Sunteți pe pagina 1din 9

Disciplinarea pozitivă

Diferențe dintre pedeapsă și consecință, dintre alegere și obligație

Succesul acestei noi abordari în educație este de altfel, strâns legat cu cerințele societății actuale
care pune accent pe rezultate, independență si performanță în societate. ,, Este esențial să lăudăm și
să încurajăm performanțele reale ale copilului, dar mulți părinți alimentează la maxim nevoia de
aprecieri a copilului nerealizând că de fapt afectează structura Eu-ului copilului. În loc să
progreseze, acești copii devin dependenți de aprecieri și atenție.” – spune Susan Carey, psiholog
specializat in psihologia copilului – de la Univesitatea Harvard.

Pe scurt, disciplina pozitivă presupune:

 o serie de măsuri folosite de adulţi pentru a contura comportamentul unui copil şi a impune
anumite norme, pentru a stabili limite şi a educa.
 nu presupune folosirea violenţei,
 poate include impunerea unor penalităţi dar non violente
 înseamnă focalizarea pe comportament şi nu pe persoană
 înseamnă învăţarea unor comportamente oferind copilului cât mai multe oportunităţi de
învăţare, a unor abilităţi esenţiale pentru a deveni un copil responsabil şi autonom,
independent.
 înseamnă focalizearea pe aspectele pozitive ale unui comportament
 întărire/recompensare constantă, frecventă
 apelul la autoritatea pozitivă
 participarea copilului la luarea unor decizii

Disciplinarea pozitivă este un stil de educare părintească care la moment este considerat de către
specialiști cel mai potrivit model pentru societatea actuală în care trăim. Modelele educaţionale
aplicate de părinţi în relaţiile cu copiii pot avea influenţe negative asupra dezvoltării personalităţii
acestora. Dacă noi atunci când am fost copii nu am beneficiat de cel mai potrivit model pentru noi,
este timpulsă facem o schimbare în relația cu copilulu nostru, pentru ca el să nu sufere ca noi. Dacă,
dimpotrivă, a crescut într-un model cu care suntem și noi acum ca părinți de acord, puteți doar să
verificați dacă au fost respectați pașii aceștia și să faceți îmbunătățiri acolo unde este cazul. Dar
această carte este dedicată în primul rând părinților care au avut parte de un model educațioal tocmai
potrivit în familie. Mă adresez în primul rând părinților care atunci când au fost copii, au fost abuzați
emoțional, psihologic sau sexual, cărora le-au fost ignorate nevoile emoționale de bază sau care au
trecut prin traume și mai mari în familia de origine: au fost abandonați, au pierdut un părinte, au
suferit un accident, au fost martorii unor acte violente între soți etc.

Așadat, citește te rog, următoarele proproziții și, dacă ești de acord cu ele, continuă să citești. Dacă
este vreuna de a cărei validitate te îndoiești sau nu știi exact ce înseamnă, continuă totuși să citești și
tu. Vei aduce treptat lumină în calea înțelegerii oricărora dintre premisele de la care plec în cartea
aceasta.
Pasul 1

EXERCIȚIU DE ACCEPTARE A PREMISELOR DISCPLINĂRII POZITIVE

Marcați, pe o scală de la 1 la 5, cât de mult sunteți de acord cu afirmațiile următoare.

1-acord puternic, sunt întru totul de acord

5-dezacord puternic, nu sunt deloc de acord

1. Copilul are nevoie de un climat familial echilibrat în care să se simtă în siguranţă şi de o


comunicare eficientă cu părinţii săi
2. Relaţia părinte-copil este una complexă, care începe să se construiască încă din primele zile
de viaţă ale copilului
3. Această relaţie se bazează atât pe comunicarea verbală, cât şi pe cea nonverbală – gesturi,
mimică, ton al vocii, postură care să întărească cele comunicate verbal de părinte.

4. Pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii copilului şi pentru dezvoltarea unei relaţii


adecvate şi a unei comunicări eficiente între părinte şi copil, pe lângă satisfacerea nevoilor de
bază ale copilului, foarte importante sunt şi nevoile emoţionale ale acestuia

Dacă există vreo propoziție cu care ești în dezacord, te sfătuiesc să te întorci un pic la exercițiile de
conștientizare din capitolul I. Tu îți cunoști nevoile emoționale? În ce măsură au fost acestea
satisfăcute în copilăria ta? Dar acum? Răspunde partenerul tău de viață nevoilor tale emoționale?
Dar părinții tăi? În ce relație ești acum cu ei? Dacă ei nu mai sunt în viață, cum au fost relațiile cu
ei?
Pasul 2

EXERCIȚIU DE ACCEPTARE A STILULUI PARENTAL ÎN CARE AI FOST CRESCUT

Dacă ai parcurs cu atenție capitolul precedent, poți identifica acum cu ușurință care au fost modelele
sau stilurile parentale în care ai fost tu crescut și ești gata pentru următorul pas:

IDENTIFICĂ NEVOILE EMOȚIONALE ALE COPILULUI TĂU!

