Sunteți pe pagina 1din 6

Ingrijirea rezidentiala.

Instituţionalizarea copiilor afectează inteligenţa, memoria şi reduce


capacităţile sociale

Cauzele institutionalizarii

Principalul motiv care sta la baza deciziei de institutionalizare a copilului il reprezinta starea de
saracie a familiei copilului. Fie ca este vorba de copiii doriti sau nu, aceste familii nu dispun de
resursele necesare care sa le permita sa hraneasca copilul, sa ii cumpere imbracaminte, sa-l
scolarizeze. Este vorba de familii in care parintii fie ca nu lucreaza, fie ca dispun de slujbe cu
caracter sporadic, asa numitul "lucrul cu ziua".

Pentru aceste familii, institutia apare ca un camin sau internat, care le poate oferi copiilor cu mult
mai mult decat reusesc ei.

Un alt segment in populatia copiilor institutionalizati il constituie cei care sunt internati in institutii
nu din cauza saraciei ca atare, ci din cauza altor evenimente care ii amplifica efectul. Abandonul
familial, destramarea familiei prin divort, separare sau deces reprezinta situatii care adaugate la
factorul saracie, ii amplifica efectul.

Familiile cu un singur parinte nu reusesc sa faca fata dificultatilor economice, in cazul in care tatal
sau mama copilului (mai rar) dispar pur si simplu sau cand tatal refuza sa-si recunoasca paternitatea.
Chiar si in familiile biparentale, o serie de alti factori de stress social pot agrava problema saraciei
si nesigurantei materiale.

Violenta domestica este o tema care se regaseste des in discutiile cu mamele care opteaza pentru
institutionalizarea copiilor lor. Violenta indreptata impotriva femeilor si copiilor are uneori ca
urmare directa internarea copiilor intr-o institutie, ca de pilda, in cazul violurilor sau a cazurilor
evidente de maltratare a copiilor.

Un alt context situational care genereaza institutionalizarea si chiar abandonul, este cel legat de
copiii rezultati din sarcini nedorite.

In plus, la aceste cazuri se pot adauga copiii abandonati "functional" ca urmare a institutionalizarii.
in cazul lor, despartirea indelugata si lipsa de contact cu familia de provenienta duce la instrainarea
treptata si retragerea familiei din viata copilului.

Nu in ultimul rand, trebuie mentionati copiii cu diverse handicapuri sau boli cronice, care prezinta
cerinte speciale de ingrijire, greu de asigurat in contextul unei vieti nesigure si limitate din punct de
vedere economic.

Conceptul "ingrijirii suficient de bune"

Pe baza unui studiu privind initiativele imbunatatirii ingrijirii rezidentiale in 14 tari din lume,
DAVID TOLFREE, reprezentant al organizatiei "Save the children" din Regatul Unit al Marii
Britanii, a elaborat un model, un cadru general al ingrijirii de tip rezidential.

Modelul, care foloseste drept ghid Conventia Natiunilor Unite privind Drepturile Copilului,
identifica 8 arii prioritare ale acestei politici, care trebuie avute in vedere:
filosofie si obiective; mediul fizic; integrare in comunitate; contactul cu familia ; respectarea
opiniilor copilului ; oportunitatile educationale ; management si conducere

Scopul acestei politici este descris ca fiind "ingrijire suficient de buna"- nu neaparat idealul, ci un
sistem de ingrijire care pune la dispozitie standarde bazate pe resurse limitate.

Punctele principale asupra carora trebuie sa se concentreze aceasta ingrijire sunt:

· Scopul ingrijirii - il reprezinta nu numai nevoile fizice, ci dezvoltarea generala a copilului,


punandu-se accent si pe pregatirea acestuia inainte de parasirea institutiei. Tot acestui scop ar trebui
sa-i fie subsumata si dezvoltarea unor relatii stabile, bazate pe incredere intre copii si personalul de
ingrijire, pentru cultivarea identitatii individuale.

· Un mediu ambient de tip familial, compus din unitati de mici dimensiuni in care traiesc laolalta
copii de varste si sexe diferite este cea mai buna varianta de ingrijire de tip rezidential.

· Dezvoltarea optima a copilului ar trebui sprijinita activ, aceasta insemnand stimulare adecvata
pentru sugari, continuitate in ingrijire, crearea unui sentiment de individualitate, elaborarea unui
plan individual de dezvoltare pentru fiecare copil, crearea unor canale eficiente de comunicare
pentru ca parerile copilului sa fie ascultate, si o obligatie statutara de a implica copilul in orice
decizie privind intrarea/iesirea din institutie.

· Integrarea in comunitate ar trebui sa se realizeze prin frecventarea de catre copii a scolilor din
comunitate si sprijinirea copilului in tranzitia spre viata independenta in comunitate.

