional nu are nici o înrâurire asupra comportamentelor statelor. El
postulează, mai degrabă, că sistemul internaţional are un rol secundar. Aşadar, la baza
realismului lui Morgenthau se află un ,, apetit insaţiabil pentru putere''25.
În cadrul realismului structural, întruchipat, de exemplu, de Kenneth Waltz în ,,Teoria
Politicii Internaţionale'', accentul nu mai cade asupra naturii umane, ci asupra structurii
sistemului internaţional. Statele nu au o tendinţa inerentă de a domina(animus dominandi), ci
urmăresc puterea doar pentru că ţintesc supravieţuirea.,,În timp ce natura umană reprezintă cauza
profundă a competiţiei pentru securitate în teoria lui Morgenthau, anarhia joacă acelaşi rol în
teoria lui Waltz''26. Exită mai mulţi autori care au realizat diverse taxonomii cu privire la
curentele de gândire. Una dintre acestea este cea concepută de Tim Dunne şi Brian Schmidt. Ei
au făcut o distincţie între realismul clasic, care are la bază natura umană şi realismul structural,
care are la bază structura sistemului internaţional. Realismul clasic îl are ca reprezentant pe Hans

21
John J. MEARSHEIMER, op.cit., p.18
22
Idem
23
Acest concept face trimitere la tendinţa cuiva de a-i domina pe ceilalţi. În cazul de faţă, statele au această tendinţă.
24
Vezi Hans J. MORGENTHAU, Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace, Polirom, Iaşi,
2013.
25
John J. MEARSHEIMER, op.cit., p.19
26
Idem

10
J. Morgenthau, iar realismul structural îi are ca reprezentanţi pe Kenneth Waltz şi John J.
Mearsheimer.27
La rândul său, realismul structural se împarte în realism neoclasic şi realismul alegerii raţionale.
Realismul neoclasic îi are ca reprezentanţi pe Randall Schweller şi Fareed Zakaria şi tinde să ia
în considerare şi unităţile sistemului, nu doar sistemul ca întreg. Realismul alegerii raţionale îi
are ca reprezentanţi pe Stephen Krasner şi Joseph Grieco şi pune accent pe câştigurile relative pe
care le urmăresc statele în instituţiile şi cooperarea internaţională.
În sfârşit, distincţia care ne preocupă în mod direct în această cercetare este cea dintre
realismul defensiv şi realismul ofensiv. Ambele curente au la bază , aşa cum am arătat, o teorie
sistemică asupra relaţiilor internaţionale.Ambele susţin că anarhia şi distribuţia puterii modelează
comportamentele statelor în sistemul internaţional. Numai că, realismul defensiv, întruchipat de
Kenneth Waltz, deşi susţine că statele au ca principal scop supravieţuirea, nu consideră că ele
caută hegemonia regională, ci, mai degrabă, că sunt înclinate să menţină statu-quoul, printr-un
echilibru al puterii. Cu alte cuvinte, ,, realiştii defensivi consideră că doar în anumite condiţii
sistemul internaţional furnizează stimulente în vederea expansiunii; prin contrast, realiştii
ofensivi apreciază că sistemul oferă întotdeauna asemenea stimulente''28. Realismul ofensiv
postulează că statele doresc hegemonia, întrucât aceasta este forma optimă de siguranţă. Nivelul
de putere face distincţia între realismul ofensiv şi cel defensiv.,,Realismul ofensiv se desparte de
cel defensiv în momentul în care se discută cât de multă putere îşi doresc statele''29.

Contextul geopolitic şi geostrategic din Marea Chinei de Sud

Tucidide a considerat ca principală cauză a Războiului Poloponesiac teama pe care a


avut-o Sparta cu privire la puterea crescândă a Atenei. Henry Kissinger, fost secretar de stat al
SUA , notează în Nouă ordine mondială faptul că, ,,din cincisprezece puteri emergente care au
ameninţat statu-quoul, zece dintre ele au condus la război’’.30
Este situaţia din Marea Chinei de Sud diferită? Putem asemăna China cu Germania sau
Japonia imperiale? Iată şi un posibil răspuns: ,,Timp de mii de ani, China a încercat să-şi

27
Kenneth WALTZ, Teoria Politicii Internaţionale, Polirom, Iaşi, 2006, p.15
28
Idem
29
John. J. MEARSHEIMER, op.cit., p.20
30
Vezi Henry KISSINGER, Noua ordine mondială. Reflecţii asupra specificului naţiunilor şi a cursului istoriei ,
Editura RAO, Bucureşti , 2015

11
ademenească şi să-şi convingă adversarii mai degrabă decât să-i învingă prin forţa armelor’’.31
Cu siguranţă, China se deosebeşte de ambele ţări, dacă nu prin revendicările teritoriale, măcar
prin lipsa agresivităţii. Statele Unite ale Americii sunt puse pentru prima dată în faţa unui
adversar care, deşi este departe de a fi o democraţie, deţine acea putere soft datorată modelului
economic şi relaţiilor comerciale pe care şi le-a dezvoltat. Statelor Unite ale Americii îi lispeşte
acel caracter moral al acţiunilor care a funcţionat atât de bine în faţă Rusiei şi care a fost
fundamentat pentru prima dată de Woodrow Wilson. Chiar şi aşa, de ce n-am putea considera
revendicările Chinei din Marea Chinei de Sud legitime? Statele Unite ale Americii a câştigat
războiul hispano-american şi au obţinut supremaţia în Marea Caraibelor, îndepărtând puterile
europene sau limitându-le accesul. Apoi au construit Canalul Panama. Acest lucru a însemnat
rampa de lansare a Statelor Unite ale Americii pe arena internaţională. Iar China urmăreşte exact
acelaşi lucru, o rampă de lansare de la statutul de putere continentală la statutul de putere
continental-oceanică. O rampă de lansare nu doar către Oceanul Pacific, ci şi către Oceanul
Indian. Având în vedere populaţia şi faptul că nevoile de materii prime vor deveni din ce în ce
mai acute, am putea spune că revendicările Chinei sunt cât se poate de legitime. Pentru a ne
convinge de acest lucru este nevoie să aruncăm a privire asupra câtorva aspecte. China deţine în
propriul teritoriu 1% din totalul mondial de petrol, iar ea consumă 10% din producţia mondială
de petrol şi peste 20% din totalul energiei consumate pe planetă. China a devenit mai agresivă în
revendicările sale în 2009, când a făcut public, la ONU, ,, limita istorică'' sau cele nouă linii
punctate. De atunci, China a devenit mult mai activă, interzicând pescuitul în anumite ape,
hărţuind navele Statelor Unite şi capturând bărci de pescuit şi echipamente vietnameze. Doi
factori catalizatori au determinat această schimbare de politică externă a Chinei: dependenţa ei
de materii prime şi avansurile tehnologice fara precedent. Cu toate acestea, nu trebuie subestimat
nici rolul pe care la jucat sentimentul insecurităţii. Or, cum ar poate China să se simtă în
siguranţă când strâmtoarea Malacca măsoară, la punctul ei cel mai strâmt, în sudul statului
Singapore, 2,7 km? ,,Schimbarea de politică a Chinei poate fi atribuită creşterii dependenţei de
importuri la energie, avantajelor tehnologice care facilitează dragarea şi nevoi de a ţine rutele de
comerţ în siguranţă''32.

31
Ibidem, p.177
32
Mikael WEISSMAN, ,,The South China Sea: Still no war on the horizon’’, Asian Survey, Vol.55, No. 3, 2015
pp.596-617.

12
Asia de Est este împărţită între Asia de Nord-Est şi Asia de Sud-Est. Asia de Nord-Est
este influenţată de o ţară cu un regim totalitar, o ţară cu capacităţi nucleare testate. Coreea de
Nord reprezintă singurul loc unde, în cazul în care regimul ar cădea, lucru deloc improbabil
având în vedere instabilitatea ţării, am putea avea de-a face cu debarcarea pe scară largă a
trupelor de uscat: americane , chineze , japoneze şi sud-coreene.33 Dacă ar fi să luăm în calcul un
factor imprevizibil în acea zonă, credem că prima referinţă ar fi Coreea de Nord. Există ,însă, în
general, o situaţie de instabilitate în Asia de Est, date fiind diversităţile din punct de vedere
cultural, etnic şi religios. Există totuşi şi câteva asemănări din punctul de vedere al organizării
statului şi al modelului economic. Din punctul de vedere al integrării regionale, cu excepţia
ASEAN, nu există organizaţii care să concureze cu cele europene. China nu doreşte, însă, să
negocieze în cadrul ASEAN pentru Marea Chinei de Sud, ci cu fiecare ţară luată separat,discuţii
bilaterale, aplicând tactica divide and conquer. ,,În ceea ce priveşte comunitatea internaţională,
Republica Populară Chineză se opune ferm internaţionalizări problemei din Marea Chinei de
Sud. Disputele pot fi rezolvate doar într-un cadru bilateal''34.
Hărţile sunt foarte importante pentru înţelegerea complexităţii factorilor din Asia:
comerţul, resursele naturale, parteneriatele , problemele teritoriale şi maritime, balanţa militară
din regiune. Marea Chinei de Sud se întinde de la insulele Pratas, în nord, până în Asia de Sud-
Est, la insulele Spratly. Această mare are o importanţă deosebită din punctul de vedere al
plasamentului, aşa cum remarcă Robert Kaplan. ,,Marea Chinei de Sud funcţionează ca un gâtlej
al Pacificului de Vest şi al Oceanului Indian, unde se reunesc rutele maritime globale’’35. Acelaşi
autor afirmă: ,,Aici se află inima zonei de coastă navigabilă a Eurasiei, cu noduri în strâmtorile
Malacca, Sunda, Lombok şi Makassar’’36. Aşadar, importanţa Mării Chinei de Sud rezidă, în
primul rând ,din rutele comerciale pe care le cuprinde.
Regiunea Indo-Pacifică este formată din 20 de ţări. Ea se întinde de la Rusia, în Nord,
până la Australia şi Nouă Zeelandă în Sud, de la India, în Vest, până la Papa Noua Guinee, în est.
Asia este o regiune dinamică cu 4,3 miliarde de locuitori-60% din populaţia globală. China este
cel mai populat stat din regiune, cu un miliard şi patru sute de locuitori. Este de aşteptat, însă, ca

33
Vezi Robert D. KAPLAN, Butoiul cu pulbere al Asiei. Marea Chinei de Sud şi sfârşitul instabilităţii în Pacific ,
Editura Litera, Bucureşti ,2016
34
David SCOTT, ,,Conflict irresolution in the South China Sea’’, Asian Survey, VOL. 52, No. 6, 2012, pp.1019-
1042.
35
Ibidem, p.26
36
Idem

13
India să depăşească în următorii cincisprezece ani China şi să ajungă la un miliard şi jumătate de
locuitori.37

Rutele comerciale şi strâmtorile


Strâmtorile care leagă Oceanul Indian şi Oceanul Pacific sunt: Strâmtoarea Malacca,
strâmtoarea Sunda, strâmtoarea Lombok şi strâmtoarea Wetar. Peste jumătate din transporturile
comerciale globale trec prin strâmtorile din regiunea Indo-Pacific. Strâmtoarea Malacca este cea
mai importantă rută de navigaţie din lume. Strâmtoarea leagă Oceanul Indian de Oceanul Pacific,
iar prin intermediul ei se tranzitează 25% din bunurile mondiale. De asemenea,prin intermediul
ei se tranzitează 25% din totalul petrolului transportat pe mare. La punctul ei cel mai strâmt,în
sudul statului Singapore, are o lăţime de 1,5 mile marine( 2,7 km), ceea ce face din ea unul dintre
cele mai importante noduri strategice din lume.38 O treime din comerţul la nivel global are loc
prin Marea Chinei de Sud. De altfel, jumătate din tonajul flotei comerciale globale tranzitează
această mare. ,,Petrolul transportat prin strâmtoarea Malacca din Oceanul Indian, în direcţia
Asiei de Est, prin Marea Chinei de Sud, este de trei ori mai mare cantitativ, decât cel care trece
prin Canalul de Suez şi de cincispezece ori mai mare decât cel care trece prin canalul
Panama.’’39 Iar acest lucru este departe de a fi unul nesemnficativ. ,,Peste două treimi din
aprovizionările cu energie ale Coreei de Sud, peste 60% din aprovizionările cu energie ale
Japoniei şi Taiwanului şi peste 80% din importurile de ţiţei ale Chinei trec prin Marea Chinei de
Sud. La toate aceste lucruri trebuie adăugat că se aşteaptă ca, până în 2030, consumul de energie
al ţărilor asiatice să se dubleze( China fiind responsabilă pentru jumătate din această creştere).’’40

37
Asia Maritime Transparency Initiative, 18 Maps That Explain Maritime Security in Asia, disponibil online la
https://amti.csis.org/atlas/, 05.12.2016.
38
Idem
39
Robert A KAPLAN, op.cit,p.26
40
Ibidem, pp.26-28

14
În ceea ce priveşte gazul natural lichefiat(Liquefied Natural Gas),o treime din el trece
prin strâmtoarea Malacca în Marea Chinei de Sud, sursa principală fiind Orientul Mijlociu.
Multe din aceste importuri sunt destinate Coreei de Sud şi Japoniei. Acordurile privind comerţul
liber din regiune indică nivelul înalt de interdependenţă. Există două astfel de parteneriate. TPP(
Trans Pacific Partnership) şi RCEP(Regional Comprehensiv Economic Partnership). TPP-ul
include: Australia, Brunei, Canada, Chile, Japonia, Malaezia, Mexic, Noua Zeelandă, Singapore,
Peru, SUA şi Vietnam. RCEP-ul include: Australia, India, Japonia, Coreea, Noua Zeelandă şi
restul membrilor ASEAN: China, Thailanda, Vietnam, Malaezia, Indonezia, Filipine, Laos,
Brunei, Singapore, Myanmar şi Cambodgia.41
Marea Chinei de Sud nu este, însă, importantă doar pentru amplasarea sa. Conţine şi
multe resurse naturale, dintre care cele mai importante sunt cele de petrol şi gaze naturale. S-a
estimat că deţine rezerve de petrol de peste 7 miliarde de barili şi rezerve de gaze naturale de
peste 25 de miliarde de metri cubi. Chinezii au venit însă cu alte calcule. După socotelile lor,
Marea Chinei de Sud posedă nu mai puţin de 130 de miliarde de barili de ţiţei. Există,însă, dubii
serioase în această privinţa. Totuşi, au alocat pentru a se convinge de acest lucru nu mai puţin de
20 de miliarde de dolari. Când vorbim, însă de Marea Chinei de Sud, nu vorbim doar de simple
insule, aici se găsesc, de asemenea, bancuri de nisip, recife de corali si zone de pescuit foarte
bogate. Insula Pratas din nordul Marii Chinei de Sud este un exemplu în acest sens. Ea cuprinde:

41
Vezi Asia Maritime Transparency Initiative, 18 Maps That Explain Maritime Security in Asia.

15
211 specii de plante, 231 specii de păsări, 577 specii de peşti42.Există, de asemenea, insule, roci,
elemente aflate sub nivelul marii şi insule artficiale. Totuşi, este important de clarificat faptul că,
dintre toate aceste elemente, doar insulele pot genera 200 de mile nautice.,, Diferenţa dintre o
rocă şi o insulă constă în faptul că ultima poate fi locuită şi poate face obiectul unor activităţii
economice''43. Problema este că aceste insule şi tot ceea ce cuprind ele sunt în mare măsură
contestate. Insulele Paracel, insulele Spratly, ale căror denumire se trage de la numele unui
navigator britanic din secolul al XIX-lea, insulele Pratas, reciful Scarborough, bancul Maccsfield
sunt doar cateva dintre ele.

Nine-dash Line

În imaginea de mai sus se poate vedea porţiunea pe care China o revendică din Marea
Chinei de Sud.
China este statul care revendică cea mai mare parte din Marea Chinei de Sud. Chinezii
susţin existenţa unor hărţi care au fost atestate de guvernul naţionalist al Guomindang-ului
înainte şi după cel de-al Doilea Război Mondial. Ei susţin că ,,limba vacii’’, acel ,,U’’, a precedat

42
Vezi Robert K. KAPLAN, Butoiul cu pulbere al Asiei.Marea Chinei de Sud şi sfârşitul instabilităţii în Pacific ,
Editura Litera, Bucureşti ,2016
43
Sheldon V. SIMON, ,,Conflict and diplomacy in the South China Sea: The view from Washington’’, Asian
Survey, Vol.52, No.6, pp. 995-1018.

16
înfăptuirea Convenţiei Naţiunilor Unite asupra Dreptului de folosire a Mării, convenţie pe care
SUA nu a ratificat-o, dar o respectă, iar China a ratificat-o, dar nu o respectă. ,,Limita istorică’’
sau, cum mai este numită, ,,limba vacii’’, este porţiunea pe care China o revendică din Marea
Chinei de Sud. Această ,,limită istorică’’ cuprinde porţiunea de la insulele Hainan, la circa 1200
de mile marine spre sud, până aproape de Singapore şi Malaezia. Revendicările iniţiale ale
Chinei erau diferite, însă. Harta originală conţinea 11 linii, nu 9, aşa cum conţine acum şi a fost
emisă de Guvernul Naţionalist Chinez în 1947. Guvernul comunist a adoptat-o în 1949. Tactica
lui Mao Zedong a fost să-l lase pe Chiang Kai Shek să lupte cu forţele japoneze, pentru ca mai
apoi să vină să preia puterea. S-a pus capăt războiului civil, iar Chiang Kai Shek a fost exilat în
Taiwan, care pe atunci purta denumirea de Formosa44. S-a ajuns la ,,Nine-dash Line'' după ce
China a ajuns la un accord cu Vietnamul asupra golfului Tonkin. Despre aceste lucruri o sa mai
tratam pe parcursul lucrarii.
Bruneiul revendică pretenţii asupra recifului din insulele Spratly, Malaezia revendică trei
insule din acelaşi arhipeleag,iar Filipinele revendică opt insule şi părţi semnificative din Marea
Chinei de Sud. Bancul Scarborough este, de asemenea, disputat. Filipinele a înaintat în 2013 o
cerere către Curtea de Arbitraj de la Haga. Acest lucru nu a făcut decât să arate incapacitatea
unui Tribunal Internaţional de a soluţiona un astfel de caz. Curtea de Arbitraj de la Haga a dat
aviz favorabil în iulie 2016 Filipinelor,stipulând că accesul în zonă este liber. China ,însă, nu s-a
conformat şi a continuat să blocheze accesul bărcilor de pescuit filipineze. În data de 28
octombrie, Reuters făcea publică o ştire din care reieşea că după vizita preşedintelui Duterte la
Beijing lucrurile s-au ameliorat între cele două ţări. David Lorenzana, secretarul de apărare al
Filipinelor, declara:,,De trei zile nu mai este nicio navă sau gardă de coastă chineze în zona
Scarborough’’45.Totuşi, aceeaşi publicaţie ne spunea că pescarii care sunt familiarizaţi cu zona
au afirmat că navele chineze sunt încă acolo. Lăsând la o parte zona Scarborough, trebuie să
recunoaştem o ameliorare a relaţiilor chinezo-filipineze,iar acest lucru a fost posibil după vizita
lui Duterte la Beijing şi atacurile acestuia împotriva SUA.