Nevoile emoționale ale copilului tău sunt aceleași cu nevoile emoționale ale copilului din tine. Așa
că nu îți va fi greu să le detectezi și să ții cont de ele în relația cu copilul tău:

1. 1. Respectul: respectarea copilului înseamnă oferirea de alternative, explicarea motivelor


care impun un comportament sau altul, libertatea de exprimare şi de a lua decizii şi multe
alte lucruri;
2. Sinceritatea: copiii au nevoie de a cunoaşte oamenii şi de a avea încredere în ei, cu atât mai
mult în părinţii lor.
3. Acceptarea: copilul are nevoie să fie acceptat şi valorizat de părinţii săi indiferent de
succesul sau insuccesul acţiunilor sale, lucru care se poate realiza atât prin încurajări verbale
cât şi prin încurajări nonverbale.
4. Dragostea: un copil are nevoie de dragostea părinţilor săi tot timpul adică atât în momentele
fericite cât şi în cele triste.
5. Răbdarea: unui copil nu i se poate cere ceva ”aici şi acum”, ci are nevoie de timp şi de
explicaţii pentru a se putea adapta unui comportament sau altul solicitat de adult.
6. Timpul:copilul are nevoie de compania şi atenţia părinţilor săi. Nu se poate construi o relaţie
între părinte şi copil atâta timp cât părintele nu are timp pentru copilul său, este la serviciu
mai toată ziua sau are alte priorităţi atunci când este acasă;
7. corectitudinea:este important ca, copii să cunoască regulile iar, o dată ce acestea au fost
stabilite (în colaborare cu copii), aplicarea lor să fie corectă şi constantă;

1. Înţelegerea: relaţiile, în general, se bazează pe înţelegere astfel că, şi copilul, are nevoie să
fie ascultat şi înţeles de părinţii săi.
Pasul 3

VERIFICĂ DACĂ EȘTI UN PĂRINTE DE 10 LA GREȘELI SAU LA REGULI DE AUR!

Vom vedea în continuare dacă ești un părinte de 10 la greșeli sau la reguli de aur. Cele 10 cele mai
întâlnite greseli ale parinţilor care afectează dezvoltarea emoţională si comportamentală a copilului
sunt:

1. Observă numai comportamentele neadecvate ale copilului şi ignoră comportamentele


„bune”
2. Se ceartă în faţa copiilor
3. Transmit mesaje emotionale greșite, care îi invalidează pe copii
4. Pedepsesc copilul în momente de furie sau de criză
5. Nu își manifestă afecțiunea
6. Au așteptări nerealiste de la copil
7. Nu sunt disponibili pentru copiii lor
8. Sunt hiper-protectivi cu copiii lor
9. Apeleaza la bătaie pentru corectarea imediată a comportamentului copilului
10. Nu apelează la ajutor profesionist atunci când au nelămuriri sau nu știu cum să procedeze

Dintre regulile de aur, cele mai frumoase și adevărate mi s-au părut cele enunțate de un mare
pedagog polonez, a cărui viață s-a dedicat în cea mai mare parte copiilor privați de safisfacerea
nevoilor emoționale enunțate mai sus. Cei care cunosc detalii legate de viața lui Janusz Korczak, nu
au nevoie să-i convingem că acest om știa despre ce vorbea. Janusz Korczak, pe numele real Henryk
Goldszmit, cunoscut și drept Bătrânul Doctor sau Dl. Doctor, a fost un renumit pedagog polonez. El
și-a dovedit dragostea de copii prin însăși viața sa. A putut de trei ori să scape din mâinile naziștilor,
dar nu a făcut-o pentru ca să rămână alături de orfanii pe care îi îngrijea și care nu ar fi putut pleca
împreună cu el.

În cartea sa, ”Cum să iubești un copil”, Janusz Korczak enumeră mai multe principii pe care părinții
ar trebui să le urmeze. Eu prefer să numesc aceste principii ale acest om genial cele 10 reguli de aur:

1. Nu aștepta de la copilul tău că va fi ca tine, sau cum îți dorești tu să fie. Ajută-l să devină el
însuși.
2. Nu cere de la copil răsplată pentru tot ce ai făcut pentru el. I-ai dăruit viață, cum ar putea
să te mulțumească? El va dărui viață altcuiva, iar aceasta este o lege ireversibilă de
recunoștință.
3. Nu demonstra nemulțumirile tale asupra propriului copil, pentru a nu-ți mânca amarul la
bătrânețe. Căci, ce semeni aia vei culege.
4. Nu aborda problemele copilului cu superioritate. Viața e oferită fiecăruia după puteri, fii
sigur, viața poate fi dificilă pentru el, nu mai puțin decât pentru tine, ba poate și mai mult
căci nu are experiență.
5. Nu-l umili!
6. Nu uita, cele mai importante întâlniri sunt întâlnirile cu copiii noștri. Oferă-i atenția maximă
— nu știi niciodată pe cine poți întâlni în propriul copil.
7. Nu te chinui, dacă nu poți face totul pentru copilul tău, dar ține minte: pentru copil nu s-a
făcut suficient, în cazul în care nu s-a făcut tot posibilul.
8. Copilul nu e tiran, care îți monitorizează întreaga viață, nu doar carne și sânge. E cana
prețioasă, pe care viața ți-a oferit-o pentru a păstra și dezvolta focul creativ din ea. Această
iubire nelimitată a mamei și a tatălui la care va crește nu „al nostru” sau „al meu” copil,
dar un suflet.
9. Învață să iubești un copil străin. Niciodată nu te comporta cu unul străin cum nu ți-ai dori
să se comporte ceilalți cu propriul tău copil.
10. Iubește-ți copilul pentru tot ceea ce este el – chiar și dacă este lipsit de talent, fără succes,
chiar și atunci când a ajuns adult. Vorbește cu el, bucură-te, pentru că el este o sărbătoare
în viața ta.

Pașii care urmează vor putea fi încadrați aproape toți la pașii disciplinării pozitive. Ei vin în
continuarea celor anteriori, dar și în ordinea importanței.
Pasul 4

ÎNVAȚĂ SĂ FACI DIFERENȚA ÎNTRE PEDEAPSĂ ȘI CONSECINȚĂ!

Ca părinte, este bine ca să faci diferența între pedeapsă și consecință. Pedeapsa este un
comportament care umileşte, aplicată de către cel puternic celui slab.

Atunci când cineva pedepsește, vrea să îi arate celui pedepsit că îl consideră vinovat iar sentimentul
de vină influențează imaginea de sine a copilului. Părerea despre propria persoană poate răspunde
propriei emoții și nu nevoii reale a copilului sau comportamentului acestuia. De multe ori părintele
este atât de furios când aplică pedeapsa, încât aceasta este o descărcare a stării sale emoţionale.

De exemplu copilul a spart cana, părintele țipă la el, îi dă o palmă la fund pentru că… este speriat.
De fapt, părintele răspunde propriei sale emoții. În astfel de momente, părinții trebuie să se întrebe
:”Ce învață copilul meu în această situație?”

– să țipe atunci când ceva nu îi place;

– să caute un vinovat;

– să gestioneze greșit emoția trăită, neavând abilități de a o recunoaște corect și a o exprima adecvat.

Ţipetele, pălmuirea, împingerile şi lovirile sunt pedepse care-l rănesc pe copil! Pedepsindu-l pe
copil, părintele nu va conduce decât la sentimente de furie şi neajutorare din partea lui.

Consecința este rezultatul unui anume comportament și îl ajută pe copil să înveţe să-şi asume
responsabilitatea pentru propriul comportament şi să înveţe auto-controlul. Câteodată aceasta se
întâmplă în mod natural.

”Dacă alegi să nu mănânci desertul acum, e posibil ca mai târziu să nu îl mai găsești!.” Uneori este
necesar ca părintele, să evidențieze o consecință, ajutându-l astfel pe copil să înţeleagă că purtarea
lui cauzează o problemă.

”Dacă vei mai merge neglijent cu bicicleta pe stradă, este posibil să dai peste alți copii, să îi rănești
și pe ei și pe tine. Pentru că vei avea piciorul rănit, nu vei mai putea să mai practici mersul pe
biblicletă o zi sau două.”

Astfel, consecința îl poate ajuta pe părinte să-l înveţe pe copil comportamentul pe care-l doreşte.
Poate fi, de asemenea, o şansă pentru părinte să-și lase copilul să ştie că este iubit chiar şi atunci
când părintele nu-i aprobă comportamentul.

Atunci când se aplică CONSECINȚE…

 Copilul are ocazia de a-şi asuma responsabilitatea faptelor sale; îşi asumă responsabilitatea
propriului comportament şi a consecinţelor acestora.
 Conduce la construirea autorităţii şi respectului faţă de părinte.
 Copilul va comunica mai bine cu părintele.
 Relaţia copil-părinte va fi consolidată.
 Copilul îşi va asuma acelaşi model de disciplinare responsabilă când va deveni părinte.

Atunci când PEDEPSEȘTE…

 Deseori părintele se simte vinovat.