· Contactul cu familia trebuie incurajat permanent, in afara cazurilor in care el este in conflict cu
interesele majore ale copilului. Relatia de apropiere a copilului cu familia se poate mentine prin
initierea contactului cu familia, plasarea copilului in institutii care se afla in aporpierea domiciliului
parintilor naturali, pastrarea impreuna a fratilor si surorilor, modificarea regulilor care descurajeaza
contactul cu familia.

· Coordonatorii de institutii trebuie sa joace un rol-cheie in acest proces de schimbare, reformuland


politica institutiei in functie de aceste linii, respecializand personalul si implementand procesul de
schimbare.

Caracteristicile ingrijirii centrate pe copil

In lucrarea sa Good enough practice in residential care, Tolfree (1995) sustinea ca: "toate institutiile
de tip rezidential trebuie sa lucreze cu copiii pentru atingerea urmatorului scop: a-i inzestra cu acele
cunostiinte, valori si abilitati necesare pentru a putea functiona in mod adecvat si independent in
comunitate. Aceasta inseamna satisfacerea nevoilor fizice, afective, sociale, educative, culturale si
spirituale ale copiilor."

In speta, obiectivele dezvoltarii copilului ar trebui sa includa nu numai crearea unui mediu potrivit
pentru o dezvoltare si o protejare completa a copilului, dar si pregatirea lui pentru momentul in care
va parasi institutia, astfel incat sa se poata adapta la mediul social si sa poata trai independent. In
acest sens, sunt necesare:
1. Crearea unor relatii stabile si bazate pe incredere, pentru asigurarea unei "bunastari afective",
parametru fundamental al unei dezvoltari armonioase;

2. Dezvoltarea unei identitati individuale pozitive, oferirea posibilitatii de a dobandi o imagine


pozitiva despre sine insusi si un simt adecvat al identitatii. Copiii trebuie sa-si inteleaga si sa-si
accepte trecutul, sa stie cum au ajuns in institutie, dar si sa invete cum sa-si aleaga viitorul. O
abordare marcata de flexibilitate si excesiv de marcata de reguli a ingrijirii, va impiedica dezvoltarea
copilului pe aceasta directie;

3. Dobandirea unor capacitati practice si a cunostintelor necesare vietii inafara institutiei, cum ar fi:
deprinderile domestice fundamentale (gatit, curatenie, intretinerea imbracamintii); deprinderile
pentru viata in comunitate (cumparaturi, utilizarea transportului public si a locurilor de recreere,
familiarizarea cu facilitatile comunitare, relationarea cu persoanele din afara institutiei)

Crearea unui mediu potrivit

Cu privire la acest aspect, lucrarea lui Tolfree mentioneaza ca: "Mediul fizic al institutiilor
rezidentiale pentru copii trebuie sa reflecte conditiile materiale din cadrul unei culturi mai largi.
Conditiile excesiv de spartane sau conditiile materiale excesiv de generoase, pot fi la fel de
daunatoare in efortul de a-i deprinde pe copii cu viata din lumea exterioara. Acolo unde este cu
putinta, cladirile vor fi asemanatoare cu cele din zona inconjuratoare si nu vor iesi in evidenta in
comparatie cu acestea."

Problema considerata a fi cea mai importanta este cea a dimensiunilor unitatilor. In institutiile care
sunt organizate cu dormitoare mari, sali de mese si alte spatii mari este dificil de realizat o ingrijire
focalizata asupra copilului.

Restructurarea spatiilor in unitati de dimensiuni mai mici, familiale, asigurarea unui acces liber al
copiilor in toate zonele institutiei rezidentiale pentru a diminua sentimentul de prizoneriat - sunt pasi
importanti in crearea unui mediu institutional adecvat. Mediul fizic al institutiei rezidentiale nu
trebuie sa fie mult peste nivelul comunitatii inconjuratoare, deoarece aceasta ar putea crea o tendinta
in randul parintilor de a-si institutionaliza copiii pentru a le asigura un nivel mai bun de viata.
Cladirile trebuie sa fie asemanatoare celor din comunitate, pentru a reduce sentimentul de
stigmatizare si diferentiere si pentru a-l dezvolta pe cel de apartenenta la comunitate. Situarea
institutiei in orase care dispun de facilitati educative si modalitati de petrecere a timpului liber, si
care va permite accesul facil al parintilor pentru vizite - sunt elemente care vor favoriza integrarea
sociala a copilului institutionalizat.

Institutia deschisa: integrarea in comunitate si contactul cu familia

In intreaga regiune a Europei Centrale si de Est, institutiile rezidentiale functioneaza intr-o relativa
izolare fata de comunitatile inconjuratoare, ceea ce face ca la varsta de 16-18 ani, cand tinerii
parasesc institutia, sa se confrunte cu situatii dramatice.