44
Council on Foreign Relations, China’s Maritime Disputes, Hystorical Context, disponibil la
http://www.cfr.org/asia-and-pacific/chinas-maritime-disputes/p31345#!/?cid=otr-marketing_use-china_sea_InfoGui,
12.12.2016.
45
Manuel MOGATO, Filipines says Chinese vessels have left disputed shoal, disponibil online la
http://www.reuters.com/article/us-philippines-southchinasea-china-idUSKCN12S18B?il=0, 28.10.2016

17
Vietnamul ,Taiwanul şi China revendică grupurile de insule Spratly şi Paracel şi Marea
Chinei de Sud în întregime. Statul Filipine revendică porţiuni semnificative din insulele Spratly.
Deşi pare să dezvolte legături mai strânse cu Republica Populară Chineză, statul Filipine este
interesat să menţină relaţii apropiate cu celelalte ţari din regiune, care se opun revendicarilor
Beijingului. De aceea, Rodrigo Duterte, imediat după vizita de la Beijing a ţinut să asigure
Japonia că această vizită a vizat interese economice, nu militare.,, Ştiţi că am mers în China
pentru o vizită. Şi mi-ar plăcea să vă asigur că tot ce s-a discutat acolo, au fost doar discuţii
economice. Nu am vorbit despre arme. Am evitat să vorbim despre alianţe’’. Tot Duterte a numit
Japonia,,un prieten mai apropiat ca un frate’’46. Între China şi Vietnam s-a semnat un accord în
2004, în urma căruia cele două ţări au căzut de accord asupra Golfului Tonkin. Chinei îi revine
46,77%, iar Vietnamului 53,23. În ciuda acestui fapt, relaţiile dintre aceste ţări sunt, poate, cele
mai tensionate din regiune. China nu este de acord cu revendicările Vietnamului din sudul Marii
Chinei de Sud.
Paradoxal, poate, în ciuda faptului că se continuă înarmările pe scară largă în regiune, disputele
cu privire la recifuri sunt aproape încheiate.,,Douăsprezece elemente geografice au fost

46
Kiyoshi TAKENAKA, Linda SIEG, Philippines’ Duterte tells Japan his China visit was just economics, blasts US,
http://www.reuters.com/article/us-japan-philippines-duterte-idUSKCN12Q09D?il=0 26.10.2016

18
confiscate de China, unul de Taiwan, 21 de Vietnam, cinci de Malaezia şi nouă de Filipine’’47
Un exemplu în acest sens este oferit de insulele Spratly. Sunt revendicate, aşa cum am spus, în
întregime de China, Vietnam şi Taiwan şi parţial de Malaezia, Filipine şi Brunei. Când spuneam
că disputele au fost deja încheiate, ne refeream la faptul că sunt deja montate avanposturi, baze
militare, care sunt în perfectă stare de funcţionare. Aici este un pasaj relevant în acest
sens:,,China şi-a construit heliporturi din beton şi structuri militare pe şapte recife şi atoluri. Pe
Reciful Mischief(sau Meiji), ocupat de China chiar sub nasul marinei militare filipineze în anii
1990, chinezii au construit o clădire cu trei niveluri şi cinci structuri octogonale din beton, toate
cu destinaţie militară’’48.De asemenea, pe reciful Johnson China are instalat un set de mitraliere
de mare putere. Taiwanul a construit pe insula Itu Aba clădiri militare, a adus sute de soldaţi şi a
instalat tunuri de coastă. Nici Vietnamul nu e mai prejos, el,,a ocupat 21 de insule, pe care a
construit piste de aterizare, pontoane, cazărmi, tancuri de stocare şi baterii de artilerie 49. Chiar
Malaezia şi Filipine şi-au ocupat siturile cu detaşamente navale.

UNCLOS- United Nation Convention on the Law of the Sea

Scurt istoric

De-a lungul ultimelor secole, dreptul de folosire al marilor şi oceanelor a fost stabilit de
două doctrine total diferite: Mare Clausum şi Mare Liberum.
Doctrina Mare Clausum îl are ca reprezentant pe John Seldon. Conform acestei doctrine
,, un stat era îndreptăţit să revendice autoritatea asupra unei zone maritime definite şi să aibă
controlul asupra vaselor străine, în special asupra celor de pescuit care ar putea intra în zona
sa''50. Ceea ce se numeşte astăzi, în dreptul internaţional, ,, territorial sea'' sau ,,territorial waters'',
purta în trecut numele de ,,coastal belt''. Statele aveau dreptul la o zonă maritimă în jurul
coastelor lor.
De-a lungul timpului, naţiunile au încercat să-şi extindă zonele maritime dincolo de
lanţurile de coastă. Danemarca a făcut acest lucru în Marea Nordului, Suedia în Marea Baltică,

47
Robert K. KAPLAN, op.cit, p.30
48
Idem
49
Ibidem, p.31
50
David ANDERSON, Modern law of the seas, Publications on Ocean Development, Vol. 59, A Series of Studies
on the International, Legal, Institutional and Policy Aspects of Ocean Development, 2008, p.4

19
Republica Veneţiană în Marea Adriatică şi Marea Britanie în Canalul Mânecii şi Marea
Nordului. Ordinul Papal din 1493, care acorda Portugaliei şi Spaniei monopolul asupra unor
vaste zone de oceane şi mari a condus, însă, la primele contestări. Regina Elisabeta a fost prima
care a contestat acest drept al portughezilor şi spaniolilor, declarând că,, folosirea mărilor şi
oceanelor aparţine întregii umanităţi''51. Totuşi, cel mai recunoscut şi faimos reprezentant al
doctrinei Mare Liberum a fost Hugo Grotius. El se opunea vehement monopolului asupra rutelor
comerciale, deţinut de portughezi, spre Indiile de Est. Aşa cum reiese şi din sensul etimologic al
cuvântului latin ,, Liberum'', ,, conceptul de libertate face ca mările şi oceanele să fie un spaţiu
comun, accesibil întregii umanităţi''52.
În ceea ce priveşte predominanţa, cele două doctrine şi-au împărţit perioadele de
dominaţie în secolul al XX-lea. Prima parte a secolului al XX-lea a fost dominată de doctrina
Mare Liberum.
În primele decenii statele erau îndreptăţite la o apă teritorială de doar 3 mile nautice.
Apele care se aflau dincolo de această zonă erau accesibile tuturor statelor. Deşi existau câteva
convenţii şi tribunale care se ocupau de problemele maritime, legea deriva, în cea mai mare
parte, din practica statelor.
În cadrul Conferinţei de la Haga, din 1930, au fost discutate pentru prima dată problemele
cu privire la apele teritoriale ale statelor de coastă. Nu s-a ajuns la o extindere a apelor teritoriale
ale statelor, însă au fost discutate câteva lucruri cu totul noi, cum ar fi ,, contiguous zone''.
Primele presiuni pentru extinderea apelor teritoriale au apărut după 1945. În general,
doctrina Mare Clausum a început să câştige teren în a doua parte a secolului al XX-lea. Câţiva
factori determinanţi au condus la nevoia creerii UNCLOS:
În primul rând, cel de-al Doilea Război Mondial a accentuat nevoia de materii prime,
petrol şi gaze naturale. Era nevoie de astfel de resurse pentru refacerea economiilor devastate de
a doua conflagraţie mondială.
În al doilea rând, au apărut noi tehnologii care au facilitat extragerea şi prelucrarea
resurselor naturale. În al treilea rând, a luta naştere un număr enorm de state independente, ceea
ce a condus la mult mai multe revendicari teritoriale şi maritime şi, în consecinţă, la mai multe

51
Ibidem, p.5
52
Idem

20
dispute. ,,Apariţia unor noi state a făcut ca 30% din suprafaţa mărilor şi oceanelor să se afle sub
jurisdicţia statelor de coastă''53.
Apariţia UNCLOS a fost rezultatul unui lung proces de negocieri, care s-au desfăşurat
sub forma conferinţelor, în cadrul ONU. Procesul lung de negocieri scoate în evidenţă
dificultatea de a armoniza interesele diferite ale statelor din întreaga lume. Au existat 3
conferinţe importante în cadrul ONU. În cadrul primei conferinţe, care a avut loc în 1958, nu s-a
ajuns la nici o înţelegere cu privire la apele teritoriale, zonele de pescuit şi zonele de exploatare a
resurselor. A două conferinţă, care a avut loc în 1961, s-a bucurat de mai mult succes. S-a ajuns
la o înţelegere de extindere a apelor teritoriale, de la 3 la 6 mile nautice. Zonele de pescuit au fost
şi ele extinse la 12 mile nautice. De asemenea, s-a discutat pentru prima dată următoarele
probleme: territorial sea, contiguous zone, high seas şi continental shelf. Cea de-a treia conferinţă
s-a întins pe o perioadă de 9 ani, din 1973 până în 1982. Printre cele mai importanate probleme
dezbatute, au fost cele cu privire la dreptul statelor de a mina fundul mărilor şi oceanelor şi cele
cu privire la statutul bancurilor de peşti migratorii.( tonul). Abia după ce aceste probleme su fost
rezolvate, statele industrializate au decis să se alăture convenţiei. Acest lucru s-a întâmplat după
ce a fost adoptată, în august 1995, ,, Declaraţia Rio cu privire la bancurile de peşti migratorii. În
aceeaşi perioadă a fost inaugurată, în Japonia ,, Autoritatea Internaţională pentru Dreptul asupra
Fundului Mării''. De asemenea, au luat naştere două instituţii importante: Curtea Internaţională
de Justiţie şi Tribunalul Internaţional pentru Dreptul de folosire a Mărilor.

Rolul UNCLOS
UNCLOS este o convenţie care defineşte drepturile şi responsabilităţile naţiunilor în
apele lumii, reglementând posibilităţile de folosire a resurselor naturale, a mediului şi a afacerilor
comerciale. Acest document a fost semnat în 1982 şi a intrat în vigoare în noiembrie 1994. În
ceea ce priveşte dreptul de folosire a mărilor, convenţia are la bază următoarele elemente:
Territorial waters, Exclusive Economic Zone, Contiguos Zone şi Continental Shelf. În ceea ce
priveşte apele teritoriale, statele de coastă sunt îndreptăţite la o zonă maritimă de 12 mile nautice.
,,Vasele străine au dreptul de tranzita aceste ape, iar toate navele şi avionele au dreptul de a trece

53
Ibidem, p.7

21
libere prin strâmtorile folosite pentru navigarea internaţională''54. Dincolo de apele teritoriale,
statele de coastă mai sunt îndreptăţite la alte 12 mile nauitce, pentru a-şi apăra zonele maritime
de alte pericolele, cum ar fi imigrarea sau încălcarea teritoriului. În ceea ce priveşte Zona
Economică Exclusivă, aceasta ,,nu ar trebui să numere mai mult de 200 de mile nautice de la
locul de referinţă de unde se face măsurătoarea’’55. În această zonă se pot susţine activităţi
economice şi de cercetare. Statele mai sunt îndreptăţite la o zonă de explorare şi exploatare.
Această zonă ajunge până la 200 de mile nautice, dar se poate prelungi în anumite circumstanţe.
În ceea ce priveşte Zona Economică Exclusivă, problema este că, dacă fiecare stat ar reclama
partea sa de 200 de mile nautice, foarte multe zone maritime s-ar suprapune. UNCLOS prevede
trasarea unei limite între zonele maritime care se suprapun, numai că lasă la îndemâna statelor
sarcina de a stabili această limită. Acest lucru se întâmplă nu doar în Marea Chinei de Sud, ci şi
în Marea Chinei de Est. În Asia, situaţia e şi mai ambiguă: ,,UNCLOS nu face nicio referire la
problemele de suveranitate legate de Marea Chinei de Sud sau de Marea Chinei de Est, iar
formularea vagă l-a împiedicat să devină un organism credibil’’56. Acest lucru arată, încă o dată,
neputinţa unui tribunal internaţional, care este incapabil să se impună în detrimentul suveranităţii
statelor. Nu doar că fiecare stat decide dacă să ratifice sau nu tratatele internaţionale este
problema, ci şi faptul că nu există organisme internaţionale care să ofere sancţiuni pentru a
descuraja statele. UNCLOS este un exemplu în acest sens, unde state care nu au semnat tratatul îl
respectă, iar cele care l-au semnat nu o fac. Măsura în care a fost respecatat de-a lungul timpului
s-a datorat rolui jucat de Statele Unite ale Americii, transpus în ceea ce cunoaştem ca ,,misiuni
menite să asigure libertatea de navigaţie’’ sau ,,Freedom of Navigation Operations –FONOP’’.
În ciuda celor prezentate mai sus, au existat situaţii când principiile UNCLOS au putut fi
aplicate cu succes. De pildă, în 2012, disputele teritoriale dintre Indonezia şi Malaezia, cu privire
la insulele Pulau Ligitan şi Pulau Lipadan, au fost cu succes soluţionate de către Curtea
Internaţională de Justiţie. De asemenea, în 2008, disputele teritoriale dintre Malaezia şi
Singapore, cu privire la Roca de Mijloc şi Stanca de Sud, au fost rezolvate tot în cadrul Curţii

54
Rafiq DOSSANI , Scott Warren HAROLD, Maritime issues in the Est and South China Sea, Rand Corporation,
2016, p.4
55
Art.57,United Nation Convention on the Law of the Sea, semnat in decembrie 1982 şi ratificat in noiembrie
1994, disponibil online la adresa
http://www.un.org/depts/los/convention_agreements/texts/unclos/unclos_e.pdf.
56
Council on Foreign Relations, China’s Maritime Disputes, Hystorical Context, disponibil la
http://www.cfr.org/asia-and-pacific/chinas-maritime-disputes/p31345#!/?cid=otr-marketing_use-china_sea_InfoGui,
12.12.2016.

22
Internaţionale de Justiţie. Problemele par să apară atunci când în dispute sunt implicate mari
puteri. Refuzul Chinei de a respecta decizia Curţii de Arbitraj de la Haga este un exemplu
elocvent în acest sens.

23
Capitolul II

Statele Unite ale Americii: Operaţiunile menite sa asigure libertatea de


navigaţie

Istoria misiunilor menite să asigure libertatea de navigaţie şi scopul lor

Ceea ce numim Freedom of Navigation Operations(FONOP) se bucură în prezent de o


atenţie mult mai mare decât s-a bucurat în trecut. Acest lucru se datorează unei puteri emergente,
în plină ascensiune, care este China. ,, Programul a primit mai multă atenţie în 2015 decât în
ultimii 30 de ani’’57. Ar fi, însă, o greşeală să spunem că programul a fost stabilit de
Administraţia Obama. Libertatea de navigaţie a fost un principiu fundamental al Statelor Unite
ale Americii de-a lungul ultimului secol. Jimmy Carter şi Ronald Reagan au stabilit şi dezvoltat
programe FON cu 40 de ani în urmă, dar şi predecesorii lor au urmărit apărarea libertăţii de
navigaţie.
Operaţiunile menite să asigure libertatea de navigaţie nu reprezintă o preocupare nouă
pentru Statele Unite ale Americii. Încă din prima parte a secolului al XIX-lea, State Unite au
urmărit menţinerea liberă a mărilor şi oceanelor. Statele Unite ale Americii a mers la război
împotriva statelor barbare, la începutul secolului al XIX-lea, pentru a contesta dreptul acestora de
a prăda vasele care refuzau să le plătească tribut. Tot în prima parte a secolului al XX-lea, Statele
Unite a contestat dreptul statelor europene de a verifica vasele străine pe timp de pace. De
asemenea, în 1857, Statele Unite a pus presiuni pe Danemarca, determinând-o pe să nu mai
perceapă taxe vaselor care intrau şi ieşeau din Marea Baltică.
În prima parte a secolului al XX-lea, Woodrow Willson aducea pentru prima dată discuţia
despre importanţa libertăţii de navigaţie, în cadrul unui program al păcii. În dată de 22 ianuarie,
1917, în discursul sau către Congres,, peace without victory'', Woodrow Willson declara
următoarele:,,Căile maritime trebuie să fie libere atât prin lege cât şi în fapt. Accesul liber în
căile maritime este condiţia inerentă a păcii, egalităţii şi cooperării. Fără îndoială că ar fi
necesară o reconsiderare aproape radicală a regulamentelor internaţionale, pentru a face

57
Jonathan G. ODOM, How the US FON Program is lawful and legitimate, Asia Maritime Transparency Initiative,
disponibil la https://amti.csis.org/how-the-u-s-fon-program-is-lawful-and-legitimate/, 30.10.2015.