 Copilul va transfera responsabilitatea consecinţelor asupra părintelui.
 Accentuează polii forţă – supunere.
 Copilul va fi mai puţin comunicativ cu părintele.
 Copilul îşi va pierde încrederea în părinte.
 Copilul îşi va asuma acelaşi model bazat pe pedepse de disciplinare când va deveni părinte.
Minciuna

Nu va clasificati copilul drept mincinos.


Oamenii traiesc dupa cum sunt numiti.
Daca spuneti copilului ca este un mincinos riscati ca aceasta denumire sa devina o identificare si un mod de
comportament pentru copilul dumneavoastra.
Nu mai credeti minciunile.
Daca ati prins copilul mintind si gindind retrospectiv realizati ca ati fost naiv crezind povestile prelucrate si
scuzele, recunoasteti, si in viitor nu mai fiti atit de creduli. Veti vrea inca disperat sa va credeti copilul, dar
exista sansa ca acesta sa va minta.
Creati consecinte la care copilul se poate astepta.
Copilul trebuie sa stie ca daca va alege sa minta va alege si consecintele. De asemenea, acesta trebuie sa
cunoasca dinainte care sunt consecintele - fapte, nu doar cuvinte.
Refaceti regulile in casa.
Daca nu vreti sa fiti mintit refaceti pedeapsa pentru minciuna. Multi parinti cred ca pedepsesc copilul cind de
fapt nu o fac. Ca parinte trebuie sa puteti alege pedeapsa si sa o aplicati.
Cind copilul minte pentru a va capta atentia.
Faceti copilul sa inteleaga diferenta dintre ce este real si ce se pretinde a fi. Lasati-va timp pentru a va juca
atunci cind acesta poate fi cine vrea si inventa ce intimplari ii plac. De asemenea ascultati-l cu adevarat cind
va spune lucruri reale, lucruri mici care sunt importante pentru el si spuneti-i cit de frumoasa credeti ca este
viata lui reala, descoperirile lui, aratati consideratie pentru acestea - este foarte important.
Numiti calm problema dar nu cereti copilului confesiuni.
Nu puneti intrebari despre comportament daca stiti deja raspunsul. Fortindu-va copilul sa se confeseze este
rar eficient: cei mai multi copii si adulti mint pentru a se proteja cind sunt pusi la colt. Pentru un prescolar ale
carui comentarii arata o amestecare a realitatii cu fantezia, spuneti-i calm ca stiti ca nu este adevarat ceea ce
va spune. Daca stiti ca copilul minte pentru a evita sa aiba probleme descrieti clam problema, fara a tine
predici si a critica copilul actiuni care conduc la aparare si mai multe minciuni.
Incercati sa intelegeti de ii este atit de greu copilului sa fie sincer.
Este important sa va ginditi de ce copilul simte nevoia sa minta. Poate ca minte despre notele de la scoala
pentru ca se simte presat sa fie cel mai bun. Sau daca acesta minte repetat despre actiunile sale pentru a evita
disciplina, poate consecintele pe care le folositi sunt atit de severe incit acestuia ii este frica sa spuna
adevarul. Amintiti-va ca aceste consecinte sunt menite sa invete copilul nu sa-l streseze.
Invatati copiii de ce minciuna nu merge.
Explicati copiilor despre importanta adevarului si cum minciuna poate opri oamenii in a avea incredere in ei
si cind sunt de fapt sinceri. Un mod bun pentru a transmite acest mesaj este sa cititi povesti despre minciuni
copilului. Dupa poveste discutati putin cu copilul despre ce a invatat. Amintiti-va ca aceasta trebuie sa fie
relaxanta si distractiva si nu o lectura morala.
Dati un bun exemplu.
Amintiti-va ca copiii invata mai mult urmarind comportamentul altor oameni decit prin alte forme de
disciplina. Din nefericire asta inseamna ca nu va trebui sa fiti prinsi cu minciuna fata de copii sau in familie,
pentru a nu ii invata ca aceasta este acceptabila.
Recompensati sinceritatea.
Intotdeauna incurajati si fiti pozitivi cind copilul va spune adevarul. Daca cel mic trece printr-o faza de
mintire continua, stabiliti un sistem de recompensa prin care va primi ceva in fiecare zi daca nu va minti.
Evitati sa puneti copilului intrebari retorice.
Astfel veti da copilului oportunitatea de a minti. Daca simtiti ca acesta va minte trebuie sa ii confruntati fata
in fata. Nu va enervati si nu tipati la el pentru ca asa va minti si mai mult.
Dati copilului beneficiul indoielii.
Chiar daca va suspectati copilul ca minte ar trebui sa il ascultati macar. Dati-i o sansa sa vorbeasca si apoi
spuneti-i ce credeti. Daca il acuzati mereu ca minte, atunci nu va va spune niciodata adevarul presupunind ca
nu il veti crede niciodata.