Rotaru Alina

Jușcov Ion

Bertrand Russell
PROBLEMELE FILOSOFIEI

Bertrand Arthur William Russell (n. 18 mai 1872, Trellech - d. 2 februarie 1970,
Penrhyndeudraeth, Țara Galilor, Regatul Unit) a fost un filosof, matematician, istoric și critic
social britanic În timpul vieții s-a declarat ca fiind liberal, socialist și pacifist, dar în același timp a
admis că nu a fost cu adevărat niciunul dintre aceste lucruri. Cu toate că a locuit preponderent
în Anglia, Russell s-a născut în Țara Galilor, țară în care a și murit, la vârsta de 97 de ani.
La începutul anilor 1900 Russel a condus revolta britanică împotriva idealismului. Este
considerat ca fondatorul filosofiei analitice, alături de predecesorul său Gottlob Frege și protejatul
său Ludwig Wittgenstein, și este văzut ca unul dintre cei mai importanți logicieni ai secolului
XX.[11] A fost co-autor (împreună cu A. N. Whitehead) la Principia Mathematica, o încercare de a
găsi bazele matematicii în logică. Eseul său filosofic On Denoting este considerat o paradigma a
filosofiei Lucrările sale au avut o influență considerabilă asupra logicii, matematicii, teoriei
mulțimilor, lingvisticii și filosofiei, în special filosofia limbii, epistemologie și metafizică.
Russel a fost un proeminent activist anti-război; a militat pentru comerțul liber și anti-
imperialism. În timpul primului război mondial a fost arestat pentru acțiunile sale pacifiste, iar apoi
a făcut campanie împotriva lui Adolf Hitler, a criticat totalitarismullui Stalin, a atacat Statele Unite
ale Americii pentru implicarea în războiul din Vietnam și a fost un susținător declarat al
dezarmării nucleare.
În anul 1950, i-a fost acordat Premiul Nobel pentru Literatură, în recunoașterea lucrărilor sale
semnificative, în care promovează umanitarismul și libertatea de conștiință.

”Problemele filosofiei şi scrieri ulterioare ale lui Russell cu un profil asemănător au exercitat o
influenţă considerabilă asupra gândirii secolului nostru, îndeosebi în ţările de limbă engleză, nu
atât prin afirmaţiile pe care le conţin cu privire la diferite teme filosofice, cât printr-un punct de
vedere nou asupra obiectivelor şi metodei gândirii filosofice, un punct de vedere caracteristic, în
linii mari, pentru ceea ce se va numi mai târziu filosofie analitică.”