24
libertatea de navigaţie realmente liberă şi frecventă, în practic toate circumstanţele, pentru
folosul umanităţii''58.
În faimosul sau discurs intitulat ,,The Fourteen Points'', Wodrow Willson făcea din nou
referire la importanţa libertăţii de navigaţie. ,,Libertatea absolută a navigării pe mari, în afara
apelor teritoriale, atât pe timp de pace cât şi pe timp de război, câtă vreme mările nu sunt limitate
total sau parţial printr-o acţiune internaţională pentru respectarea unor convenţii internaţionale''59.
Comerţul liber a fost unul din ineteresele vitale ale Statelor Unite. Or, acest lucru nu putea fi
realizat fără o liberă circulaţie în apele mărilor şi oceanelor.
Principiile libertăţii de navigaţie aveau să fie reiterate şi după cel de-la Doilea Război
Mondial, în Carta Naţiunilor Unite.
Aşadar, misiunile menite să asigure libertatea de navigaţie nu sunt, prin raţiunile care stau
la baza lor, noi. Încă din anii 70' au existat misiuni care să conteste revendicările excesive ale
statelor de coastă.
Raportul misiunilor menite să asigure libertatea de navigaţie, întocmit de Departamentul
de Apărare60, pe perioada octombrie 2015-septembrie 2016, arată faptul că Statele Unite ale
Americii au contestat revendicările excesive a 22 de state. Acestea sunt următoarele: Albania,
Brazilia, Cambodgia, China, Croaţia, India, Indonezia, Iran, Italia, Spania, Malaezia, Maldive,
Malta, Oman, Filipine, Coreea de Sud, Taiwan, Thailanda, Tunisia, Venezuela şi Vietnam. Din
raport reiese faptul că misiunile pentru prezervarea libertăţii de navigaţie au fost susţinute peste
tot în lume. Există state din America latină, Asia centrală, Asia de est şi de sud-est şi Europa. De
asemenea, este important faptul că Statele Unite au condus misiuni împotriva propiilor aliaţi şi
parteneri. Printre aceştia se numără Filipine, Coreea de Sud şi Japonia. Statele Unite au contestat
revendicările statului Filipine, întrucât acesta din urmă considera apele arhipelagice ca fiind ape
interne. Revendicările Japoniei au fost constestate, întrucât acestea presupuneau trasarea ilegală a
liniei de măsurare a apei teritoriale. Revendicările Coreei de Sud au fost, de asemenea,
contestate, întrucât acestea prevedeau o trasare ilegală a liniei de unde începe măsurarea apei
teritoriale(baseline). În plus, guvernul coreean solicita şi o înştiinţare înainte că navele străine să
între în apele sale teritoriale. Faptul că misiunile menite să prezerveze libertatea de navigaţie au

58
Edward S. CORWIN, ,,The Freedom of the Seas’’, North American Review, Vol. 209, No.758, PP.29-42
59
Edward S. CORWIN, loc.cit., pp. 436-462
60
U.S. Department of Defense (DoD) , Freedom of Navigation (FON) Report for Fiscal Year (FY), publicat la
28 februarie, 2017, accesat la 23 mai, 2017, disponibil la
http://policy.defense.gov/Portals/11/FY16%20DOD%20FON%20Report.pdf?ver=2017-03-03-141349-943 .

25
contestat şi revendicările unor aliaţi şi parteneri ai Statelor Unite, scoate în evidenţă faptul că ele
nu sunt destinate îngrădirii Chinei. Căpitanul Jefferson Davis, în cadrul unei conferinţe care a
avut loc la Departamentul de Apărare, atrăgea atenţia asupra faptului că, ,,de cele mai multe ori,
misiunile menite să asigure libertate de navigaţie sunt asociate cu Republica Populară
Chineză''61. Este o greşeală, pentru că aceste operaţiuni ,, nu vizează o anumită ţară sau o
anumită apă''62.
Programul misiunilor menite să asigure libertatea de navigaţie este construit în jurul
legilor internaţionale. Statele Unite ale Americii urmăresc prin intermediul acestor misiuni o
prezenţă şi o activitate regulată în apele lumii.
În Strategia Statelor Unite ale Americii pentru Securitate Maritimă, operaţiunile menite
să asigure libertatea de navigaţie sunt destinate:,, protejării drepturilor, libertăţilor şi folosirii
legitime a apelor şi a spaţiului aerian, garantate tuturor statelor prin legile internaţionale, în faţa
provocării reprezentate de revendicările excesive ale statelor de coastă’’63. Principiul după care
funcţionează este ,,nu acţiona unilateral cu scopul restricţionării libertăţii de navigaţie’’. Există,
însă, un lucru important asupra căruia credem că merită să stăruim. Libertatea navigaţiei şi a
folosirii mărilor nu înseamnă numai tranzitarea vaselor comerciale. În Strategia de Securitate
Maritimă a Statelor Unite, libertatea de navigaţie înseamnă:,, toate drepturile şi libertăţile
utilizării legitime a mării şi a spaţiului aerian, incluzând vase militare şi avioane, recunoscute de
legile intenaţionale’’64. Operaţiunile menite să asigure libertatea de navigaţie sunt esenţiale
pentru Statele Unite ale Americii, întrucât ele presupun activităţii în apele lumii cu scopul
descurajării conflictelor.
La baza activităţilor şi operaţiunilor pe care le urmăresc Statele Unite ale Americii în
zona Asia-Pacific, se află atât interese directe, cât şi indirecte. Să nu uităm că peste 30% din
comerţul mondial tranzitează anual Marea Chinei de Sud. Din cele aproape 5 trilioane de dolari
la cât este estimată valoarea comerţului în Marea Chinei de Sud, 1,2 trilioane se află în legătură
directă cu Statele Unite ale Americii.

61
Department of Defense Briefing for Foreign Journalists, accesat la 5 iunie, 2017, disponibil la
https://search.defense.gov/search?affiliate=DEFENSE_gov&query=DoD+BRIEFING+DOR+FOREIGN+JOURNA
LISTS&x=0&y=0
62
Idem
63
Department of Defense, The Asia-Pacific Maritime Security, disponibil la
https://www.defense.gov/Portals/1/Documents/pubs/NDAA%20A-P_Maritime_SecuritY_Strategy-08142015-1300-
FINALFORMAT.PDF, Introducere, 2015.
64
Idem, p.2.

26
Modul de funcţionare al FONOP

Programul misiunilor menite să asigure libertatea de navigaţie este condus, planificat şi


executat într-o manieră perfect compatibilă cu legile internaţionale. Există un personal adecvat
care se ocupă cu revendicările statelor de coastă: consilieri politici, experţi din cadrul guvernului
Statelor Unite ale Americii. Ei sunt cei care decid dacă revendicările statelor de coastă sunt sau
nu conforme cu legile internaţionale. Activităţile menite să asigure libertatea de navigaţie sunt
perfect legitime, întrucât ele urmează jurisprudenţa organelor internaţionale. Analizele
Departamentului de Apărare pleacă de la principiile de bază ale UNCLOS(United Nation
Convention on the Law of the Sea).
FONOP funcţionează pe două linii: diplomaţie şi activităţi operaţionale. Deşi sunt două
entităţii diferite în cadrul aceluiaşi program, nu înseamnă că ele nu pot lucra împreună. Sarcinile
lor se interconectează. Ele oferă şi o siguranţă că guvernul Statelor Unite ale Americii ia decizii
potrivite pentru apărarea libertăţii de navigaţie. Jonathan G. Odom notează într-un articol
intitulat ,,How the US FON Program is lawful and legitimate’ că,, este excepţia şi nu norma,
momentul când cele două nu cad de acord asupra diverselor chestiuni’’65. În ceea ce priveşte
linia diplomatică, experţi şi consilieri politici din guvernul Statelor Unite se exprimă în legătură
cu legitimitatea revendicărilor statelor de coastă: dacă acestea sunt sau nu în conformitatea cu
legile internaţionale. ,,În cadrul liniei diplomatice, Departamentul de Stat înregistrează plângerile
ţărilor care sunt nemulţumite de revendicările statelor de coastă''66. Această linie diplomatică
devine importantă când există revendicări neclare, ambigue . Atunci se pun în mişcare mijloace
de comunicaţii pentru a se lua legătura cu statele ale căror revendicări sunt nesigure. Se pot lua în
calcul şi întâlniri oficiale.
Există şi situaţii în care revendicările statelor de coastă, departe de a fi neclare, sunt în
totală contradicţie cu legile internaţionale. Revendicări excesive, care reduc libertatea de
navigaţie. Un pasaj care redă modul de funcţionare al FONOP este următorul:,,De-a lungul
timpului, misiunile menite să asigure libertatea de navigaţie au fost puse în aplicare doar după ce
statele de coastă au refuzat să-şi clarifice sau să-şi reformeze revendicările’’67.

65
Jonathan G. ODOM, op.cit.
66
George GALDORISI, The United Nation Convention on the Law of the Sea: A national security perspective,
The American Journal of International Law, Vol. 89, No. 1, pp. 208-213.
67
Idem.

27
În ceea ce priveşte linia operaţională a FONOP, Departamentul de Apărare şi Forţele
Gărzilor de Coastă ale Statelor Unite ale Americii conduc misiuni menite să asigure libertatea de
navigaţie şi ceea ce este descris ca,, alte activităţi legate de FON’’. Diferenţa dintre ele constă în
faptul că misiunile au ca scop principal abordarea revendicărilor excesive , în timp ce cealalată
categorie, alte activităţii legate de FONOP, se ocupă cu alte sarcini, cum ar fi cele de colectare a
datelor şi de strângere a informaţiilor. ,,Misiunile operaţionle vizează exerciţii navale menite să
descurajeze statele care au făcut revendicări în neconformitate cu UNCLOS''68.
Aşa cum am arătat şi mai sus, statelor le-au fost garantate principiile la autodeterminare
şi suveranitate prin Pacea de la Westfalia, care a pus capăt războiului de 30 de ani(1618-1648).
Acest lucru diferă semnificativ faţă de politica internă, unde indivizii îşi dau consimţământul
încă de la naştere, căzând de acord să se supună autorităţii statului. În politica externă nu există
aşa ceva. Iar principiul insecurităţii vine, paradoxal, chiar din dorinţa fiecărui stat de a se afla în
siguranţă. Am vrut, prin toate acestea, să găsim un răspuns la urmatoarea întrebare: Ce se
întâmplă dacă un stat cu revendicări excesive rămâne pasiv la protestele diplomatice? Dacă ar fi
să luăm regiunea Asia-Pacific, cu excepţia Statelor Unite ale Americii, nici un alt stat nu poate
susţine operaţiuni menite să asigure libertatea de navigaţie. Statele din regiune se tem de reacţia
Chinei. Pe lângă acest lucru, mai este de luat în calcul şi dependenţa economică a statelor din
regiune faţă de China.
Revendicările excesive care nu sunt contestate pot devini legitime cu timpul, dacă nu de
jure, cel puţin de facto. Este exact problema din Marea Chinei de Sud. Aceste revendicări pot lua
forme diferite: de la trasarea liniei de coastă, de unde începe măsurarea apei
teritoriale(baseline),în neconformitate cu legile internaţionale, la restricţionarea trecerii prin
apele teritoriale ale statelor de coastă.
În ultimii ani, Departamentul de Apărare al Statelor Unite ale Americii a făcut eforturi
semnificative pentru reînvigorarea Programului Libertăţi de Navigaţie, pentru a se asigura că
revendicările excesive vor fi contestate. În anul 2013, Departamentul s-a confruntat cu 19
revendicări excesive. În 2014 Departamentul s-a confruntat cu 35 de astfel de revendicări. Din

68
George GALDORISI, loc.cit, pp.208-213.

28
aceste 35 de revendicări excesive, 19 au fost localizate în zona Asia-Pacific69. Înainte, însă, de a
detalia aceste revendicări , credem că este important să le clarificăm.
Distincţia dintre disputele teritoriale şi cele maritime are o importanţă semnificativă. Cele
două tipuri de dispute sunt guvernate de legi diferite.,,Suveranitatea teritorială, pe scurt, este
posedată de statul care stabileşte, primul, controlul efectiv''70. Acest lucru nu se întâmplă în
cadrul suveranităţii asupra apelor,unde ,, dipsutele maritime sunt guvernate de legi internaţionale
de folosire a apei, regăsite în UNCLOS''.
Există mai întâi revendicări teritoriale disputate. Aici se încadrează insulele Paracel, care
sunt revendicate de China , Taiwan şi Vietnam. A doua revendicare este Reciful Scarborough,
disputat între China, Taiwan şi Filipine,iar cea de-a treia revendicare este făcută asupra
insulelelor Spratly, care sunt şi cele mai contestate . China, Taiwan şi Vietnam le revendică în
întregime, iar Malaesia, Filipine şi Brunei câte o parte fiecare. Insulele Paracel au fost ocupate de
China în 1974. Revendicările Chinei în insulele Spratly au apărut în 2013. În 2015, China a
reclamat mai mult de 2900 de acrii. În comparaţie cu această cifră, Vietnamul a reclamat 80 de
acrii, Malaezia 14, iar Filipine 8. China revendică aproape 90% din Insulele Spratly.,,China
reclamă de 17 ori mai mult teren în 20 de luni, decât alţi revendicatori în 40 de ani’’71.
În ceea ce priveşte revendicările maritime, lucrurile sunt mai complicate. Acest lucru se
întâmplă, poate, şi din cauza ambiguităţi felului în care sunt definite libertăţile în UNCLOS.
Formulări precum,, alte drepturi de folosinţă legitimă a apelor’’72 pot lasă loc de
interpretare.Putem da exemple de revendicări maritime neconforme legilor internaţionale:
Malaezia restricţionează activităţile militare în Zona sa Economică Exclusivă. China şi Vietnam
şi-au trasat liniile de coastă în contradicţie cu legile internaţionale şi revendică, de asemnea, cele
12 mile nautice în jurul insulelor care nu se aflau, înainte de a fi modificate, la suprafaţa apei în
timpul refluxului. Tot China şi Taiwan solicită din partea navelor străine cereri pentru a putea
intra în apele lor teritoriale. În cazul Chinei este nevoie de aprobarea guvernului chinez pentru ca

69
The Asia-Pacific Maritime Security: Achieving U.S. National Security Objectives in a Changing Environment,
p.24, 2015,disponibil la https://www.defense.gov/Portals/1/Documents/pubs/NDAA%20A-
P_Maritime_SecuritY_Strategy-08142015-1300-FINALFORMAT.PDF.
70
Kevin A. BAUMERT, recenzie la S. TAYAKUMAR, Tommy KOH şi Robert BECKMAN, The South China Sea
Disputes and Law of the Sea, Cheltenham UK, Northampton MA: Edward Elgar Publishing, 2014, în The American
Journal of Internaţional Law, Vol.110, No.1, pp.162-159.
71
Ibidem, p.16.
72
Art.58, Rights and duties of other States in the exclusive economic zone, United Nation Convention on the Law of
the Sea, semnat in decembrie 1982 şi ratificat in noiembrie 1994, disponibil online la adresa
http://www.un.org/depts/los/convention_agreements/texts/unclos/unclos_e.pdf.

29
o nava străină să intre în apele sale teritoriale. Dar, poate cea mai importantă revendicare pe care
o contestă Statele Unite ale Amercii, pentru care a avut loc şi prima operaţiune misiune menită să
asigure libertatea de navigaţie, este cea referitoare la insulele extinse sau reamenajate care, în
stadiul iniţial, nu se aflau la suprafaţa apei. Conform Strategiei de Securitate Maritimă a Statelor
Unite ale Americii, insulele artificiale nu generează zona maritimă teritorială, de 12 mile nautice,
ci doar o zona de siguranţă, de 500 de metri. Deşi pot servi şi altor scopuri, este un lucru evident
că menirea lor principală este, totuşi,una militară. Construirea pistelor de aterizare, săparea apei
lângă zonele de coastă pentru a o adânci, astfel încât să se poată creea circumstanţele acostării
navelor de tonaje ridicate, toate arată clar că, în principal, obiectivul este unul militar. Rămâne de
văzut dacă Republica Populară Chineză va folosi forţa pentru atingerea obiectivelor sale.
Amenajarea acestor insule pot servi şi altor scopuri. Aşa cum a declerat secretarul de apărare al
Statelor unite, James Mattis, în timpul Dialogului de la Shangri( Singapore), ,,puterea militară
creeză circumstanţele în care se va desfăşura procesul diplomatic''73. ,,Construcţiile militare din
Marea Chinei de Sud nu indică neapărat faptul că Beijingul va folosi forţa pentru a ocupa mai
multe insule, ci mai degrabă că urmăreşte să mărească prezenţa militară pentru a-şi spori
influenţa în viitoarele negocieri''74. Ar fi, totuşi, o greaşeală să spunem că doar China urmăreşte
scopuri militare. Cele două imagini de mai jos ne arată clar dimensiunea procesului de
militarizare din regiune. Cele două imagini prezintă situaţia dinainte de extindere şi reamenajare
şi cea de după aceste procese: Reciful Fiery Cross-China.

73
Secretary of Defense Speech, Remarks as Delivered by Secretary Of Defense Jim Mattis, Shangri-La Hotel,
Singapore, June 3, 2017, Department of Defense, disponibil la https://www.defense.gov/News/Speeches/Speech-
View/Article/1204264/shangri-la-dialogue/.
74
Eric HYER, ,, The South China Sea disputes: Implications of China’s earlier territorial settlements, Pacific
Affairs, Vol. 68, No.1, 1995, pp.34-54.