Caracterul deschis al unei institutii ar putea fi asigurat prin punerea in practica a mai multor idei:

1. Scoli si gradinite comunitare: educarea copiilor in scoli si gradinite din afara institutiei, care sa le
permita sa ia contact cu ceilalti copii din comunitate, familiarizandu-i cu viata din mediul social
inconjurator si contribuind la reducerea stigmatizarii. Este nevoie insa si de perseverenta pentru a
depasi rezistenta initiala a comunitatii.

2. Crearea de legaturi cu comunitatea: voluntarii pot juca un rol important in acest sens, oferind
ajutor in cadrul institutiei si organizand vizite in comunitate. Aceasta va oferi copiilor prilejul unor
experiente in afara institutiei si va face sa creasca preocuparea si cunostintele comunitatii cu privire
la institutie

3. Sprijinirea tranzitiei din regim institutional in comunitate: se poate materializa in asigurarea


pentru cei care parasesc institutia a unei slujbe si a unei mici sume care sa acopere costurile
imediate. In Rusia, de exemplu, copiii care parasesc institutia au dreptul prin lege la o locuinta, ceea
ce impiedica aparitia situatiilor determinate de lipsa unui adapost.

4. Mentinerea legaturilor cu familia - aspectul legat de asigurarea unui contact intre familie si copil
este insuficient accentuat in Europa Centrala si de Est. Acest lucru are consecinte negative asupra
sentimentului de identitate si auto-respect al copilului, diminuandu-i sansele ca acesta sa-si reia
existenta alaturi de parintii sai biologici. Exista insa numeroase exemple de programe care au ca
obiectiv mentinerea si consolidarea contactului copiilor cu familiile lor:

a. Restabilirea contactului cu familiile - initiativele de a relua contactul cu familia biologica s-au


dovedit eficiente, avand deseori ca urmare reluarea vietii de familie a copilului institutionalizat.

b. Apropierea de familie - trebuie facute eforturi pentru a institutionaliza copiii in locuri cat mai
apropiate de domiciliul parintilor naturali, deoarece costurile transportului pot constitui unul din
factorii care limiteaza aceasta relatie. Acordarea unei sume de bani parintilor pentru a-si vizita copiii
la sfarsit de saptamana este o varianta eficace de a creste frecventa vizitelor familiilor sarace.

c. Camere pentru parintii care isi viziteaza copiii - infiintarea unor camere in care parintii care isi
viziteaza copiii sa poata dormi in cursul vizitei poate crea un contact mai intim cu copiii lor.

d. Pastrarea fratilor si surorilor impreuna - segregarea in functie de varsta sau gen ia uneori
posibilitatea fratilor si surorilor de a fi impreuna, incalcandu-se astfel o nevoie fundamentala si un
drept al copiilor.

e. Formarea lucratorilor sociali pentru munca cu familiile: prezenta lucratorilor adecvati, instruiti in
lucrul cu familiile, constituie un element care asigura succesul in mentinerea legaturilor cu familia.
Lipsa de pregatire in acest sens ii poate determina pe unii lucratori sociali sa stigmatizeze sau sa
ofenseze familia copilului institutionalizat sau din contra, sa promoveze o atitudine de rezistenta la
promovarea contactului cu familia, temandu-se ca integrarea copiilor si micsorarea numarului lor le-
ar ameninta stabilitatea locului de munca.

f. Reforma legislatiei si regulamentelor - uneori acestea pot sa impiedice mentinerea contactului cu


familia, cum ar fi normele cu caracter sanitar care pot interzice parintilor sa participe la ingrijirea
copiilor, deoarece ar putea introduce boli infectioase in institutie.
Contactul cu familia este un drept fundamental, exprimat explicit in Conventia Natiunilor Unite
pentru Drepturile Copilului, si el trebuie regasit in legile nationale.
Reintegrarea copiilor abandonati in institutii

Conceptul de "abandon"

Prin copil abandonat se intelege "orice copil care nu traieste alaturi de unul sau ambii sai parinti, iar
responsabilitatea cresterii, educarii si ingrijirii este transferata unei institutii sau altei persoane care
nu ii este ruda." (Holt Romania, 2002:34). Este cazul copiilor ai caror parinti pleaca la munca in
strainatate si lasa copilul in ingrijirea unui prieten sau vecin, cu angajamentul ca vor trimite bani
pentru intretinerea lui. Odata plecati, ei nu respecta aceasta promisiune, copilul fiind practic
abandonat, desi nu exista o decizie legala in acest sens. Similar este cazul copiilor parasiti in spitale,
ai caror parinti nu ii mai viziteaza.

In aceste situatii de abandon, responsabilitatea parintilor a fost transferata diverselor institutii:


maternitati, sectii de spital, de unde, in cea mai mare parte a cazurilor, copiii vor fi plasati la
asistentul maternal sau, in cazul copiilor mai mari, vor fi institutionalizati.