Mircea Flonta

În capitolul 12, autorul britanic pune in discuție întrebarea:”Ce este adevăr și fals?”, aceasta
fiind o problemă analizată în a încercarea de a ne pregăti defapt de o problemă și mai dificilă și
anume :”Cum putem noi ști că, într-un anumit caz, convingerea noastră nu este eronată?”
Întrebarea survine în urma faptului că distinct de cunoașterea lucrurilor, cunoașterea adevărurilor
mai are o altă față a monedei, numită eroarea.
 Aceasta apare ca și o consecință a limitării cunoașterii nemijlocit, prin experiență. În același
timp, chiar dacă oamenii cunosc adevărul prin prisma experienței ,adevărul fiind adeseori subiectiv,
totuși experiența în sine nu este duală, pe când cunoașterea adevărurilor-da.
Înainte de a ne răspunde la întrebările de mai sus, e vital să cunoaștem răspunsul la întrebările :”Ce
este adevărul?” și ”Ce este falsul?”.Un asptect important este să le păstrăm pe acestea separat,
deoarece orice ”confuzie” între ele ar putea conduce în transformarea lui în inaplicabil.
În încercarea de a descoperi natura adevărului, autorul menționează că sunt 3 cerințe pe care trebuie
să le respecte orice teorie.
”(1)Teoria trebuie sa admită și opusul său,falsul.
(2)[…] dacă nu ar exista convingeri, nu ar putea exista nici falsul și nici adevărul, în sensul în
care adevărul este corelativ cu falsul. […] de fapt, adevărul și falsul sunt proprietăți ale
convingerilor și aserțiunilor.
(3) […]trebuie de remarcat că adevărul sau falsul unei convingeri depind întotdeauna de ceva
din afara convingerii însăși.
[…] desi adevărul și falsul sunt proprietăți ale convingerilor ele sunt proprietăți care depind de
relațiile convingerilor cu alte lucruri, și nu de vreo calitate internă a convingerilor.”
Ultima dintre cerințe ne conduce la concluzia, după cum menționează Russell :” în general cea
mai răspândită între filosofi – că adevărul constă într-o anumită formă de corespondență între
gândire și fapt.” Totuși aceasta nu este o axiomă pentru care să existe obiecții irevocabile.
Datorită impresiei că ”adevărul constă într-o corespondență a gândirii cu ceva dinafara gândirii,
gândirea nu poate afla niciodată când a fost atins adevărul”,au fost evocate întrebări.
Una dintre cele mai semnificative încercări de a obține o noțiune în scopul diferențierii adevărului
de fals este teoria că adevărul constă în coerență.
Unul din contrargumentele cu care se confurntă această concepție ar fi existența a nu doar unui corp
coerent de convingeri.
Un stereotip este că relațiile leagă mereu doi termeni, pe când nu e întotdeauna general-valabil.
Celălalt constă în ”această definiție a adevărului este că ea presupune cunoscut înțelesul lui
”coerență”, pe când defapt ”coerență” presupune adevărul legilor logicii.”
Astfel, Russell spune că:” legile logicii oferă scheletul sau cadrul în interiorul căruia se aplică
testul coerenței, dar ele însele nu pot fi întemeiate prin acest test.”
În concluzie, putem că coerența nu poate defini ”înțelesul adevărului, dar este un test foarte
important pentru a cunoaște un anumit număr de adevăruri”
Prin urmare trebuie să revenim la conexiunea cu faptele ca natura adevărului.
Pentru a susține teoria ca falsul să fie admis, relația dintre ”a judeca” sau ”a crede” trebuie
văzută din perspectiva a mai multor termeni. Aceasta relație este în fapt, o noțiune pentru
convingere și judecată și care în momentul în care o relație implică doi sau mai mulți termeni îi
unește într-un ”întreg complex”.
Aceasta poate fi considerate o teoremă în care este valabilă și reciproca sa.
Autorul britanic ne pune la dispoziție un set de definiții prin care numește ” mintea- subiectul
judecății , iar ceilalți termeni obiectele ei ”,aceștia fiind numiți ”constituienții judecății”
 Conform lui Russell ” este de reținut că relația de a judeca are ceea ce se numește un ”sens”
sau o ”direcție”. Prin asta putem spune că relația de judecată presupune aranjarea obiectelor ei
într-o anumită ”ordine”.
In momentul în care are loc ”actul convingerii” există un complex în care relația de conexiune este
înfăptuită de ”a crede, iar ”sensul” relației de a crede ordonează subiectul si obiectele acestuia.
Astfel, susține Russell ” o convingere este adevărată atunci când corespunde unui anumit complex
asociat și falsă atunci când nu corespunde.”
Aceasta este definiția adevărului și a falsului pe care o căutam.
Descoperim in același moment și două fapte despre convingeri:”(a) ele depind de minți în ceea ce
privește existența lor și (b) nu depind de minți în cee ace privește adevărul lor”.
Unei convingeri îi corespunde un fapt, faptul fiind definit ca o unitate complexa ce este compus
din termenii-obiect uniți prin relația-obiect în aceeași ordine pe care o au în convingere.
Prin urmare Russel ne aduce la cunoștință teoria că :”O convingere este adevărată cînd există un
fapt correspondent și falsă atunci când nu există nici un fapt corespondent.” Însă aceasta nu implică
în nici un fel mintea persoanei care are convingerea .