30
Viziunea chineză este clară în Marea Chinei de Sud. Importanţa acestei mări este de
netăgăduit pentru China. În primul rând, dintr-un punct de vedere geopolitic, China ar putea
considera controlul acestei mări ca o reducere a vulnerabilităţii sale în flancul estic. Deşi nu mai
există o Japonie imperială care s-o ameninţe direct, rămăşiţele unei temeri în acel flanc pot
rămâne încă vii. În al doilea rând, pe lângă rolul comercial uriaş pe care îl are de Marea Chinei
de Sud, în ceea ce priveste rutele pentru comerţ, China se poate gândi, în acelaşi timp, că îşi
poate reduce dependenţa faţă de importurile de materii prime. De asemenea, China ar putea
reduce rolul Stateor Unite ale Americii în regiune şi astfel să facă primul pas către realizarea
,,misiunii istorice’’, misiune ce pare realizabilă, dat fiind statutul sau de putere continentală. Cred
că unul dintre elementele cele mai importante în cercetarea aceasta sunt răspunsurile la
următoarele întrebări: Cum va reacţiona China la următoarele misiuni menite să asigure
libertatea de navigaţie? Cât de departe este ea dispusă să meargă? Este dispusă să rişte un
conflict militar cu Statele Unite ale Americii? Credem că o privire aruncată asupra ultimelor
două secole de istorie ale Chinei este de o importanţă semnificativă. Nu atât pentru a da
răspunsuri la aceste întrebări, cât pentru a avea o viziune mai largă asupra subiectului şi, de
asemenea, pentru a evita o greşeală din ce în ce mai des întâlnită: China nu este o putere care se
ridică, asa cum cel mai adesea se face referirea la ea, ci,mai degrabă, una care se reîntoarce.

31
Evoluţia statutului de putere şi dinamica expansionistă- China

Secolul al XX-lea a debutat cu prăbuşirea dinastiei Qing, care avea să fie şi ultima,
fiindcă a urmat proclamarea republicii. Secolul al XIX-lea este în mare parte răspunzător de
acest lucru. China a fost de două ori atacată straşnic de Marea Britanie, întrucât nu dorea să
trateze cu ea de pe poziţii de egalitate şi nici nu-i oferea accesul la mai mult de un singur port
pentru comerţ.
China a stârnit interesul puterilor occidentale datorită bogăţiei remarcabile pe care o
cunoştea la acea vreme. Căile fluviale şi râurile de pe teritoriul Chinei au furnizat mijloacele care
au dus la prosperitatea acestui popor:,,Unită de un vast sistem de canale care legau marile râuri şi
localităţi, China a fost, timp de secole, cea mai productivă economie şi cea mai aglomerată zonă
comercială din lume’’.75 Misiunea Macartney este un exemplu care ne arată interesul britanicilor
pentru comerţul cu poporul chinez. Dar aşa cum arată şi Kissinger în Despre China, poate cel
mai umilitor lucru cerut prin această misiune, pentru chinezi, era cererea de a negocia de pe
poziţii de egalitate. Ori, cum putea ,,Împăratul a toate câte sunt sub ceruri’’ să ofere un asemenea
statut celor pe care îi considera,,barbari’’? Oficiali ai altor state care veneau în China nu aveau
statut de omologi, ci, mai degrabă, de ,,oameni blânzi şi plini de respect veniţi de departe’’.
Trimişii chinezi aveau statutul de ,,trimişi ai cerului’’. În ciuda acestei credinţe în superioritatea
lor naturală, atunci când venea vorba de politica externă, chinezii priveau lucrurile şi dintr-o
perspectiva mai realistă. ,,Statele străine erau clasificate în fucntie de nivelul de ameninţare pe
care-l reprezenta pentru China şi în funcţie de afinitatea faţă de cultura chineză''.76
Refuzând cererile britanicilor, sub ceea ce s-a numit ,,Misiunea Macartney’’, chinezii au
fost atacaţi de britanici de două ori. După al doilea atac, au cerut pacea. China a fost înşelată în
ceea ce poartă numele de ,,tratate inegale’’. Ca şi cum nu ar fost de ajuns, Rusia a luat o bucată
de teritoriu semnificativă Chinei, Manciuria Exterioară, graţie unui diplomat cu un simţ
desăvârşit al interesului naţional. Nikolai Ignatief a dat dovadă de un simţ extraordinar,
îndemnând trupele franceze şi britanice să invadeze China până aproape de Beijing. S-a întâlnit
apoi cu un oficial chinez căruia i-a făgăduit retragerea trupelor occidentale în schimbul

75
Henry KISSINGER, Despre China, , Editura Comunicare.ro, Bucureşti , 2012, p.20.
76
John V. LEWIS, recenzie la John K. FAIRBANK, The Chinese World Worder: Traditional China’s Foreign
Relations, Cambridge, Harvard University Press, 1968, în The American Political Science Review , Vol.63, No.2,
pp.549-551.

32
acceptului de a construi o cale ferată transiberiană în Mongolia şi a cedării Mongoliei Exterioare.
Primind acceptul ambasadorului chinez, a convins apoi Franţa şi Marea Britanie să se retragă din
China, făgăduindu-le că se va ocupa Rusia de motivul care a stat la baza invaziei, şi anume,
nerespectarea tratatelor. Aşadar, Rusia a pus într-o perioadă relativ scurtă de timp mâna pe
teritorii semnificative în dauna Chinei. Pe lângă toate aceste probleme, nu trebuie să uităm că,
peste ceva timp, China se confrunta şi cu o Japonie deloc prietenoasă, care cunoştea un proces de
industrializare extraordinar şi avea un simţ al imperialismului care a luat sfârşit abia la jumătatea
secolului al XX-lea. Aşa cum notează Samuel Huntington în Ciocnirea Civilizaţiilor , ,,China a
fost învinsă, exploatată şi umilită de Japonia şi de puterile europene''77. Georges Duby surprinde
foarte bine pierderile teritoriale şi umilinţele la care a fost supusă China. ,,Tratatul de la Nanjing(
deschiderea a cinci porturi şi cedarea Hong Kongului Regatului Unit, 1842) inaugurează era
,,tratatelor inegale''. După tratatul de la Tianjung (1858), neratificat de China, anglo-francezii
impun, prin tratatul de la Beijing(1860), deschiderea unor noi porturi( unsprezece), iar ruşii, care
au anexat teritoriile de la nord de Amur, avansează până la Marea Japoniei’’78.
În ciuada tututor acestor lucruri, China a reuşit, prin politica de ,,a atrage barbarii
împotriva barbarilor’’, să aducă, faţă în faţă, Rusia şi Japonia, în 1905. Un oficial al dinastiei
Qing declara: ,,Dacă triburile sunt divizate între ele, atunci vor rămâne slabe şi vor fi uşor de
ţinut în frâu; dacă triburile sunt separate, se feresc unul de altul, fiind astfel gata să se opună. O
favorizăm pe una sau pe alta dintre căpeteniile lor şi provocăm lupte între ele. Aşadar, acţionăm
în virtutea unui principiu care spune că, războaiele dintre barbari sunt prielnice Chinei’’.79
Întrebarea care reiese din cele relatate mai sus este: Are,oare, acest secol de umilinţe vreo
semnificaţie pentru poporul chinez? Se mai alimentează naţionalismul chinez din el?
Începutul secolului al XX-lea a găsit China într-un război civil şi, în acelaşi timp,
confruntată cu o Japonie care i-a şi luat o bucată semnificativă de teritoriu, din est. A urmat, cei
drept, o perioadă în care a fost puţin uitată, în timpul Primului Război Mondial. Dar, nu trebuie
uitat că şi Japonia s-a aflat în aceaşi poziţie.
După ce luptase împotriva Japoniei şi după ce ieşise dintr-un război civil, China purta un
război cu Statele Unite ale Americii pentru Peninsula Coreană. Avansarea lui MacArthur până la

77
Samuel HUNTINGTON, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, Oradea, 1997
p.152.
78
Georges DUBY, Atlas istoric, Editura Corint, Bucureşti, 2015, p. 242.
79
Ibidem, p.27.

33
graniţa chineză a stârnit teama chinezilor de o eventuală încercuire. În momentul când
MacArthur a trecut peste paralela de 38 de grade latitudine nordica 80, China avea deja masate la
graniţa cu Corea de Nord nu mai puţin de 250 000 de trupe. Mao Zedong a reuşit, printr-o
politică abilă, să lase impresia că intervenţia Chinei în războiul din Corea are aprobarea Rusiei,
făcând o vizită la Moscova, cu doar câteva săptămâni înainte. China a reuşit să împingă trupele
Statelor Unite ale Americii dincolo de paralela 38. Deşi poate părea o victorie nesemnificativă,
nu este deloc aşa. Pentru că, după o jumătate de secol în care dinastia se prăbuşeşte, ţara cade în
război civil şi se mai luptă şi cu Japonia, China câştigă, chiar dacă la scară redusă , un război cu
o superputere. Acest lucru spune multe despre rezistenţa şi caracterul unic al societăţii chineze.
China nu s-a oprit, însă, aici. Au urmat ,, Marele Salt Înainte’’ şi Revoluţia Culturală. Două
procese care, deşi au fost devastatoare şi au avut acelaşi artizan, pe Mao Zedong, au arătat din
nou capacitatea de rezistenţă a poporului chinez. Mai jos este un pasaj care redă încrederea lui
Mao în poporul chinez şi în rezistenţa acestuia de a trece prin ceea ce s-a numit,, Revoluţia
continuă’’. ,,Mă încumet să fac o singură afirmaţie: într-o bună zi, reforma poporului chinez va fi
mai profundă decât cea a oricărui alt popor, iar societatea chineză va fi mai strălucitoare decât
oricare altă societate. Marea unitate a poporului chinez va fi realizată mai devreme decât în orice
alt loc sau popor’’.81 După un alt război, de data aceasta la graniţa cu India, pe care chinezii îl
câştigă, reuşind să împingă trupele indiene înapoi, China îşi schimbă viziunea de politică externă.
Ea se confrunta cu o Rusie care masa la graniţa sa de nord nu mai puţin de de 42 de divizii.
Primul pas în apropierea celor două ţări, China şi Statele Unite ale Americii, a făcut-o un oficial
american, în 1967, numind, pentru prima dată, China, Republica Populară Chineză. Această
apropiere dintre cele două state a fost posibilă datorită faptului că exista un inamic comun:
Uniunea Sovietică. Apropierea a început prin vizita secretă a consilierului de stat Henry
Kissinger,în iulie 1971, şi a continuat cu aceea a preşedintelui Statelor Unite ale Americii,
Richard Nixon, în anul următor.
Relaţiile dintre cee două state au fost relativ bune până la manifestaţiile din Piaţa
Tiananmen şi la represiunea cu care au fost înăbuşite de către guvern. Ca o dovadă a unui fapt
deja demostrat, şi anume, că alianţele durează doar atâta timp cât există un interes comun, în

80
Paralela de 38 de grade desemnează graniţa dintre Coreea de Sud şi Coreea de nord, aşa cum este trasată astăzi.
81
Ibidem, p. 97

34
cazul de faţă Uniunea Sovietică, relaţiile aveau să se răcească şi mai mult după prăbuşirea
imperiului rus.
Nu credem că trebuie să uităm din această scurtă istorie a Chinei pe succesorul lui Mao,
Deng Xiaoping. Creşterea economică de care se bucură China este datorată, în mare măsură, lui
Deng Xiaoping şi reformelor sale. Un conducător care a pus în aplicare un program de reformare
economică, adoptând principiile occidentale, piaţă liberă, decolectivizare şi a sprijinit libera
iniţiativă a cetăţenilor chinezi. A fost primul lider chinez care a spus că e nevoie de ştiinţă şi
tehnologie. Dezvoltarea era principiul său absolut. Cu toate acestea , nu trebuie uitat nici Mao
Zedong, pentru că el este cel care a creat momentul prielnic pentru o reformare economică. Or,
aşa cum spunea Machiavelli în ,,De Principatibus’’, atunci era momentul prielnic, circumstanţele
erau deja create, era nevoie doar de conducătorul potrivit.82 Poate că la aceeaşi concluzie a ajuns
şi Richard Nixon când nota:,,Ei bine, poţi să stai puţin şi să te gândeşti ce s-ar întâmpla dacă
cineva cu un sistem de guvernare decent ar obţine controlul asupra Chinei continentale. Doamne
sfinte,[...] Nu ar mai fi, în lume, nici putere care să poată măcar... adică ce-ar însemna să pui 800
de milioane de chinezi la muncă într-un sistem decent[...], ar conduce lumea’’.83
Nu stim ce a vrut să spună Napoleon Bonaparte despre China prin următoarea afirmaţie,
dar cred că este destul de sugestivă: ,,Lăsaţi China să doarmă, căci dacă se va trezi va zgudui
lumea''84 . Poate că Napoleon avea în gând istoria civilizaţiei chineze ,o istorie presărată cu mai
puţine perioade în care nu a fost un imperiu, decât cu perioade în care a fost unul.,, Milenii
întregi, China a fost considerată, pe bună dreptate, cea mai mare civilizaţie de pe planetă şi, timp
de mai multe secole, a fost cel mai mare imperiu''85 .
Toate cele prezentate mai sus, combinate cu faptul că vorbim de o ţară care are o istorie şi
o civilizaţie milenare, care a văzut ridicându-se şi prăbuşindu-se imperii, ne conduce la afirmaţia

82
Facem referire la concepţia lui Machiavelli asupra sorţii fortuna . Machiavelli consideră că soarta este în mâna
Providenţei, în aceeaşi măsură în care este în mâna fiinţei umane. Circumstanţele sunt create de Providenţă, dar
fiinţa umană trebuie să ştie când este momentul prielnic şi să acţioneze. Deşi Machiavelli vorbeşte într-un context cu
totul diferit( unificarea Italiei), consider că Deng Xiaoping a fost conducătorul potrivit la momentul potrivit pentru
poporul chinez.
83
Ibidem, p.222
84
Thomas J. CHRISTENSEN, China ca provocare. Cum pot fi modelate alegerile unei puteri în ascensiune, Editura
Comunicare.ro, Bucureşti, 2015, p.1
85
Idem

35
lui Henry Kissinger conform căruia, ,,China nu se vede ca o putere care se ridică..., ci drept una
care se reîntoarce’’86

Posibilele operaţiuni menite să asigure libertatea de navigaţie

a)Innocent passage sau Trecerea liberăse referă la faptul că toate statele au dreptul de a tranzita
apele teritoriale ale altei ţări(12 mile nautice). Nu este permisă activitatea militară, colectarea de
informaţii sau orice fel de activitate care nu are legătură cu tranzitul.

b)Nerecunoaşterea apelor teritoriale priveşte acele insule care se află sub nivelul mării în timpul
refluxului şi care nu fac parte din apele teritoriale ale altei insule sau roci. Ele nu generează ape
teritoriale, deci nu generează cele 12 mile nautice.

c)Activitatea militară în Zona Economică Exclusivă vizează insulele care pot fi locuite sau pe
care se pot efectua activităţi economice. Legile internaţionale nu permit statelor să restricţioneze
activităţile militare. Zona Economică Exclusivă acoperă 200 de mile nautice.

d)Libertatea de a zbura este o altă posibilă operaţiune. Un stat poate restricţiona traficul civil sau
aerian doar deasupra teritoriului sau a apelor sale teritoriale. Avioanele sau navele se pot angaja
în misiuni menite să asigure libertatea de navigaţie în orice ape, mai puţin în cele teritoriale.

86
Vezi Henry KISSINGER, Despre China, Comunicare.ro, Bucureşti, 2012.

36
Operaţiunile menite să asigure libertatea navigaţiei

Activităţile din Marea Chinei de Sud au dovedit că Statele Unite ale Americii şi China au
percepţii diferite asupra misiunilor menite să asigure libertatea de navigaţie. Operaţiunile de până
acum au arătat din plin acest lucru. Până la momentul scrierii acestor rânduri, Statele Unite ale
Americii au efectuat cinci operaţiuni ale menite sa asigure libertatea de navigaţie.
Prima operaţiune menită să asigure libertatea de navigaţie a avut loc în octombrie 2015,
când distrugătorul USS Lassen a tranzitat zona maritimă de 12 mile nautice a recifului Subi, din
insulele Spratly.87 În cadrul acestei prime oparaţiuni există ,totuşi, o ambiguitate,doarece nu sunt
clare revendicările excesive. Ambiguitatea rezidă din faptul că reciful Subi se află în imediata
apropiere a coralului Sandy, care poate fi considerat o rocă. Oficialii americani au punctat că
această operaţiune nu a vizat China, ci a făcut parte din exerciţii de rutină. Reciful Subi se află
sub nivelul mării în timpul refluxului, prin urmare, China şi-a construit propria insulă, o insulă

87
Ultima operaţiune care a contestase revendicările Chinei avusese loc în 2012.

37
artificială. Statele Unite ale Americii nu contestă controlul Chinei asupra recifului Subi, ci mai
degrabă apa teritorială pe care chinezii presupun că o generează acesta. ,,Statele Unite ale
Americii nu au adoptat nicio poziţie asupra disputelor teritoriale din insulele Spratly, dar au o
poziţie clară în ceea ce priveşte revendicările maritime din jurul acestora’’. Mai jos este o
imagine care arată cât de multe formaţiuni din insulele Spratly sunt sub nivelul marii, sau care
s-au aflat sub nivelul marii, multe dintre ele fiind deja amenajate. Scopul principal al acestei
operaţiuni a fost, mai degrabă, unul simbolic, având rolul de a transmite un semnal, acela că este
de-abia începutul unor astfel de activităţi.

China a lăsat deliberat o ambiguitate în ceea ce priveşte revendicările sale. China nu a


explicat exact ce revendică în jurul insulelor construite sau a celor care s-au aflat sub nivelul
mării. În ciuda acestui fapt, în Legea Repubicii Populare Chineze asupra apelor teritoriale, zona
de 12 mile nautice se ia în considerare pentru orice tip de formaţiune. Cu alte cuvinte, China nu
face distincţie între insulele care se află sub nivelul mării şi cele care se află peste acest nivel.88

88
Declaration of the Government of the People’s Republic of China on the baselines of the territorial sea, adoptat si
promulgat la 15 februarie 1992, disponibil la
http://www.un.org/Depts/los/LEGISLATIONANDTREATIES/PDFFILES/CHN_1996_Declaration.pdf ,
12.01.2017.