Este necesara realizarea diferentierii intre situatia in care parintii transfera responsabilitatile cu
privire la ingrijirea si cresterea copilului in afara familiei temporar unei institutii sau altei forme de
protectie sau cand o fac definitiv.

In primul caz, parintii vor pastra legatura cu copilul, il vor vizita si vor manifesta interes fata de
situatia lui. Unii autori numesc aceasta situatie de quasiabandon, deoarece contine potentialitatea ca
acel copil sa fie abandonat. In cazul abandonului definitiv, parintii isi manifesta clar dorinta de a
rupe relatiile cu copilul, prin consimtamantul la adoptia lui, dat in fata instantei de judecata.

Copilul institutionalizat este copilul abandonat care a ajuns intr-o institutie de ocrotire in baza unei
hotarari a Comisiei pentru Protectia Copilului in raza careia se afla domiciliul familiei respective.
Din momentul in care copilul este institutionalizat, parintii transfera in intregime responsabilitatea
cresterii si ingrijirii copilului institutiei sau altfel spus,"statului". De aceea, cei care lucreza in
domeniul protectiei copilului aud adesea expresii de genul: "Mi-am dat copilul la stat".

In cazul institutionalizarii, riscul de abandon definitiv al copilului este sporit fata de situatia in care
copilul este plasat pentru ingrijire unui asistent maternal de exemplu, deoarece stilul de relationare
este institutional si nu interpersonal.

Din punct de vedere juridic, abandonul reprezinta "fapta celui care avand obligatia legala de
intretinere fata de copil, il paraseste, il alunga sau il lasa fara ajutor, expunandu-l la suferinte fizice
sau morale" (Holt Romania, 2002:34 apud Mitrofan, 1991:3)

Exista multi copii in centre de plasament sau in ingrijirea asistentului maternal care sunt parasiti de
parinti si nu mai au nici o legatura cu acestia. Cu toate acestea, ei isi mentin drepturile parentale,
copilul devenind liber de adoptie numai dupa ce parintii si rudele pana la gradul IV inclusiv declara
ca nu doresc sa ia in ingrijire copilul.

Activitati de prevenire a abandonului

Momentul actual se caracterizeaza prin demararea unor activitati in aceasta directie. Astfel,
Directiile Generale de Asistenta Sociala si Protectia Copilului dispun de un serviciu de tip preventie
abandon, care are drept scop prevenirea situatiilor de abandon a copiilor in spitale, maternitati sau
alte institutii de ingrijire.
.
Conceptul de "reintegrare"

Reintegrarea reprezinta "reunificarea familiei dupa o perioada de separare a copilului de familia sa,
perioada in care s-a luat o masura de protectie fata de copilul aflat in dificultate (plasament la un
Serviciu Public Specializat sau plasamentul la asistentul maternal (Holt Romania, 2002:35)
Reintegrarea reprezinta un proces complex, care necesita parcurgerea mai multor etape. In final,
cazul este prezentat Comisiei pentru Protectia Copilului care va revoca masura de plasament pe care
a instituit-o initial.

Aspecte ale reintegrarii

Un aspect-cheie al reintegrarii este readaptarea copilului cu familia sa, aceasta fiind o etapa
intermediara intre institutionalizare si reintegrare.

Readaptarea incepe prin initierea unor contacte intre copil si familie. Parintilor li se relateaza diferite
aspecte cu privire la viata copilului lor in institutie, li se arata fotografii, copilul este dus intr-o scurta
vizita la domiciliu in prezenta asistentului social, copilul petrece o perioada de timp in familie (un
week-end, o vacanta scurta) - toate acestea avand ca scop acela de a atenua acel soc pe care l-ar
putea traversa copilul dupa o despartire mai indelungata de familie.

Reintegrarea unui copil in familia naturala va implica atat lucrul cu copilul, cat si cu familia sa.
Acest demers complex trebuie sa aiba in vedere urmatoarele aspecte (dupa Holt Romania, 2002:38):

-evaluarea necesitatilor copilului (in functie de varsta, stare de sanatate, diferite nevoi speciale)

- consiliere si sustinere oferite copilului

- evaluarea situatiei familiale a copilului (vizite la domiciliul familiei, contactarea familiei extinse);
aceasta evaluare se va referi la:

o Identificarea nevoilor familiei biologice


o Consilierea familiei si sprijinirea acesteia in vederea stabilirii unui plan de viitor
pentru copil
o Responsabilizarea familiei pentru viitorul copilului
o Asistarea familiei in obtinerea drepturilor egale
o Sprijinirea pentru eliberarea actelor necesare externarii copilului (acte medicale,
adeverinte de obtinere a alocatiei, adeverinte pentru transfer scolar, etc.)