În capitolul următor autorul revine la întrebarea :” Cum putem noi ști că, într-un anumit caz,
convingerea noastră nu este eronată?” privită deja din perspectiva faptului că suntem cei care
cunoaștem răspunsurile la întrebările :”Ce este adevăr?” și ” Ce este fals?”
Următoarea etapă este cea de a stabili ce înseamnă mai exact ” a cunoaște”. În primă instanță
,trebuie să delimităm cunoașterea de ”convingere adevărată”.” O convingere adevărată nu este
cunoaștere atunci când este dedusă dintr-o convingere falsă.”
Totuși, nu este îndeajuns ca punctele noastre de vedere să fie adevărate, ”ele trebuie să fie și
cunoscute ” De aici obținem și definiția cunoașterii :” ceea ce se deduce în mod valid, din premise
cunoscute .”
Această definiție fiind una parțială din cauza faptului că reflectă doar un tip de cunoaștere și
anume acel derivat, care este opus celui intuitiv. Principalul contrargument vizavi de cunoașterea
derivată este faptul că aceasta restricționează cunoașterea în mod prohibit.
Din ce înțelegem este faptul ca cunoașterea derivată provine din cunoașterea intuitivă atunci
când aceasta folosește ca modalitate chiar și simpla asociere și care trebuie să îndeplinsească cerința
că
”trebuie să existe o conexiune logică validă și persoana respective să poată conștientiza această
conexiune prin reflecție”.
Unul dintre mijloacele prin care putem dobândi cunoașterea derivată este ”inferența
psihologică” cu obiecția ca să existe o deducție logică care sa fie acesibil paralelă cu aceasta.
În cazul cunoașterii derivate ne este mai simplu să ne dăm seama care din cunoaștere este adevăr sau
fals prin efectuarea testului de conștiință intuitivă.
În cazul cunoașterii intuitive, un factor important în distingerea convingerii adevărată de falsă este
gradul de îndoială.
 Dacă recurgem la teoria adevărului din capitolul 12 ”Convingerea, spunem noi, constituie
cunoașterea” în cazul în care ” există un fapt correspondent în care obiectele convingerii formează
un complex unitar.”
Russel ne pune la dispoziție două moduri de a cunoaște un fapt complex:”(1) prin intermediul
unei judecăți, în care se judecă că părțile sale sunt legate așa cum sunt legate în realitate (2) prin
intermediul experienței nemijlocite a faptului complex însuși, care poate fi numită percepție (într-un
sens larg), desi ea nu este nicidecum limitată la obiectele sensibile ”
Diferența majoră dintre aceste moduri este că : prima modalitate predispusă spre eroare, iar
cealaltă este posibilă doar când există efectiv un astfel de fapt.
Autorul ne sugerează ca pot exista doua tipuri de evidență intrisecă :
Primul tip este ”intrisec evident”, atunci când experiența faptului ce conocrdă cu adevărul ne
corespunde nouă direct ( adică experiența mintală nemijlocită sau a datelor senzoriale). De regulă
acesta corespunde unei singure persoane, exceptând faptele despre universalii, faptul cărora poate fi
experimentat de mai multe minți. Respectiv, ” oameni diferiți pot cunoaște nemijlocit o relație de
universalii” ceea ce conferă adevărului tipul de ”absolut” sau intrisec evident.
Cel de-al doilea tip este structurat pe anumite ”grade” , a căror valori vor începe de la gradul cel
mai înalt la o ”simplă înclinație în favoarea acceptării”, iar gradele superioare sunt indicatorul unei
încrederi mai mari.
Prin urmare obținem o relație de proporționalitate directă între cunoașterea intuitivă și gradul în
care este intrisec.Cele două forme de cunoaștere :derivata si intuitivă sunt defapt o ” gradație a
siguranței”.

În concluzie ce credem sigur - e cunoaștere, iar ceea ce considerăm sigur că e fals, eroare.
Ceea ce nu putem însă cataloga drept cunoaștere sau eroare, dar de care suntem ferm convinși, care
totuși nu e intrisec evident Russell definește drept ”opinie probabilă.”
Un criteriu al opiniei probabile este coerența,” Dacă elementele unui corp de opinii indivual
probabile sunt coerente laolaltă,atunci ele devin mai probabile decât oricare dintre ele ar fi
separat.”
In încheiere putem spune că cunoașterea adevărurilor se bazează pe experiență nemijlocit, iar în
încercarea de a stabili și a ne răspunde la întrebările ” Ce este adevăr?”,”Ce este fals?” reușim să ne
elucidăm misterul prin noțiunea stipulata de Russell si anume ” o convingere este adevărată atunci
când corespunde unui anumit complex asociat și falsă atunci când nu corespunde.”
În același timp aceasta teorie reflecta o stare de fapt, adica atunci când convingerea are in corelație
un fapt corespondent , aceasta este adevărată.
Astfel, mintea noastră nu creează adevărul sau falsul, ci doar convingeri care pot fi la randul lor,
adevărate sau false.