38
Acesta este un lucru important, întrucât insulele construite artificial nu pot genera cele 12 mile
nautice ale apei teritoriale, ci doar o zonă de siguranţă, de 500 de metri.
Pe lângă declaraţiile oficialilor chinezi, care au condamnat operaţiunea ca fiind,, un atac la
adresa suveranităţii şi securităţii Chinei’’ sau ca o ,,intruziune în apele teritoriale chineze, fără
aprobarea guvernului chinez’’, a existat şi un altfel de răspuns, care complică lucrurile. Două
vase din flota chineză, un distrugător din clasa Lanzhou (052C) şi o fregată din clasa
Taizhou(053) au urmărit distrugătorul USS Lassen. Cele două vase din Marina Militară a Chinei
nu au interferat cu operaţiunile FON.
Poziţia celorlalte state din regiune cu privire la Operaţiunile FON este, după cum putem
intui, destul de clară. Ele sprijină activităţile menite să asigure libertatea de navigaţie, numai că
se tem de reacţiile Chinei. Există teama că Republica Populară Chineză ar putea instaura şi în
Marea Chinei de Sud o Zona de Identificare de Apărare Aeriană (Air Defense Identification
Zone), aşa cum a făcut în Mara Chinei de Est.
Totuşi, dat fiind că este prima operaţiune a programului Libertăţii de Navigaţie din 2012, ea a
avut mai degrabă un scop simbolic. Statele Unite ale Americii au transmis un semnal clar că, este
de-abia începutul acestor operaţiuni şi că multe vor mai urma. Statele Unite ale Americii au o
responsabilitate faţă de aliaţii şi partenerii săi regionali.
În data de 30 ianuarie, distrugătorul din clasa USS Curtis Wilbur a navigat în zona de 12
mile nautice a insulei Triton, care face parte din lanţul mai larg de insule, Paracel. Aceste insule
sunt controlate de China, dar revendicate şi de Taiwan şi de Vietnam. Unul dintre aspectele
Programului FON este trecerea liberă prin apele teritoriale ale statelor de coastă. Doar trei state
solicită să li se ceară acordul în momentul când vasele străine le tranzitează apele teritoriale:
China, Taiwan şi Vietnam. Reacţia ministrului de externe al Chinei este elocventă pentru a arăta
diferenţa de percepţii dintre cele două mari puteri. El a declarat că: ,, Vasele Statelor Unite ale
Americii au violat drepturile Chinei şi au intrat în apele teritoriale fără autorizaţie’’89. Purtătorul
sau de cuvânt a reiterat faptul că, este nevoie de acceptul guvernului chinez pentru ca o navă să
susţină activităţii militare în zona apei teritoriale a Chinei. Tot el a continuat că ,,aşa numitul
FONOP este condus în contradicţie cu suveranitatea şi dreptul de securitate maritimă ale statelor
de coastă[...] Este, în esenţă, o încercare de hegemonie maritimă urmărită de Statele Unite ale

89
Shannon TIEZZI, ,,China rejects latest US FON in the South China Sea’’, The Diplomat, Know The Asia-Pacific,
disponibil la http://thediplomat.com/2016/02/china-rejects-latest-us-fonop-in-the-south-china-sea/ , 2 februarie,
2016.

39
Americii, sub ceea ce ei numesc libertatea de navigaţie’’90. Am arătat poziţia unor oficiali ai
Chinei pentru scoate în evidenţă discrepanţa care există între cele două state cu privire la
operaţiunile menite să prezerveze libertatea navigaţiei.
Programul FON a fost destinat să se opună celor două solicitari ale Chinei şi
Vietnamului: autorizaţia şi aprobarea de a tranzita apele teritoriale şi trasarea liniilor de
coastă.(teritorial baseline). China revendică, pur şi simplu, o graniţă în jurul insulelor Paracel.
Linia pe care o revendică este în contradicţie cu UNCLOS. Declaraţia Republicii Populare
Chineze asupra apelor teritoriale şi a zonelor din apropiere, adoptată şi promulgată în dată de 15
februarie 1992, arată clar intenţia Chinei în trasarea unei graniţe în jurul insulelor Paracel.
Ceea ce este important de subliniat, este faptul că această operaţiune a avut scopuri
diferite, a contestat lucruri diferite. Aşa cum am mai spus, insulele Paracel sun ocupate de China,
dar revendicate şi de Taiwan şi de Vietnam. Ceea ce au contestat Statele Unite ale Americii prin
această operaţiune, a fost dreptul statelor de a cere o înştiinţare sau o notificare pentru ca navele
străine să intre în apele lor teritoriale. China , Taiwan şi Vietnam doresc o autoidentificare şi o
aprobare pentru ca navele străine să poată intra în apele lor teritoriale. Această revendicare este
în total dezacord cu United Nation Convention on the Law of the Sea. A doua operaţiune a
contestat acest drept pe care şi-l asumă statele. Ca şi la prima operaţiune menită să asigure
libertatea de navigaţie, reacţia oficialilor chinezi a fost destul de vehementă. De pildă, purtătorul
de cuvânt al Ministerului Afacerilor de Externe, Lu Kang, a declarat că ,, încordarea muşchilor
şi crearea de tensiune sub pretextul libertăţii de navigaţie sunt principalele cauze ale nivelului
ridicat de militarizare''91.
La baza celei de-a treia operaţiuni menite să asigure libertatea de navigaţie, care a avut
loc în mai 2016, au stat aceleaşi raţiunii ca la cea de-a doua operaţiune, din Ianuarie 2016.
Aşadar, nu o să insistăm foarte mult asupra acesteia. Distrugătorul USS William P.Lawrance a
trecut prin zona maritimă de 12 mile nautice a recifului Fiery Cross, din insulele Spratly. Această
operaţiune a contestat dreptul celor trei state, China , Taiwan şi Vietnam de a solicita o notificare
şi o aprobare înainte ca statele străine să între în apele lor teritoriale.92

90
Idem.
91
Idem
92
Sam LAGRONE, US Destroyer passes near chinese artificial island in the South China Sea Freedom of
Navigation Operation, The US Naval Institute, disponibil la https://news.usni.org/2016/05/10/u-s-destroyer-passes-
near-chinese-artificial-island-in-south-china-sea-freedom-of-navigation-operation ,10 mai, 2016

40
A patra operaţiune a Libertăţii de Navigaţie,care a avut loc în octombrie 2016, a fost
unică prin raţiunile care au stat la baza ei. Distrugătorul USS Decatur(DDG-73) a trecut pe lângă
insulele Triton şi Woody, din lanţul mai larg de insule Paracel. Ceea ce a avut nou această
operaţiune, a fost faptul că USS Decatur nu a pătruns în zona maritimă de 12 mile nautice.
Operaţiunea a contestat o trasare ilegală a liniei de bază (straight baseline),în jurul insulelor
Paracel. Prin această trasare ilegală, China încercuieşte, pur şi simplu, întregul lanţ de insule
Paracel.93 Vom mai reveni asupra acestei misiuni in cele ce urmează.
Ultima misiune menită să asigure libertatea de navigaţie, prima din era Trump, a avut loc
în mai, 2017. Această misiune a demonstrat faptul că politica Statelor Unite nu s-a schimbat în
regiune. De asemenea, ea vine într-un moment când relaţiile dintre China şi Statele Unite păreau
să se amelioreze. Trecuse 214 zile de la ultima operaţiune. Misiunea a invalidat ipoteza conform
căreia Statele Unite caută să îmbunătăţească legăturile cu Republica Populară Chineză, pentru a
obţine suportul acesteia în ceea ce priveşte programul nuclear al Coreei de Nord.
Comandamentul US Navy din Pacific( US PACOM) a făcut multe solicitări pentru susţinerea
misiunilor menite să asigure libertatea de navigaţie, dar au fost respinse de oficialii de la Casa
Albă. Noutăţile acestei misiuni constau în două lucruri:
În primul rând, reciful Mischief nu se află în imediata apropiere a altei insule sau roci,
care ar putea genera ape teritoriale. În cadrul primei misiuni, din octombrie 2015, reciful Subby
se afla în apropierea insulei Sandy, care putea genera ape teritoriale. În cadrul acestei ultime
operaţiuni nu există nici un fel de ambiguitate. Mai mult, Tribunalele Internaţionale au declarat
reciful Mischief un element care se află sub nivelul marii, în timpul refluxului. Prin urmare, el nu
poate genera cele 12 mile nautice, ci doar o zonă de siguranţă de 500 de metri.94
În al doilea rând, această misiune a vizat activităţi care sunt permise doar în apele din
largul marii( high seas). Este un lucru important, întrucât pot face obiectul unor astfel de
activităţi următoarele exerciţii: lansarea de focuri de armă, lansaree de rachete, lansarea de drone
şi desfăşurarea de sisteme radar.

93
Sam LAGRONE, A US warship conducts South China Sea Freedom of Navigation Operation, The US Naval
Institute, disponibil la https://news.usni.org/2016/10/21/u-s-warship-conducts-south-china-sea-freedom-navigation-
operation , 21 octombrie, 2016
94
Ankit PANDA, The US-Navy’s first Trump- Era South China Sea FONOP just happened: First takeaways and
analysis, 25 mai, 2017, accesat la 3 iunie, 2017, disponibil la http://thediplomat.com/2017/05/the-trump-
administrations-first-south-china-sea-fonop-is-here-first-takeaways-and-analysis/ .

41
Există, aşadar, cinci operaţiuni ale Libertăţii de Navigaţie. Prima a contestat dreptul
Chinei de a solicita ape teritoriale în jurul insulelor artificiale. Următoarele două au contestat
dreptul Chinei de a solicita o înştiinţare şi o aprobare prealabile, înainte ca vasele străine să intre
în apele lor teritoriale. A patra operaţiune FON a contestat trasarea ilegală a liniei de bază în
jurul insulelor Paracel. Conform UNCLOS, doar statele arhipelagice au dreptul la trasarea unei
astfel de linii. Or, China este un stat continental, nu unul arhipelagic. Ultima misiune menită să
asigure libertatea de navigaţie a contestat acelaşi lucru ca şi prima operaţiune, din octombrie,
2015. Această ultimă misiune a adus câteva noutăţi.
În articolul ,,Mischief Reef:President Trump's first FONOP''95, autorii atrag atenţia asupra
faptului că ar fi benefică o concentrare mai mare a operaţiunilor FON în insulele Paracel. Cei trei
autori aduc ca argument faptul că, spre deosebire de insulele Spratly, unde revendicările sunt
încă neclare, în insulele Paracel acestea sunt ,,clare şi ilegitime''.Prin urmare, şi operaţiunile FON
ar fi mai legitime dacă s-ar şti cu certitudine ce ar contesta.
Am decis să stăruim puţin mai mult asupra celei de-a patra operaţiuni a Libertăţii de
Navigaţie, deoarece este mult diferită de precedentele sale şi contestă lucruri cu totul noi.
A patra operaţiune a Libertăţii de Navigaţie are o semnificaţie deosebită. USS Decatur nu
a tranzitat zona maritimă de 12 nile nautice a insulelor Woody şi Triton. Din linia de bază pe
care China a trasat-o în jurul insulelor Paracel, nu reiese nimic altceva decât că urmăreşte să
înconjoare aceste insule printr-o zona maritimă. Această linie are forma unui inel în jurul
insulelor Paracel. Iar China consideră apele dinăuntrul acestui inel ca fiind ape interne. Problema
care s-a pus la această ultimă operaţiune a Libertăţii de Navigaţie, a fost faptul că Republica
Populară Chineză a trasat ilegal linia de bază( straight baseline). Conform UNCLOS, doar statele
arhipelagice au dreptul să traseze straight baseline şi astfel să-şi conecteze insulele între ele.
China nu este însă un stat arhipelagic, ci un stat continental, prin urmare, nu are acest drept. Aici
se află raţiunile care au stat la baza celei de-a patra misiuni. UNCLOS defineşte un stat
arhipelagic, ,,un stat format în întregime din cel puţin unul sau mai multe arhipelaguri şi care
poate cuprinde şi alte insule''96. De asemenea, un arhipelag în termenii UNCLOS înseamnă:,, un

95
Bonnie GLASER, Zack COOPER, Peter DUTTON, Mischief Reef: President Trump’s first FONOP, Asia
Maritime Transparency Initiative, disponibil online la https://amti.csis.org/mischief-reef-president-trump/ , 30
noiembrie, 2016
96
Art. 46,Use of terms, United Nations Convention on the Law of the Sea, semnat in decembrie 1982 şi ratificat in
noiembrie 1994, disponibil online la adresa
http://www.un.org/depts/los/convention_agreements/texts/unclos/unclos_e.pdf.

42
grup de insule, care include părţi din aceste insule, ape interconectate şi alte elemente care sunt
interconectate la astfel de insule, ape şi alte elemente care formează o entitate politică,
economică sau geografică sau care sunt recunoscute istoric'’97. China a trasat un inel în jurul
insulelor Paracel şi reclamă întrega zonă cuprinsă în interiorul acestuia ca fiind ape interne.
Distrugătorul USS Decatur a condus ceea ce se cheamă ,,maneuvering drills''. Aceste tipuri de
exerciţii sunt legitime doar în largul marii, deci în ape care nu aparţin niciunui stat. Printr-un
astfel de exerciţiu, Statele Unite ale Americii au arătat Chinei că revendicările sale sunt ilegiitme.
Conform UNCLOS, pentru a pătrunde în apele interne ale unui stat este nevoie de aprobarea
acestuia. Cu alte cuvinte, dacă Statele Unite ale Americii ar fi efectuat doar o tranzitare a apelor
interne, acest lucru ar fi însemnat doar contestarea legitimităţii acestor ape, din interiorul
inelului. Doar o simplă tranzitare ar fi însemnat că Statele Unite ale Americii acceptă zona
maritimă teritorială din jurul inelului, de 12 mile nautice.
Acum că avem în minte o imagine a operaţiunilor menite să asigure libertatea de
navigaţie, ar fi destul de benefic să ne întrebăm cum vor arata următoarele operaţiuni. Un oficial
din guvernul Statelor Unite ale Americii, a declarat sub anonimitate că ,,operaţiunile vor avea
loc de două ori pe trimestru sau chiar mai des de atât''98. Conform informaţiilor publice ,
operaţiunile din cadrul administraţiei Obama au avut loc la distanţe de 95 de zile, 104zile şi 164
de zile. Acest lucru înseamnă o operaţiune la 120 de zile,deci la 4 luni distanţă. Având în vedere
logica după care au fost efectuate până acum operaţiunile FON (Spratly, Paracel, Spratly,
Paracel) este de aşteptat ca următoarea operaţiune să aibă loc în insulele Spratly.
Bonnie Glasser, Zack Cooper şi Peter Dutton sugerează, într-un articol publicat in data de
30 noiembrie 2016, că reciful Mischief ar fi o bună oportunitate pentru prima operaţiune din era
Trump. Acest recif este situat sub nivelul mării în timpul refluxului,ceea ce va însemna că
operaţiunile vor avea acelaşi raţionament ca cele suţinute în octomnbrie 2015, lângă reciful Subi.
Posibila operaţiune de la reciful Mischief va încerca din nou să demonstreze că insulele
artificiale nu generează zona maritimă de 12 mile nautice.
Programul care vizează misiunile menite să asigure libertatea de navigaţie face parte
dintr-o serie mai larga de activităţi purtate de Statele Unite ale Americii în Marea Chinei de Sud.
Există şi ,,alte tipuri de activităţi în regiune, prin care se urmăresc obiective naţionale, cum ar fi,

97
Idem
98
Bonnie GLASER, Zack COOPER, Peter DUTTON, op.cit.

43
de pildă, descurajarea sau asigurarea securităţii aliaţilor.’’99 Misiunile pentru prezervarea
libertăţii de navigaţie se despart de aceste activităţi prin caracterul lor legitim. De multe ori, însă,
este destul de dificil să se delimiteze clar activităţile care sunt conforme UNCLOS şi cele care
servesc intereselor Statelor Unite ale Americii.100Aici se găsesc diferendele dintre China şi
Statele Unite ale Americii. După fiecare operaţiune, oficialii chinezi au condamnat aspru
implicaţiile Statelor Unite în regiune. Acest lucru nu face decât să sublinieze importanţa
preceptelor realiste. China se teme de o politică a îngrădirii din partea Statelor Unite. La rândul
ei, Statele Unite al Americii se teme că China ar putea încerca să o expedieze din cea mai
prosperă regiune a lumii. Ce fel de joc este acesta, dacă luăm în considerare şi nivelul ridicat de
militarizare al zonei, dacă nu unul bazat pe o logică realistă? Dacă nu am avut incidente până
acum, nu înseamnă că ele nu pot apărea pe viitor. Foarte importante în acest sens vor fi reacţiile
Chinei la operaţiunile menite să aigure libertatea de navigaţie . Inacţiunea în faţa acestor misiuni
este exclusă. Acest lucru este susţinut de două ipoteze.
În primul rând, stabilitatea internă a Chinei depinde foarte mult de imaginea membrilor
Partidului Comunist Chinez şi, într-o oarecare măsură, de a partidului însuşi. Acest lucru,
combinat cu un grad ridicat de naţionalism din partea maselor, ar putea destabiliza China pe plan
intern. Liderii de la Beijing au căutat întotdeauna să evite acest lucru. În al doilea rând, o
inacţiune ar presupune un semn de slăbiciune în faţa celorlalţi revendicatori din Marea Chinei de
Sud. Acest lucru i-ar putea face pe revendicatori să forţeze China să facă unele
concesii.,,Inacţiunea în ape ar putea fi interpretată că o lipsă de încredere sau o slăbiciune în faţa
Statelor Unite ale Americii, care ar putea da imbolduri celorlalte state să conteste revendicările
Chinei.''101.
Totuşi, dezavantajele unei acţiuni militae sunt mult mai evidente. Dacă China ar ataca
navele Statelor Unite ale Americii, acest lucru ar putea fi perceput ca o agresiune. Cu siguranţă,
China se va justifica, insistând pe faptul că nu a fost decât o acţiune defensivă. Aici intervine,
însă, o altă problemă, pentru că este pusă în joc credibilitatea Statelor Unite ale Americii în
regiunea Asia-Pacific, unde are o seamă de aliaţi şi parteneri strategici. Escaladarea conflictului

99
idem
100
Idem
101
Timothy HEATH, How would China respond to future US Freedom of Navigation Operation? Asia Maritime
Transparency Initiative, https://amti.csis.org/how-will-china-respond-to-future-u-s-freedom-of-navigation-
operations/ , 29 octombrie, 2015

44
va fi greu de evitat, existând riscul unui război regional.102Această ipoteză este, însă, destul de
greu de confirmat, întrucât, aşa cum am mai spus, statele pot acţiona într-un mod raţional. Iar
China ştie că nu poate înfrunta Statele Unite într-un război, de orice tip ar fi.
Chiar dacă numărul navelor de luptă şi al submarinelor Americii s-au tot redus de la
finalul Războiului Rece, ea încă posedă un avantaj considerabil în faţa oricărui potenţial
competitor. Statele Unite ale Americii au în acest moment 10 portavioane, ceea ce înseamnă
peste jumătate din numărul total deţinut în lume. În comparaţie, China a finalizat, recent,
construirea primului ei portavion. Dacă punem la socoteală şi portavionul ucrainean, obţinut de
la Rusia, înseamnă că Republica Populară Chineză posedă două portavioane.
Conform articolului,, Is America’s military big enough'', Statele Unite posedă 93 de
crucişătoare, distrugătoare şi fregate, 54 de submarine şi 31 de nave amfibii. În comparaţie ,
China posedă 78 de crucişătoare, distrugătoare şi fregate, 52 de submarine şi 4 nave amfibii103.
De asemenea, cheltuielile militare ale Statelor Unite continuă să echivaleze cu a
următoarelor 7 state la un loc. Dacă rata de creştere economică a celor două ţări va continua să
crească în ritmul în care creşte în prezent, China va egala Statele Unite în domeniul cheltuielilor
militare, ca suma de bani alocată, în 2050104.
Există, cu toate acestea, şi alte posibilităţi de acţiune ale Chinei, unele care implică mai
puţine riscuri. China ar putea, aşa cum a făcut până acum, să supravegheze, să urmărească şi să
hărţuiască navele americane. Evident, şi acest lucru implică riscuri, dar ele sunt ceva mai reduse.
De asemenea, ar putea folosi pentru această misiune, aşa cum a mai făcut, nave comerciale şi de
pescuit. USNS Impeccable a fost hărţuit în 2009 de vasele de pescuit chineze, în timp ce navele
militare de luptă erau staţionate în apropiere.105 Este o strategie de descurajare a operaţiunilor
americane ce implică cu riscuri mai reduse.
În ceea ce priveşte retorica, oficialii din noua administraţie au indicat, încă de la început,
că Statele Unite va lua o atitudine mai fermă în faţă acţiunilor Chinei. Totuşi, deşi atât Secretarul
de Apărare, James Mattis, cât şi Secretarl de Stat, Rex Tillerson au afirmat că Statele Unite va
adopta o poziţie mai dură în Marea Chinei de Sud, declaraţiile din ultima vreme par să reflecte cu

102
Idem
103
Rebecca LAI, Troy GRIGGS, Max FISHER şi Audrey CARLSEN, Is America’s military big enough?, The New
York Times, 22 martie, 2017, disponibil online la https://www.nytimes.com/interactive/2017/03/22/us/is-americas-
military-big-enough.html?_r=0 .
104
Vezi Joseph S. NYE, S-a sfârşit oare secolul american?, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2015.
105
Idem

45
totul altceva. Rex Tillerson a declarat, la întâlnirea cu oficialii chinezi, din Florida, în dată de 6
aprilie, că ,, în ultimii 40 ani, Statele Unite şi China au dezvoltat legături puternice , iar această
administraţie este hotarâtă să le asigure şi pentru următori 40 de ani''106. Cel mai probabil,
ofiacialii din administraţia Statelor Unite şi-au dat seama de faptul că, de cele mai multe ori,
declaraţiile belicoase pot fi interpretate şi percepute în moduri diferite. Acelaşi lucru îl putem
spune şi despre preşedintele Trump. La începutul mandatului, acesta a declarat că o mare parte
din deficitul comercial al Statelor Unite se datorează comerţului cu Republica Populară Chineză.
Cu toate acestea, în cadrul întâlnirii cu omologul sau, Xi Jinping, Trump a declarat că ,, relaţia
dintre Statele Unite şi China a cunoscut progrese extraordinare''107.
Din toate aceste declaraţii nu reiese decât un lucru: Statele Unite sunt nesigure în
adoptarea unei poziţii faţă de China. Retorica şi această poziţie, mai degrabă ambivalenăt, nu
face decât să înrăutăţească relaţia dintre cele două state, pentru că alimentează percepţiile
negative.

106
US Department of State, ,,Remarks on China Summit’’, 6 aprilie, 2017, disponibil la
https://www.state.gov/secretary/remarks/2017/04/269540.htm.
107
The White House, President Donald J. Trump, ,,President Trump leads an expand bilateral meeting with
president Xi Jinping of China’’, 7 aprilie, 2017, disponibil la https://www.whitehouse.gov/featured-
videos/video/2017/04/07/president-trump-leads-expanded-bilateral-meeting-president-xi .

46
Capitolul III
Puterile emergente şi puterile statu-qoului. Ce se întâmplă când ordinea
mondială se prăbuşeşte şi cum va arăta un război în viitor: A2/AD, Antiaccess
Area Denial şi Air-Sea-Battle

Istoria puterilor emergente şi puterile statu-quoului


,, A fost creşterea Atenei şi teama pe care a inspirat-o Spartei, ceea ce a făcut războiul
inevitabil''108. Acum mai bine de 2400 de ani, atenianul Tucidide formula această maximă prin
care considera că Sparta, puterea dominantă, se simţea ameninţată de puterea crescândă şi de
avantajele pe care Atena le dobândise în filozofie, istorie, dramă, arhitectură, democraţie şi,
poate cel mai important,în puterea navală. Tucidide explica că poziţia Atenei era de înţeles.
Practic, căpătând tot mai multă putere şi încredere, îşi aducea aminte de injustiţiile din trecut şi
căuta să schimbe ordinea existentă care fusese stabilită în momentul când era o putere de mâna a
doua. Cu alte cuvinte, ordinea existentă nu reflecta realităţile de putere.
Cu opt ani înaintea izbucnirii Primului Război Mondial, regele Marii Britanii l-a întrebat
pe primul ministru,Loyd George, ,,de ce se concentrează mai mult pe Germania şi nu pe Statele
Unite ale Americii, pentru că americanii reprezintă provocarea principală?’’. Prim-ministrul l-a
însărcinat pe ministrul de externe, Eyre Crowe, să răspundă regelui printr-o scrisoare. Crowe a
formulat mai întâi o întrebare şi apoi a oferit un răspuns. Întrebarea sa se aseamănă foarte mult
cu cea pe care şi-o pune Kissinger în cartea sa ,,Despre China''. Kissinger se întreaba ,,dacă
ostilitatea crescândă dintre Marea Britanie şi Germania îşi are originea în capabilităţile
Germaniei sau în modul ei de conducere? Crowe îşi pune întrebarea în felul următor,, A
însemnat urmărirea hegemoniei politice şi ascensiunea maritimă a Germaniei principala
ameninţare la adresa independenţei vecinilor şi a existenţei Angliei? 109 Răspunsul lui Crowe este
destul de clar. Capabilităţile Germaniei sunt responsabile pentru teama inspirată Angliei. Odată
ce economia Germaniei a depăşit-o pe cea a Angliei, Germania îşi putea dezvolta o flotă
puternică, lucru pe care l-a şi făcut. De asemenea, Kissinger notează că odată ce Germania a

108
Citatul îi aparţine lui Tucidide, Războiul Poloponesiac, dar a fost cules din Graham Allison, The Thucydides
trap: Are the US and China headed for war ?, 24 Septembrie, 2015, accesat la data de 12 aprilie, 2017, disponibil
online la https://www.theatlantic.com/international/archive/2015/09/united-states-china-war-thucydides-
trap/406756/
109
Ibidem

47
realizat supremaţia navală, acest lucru, indiferent de intenţiile Germaniei, a fost o ameninţare la
adresa imperiului colonial al Angliei.

Nu am ales la întâmplare aceste două exemple. China pare să provoace astăzi Statele
Unite ale Americii în termeni de capabilităţi acolo unde americanii se tem cel mai mult: Sisteme
de Recunoaştere, Supraveghere şi Ţintire(RSTA), lansatoare de rachete mobile. Toate acestea
par să provoace Statelor Unite temeri serioase. Alimentează, pur şi simplu, temerea că Republica
Populară Chineză doreşte să o îndepărteze din regiune.,, Principala provocare geostrategică a
acestei epoci nu este violenţa extremistă sau renaşterea Rusiei. Este impactul ascensiunii
Chinei''110. Într-adevăr, este greu de găsit în istorie o naţiune a cărei ritm de creştere să fi fost mai
rapid decât cel al Chinei. ,,În 1980, economia Chinei de-abia o depăşea pe cea a Olandei.Anul
trecut, doar adaosul ratei de creştere în GDP-ul Chinei a fost egal cu întreaga economie a
Olandei''111. La un moment dat, rata cea mai mică a creşterii economice a Chinei era de 3 ori mai
mare decât cea a Statelor Unite. China a depăşit Statele Unite ca economie măsurată în cantitatea
de bunuri şi servicii pe care un locuitor le poate cumpăra, deci în ceea ce priveşte Paritatea
Puterii de Cumpărare.
De asemenea, este greu de găsit în istorie cazuri în care puterea economică să nu fi fost
transpusă în putere militară. În cele mai multe din cazuri, se completează una pe cealaltă.,,De
obicei, bogăţia este necesară pentru a susţine puterea militară şi puterea militară este necesară
pentru a dobândi şi proteja bogăţia''112. Mai mult chiar, există o relaţie cauzală între echilibrul
economic şi productiv şi ascensiunea şi decăderea marilor puteri.,, Modificarea la nivelul
sistemelor de state din punct de vedere al balanţei de putere a fost întotdeauna precedată de o
modificare la nivelul balanţei de producţie''.113 În ceea ce priveşte relaţia dintre state,
Mearsheimer merge mai departe, afirmând în Tragedia politici de forţă, următoarele: ,,Marile
puteri tind să se teamă de statele cu populaţii mari şi economii în creştere, chiar dacă nu şi-au
transpus încă bogăţia în putere militară''114. Kissinger pare,însă,să pună cel mai clar punctul pe
,,i’’,afirmând că,de fapt, ascensiunea militară a Chinei nu este, prin ea însăşi,un fenomen
excepţional.,, Cel mai neaşteptat rezultat ar fi dacă, a doua economie a lumii şi cel mai mare

110
Idem
111
Idem
112
Paul KENNEDY, op.cit.
113
Ibidem, p.391
114
John MEARSHEIMER, op.cit. p. 37

48
importator de resurse naturale nu şi-ar fi transpus puterea economică într-o creştere a
capacităţilor militare''115. Paradoxal, poate, de obicei puterile emergente beneficiază de pe urma
ordinii mondiale stabilite de puterile statu-quoului. Acest lucru s-a întâmplat şi în cadrul relaţiei
dintre Statele Unite şi China, cea din urmă beneficiid foarte mult de pe urma ordinii mondiale
economice stabilită la finalul celui de-al Doilea Război Mondial. Acum, când se vorbeşte despre
un posibil declin al Americii, acest lucru pare cu atât mai relevant.,, Acum, când mulţi consideră
că Europa reprezintă trecutul şi că am intrat deja în ,,secolul asiatic'', se poate lesne uita că lumea
aşa cum o cunoaştem astăzi- ordinea politcă, economică şi strategică în care şi Asia însăşi a putut
să prospere- s-a înfiripat pe mormântul de ruine lăsat în Europa de al Doilea Război Mondial.
Lucrul acesta a fost posibil doar pentru că Statele Unite au furnizat o nouă soluţie insolubilei
probleme a Europei''116.
Proiectul ,,Capcana Tucidide'' al Universităţii Harvard117, identifică 16 cazuri din ultimii
500 de ani în care o putere emergentă a ameninţat puterea dominantă, existentă şi făuritoare a
sistemului internaţional la un moment dat. Aceste cazuri sunt tratate pe larg în cartea lui Graham
Allison, Destinaţi pentru război.Pot America şi China să evite Capcana Tucidide?.Conform
studiului Universităţii Harvard, din 16 cazuri în care o putere emergentă a ameninţat stat-quo-ul,
12 dintre ele au rezultat în război.

115
Henry KISSINGER, op.cit, p.48
116
Robert KAGAN, Lumea clădită de America, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, p.24
117
Harvard Kennedy School, BELFER CENTER for Science and International Affairs, Can America and China
escape Thucydides Trap?, disponibil online la http://www.belfercenter.org/thucydides-trap/case-file.

49
Au existat,aşadar, doar patru cazuri în care balanţa de putere s-a modificat paşnic. Dat
fiind că spaţiul nu ne permite, vom trata doar două cazuri diferite: unul în care modificarea a
condus la război şi altul în care s-a realizat paşnic.

Cazul I al modificarii balanţei de putere

În ceea ce priveşte modificarea paşnică a ordinii internaţionale, un exemplu foarte bun


este oferit de Statele Unite şi Marea Britanie la finalul secolului al XIX-lea. Marea Britanie are
rolul de putere dominantă, iar Statele Unite rolul de putere emergentă. În ultimele decenii ale
secolului al XIX-lea, puterea economică a Statelor Unite începea să o depăşească pe cea a
imperiului britanic. Acest lucru, combinat cu o flotă care părea să dea bătăi de cap lui Royal
Navy şi cu revendicările tot mai clare în emisfera vestică, a făcut ca un posibil conflict între
Statele Unite şi Marea Britanie să nu fie ceva excepţional. În 1896, prim-ministrul Lord
Salisbury îi spunea ministrului de finanţe ,,că un război cu Statele Unite , nu anul acesta, dar în

50
viitor, a devenit mai mult decât o posibilitate''118. Între 1890 şi 1914 Statele Unite au cunoscut o
dezvoltare extraordinară în ceea ce priveşte consumul de energeie, producţia oţelului şi a fierului,
elemente cheie ale industrializării. Deşi flota Statelor Unite era încă mică în comparaţie cu Royal
Navy, potenţialul americanilor era unul uluitor. Cu alte cuvinte, puteau dezvolta o flotă mai mare
decât cea a Marii Britanii. După războiul hispano-american din 1898, lucrurile au devenit şi mai
clare. În 1904, Primul Lord al Amiralităţi era deja conştient de faptul că un război cu Statele
Unite se putea încheia în defavoarea Marii Britanii. Salisbury şi-a exprimat regretele că nu a
reuşit să îngrădească mai devreme Statele Unite, afirmând că, ,, dacă am fi interferat în Războiul
Confederaţiei ar fi fost posibil să reducem puterea Statelor Unite la proporţii rezonabile. Dar
două şanse nu sunt date unei naţiuni în cursul unei generaţii''119. Marea Britanie a făcut o
mulţime de concesii în emisfera vestică. A cedat în dipsutele teritoriale din Canada şi America
Latină, în drepturile de pescuit şi în controlul privind Canalul Panama. Pentru a ne da seama de
cum a fost posibil acest lucru, este nevoie să luăm în considerare şi alte elemente. Marea Britanie
nu avea niciun aliat în emisfera vestică, iar în Europa şi Africa se confrunta cu o altă ameninţare,
reprezentată de Germania. Cu alte cuvinte, imperiul britanic făcea dovada unei supraextinderi.
Paul Kennedy afirma că în 1895 Marea Britanie îşi făcea griji în legătură cu,,posibila divizare a
Chinei după războiul chino-japonez, prăbuşirea Imperiului Otoman, ca rezulat al crizei din
Armenia, profilarea ciocnirii cu Germania din cauza Africii de Sud, aproape în acelaşi timp cu
disputa cu Statele Unite privind graniţele din Venezuela şi Guyana britanică''120. La toate acestea
se mai adăugau expediţiile militare franceze în Africa ecuatorială şi înaintarea ruşilor spre
Hindukush. Marea Britanie a fost nevoită să facă unele concesii, permiţându-le Statelor Unite să
devină rapid un hegemon regional în emisfera vestică şi câştigând un aliat important pentru
prima conflagraţie mondială. Extrapolând acest caz la situaţia din prezent, observăm că lucrurile
sunt mult diferite. Nu cred că este posibilă o cedare pasnică de ştafetă în regiunea Asia-Pacific.
În primul rând, Statele Unite au aliaţi în regiune şi, deşi China se bucură astăzi de cea mai mare
securitate din ultimele secole, un posibil comportament agresiv,aşa cum tinde să fie cel din
Marea Chinei de Sud, va conduce probabil la ceea ce Stephen Walt a teoretizat ca ,,balansare nu
împotriva celui mai puternic, ci împotriva celui mai ameninţător''121. Recent a avut loc un

118
Idem
119
Idem
120
Paul KENNEDY, op.cit, p.215
121
Vezi Stephen M.WALT, Originile alianţelor,Institutul European, Iaşi, 2008

51
eveniment care pare să confirme ipoteza lui Walt. Statele membre ASEAN i-au cerut o
intrevedere Secretarului de Stat, Rex Tillerson. Această întrevedere era programată înaintea
întâlnirii multilaterale, din august, din Filipine. Statele din regiune nu vor să piardă suportul
Americii. Cel mai probabil, cu cât Republica Populară Chineză va deveni mai agresivă, cu atât
ele vor veni mai aproape de Statele Unite. Întrebat ce parerere are despre aceste lucruri, adjunctul
Secretarului de Stat pentru Asia de sud-est, Patrick Murphy, declara următoarele:,, Pentru ţările
membre ASEAN, prezenţa Americii în regiune valorează foarte mult. Au vrut să se aigure că
angajamnetul Statelor Unite în regiune va continua''122. Până acum, China pare să combine destul
de bine puterea soft, reprezentată de relaţiile sale economice, cu puterea hard, reprezentată de
revendicarile şi construcţiile militare din Marea Chinei de Sud.123

Cazul II al modificarii balanţei de putere

În ceea ce priveşte modificarea violentă a balanţei de putere, un exemplu relevant îl


constituie situaţia dinaintea celui De-al Doilea Război Mondial. Puterile dominante sunt Marea
Britanie, Franţa şi Rusia, iar puterea emergentă este reprezentată de Germania. Acest caz ne arată
că, atunci când vorbim de o putere emergentă expansionistă,concesiile venite din partea puterii
dominante nu fac altceva decât să amplifice dorinţa de cucerire a primei. În ciuda atenţionărilor
lui Winston Churchill, Neville Chamberlain, prim-ministru britanic la acea vreme, nu a fost în
stare să-şi dea seama de acest lucru. A făcut o serie de concesii Germaniei, care incălca costant
Tratatul de a Versailles. Concesiile nu au fost eficiente în faţa unui naţionalism feroce şi a unei
mândrii naţionale puternic alimentate de termenii tratatului. Este destul greu de extrapolat acest
caz la situaţia din prezent. Cu siguranţă,umilinţele istorice care au culminat cu Tratatul de la
Shimonoseki,124 în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, şi care au continuat şi în secolul al
XX-lea, îşi vor pune amprenta asupra fervorii naţionalismului chinez. Totuşi, nu putem încă
cunoaşte la ce nivel şi sub ce formă se va manifesta acesta, şi nici cum a fost influenţat de
ultimele decenii de modernizare a societăţii chineze.

122
US Department of State, Deputy Assistant Secretary of State for Southeast Asia, Patrick Murphy, on US
relations with Southest Asia, Bureau of Public Affairs, 20 aprilie, 2017, disponibil la
https://www.state.gov/r/pa/prs/ps/2017/04/270373.htm.
123
Puterea soft face trimitire la puterea de persuasiune: ideologică, culturală. Opusă puterii soft, puterea hard face
trimitere la folosirea forţei militare.
124
Tratatul de la Shimonoseki a pus capăt războiului chino-japonez din 1894-1895. China a fost nevoită să cedeze
peninsula Coreana, o parte din Manciuria , insulele Pescadore şi peninsula Liaodong

52
Robert Kagan trasează în articolul său intitulat Backing into World War III două linii de
gândire cu privire la relaţia dintre puterile emergente şi cele care apară statu-quoul: pe de-o parte,
creşterea ambiţiilor şi implicării celor două puteri revizioniste:China şi Rusia şi, pe de altă parte,
declinul încrederii,capacităţii şi voinţei lumii democratice, în special al Statelor Unite, de a-şi
menţine poziţia dominantă. Kagan este de părere că, cu cât cele două linii vor veni mai aproape,
adică cu cât declinul voinţei şi capacităţii Statelor Unite de a apăra statu-quoul se va întâlni cu
dorinţa şi capacitatea puterilor revizioniste de a schimba ordinea, cu atât şansele de a asista la un
colaps al sistemului sunt mai mari. Kagan înţelege aici prin colaps un război mondial. Robert
Kagan este de părăre că asistăm la o tasare a voinţei Statelor Unite de a-şi prezerva statutul
căpătat la finalul celui de-al Doilea Război Mondial.,, Războiul din anii’50 din Coreea, cel din
Vietnam( 65-73) şi Criza petrolului(1973) nu au destabilizat rolul Americii în lume, dar cel din
Irak, Afghanistan şi Criza finaciară din 2007-2008 a pus sub semnul întrebării voinţa Statelor
Unite de a-şi respecta angajamnetele în lume''125.
Henry Kissinge atrage atenţia asupra importanţei percepţiilor prin care se văd cele două
ţări. În Statele Unite ale Americii, există temerea că ar putea fi îndepărtată din regiunea Asia-
Pacific şi că va lua naştere un bloc dominant în Asia, care să respecte interesele economice şi de
politică externă ale Chinei. De cealaltă parte, China vede Statele Unite ca o superputere care
împiedică menirea ei istorică de a deveni,, Regatul de Mijloc''. Statele Unite ale Americii văd
China ca o putere emergentă, care trebuie să înveţe să se comporte responsabil pe scena
internaţională. China se vede nu ca o puetere care se ridică, ci ca una care se reîntoarce. Cu alte
cuvinte, statutul de mare putere este doar o întoarcere la normalitate.
Tot Kissinger atrage atenţia asupra pericolului reprezentat de un lanţ de baze militare al
Statelor Unite în jurul Chinei. Acest lucru ar putea stârni teama chinezilor de încercuire, teamă
care a culminat cu 4 conflicte în trecut:În anii’ 50 la graniţa coreeană, în 1962 cu India, în 1969
la graniţa cu Rusia şi în 1979 cu Vietnamul. Kissinger este de părere că un conflict al Americii
cu Republica Populară Chineză este o alegere, nu o necesitate. Problema cu care se confruntă în
prezent America, este că în cazul unui conflict China i-ar putea provoca pierderi grele. Până la
urmă, Kissinger conchide că este nevoie de o mică ajustare de forţe în regiunea Asia-Pacific.,,Că

125
Robert KAGAN, Backing into world war III, Foreign Policy, 6 februarie, 2017, accesat la 12 aprilie 2017,
disponibil la http://foreignpolicy.com/2017/02/06/backing-into-world-war-iii-russia-china-trump-obama/.

53
Republica Populară Chineză va avea o influenţă mai mare în regiune este inerent geografiei,
valorilor şi istoriei ei''126.

A2/AD Antiacces/AreaDenial, Air-Sea-Battle


Stephen Biddle şi Ivan Oelrich prezintă în lucrarea,,Future warfare în Western Pacific''
cele două programe de viitor ale Chinei şi ale Statelor Unite. Ei sunt de părere că îngrijorările
Washingtonului cu privire la o posibilă îndepărtare a Statelor Unite din Pacificul de Vest nu sunt
întemeiate. Acest lucru se datorează în mare parte limitelor sistemelor radar. În primul rând,
pentru a funcţiona eficient, radarele au nevoie de o vedere neobstrucţionată. Cu alte cuvinte, un
mare impediment în eficacitatea radarelor o reprezintă orizontul fizic(physical horizon)
,,Radarele care pot funcţiona peste orizontul fizic nu pot furniza frecvenţele necesare decât
pentru a detecta, dar nu şi ataca ţinta''127. În al doilea rând, sistemele radar sunt ele însele expuse
atacului. Un alt impediment al radarului constă în faptul că este un emiţător activ. Mai mult decât
atât, radarul are un dezavantaj în faţa ţintei. Pentru ca un avion sau alt dispozitiv să atace o ţintă,
este nevoie ca semnalul radarului să ajungă la ţintă şi apoi să se întoarcă de unde a pornit. Pe de
altă parte, ţinta primeşte semnalul după ce a parcurs doar jumătate din această distanţă.
Cei doi autori recunosc că sistemele A2/AD pot acţiona eficient.Pentru acest lucru este
nevoie de un întreg sistem de lansatoare de rachete mobile, care să funcţioneze într-un mediu
complex: case, copaci, maşini. Lansatoarele de rachete mobile au un avantaj considerabil în faţa
celor fixe. Ultimele imagini surprinse de AMTI arată că, pe reciful Mischief, Subi şi Fierry Cross
China a construit acoperişuri retractabile pentru lansatoare de rachete mobile128. Suprafaţa pe
care o pot acoperi radarele cu susţinerea rachetelor sol-aer se încadrează între 400-600 de km. E
drept, o bucată bună din Marea Chinei de Sud este acoperită de această suprafaţă, la fel ca şi
Taiwanul care este acoperit în întregime. Cel mai periferic port al Taiwanului se află la 390 de
km de zona de coastă a Chinei. Dar Statele Unite ale Americii nu au de ce să se îngrijoreze că ar
putea fi date afară din regiune. Ceea ce se numeşte ,,Al doilea lanţ de insule'', care leagă Japonia,

126
Henry KISSINGER, ,, The future of US-Chinese relations: Conflict is a choice, not a necessity’’ , Foreign
Affairs, Vol.91, No.2 , pp. 44-55, 2012.
127
Stephen BIDDLE si Ivan OELRICH, ,,Future Warfare in Western Pacific: Chinese Antiaccess/Area Denial, US
Air-Sea-Battle, and Commandof the commons in Est Asia’’, International Security, Vol.41 No.1, pp.17-47
128
Asia Maritime Transparency Initiative, China’s big three near completion, publicat: 27 martie, 2017, accesat la
17 aprilie 2017, disponibil online la https://amti.csis.org/chinas-big-three-near-completion/.

54
insula Guam şi Papa Noua Guinee, se află la 3000 de km distanţă de China. Eficacitatea şi
performanţa radarelor se vor diminua cu cât distanţa pe care o vor acoperi va fi mare.
Programul Chinei(A2/AD) poate fi realizat doar în următoarele decenii. Stephen Biddle şi
Ivan Oelrich iau ca referinţă anul 2040.,,Principalul motiv pentru a ne îngrijora în faţa Chinei nu
stă în arsenalul ei curent, ci în traiectoria şi tendinţa de modernizare şi achiziţionare, care ar
putea lua decenii sau chiar generaţii''.129 Cel mai probabil, dacă China va lansa un astfel de
program,el va servi cel mai bine unei blocade. Dintre toate posibilităţile de acţiune ale Chinei,
blocada pare să fie cea mai viabilă. Ea implică costuri la fel de mari ca o debarcare amfibie sau
un bombardament. Dar riscurile sunt mult mai mici. O viitoare blocadă a Chinei dă şansa vaselor
de pescuit să aleagă dacă să se expună sau nu pericolului. Chiar dacă vor avea loc incidente,
acestea vor fi de dimensiuni reduse şi, în plus, vor fi departe de populaţia civilă. În 2011, media
echipajelor de pe vasele comerciale a fost de 15 membri. Dacă am considera 20 de membri a câte
100 de vase scufundate, ar rezulta 200 de morţi. Blocada este mult mai puţin escalatorie decât un
bombardament, mai ales atunci când adversarul are capacitatea de ripostă. Eficienţa blocadei va
fi aproape garantată dacă ne gândim cât de dependente sunt ţările din regiune de comerţ.
Aproape toate ţările din regiune sunt puternic industrializate, ceea ce înseamnă o dependenţă
uriaşă de materii prime, de energie. De exemplu, peste 87% din PIB-ul Coreei de Sud provine
din comerţul străin.
În ceea ce priveşte programul Air-Sea Battle, el presupune operaţiuni în medii diferite,
atât aeriene cât şi navale. Prin el se urmăreşte distrugerea infrastructurii care susţine A2/AD.
Date fiind limitele A2/AD, cheltuielile uriaşe pe care le presupune Air-Sea Battle nu vor fi
justificate. Acest lucru au încearcat să demonstreze şi cei doi autori, Biddle şi Oelrich. De
asemenea, în ceea ce priveşte axa defensivă-ofensivă, autorii sugerează că modernizarea şi
schimbările tehnologice vor favoriza partea care se va apăra, care se va afla în defensivă.
Concluzia la care ajung cei doi este interesantă: ,,O posibilă prognoza pe termen lung ar fi una în
care nici SUA, nici China nu vor domina regiunea, dar va exista un sistem al sferelor de
influenţă, unde aliaţii SUA se vor bucura de o imperfectă, dar considerabilă securitate.''130

129
Stephen BIDDLE si Ivan OELRICH, op.cit. p.10
130
Ibidem, p.40

55
Concluzii

Acestea sunt, în linii mari, direcţiile pe care ni le-am propus în lucrarea noastră,
aprofundarea unui fenomen mondial, conflictul şi relaţia între două mari puteri: SUA şi China.
Demersul nostru a încercat să demonstreze că, în ciuda epocii în care trăim, în ciuda
globalizării şi a interdependenţei, marile puteri ale lumii mai pot, încă ,intra în conflicte pentru
teritorii şi rute comerciale. Suntem , oare, aproape de un triumf al democraţiei şi al păcii în lume,
câtă vreme statele intră în dispute teritoriale şi maritime, aşa cum se obişnuia în secolele
precedente?
În ceea ce priveşte ipotezele de lucru, putem conchide următoarele:
Ipoteza centrală s-a confirmat. China urmăreşte să devină un hegemon în propria
emisferă. Există două argumente în acest sens:
În primul rând, deşi se deosebeşte considerabil de Germania nazistă şi Japonia imperială,
China a început să se comporte mult mai agresiv decât în trecut. Revendicările ei din Marea
Chinei de Sud sunt grăitoare în acest sens. Acest lucru se întâmplă pentru că Republica Populară
Chineză se bucură, astăzi, de cea mai mare securitate din ultime secole. Motivul pentru care
China nu a fost la fel de agresivă în trecut, constă în faptul că era înconjurată de ameninţări şi, în
plus, era şi foarte slabă din punct de vedere economic şi militar. China era ameninţată atât în
nord, de către Rusia, cât şi în sud, de către Vietnamul de Nord. Cu alte cuvinte, se concentra
asupra problemelor care reprezentau un interes vital, care ameninţau însăşi existenţa statului. Au
fost momente când Republica Populară Chineză a făcut chiar concesii în disputele din Marea
Chinei de Sud. Astăzi nu se mai confruntă cu nici o ameninţare de pe plan extern, prin urmare,
îşi concentrează atenţia asupra unei zone care-i poate oferi, pe lângă siguranţă şi materii prime, şi
o deschidere către apele mai extinse ale lumii.
În al doilea rând, construcţiile militare din Marea Chinei demonstrează clar ebiectivele pe
care şi le asumă China. Deşi poate întâmpina probleme, obiectivul pe termen lung este unul clar,
acela de a deveni o putere mondială. Chiar dacă China nu va folosi forţa, construcţiile militare
sunt foarte importante, pentru că pot servi şi altor scopuri. De pildă, China ar putea folosi
construcţiile militare ca un mijloc pentru a obţine mai multă influenţă la procesele de negociere
viitoare. Oricum ar fi, ele transmit un mesaj clar întregii lumi: China şi-a învăţat lecţiile din
ultimele secole şi nu mai este dispusă să repete greşelile pentru care a plătit un preţ scump. China

56
a învăţat un lucru clar din secolele precedente: singura modalitate prin care poate rămâne imună
în faţă străinilor este aceea de a deveni o mare putere militară. Deşi poate părea paradoxal,
puterile occidentale sunt responsabile pentru acest lucru. Ele au făcut exact lucrul de care se
temea Napoleon, a trezit China din somn. ,, Lasă-ţi China să doarmă, căci dacă se va trezi va
zgudui lumea''. Până acum, China a zguduit lumea din punct de vedere economic. Rămâne de
văzut dacă o va face şi în alte moduri.
În ceea ce priveşte prima ipoteză secundară, am plecat de la asumpţia că cea mai bună
cale de urmat pentru China, în atingerea obiectivelor sale, este o blocadă. Blocada este mult mai
puţin escalatorie şi implică riscuri mai mici decât un bombardament sau un asalt amfibiu. Un
bombardament implică riscuri enorme, pentru că poate conduce rapid la un război generalizat.
Un asalt amfibiu ar fi chiar mai grav, întrucât ar însemna debarcarea unor forţe pe teritoriul altui
stat. În schimb, blocada, deşi este considerată un act de război în dreptul internaţional, implică
riscuri mai reduse. Ea da mai mult timp de gândire decidenţilor şi nu implică folosirea directă a
forţei.
Cea de-a doua ipoteză secundară pleacă de la asumpţia că Statele Unite va continua să
susţină operaţiuni menite să asigure libertatea de navigaţie. Aşa cum am putut vedea,
administraţia Trump a susţinut, recent, prima misiune menită să asigure libertatea de navigaţie.
Deşi liderii chinezi au condamnat fiecare din cele 5 operaţiuni menite să asigure
libertatea de navigaţie, nu au avut loc incidente. Acest lucru arată că Republica Populară Chineză
este un actor raţional şi că este conştientă de faptul că, dacă s-ar lansa într-un conflict cu Statele
Unite în viitorul apropiat, deşi ar putea să-i provoace acesteia daune serioase, deznodământul ar
fi în defavoarea sa. Aşa cum reiese din capacităţile prezente şi chiar viitoare ale Chinei, aceasta
nu va putea îndepărta Statele Unite din regiune. Cel mai îngrijorător lucru constă în faptul că, în
ciuda celor cinci operaţiuni menite să asigure libertatea de navigaţie, construcţiile chineze în
lanţurile de insule Paracel şi Spratly continuă să se desfăşoare. Recent, AMTI131 a oferit imagini
din care reiese faptul că Repubica Populară Chineză şi-a finalizat construcţiile militare pe trei
recifuri din insulele Spratly: Suby, Fierry Cross şi Mischief. China a construit turnuri cu antene
pentru sistemele radar şi acoperişuri retractabile pentru lansatoarele de rachete mobile. China nu
pare să se oprească. Statele Unite ale Americii vor continua, cu siguranţă, să susţină operaţiuni

131
Asia Maritime Transparency Initiative, China’s big three near completion, publicat: 27 martie, 2017, accesat la
17 aprilie 2017, disponibil la https://amti.csis.org/chinas-big-three-near-completion/ .

57
menite să prezerveze libertatea de navigaţie. Totuşi, un lucru foarte important constă în faptul că,
aproape la fiecare misiune de până acum, liderii chinezi au făcut aluzie la dorinţa Statelor Unite
de a îngrădi China. Percepţiile sunt foarte importante, aşa cum atrăgea atenţia şi Henry Kissinger
în The future US-Chinese relations.
Programele A2/AD Antiaccess/Area Denial şi Air Sea Battle au demonstrat faptul că
şansele ca Statele Unite să fie îndepărtate din regiunea Asia-Pacific sunt mici. Totuşi, relaţiile
comerciale pe care şi le-a construit China, cuplate cu o putere militară în continuă creştere, va
conduce la o ajustare a balanţei de putere, dacă nu în lume, cel puţin în regiunea Asia-Pacific.
În cadrul acestei lucrări am întâmpinat câteva dificultăţi. Acestea au apărut în momentul
când am tratat, mai pe larg, relaţia dintre Statele Unite şi China. A existat un număr foarte mare
de aspecte de luat în calcul. De pildă, neavând cunoştiinţe serioase în ceea ce priveşte domeniul
economic, am întâmpinat dificultăţi când a trebuit sa tratez depsre relaţiile economice dintre cele
două state. Cu cât treceam mai mult de la particular la general, cu atât apăreau mai multe
dificultăţi şi mai multe aspecte de luat în calcul şi de analizat. De asemenea, traducerea
terminilor din engleză în română a creat câteva dificultăţi.
Punctele slabe ale acestei lucrări constau în faptul că, o teorie sistemică, aşa cum este
realismul ofensiv, nu ia în calcul aspectele de la nivelul politici interne ale statelor. Aşadar,
lucrarea a neglijat aspectele ce ţin de percepţiile decidenţilor sau de formele de guvernare ale
statelor. Or, nu se poate nimeni îndoi de faptul că relaţia dintre cele două state ar fi arătat altfel,
dacă ambele ar fi avut sisteme de guvernare identice. Altfel ar fi arătat relaţia dintre cele două
state dacă şi China ar fi fost o democraţie
Atât comportamentul Chinei cât şi cel al Statelor Unite se potriveşte principiilor
realismului ofensiv. China pare să facă un pas extrem de important. Ea îşi transpune bogăţia(
puterea economică) în putere militară. În termeni lui Mearsheimer, puterea potenţială este
transpusă în putere efectivă. Este un pas important, pe care orice hegemon potenţial trebuie să-l
treacă pentru a obţine supremaţia în propria emisferă.
Statele Unite, pe de altă parte, adoptă un comportament clasic de contrabalansare. Aşa
numită ,,pivotare către Asia'', din discursul lui Obama, a demostrat clar acest lucru. Mai mult
decât atât, lucrurile au fost transpuse şi în fapte. Astăzi, ,,60% din navele US Navy, 55 % din

58
forţele armate şi aproape două treimi din Forţele Marine ale flotei Americii sunt alocate
Comandamentului din regiunea Asia-Pcific’’132.
Urmărirea relaţiei dintre SUA şi China, în Marea Chinei de Sud, este puternic influenţată
de factorii economici şi geografici. La punctul ei cel mai strâmt, în sudul statului Singapore,
strâmtoarea Malacca are o lăţime de 2,7 kilometri. Având în vedere dependenţa statelor din
regiune de comerţul străin, cum ar putea ele să se simtă în siguranţă?
Nu este o simplă întâmplare faptul că regiunea Asia-Pacific a devenit o zonă contestată.
Principalul motor al creşterii economice globale s-a mutat în această regiune: ,,Între 1950 şi
1970, cota Indiei,a Japoniei şi a Chinei din PIB-ul mondial a crescut de la 12% la 16%. Între
1978 şi 1995, cu Republica Populară Chineză ca lider principal, PIB-ul celor trăi ţări a ajuns la
25%. Ponderea întregii Asii era de 34%''133.
Dacă factorul economic ne arată de ce regiunea Asia-Pacific a devenit o zonă contestată,
geografia explică motivul pentru care un posibil conflict în secolul XXI va fi unul maritim şi nu
unul terestru, aşa cum ne-a obişnuit secolul al-XX-lea. Acest lucru determină statele să
investească cu preponderenţă în capacităţi navale şi aeriene. Aşa cum notează Robert Kaplan în
Răzbunarea Geografiei.Ce ne spune harta despre conflictele viitore şi lupta împotriva destinului,
goegrafia nu poate determina totul, dar creează circumstanţele în care acţionează statele.134
Odată cu sfârşitul Războiului Rece, războaiele interstatale au pierdut teren în faţa celor
care au loc la nivel intern. S-a ajuns chiar să se vorbească de un ,,al treilea tip de război''135, unul
în care predomină actorii nonstatali. Situaţia din Marea Chinei de Sud pare să contrazică acest
lucru, arătând că, deşi războaiele interstatale au devenit excepţia şi nu regula,ele nu sunt, totuşi,
imposibile.
În ceea ce priveşte capacităţile navale, Statele Unite ale Americii deţin supremaţia în
Pacific, dar acest lucru este posibil să se schimbe. Numărul navelor de luptă ale SUA s-a tot
redus de la sfârşitul Războiului Rece. În acest timp, numărul navelor de luptă ale Chinei a
crescut a crescut într-un ritm consistent. Trebuie să avem în vedere în această lucrare şi

132
US Department of Defense, ,,Remarks at Shangri- la Dialoque’’, 2 iunie, 2017, accesat la 5 iunie, 2017,
disponibil la https://www.defense.gov/Videos/videoid/529144/#DVIDSVideoPlayer1133
133
Aaron FRIEDBERG, A Contest for Supremacy. China, America and the strugle for mastery in Asia,,
W.W.Norton & Company, New York, 2011, p.27.
134
Vezi Robert KAPLAN, Răzbunarea geografiei. Ce ne spune harta despre conflictele viitoare şi lupta împotriva
destinului, Editura Litera, Bucureşti, 2015
135
War of the third kind, denumirea îi aparţine lui Kelevi Holsti, profesor de ştiinţe politice la Universitatea British
Columbia

59
posibilitatea ca ,,puterea opritoare a apei’’, aşa cum o numeşte J.Mearsheimer în Tragedia
politicii de forţă, să joace un rol important cu privire la acţiunile actorilor. Or, aşa cum ne spune
şi Kaplan în Butoiul cu pulbere al Asiei, cea mai rapidă navă se poate deplasa cu maxim 60 de
noduri pe oră. Acest lucru ar putea însemna mai mult timp pentru decidenţi şi, în consecinţă,
scad şansele de escaladare a conflictului.
Dacă, pe de-o parte, Statele Unite va continua să perceapă acţiunile Chinei că fiind unele
destinate să o îndepărteze din regiune şi dacă, pe de altă parte, China va percepe acţiunile
Statelor Unite că fiind unele destinate îngrădirii sale, atunci există pericolul de a cădea în
,,Capcana Tucidide''. Ambele naţiuni au nevoie să acţioneze cu multă precauţie şi grijă, dacă
doresc să beneficieze în continuare de pe urma ordinii mondiale existente.

60
Bibliografie

Surse primare

Declaration of the Government of the People’s Republic of China on the baselines of the
territorial sea, adoptat si promulgat la 15 februarie 1992, disponibil online
la:http://www.un.org/Depts/los/LEGISLATIONANDTREATIES/PDFFILES/CHN_1996_Declar
ation.pdf.

Departmet of Defense, Remarks at Shangri- la Dialoque, disponibil online la


https://www.defense.gov/Videos/videoid/529144/#DVIDSVideoPlayer1133

Departement of Defense, Secretary of Defense Speech, Remarks as Delivered by


Secretary Of Defense Jim Mattis, Shangri-La Hotel, Singapore, disponibil online la
onhttps://www.defense.gov/News/Speeches/Speech-View/Article/1204264/shangri-la-dialogue/.

Department of Defense Briefing for Foreign Journalists, disponibil online la


https://search.defense.gov/search?affiliate=DEFENSE_gov&query=DoD+BRIEFING+DOR+FO
REIGN+JOURNALISTS&x=0&y=0

Department of Defense, The Asia-Pacific Maritime Security, disponibil online la


https://www.defense.gov/Portals/1/Documents/pubs/NDAA%20AP_Maritime_SecuritY_Strateg
y-08142015-1300-FINALFORMAT.PDF.

The White House, President Donald J. Trump, President Trump leads an expand
bilateral meeting with president Xi Jinping of China, disponibil online la
https://www.whitehouse.gov/featured-videos/video/2017/04/07/president-trump-leads-expanded-
bilateral-meeting-president-xi .

United Nation Convention on the Law of the Sea disponibil online la


http://www.un.org/depts/los/convention_agreements/texts/unclos/unclos_e.pdf .

U.S. Department of Defense (DoD) , Freedom of Navigation (FON) Report for Fiscal
Year (FY),la publicat la 28 februarie, 2017, accesat la 23 mai, 2017, disponibil la
http://policy.defense.gov/Portals/11/FY16%20DOD%20FON%20Report.pdf?ver=2017-03-03-
141349-943 .

61
US Department of State, Deputy Assistant Secretary of State for Southeast Asia,
Patrick Murphy, on US relations with Southest Asia, Bureau of Public Affairs, disponibil online
la https://www.state.gov/r/pa/prs/ps/2017/04/270373.htm.

US Department of State, ,,Remarks on China Summit’’, disponibil online la


https://www.state.gov/secretary/remarks/2017/04/269540.htm.

Surse secundare

ANDERSON, David, ,,Modern law of the seas’’, Publications on Ocean


Development, Vol. 59, A Series of Studies on the International, Legal, Institutional and Policy
Aspects of Ocean Development, 2008.

BAUMERT, Kevin A., recenzie la S. TAYAKUMAR, Tommy KOH şi Robert


BECKMAN, The South China Sea Disputes and Law of the Sea, Cheltenham UK, Northampton
MA: Edward Elgar Publishing, 2014, în The American Journal of Internaţional Law, Vol.110,
No.1, pp.162-159.

BIDDLE, Stephen şi OELRICH, Ivan, ,,Future Warfare in Western Pacific: Chinese


Antiaccess/Area Denial, US Air-Sea-Battle, and Command of the commons in Est Asia’’,
International Security, Vol.41 No.1, pp.17-47.

BIJIAN, Zheng ,,China’s peaceful ries to great power status’’, Foreign Affairs, Vol. 84,
No. 5, pp. 18-24.

CHRISTENSEN Thomas J., China ca provocare. Cum pot fi modelate alegerile unei
puteri în ascensiune, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2015.

CIOCULESCU, Şerban F., Introducere în Teoria Relaţiilor Internaţionale, Editura


Militară, Bucureşti, 2008.

CORWIN, Edward S., ,,The Freedom of the Seas’’, North American Review, Vol. 209,
No.758, PP.29-42.

62
DOSSANI, Rafiq şi HAROLD, Scott W. Maritime issues in the Est and South China
Sea, Rand Corporation, California, 2016, p.4

DUBY, Georges, Atlas istoric, Editura Corint, Bucureşti, 2015.

FRIEDBERG, Aaron, A Contest for Supremacy. China, America and the strugle for mastery
in Asia , W.W.Norton & Company, New York, 2011.

GALDORISI, George, ,,The United Nation Convention on the Law of the Sea: A national
security perspective’’, The American Journal of International Law, Vol. 89, No. 1, 1995.

GOLDMAN, Kjell, coord: Robert E.Goodin,Hans-Dieter Klingerman, Manual de ştiinţă


politică, Editura Polirom, Iaşi, 2005.

HUNTINGTON, Samuel P., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale,


Editura Antet, Oradea, 1997.

HYER, Eric, ,,The South China Sea disputes: Implications of China’s earlier territorial
settlements’’, Pacific Affairs, Vol. 68, No.1, 1995.

KAGAN, Robert, Lumea clădită de America, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015.

KAPLAN, Robert D., Răzbunarea geografiei. Ce ne spune harta despre conflictele


viitoare şi lupta împotriva destinului, Editura Litera, Bucureşti, 2015

KAPLAN, Robert D., Butoiul cu pulbere al Asiei. Marea Chinei de Sud şi sfârşitul
instabilităţii în Pacific , Editura Litera, Bucureşti.

KENNEDY, Paul, Ascensiunea şi decăderea marilor puteri. Transformări economice şi


conflicte militare din 1500 până în 2000,Editura Polirom, Iaşi, 2011.

KEOHANE, Robert şi NYE S. Joseph, Putere şi interdependenţă, Polirom, Iaşi, 2009.

KISSINGER, Henry, Diplomaţia, Editura ALL, Bucureşti, 1994.

KISSINGER, Henry, Noua ordine mondială. Reflecţii asupra specificului naţiunilor şi a


cursului istoriei , Editura RAO, Bucureşti , 2015.

KISSINGER, Henry, Despre China, Comunicare.ro, Bucureşti, 2012.

KISSINGER, Henry, ,, The future of US-Chinese relations: Conflict is a choice, not a


necessity’’ , Foreign Affairs, Vol.91, No.2 , pp. 44-55, 2012.

63
KUHN, Thomas S., Structura revoluţiilor ştiinţifice, Editura Humanitas, Bucureşti,
2008.

LEWIS, John W., recenzie la John K. FAIRBANK, The Chinese World Worder:
Traditional China’s Foreign Relations, Cambridge, Harvard University Press, în The American
Political Science Review , Vol.63, No.2, 1969.

LIFF, Adam P. şi IKENBERRY, John G., ,,Racing toward tragedy:? China’s rise,
military competition in the Asia Pacific and the Security Dillema’’ , International Security,
Vol.39, No. 2, 2014.

MACHIAVELLI, Niccolo, Principele, Editura Bucureşti, 1960.

MEARSHEIMER, John J., Tragedia politicii de forţă, Editura Antet xx Press, Prahova,
2003.

MORGENTHAU, Hans J., Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru
pace, Polirom, Iaşi, 2013.

NYE, Joseph S., S-a sfârşit oare secolul american?, Editura Comunicare.ro, Bucureşti,
2015.

PREDA, Cristian, Introducere în stiinţa politică, Editura Polirom, Iaşi, 2013

SCOTT, David, ,,Conflict irresolution in the South China Sea’’, Asian Survey, VOL. 52,
No. 6, 2012.

SIMON, Sheldon V., ,,Conflict and diplomacy in the South China Sea: The view from
Washington’’, Asian Survey, Vol.52, No.6,2012.

STRAYER, Joseph, GATZKE, Hans, HARBINSON, Harris E., The Mainstream of


Civilization Since 1500, Harcourt Brace Jovanovich, New York, 1971.

WALT, Stephen, Originile alianţelor,Institutul European, Iaşi, 2008.

WALTZ, Kenneth, Teoria Politicii Internaţionale, Polirom, Iaşi, 2006.

WEISSMAN, Mikael, ,,The South China Sea: Still no war on the horizon’’, Asian
Survey, Vol.55, No. 3, 2015.

64
Surse web

Asia Maritime Transparency Initiative, 18 Maps That Explain Maritime Security in


Asia, disponibil online la https://amti.csis.org/atlas/, 05.12.2016.

Asia Maritime Transparency Initiative, A Freedom of Navigation Primer for the Spratly
Island, 2 noiembrie, 2015, disponibil la https://amti.csis.org/fonops-primer/, 12.12.2016.

Asia Maritime Transparency Initiative, China’s big three near completion, publicat: 27
martie, 2017, disponibil la https://amti.csis.org/chinas-big-three-near-completion/, 12.04.2017

ALLISOM, Graham, The Thucydides trap: Are the US and China headed for war ?, 24
Septembrie, 2015, accesat la data de 12 aprilie, 2017, disponibil online la
https://www.theatlantic.com/international/archive/2015/09/united-states-china-war-thucydides-
trap/406756/, 12.04.2017

Council on Foreign Relations, China’s Maritime Disputes, Hystorical Context, disponibil


online la http://www.cfr.org/asia-and-pacific/chinas-maritime-disputes/p31345#!/?cid=otr-
marketing_use-china_sea_InfoGui, 12.12.2016.

GLASER, Bonnie, COOPER, Zack, DUTTON, Peter, Mischief Reef: President Trump’s
first FONOP, Asia Maritime Transparency Initiative, disponibil online la
https://amti.csis.org/mischief-reef-president-trump/ , 30.04.2016

HAATH, Timothy, How would China respond to future US Freedom of Navigation


Operation? Asia Maritime Transparency Initiative, https://amti.csis.org/how-will-china-respond-
to-future-u-s-freedom-of-navigation-operations/ , 29.10.2015.

Harvard Kennedy School, BELFER CENTER for Science and International Affairs,
Can America and China escape Thucydides Trap?, disponibil online la
http://www.belfercenter.org/thucydides-trap/case-file, 02.03.2017

65
KAGAN, Robert, Backing into world war III, Foreign Policy, 6 februarie, 2017, accesat
la 12 aprilie 2017, disponibil la http://foreignpolicy.com/2017/02/06/backing-into-world-war-iii-
russia-china-trump-obama/, 06.02.2017.

LAGRONE, Sam, US Destroyer passes near chinese artificial island in the South China
Sea Freedom of Navigation Operation, The US Naval Institute, disponibil la
https://news.usni.org/2016/05/10/u-s-destroyer-passes-near-chinese-artificial-island-in-south-
china-sea-freedom-of-navigation-operation ,10.05.2016.

LAI, Rebecca, GRIGGS, Troy, FISHER, Max şi CARLSEN, Audrey Is America’s


military big enough?, The New York Times, 22 martie, 2017, disponibil online la
https://www.nytimes.com/interactive/2017/03/22/us/is-americas-military-big-enough.html?_r=0 ,
12.03.2017.

MOGATO, Manuel Filipines says Chinese vessels have left disputed shoal, disponibil
online la http://www.reuters.com/article/us-philippines-southchinasea-china-
idUSKCN12S18B?il=0, 28.10.2016.

ODOM, Jonathan G., How the US FON Program is lawful and legitimate, Asia Maritime
Transparency Initiative, disponibil la https://amti.csis.org/how-the-u-s-fon-program-is-lawful-
and-legitimate/, 30.10.2015.

PANDA, Ankit, The US-Navy’s first Trump- Era South China Sea FONOP just
happened: First takeaways and analysis, 25 mai, 2017, disponibil la
http://thediplomat.com/2017/05/the-trump-administrations-first-south-china-sea-fonop-is-here-
first-takeaways-and-analysis/ , 03.06.2017.

TIEZZI, Shannon ,,China rejects latest US FON in the South China Sea’’, The Diplomat,
Know The Asia-Pacific, disponibil la http://thediplomat.com/2016/02/china-rejects-latest-us-
fonop-in-the-south-china-sea/ , 02.02 , 2017.

TAKENAKA, Kiyoshi, şi SIEG, Linda, Philippines’ Duterte tells Japan his China visit
was just economics, blasts US, http://www.reuters.com/article/us-japan-philippines-duterte-
idUSKCN12Q09D?il=0 , 26.10.2016.

66
67

S-ar putea să vă placă și